Profilul strategic al României, în creştere fundamentală

Interviu cu domnul prof. dr. Iulian Chifu, analist de politică externă, director al Centrului pentru Prevenirea Conflictelor şi Early Warning, Bucureşti

Vlad Cubreacov: Mult stimate domnule profesor, România şi-a dat zilele acestea acordul pentru amplasarea pe teritoriului său, începând cu anul 2015, a scutului american antirachetă. Urmează ca legislativul de la Bucureşti să aprobe decizia luată în acest sens de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. În ce constă scutul antirachetă şi ce ameninţări ar urma să contracareze?

Iulian Chifu: Scutul antirachetă este o componentă a unui program global american menit să asigure apărarea antirachetă a trupelor SUA, facilităților SUA şi aliaților săi. Ameninţările pe care le contracarează sunt rachetele cu rază medie şi lungă de acţiune cu încărcătură convenţională sau nucleară ce ar viza statele membre NATO şi partenerii SUA. Acordul vine în virtutea Parteneriatului Strategic SUA-România încheiat în 1997 şi ca urmare a deciziei summitului NATO de la București, din 2008, în baza căreia solidaritatea şi indivizibilitatea apărării statelor membre ale Alianței creşte, inclusiv din punctul de vedere al Apărării anti-rachetă.

- Care ar urma să fie gradul de acoperire teritorială a acestui scut antirachetă?

- Scutul este parte a sistemului antirachetă american şi e o componentă care, împreună cu alte facilităţi, ar urma să asigure apărarea în special a Sud-estului Europei, a statelor precum România, Bulgaria, Turcia, Grecia şi a statelor Balcanilor de Vest, dar şi, conjunctural, a altor spaţii. Fiind vorba despre noul proiect al Abordării Gradual-Adaptative, aprobate de Președintele Obama la 17 septembrie 2009, la revista apărării antirachetă, e posibil ca aceste facilităţi, după paşii următori, să folosească şi pentru contracararea unor atacuri şi pentru alte regiuni care se vor alătura programului.

- Şeful Statului Român a susţinut public, cu titlu de precizare, că scutul antirachetă din România nu va fi îndreptat împotriva Rusiei. Spre deosebire de cazul în care Polonia anunţase o decizie similară, când Rusia amenința să amplaseze rachete în enclava Kaliningrad, de această dată ea s-a limitat doar să le ceară partenerilor americani „explicaţii exhaustive”, după cum a declarat şeful diplomaţiei ruse Serghei Lavrov.  Cum calificaţi acest tip de reacţii oarecum blânde sau de resemnare ale Moscovei? Pot fi ele înţelese ca o resetare a relaţiilor dintre Rusia şi SUA, iar mai larg dintre Rusia şi NATO?

- Rusia nu poate fi resemnată, din contra, în tentativa sa de a se afirma ca superputere reacţionează şi comentează orice decizie din lume pentru a dovedi măcar interesul pentru toate regiunile. Nu e vorba despre o componentă a resetării relaţiilor decât în măsura în care legăm decizia de schimbarea petrecută în privinţa scutului cu componentele în Polonia şi Cehia. Din acest punct de vedere nu există surprize la Kremlin, lucrurile erau achiesate măcar tacit, iar dincolo de faptul că e decizia suverană a două state, deja elementele sunt la peste 1200 km de graniţele Federației Ruse, pe traiectoria ce ar veni din Iran şi nu pe un eventual culoar strategic al zborurilor rachetelor intercontinentale ruse către SUA, deci toate observațiile formulate de Rusia în cazul Poloniei au fost luate în consideraţie. În plus, o preocupare a Rusiei faţă de asemenea facilităţi ar putea-o indemna să fie mai serioasă şi cooperantă în materia sancțiunilor aplicate Iranului pentru a nu ajunge la arma nucleară. Nu înseamnă că Iranul va ataca România – chiar dacă are deja capabilităţile de rachete şi, probabil, ar ajunge în viitor şi la arma atomică dacă e tolerată – dar nici un stat serios nu poate lăsa o asemenea planificare a apărării cetățenilor săi pe seama întâmplării.

- În ce măsură rolul României în regiune devine mai pregnant odată cu amplasarea scutului antirachetă pe teritoriul său?

- Profilul strategic al României este într-o creştere fundamentală după Parteneriatul cu SUA, după intrarea în NATO, UE, după rolul său la Marea Neagra, după amplasarea bazelor militare americane în regiune, după prezenţa şi, mai nou, suplimentarea trupelor în Afganistan. Noua decizie marchează într-o măsură mai mare şi creşterea relevanţei părerilor sale şi creşterea capacităţii de proiectare a intereselor sale. Pasul presupune leadership, responsabilitate şi asumarea costurilor aferente, pe lângă beneficiile implicate de acest pas.

- Există şi alte ţări din regiune care ar urma să găzduiască din 2015 componente ale sistemului american antirachetă?

- Foarte probabil, dar le vom cunoaşte odată ce negocierile se vor încheia, într-un anunţ similar celui întâmplat în cazul României.

- Ce impact poate avea, în opinia dumneavoastră, această decizie a Bucureştiului asupra raportului de forţe, a stabilităţii şi securităţii din regiune şi, mai cu seamă, asupra Republicii Moldova?

- Are un impact major asupra creșterii securității şi stabilităţii în regiune. Nu influențează în mod direct Republica Moldova decât prin valoarea strategică crescută a vecinului său, cu beneficiile şi oportunităţile pe care le reprezintă un asemenea pas. E însa rolul autorităţilor de la Chișinău să utilizeze oportunităţile deschise.

- Consideraţi că amplasarea scutului antirachetă ar putea spori sau diminua şansele de soluţionare a diferendului moldo-rus din Transnistria?

- Nu are legătură decât indirect. Oricum nu e un subiect discutabil în viitorul apropiat, ci de la un termen mediu mai departe.

- Cum ar putea influenţa decizia privind scutul antirachetă evoluţia raporturilor României cu Rusia?

- România ar putea deveni un partener interesant pentru Rusia, cu un profil mai relevant, de unde şi tentativa de a valorifica, cel mai probabil, această relaţie din partea Federației Ruse. Însă ţine de Moscova să-şi deseneze această prioritate sau nu.

- Domnule profesor, vă mulţumim.

Nu ni s-a dat nimic la Giurgiuleşti. Guvernul minte

Domniei Sale,

Domnului Gheorghe Vasilachi,

Preşedinte al raionului Cahul,

Mult stimate domnule Preşedinte,

În ultimele săptămâni, în presa noastră centrală este dezbătută aprins problema înstrăinării teritoriului naţional al Republicii Moldova către statul vecin Ucraina. Oficialii declară că “Republica  Moldova are un Acord cu Ucraina, prin care ţara vecină ne-a oferit 430 de metri din teritoriul său pentru ca prin portul de la Giurgiuleşti să avem ieşire la Dunăre, iar ţara noastră, încă, nu şi-a îndeplinit angajamentul asumat în 1999 privind porţiunea de 7 km de drum de lângă Palanca”. „Şi ucrainenii pot să spună acum că au făcut o cedare atunci când ne-au oferit cei 430 de metri ieşire la Dunăre. Ucraina şi-a respectat angajamentele, dar Republica  Moldova – încă nu.” (premierul Republicii Moldova, conferinţa de presă privind totalurile întâlnirii cu premierul ucrainean Iulia Timoşenko, 23 noiembrie 2009).

Din declaraţia expusă mai sus, reiese că Republica Moldova ar fi obligată să cedeze în compensaţie o parte din teritoriul său naţional pentru că ar fi obţinut conceşii teritoriale 430 de metri din teritoriul naţional al statului ucrainean.

Astfel, Fracţiunea Partidului Popular Creştin Democrat din Consiliul Raional Cahul, vă adresează respectuos rugămintea de a ne pune la dispoziţie, în termenii prescrişi de lege:

1.              o informaţie oficială completă şi exactă privind pretinsele concesii teritoriale ucrainene în regiunea comunei Giurgiuleşti, raionul Cahul inclusiv privind:  data pretinsei concesionări; temeiul legal pentru pretinsa concesionare; actele de predare-primire a terenurilor pretins concesionate, dacă asemenea acte există; numele semnatarilor actelor respective şi mandatul, împuternicirile sau deplinele puteri acordate de autorităţile competente ale statului nostru; includerea sau neincluderea acestor teritorii în intravilanul localităţii Giurgiuleşti; modul de reflectare a acestor pretinse modificări teritoriale pe hărţile administrative, topografice, funciare şi de alt gen ale localităţii Giurgiuleşti şi ale raionului Cahul.

2.              câte un exemplar de copie legalizată administrativ a tuturor documentelor care ar atesta primirea din partea statului vecin a teritoriilor susmenţionate, în cazul în care aceste documente ar exista.

3.              câte un exemplar de copie legalizată administrativ a tuturor hărţilor localităţii Giurgiuleşti întocmite de-a lungul timpului şi păstrate în organele cadastrale ale raionului Cahul.

Vă rugăm, mult stimate domnule preşedinte Gheorghe Vasilachi, să primiţi şi cu această ocazie asigurarea deplinului nostru respect.

Fracţiunea Partidului Popular Creştin Democrat din Consiliul Raional Cahul

Nicolae Nastas

Gheorghe Grecu

Ilie Gîrneţ

Petru Bratu

Mihai Botoşanu

Cahul, 08 decembrie 2009

Acte legate de posibila refacere a podului de la Leova-Bumbăta, pe Prut

1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

Mitropolia Basarabiei în Raportul Departamentului de Stat al SUA pe anul 2009

Recent, Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii a făcut public „Raportul Internaţional cu privire la libertatea religiei 2009”, raport care, la compartimentul Moldova, cuprinde mai multe referinţe despre situaţia Mitropoliei Basarabiei. Raportul este postat pe pagina de internet a Ambasadei SUA la Chişinău pe adresa http://romanian.moldova.usembassy.gov/irf-ro2009.html. Am selectat câteva pasaje care privesc Mitropolia Basarabiei şi le prezentăm mai jos.

În prima parte a Raportului său, Departamentul SUA apreciază: „Nu există religie de stat, dar Mitropolia Chişinăului se bucură de un tratament preferenţial din partea guvernului. Mitropolitul Chişinăului şi al întregii Moldove deţine paşaport diplomatic, participă ca unică personalitate religioasă la unele sărbători naţionale şi apare cu regularitate pe prima pagină a ziarelor care sprijină guvernul. Canalele de televiziune proguvernamentale arată cu regularitate vizitele unor înalţi demnitari la bisericile şi mânăstirile Mitropolia Chişinăului. Diverse instituţii, ca şcolile de stat şi spitalele, expun icoane pe pereţi. Guvernul a sprijinit public strângerea de fonduri pentru repararea şi restaurarea mânăstirilor Căpriana şi Curchi. La 28 august 2008, preşedintele Voronin a participat la sfinţirea Mânăstirii Căpriana şi i-a elogiat pe cetăţenii şi „agenţii economici naţionali şi internaţionali,” care au strâns aproximativ 82 de milioane de lei (8 milioane de dolari americani) pentru reconstruirii mânăstirii. La 21 noiembrie 2008, preşedintele a declarat într-un discurs public că mânăstirea Curchi este „un adevărat loc de pelerinaj pentru poporul moldovean” şi a remarcat că repararea şi reconstruirea mânăstirilor sunt „exemple de cooperare între societate, guvern şi Biserică”. În campania electorală, preşedintele Voronin s-a adresat clerului Mânăstirii Condriţa, spunând, pe 22 februarie, că Partidul Comuniştilor (PCRM) este singurul partid care a ajutat Biserica. Afirmând că „Iisus Hristos a fost primul comunist”, a adăugat apoi că PCMR se identifică cu Mitropolia Chişinăului, iar toate celelalte partide – cu Mitropolia Basarabiei.”

Consemnând mai multe incidente produse pe parcursul anului trecut, Raportul Departamentului de Stat reţine că „la 11 aprilie 2009, doi preoţi cetăţeni români, care slujesc în trei parohii ale Mitropoliei Basarabiei din raionul Cahul, au fost opriţi la punctul de frontieră Oancea-Cahul, când au încercat să reintre în ţară pentru a oficia slujba de Paşti. Deşi preoţii aceştia au permis de şedere şi slujesc de mulţi ani, li s-a refuzat intrarea în ţară pe baza prevederilor noilor regulamente, care cer ca cetăţenii români să aibă viză de intrare şi invitaţie de la MAI.” Vom preciza pentru conformitate că este vorba de preoţii Ioan Bâgea (Parohia ortodoxă română Vadul lui Isac) şi Iulian Budescu (Parohia ortodoxă română Manta).

Referindu-se la una dintre cele mai importante chestiuni, cea a succesiunii de drept a Mitropoliei Basarabiei şi a proprietăţilor ei spoliate de regimul sovietic de ocupaţie şi deţinute până în prezent de către stat, Raportul  menţionează: „Disputele dintre Mitropolia Chişinăului şi Mitropolia Basarabiei asupra unor proprietăţi au rămas nerezolvate. Deşi legislaţia prevede restituirea către persoanele exilate sau persecutate politic a proprietăţilor confiscate în timpul regimurilor succesive fascist şi sovietic, prevederile nu se aplică şi la proprietăţile confiscate de la organizaţiile religioase sau de la părţile lor componente în perioada regimurilor succesive nazist şi sovietic. Pe data de 19 martie 2009, Consiliul de Miniştri al Consiliului Europei a decis că guvernul şi-a îndeplinit toate obligaţiile faţă de Mitropolia Basarabiei. Autorităţile locale pot încheia acorduri cu parohiile locale asupra restituirii proprietăţilor Bisericii, dar, în practică, aceste acorduri favorizează Mitropolia Chişinăului aproape întotdeauna. Printre altele, din cauza faptului că guvernul a continuat să refuze retrocedarea către Mitropolia Basarabiei a arhivelor Mitropoliei Basarabiei confiscate în perioada sovietică (1945-1991), aceasta nu a putut prezenta numărul exact al bisericilor pe care le-ar putea reclama ca foste proprietăţi ale Mitropoliei.

La încheierea perioadei din raport, CEDO încă nu se pronunţase cu privire la hotărârea guvernului din 2001 de a declara Mitropolia Chişinăului ca succesoare a Bisericii Ortodoxe Române de dinaintea celui de Al Doilea Război Mondial în toate problemele legate de dreptul de proprietate. Mitropolia Basarabiei s-a plâns că i s-a blocat accesul la documentele care atestă dreptul ei asupra a numeroase proprietăţi. De asemenea, CEDO nu s-a pronunţat nici cu privire la petiţia parohiei Mitropoliei Basarabiei din Floreşti, din octombrie 2006, în care revendică drept de proprietate asupra unei biserici pe care Mitropolia Chişinăului o consideră ca fiind în proprietatea ei.”

Departamentul de Stat al SUA nu a trecut cu vederea nici aspectele privind subtilizarea metodelor de persecuţie îndreptate împotriva Mitropoliei Basarabiei, a credincioşilor şi slujitorilor ei. Astfel, Raportul menţionează: „Spre deosebire de anul precedent, Mitropolia Basarabiei nu a mai semnalat cazuri de verificare a enoriaşilor la slujbele religioase sau a conducătorilor Bisericii în birourile lor. În vara lui 2008, Inspecţia Muncii a efectuat percheziţii în birourile Mitropoliei Basarabiei la cererea lui Vladimir Ţurcan, care era atunci preşedintele Comisiei Parlamentare pentru Problemele Juridice, Numiri şi Imunităţi. Ţurcan şi-a bazat cererea pe informaţii neîntemeiate, care susţineau că Vlad Cubreacov, membru al parlamentului din partea Partidului Popular Creştin Democrat, este angajat al Mitropoliei Basarabiei. Pe 26 decembrie 2007, Mitropolitul Basarabiei Petru Păduraru, care deţine paşaport diplomatic românesc, a fost reţinut timp de două ore la un punct de trecere a frontierei cu România, a fost percheziţionat şi i s-a cerut să semneze o declaraţie că nu transportă droguri. În urma criticilor aduse Mitropoliei Basarabiei de către preşedintele Voronin în decembrie 2007, Mitropolia Basarabiei a raportat că, la scurtă vreme după aceea, ofiţeri de poliţie sau alţi ofiţeri de securitate i-au vizitat, acasă sau în biserică, pe cei mai mulţi dintre preoţii Mitropoliei Basarabiei, avertizându-i că pot fi pedepsiţi pentru „erezii româneşti”. De asemenea, se semnalează că autorităţile le-au spus preoţilor Mitropoliei Basarabiei că părăsirea Mitropoliei Basarabiei şi trecerea lor la Mitropolia Chişinăului le-ar aduce multe avantaje.”

În continuare, aflăm că „pe 9 februarie 2009, Comisia Guvernamentală Permanentă, înfiinţată cu cinci luni înainte pentru executarea hotărârilor CEDO, a cerut guvernului să execute toate hotărârile CEDO luate în favoarea Mitropoliei Basarabiei, dar nu s-au înregistrat progrese privind executarea lor.”

Cât priveşte reacţia misiunii diplomatice americane din Republica Moldova faţă de problematica Mitropoliei Basarabiei, dar şi a altor culte religioase, Raportul precizează: „În februarie 2009, Ambasadorul SUA a oferit cea de a treia recepţie anuală în onoarea libertăţii de credinţă, găzduindu-i deopotrivă pe reprezentanţii unor organizaţii religioase înregistrate şi neînregistrate, inclusiv pe cei ai Mitropoliei Basarabiei (…). A fost al doilea an la rând când niciun reprezentant al guvernului nu a participat. Ambasadorul i-a îndemnat pe participanţi să-şi continue eforturile de promovare a libertăţii şi armoniei religioase. Reprezentanţii Ambasadei continuă să sprijine înregistrarea grupurilor religioase şi obţinerea de permis de înregistrare şi de şedere de către activiştii străini pe tărâm religios în toată ţara.” „Politica dusă de guvernul Statelor Unite Ambasada Statelor Unite şi-a exprimat îngrijorarea la cele mai înalte niveluri ale guvernului cu privire la greutăţile permanente întâmpinate de unele grupuri religioase şi a cerut ca procedura înregistrării să fie clarificată şi simplificată. Între 10 ianuarie şi 1 februarie 2009, patru lideri religioşi moldoveni, reprezentând Mitropolia Basarabiei, două biserici protestante şi credinţa Baha’i, au efectuat un tur al Statelor Unite, sprijinit financiar de guvernul american. Vizitatorii s-au întâlnit cu grupuri religioase şi laice din Statele Unite şi au analizat rolul jucat de grupurile religioase în Statele Unite, în cooperarea interconfesională şi în libertatea de credinţă.”

Ne bucurăm să putem constata că „Raportul Internaţional cu privire la libertatea religiei 2009” publicat de către Departamentul de Stat al SUA nu doar fixează realitatea vie pe care o reprezintă Mitropolia Basarabiei la ora actuală, dar ne dă dreptate în toate punctele pe care le-am susţinut (şi) anul trecut cu referire la adevărata noastră Biserică istorică şi naţională din Republica Moldova.

Putem, de asemenea, constata că în ultima jumătate de an situaţia nu s-a schimbat la principalele capitole (cadrul legislativ şi normativ în vigoare, imunităţile diplomatice ale capului structurii locale a Patriarhiei Moscovei, restituirea arhivelor şi a proprietăţilor bisericeşti spoliate de regimul sovietic de ocupaţie, reflectarea cu regularitate, de către canalele de televiziune proguvernamentale, a vizitelor unor înalţi demnitari la bisericile şi mânăstirile Mitropolia Chişinăului). Privită din punctul de vedere al Mitropoliei Basarabiei şi al intereselor ei legitime, vedem că situaţia nu s-a schimbat pe fond. Chiar dacă avem acum la Chişinău o altă mărie, e limpede că ea poartă aceiaşi pălărie. O pălărie veche, transmisibilă şi blagoslovită bogat de Patriarhia din preajma Kremlinului.

Lista satelor şi oraşelor gemene

Adâncata (Nord) – Adâncata (Botoşani, Dolj, Ialomiţa)

Alexandru cel Bun (Soroca, Sud – 2 localităţi) – Alexandru cel Bun (Iaşi)

Arsa (Bulgară), Arsa (Germană) – Arsa (Constanţa), Arsura (Vaslui)

Avrămeni (Râşcani) – Avrămeni (Botoşani), Avrămeşti (Harghita)

Balinţi (Soroca) – Balinţi (Botoşani), Balint (Timiş)

Basarabeasca (c/r) – Basarabi (Suceava, Constanţa, Dolj)

Bâc (Anenii Noi) – Bâcu (Iaşi, Giurgiu)

Băcioi (Ialoveni) – Băcioiu (Bacău)

Bălăneşti (Nisporeni) – Bălăneşti (Neamţ, Bacău, Vrancea, Dâmboviţa, Gorj-2, Olt)

Bălăşeşti (Criuleni, Sângerei) – Bălăşeşti (Galaţi), Bălăceşti (Gorj)

Bălăbăneşti (Criuleni) –Bălăbăneşti (Galaţi)

Bâlca (Sud) – Bâlca (Bacău)

Bălcauţi (Briceni), Bălcăuţii de Jos (Nord) – Bălcauţi (Suceava)

Bălţata (Criuleni) – Bălţata (Bacău), Balţaţi (Iaşi, Vaslui, Olt)

Băneasa (Sud) – Băneasa (Galaţi, Neamţ, Giurgiu, Constanţa, Teleorman)

Băneştii Noi, Băneştii Vechi (Teleneşti) – Băneşti (Suceava, Arad, Giurgiu, Prahova, Vâlcea), Băneşti-Sălcioara (Dâmboviţa)

Bârnova (Ocniţa, Nord) – Bârnova (Iaşi)

Bereşti (Ungheni) – Bereşti (Galaţi, Bacău, Suceava, Vâlcea), Bereşti-Bistriţa (Bacău), Bereşti-Meria (Galaţi), Bereşti-Tazlău (Bacău)

Berezlogi (Orhei) – Berezlogi (Iaşi)

Bisericani (Făleşti), Bisericuţa din Vale (Sud) – Bisericani (Neamţ, Alba, Harghita) – Blindeşti (Ungheni) – Blindeşti (Botoşani)

Bobeica (Hânceşti) – Bobeica (Suceava)

Bogdăneşti (Briceni) – Bogdăneşti (Bacău-3, Botoşani, Iaşi, Suceava, Vaslui-2, Prahova, Vâlcea-3)

Boghenii Noi, Boghenii Vechi (Ungheni) – Bogheşti, Bogheştii de Sus (Vrancea)

Sate şi oraşe gemene de o parte şi de alta a Cortinei europene de Aur. Pledoarie pentru înfrăţire şi parteneriat

Iniţiativele de înfrăţire transfrontalieră din ultimele două decenii au fost puţine, sporadice, nu s-au bucurat de încurajări ale factorilor administrativi centrali şi, cu excepţiile cunoscute, nu au fost promovate, cum ar fi meritat, nici în presa noastră „de limbă română”, setoasă mai mult de scandal şi spectacol ori cantonată în abordări păşunist-folclorice.

Nu ai frate – nu ai parte!

Fondurile Uniunii Europene destinate cooperării transfrontaliere pot fi accesate de colectivităţile locale din Republica Moldova doar sub rezerva existenţei unui parteneriat cu alte colectivităţi locale din România. Majoritatea primăriilor de la noi nu depun la Centrul European de Cooperare Transfrontalieră din Iaşi proiecte de finanţare, dat fiind că nu întrunesc condiţia primă şi elementară de a avea parteneri oficiali dincolo de Prut.

O iniţiativă meritorie uitată

Cu 19 ani în urmă, trei entuziaşti, Ion Holban,  Anatol Eremia şi Emil Mândâcanu, publicau în ziarul „Viaţa satului”, în premieră absolută, o Listă a localităţilor cu denumiri identice sau asemănătoare de pe ambele maluri ale Prutului, cuprinzând şi localităţile din sudul şi nordul Basarabiei istorice, precum şi localităţile româneşti din Moldova de peste Nistru. Semnatarii listei lansau atunci una dintre cele mai importante iniţiative, care, realizată fiind, ar fi putut produce efecte pozitive concrete în procesul de strângere a relaţiilor noastre intraetnice şi interstatale. Să cităm puţin din pledoaria celor trei entuziaşti de la Chişinău: „Făcându-se o simplă comparaţie a denumirilor celor peste 1 900 de sate din Basarabia şi Transnistria cu cele circa 13 500 de localităţi de pe teritoriul României, s-a stabilit că mai bine de 800 de aşezări din partea stângă a Prutului au denumiri identice sau foarte asemănătoare cu peste 2 340 de localităţi de cealaltă parte a râului: Bulboaca (Anenii Noi) şi Bulboaca (Vaslui), Costeşti (Râşcani) şi Costeşti (Hunedoara), Petreşti (Ungheni) şi Petreşti (Cluj)… Unele cazuri sunt de-a dreptul surprinzătoare, cum este cel al Sloboziei: 21 de localităţi în Basarabia şi Transnistria şi 37 de localităţi în România! Să ne imaginăm doar: Slobozia în Transnistria şi Slobozia în judeţul Argeş, centrul Munteniei, Lăpuşna în Moldova noastră şi Lăpuşna şi judeţul Mureş, inima Transilvaniei!…” şi „Fără a face apeluri speciale, suntem siguri că în satele noastre se vor găsi mulţi doritori de a intra în contact cu cei de dincolo pentru a coresponda, a se vizita reciproc, a organiza acţiuni comune la nivel de sat, şcoală, familie, a stabili relaţii economice şi culturale directe ş.a.m.d. Nu vă rămâne, dragi prieteni, – ţărani, intelectuali, elevi – decât să manifestaţi iniţiativă şi să scrieţi fraţilor din România, care, sperăm, nu vor întârzia cu răspunsul. Indicaţi pe plic satul şi judeţul respectiv cu menţiunea „Destinatar: Primarul (Directorul şcolii, al liceului etc.)”. Vă dorim succes!” Frumoasă iniţiativă, într-adevăr…

Din păcate însă, cum se întâmplă adesea la noi, la români, toată lumea a salutat iniţiativa, pe când realizarea ei a fost lăsată pe seama altora… Dacă am face o statistică aproximativă, am observa că prea puţine localităţi din Republica Moldova sunt înfrăţite cu sate şi oraşe din România. Şi nu neapărat după criteriul numelui identic sau asemănător, aşa cum sugerau semnatarii Listei despre care vorbim. O evaluare sumară ne arată că doar vreo 100 de primării de dincoace de Prut, dintr-un total de 890 (doar a noua parte!), au încheiat până acum acorduri de înfrăţire şi parteneriat cu primării de dincolo de râul care desparte, dar şi uneşte cele două state ale noastre.

Ne trebuie o Strategie

Abia acum, după ce limita naturală a Prutului a devenit, din 1 ianuarie 2007, frontieră oficială a Uniunii Europene, ne dăm seama cât de util ar fi fost să fi avut nu 100, ci 1000 de acorduri de înfrăţire şi parteneriat cu localităţile din cuprinsul României. Această ratare se explică şi prin faptul că ne-a lipsit (şi ne mai lipseşte încă!) o Strategie

CEDO i-a dat câştig de cauză PPCD

La 2 februarie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) a pronunţat hotărârea Partidul Popular Creştin Democrat (nr. 2) c. Moldovei (cererea nr. 25196/04).

*  *  *

În această cauză, reclamantul este Partidul Popular Creştin Democrat care, la momentul evenimentelor, era reprezentat în Parlament şi se afla în opoziţie.

La 3 decembrie 2003, partidul reclamant a solicitat Consiliului municipal Chişinău autorizarea unei demonstraţii de protest care urma să aibă loc la 25 ianuarie 2004 în piaţa Marii Adunări Naţionale. Organizatorii intenţionau să-şi exprime punctul de vedere cu privire la funcţionarea instituţiilor democratice din Moldova, respectarea drepturilor omului şi conflictul transnistrean.

La 20 ianuarie 2004, Consiliul municipal Chişinău a respins cererea partidului reclamant, pe motiv că dispunea de probe convingătoare că, pe durata demonstraţiei, urmau a fi manifestate chemări la agresiune, ură etnică şi violenţă publică.

La 23 ianuarie 2004, Curtea de Apel Chişinău a respins cererea de chemare în judecată a reclamantului privind anularea deciziei Consiliului municipal Chişinău. Instanţa a constatat că refuzul Consiliului municipal era justificat, deoarece prospectele răspândite de reclamant conţineau sloganuri ca „Jos regimul totalitar al lui Voronin” şi „Jos regimul de ocupaţie al lui Putin” şi că aceste sloganuri constituiau chemare la răsturnarea violentă a regimului constituţional şi la ură faţă de poporul rus. Instanţa a menţionat că, pe durata unei demonstraţii anterioare organizată de partidul reclamant împotriva prezenţei militare a Rusiei în Transnistria, protestatarii au dat foc unei fotografii a preşedintelui Federaţiei Ruse şi drapelului rus. La 21 aprilie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamantului împotriva hotărârii Curţii de Apel Chişinău şi a menţinut hotărârea din 23 ianuarie 2004.

În faţa Curţii, partidul reclamant a pretins violarea art. 11 CEDO (libertatea de întrunire) pe motiv de refuz al Consiliului municipal Chişinău de a autoriza demonstraţia din 25 ianuarie 2004.

Partidul reclamant a susţinut că ingerinţa în dreptul său la libertatea întrunirilor nu a urmărit un scop legitim şi nu a fost necesară într-o societate democratică.

Guvernul a acceptat că a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamantului garantat de art. 11 CEDO, însă această ingerinţă a fost prevăzută de lege, şi anume de Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, a urmărit un scop legitim şi a fost necesară într-o societate democratică.

Părţile susţin în comun, şi Curtea este de acord, că decizia de a respinge cererea partidului reclamant cu privire la organizarea întrunirii din 25 ianuarie 2004 a constituit „un amestec al autorităţii publice” în dreptul reclamanţilor la libertatea de întrunire garantată de para. 1 al art. 11 CEDO. O astfel de ingerinţă reprezintă o violare a art. 11 CEDO doar dacă este „prevăzută de lege”, urmăreşte un scop sau scopuri care sunt legitime conform paragrafului 2 al acestui articol şi este „necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acestui scop sau scopuri.

Părţile nu au contestat faptul că ingerinţa a fost legală în sensul art. 11 CEDO. În acelaşi timp, ele nu au căzut de acord în ceea ce priveşte dacă ingerinţa a urmărit un scop legitim. Din motivele expuse mai jos, Curtea nu consideră necesar să decidă această chestiune şi se va axa asupra proporţionalităţii ingerinţei.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 11 CEDO. Curtea a notat că, la momentul evenimentelor, PPCD era un partid parlamentar de opoziţie minoritar, care deţinea aproximativ zece procente din locurile din Parlament, în timp ce Partidul Comuniştilor, care era majoritar, avea aproximativ şaptezeci de procente din locuri. Ingerinţa se referă la o întrunire la care partidul reclamant intenţiona să protesteze împotriva presupuselor abuzuri antidemocratice comise de Guvern şi împotriva prezenţei militare a Rusiei în Transnistria. Având în vedere interesul public privind libera exprimare asupra acestor subiecte şi faptul că partidul reclamant se afla în opoziţie, Curtea consideră că statul avea o marjă de apreciere limitată.

Curtea a notat că Consiliul municipal Chişinău şi instanţele de judecată au considerat că sloganurile „Jos cu regimul totalitar al lui Voronin” şi „Jos cu regimul de ocupaţie al lui Putin” constituiau o chemare la răsturnarea violentă a regimului constituţional şi la ură faţă de poporul rus şi instigare la război împotriva Rusiei. Curtea a notat că astfel de sloganuri trebuie să fie privite ca o manifestare a insatisfacţiei li a protestului şi nu este convinsă că acestea pot fi, în mod rezonabil, considerate chemare la violenţă, chiar dacă ar fi fost însoţite de arderea drapelelor sau a fotografiilor liderilor ruşi. Prin urmare, Curtea nu a fost convinsă că motivul de mai sus invocat de autorităţile naţionale la refuzarea autorizării demonstraţiei poate fi considerat relevant şi suficient în sensul art. 11 CEDO.

În deciziile lor, autorităţile naţionale s-au referit şi la riscul confruntărilor între protestatari şi susţinătorii partidului de guvernământ. Curtea a considerat că, chiar dacă, teoretic, exista un asemenea risc, era sarcina poliţiei de a asigura ordinea publică. În orice caz, acest motiv nu poate fi considerat relevant şi suficient în sensul art. 11 CEDO.

Curtea a notat că partidul reclamant a organizat în 2002 numeroase proteste care au fost paşnice şi nu s-au soldat cu confruntări. În aceste circumstanţe, Curtea a conchis că nu a existatu chestiuni care să sugereze că organizatorii intenţionau să tulbure ordinea publică sau să provoace o confruntare cu autorităţile.

Curtea a conchis că ingerinţa nu a corespuns unei necesităţi sociale imperioase şi, astfel, nu era necesară într-o societate democratică. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 11 al Convenţiei.

Partidul reclamant a pretins EUR 3,000 cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 1,098.05 cu titlu de costuri şi cheltuieli. Curtea a acordat partidului reclamant EUR 3,000 cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 1,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli.

În faţa Curţii, reclamantul a fost reprezentat de către Vitalie NAGACEVSCHI, care, la momentul reprezentării, era avocat în Chişinău.

PPCD a câştigat astăzi un nou proces la CEDO

083

02.02.2010

Communiqué du Greffier

Arrêt de chambre¹

Parti populaire démocrate-chrétien c. Moldova (n^o 2) (requête n^o 25196/04)

Interdiction injustifiée d’une manifestation organisée
par un parti d’opposition

A l’unanimité :

Violation de l’article 11 (liberté de réunion et d’association)

de la Convention européenne des droits de l’homme

Principaux faits

Le requérant, le Parti populaire démocrate-chrétien (le «PPDC»), est un parti politique représenté au Parlement de la République de Moldova qui, à l’époque des faits, se trouvait dans l’opposition.

En décembre 2003, le parti requérant demanda l’autorisation d’organiser une manifestation devant les bâtiments du gouvernement le 25 janvier 2004 dans le but d’exprimer ses opinions sur le fonctionnement des institutions démocratiques en Moldova. Le conseil municipal rejeta sa demande au motif qu’une telle manifestation inciterait la population à une guerre d’agression, à la haine ethnique et à la violence publique. Les tribunaux rejetèrent les recours formés par la suite par le parti requérant, déclarant que l’interdiction de la manifestation était justifiée puisque les dirigeants de ce parti avaient par le passé brûlé un drapeau russe et une effigie du président russe, et distribué des tracts contenant des slogans comme «A bas le régime totalitaire de Voronine» et «A bas le régime d’occupation de Poutine», ce qui, selon les cours nationales, appelait à un renversement par la violence du régime constitutionnel du pays.

Griefs, procédure et composition de la Cour

Invoquant l’article 11, le parti requérant se plaignait de s’être vu interdire d’organiser une manifestation.

La requête a été introduite devant la Cour européenne des droits de l’homme le 26 mai 2004.

L’arrêt a été rendu par une chambre de sept juges composée de:

Nicolas Bratza (Royaume-Uni), président,
Lech Garlicki (Pologne),
Ljiljana Mijović (Bosnie-Herzégovine),
David Thór Björgvinsson (Islande),
Ján Šikuta (Slovaquie),
Päivi Hirvelä (Finlande),
Mihai Poalelungi (Moldova), juges,

et Fatoş Aracı, greffière adjointe de section.

Décision de la Cour

La Cour rappelle que les partis politiques jouent un rôle essentiel dans le bon fonctionnement de la démocratie. Étant donné l’intérêt public qu’il y avait à permettre la libre expression sur le fonctionnement des institutions démocratiques dans le pays et que le parti requérant se trouvait dans l’opposition à l’époque des faits, seuls des motifs convaincants et impérieux pouvaient justifier des restrictions à sa liberté de réunion.

Les slogans contenus dans les tracts du parti auraient dû être compris comme l’expression d’une opinion, d’un mécontentement et d’une protestation au sujet d’une question présentant un intérêt public majeur et non comme un appel à la violence, même si des drapeaux et des effigies de chefs d’Etat avaient été brûlés.

Les autorités ont invoqué le risque que les manifestants ne provoquent des heurts pour justifier l’interdiction de la manifestation. Cela n’est toutefois pas suffisant. En effet, la police a pour rôle de s’interposer entre deux groupes de manifestants afin de faire respecter l’ordre public ; or, par le passé, les manifestations organisées par le parti requérant s’étaient toujours déroulées dans le calme.

Dès lors, il y a eu violation de l’article 11.

En vertu de l’article 41 de la Convention (satisfaction équitable), la Cour alloue au parti requérant 3 000 euros (EUR) pour dommage moral et 1 000 EUR pour frais et dépens.

***

L’arrêt n’existe qu’en anglais. Rédigé par le greffe, ce communiqué ne lie pas la Cour. Les arrêts de la Cour peuvent être consultés sur le site Internet de celle-ci (http://www.echr.coe.int).

Ruşii despre români. 1840

Din când în când autorităţile Rusiei au mai spus şi adevărul despre români.  Vedeţi aici  originalul rusesc şi traducerea  românească ale pasajului încadrat în chenarul roşu: „Moldova şi Valahia sunt ţări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă, o singură Credinţă, în pofida separaţiei lor pe plan civil, ele au avut necontenit o singură soartă comună: au suferit împreună de-a lungul secolelor, purtând aceeaşi cruce grea, iar acum sorb o nouă viaţă din acelaşi izvor dătător de viaţă. Ele au acelaşi trecut, acelaşi prezent şi, bineînţeles – acelaşi viitor!” (“Despre situaţia învăţământului în Principatele Moldovei şi Valahiei” în Revista Ministerului Instrucţiunii Publice, fasculul 29, secţiunea IV,  Petersburg, 1840, pagina 7).

Comuniştii de azi despre comuniştii de ieri sau Mark Tkaciuk versus Comisia Cojocaru

Aşa cum era de aşteptat, reacţiile adverse faţă de Comisia Cojocaru, pentru alte motive decât cele de fond, nu au întârziat să apară. Primul care a ieşit în scenă este o persoană cu vederi comuniste, unul dintre liderii Partidului Comuniştilor din Republica Moldova, Mark Tkaciuk. Acesta i-a acordat un amplu interviu unui canal de televiziune din Chişinău, concentrându-şi reproşurile şi ironia asupra unor membri ai Comisiei pentru studierea şi aprecierea crimelor regimului totalitar comunist din Republica Moldova.

Scriam săptămâna trecută în FLUX că nou-creata Comisie Cojocaru, a cărei instituire am salutat-o călduros, are totuşi, spre regretul nostru, unele puncte slabe. Avem în continuare convingerea că această Comisie ar fi avut doar de câştigat dacă preşedintele interimar Ghimpu nu ar fi desemnat în componenţa ei persoane care în perioada regimului totalitar comunist de ocupaţie au deţinut înalte calităţi şi funcţii în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. Mai arătam, fără a da nume, că cel puţin unul dintre membrii Comisiei Cojocaru a fost membru al Comitetului Central al Partidului Comunist din RSS Moldovenească. Îl aveam în vedere atunci pe domnul Alexandru Moşanu. Constatam, de asemenea, că unii dintre membrii Comisiei Cojocaru sunt autori ai unor producţii cu caracter propagandistic sovietic şi antinaţional (adică antiromânesc), iar alţii s-au arătat defavorabili unui eventual proces de lustraţie. Atrăgeam atenţia asupra acestor vulnerabilităţi ale Comisiei, arătând că nu am dori ca unii membri ai Comisiei să ofere, prin simpla lor participare, motive şi pretexte viitoare de criticare a Raportului acestei Comisii. În acelaşi timp, eram şi rămânem de părere că majoritatea membrilor Comisiei Cojocaru sunt oameni de înaltă probitate ştiinţifică, având şi până acum contribuţii de valoare la cercetarea fenomenului totalitar din Republica Moldova şi a perioadei de ocupaţie sovietică.

Ce spune Mark Tkaciuc?

Istoric de formaţie şi comunist convins, Mark Tkaciuk nu formulează reproşuri în legătură cu întreaga componenţă a Comisiei Cojocaru. El contestă probitatea ştiinţifică şi morală a doar unora dintre cei desemnaţi în Comisie prin decretul prezidenţial din 14 ianuarie. Este bine să reţinem punctul de vedere al unuia dintre conducătorii Partidului Comuniştilor,  întrucât această atitudine se pare că va oferi, în parte, eşafodajul poziţiei respectivului partid faţă de viitorul Raport al Comisiei Cojocaru.

Potrivit lui Tkaciuk, pornind de la scopul declarat al Comisiei Cojocaru, numită de el impropriu “Comisia Ghimpu”,  aceasta “ar trebui să includă disidenţi notorii, luptători împotriva comunismului, a totalitarismului, persoane care au cutreierat tundra, care ştiu ce înseamnă GULAG-urile,  “Vertuhai”-ul, şi întreg completul regăsit în scrierile lui Varlam Şalamov sau Soljeniţin”, ca imediat să adauge că “membrii  respectivei comisii sunt bine cunoscuţi în societate ca ideologi serioşi ai ceea ce ei numesc perioadă totalitară a istoriei moldoveneşti”. Tkaciuk opinează, de asemenea,  că unii membri ai Comisiei Cojocaru  “au demonstrat că nu au nici poziţie civică, nici politică şi nici ştiinţifică”, fiind “nişte vârcolaci”.

Tkaciuk îi vizează pe patru membri ai Comisiei Cojocaru: Pavel Parasca, Anatol Petrenco, Alexandru Moşanu şi  Demir Dragnev.

Pavel Parasca

Liderul comunist susţine că „Parasca Pavel Fiodorovici, istoric medievalist, poate contribui în Comisie doar cu propriile-i amintiri despre modul în care scria denunţuri la Comitetul Securităţii Statului (KGB – n.n.) din Republica Moldova despre colegii săi istorici. A existat un caz aparte la începutul anilor 80, cazul istoricilor disidenţi. Acei tineri istorici au avut atunci multă bătaie de cap. Unii dintre ei sunt astăzi experţi şi politologi cunoscuţi, de altfel, critici ai Partidului Comuniştilor. Pe aceştia îi stimez, întrucât sunt consecvenţi. Ei au fost anticomunişti şi la începutul anilor 80, sunt anticomunişti şi acum. Apropo, ei critică însuşi faptul apariţiei Comisiei Ghimpu şi scopurile pentru care a fost creată, cu toate că ei înşişi au făcut obiectul celor mai adevărate represiuni. Dacă aş avea acordul dumnealor, le-aş pronunţa aici numele. Iată însă că tovarăşul Parasca Pavel Fiodorovici, un membru al Partidului Comunist al URSS şi membru activ al biroului de partid (comunist – n.n.) al Institutului (de Istorie – n.n.), scria denunţuri împotriva acestor oameni, cerând curăţarea Institutului de gunoaiele anticomuniste.”

Anatol Petrenco

Tkaciuk nu-l scapă din vedere nici pe Anatol Petrenco, despre care spune: „La sfârşitul anilor 80, domnul Petrenco, de asemenea membru al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, şi-a susţinut o teză de doctor, cu titlu secret, la unul dintre Institutele din Moscova. O teză secretă, cu un conţinut piperat, care nu trebuia să devină cunoscută societăţii de atunci. Cazul este de-a dreptul clinic pentru ceea ce ei numesc regim totalitar: cercetare ştiinţifică secretă, care, evident, nu era posibilă fără participarea serviciilor secrete de atunci.”

Alexandru Moşanu

Trecând la Alexandru Moşanu, Tkaciuk susţine: „Alexandru Constantinovici Moşanu a condus Catedra de Istorie Nouă şi Contemporană în cadrul Institutului de Istorie al Universităţii din Moldova, pe atunci „Universitatea din Chişinău”. Dânsul s-a ocupat foarte serios şi profesionist, bunăoară, de chestiunea mişcării socialiste şi muncitoreşti din România, fiind, de asemenea, coautor al monografiei „Agresiunea României fasciste împotriva URSS”.  Această carte a apărut cu doar câţiva ani înainte ca Moşanu să declare că Republica Moldova are o singură soluţie – unirea cu România.”

Demir Dragnev

În încheiere, Mark Tkaciuk se referă la Demir Dragnev în următorii termeni: „Un personaj nu mai puţin strălucit în această comisie este Demir Mironovici Dragnev, altminteri un istoric bun care s-a ocupat de perioada pre-sovietică. Dar a fost un membru zelos al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi un cenzor dur chiar şi în raport cu scrierile despre perioada medievală din Moldova, ca, ferească Dumnezeu! ca cineva de dincolo de Prut, adică din Republica Socialistă România de atunci, să poată utiliza în favoarea acesteia vreun argument oferit de istoriografia moldovenească. Cei care au vârsta de 40 de ani şi mai mult şi-l amintesc foarte bine pe Demir Mironovici din acea perioadă.”

Multe, foarte multe sunt problemele în care avem poziţii nu doar diferite şi divergente, dar de neîmpăcat cu Mark Tkaciuk. În special chestiunile de ordin istoric, doctrinar şi identitar. Dar când vine vorba de trecutul sovietic şi de istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, este greu să-l combatem. Mai ales când ştim că acesta se situează pe poziţiile ideologiei comuniste şi ale istoriografiei sovietice. Reacţia sa faţă de cei patru membri ai Comisiei Cojocaru este mai degrabă una marcată de dispreţ sincer şi ironie colegială faţă de nişte foşti membri ai Partidului Comunist din Uniunea Sovietică şi este lipsită complet de o argumentaţie solidă împotriva necesităţii de condamnare a crimelor regimului totalitar comunist din timpul ocupaţiei sovietice.

În încheiere, reiterăm convingerea că am fi avut cu toţii de câştigat dacă în Comisia pentru studierea şi aprecierea crimelor regimului totalitar comunist din Republica Moldova nu ar fi fost desemnată nici o persoană care să fi deţinut calităţi şi funcţii în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, în serviciile secrete ale URSS şi în oricare alt mecanism al ceea ce altădată se numea banal de simplu – frontul ideologic sovietic.

Leul comun sau despre o posibilă uniune monetară moldo-română

Aşteptând cu mult interes şi speranţă vizita preşedintelui Băsescu dincoace de Prut, un vechi prieten m-a întrebat săptămâna trecută ce cred despre posibilitatea ca Republica Moldova să adopte leul românesc ca monedă naţională, semnând cu Bucureştiul un aranjament bilateral, o Convenţie de uniune monetară. Aş fi considerat întrebarea ca fiind una banală dacă nu ar fi fost formulată cu acel soi de candoare şi maximalism tipic basarabean care, la limita dintre frustrările istorice şi speranţa într-o minune, împinge abordările dincolo de realism, hrănindu-le cu dulci iluzii. Vechiul meu prieten (între altele fie spus, de mare bună credinţă) m-a asigurat că această chestiune ar figura pe agenda discuţiilor dintre preşedintele interimar Ghimpu şi omologul său de la Bucureşti, fapt de care mi-am permis să mă îndoiesc, cu toate că subiectul în sine mi s-a părut demn de reţinut. Pe cât erau cele susţinute de prietenul meu urmarea unei bune informări sau rodul imaginaţiei şi al visării sale romantice, mi-a venit greu să spun în momentul receptării întrebării.

Pus în faţa acestei întrebări (frumoasă provocare, reproş discret adresat mai-marilor zilei sau invitaţie la reflecţie sau la pragmatism?), am încercat totuşi să mă documentez asupra subiectului şi să discut pe marginea lui cu cât mai multă lume. Primul lucru la îndemână a fost să plasez întrebarea pe una din reţelele de socializare. Mă interesa ce crede omul de rând despre ipotetica (deocamdată) perspectivă a adoptării leului românesc ca monedă comună a celor două state ale noastre. Reacţiile, de la cele mai entuziaste la cele pline de scepticism şi ostilitate, nu au întârziat să apară. Unele mi s-au părut suficient de interesante, încât le voi reda, în linii mari, în cele ce urmează.

Dar, înainte de aceasta, să vedem ce înseamnă o uniune monetară şi ce precedente există în acest sens. În general, prin „uniune monetară” se are în vedere orice înţelegere dintre două sau mai multe ţări, prin care se permite circulaţia liberă a valutelor lor naţionale pe teritoriul oricăreia dintre ele, sau prin care se prevede emiterea unei monede comune. Există şi alte definiţii. Bunăoară, Dicţionarul de termeni economici defineşte „uniunea monetară” astfel: „Situaţie în care două sau mai multe monede naţionale sunt înlocuite cu o singură monedă care poate fi una din monedele existente sau una nouă. În procesul de unificare a Germaniei, în anul 1990, marca vest-germană a înlocuit-o pe cea din răsărit. Convenţia monetară bazată pe raportul Delors are în vedere o monedă comună nouă, euro. Participanţii la o uniune monetară pierd unele instrumente de politică economică, precum politica monetară şi politica cursului valutar. În schimb, se reduce gradul de incertitudine privind relaţiile de comerţ şi financiare cu ceilalţi participanţi la uniune, deoarece variaţiile cursului de schimb nu mai ridică probleme.”

Ţările din zona Euro (16 din 27 de state membre ale UE) ne oferă cel mai apropiat exemplu de uniune monetară. Vom arăta aici că există şi alte state, în afara ţărilor membre UE, care, fie cu acordul acesteia din urmă, fie fără acordul ei, au adoptat moneda europeană ca monedă a lor naţională. Ba mai mult, unele dintre acestea fuseseră în relaţii practice de uniune monetară cu unele state membre ale UE încă înainte de lansarea monedei comunitare. Să dăm câteva exemple. Euro este folosit de către Monaco, San Marino şi Vatican (toate având acordul oficial al Comisiei Europene), pe când Andora, Kosovo şi Muntenegru folosesc moneda europeană fără acordul expres sau cu acordul tacit al Uniunii Europene. Până la introducerea monedei euro în circulaţie Andora se afla concomitent în uniune monetară cu Franţa şi Spania, atât francul francez cât şi peseta spaniolă circulând în această ţară. Principatul Monaco s-a aflat în uniune monetară cu Franţa, iar San Marino şi Vaticanul – cu Italia.

Muntenegrul şi Kosovo reprezintă două cazuri atipice, dar tocmai de aceea interesante. Aceste două formaţiuni statale au adoptat moneda Euro în mod unilateral, la 1 ianuarie 2002, împreună cu statele membre UE. Până atunci Muntenegrul şi Kosovo, entităţi în cadrul Uniunii statale Serbia-Muntenegru‚ foloseau marca germană drept proprie monedă naţională, fără a avea încheiate convenţii de uniune monetară cu Germania.

Există şi alte proiecte notabile de uniune monetară. Şase state arabe din zona Golfului Persic (Arabia Saudită, Bahrein, Emiratele Arabe Unite, Oman, Kuweit şi Qatar) au convenit oficial, acum doi ani, asupra creării unei asemenea uniuni. Un consiliu monetar a fost deja constituit, iar o Bancă Centrală a Golfului va apărea în cel mult un an de zile de acum încolo, adică până la sfârşitul anului 2010. Specialiştii sunt de părere că această iniţiativă va modifica esenţial geografia economică şi raporturile de putere economică în zona Golfului Persic, iar pe viitor şi în întreaga Lume Arabă, care cuprinde 22 de state.

O mulţime de alte scenarii monetare sunt în curs de elaborare în diverse ţări şi regiuni ale lumii. De exemplu, se vorbeşte tot mai mult de o monedă comună asiatică. Japonia a şi propus crearea unui Fond Monetar Asiatic, iar China se pare să agreeze ideea. O denumire convenţională pentru viitoarea unitate monetară asiatică a şi fost pusă în circulaţie: AMU (Asian Monetary Unit).

Rusia şi Bielorusia au avut în ultimii 15 ani o lungă negociere, adevărat, eşuată, privind implementarea unui sistem monetar comun. Mai nou, Rusia, Bielorusia, Armenia şi Kazahstanul au convenit să folosească rubla rusească drept monedă de referinţă în schimburile comerciale reciproce.

Este potrivit să amintim că Republica Moldova însăşi, deşi îşi proclamase independenţa de stat la 27 august 1991, şi-a menţinut economia în zona rublei ruseşti, păstrând, spre deosebire de statele baltice, o uniune monetară cu Moscova. Abia la 15 decembrie 1992 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat legea cu privire la bani nr. 1232-XII, creând astfel cadrul juridic pentru instituirea unui sistem monetar naţional. Introducerea efectivă a leului moldovenesc avea să se producă peste încă aproximativ un an, la 29 noiembrie 1993.

Vorbeam mai sus de reacţiile diverse pe care le-a provocat întrebarea prietenului meu. Este mai bine să vedem ce spune omul de rând. Să le dăm cuvântul interlocutorilor noştri, adepţi sau adversari ai ideii. Dan Nicu din Chişinău a salutat ideea, arătând că o iniţiativă similară a fost lansată la noi în anii 1991-1992 de profesorul basarabean Sergiu Chircă, membru onorific al Academiei Române, dar şi că subiectul merită o discuţie publică. Vom aminti în context că fostul prim-ministru Mircea Druc s-a numărat, de asemenea, printre promotorii constanţi ai ideii. Alexandru Belgrădean din Serbia a opinat că o eventuală uniune monetară moldo-română ar fi un pas hotărâtor înainte spre aprofundarea procesului de integrare a celor două state. O persoană, care semnează Twiter Moldovan, a formulat un punct de vedere mai puţin obişnuit: „Ce ar soluţiona aceasta? Banul, organizarea, forma statală decurge dintr-o idee generală. Moldova nu o are. Iar chestiile acestea nu vor salva neamul românesc de consumism şi de cosmopolitismul occidental, mai ales ca virusul URSS-ului încă zace în creierul românului care a modificat puternic conştiinţa sa. Ceea ce trebuie să renaştem pe ambele maluri ale Prutului este tradiţia şi credinţa, apoi şi banii. Orice stat dacă nu asigură condiţii pentru ca omul să-şi mântuiască sufletul prin credinţă, degeaba pierdem vremea cu zidire de sisteme şi state care se vor prăbuşi cu siguranţă sub propria greutate, sărăcit de orice idee despre sacru! Spaţiul românesc trebuie privit în perspectivă de cel puţin câteva sute de ani ca să vedem ce politică trebuie adoptată azi, dacă ne bazăm pe gândirea protestantă de a ne limita la efecte imediate fără a calcula efectele sociale, politice, culturale, religioase în timp, vom proceda ca nişte copii care nu au pe lume nimic mai scump decât propria jucărie… Depinde pe ce punem accentul: pe confortul de moment sau pe dezvoltarea durabilă, pe ban sau pe persoană.” Într-un contrast vizibil, Radu Răduţ din Bucureşti a opinat următoarele: „Tema monetară cred că este de actualitate şi reală, oricum semnalele par a fi tot mai clare că zilele pseudo-statului “independent” R. Moldova sunt foarte numărate. Tranziţia de la “independenţă” la revenirea în graniţele normale a durat destul de mult din motive mai mult sau mai puţin concludente. Toate chestiunile de genul „dezvoltarea RM”, reforme sunt apă de ploaie într-o regiune care nu va putea sta niciodată pe propriile picioare, asta şi dacă privim din punct de vedere identitar. Şi apoi interesele nu sunt de aşa natură ca RM să ajungă un stat real (cum e Austria, de exemplu… exemplu un pic forţat)”. Vlad Batrîncea din Chişinău, o persoană tânără cu vederi de stânga, care declară emfatic „sunt moldovenist şi punctum!” a considerat că „nu merită să renunţăm la valuta noastră naţională. În loc să sustragem atenţia societăţii şi a Guvernului, orientând-o spre chestiuni minore, ca problema limbii vorbite, a cinematografului “Patria”, a tancurilor, redenumirii străzilor şi raioanelor etc., trebuie să muncim, să dezvoltăm economia Republicii Moldova, să ridicăm nivelul de trai până la cel european”. Ziaristul Ion Bădoi de dincolo de Prut a opinat pe marginea subiectului că în acest moment „România încearcă să adopte Euro ca monedă naţională. Speram ca acest lucru să se producă în 2-3 ani. Acelaşi ţel să şi-l propună şi Moldova! O uniune monetară interstatală, cât şi capacitatea clasei politice sunt posibile. Altceva este mai important: capacitatea celor două ţări de a trece la euro!” Radu Burdujan din Chişinău s-a exprimat împotriva ideii susţinând „Noi adoptăm leul românesc. România adoptă peste doi-trei ani Euro şi noi cu ce rămânem? Cu valuta ţării care a renunţat la ea? Nu cred că UE ar accepta ca într-o ţară care nu face parte din UE să aibă euro ca valută naţională.” Un alt preopinent, Alex Bocşa din Chişinău, „revoluţionar” de la 7 aprilie 2009, completează tabăra adversarilor ideii şi spune: „Părerea mea este că o valută unică între Basarabia şi România nu e o idee buna atât timp cât România ţine ca în următorii ani să renunţe la leul lor şi să treacă la Euro… După unire poate… deşi e de domeniul fantasticului…” Bineînţeles că aceste opinii la temă nu pot ţine locul unei dezbateri profunde şi competente cu participarea specialiştilor din domeniul financiar şi juridic, a politicienilor şi factorilor decidenţi de la Bucureşti şi Chişinău.

Şi totuşi… Au nevoie România şi Republica Moldova de o monedă comună? Răspunsul nostru este clar: Da! Singura alternativă la integrarea noastră monetară este doar situaţia actuală şi aceasta, în condiţiile crizei economice globale, nu ne promite nici o perspectivă îmbucurătoare. În această situaţie proximitatea geografică, identitatea etno-lingvistică, istorică şi culturală, considerentele politice, dar mai ales angajamentul politic serios şi responsabil pot deveni argumente demne de luat în seamă. O eventuală uniune monetară moldo-română, Zona Leului, ca să-i atribuim un nume convenţional, ar fi de natură să faciliteze comerţul în interiorul spaţiului economic unic şi în afara lui, asigurând sincronizarea proceselor economice din cele două state ale noastre, creând un grad sporit de solidaritate economică între ele. Ideea uniunii monetare moldo-române ar putea fi întrupată într-un proiect comun. Ne-am convins până acum că, dincolo de abordările sentimentale şi de multe ori paseiste (nu neapărat condamnabile, dar în mod evident contraproductive), România şi Republica Moldova au dus şi duc încă lipsă de proiecte comune concrete. Chiar dacă raporturile comerciale moldo-române au cunoscut cea mai mare dinamică în ultimii cinci ani, Bucureştiul ajungând primul partener al Chişinăului la importuri şi al doilea partener la exporturi, această tendinţă nu este susţinută deocamdată de un proiect fundamental cum ar fi cel al unui aranjament monetar comun.

Rămân de părere că preşedintele Ghimpu şi omologul său de la Bucureşti nu vor discuta pe marginea subiectului, oricât l-aş dezamăgi pe vechiul meu prieten care m-a determinat să aştern pe hârtie aceste rânduri. Aşa sau altminteri, subiectul rămâne deschis. Oricine este binevenit să se pronunţe.

Schimb de focuri la graniţa moldo-ucraineană?

Agenţia kieveană Ukrnews transmite că, în noaptea de 20 spre 21 ianuarie, pe segmentul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene a avut loc un schimb de focuri între grănicerii ucraineni şi un grup de contrabandişti, presupuşi a fi cetăţeni moldoveni.

Schimbul de focuri s-a produs pe segmentul de frontieră dintre localităţile Semionovka din raionul Kodâma şi Tâmkovo din raionul Balta  (nordul regiunii Odesa), transmite Ukrnews. Cea mai apropiată localitate moldovenească de locul incidentului de frontieră este satul Broşteni din raionul Râbniţa. Distanţa dintre localitatăţile Tâmkovo (raionul Balta) şi Cobasna (raionul Râbniţa), unde se află depozitele de armament ale fostei Armate sovietice, este de 7,7 kilometri.

Potrivit sursei citate, în timpul incidentului de frontieră un soldat în termen din trupele de grăniceri ale Ucrainei a fost grav rănit. Acesta are o plagă prin împuşcare dintr-o armă de vânătoare. Soldatul rănit este spitalizat în centrul raional Kodâma, a fost supus unei intervenţii chirurgicale, iar medicii apreciază starea lui ca fiind critică.

Autorităţile ucrainene au deschis o anchetă asupra incidentului. Şeful biroului de presă al Direcţiei regionale Sud a Serviciului de Stat de Grăniceri al Ucrainei, Andrei Beloborodcenko, a refuzat deocamdată să comenteze incidentul, arătând că orice declaraţie ar putea prejudicia ancheta în derulare.

Autorităţile Republicii Moldova, ca şi reprezentanţii Misiunii Uniunii Europene de Asistenţă la Frontiera Moldo-Ucraineană (EUBAM) nu au confirmat sau comentat în vreun fel incidentul de pe segmentul transnistrean al frontierei comune cu Ucraina.

Comunitatea Românească şi alegerile prezidenţiale din Ucraina

Interviu cu Ion Popescu, deputat în Rada Supremă de la Kiev

- Domnule deputat Popescu, vă rugăm să faceţi pentru cititorii noştri o prezentare a rezultatelor primului tur al prezidenţialelor din Ucraina, convocate la 17 ianuarie curent.

- În toate localităţile cu o populaţie majoritară românească, în satele maramureşene din Transcarpatia şi în satele bucovinene, basarabene sau regăţene din regiunea Cernăuţi, precum şi în satele basarabene din regiunea Odesa, absolut peste tot, a câştigat Victor Ianukovici. Cu o mică excepţie, din unele sate din raionul Hliboca (Adâncata – n.n.). Mă refer aici la circumscripţia românească, cu sediul la Nouă-Suliţa, singura circumscripţie din regiunea Cernăuţi unde Victor Ianukovici s-a plasat pe locul I, pe celelalte trei ocupând locul III. Datorită românilor, mai ales a celor din Herţa şi Nouă-Suliţa, s-a obţinut procentul respectiv. În raionul Herţa, Victor Ianukovici a câştigat cu 47,8 la sută. În afară de aceasta, în circumscripţia vecină, unde românii, doar în raionul Storojineţ sunt doar 37 la sută, din această circumscripţie mai fac parte şi raioanele Chiţman, Vijniţa şi Cutila, Victor Ianukovici s-a plasat pe locul 4, însă, datorită satelor româneşti, a trecut pe locul 3, pentru că, absolut în toate satele româneşti de pe Valea Siretului, Victor Ianukovici a câştigat.

- Care ar fi explicaţia acestui rezultat?

- Acest lucru se explică prin faptul că noi am semnat un Acord politic cu Partidul Regiunilor, în 2006, la alegerile parlamentare şi locale, când, în zona Cernăuţilor, din cei 50 de candidaţi la funcţiile de deputaţi în consiliile raionale, 38 dintre cei incluşi în lista Partidului Regiunilor au fost români. Am reuşit astfel să avem deputaţi în consiliile raionale din Cernăuţi – pe domnul Vasile Tărâţeanu, preşedintele Senatului comunităţii, Aurica Bojescu, secretarul Comunităţii, eu am obţinut un loc şi domnul Ion Botoş a obţinut un loc în consiliul regional din Transcarpatia. Domnul Botoş este preşedintele Asociaţiei românilor din Transcarpatia „Dacia” şi membru al Senatului Comunităţii Româneşti din Ucraina pentru zona Transcarpatia. Acest lucru trebuia menţionat. Pe data de 30 noiembrie a anului curent, a fost semnat un Acord între Victor Ianukovici şi Comunităţile română, maghiară şi rusofonă. Candidatul la preşedinţie s-a angajat să anuleze toate decretele discriminatorii ale Ministerului Învăţământului, prin care se încerca oprimarea şcolilor minorităţilor naţionale. Totodată, Victor Ianukovici a promis că nu se va implica în activitatea Bisericii ortodoxe româneşti, care este una canonică. Mai mult decât atât, va susţine, după posibilităţi, şi Mănăstirea din Brănceni, şi construcţia altor biserici, acolo unde se efectuează serviciul divin în limba română. Ne-am înţeles ca, la alegerile locale din 30 mai 2010, în funcţie de procentul pe care îl oferim la alegerile prezidenţiale, să obţinem, proporţional, pe lista Partidului Regiunilor şi locuri pentru Comunitatea Românească din Ucraina. Iată acestea sunt rezultatele şi acestea sunt motivele. La etapa actuală, Comunitatea Românească, precum şi cea maghiară şi rusofonă, s-au ţinut de cuvânt şi au votat, în majoritate, pentru Victor Ianukovici. Aşteptăm etapa a doua şi considerăm că aportul nostru va fi dus până la capăt, iar angajamentele vor fi onorate de ambele părţi. În afară de aceasta, luni, 18 ianuarie, la Mănăstirea din Brănceni din raionul Herţa a sosit Victor Ianukovici. Este prima vizită întreprinsă după primul tur de scrutin, anume la mănăstirea şi orfelinatul în care peste 200 de copii sunt înfiaţi de părintele Mihai Jar. Acolo a fost dat în exploatare o piscină pentru copiii bolnavi, iar la construcţia acestui orfelinat au participat cu ajutoare materiale concrete Victor Ianukovici personal şi prietenii săi din zona răsăriteană a Ucrainei.

- Domnule Popescu, care sunt estimările dumneavoastră pentru turul doi de scrutin al prezidenţialelor?

- La etapa actuală avem deja rezultatele în proporţie de sută la sută de pe întreg teritoriul Ucrainei. Au fost atacate în instanţă rezultatele din trei circumscripţii mici, dar, în general, Victor Ianukovici a câştigat cu o diferenţă de peste 10 la sută. Acest lucru ne oferă posibilitatea să prognozăm că Victor Ianukovici va lua între 45 şi 52 la sută, iar Iulia Timoşenko – între 30 şi 34 la sută. Acestea sunt nu doar estimările noastre, dar şi ale sondajelor care au fost mai aproape de rezultatele finale ale primului tur de scrutin. Ne bazăm pe rezultatele sondajelor respective, pentru că, rezultatele exit-pollurilor efectuate de către trei mari organizaţii de sondare a opiniei publice au coincis, până la urmă, cu rezultatele Comisiei Electorale Centrale. Cele trei agenţii de sondare a opiniei publice au pus în tutul întâi şi a doua întrebare care suna în felul următor: „În caz că, în cel de-al doilea tur de scrutin se vor întâlni Timoşenko şi Ianukovici, cu cine veţi vota?”. Rezultatele au arătat că, şi în această situaţie, Ianukovici câştigă detaşat cu un rezultat de aproximativ 70 la sută.

- V-aţi referit la Acordul încheiat de Uniunea interregională Comunitatea Românească din Ucraina cu Victor Ianukovici, în calitatea sa de candidat la prezidenţiale. Acest Acord prevede ca limba română să poată primi statutul de limbă regională oficială în zonele locuite în majoritate de români şi anularea recentelor prevederi ale Ministerului Învăţământului de la Kiev despre modificarea programelor şcolare şi predarea materiilor în şcolile de stat, din 2010, exclusiv în ucraineană. Doar Comunitatea Românească din Ucraina este nemulţumită de situaţia în acest domeniu sau este o atitudine solidară a tuturor minorităţilor? Ce ne puteţi spune în legătură cu perspectiva ca limba română să primească statutul de limbă oficială în localităţile şi zonele locuite compact de etnici români?

- Este vorba de o solidaritate interetnică, în primul rând între minorităţile care au şi au avut un sistem de învăţământ în limba maternă. Nu doar în perioada sovietică, ci şi pe timpul Imperiului Austro-Ungar. Mă refer la comunităţile românească, maghiară şi rusă. Acordul a fost semnat de trei organizaţii din partea minorităţilor. Referitor la perspective. La 18 ianuarie, aflându-se la Herţa, domnul Ianukovici le-a spus clar ziariştilor că, acolo unde locuiesc minoritarii, va fi implementată Carta Europeană a Limbilor Regionale şi Minoritare, iar în unităţile administrativ-teritoriale în care minoritarii, inclusiv românii, deţin o majoritate, limba va funcţiona, la nivel de limbă de stat, în toate domeniile, începând cu învăţământul şi terminând cu instanţele de judecată, mass-media, administraţie etc.

- Cum vă raportaţi la faptul că, dincolo de aceste tendinţe de asimilare, adică de ucrainizare a minorităţilor, comunitatea românească din Ucraina este totuşi divizată, în mod artificial, în români şi moldoveni, atunci când este vorba de programele şcolare, de statistici şi de acordare de drepturi în general?

- Este mai mult o problemă, să-i spunem aşa, politico-psihologică. Atât timp cât în Constituţia Republicii Moldova se menţionează că limba de stat este moldovenească, tot atâta timp va continua şi această divizare, inclusiv în şcoli. Dar vreau să spun că, în regiunea Cernăuţi, indiferent de faptul că o parte considerabilă, peste 60 000 mii de locuitori din raionul Nouă-Suliţa din Nordul Basarabiei, se declară moldoveni, în şcoală limba de studiu este româna. Bineînţeles, acolo unde au mai rămas şcoli. Referitor la aceste tentative de asimilare, pe care le întreprinde guvernul portocaliu al doamnei Timoşenko, s-a protestat la diferite niveluri, iar unul dintre punctele principale ale acestui Acord este anularea acestor prevederi. Este menţionat clar. Acelaşi lucru l-au declarat nu doar românii, dar şi populaţia rusofonă. Desigur, noul preşedinte nu va avea posibilitatea să introducă modificări în Constituţie, pentru că e nevoie de votul a două treimi din parlamentari. De aceea, problema limbii ruse, transformarea ei eventuală în a doua limbă de stat nu e simplu de făcut. Însă decretarea celei de-a doua limbi oficiale în unităţile administrativ teritoriale, acolo unde populaţia vorbitoare a unei limbi deţine mai mult de 50 la sută, este posibilă printr-un proiect de lege care poate fi votat nu cu 300 de voturi, ci cu doar 226. Iar preşedintele poate promulga această lege. În acest sens, atestăm disponibilitatea domnului Ianukovici, care, în cazul în care va câştiga, va face acest lucru. Programul Partidului Regiunilor menţionează clar necesitatea implementării Cartei Limbilor Regionale şi Minoritare, iar Acordul respectiv, plus rezultatele înregistrate în circumscripţiile noastre, ne dă speranţa că acest lucru se va întâmpla. În unităţile administrativ teritoriale (regiune, raion, oraş, orăşel, sat) în care majoritatea populaţiei vorbeşte o limbă, această limbă va obţine statut de limbă oficială, alături de ucraineană. Acolo unde minorităţile vor constitui un procentaj între 20 şi 50 la sută va fi garantată, cel puţin, studierea acestei limbi ca disciplină obligatorie în şcoli şi posibilitatea adresării de plângeri în limba maternă atât în instanţă, cât şi în administraţie.

- Domnule Popescu, vă mulţumim şi vă urăm succes.

COMISIA COJOCARU sau câteva cuvinte despre necesitatea condamnării totalitarismului comunist

La 14 ianuarie, printr-un decret prezidenţial, a fost constituită Comisia pentru cercetarea crimelor regimului totalitar comunist din Moldova. În fruntea comisiei, din care fac parte 30 de persoane, a fost desemnat reputatul istoric Gheorghe Cojocaru. Mandatul comisiei va expira la 1 iunie anul curent, când aceasta va prezenta un Raport-studiu de cercetare şi apreciere a regimului totalitar comunist din Republica Moldova. Este corect ca nou-creata comisie să rămână în conştiinţa publică drept Comisia Cojocaru.

Suntem printre cei care salutăm crearea, fie şi cu întârziere de aproape două decenii, a unei asemenea comisii prezidenţiale. Ce nu au putut face (sau nu au dorit să facă) preşedintele Mircea Snegur (fost membru şi secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist din RSS Moldovenească) şi preşedintele Petru Lucinschi (fost membru al Comitetului Central şi al  Politbiroului Partidului Comunist din URSS şi prim secretar al Partidului Comunist din RSS Moldovenească), cu atât mai mult Vladimir Voronin, preşedinte al Partidului Comuniştilor din Republica Moldova, iată că a făcut, spre lauda sa, preşedintele interimar Mihai Ghimpu.

Cum a fost reabilitată ideologia comunistă în 1993

Este bine să menţionăm că reabilitarea ideologiei comuniste în Republica Moldova s-a produs în 1993, în timpul mandatului preşedintelui Mircea Snegur, cu directul concurs al spicherului Petru Lucinschi. Momentul 7 septembrie 1993, când Prezidiul Parlamentului Republicii Moldova, sub preşedinţia lui Petru Lucinschi şi avându-l ca raportor pe Mihai Petrachi, a reabilitat ideologia comunistă, pusă la index la 23 august 1991, a fost determinant pentru evoluţiile politice din Republica Moldova. Pentru buna informare a cititorilor noştri, este bine să dăm aici numele membrilor Prezidiului Parlamentului care a reabilitat ideologia comunistă prin adoptarea Hotărârii „despre interpelarea a 91 de deputaţi ai poporului şi demersurile unor grupuri de cetăţeni cu privire la Partidul Comunist din Moldova”. Iată numele lor: Petru Lucinschi (preşedinte), Victor Puşcaş (vicepreşedinte), Alexandru Arseni, Nicolae Andronic, Alexandru Moşanu, Alexandru Burian, Petru Gusac, Gheorghe Mazilu, Ion Prisăcari, Mihai Patraş, Dumitru Puntea, Petru Soltan, Mihai Cotorobai, Victor Berlinschi, Chiril Darmancev, Larisa Pocatilova, Mihail Plasiciuc, Sergiu Fandofan, Teodor Macrinici, Nadejda Brânzan (membri ai Prezidiului).

Documentele de arhivă, în special Procesul-verbal nr. 104 al şedinţei Prezidiului Parlamentului Republicii Moldova „de legislatura a douăsprezecea” din 7 septembrie 1993, fixează participarea la acea fatidică şedinţă şi a câtorva „şefi de secţie şi lucrători de răspundere ai Secretariatului Parlamentului”: Mihai Petrachi, Gheorghe Cârlan, Mihai Diacov şi Gheorghe Ghimpu.

Punctele slabe ale Comisiei Cojocaru

Nimeni nu poate acuza aprioric Comisia Cojocaru. Câteva observaţii critice vor fi însă pertinente acum. În opinia noastră, Comisia Cojocaru ar fi avut doar de câştigat dacă preşedintele interimar Ghimpu nu ar fi desemnat în componenţa ei persoane care în perioada regimului totalitar comunist de ocupaţie au deţinut înalte calităţi şi funcţii în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. Cel puţin unul dintre membrii Comisiei Cojocaru a fost membru al Comitetului Central al Partidului Comunist din RSS Moldovenească. În plus, constatăm că unii dintre membrii Comisiei Cojocaru sunt autori ai unor producţii cu caracter propagandistic sovietic şi antinaţional (adică antiromânesc), iar alţii s-au arătat defavorabili unui eventual proces de lustraţie. Nu dorim să lăsăm impresia că am căuta pricini Comisiei Cojocaru. Dar nu am dori nici ca unii membri ai Comisiei să ofere, prin simpla lor participare, motive şi pretexte viitoare de criticare a Raportului acestei Comisii. Doar atragem atenţia asupra vulnerabilităţilor ei. În rest, considerăm că majoritatea membrilor Comisiei Cojocaru sunt oameni de înaltă probitate ştiinţifică, având şi până acum contribuţii de valoare la cercetarea fenomenului totalitar din Republica Moldova.

Comisia Cojocaru trebuie să fie mai bună decât Comisia Tismăneanu

Mulţi au spus răutăcios că decizia de creare a Comisiei Cojocaru este un gest de imitaţie şi că, în felul acesta, Chişinăul se ia după Bucureşti. Este aşa şi nu-i aşa. E aşa, doar formal, pentru că gestul este identic, doar întârziat în timp. Nu orice imitaţie este neapărat şi proastă. Nu e aşa însă, pentru că aici nu momentul schiţării gestului sau faptul dacă urmezi pe cineva într-un asemenea demers contează în primul rând, ci gestul în sine, faptul că un asemenea gest a fost totuşi posibil. Pentru a evita orice umbră de reproş sau acuzaţie în legătură cu ispita imitaţiei, Comisia va trebui să ţină cont de toate deplasările nefireşti de accente, de gravele omisiuni voite şi de interpretările greşite ale Comisiei Tismăneanu de la Bucureşti. Amintim în context criticile ferme şi pe deplin întemeiate aduse de către Biserica Ortodoxă Română şi societatea civilă din România mai multor compartimente ale Raportului Tismăneanu.

Competiţie politică în faţa opiniei publice? De ce nu?

Alţii au spus că preşedintele interimar, din raţiuni de politică internă, doreşte să pareze gesturile altor componente ale alianţei aflate la guvernare, cărora nu doreşte să le lase monopolul asupra legitimării prin delimitare de trecutul sovietic cu tot răul pe care acesta l-a însemnat. E posibil să fie şi aşa, dat fiind că asistăm la mai multe rivalităţi, surde sau deschise, din sânul Puterii. Dar, în pofida acestui fapt de conjunctură politică imediată, beneficiile pe termen lung ale creării Comisiei nu vor întârzia să apară, depăşind cu mult mandatul actualilor decidenţi.

Gestul nu este nici izolat, nici original, nici străin de conotaţii politice de moment, dar, mai presus de orice, este unul strictamente necesar şi aşteptat de mult. El se înscrie într-un context mai larg, european, fără a fi, sperăm, un tribut modei. Nu ar trebui să fie nici revanşard, adică izvorât din pofta de răzbunare, nici unul de frondă, cum ne-am obişnuit că sunt capabili unii dintre cei ajunşi sau reveniţi la putere.

Contextul european şi dezbaterea de la Consiliul Europei

Vorbeam de contextul european. El este invocat chiar în decretul prezidenţial, făcându-se referire la două Rezoluţii ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE). Mă bucur să fi fost coautor al uneia dintre aceste două Rezoluţii şi să fi pus umărul din plin la adoptarea lor.  La 25 ianuarie 2006 Adunarea Parlamentară discuta în sesiune plenară un subiect mai puţin obişnuit: Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare. Atunci am fost unul dintre intervenienţii în dezbaterea de la Strasbourg.

Lăsând falsa modestie la o parte, pentru a ne introduce în atmosfera dezbaterii de la Strasbourg, îmi voi permite să redau mai jos traducerea română a intervenţiei mele de la APCE pe marginea respectivului subiect: „Domnule preşedinte, doamnelor şi domnilor, stimaţi colegi, de la bun început aş dori să-i adresez felicitări domnului Lindbland pentru excelentul său raport, care reflectă amploarea şi monstruozitatea crimelor şi atrocităţilor regimurilor totalitare comuniste din Europa şi de oriunde din lume. Cât priveşte poporul ţării mele, Moldova, acesta a îndurat ororile comunismului începând cu iunie 1940, când Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa au fost ocupate conform prevederilor Pactului Ribbentrop-Molotov încheiat în 1939 între Germania nazistă şi Rusia comunistă.

Eclipsa comunistă abătută pentru câteva decenii asupra istoriei poporului meu a însemnat deportări în masă ale aşa-numitor „elemente contrarevoluţionare” şi ale aşa-numiţilor „duşmani ai poporului”, lagăre de concentrare în Siberia şi Kazahstan, gropi comune, exterminarea elitelor politice, ucidere prin foamete, rusificare forţată, descreştinare, expropriere şi colectivizare forţată, persecuţii şi teroare politică.

La 13 şi 14 iunie 1941 guvernul comunist a deportat în Siberia peste 250 000 de români din Basarabia, în mare parte femei şi copii. La 6 iulie 1949 au fost, de asemenea, deportate 35 786 de persoane. 56 de clerici ai Mitropoliei Basarabiei au fost condamnaţi la moarte şi împuşcaţi. Peste 20% dintre biserici au fost distruse complet, iar altele 68% au fost închise şi profanate. Printr-o politică a rechiziţiilor regimul comunist de ocupaţie a provocat în 1946-1947 o foamete care a condus la moartea a peste 216 000 de persoane nevinovate. Au fost înregistrate cazuri de canibalism.

Distrugerea fizică a poporului meu a fost însoţită de o sălbatică distrugere spirituală şi culturală. Identitatea românească a majorităţii băştinaşe a ţării a fost pusă la index, alfabetul latin a fost interzis şi înlocuit cu cel rus, Biserica tradiţională interzisă şi înlocuită de către Biserica rusă, limba română – marginalizată. A avut loc un genocid.

Maşina exterminării a făcut în Moldova, de-a lungul întregii perioade a ocupaţiei sovietice, aproape un milion de victime în numele ideologiei comuniste.

Memoria acestor victime ne obligă la o lucrare de salubrizare intelectuală permanentă în societăţile noastre. Se cuvine să subliniez că nu este vorba aici de revanşă istorică sau doctrinară, ci de demnitatea umană care trebuie restabilită şi respectată.

Iată de ce susţin călduros raportul pregătit de domnul Lindbland şi sper că Rezoluţia pe care vom adopta-o deîndată va completa cadrul politic necesar decomunizării ireversibile a continentului nostru.”

Raportul dezbătut la APCE, cuprinzând şi referiri la Basarabia şi nordul Bucovinei, le va fi, cu siguranţă, de real folos membrilor Comisiei Cojocaru. Mă bucur să fi fost, împreună cu Riorita Paterău, cel care a interpelat, în mai 2003, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei asupra acţiunilor întreprinse de Guvernul Republicii Moldova ca răspuns la Rezoluţia 1096 şi asupra aprecierii de către Comitetul de Miniştri a gradului de decomunizare a societăţii moldovene. Nu voi ezita să pun aceste materiale, dar şi altele tangente subiectului, la dispoziţia Comisiei Cojocaru.

Documente ale Consiliului Europei care au scăpat (până acum) atenţiei

Considerăm că la elaborarea Raportului vor mai trebui luate în calcul şi alte două documente mai vechi ale APCE, şi anume: Recomandarea 325 (1962) cu privire la metodele colonialismului comunist din Europa Centrală şi de Răsărit (document adoptat la 20 septembrie 1962 în baza raportului nr. DOC 1494 al Comisiei pentru naţiunile europene nereprezentate) şi Recomandarea 357 (1663) cu privire la contactele cu popoarele din Europa Centrală şi de Răsărit aflate sub regim comunist (document adoptat la sesiunea din 8-9 mai 1963, în baza raportului nr. DOC 1529 al Comisiei pentru naţiunile europene nereprezentate). Aceste două documente îi pot fi de folos ţării noastre nu doar ca temei internaţional şi acoperire pentru decretul prezidenţial prin care a fost constituită comisia pentru studierea şi aprecierea regimului totalitar comunist din Republica Moldova. Ele trebuie invocate expres în Raportul Comisiei Cojocaru ca fiind singurele acte de acest gen ale Consiliului Europei din perioada când Republica Moldova se afla sub ocupaţia sovietelor.

Necesitatea unor măsuri concrete de implementare a Rezoluţiilor şi Recomandărilor APCE

Revenind la Comisia prezidenţială, trebuie să precizăm că raportul pregătit de aceasta îi va fi prezentat Parlamentului, care va lua act de el, fără ca vreo lege să fie adoptată. Gestul preşedintelui este conceput a fi unul simbolic, dar cu profunde conotaţii morale. În acelaşi timp, gestul simbolic de condamnare a crimelor regimului totalitar comunist nu este şi unul care să producă efecte juridice concrete în stat şi societate.

Din acest motiv considerăm potrivit să atragem atenţia asupra necesităţii ca efortul Preşedinţiei şi al corpului legiuitor, ca şi al Guvernului în funcţiune, să se concentreze asupra unui întreg set de măsuri legislative şi executive menite să asigure desovietizarea efectivă a societăţii din Republica Moldova. În acest sens, până la condamnarea oficială a regimului totalitar comunist sovietic, Preşedinţia, Parlamentul  şi Guvernul vor trebui să pună în aplicare prevederile Rezoluţiei 1096 (1996) cu privire la măsurile de demantelare (demolare, dezasamblare sau destructurare) a moştenirii fostelor regimuri totalitare comuniste, document adoptat de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la 27 iunie 1996. FLUXUL este singura publicaţie din Republica Moldova care a tradus şi publicat respectiva Rezoluţie. De altfel, în paranteză fie spus, FLUXUL este şi singura publicaţie de la noi care a întreţinut de-a lungul timpului şi o pagină tematică, „Dosarul comunismului”, consacrată subiectului.

Alte documente ale Consiliului Europei care reclamă nu doar gesturi formale de condamnare a ideologiei comuniste şi a crimelor regimului totalitar comunist sunt Rezoluţia 1652 (2009) cu privire la atitudinea faţă de monumentele comemorative care fac obiectul unor interpretări istorice diferite în statele membre al Consiliului Europei, Recomandarea 1859 (2009) în aceeaşi chestiune, Recomandarea APCE nr. 898 (1980) cu privire la monumentele comemorative şi, evident, cel mai recent document tangent cu subiectul nostru de interes, Rezoluţia 1481 (2006) cu privire la necesitatea condamnării internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare.

Vom remarca în context că orice decizie de condamnare a crimelor regimului totalitar comunist atrage în mod automat şi simetric necesitatea reabilitării juridice, nu doar morale, a tuturor victimelor regimului respectiv, fie că este vorba de persoane fizice sau de persoane juridice. Una dintre persoanele juridice nereabilitate juridic complet şi una dintre principalele victime ale regimului sovietic totalitar de ocupaţie este Mitropolia Basarabiei, iar o reabilitare completă a acesteia presupune ca statul, Republica Moldova ca succesoare juridică în parte a URSS, să-i restituie toate proprietăţile bisericeşti spoliate în timpul ocupaţiei şi deţinute în prezent de către statul în fruntea căruia stă chiar semnatarul decretului de constituire a Comisiei Cojocaru.

Necesitatea deschiderii arhivelor NKVD şi KGB

Succesul Comisiei Cojocaru depinde de mai mulţi factori. Dincolo de probitatea profesională a majorităţii membrilor săi, dincolo de materialele preţioase cercetate ştiinţific şi valorificate public până acum privind subiectul, Comisia Cojocaru îşi va putea duce cu brio misiunea până la capăt dacă Puterea va fi consecventă, mergând mai departe şi desecretizând arhivele ţinute încă sub şapte lacăte. Avem în vedere întâi şi-ntâi de toate arhivele NKVD şi KGB, ca principale instrumente opresive ale regimului totalitar de ocupaţie. Deschiderea acestor arhive, oricâte secrete „de stat” ar cuprinde acestea, nu poate dăuna în nici un fel intereselor legitime ale Republicii Moldova ca stat apărut pe harta Europei la 27 august 1991. Deocamdată, suntem sceptici asupra capacităţii Puterii de a decide deschiderea acestor arhive, întrucât, în eventualitatea unei asemenea decizii, lustraţia devine inevitabilă, atrăgând pe cale de consecinţă deconspirarea desei reţele de agenţi ai serviciilor secrete sovietice care menţin încă şi astăzi sub control, într-o mare măsură, mediul politic, instituţional, jurnalistic, ştiinţific, cultural, bisericesc, neguvernamental şi de afaceri. Am fi bucuroşi dacă motivele scepticismului nostru ar fi eliminate rând pe rând de hotărâri înţelepte şi necesare ale Legislativului. Fără desecretizarea arhivelor NKVD şi KGB cercetarea Comisiei Cojocaru va fi incompletă şi lacunară, iar succesul ei limitat.

Perioada de timp şi cuprinderea geografică a Raportului Comisiei Cojocaru

Pentru motive clare de ordin istoric, Raportul Comisiei Cojocaru nu va trebui să se limiteze strict la teritoriul Republicii Moldova, ci, în spiritul Declaraţiei de Independenţă a statului, dar şi al cadrului legislativ în vigoare, va trebui să aibă în vizor perioada dintre 1918 şi 1991, în cazul Moldovei transnistrene, şi pe cea dintre 1940 şi 1991, în cazul teritoriilor noastre istorice dintre Nistru şi Prut. Avem în vedere atât sudul şi nordul Basarabiei, cât şi Ţinutul Herţa şi nordul Bucovinei. Totodată, Comisia Cojocaru va trebui să aibă în atenţie şi soarta sutelor de mii de basarabeni refugiaţi în interiorul României, în 1940 şi 1944.

Cartea neagră a comunismului

Cartea neagă a comunismului a fost publicată în Occident, iar referirile la Basarabia şi nordul Bucovinei sunt episodice şi mai mult decât modeste. Ele sunt încadrate fie la capitolul privind fosta URSS, fie la cel privind unul dintre cei 6 sateliţi europeni ai URSS, România postbelică. Încă în 2003 autorii Cărţii negre a comunismului s-au arătat interesaţi să includă în volumul-documentar un capitol distinct şi cât se poate de complet despre Basarabia şi nordul Bucovinei. Sperăm că sinteza viitorului Raport al Comisiei Cojocaru va satisface cel mai reuşit această necesitate.

Subiectul la care ne-am referit în acest material este prea larg pentru a fi epuizat aici şi acum. El este deopotrivă şi important. Pentru aceste motive vom reveni asupra lui.

Rezoluţia Congresului PPCD cu privire la condamnarea totalitarismului comunist. 16 mai 2004

Pe parcursul secolului XX s-au manifestat doua regimuri totalitare la fel de inumane, comunismul si nazismul, ambele provocand milioane de victime. Infrangerea nazismului in cel de-al II-lea razboi mondial a permis ca aceste crime sa fie investigate si condamnate, iar persoanele vinovate sa fie judecate. Denazificarea a permis inlaturarea urmarilor politice, sociale si mentale ale nazismului ca doctrina criminala si ostila libertatii si demnitatii fiecarei persoane umane. Sistemul comunist s-a prabusit, dar nu a urmat o condamnare internationala similara. Lipsa unui tribunal international care ar condamna crimele impotriva umanitatii, genocidul, teroarea si violenta ca politica de stat comise dupa lovitura din 1917 in Rusia, iar mai tarziu si in celelalte tari comunizate, face imposibila realizarea unei tranzitii reusite de la sistemul totalitar comunist la democratie si vindecarea morala a societatilor postcomuniste.

Procesul asupra comunismului trebuie sa devina acel act istoric reparatoriu care sa readuca popoarele Europei la depasirea efectelor dezastruoase provocate de domunatia regimurilor de factura totalitara, inspirate din teoria marxista si practica leninista.

Totalitarismul nazist si fascist a fost condamnat la nivel international, in timp ce totalitarismul comunist inca nu a fost condamnat politic si moral. In cateva tari ale lumii regimurile totalitar-comuniste inca mai sunt la putere, sacrificand libertatea si bunastarea acestor popoare. Pericolul comunist nu a disparut, iar aceasta ideologie continua sa ameninte pacea lumii si dezvoltarea libera a natiunilor. Prabusirea regimurilor naziste si fasciste nu a anulat ideologia acestora, ceea ce a impus nevoia denazificarii. Tot astfel, condamnarea comunismului la nivel international si la nivelul fiecarei tari europene, decomunizarea societatilor postcomuniste reprezinta o necesitate istorica si o obligatie politica si morala.

Regimurile totalitar-comuniste din centrul si estul Europei au asasinat zeci de milioane de oameni nevinovati de toate nationalitatile si au cauzat suferinte altor oameni prin violarea grava a drepturilor omului, cum ar fi:

• deportarea in Siberia si in alte regiuni a milioane de oameni, printre care batrani, bolnavi, femei gravide, copii si prunci;
• stramutarea unor populatii intregi din tarile lor de origine;
• persecutarea si judecarea arbitrara a oponentilor politici ai dictaturilor;
• inscenarea unor alegeri care au condus la crearea unor parlamente nelegitime si la uzurparea puterii;
• tratamentul inuman si tortura in lagarele de concentrare, in inchisori si in centrele de detentie, in spitalele de psihiatrie aplicat in special detinutilor politici;
• persecutarea pe motive etnice, religioase, de origine sociala, acestea capatand adesea proportiile unui adevarat genocid;
• controlul total din partea serviciilor secrete asupra fiecarui om si violarea vietii private;
• impunerea unei ideologii a urii;
• interzicerea libertatii de asociere si a libertatii intrunirilor;
• limitarea libertatii de circulatie in interiorul statului si peste hotare;
• violarea grava a pluralismului politic, a libertatii constiintei si a libertatii de exprimare, a punctelor de vedere diferite de cele ale ideologiei totalitar-comuniste;
• interzicerea accesului la libera informatie si lipsa completa a libertatii presei;
• exproprierea pamantului si altor proprietati private;
• sustinerea miscarilor revolutionare comuniste care s-au manifestat in afara cadrului democratic;
• scoaterea peste hotare a resurselor financiare apartinand popoarelor din statele respective, soarta acestor resurse ramanand neclara pana la ora actuala.

Apreciind ca orice victima a oricarui regim totalitar are dreptul la justitie, fiind ingrijorati de lipsa unei evaluari internationale adecvate a imensei pierderi de vieti omenesti si a suferintei milioanelor de oameni din centrul si estul Europei,

cerand o clarificare completa a adevarului despre violarea drepturilor omului de-a lungul perioadei regimurilor totalitar-comuniste si crearea unui organism independent de experti pentru colectarea si stabilirea informatiilor privind violarea drepturilor omului in perioada dominatiei regimurilor comuniste,

Congresul Partidului Popular Crestin Democrat sustine in totalitate Rezolutia de condamnare a comunismului adoptata de Partidul Popular European la Congresul sau din 4–5 februarie 2004 si saluta apelul PPE adresat statelor membe ale UE si celor care aspira sa capete acest statut sa formeze Comitete nationale pentru investigarea violarilor drepturilor omului comise in perioada regimurilor totalitar-comuniste, Comitete care sa raporteze rezultatele investigatiilor unor organisme independente.

Congresul PPCD sustine, de asemenea, apelul PPE adresat Uniunii Europene privind necesitatea adoptarii unei declaratii oficiale de condamnare a totalitarismului comunist.

Congresul apreciaza drept binevenita initiativa PPE de creare a unui Centru european de cerecetare si documentare care sa se ocupe de colectarea, sistematizarea si publicarea informatiilor asupra comunismului, precum si propunerea de instituire a “Zilei Victimelor regimurilor totalitar-comuniste” si de creare a unui Muzeu memorial al victimelor comunismului.

Congresul PPCD saluta proiectul de Rezolutie initiat de crestin-democratul olandez Rene van der Linden, deputat al Adunarii Parlamantare a Consiliului Europei si presedinte al Grupului PPE la APCE, “Cu privire la necesitatea condamnarii la nivel international a comunismului totalitar”, prin care se cere Consiliului Europei sa creeze o Comisie pentru acumularea informatiei despre crimele comise in perioada regimurilor comuniste, iar Comitetului de Ministri sa adopte o declaratie oficiala de condamnare internationala a comunismului.

Congresul PPCD apreciaza ca Rezolutia “Cu privire la masurile de demolare a mostenirii fostelor regimuri totalitare comuniste”, adoptata de APCE la 27 iunie 1996, urmeaza sa fie aplicata in totalitate in Republica Moldova dupa pierderea puterii de catre actualul regim comunist.

Congresul PPCD considera ca decizia Prezidiului Parlamentului din 7 septembrie 1993 de repunere in legalitate a Partidului Comunist a constituit o grava cedare in fata fortelor antidemocratice si proimperiale. O data cu preluarea puterii in 2001, Partidul Comunist a declansat o actiune de distrugere a temeliilor statului de drept si de restauratie a modelului sovietic de guvernare. Liderul comunist Voronin, devenind presedinte al republicii, si-a pastrat si calitatea de presedinte al partidului de guvernamant. De asemenea, regimul comunist si-a instalat exponentii in institutiile care prin definitie trebuie sa fie depolitizate si autonome in raport cu puterea: Curtea Constitutionala, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea Suprema de Justitie si celelalte instante judecatoresti, Procuratura, Comisia Electorala Centrala, Curtea de Conturi, Comisia Valorilor Mobiliare, Consiliul Coordonator al Audiovizualului, Compania Teleradio-Moldova etc. Astfel, regimul Voronin a uzurpat puterea in stat. Fuziunea Partidului Comunistilor cu structurile puterii si administratiei de stat a readus societatea in conditiile de odinioara, acesta arogandu-si din nou “rolul conducator” si restabilind modelul partidului-stat. Toate documentele internationale in materie de drepturi ale omului, ratificate de tara noastra, toate angajamentele internationale asumate in momentul admiterii Republicii Moldova in ONU, OSCE si CE sunt incalcate cu brutalitate.

Intrucat actualul partid de guvernamant este expresia comunismului revansard, iar actul guvernarii este exercitat de catre regimul Voronin prin distrugerea institutiilor democratice, prin violarea brutala a drepturilor omului si terorizarea oponentilor politici, a presei independente, a agentilor economici, prin sfidarea angajamentelor internationale ale tarii si nesocotirea Declaratiei de Independenta si a Constitutiei, deoarece aceasta organizatie politica este una totalitara, asemeni gruparilor criminale ale bolsevicilor, fascistilor si nazistilor,

Congresul Partidului Popular Crestin Democrat considera ca Partidul Comunistilor din Republica Moldova nu se incadreaza in sistemul politic pluripartidist al statului de drept si urmeaza sa fie scos in afara legii.

INEDIT. Cum a fost reabilitat Partidul Comunist din Moldova în 1993 (rusă)

INEDIT. Cum a fost reabilitat Partidul Comunist din Moldova în 1993 (română)

Documente inedite. Cum a fost interzis Partidul Comunist din Moldova în 1991

Avem nevoie de un nou recensământ în 2010

Nimeni nu cunoaşte exact cum arată Republica Moldova sub aspect etno-lingvistic. Ne hrănim cu datele eronate furnizate de autorităţile sovietice sau de guvernul Tarlev I. Ca ţară sud-est europeană cu cea mai mare dinamică a proceselor migraţioniste (cu peste 1 milion de compatrioţi apţi de muncă peste hotare!), dar şi cu cel mai intens proces de recuperare a conştiinţei etno-lingvistice a majorităţii sale autohtone, Republica Moldova are nevoie de un recensământ ale cărui rezultate să nu fie puse de nimeni la îndoială şi să servească drept bază a oricărei politici din stat.

Când am fost număraţi ultima oară?

Ultimul recensământ sovietic avusese loc în 1989, datele acestuia fiind invocate de fiecare dată la elaborarea politicilor economice, sociale şi culturale. Recensământul general al populaţiei din 5-12 octombrie 2004 a fost primul de acest fel efectuat în Republica Moldova de la proclamarea independenţei sale de stat. La recensământul din 2004 a participat o armată de circa 11 mii de recenzori. Presa a scris că majoritatea dintre aceştia au fost angajaţi politic, reprezentat partidul aflat atunci la putere, PCRM.

Un recensământ a fost desfăşurat şi în teritoriile noastre ocupate din Moldova transnistreană în zilele de 11-18 noiembrie 2004. Procesul de colectare a datelor dincolo de Nistru este lipsit de credibilitate, întrucât nu a fost monitorizat internaţional.

Ce au spus monitorii?

Datele furnizate de ultimele două recensăminte (1989 şi 2004), chiar dacă stau sub un drastic semn de întrebare, arată totuşi o dinamică demografică accentuată, mai ales sub aspectul apartenenţei etnice declarate şi a limbii materne a respondenţilor. Au existat voci autorizate care au pus la îndoială corectitudinea datelor rezultate din recensământul din octombrie 2004. Zece echipe de observatorii internaţionali (30 de persoane din 20 de state, în special membre ale Consiliului Europei) au monitorizat modul de desfăşurare a acestui recensământ. S-a putut constata, în foarte multe cazuri, deturnarea rezultatelor. Şi recensământul sovietic din 1989 este susceptibil de falsificări. Precizăm că la acesta nu au existat monitori externi.

Canadianul John Kelley, preşedintele grupului internaţional de experţi, punând la îndoială veridicitatea rezultatelor recensământului la capitolul limbă vorbită şi apartenenţă etnică, avea să declare la Chişinău: „După încheierea recensământului, am atenţionat Biroul naţional de statistică şi opinia publică despre depistarea de către noi a unor nereguli în obţinerea de către recenzori a datelor referitoare la etnia şi limba vorbită de către respondenţi. Atunci, şapte din cele zece echipe de observatori ai CE, care au cuprins aproape toate raioanele Republicii Moldova, au raportat cazuri în care recenzorii încurajau respondenţii să declare că sunt moldoveni, nu români. Mai mult decât atât, chiar şi în cadrul aceleaşi familii erau neînţelegeri la acest capitol: soţia spunea că e româncă, iar soţul o contrazicea că e moldoveancă. Astfel de cazuri au fost întâlnite într-un număr considerabil şi, prin urmare, de ele trebuiau să ţină cont specialiştii de la Statistică. Apropo, grupul nostru de experţi a atenţionat atunci funcţionarii de la respectiva instituţie să fie atenţi la calcularea, dar şi la publicarea acestor date.” Tot John Kelley a precizat: „am descoperit cazuri în care recenzorii le sugerau respondenţilor să treacă în răspunsuri etnia de moldovean şi nu de român”.

Câţi suntem la număr?

Rezultatele recensământului din octombrie 2004 au inclus pentru prima dată rubrica NAŢIONALITATEA ROMÂNĂ şi LIMBA MATERNĂ ROMÂNA. Etnicii români/moldoveni au reprezentat în teritoriul controlat de administraţia de la Chişinău 2 milioane şi 638 125 de persoane sau 78,4% din ansamblul corpului social. Dintre aceştia 73 276 de persoane (sau 2,2% din ansamblu) au fost înregistrate ca fiind de naţionalitate română. Pe poziţia a doua s-a situat ucrainenii cu 282 406 persoane sau 8,3%. Urmează în ordine descrescătoare ruşii cu 201 218 persoane sau 5,9%, găgăuzii cu 147 500 de persoane sau 4,4%, bulgarii cu 65 662 de persoane sau 1,9% şi alte etnii cu 48 421 de persoane sau 1,4%.

Cumulate cu rezultatele (foarte discutabile) ale recensământului din Moldova transnistreană, cifrele se schimbă şi ne arată: 2 milioane 816 281 etnici români/moldoveni sau 71,5% din total, 442 346 ucraineni sau 11,2%, 369 488 ruşi sau 9,4%, 158 607 găgăuzi sau 4,0%, 76 769 bulgari sau 1,9% şi 76 188 persoane de alte etnii, echivalentul a 1,9%. Aceste cifre cumulate însumează un total de 3 milioane 938 679 persoane, dintre care 3 milioane 383 322 persoane în teritoriul controlat de autorităţile constituţionale şi 555 347 de persoane în teritoriul aflat sub ocupaţie militară străină.

Un fapt destul de curios a atras atenţia generală, şi anume că, în pofida faptului că doar 73 276 persoane au fost trecute ca etnici români în chestionarele completate de recenzorii desemnaţi de guvern (dovada fiind, de regulă, paşaportul românesc), un număr de 558 508 persoane (peste jumătate de milion!) sau echivalentul a 16,5% din ansamblu au fost înregistraţi cu limba maternă ROMÂNA. Luând în calcul observaţiile monitorilor internaţionali privind falsificarea datelor la capitolele etnie şi limbă maternă, în sensul că respondenţii au fost determinaţi de recenzori (în 7 cazuri din 10!) să declare că sunt moldoveni mai degrabă decât români şi că vorbesc limba „moldovenească” mai degrabă decât limba română, ne dăm seama că şi aceste date oficiale sunt mult diminuate şi nu reflectă dinamica reală a proceselor de recuperare a conştiinţei etno-lingvistice grav afectate în perioada ocupaţiei sovietice.

Este recuperabilă conştiinţa etno-lingvistică? Categoric Da!

Oricât ar părea de paradoxal, nu la Chişinău şi nu în marile oraşe, ci în două sate din raionul Hânceşti (fostul judeţ Lăpuşna) avem recordul procentual absolut pe Republica Moldova al persoanelor care şi-au asumat identitatea etnică şi lingvistică românească şi au fost înregistraţi ca atare, ca etnici români vorbitori de limbă română. Aceste sate se numesc Cotu Morii şi Sărăţeni. De la mic la mare, de la primar şi preot la ultimul ţăran, majoritatea zdrobitoare din aceste sate nu s-au temut să declare că sunt români şi că vorbesc româneşte. Au fost create două precedente interesante şi importante pentru istoria recensămintelor de la răsărit de Prut. Chiar dacă nu facem nici o distincţie dintre ceea ce în statistici apare ca români şi moldoveni, fiind vorba de aceeaşi etnie divizată pe criteriul formal al numelui generic sau local, cazul celor două localităţi din raionul Hânceşti ne demonstrează că situaţiile pot fi limpezite, iar populaţia noastră, dacă este lăsată în pace şi nu este derutată cu fel de fel de Concepţii ale Politici Naţionale de Stat (apropo, autorităţile în exerciţiu nu s-au grăbit să anuleze faimoasa şi aberanta „Concepţie” din 2004…), îşi poate lesne recupera conştiinţa de neam. Ne exprimăm convingerea că la următorul recensământ cu mult mai multe localităţi vor completa lista deschisă de satele basarabene Cotu Morii şi Sărăţeni. Procesul se asumare a conştiinţei etno-lingvistice româneşti la răsărit de Prut a ieşit din latenţă şi capătă caracter ireversibil.

Cât de des se desfăşoară recensămintele în alte ţări?

Nu există o periodicitate fixă şi un standard unic pentru desfăşurarea recensămintelor la scară naţională. Franţa, bunăoară, organizează recensămintele generale ale populaţiei o dată la 12 ani. În acelaşi timp, Canada desfăşoară asemenea operaţiuni de înregistrare statistică a datelor despre populaţie la fiecare 5 ani. Potrivit recomandărilor ONU, perioada dintre recensăminte nu trebuie să depăşească 10 ani. Tendinţa generală este ca frecvenţa cu care se organizează recensămintele populaţiei să crească. Cazul Canadei este unul relevant.

În loc de concluzii

Republica Moldova nu este o rezervaţie de aborigeni, un muzeu etnografic în aer liber, ci o parte inseparabilă a Lumii Româneşti, o lume vie, în continuă mişcare şi schimbare. Este în afară oricărei îndoieli că Republica Moldova are nevoie de un recensământ adevărat, profesionist, organizat în conformitate cu uzanţele şi exigenţele internaţionale. Numai un asemenea recensământ ne-ar putea oferi „fotografia” demografică la zi a ţării. Un asemenea recensământ ar fi al doilea din 1989 încoace. Ceea ce ar înscrie Republica Moldova într-un ritm obişnuit pentru asemenea operaţiuni de înregistrare statistică. Decalajul prea mare, de 15 ani, dintre recensămintele din 1989 şi 2004 justifică echilibrarea balanţei de timp şi organizarea unui nou recensământ în 2010. Să zicem, în toamnă. Decizia în această privinţă este pe de-a-ntregul în mâna Guvernului.

Hotărâre a Guvernului Tarlev care trebuie anulată

La 11 iunie 2002, Guvernul Tarlev a adoptat Hotărârea nr. 740 cu privire la edificiile şi locaşurile de cult, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 79-81/838 din 20 iunie 2002.  Hotărârea în speţă anticipa admiterea în legalitate, sub presiune internaţională, a Mitropoliei Basarabiei, ca urmare a Hotărârii CEDO din 13 decembrie 2001 (definitivă din 27 martie 2002).

O Hotărâre îndreptată împotriva Mitropoliei Basarabiei

Hotărârea a anulat practic prevederile Codului civil al Republicii Moldova şi ale altor legi a despre proprietate în partea în care acestea se referă la cultele religioase. Primarii localităţilor căpătau dreptul discreţionar de a crea comisii care să stabilească unilateral dreptul de proprietate al unei sau altei comunităţi religioase. Scopul nedeclarat al Hotărârii 740 era şi rămâne împiedicarea comunităţilor ortodoxe de a părăsi prizonieratul canonic al Patriarhiei Ruse de la Moscova şi de a reveni, cu tot cu proprietate, în jurisdicţia canonică a Mitropoliei Basarabiei.

Astfel, Hotărârea nr. 740 este susceptibilă, ratione temporis, de a fi urmărit scopuri practice îndreptate împotriva Mitropoliei Basarabiei. După cum se ştie, Hotărârea CEDO în dosarul „Mitropolia Basarabiei şi alţii vs. Moldova” a devenit definitivă la 27 martie 2002, iar Mitropolia Basarabiei a fost înregistrată legal la 30 iulie 2002 (limita fixată de Consiliul Europei fiind 31 iulie 2002: Recomandarea APCE nr. 1554 din 24 aprilie 2002 „Funcţionarea instituţiilor democratice în Moldova”), interval care cuprinde, aproape la limită, şi data de 11 iulie 2002. De reţinut că, în paragraful 105 al Hotărârii sale în speţa „Mitropolia Basarabiei şi alţii vs. Moldova”, CEDO a apreciat: „În cazul în speţă, Curtea notează că, nefiind recunoscută, Biserica petiţionară nu-şi poate desfăşura activitatea. În particular, preoţii săi nu pot sluji, membrii săi nu se pot reuni pentru a-şi practica religia şi, fiind lipsită de personalitate juridică, aceasta nu poate beneficia de protecţia juridică a patrimoniului său.” În acest sens, cunoscându-se că în cei zece ani cât a activat forţat în afara recunoaşterii legale, Mitropolia Basarabiei crease un bogat patrimoniu profan şi sacru (edificii şi locaşuri de cult) nelegalizat pe motivul neconferirii personalităţii juridice, Hotărârea nr. 740 constituie o măsură pripită de împiedicare, cel puţin parţială, a legalizării de către Mitropolia Basarabiei a propriilor sale edificii sau locaşuri de cult până la înregistrarea ei legală.

Scopul real urmărit de Hotărârea 740

Scopul nedeclarat urmărit de Guvernul Vasile Tarlev I în iulie 2002 a fost ca, până la înregistrarea Mitropoliei Basarabiei şi a părţilor ei componente, administraţia publică locală să poată aprecia edificiile şi locaşurile de cult ale Mitropoliei Basarabiei nu îi aparţin acesteia ca atare, pe motivul neînvestirii cu personalitate juridică potrivit legilor ţării, şi că eventual aceste bunuri ar aparţine altor culte religioase interesate. Realitatea ne dovedeşte justeţea acestui punct de vedere exprimat de Mitropolia Basarabiei. Astfel, absolut toate cultele religioase, cu excepţia singurului subiect complice şi interesat – Biserica Ortodoxă din Moldova (Mitropolia Moldovei) – , au evitat să solicite de-a lungul ultimilor ani crearea comisiilor de tipul celor prevăzute de Hotărârea nr. 740. De precizat că Biserica Ortodoxă din Moldova (Mitropolia Moldovei) a avut calitatea de terţ intervenient la CEDO în dosarul „Mitropolia Basarabiei şi alţii vs. Moldova” (paragrafele 99 şi 100), deci a compărut ca parte interesată. Precizăm de asemenea că Guvernul Republicii Moldova şi terţul intervenient în dosarul de pe rolul CEDO au exprimat un punct de vedere solidar, contestând dreptul Mitropoliei Basarabiei la existenţă legală, iar dreptul la existenţă presupune implicit dreptul de proprietate, după cum dreptul de proprietate presupune implicit dreptul la existenţă.

Curtea Constituţională s-a spălat pe mâini

Am atacat această Hotărâre la Curtea Constituţională a Republicii Moldova, care, în urma parităţii de voturi (3:3) a sistat examinarea constituţionalităţii actului normativ. În acest sens Curtea Constituţională a adoptat Hotărârea sa nr. 1 din 16 ianuarie 2007. O opinie separată a fost formulată de către unul dintre membrii Curţii Constituţionale Victor Puşcaş, judecător raportor în chestiune şi fost preşedinte al Curţii.

Am arătat în faţa Curţii că Hotărârea nr. 740 contravine şi articolului 31 din Constituţia Republicii Moldova, care consfinţeşte autonomia cultelor religioase şi separarea acestora de stat.

Este un fapt mai mult decât evident că Hotărârea nr. 740 nu este conformă nici cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova, care, în alineatul 2 al articolului 102 Actele guvernului, indică asupra faptului că „Hotărârile se adoptă pentru organizarea executării legilor”. Aplicată la caz, această prevedere constituţională invalidează Hotărârea de guvern nr. 740, întrucât această hotărâre nu a fost adoptată realmente pentru executarea vreunei legi în vigoare, chiar dacă unele legi sunt invocate formal în preambulul hotărârii.

Într-un aviz al său, prezentat Curţii Constituţionale, Mitropolia Basarabiei a apreciat că Hotărârea nr. 740 contravine şi articolului 109 din Constituţia Republicii Moldova, întrucât încalcă principiul autonomiei locale consfinţit de Legea supremă şi de Carta Europeană a Autonomiei Locale, ratificată de Republica Moldova în anul 1997. În  accepţia Mitropoliei Basarabiei, administraţia centrală de stat, adică Guvernul, nu poate da indicaţii administraţiei publice locale în chestiuni cum sunt cele de proprietate privată sau privind cultele religioase, dacă interese majore şi imperative de utilitate publică nu o cer.

Chestiunea a fost adusă la cunoştinţa factorilor europeni

Mitropolia Basarabiei a anunţat Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei asupra acestei situaţii şi a cerut ca jurisprudenţa Curţii Constituţionale a Republicii Moldova cu incidenţă asupra drepturilor şi libertăţilor religioase, precum şi asupra drepturilor de proprietate ale cultelor religioase şi părţilor lor componente, să facă de asemenea obiectul examinării în cadrul procedurii de monitorizare a modului de îndeplinire a Hotărârii CEDO din 13 decembrie 2001 în speţa „Mitropolia Basarabiei şi alţii vs. Moldova”. Această cerinţă a Mitropoliei Basarabiei a venit şi în contextul obligaţiei Guvernului Republicii Moldova de a examina şi rezolva la nivelul său toate chestiunile evocate în Hotărârile DH, în Rezoluţia interimară ResDH(2006)12, precum şi în Memorandumul redactat de către Serviciul de Executare a hotărârilor CEDO în lumina informaţiilor furnizate de către autorităţile moldovene la 22 noiembrie 2008. Guvernul Republicii Moldova, în componenţa sa anterioară, nu a adoptat vreo Hotărâre cu caracter normativ prin care să răspundă chestiunilor evocate în documentele Consiliului Europei şi nici nu a anulat din proprie iniţiativă Hotărârea nr. 740 din cu privire la edificiile şi locaşurile de cult, act cu caracter normativ cu incidenţă şi impact negativ asupra drepturilor şi libertăţii cultelor religioase şi a părţilor lor componente.

Mitropolia promoscovită înghite proprietăţile parohiale

Trebuie să precizăm în context că, prevalându-se de faptul că mai multe zeci de comunităţi locale ale Mitropoliei Basarabiei nu sunt înregistrate de către Ministerul Justiţiei şi că Hotărârea guvernului nr. 740 cu privire la edificiile şi locaşurile de cult a fost lăsată în vigoare de către Curtea Constituţională, Mitropolia Moldovei (Patriarhia Moscovei) împreună cu autorităţile statului au procedat în ultimii ani la înregistrarea cadastral-juridică a clădirilor bisericilor din parohiile locale pe numele centrului diecezan al Mitropoliei Moldovei. Aceste transferuri de proprietate se fac fără ştirea sau acordul credincioşilor din comunităţile locale. Scopul acestor transferuri este de a împiedica realizarea dreptului credincioşilor şi a comunităţilor lor de a-şi schimba în deplină libertate jurisdicţia canonică, aşa cum prevede Legea despre culte şi părţile lor componente.

Caracterul neeuroconform al Hotărârii

De asemenea, Hotărârea nr. 740 vine în contradicţie cu articolul 1 al Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi libertăţilor fundamentale care specifică: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.”

Hotărârea nr. 740 este lipsită şi de orice justificare obiectivă şi rezonabilă, nu urmăreşte un scop legitim şi nu stabileşte mijloace proporţionale scopului urmărit (presupus sau declarat), astfel încât poate fi considerată ca discriminatorie, din perspectiva articolului 1 al protocolului 1 combinat cu articolul 14 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, întrucât poate introduce diferenţe de tratament (favorizant sau discriminatoriu) între diverse persoane juridice moldovene, fie că acestea ar fi culte religioase înregistrate sau părţi componente înregistrate ale acestora (a se vedea cazurile relevante judecate de CEDO: Marcks v. Belgia, A (1979), Inze v. Austria, A (1987), Lingvistica belgiană (nr.2), A6 (1968) şi altele).

Caracterul ilegal şi abuziv

Am arătat mai sus că Hotărârea nr. 740 contravine prevederilor Codului Civil al Republicii Moldova nr. 1107 din 06 iunie 2002. Acesta stabileşte în articolul său nr. 1 principiile inviolabilităţii proprietăţii, al libertăţii contractuale şi al inadmisibilităţii imixtiunii în afacerile private, principii violate grav de Hotărârea buclucaşă.

Totodată observăm că Hotărârea nr. 740 vine în flagrantă contradicţie cu prevederile Legii Republicii Moldova cu privire la proprietate nr. 459-XII din 22 ianuarie 1991, inclusiv celor ale articolului 30 (Proprietatea organizaţiilor religioase). Mitropolia Basarabiei a arătat în corespondenţa sa cu guvernele Tarlev şi Greceanâi că articolul 30, citat anterior, trebuie aplicat la caz combinat cu prevederile Legii despre cultele religioase şi părţile lor componente. Mitropolia Basarabiei a mai ţinut să arate în corespondenţa cu Guvernul că Hotărârea nr. 740 deschide calea pentru posibile ingerinţe, abuzuri de putere şi tratamente discreţionare sau arbitrare din partea administraţiei locale (sau locale şi centrale) de stat şi nu oferă suficiente garanţii împotriva unor asemenea abuzuri. Hotărârea nr. 740 nu răspunde criteriilor de neutralitate şi imparţialitate pe care statul este obligat să le respecte în raport cu cultele religioase din spaţiul său de jurisdicţie, aşa cum stabileşte vasta jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Alte precedente create de Cabinetul Tarlev I

Se poate constata că Hotărârea nr. 740 se înscrie pe aceeaşi linie cu un alt act normativ adoptat de Guvernul Vasile Tarlev I, şi anume Hotărârea nr. 1008 din 26 septembrie 2001, prin care erau aprobate modificările introduse în Statutul Bisericii Ortodoxe din Moldova (Mitropolia Moldovei), aceasta fiind atunci proclamată cu de la sine putere „succesoare juridică a Mitropoliei Basarabiei”. Hotărârea de guvern nr. 1008 a fost invocată de CEDO în Hotărârea sa pronunţată în speţa „Mitropolia Basarabiei şi alţii vs. Moldova” (paragraful 42). La 14 aprilie 2004 Colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova a menţinut hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 31 martie 2004 în partea referitoare la anularea Hotărârii nr. 1008. Aceasta din urmă fusese adoptată cu puţin timp înainte de audierile ţinute la CEDO în data de 2 octombrie 2001 şi fusese concepută ca mijloc de blocare a Mitropoliei Basarabiei în demersurile sale de revendicare în instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova a drepturilor de proprietate asupra bunurilor (inclusiv edificiilor şi locaşurilor de cult) spoliate în perioada regimului totalitar comunist de ocupaţie.

Reacţii ale Mitropoliei Basarabiei

Mitropolia Basarabiei i-a cerut Cabinetului Tarlev şi Cabinetului Greceanâi, dar fără rezultat în ambele cazuri, să anuleze Hotărârea de guvern nr. 740 din 11 iunie 2002 cu privire la edificiile şi locaşurile de cult. Deocamdată Mitropolia Basarabiei nu i-a cerut acelaşi lucru Cabinetului Filat, dar păstrăm speranţa că o va face.

Mitropolia Basarabiei i-a atras Guvernului atenţia asupra faptului că Hotărârea nr. 740 fusese adoptată doar cu scopul real de a bloca Mitropolia Basarabiei şi comunităţile ei locale să-şi legalizeze proprietăţile bisericeşti (edificii şi locaşuri de cult), ceea ce se relevă şi prin faptul că la momentul adoptării ei nu exista nici o situaţie litigioasă sau neclară care să fi vizat edificiile sau locaşurile de cult ale cultelor religioase din ţară, cu excepţia Mitropoliei Basarabiei, atunci neînregistrată. Teoretic, prima comunitate locală a Mitropoliei Basarabiei putea fi înregistrată cel devreme la 13 august 2002, la o distanţă de timp de minimum 45 de zile din momentul înregistrării Mitropoliei Basarabiei, întrucât pentru obţinerea confirmărilor obligatorii din partea primăriilor şi a consiliilor raionale aceste comunităţi aveau nevoie de 30 de zile (termenul legal pentru examinarea cererii de confirmare) plus alte 15 zile  (termenul legal pentru examinarea cererii de către organul de stat pentru culte).

Contadicţii peste contradicţii

În fine, vom sublinia că Hotărârea nr. 740 este susceptibilă de contradicţie şi cu alte instrumente juridice internaţionale (universale şi regionale) la care Republica Moldova este parte şi care garantează o serie de drepturi, printre care şi libertatea de conştiinţă şi de religie, precum şi dreptul de proprietate (inclusiv asupra edificiilor şi locaşurilor de cult), fără de care această libertate nu poate fi realizată. Instrumentele internaţionale la care ne referim expres sunt: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 (data aderării Republicii Moldova – 28 iulie 1990), Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 1966 (în vigoare pentru Republica Moldova din 26 aprilie 1993). Documentul final al reuniunii din 1986 de la Viena a reprezentanţilor statelor participante la CSCE (data aderării Republicii Moldova – 10 septembrie 1991), Carta de la Paris pentru o nouă Europă, din 1990 (în vigoare pentru Republica Moldova din 10 septembrie 1991).

La ce să ne aşteptăm?

În aceste condiţii găsim potrivit să atragem atenţia actualului Guvern asupra necesităţii anulării abuzivei şi ilegalei Hotărâri nr. 740 din 11 iunie 2002 cu privire la edificiile şi locaşurile de cult. Dacă guvernul Filat nu va da curs acestei cerinţe legitime, vom avea temeiuri în plus să vorbim despre complicitatea Republicii Moldova cu Patriarhia Moscovei şi structura ei locală. Cu atât mai mult cu cât există un şir întreg de semnale care ne îndreptăţesc să tragem o asemenea concluzie.