Eminescu – Om ales al lui Dumnezeu

Eminescu a fost adesea, şi pe bună dreptate, numit Românul total, Românul autentic sau Românul absolut. În acelaşi timp, Eminescu este universal. Eminescu este creatorul limbii române moderne şi poate fi înţeles până la capăt doar prin opera sa de geniu, scrisă până la vârsta de 33 de ani. Ca poet este sublim, ca prozator este fascinant, iar ca jurnalist ne oferă şi ne va oferi întotdeauna o lecţie unică de patriotism şi de europenitate. Pentru noi, românii basarabeni, Mihai Eminescu, rămânând unul din sublimii poeţi ai lumii, este, de asemenea, un simbol sacru, un stindard, un profet, un învăţător, un apostol, un spirit tutelar. Comemorarea şi omagierea lui la Chişinău nu este pentru noi doar un simplu exerciţiu cultural, ci constituie o probă de demnitate naţională, un prilej în plus pentru afirmarea identităţii şi unităţii noastre spirituale româneşti. Ca fiu al Moldovei şi ca român a iubit Basarabia şi s-a gândit întotdeauna la ea. Nu uităm că de la Eminescu încoace existăm cu adevărat ca naţiune civilizată, ca Lume Românească, în concertul umanităţii. Nu greşesc dacă spun că Eminescu este în sine şi de unul singur cel mai mare factor cultural românesc. El este şi un nepreţuit factor geolingvistic şi geopolitic. În ordinea superioară a lucrurilor însă, când vorbim de creşterea şi împlinirea naţiunii noastre, lui Eminescu îi revine în istoria română rolul pe care l-a avut Cuvântul lui Dumnezeu la facerea lumii. Eminescu este şi va fi mereu actual. Geniul lui transcede timpul şi geografiile politice în schimbare, fiind unul din marile daruri luate din eternitate şi făcute nouă de Bunul Dumnezeu într-un moment istoric foarte potrivit. Nu-l divinizăm pe Eminescu, şi nici nu-l sanctificăm, dar îl recunoaştem ca pe un Om ales al lui Dumnezeu şi îl iubim ca pe sufletul nostru, pentru că în el ne regăsim cu toţii cu adevărat. Fără Eminescu am fi nu doar mai săraci, ci, pur şi simplu, am înceta să mai fim ceea ce suntem datorită lui.

Text din ianuarie 2008

Şevciuk, un „preşedinte” pentru aplicarea Acordului de la Meseberg

„Noua faţă a separatismului”, „Smirnov II”, „Moscova a pierdut, Moscova a câştigat”, „Şevciuk identificat cu schimbarea”, „Un nou lider al republicii secesioniste”, „Câştigătorul alegerilor din Transnistria, agreat de Moscova”, au titrat ziarele şi agenţiile de presă despre rezultatele turului II al simulacrului de scrutin „prezidenţial” de la Tiraspol, din 25 decembrie.

Evgheni Şevciuk a fost dat învingător, succedându-l pe bătrânul bandit Igor Smirnov la cârma regimului separatist.

Înaintea „prezidenţialelor” şi imediat după, Evgheni Şevciuk a făcut un şir de declaraţii, promiţând şi susţinând, în linii mari, următoarele: Antiufeev, şeful MGB, va fi demis, regimul de călătorie al cetăţenilor din Transnistria va fi liberalizat, sistemul financiar al regiunii va fi stabilizat cu ajutorul Moscovei, Smirnov trebuie să decidă dacă mai rămâne sau nu în Transnistria, zvonurile cum că va ceda Transnistria Republicii Moldova sunt fantezii ale oponenţilor săi, Transnistria va intra într-o alianţă cu Rusia, care are asupra Transnistriei aceleaşi drepturi pe care le are România asupra Basarabiei.

Reacţia Chişinăului

Autorităţile Republicii Moldova au exprimat un punct de vedere vizavi de declaraţiile lui Şevciuk. Poziţia, formulată de vicepremierul Eugen Carpov, este pe cât de clară, pe atât de optimistă: „Am urmărit primele declaraţii ale lui Evgheni Şevciuk şi există multe elemente pragmatice, constructive, care creează o doză de optimism că începând din 2012 vom trece la un alt nivel de discuţii în cadrul negocierilor 5+2 , dar şi în dialogul bilateral pe care o să-l purtăm între Chişinău şi Tiraspol. Noi am manifestat toată deschiderea, suntem gata să ne întâlnim în orice loc, pentru ca să iniţiem discuţii la subiectul normalizării situaţiei din RM”.

Preşedintele Parlamentului şi şeful interimar al statului, Marian Lupu, a fost încă şi mai optimist, vorbind despre „alegerea” lui Şevciuk: „Este un politician de generaţie nouă, cu mentalitate, sunt mai mult ca sigur, mult mai flexibilă, mult mai europeană, în comparaţie cu Smirnov, şi lucrul acesta vine ca o latură pozitivă a procesului. Eu aş veni la această situaţie post electorală, să o numim aşa, din partea stângă a Nistrului, cu un optimism moderat, cu un optimism rezervat, haideţi să vedem care vor fi acţiunile propriu-zise”.

Reacţia Moscovei

Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a emis, la 27 decembrie, un comunicat de presă în care spune: „Aspiraţia candidatului [Şevciuk] de a promova schimbări în domeniul social şi economic, de a căuta, de această dată din postura de preşedinte, un compromis viabil în relaţiile cu Chişinăul va fi verificată în practică. În timpul apropiat urmează să fie constituite structurile executive şi să fie elaborat programul de acţiuni al guvernului în frunte cu primul ministru. Contăm în Federaţia Rusă contează pe continuarea contactelor tradiţionale strânse cu reprezentanţii Transnistriei, contacte îndreptate spre susţinerea dezvoltării ei şi spre menţinerea stabilităţii de pe Nistru”.

Să cunoaştem personajul

Câteva repere din biografia oficială a personajului ne vor ajuta să-l cunoaştem mai bine. Evgheni Vasilievici Şevciuk este un politician de etnie ucraineană, născut la 19 iunie 1968 în oraşul Râbniţa. A urmat studii universitare la Chişinău (Facultatea de Mecanică din cadrul Institutului Agricol de Stat), Tiraspol (Facultatea de Drept a Universităţii „Taras Şevcenko”) şi Moscova (Facultatea de comerţ exterior a Academiei de Comerţ Internaţional a Federaţiei Ruse). Deţine titlul de doctor în economie, de profesie fiind avocat. A urmat şi studii postuniversitare la Moscova (Academia de Management a Ministerului Afacerilor Interne al Federaţiei Ruse) şi Kiev (Academia Diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe a Ucrainei). Este necăsătorit.

Evgheni Şevciuk a fost angajat al „ministerului afacerilor interne” al regimului separatist de la Tiraspol, între anii 1992 şi 1998, al „departamentului pentru combaterea criminalităţii economice” al oraşului Râbniţa, iar între 1996 şi 1998 a fost şef al „departamentului miliţiei economice” din cadrul miliţiei municipiului Tiraspol. Timp de trei ani (1998-2000) a fost manager al sucursalei Râbniţa a companiei „Sheriff”, după care îl regăsim în funcţia de şef de departament al Băncii „Agroprombank” din Tiraspol.

În decembrie 2000 este „ales” deputat în „parlamentul” Transnistriei, fiind promovat în funcţiile de vicepreşedinte al „parlamentului” şi de preşedinte al „comisiei pentru politică economică, buget şi finanţe” şi al „comisiei pentru politică externă şi relaţii internaţionale”. În decembrie 2005 este „ales deputat” pentru a doua oară consecutiv şi devine preşedinte al „parlamentului” de la Tiraspol, numărul doi al regimului separatist şi mâna dreaptă a lui Igor Smirnov. Din iunie 2006 a condus, ca preşedinte, partidul „Obnovlenie” (Reînnoirea).

Începând cu anul 2004, a fost inclus de Uniunea Europeană pe lista „oficialilor” de la Tiraspol cărora li s-a interzis călătoria în spaţiul UE, fiind considerat, alături de Igor Smirnov, responsabil pentru împiedicarea procesului de soluţionare politică a diferendului moldo-rus din Transnistria. În februarie 2008, UE a considerat oportună eliminarea lui Şevciuk din această listă.

Evgheni Şevciuk este apropiat ierarhiei Bisericii Ortodoxe Ruse. El s-a opus folosirii alfabetului latin de către cei peste 50 de mii de elevi români din raioanele din stânga Nistrului.

Profilul politic

Evgheni Şevciuk a pledat constant pentru neevacuarea trupelor ruse şi a arsenalelor ruseşti din partea de răsărit a Republicii Moldova. Este adeptul independenţei Transnistriei faţă de Republica Moldova. „Mai devreme sau mai târziu, Chişinăul va opta pentru unirea cu România. Terenul pentru acest fapt este deja pregătit. Şi, de aceea, consider că în această situaţie, Republica Moldovenească Transnistreană are dreptul deplin de a-şi hotărî singură soarta”, declara el în 2006, la Moscova, în cadrul unei conferinţe de presă. La auzul unor asemenea cuvinte, unul ca Stanislav Belkovski ar trebui să fie fericit.

Într-un interviu acordat publicaţiei ruse „Sobesednik”, Şevciuk a enunţat mai multe idei care îi conturează profilul politic. Să urmărim câteva dintre ele:

„Cât priveşte atributele statului, acestea sunt formate integral. În RMN există organe ale puterii de stat şi organe ale administraţiei. Există un sistem financiar propriu: banca centrală şi un sistem de bănci comerciale (am impresia că sunt şapte la număr). Între altele, aceste bănci funcţionează doar pe teritoriul Transnistriei. Avem şi valută naţională – rubla transnistreană”.

Falimentul economic al Transnistriei

„Din punct de vedere economic, RMN este falimentară. Acoperirea deficitului bugetar se face doar prin atragerea mijloacelor din surse externe: credite şi împrumuturi, întrucât republica nu este în stare să se autofinanţeze. Referitor la datoria externă care creşte în permanenţă… Pentru soluţionarea acestei chestiuni sunt necesare schimbări în interiorul RMN şi implementarea, împreună cu ţările garante (Rusia şi Ucraina), a unui program serios de ridicare a economiei RMN la un nivel de autofinanţare”.

„Rusia l-a susţinut constant pe Igor Smirnov. Şi la alegerile din anul 2006 un şir de reprezentanţi cu autoritate ai Federaţiei Ruse i-au acordat, de asemenea, susţinere. În Transnistria avem o atitudine foarte călduroasă faţă de Rusia, pentru că vedem că Federaţia Rusă ne subvenţionează efectiv în ceea ce priveşte gazele naturale, ne acordă ajutor umanitar, desfăşoară o operaţiune de menţinere a păcii. În anul 1992, trupele ruse au pus practic capăt vărsării de sânge… Pentru aceste motive, în RMN există o foarte mare încredere faţă de Rusia”.

Despre ieşirea Transnistriei din componenţa Republicii Moldova

La întrebarea: „Dumneavoastră aveţi o viziune proprie în legătură cu statutul RMN? Este vorba despre competenţe maxime în componenţa Moldovei?” Evgheni Şevciuk a răspuns clar: „Pentru a intra în componenţa Moldovei, trebuie să ştim cum vom putea ieşi mai târziu de acolo. Poziţia oficială exprimată de reprezentanţii Rusiei face trimitere la formula unei oarecare autonomii în componenţa Moldovei. Însă, pentru a aprecia dacă este sau nu acceptabilă pentru noi o asemenea soluţie, este necesar să analizăm evenimentele care au loc în Moldova. Iar acolo situaţia evoluează treptat către administrarea în fapt a Moldovei de către o altă ţară: România. Noi observăm o asemenea dinamică a integrării…”.

Şevciuk între istorie şi geopolitică

Să-i dăm personajului despre care scriem cuvântul în continuare. Un pasaj din interviul la care ne referim este relevant pentru modul de gândire al lui Şevciuk, de aceea ne permitem să cităm masiv:

„- Nu pot înţelege la ce îi serveşte conducerii Moldovei pierderea independenţei şi unirea cu România…

- Lozinca lor este aderarea la Uniunea Europeană. Aceasta explică totul. Şi dacă Basarabia a fost în componenţa României o parte apreciabilă din istoria sa, Transnistria nu. Pe noi ne îngrijorează, bunăoară, faptul că primarul Chişinăului ia un urcior cu pământ local şi i-l duce preşedintelui României… Acest fapt denotă anumite preferinţe politice. Transnistria asemenea preferinţe nu are. De aceea, chestiunea unor asemenea perspective constituie pentru noi o problemă serioasă. O a doua problemă este: ce-i poate aduce Transnistriei unirea cu Moldova? Noi nu avem un cine ştie ce nivel de viaţă, dar şi în Moldova acesta este departe de a fi unul perfect. Până în prezent guvernul Moldovei nu a făcut dovada unor salturi pozitive în organizarea vieţii interne a ţării. Ea ne poate însă demonstra un exemplu concret al viitorului nostru posibil, exemplul autonomiei găgăuze (Găgăuzia a fost la începutul anilor 90 o republică nerecunoscută, care îşi revendica independenţa, dar care a intrat ulterior în componenţa Moldovei în schimbul promisiunilor de a i se acorda o largă autonomie – nota corespondentului). În acest caz există o mulţime de răspunsuri la întrebarea de ce nu se poate să ne unim cu Moldova. Ce se aşteaptă din partea noastră? Să ne unim mecanic, pentru că trebuie îndeplinite deciziile OSCE bazate pe Actul final din 1975? De ce însă aceste decizii nu au fost îndeplinite în cazul Iugoslaviei? Şi de ce ar trebui să ne unim anume cu Moldova? Şi de ce să nu ne unim cu Ucraina, de ce nu cu Rusia? Aceste ţări au asupra noastră nu mai puţine drepturi decât România asupra Basarabiei. Mai la urma urmei, noi avem o istorie comună cu Rusia timp de 200 de ani…

Transnistria se vrea un Taiwan

- Dar nu veţi putea nega faptul că timp de 20 de ani nimeni nu şi-a confirmat dorinţa de a recunoaşte Transnistria. Nici măcar Federaţia Rusă…

- Tocmai de aceea trebuie adoptate decizii politice în măsură să-i permită Transnistriei să le asigure oamenilor un nivel de viaţă acceptabil. În opinia mea, acum trebuie găsită o soluţie de compromis, care să asigure funcţionarea economiei Transnistriei. Consider ca fiind optimă elaborarea unei soluţii politice care ar defini statutul amânat al RMN, dar prin care statele implicate în procesul de negocieri ar asigura funcţionarea economiei transnistrene şi crearea unui sistem de stabilitate pe termen lung. Sunt convins că asemenea chestiuni complicate trebuie tratate din punctul de vedere al omului concret, al unui muncitor de rând care locuieşte în Transnistria. De aceea, trebuie să ne ocupăm mai întâi de rezolvarea problemelor economice din regiune, să demonstrăm că ţările participante la procesul de negocieri sunt pregătite să susţină dezvoltarea economică şi creşterea nivelului de trai în RMN. Să ajungem la o protecţie socială mai mare a locuitorilor Transnistriei, astfel încât veniturile lor să le permită cel puţin să se deplaseze liber la Odesa, la Chişinău, să-şi trimită copiii la studii, să se poată trata în instituţiile medicale etc. Şi abia după aceasta să abordăm cu prudenţă soluţionarea chestiunilor politice. Consider că am putea lua un time-aut de cinci ani. Iar pe urmă vom mai vedea… În acest sens avem un bun exemplu: Taiwanul”.

Despre unirea cu Moldova nici nu poate fi vorba

Totodată, la 7 septembrie 2011, în preziua demarării „campaniei prezidenţiale”, Şevciuk a declarat pentru agenţia rusă de ştiri „Regnum” următoarele: „Suveranitatea de stat a RMN este sfântă şi inalienabilă, nefăcând obiectul vreunor discuţii sau al vreunui târg. Noi, transnistrenii, am creat un stat independent care, mai devreme sau mai târziu, va fi recunoscut de întreaga comunitate internaţională. Despre nici un fel de unire cu Moldova şi în nici o formulă, fie şi nominală, astăzi nici nu poate fi vorba”.

În „campanie”, Şevciuk şi-a formulat o singură teză în materie de politică externă: „Pe planul politicii externe – consolidarea independenţei Transnistriei şi intrarea în alianţă cu Rusia”.

Temerile lui Antiufeev

Încă o declaraţie trebuie adusă în atenţie. Cea făcută pe ultima sută de metri a „campaniei prezidenţiale” de la Tiraspol de către „ministrul Securităţii Statului”, Vladimir Şevţov-Antiufeev. Şeful MGB a susţinut că Şefciuk ar fi dorit la putere de mai multe capitale occidentale pentru a lichida „statalitatea” Transnistriei. Iată declaraţia lui Antiufeev: „Din 2009, de când a părăsit funcţia de spicher al „parlamentului”, Şevciuk a devenit obiectul interesului mai multor state din Uniunea Europeană. Dispunem, de asemenea, de informaţii că Traian Băsescu şi-a exprimat părerea precum că Şevciuk este într-adevăr un politician cu o poziţie proeuropeană şi că va face ca problema transnistreană să fie rezolvată în favoarea Moldovei. Eforturile SUA, ale Marii Britanii şi României sunt destul de clare, întrucât sunt orientate spre eliminarea Rusiei din Transnistria, şi anume spre eliminarea prezenţei sale militare. Acest lucru este necesar pentru instalarea în România a scutului antirachetă american”. După cum arătam mai sus, această declaraţie a lui Antiufeev l-a determinat pe Şevciuk să anunţe public că îl va demite pe securistul numărul unu de la Tiraspol, înlocuindu-l cu o altă persoană. Va trebui să urmărim evoluţiile în acest subiect.

În loc de concluzii

Evenimentul din 25 decembrie de la Tiraspol trebuie luat în seamă. El marchează încheierea unei perioade şi deschiderea alteia în istoria regiunii. Ne-am putea aştepta la o relativă relaxare a regimului secesionist din stânga Nistrului, drept concesie pe care Moscova o face conjunctural partenerilor săi occidentali, nicidecum Chişinăului. Cu toate acestea, Transnistria va rămâne un teritoriu controlat efectiv de Rusia. Sevciuk reprezintă o nouă faţă a aceluiaşi regim condus până mai ieri de Igor Smirnov. În locul unui separatism cu faţă dictatorială vom avea un separatism cu faţă umană, nimic mai mult. Abia cu Şevciuk în frunte, Transnistria devine un instrument eficient de presiune asupra Chişinăului în vederea aducerii întregii Republici Moldova pe orbita Kremlinului. Mai grav este că aceste presiuni dinspre răsărit vor fi conjugate cu altele exercitate dinspre Occident, mai cu seamă dinspre Germania, noul partener şi aliat strategic al Moscovei. Linia de gândire strategică a lui Şevciuk e clară şi cuprinde câteva puncte: 1. statutul special al Transnistriei în cadrul unei Republici Moldova federalizate, cu posibilitatea garantată a ieşirii din cadrul ei; 2. ieşirea Transnistriei din componenţa Republicii Moldova; 3. recunoaşterea independenţei Transnistriei de către comunitatea internaţională (întâi de toate, Rusia, Ucraina şi Germania); 4. intrarea Transnistriei într-o alianţă cu Rusia (şi, eventual, cu Ucraina). Nu este nici un secret că Acordul ruso-german de la Meseberg (un fel de recidivă light a Pactului Ribbentrop-Molotov), semnat în 2010 pe la spatele Republicii Moldova, cuprinde două ideii de bază cu referire la noi: o Republică Moldova federalizată şi un statut special pentru Transnistria, fără a menţiona retragerea trupelor ruse din regiune. În acest context, declaraţiile optimiste ale oficialilor de la Chişinău despre noul cap al regimului separatist sunt disproporţionate şi lipsite de prudenţă şi de realism geopolitic. Ba mai mult, ele sunt lipsite de responsabilitate pentru destinul Republicii Moldova. Dacă este sau nu aşa, o va demonstra timpul. Şi nu orice timp, ci timpul apropiat.

Politică şi geopolitică, fără Lupu şi Smirnov

Cine-ar fi zis şi cine-ar fi crezut că bătăliile prezidenţiale de la Chişinău şi Tiraspol sunt părţi ale aceluiaşi joc derulat în lumina reflectoarelor geopolitice? Dar e adevărat. Politica de la noi este politică doar în măsura în care este continuarea geopoliticii. Parafrazând cuvintele Ecleziastului, putem spune fără teama de a greşi în cazul Republicii Moldova: geopolitica geopoliticii şi toate sunt geopolitică!

Eternul prezidenţiabil Marian Lupu a pierdut, la Chişinău, orice speranţă de a mai deveni şef al statului. La Tiraspol, bătrânul bandit Igor Smirnov a fost eliminat din cursa pentru un nou mandat în impostura de „preşedinte” al regimului ilegal instalat şi susţinut de Moscova în estul ţării noastre. Situaţia este cât se poate de limpede, iar următoarea lună ne va oferi surprize.

Aceeaşi mărie cu altă pălărie

Lupta care se dă la Tiraspol între Anatoli Kaminski, favoritul Kremlinului, şi Evgheni Şevciuk, favoritul Kievului reintrat în siajul Rusiei, se va încheia cu înfrângerea unuia dintre cei doi, nu însă şi cu dezavantajarea intereselor geopolitice ale Moscovei în Moldova. Asistăm, cu certitudine, la o simplă schimbare de decor regizată şi controlată din Răsărit. Vorba românească nu se dezminte când este vorba de acţiunile Rusiei în Transnistria privind înlocuirea lui Smirnov cu o altă persoană: aceeaşi mărie cu altă pălărie. Mai mult, în creştetul regimului banditesc de la Tiraspol va fi pusă, la 25 decembrie, în urma unui simulacru democratic, o pălărie numai în aparenţă nouă. Atât Kaminski, cât şi Şevciuk au fost multă vreme acoliţi ai banditului Smirnov şi au servit cu sârg interesele Moscovei, subminând integritatea şi suveranitatea Republicii Moldova. Fie că va câştiga Şevciuk, fie că va câştiga Kaminski, noul cap al regimului secesionist va continua lucrarea începută de Smirnov. Moscova are nevoie la Tiraspol de un nou instrumentar politic, care să-i faciliteze înrădăcinarea în zonă, inclusiv prin crearea aparenţelor de deschidere faţă de Chişinău.

Moscova vrea federalizare şi trupe staţionate legal

Schimbarea de decor de la Tiraspol este interpretată, în mod firesc, într-un context mai larg şi este pusă în directă legătură cu frământările politice de la Chişinău pentru alegerea şefului statului.

Aşa cum are nevoie de personaje noi la Tiraspol, Moscova are nevoie şi la Chişinău de personaje noi, care să agreeze planurile ruseşti de readucere a Republicii Moldova pe orbita Kremlinului. Aici trebuie luată în calcul, întâi de toate, dorinţa Moscovei de legalizare a prezenţei sale militare în ţara noastră şi de atingere, inclusiv cu sprijin german, a obiectivului de federalizare a Republicii Moldova. O Republică Moldova federalizată, cu trupe ruse staţionate legal pe teritoriul său, reintegrată şi „pacificată” sub garanţii ruso-ucrainene reprezintă un obiectiv strategic urmărit de Moscova pentru consolidarea şi permanentizarea prezenţei sale în regiune. Un asemenea obiectiv este de neatins fără un preşedinte cooperant, mai bine zis, docil şi obedient intereselor ruseşti la Chişinău. Aşa cum „prezidenţialele” de la Tiraspol nu au nimic în comun cu un exerciţiu democratic autentic şi neviciat sub nici un aspect, tot aşa nici prezidenţialele de la Chişinău nu sunt decât rezultatul unor aranjamente de culise, cu sfori trase abil din exteriorul ţării.

Tot Plahotniucul cu Lupul lui

Unii au făcut o adevărată tragedie din nealegerea lui Marian Lupu în funcţia de preşedinte al Republicii Moldova. S-a ajuns până într-acolo încât Lupu a fost prezentat mai ca exponent fatal al intereselor occidentale (în subsidiar şi româneşti) la Chişinău, iar eşecul său ca „prezidenţiabil” ni s-a înfăţişat ca având dimensiunile unei catastrofe nu doar naţionale, ci şi planetare. În opinia noastră o asemenea abordare este eronată şi falsă. Chiar dacă Moscova are motivele sale să nu agreeze candidatura lui Marian Lupu în vârful piramidei politice de la Chişinău, faptul în sine nu-l transformă pe Lupu într-un personaj ataşat intereselor legitime ale Occidentului (cu atât mai mult celor ale Bucureştiului) în Republica Moldova. Lupu nu este omul Moscovei, după cum nu este omul Uniunii Europene. El este omul nimănui în politica regională. Singura instanţă morală căreia i se supune este cunoscută şi numele ei este Vladimir Plahotniuc. La rândul său, Plahotniuc nu este nici exponentul intereselor ruseşti şi nici al celor occidentale, făcând propriul joc pentru bani şi putere.

Ex-comunistul şi antirevizionistul Lupu

Cei care au luat în tragic nealegerea lui Lupu ca preşedinte s-ar putea să ne contrazică. Degeaba însă! De ce? Pentru că Marian Lupu, care a profitat din plin de pe urma mai multor regimuri, rămâne acelaşi luptător împotriva „revizionismului” românesc, acelaşi vorbitor de „limbă moldovenească” politică şi de limbă română ştiinţifică, acelaşi transfug din tabăra comuniştilor, acelaşi nestatornic, ambiguu şi inconsecvent cu care s-a obişnuit mai toată lumea. Tipologic, Lupu nu s-a înscris niciodată şi nici nu se va putea vreodată înscrie în tiparul omului politic prooccidental, ataşat sincer şi irevocabil idealului, devenit deja discutabil, de integrare europeană şi euroatlantică. Pe de altă parte, Lupu nu se înscrie nici în tiparul clasic al promoscovitului fără rest. Moscova nu crede lacrimilor, precum se ştie. Şi nici nu iartă. Referindu-ne la cazul Lupu, Rusia nu-i poate ierta acestuia cazul Baghirov şi trimiterile ultratransparente la implicaţiile ruseşti în „revoluţia” violentă de la 7 aprilie 2009. Anume pentru aceste motive, atât Moscova, cât şi Bruxellesul (dar şi Bucureştiul şi Washingtonul) i-au întors delicat spatele şi l-au trecut, pe cât s-a putut, cu vederea. În raport cu Estul şi cu Vestul, el nu a fost nici rece, nici fierbinte, rămânând un „căldicel” ridicol în manierismul şi cochetăria lui deşănţate. Pe scurt, Lupu nu este şi nici nu putea fi nici omul de bază al ruşilor, nici al occidentalilor. De aceea a şi pierdut.

Toate acestea nu înseamnă deloc, într-o ţară supusă, din păcate, unui profund determinism geopolitic, că eforturile Occidentului sau cele ale Moscovei pentru instalarea în fruntea ţării a unei persoane de nădejde ar înceta aici. Ba dimpotrivă. Aceste eforturi vor creşte în intensitate pe măsură ce ne vom apropia de data următorului scrutin prezidenţial din Parlament.

Nu e mult până departe

Lucrurile se vor limpezi definitiv după ce toate noile piese vor fi aliniate pe tabla geopoliticii interne moldoveneşti. Adică, după ce, pe de o parte, va fi „ales” la Tiraspol fie Kaminski, fie Şevciuk (şi nu a mai rămas mult până atunci), iar, pe de altă parte, partidele parlamentare fie vor ajunge la o înţelegere asupra unei candidaturi eligibile în funcţia de preşedinte al Republicii Moldova (nu mai târziu de ianuarie 2012), fie, neputându-se alege şeful statului, vor fi declanşate alegeri parlamentare anticipate din care să rezulte o reconfigurare a scenei politice şi deschiderea posibilităţii ca o majoritate prezidenţială să emane un nou preşedinte al republicii. Abia atunci şi Moscova, şi Occidentul îşi vor preciza poziţiile şi politicile în raport cu ţara noastră.

Republica Moldova, condominion ruso-german?

Să fim realişti. Faptul că cei doi pioni, Lupu şi Smirnov, au fost eliminaţi din joc înseamnă doar că marii jucători geopolitici au consimţit la curăţarea terenului şi că pregătesc de o nouă competiţie pe solul patriei noastre. Va câştiga Moscova în această competiţie? Va câştiga Occidentul? Sau poate ruşii şi occidentalii au căzut deja de acord asupra unui deznodământ fără învingători şi învinşi, pregătindu-i Republicii Moldova statutul de condominion ruso-occidental? Oricare dintre aceste trei variante ar fi în detrimentul nostru. Veţi întreba iarăşi: de ce? Pentru că nu ne dorim o altfel de Republică Moldova, împinsă ca un vagon de cale ferată când în stânga, când în dreapta, dar nici o Republică Moldova ca protectorat guvernat din exterior. Marea problemă a ţării noastre, ca şi marele ei obiectiv strategic şi de durată, rămâne şi de acum încolo suveranitatea ei reală şi completă, exercitată uniform şi drept pe întreg teritoriul naţional, inclusiv în Transnistria.

Geopolitica geopoliticii

Că la Tiraspol înlocuirea lui Smirnov cu un alt favorit, mai puţin pătat şi mai fidel, a fost decisă de Moscova nu încape îndoială. Că la Chişinău Lupu trebuia înlocuit cu o candidatură de compromis între forţele politice parlamentare ţine de ordinul evidenţelor. Privite însă lucrurile din perspectiva geopoliticii regionale, important este ca acest compromis politic intern să nu fie şi unul compromiţător, adică făcut în favoarea unuia dintre jucătorii externi, de natură să răstoarne sau să arunce în aer întreaga ţară, compromiţându-i înseşi rosturile de a fi. Jocul devine pe cât de palpitant, pe atât de riscant şi periculos. Oricum, fiind mai clară fără Lupu şi fără Smirnov, această bătălie pentru Republica Moldova va fi dată până la capăt, confirmând o dată în plus parafraza de mai sus: geopolitica geopoliticii şi toate sunt geopolitică!

Nu aşteptaţi daruri de Ziua Unirii

Au trecut mai bine de cinci luni de când prim-miniştrii Emil Boc şi Vladimir Filat, ca şi şefii diplomaţiei de la Bucureşti şi Chişinău, Teodor Baconschi şi Iurie Leancă, au anunţat public şi oficial întreaga suflare românească asupra amânării pentru luna noiembrie 2011 a primei şedinţe comune a guvernelor României şi Republicii Moldova, şedinţă preconizată iniţial pentru iunie 2011, la Galaţi. Ne-am întristat şi am regretat în luna iunie că şedinţa comună a celor două guverne nu a mai avut loc, dar am pus preţ bun pe declaraţiile oficialilor de la Bucureşti şi Chişinău, aşteptând şedinţa din noiembrie.

Bucureşti şi Chişinău, două capitale la fel de neunite, lăudăroase şi uituce

Luna noiembrie s-a încheiat, a trecut şi aniversarea Marii Uniri de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, când declaraţiile de dragoste pentru români şi pentru unitatea naţională au curs gârlă de o parte şi de alta a Prutului. Suntem în data de 1 decembrie, iar domnii Emil Boc, Vladimir Filat, Teodor Baconschi şi Iurie Leancă nu şi-au onorat propriile angajamente privind şedinţa comună a celor două guverne ale noastre. Cazul ni se pare grav, făcând dovada unei complete neseriozităţi. Este la fel de grav şi faptul că cei patru oficiali şi autorităţile pe care le reprezintă nici nu au catadicsit să motiveze omisiunea, măcar şi de ochii opiniei publice. Am urmărit atent toate comunicatele difuzate de guvernele de la Bucureşti şi Chişinău şi de cele două ministere de Externe, am contabilizat toate declaraţiile făcute până astăzi de domnii Boc, Filat, Baconschi şi Leancă, dar nimeni nu a suflat o vorbă despre ratarea primei şedinţe comune a guvernelor de la Bucureşti şi Chişinău. Surlele şi trâmbiţele din care am fost anunţaţi acum mai bine de un an despre şedinţa comună tac. Degeaba sărbătorim Marea Unire din 1918, cu ochii pe trecut, dacă, la 93 de ani distanţă de la istoricul eveniment (aproape un secol), mai-marii zilei nu sunt capabili să-şi ţină cuvântul, cu gândul la problemele stringente ale momentului, cu ochii aţintiţi spre viitor. Constatăm cu profund regret neunirea eforturilor celor două guverne pentru crearea mult aşteptatului eveniment: şedinţa comună.

O poveste fără sfârşit

Să ne împrospătăm puţin memoria. Ideea unei şedinţe a celor două guverne este veche. Ea a fost lansată oficial încă în luna septembrie 2009 de Gheorghe Nichita, primarul municipiului Iaşi. Abia peste un an de zile de la lansare, ideea a prins contur. În noiembrie 2010, cu prilejul participării premierului de la Chişinău, Vladimir Filat, la Summitul Dunării, premierul de la Bucureşti, Emil Boc, a informat opinia publică asupra şedinţei guvernelor celor două state ale noastre, care urma să aibă loc în iunie 2011, la Galaţi. Vladimir Filat ne-a dat şi el asigurări ferme în acest sens. La 9 martie 2011, Filat şi-a reconfirmat asigurările: şedinţa comună va fi convocată în iunie, la Galaţi. După cei doi premieri au intrat în scenă miniştrii de Externe, Baconschi şi Leancă, reiterând la unison ceea ce au anunţat lăudăros superiorii lor pe linia executivelor. Baconschi şi Leancă au declarat, la 16 martie 2011, într-o conferinţă de presă ţinută la Chişinău, că şedinţa comună a guvernelor va avea loc la Galaţi „în orizontul lunii iunie”. A mai trecut un timp şi, la 27 mai 2011, Baconschi şi Leancă s-au lăudat din nou, vorbindu-ne despre „orizontul lunii iunie”. În ultima zi a lunii iunie, că tot se închidea orizontul de timp anunţat, şeful Externelor de la Bucureşti ne-a dat o veste proastă: şedinţa comună a celor două guverne se amână pentru „la toamnă”. Venind toamna, premierii Boc şi Filat au precizat, la 22 septembrie, că „şedinţa comună a guvernelor Republicii Moldova şi României va fi organizată în luna noiembrie”. Un comunicat al Biroului de Presă al Guvernului României din 22 septembrie reda cuvintele premierului Boc: „Această şedinţă comună a guvernelor României şi Republicii Moldova va fi un bun prilej pentru evaluarea proiectelor aflate în derulare şi pentru demararea altora noi”. Totodată, Agenţia naţională de ştiri „Agerpres” menţiona într-o telegramă că „premierul de la Chişinău, Vlad Filat, a afirmat săptămâna trecută că s-a căzut de acord cu partea română pentru organizarea acestei prime şedinţe comune a celor două guverne, fiind, de asemenea, convenită şi aprobată ordinea de zi”. Deci, totul fusese decis, bătut în cuie, până şi ordinea de zi convenită şi aprobată în detaliu. Numai că toamna a trecut, iarna nu a întârziat să vină, iar declaraţiile domnilor Boc, Filat, Baconschi şi Leancă s-au dovedit a fi vorbe goale. În zadar aşteaptă românii din stânga şi din dreapta Prutului o şedinţă comună a celor două guverne. Şedinţa este amânată sine die sau, româneşte spus, la Sfântul Aşteaptă.

Ratarea marilor proiecte

Aşa se face că guvernele noastre nu au aprobat nici în vară, nici în toamnă şi probabil că nu vor aproba nici în iarnă un Plan comun de acţiuni privind afacerile europene, schimburile economice, transferul de expertiză, cultura şi educaţia. Fuseserăm cu toţii anunţaţi că Planul comun de acţiuni urma să aibă şi un preambul politic, care să conţină, pe sectoare şi pe domenii, „mari proiecte” pe care cele două state ale noastre se angajează se le deruleze împreună. De vreme ce şedinţa comună a fost ratată în „orizontul lunii noiembrie”, nici Forul economic moldo-român, preconizat a se desfăşura la Galaţi înaintea şedinţei comune a guvernelor noastre, nu a mai avut loc. Aprobarea „marilor proiecte” se amână pentru o perioadă nedeterminată.

Defecţiunile „tehnice” la noi, la români

Este legitim să ne întrebăm asupra cauzelor, motivelor şi pretextelor acestei amânări. Cauzele stau, evident, în lipsa de seriozitate şi de eficienţă a celor două guverne, incapabile să-şi respecte agenda fixată şi să-şi onoreze angajamentele asumate oficial. Asupra motivelor amânării opiniei publice nu i se spune nimic, dar acestea trebuie căutate în zona politică şi geopolitică, dată fiind agenda tot mai divergentă a guvernelor noastre. Iar pretextele, care oricum nu pot fi acceptate, sunt – cum altfel? – „pur tehnice”.

Cu italienii, ungurii şi bulgarii – da, cu Chişinăul – ba

Într-un interviu apărut la Chişinău, chiar la 1 decembrie, ambasadorul României în Republica Moldova a declarat, uitând că toamna s-a încheiat, următoarele: „Un al doilea exemplu la care m-aş opri este cel al şedinţei comune a celor două guverne, practică europeană comună, pe care România o pune în aplicare de mai mulţi ani împreună cu Ungaria şi Italia. În acord cu autorităţile de la Chişinău, ne-am propus să avem o primă asemenea şedinţă comună de guvern în toamna acestui an”. Despre cine se face vinovat, Bucureştiul sau Chişinăul, de faptul că şedinţa comună de guvern nu a mai avut loc „în toamna acestui an” ambasadorul Lazurca a evitat să spună.

Pentru corecta informare a cititorilor noştri trebuie să arătăm că guvernul României s-a întrunit până acum în două şedinţe comune cu guvernul Italiei (în 2008 şi 2010), în patru şedinţe comune cu guvernul Ungariei – 2005 (Bucureşti), 2006 (Budapesta), 2007 (Sibiu) şi 2008 (Szeged) – şi într-o şedinţă comună cu guvernul Bulgariei, în octombrie 2011, la Bucureşti. Nu suntem geloşi nici pe Roma, nici pe Budapesta şi nici pe Sofia, dar, dacă tot vorbim de unitatea noastră „în cuget şi simţiri”, nu găsim nici o explicaţie valabilă pentru tergiversarea convocării şedinţei comune a guvernelor de la Bucureşti şi Chişinău. Unde mai pui că premierul Filat s-a şi grăbit să anunţe o şedinţă comună a guvernelor de la Chişinău şi Kiev şi nu ar fi deloc de mirare ca şedinţa cu ucrainenii să se producă înaintea celei cu Bucureştiul.

O patrie, două patrii

Într-un mesaj festiv de astăzi, 1 decembrie, ministrul de Externe de la Bucureşti ne-a adresat urări. „De ziua Marii Uniri, urez tuturor românilor, din ţară şi din afara graniţelor, să regăsească unitatea în care stă forţa unei mari naţiuni. Comunităţile româneşti sunt răspândite pretutindeni în Europa, a doua noastră patrie, şi în lume”, se spune în mesaj. Având în faţă exemplul concret de (ne)seriozitate şi de (in)eficienţă legat de perpetuu amânata primă şedinţă comună a guvernelor de la Bucureşti şi Chişinău, este greu să nu ne întrebăm, ca români, dacă neputinţa cronică a organizării unei asemenea şedinţe este sau nu dovadă de „unitate” şi de „forţă a unei mari naţiuni” aşezate de Dumnezeu în cele două state de pe ambele maluri ale Prutului. Întrebarea îşi are rostul mai ales în contextul nepotrivitei invocări a pluralităţii de patrii într-un mesaj adresat inclusiv românilor din Republica Moldova.

Unirea şi neunirea

Aniversarea Marii Uniri ne aminteşte de Fapta vrednică şi pilduitoare a înaintaşilor noştri. Orice aniversare de acest fel este o sărbătoare. Iar de sărbători se fac daruri. Cel mai frumos şi util dar de 1 decembrie, pe care ni-l puteau face anul acesta domnii Boc, Filat, Baconschi şi Leancă, ar fi fost nu declaraţiile lor festive, ci respectarea, într-o unire de eforturi, a angajamentului şi promisiunilor pe cât de ferme, pe atât de repetate despre şedinţa comună a guvernelor noastre. Un dar pe care guvernanţii de la Bucureşti şi Chişinău, în evidentă neunire, au uitat să ni-l mai facă. Şi pe care nimeni nu poate şti dacă ni-l vor mai face vreodată.

Cu legea pre lege călcând sau cum mimează Republica Moldova înfăptuirea justiţiei de ochii europenilor

Interviu cu avocatul Vitalie NAGACEVSCHI, preşedinte al Organizaţiei „Juriştii pentru Drepturile Omului”

– Domnule Nagacevschi, Republica Moldova se situează printre primele state ale Consiliului Europei în clasamentul raportului dintre numărul de condamnări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului faţă de numărul de locuitori. În foarte multe cazuri, Republica Moldova este condamnată la CEDO în cauze privind neexecutarea unor hotărâri judecătoreşti definitive. În cazul acestor petiţionari, actul de justiţie nu este înfăptuit până la capăt şi, în consecinţă, este, practic, nul. La 1 iulie 2011 a intrat în vigoare Legea nr. 87, din 21 aprilie 2011, cu privire la repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti. Această lege este susceptibilă de a le provoca mari bătăi de cap cetăţenilor moldoveni care, după epuizarea procedurilor judecătoreşti la nivel naţional, au depus plângeri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar acum, se pare, riscă să fie trimişi repetat în faţa instanţelor naţionale, pentru noi proceduri. De precizat că legea nr. 87 nu prevede remedii pentru restabilirea drepturilor a căror încălcare a fost stabilită prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Cum comentaţi această situaţie?

– Formal, legea la care vă referiţi a fost adoptată, ca măsură generală, pentru executarea Hotărârii pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului „Olaru şi alţii versus Moldova”. În această cauză, precum şi în multe alte cauze similare, Curtea a constatat că în Republica Moldova există o problemă sistemică în domeniul executării hotărârilor judecătoreşti. În conformitate cu prevederile Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, statele părţi contractante la Convenţie s-au obligat să se conformeze hotărârilor Curţii Europene şi, între altele, să adopte măsuri, inclusiv legislative, pentru a evita pe viitor violări similare ale Convenţiei stabilite deja printr-o hotărâre a CEDO. Deci, aparent, legea menţionată a fost adoptată în urma pronunţării multiplelor hotărâri ale Curţii de la Strasbourg, la general, şi a Hotărârii „Olaru şi alţii versus Moldova”, în particular.

– Dincolo de aparenţe şi de aspectele formale, am vrea să vă referiţi la impactul şi eficienţa acestei legi considerate buclucaşe de majoritatea experţilor în domeniu. Am putea admite că legea nr. 87 a fost concepută să servească drept tertip juridic pentru evitarea unui număr crescând de condamnări ale Republicii Moldova la CEDO pe motivul neexecutării hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti naţionale?

– Aveţi dreptate. Studiul atent al legii nr. 87 oferă temeiuri pentru părerea că ea a fost adoptată pentru Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei şi nu pentru a fi aplicată în ordinea juridică internă a statului nostru. Ţinând cont de denumirea Legii, dar şi de conţinutul ei, este evident că aceasta reglementează posibilitatea obţinerii unor reparaţii în cazul în care o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie nu se execută sau când se tărăgănează un proces judiciar. Or, instrumentarul legal existent până la adoptarea legii permitea înaintarea unor acţiuni de reparare a prejudiciului cauzat ca urmare a tărăgănării proceselor sau a neexecutării hotărârilor judecătoreşti. În acelaşi timp, respectiva lege nu reglementează în nici un fel posibilitatea de a determina autorităţile să execute o hotărâre judecătorească sau posibilitatea grăbirii unui proces judiciar tărăgănat nejustificat. Mai mult ca atât, legea nu reglementează posibilitatea încasării prejudiciilor cauzate ca urmare a tărăgănării proceselor prejudiciare, cum ar fi, de exemplu, tărăgănarea nejustificată a urmăririi penale. Or, urmărirea penală este parte integră a unui proces, inclusiv judiciar, penal.

– Deci, este evident că legea are un şir de carenţe. Vă rugăm să rămânem în această zonă şi să vă referiţi punctual la aspectele deficitare ale legii despre care vorbim.

– Carenţele sunt mai multe. În opinia mea, ca şi a mai multor jurişti şi experţi, legea nr. 87 are carenţe în ceea ce priveşte repararea prejudiciului pentru încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil. Ea face imposibilă determinarea instanţei de judecată să grăbească procesul de judecată. În plus, legea nu acoperă cazurile de tărăgănare nejustificată a urmăririi penale. Legea nr. 87 nu oferă nici un temei pentru ca cetăţeanul să obţină obligarea executării unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. În acelaşi timp, trebuie să precizăm că legea nr. 87 este eficientă doar în cazul în care o hotărâre judecătorească, cu întârziere, dar a fost deja executată. În cazul în care hotărârea judecătorească nu este executată, legea nr. 87 nu este eficientă.

– Legea nr. 87 lasă impresia că împinge situaţii şi cazuri concrete pe terenul absurdului.

– În urma punerii în aplicare a legii nr. 87, Curtea Europeană a Drepturilor Omului le-a expediat tuturor reclamanţilor sau reprezentanţilor acestora, care au denunţat tărăgănarea proceselor judiciare sau executarea hotărârilor judecătoreşti, scrisori, în care propunea epuizarea noii căi de recurs la nivel naţional – adresarea în judecată cu cerere privind repararea pagubei cauzate prin tărăgănarea procesului judiciar sau a executării hotărârii judecătoreşti. Organizaţia noastră, „Juriştii pentru Drepturile Omului”, a primit, de asemenea, astfel de scrisori referitoare la toate cererile privind neexecutarea hotărârilor judecătoreşti. În toate cazurile în care era vorba despre neexecutarea hotărârilor judecătoreşti (şi nu de încasarea prejudiciilor în legătură cu executarea tardivă a hotărârilor judecătoreşti) noi am trimis scrisori la CEDO, prin care am explicat carenţele legii nr. 87.

– Totul se învârte în jurul unor carenţe voite sau nedeliberate, absurdităţi, contradicţii, vicii şi deficienţe…

– Bine, să revenim la aceste carenţe, de altfel, mai mult decât evidente. Dacă o hotărâre judecătorească nu este executată şi acest fapt este denunţat în instanţa judecătorească, obţii o nouă hotărâre judecătorească, prin care se constată că o altă hotărâre judecătorească irevocabilă nu se execută. Până la urmă, ambele hotărâri rămân neexecutate. Altfel spus, se ajunge la o situaţie absurdă, când pot fi obţinute două hotărâri definitive pe un dosar şi nici una dintre ele să nu fie executată.

– Aşadar, reclamantul este, practic, constrâns să epuizeze o nouă cale de recurs instituită prin această lege defectuoasă şi să parcurgă încă o dată toate procedurile în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale. Omul de rând ar spune într-o asemenea împrejurare că mori cu dreptatea în mână… Ce alte aspecte aţi mai invocat în corespondenţa cu CEDO?

– Am mai arătat că obligativitatea epuizării noii căi de recurs pune o sarcină excesivă pe umerii reclamantului, deoarece acesta va trebui să-şi piardă timpul prin instanţele judecătoreşti, va trebui să angajeze un avocat, ceea ce va duce la cheltuieli suplimentare etc.

– Cum se prezintă aceasta sub aspect practic? Ce ar putea stabili o instanţă judecătorească naţională în cazul hotărârilor neexecutate? Este posibil ca o instanţă să pronunţe o hotărâre mai definitivă decât cea definitivă deja pronunţată şi mai irevocabilă decât cea irevocabilă deja pronunţată?

– Legea nr. 87 stabileşte imperativ un termen de 3 luni pentru examinarea de instanţele de fond a cererilor de reparare a prejudiciului. În urma unui studiu al situaţiei existente, efectuat ca urmare a comunicării noastre cu avocaţii, am constatat că există deja mai multe cereri de acest fel depuse în instanţele judecătoreşti, însă nici una dintre acestea nu a fost soluţionată în fond, în pofida faptului că 3 luni au trecut deja de mult. De altfel, pornind de la faptul că instanţele judecătoreşti sunt suprasolicitate, chiar din start acţiunile similare sunt numite spre examinare peste 3 şi mai multe luni de la înfăţişarea părţilor sau înregistrarea acţiunii.

– În opinia dumneavoastră, pe cât cadrează situaţia despre care vorbim cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi cu jurisprudenţa CEDO?

– În conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene, obligarea reclamantului de a epuiza o nouă cale de recurs, care a apărut ca urmare a adoptării unei noi reglementări, reprezintă o împovărare pentru dânsul. Ne putem referi aici, bunăoară, la Hotărârea CEDO din 28 octombrie 1999 pe cererea nr. 28342/95 „Brumărescu versus România”, paragraful 50. Astfel, impunerea unei sarcini excesive reclamantului este contrară spiritului Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, precum şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

– CEDO a reacţionat cumva la comentariile dumneavoastră?

– În acest moment încă aşteptăm să vedem care va fi reacţia Curţii Europene – va accepta argumentele noastre sau nu. În cazul în care argumentele noastre nu vor fi acceptate, atunci reclamanţii vor fi nevoiţi să epuizeze noua cale de recurs apărută odată cu punerea în aplicare a legii nr. 87. În cazul unei asemenea ipoteze, sunt convins că într-un timp relativ scurt, Curtea se va convinge că legea nr. 87 este ineficientă, mai ales în ceea ce priveşte problema neexecutării hotărârilor judecătoreşti.

– Aşa sau altminteri, marea problemă a cetăţenilor noştri rămâne a fi neînfăptuirea justiţiei până la capăt, iar legea nr. 87 nu oferă remedii eficiente. Cum ar putea fi depăşită această situaţie?

– Aici este cazul să arătăm că problema poate şi trebuie să fie rezolvată. În opinia noastră, principalele repere pentru soluţionare sunt câteva. Întâi de toate, trebuie să ne referim la tragerea la răspundere, inclusiv penală, aşa cum este prevăzut de articolul 320 al Codului penal, a persoanelor care refuză să execute hotărârile judecătoreşti. După mine, este inacceptabilă situaţia când o persoană oficială, de exemplu, primarul, declară în faţa presei că nu va executa o hotărâre judecătorească privind restabilirea unei persoane în funcţie. Mai mult ca atât, experienţa ne arată că atunci când el într-adevăr nu execută hotărârea judecătorească, acestuia nu i se întâmplă nimic. Totodată, este necesară stabilirea unor criterii foarte clare de schimbare a modului de executare a hotărârilor judecătoreşti, mai ales când de neexecutarea acestora se fac responsabile autorităţilor publice sau executorul judecătoresc şi întreaga sumă neexecutată ar urma să fie încasată din bugetul de stat, adică din buzunarul contribuabililor. O altă modalitate de soluţionare a situaţiei ar fi legiferarea posibilităţii stabilirii unor interese moratorii, adică posibilitatea încasării unei sume de bani, de exemplu, lunare, până la executarea hotărârii judecătoreşti. Să exemplificăm – o persoană a obţinut o hotărâre judecătorească definitivă, prin care autoritatea publică locală a fost obligată să-i acorde un spaţiu locativ. Această hotărâre nu se execută dintr-un motiv obiectiv: nu există spaţiu locativ disponibil. Atunci, persoana ar trebui să-i poată solicita autorităţii publice locale încasarea unei sume lunare pentru acoperirea cheltuielilor de închiriere a unui spaţiu locativ. Fără legiferarea sau punerea în aplicare efectivă a unor asemenea repere, problema neexecutării hotărârilor judecătoreşti nu va fi soluţionată niciodată.

– Dacă legea nr. 87 are atâtea carenţe, este legitim să ne întrebăm care a fost rostul adoptării ei.

– Mie mi s-a creat impresia că legea nr. 87 a fost adoptată pentru a mima în faţa Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei şi în faţa Curţii Europene luarea de măsuri în vederea soluţionării unei probleme sistemice – neexecutarea hotărârilor judecătoreşti – şi nu pentru rezolvarea reală a respectivei probleme.

– Toată speranţa rămâne, deci, tot la Curtea Europeană…

– Sper foarte mult că CEDO va observa că legea nr. 87 este ineficientă, mai ales în ceea ce priveşte remedierea problemei de neexecutare a hotărârilor judecătoreşti definitive şi va continua examinarea cererilor pendinte, iar guvernarea va revedea legea cu pricina şi o va aduce la nivelul necesar de eficienţă.

– Domnule Nagacevschi, vă mulţumim.

Vlad CUBREACOV

Bătrânul bandit Igor Smirnov stimat şi decorat de Patriarhul Kiril al Moscovei

Şi bandiţii îmbătrânesc. Căpetenia separatiştilor transnistreni a împlinit 70 de ani. Site-ul oficial al „preşedintelui republicii moldoveneşti nistrene” anunţă printr-un comunicat că „la 23 octombrie, preşedintele Transnistriei şi-a marcat ziua de naştere. Prietenii, tovarăşii de idei şi colegii au venit să-l felicite pe Igor Smirnov cu ocazia jubileului”.

Oficialii ucraineni, alături de separatişti

„În numele Uniunii antreprenorilor şi industriaşilor din Ucraina şi în numele său personal lui Igor Smirnov i-a adresat felicitări consilierul Preşedintelui Ucrainei, Anatoli Kinah”, fost premier al ţării vecine, relevă aceeaşi sursă.

„Felicitări în adresa preşedintelui au sosit şi din partea prim-vicepreşedintelui Consiliului de miniştri al Republicii Autonome Crimeea, Pavel Burlakov”, anunţă sursa citată.

Ambasadorii Ucrainei, Ungariei, Bulgariei şi Germaniei, laolaltă cu separatiştii abhazi, sud-osetini şi cei din Karabahul de Munte

Aceeaşi sursă mai arată că „Igor Smirnov a fost felicitat cu ocazia jubileului de către reprezentanţii statelor frăţeşti Abhazia şi Oseţia de Sud. De asemenea, preşedintele a fost felicitat de către Serghei Pirojkov, ambasador al Ucrainei în Moldova, de către diplomaţi ai OSCE şi de către reprezentanţii Federaţiei Ruse”.

Site-ul ne anunţă între altele că lui Igor Smirnov i-au mai urat „sănătate, fericire şi succes în activitate” „ambasadorul Republicii Bulgaria, Gheorghi Panaiotov, ambasadorul Republicii Federale Germane, Bertold Johanes, şi ambasadorul plenipotenţiar al Republicii Ungare, Gyorgy Varga”.

„În numele poporului şi autorităţilor Republicii Karabahul de Munte” din Azerbaidjan, Smirnov a fost felicitat de către „preşedintele” impostor Bako Saakian, care a menţionat: „De numele Dumneavoastră este legată formarea şi devenirea statului transnistrean independent. Sub nemijlocita Dumneavoastră conducere poporul Transnistriei şi-a apărat libertatea propriei ţări şi a păşit ferm pe calea făuririi şi prosperării”.

Mitrofanov aşteaptă ziua în care Rusia va recunoaşte Transnistria

„Vreau să vă dăruiesc o pereche de butoni, cu rugămintea ca Dumneavoastră să vi-i puneţi (la manşete – nota noastră) în momentul în care Rusia va recunoaşte Transnistria. Noi vom aştepta această zi”, a spus membrul partidului „Spravedlivaia Rossia”, Aleksei Mitrofanov”, subliniază sursa citată.

Nu au lipsit deputaţi, guvernatori şi alţi oficiali din Federaţia Rusă

Sursa separatiştilor citează mai multe „mesaje oficiale de felicitare” trimise de către un şir de oficiali de la Moscova, printre care doi membri ai Dumei de Stat a Federaţiei Ruse, Elena Drapenko şi Konstantin Zatulin, director al Institutului ţărilor CSI. În telegrama sa de felicitare deputatul Zatulin susţine: „Republica Moldovenească Nistreană, a cărei creare este inseparabil legată de numele dumneavoastră, trăieşte şi sunt convins că va continua să rămână un bastion de nădejde al păcii internaţionale pentru populaţia meleagurilor dumneavoastră suvoroviene. Cei care nu doresc să înţeleagă necesitatea stabilităţii în Transnistria, a încrederii transnistrenilor în propriile lor forţe fac jocul străinilor, jocuri care, în definitiv, sunt inutile pentru interesele naţionale ale Federaţiei Ruse”.

Celor doi parlamentari ruşi li s-au alăturat cu mesaje de susţinere preşedintele Republicii Oseţia de Nord-Alania, Taimuraz Mamsurov, guvernatorul regiunii Celiabinsk, Mihail Iurevici, guvernatorul regiunii Kemerovo, Aman Tuleev, acesta din urmă ţinând să arate că „în Kuzbas vă cunoaştem, vă preţuim şi vă stimăm ca pe un om de stat consecvent, ca pe un patriot-internaţionalist, ca pe un adept al consolidării pe toate căile a relaţiilor dintre Rusia şi Transnistria, ca pe un lider adevărat care a condus rezistenţa întregului popor faţă de agresiunea naţionalismului războinic. Sub conducerea Dumneavoastră Republica Moldovenească Nistreană a obţinut un înalt nivel de securitate, creşte continuu calitatea vieţii şi bunăstarea cetăţenilor”.

Şirul oficialilor ruşi este încheiat de Aleksei Miller, preşedintele Administraţiei Societăţii de Acţiuni „Gazprom”, cel mai mare monopol de stat din Federaţia Rusă.

Binecuvântări de la reprezentantul Vaticanului sub pontificatul Papei Benedict al XVI-lea

În continuare, comunicatul regimului anticonstituţional de la Tiraspol arată: „În această zi au făcut urări de bine şi reprezentanţii clerului, slujitori ai Bisericii Ortodoxe şi ai Bisericii Catolice. Şeful statului a fost felicitat personal de către episcopul Sava de Tiraspol şi Dubăsari şi de către mitropolitul Agatanghel al Odesei şi Ismailului”.

Reprezentantul Bisericii Romano-catolice care l-a felicitat pe capul regimului-marionetă de la Tiraspol a fost episcopul Anton Coşa de Chişinău, care nu a făcut asemenea gesturi publice de recunoaştere şi preţuire a „preşedintelui” Smirnov sub pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea (polonez), dar creează un precedent sub pontificatul Papei Benedict al XVI-lea (german).

 Reprezentanţii Patriarhiei Moscovei denunţă „blocada” şi „provocările” din partea „forţelor distructive” faţă de Transnistria

„„Fiind un înalt profesionist, având o profundă înţelegere a chestiunilor presante ale conducerii statului şi promovând eficient politica internă şi externă în condiţiile neimaginat de grele ale blocadei politice, ale dublelor standarde ale Europei şi Occidentului, ale provocărilor din partea forţelor distructive faţă de Transnistria, Dumneavoastră, Igor Nikolaevici, păstraţi pacea în ţară”, a spus mitropolitul Agatanghel al Odesei şi Ismailului”, susţine sursa separatistă.

Patriarhul Kiril are sentimente de adânc respect şi preţuire pentru Smirnov

„Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii l-a distins pe Igor Smirnov cu ordinul Binecredinciosului kneaz Daniil al Moscovei, de gradul I, al Bisericii Ortodoxe Ruse. Înalta distincţie a fost înmânată de către mitropolitul Pavel de Reazan şi Mihailovsk. „Permiteţi-mi să duc la împlinire înalta şi responsabila misiune încredinţată de Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, care m-a binecuvântat să vă aduc astăzi salutul său şi să Vă exprim sentimentele sale de adânc respect”, a menţionat mitropolitul Pavel de Reazan şi Mihailovsk ”, arată sursa separatiştilor de la Tiraspol.

Tratatul de la Petersburg

Chiar dacă 52% din schimburile comerciale ale Republicii Moldova revin Uniunii Europene şi doar 38% statelor CSI, premierul Vladimir Filat a semnat, la 18 octombrie, Tratatul privind crearea Zonei de Liber Schimb a CSI, numit şi Tratatul de la Petersburg. Acest Tratat, iniţiat de Federaţia Rusă, a fost elaborat timp de aproximativ 10 ani şi este văzut de Moscova drept „un nou fundament al relaţiilor din cadrul CSI”. Tratatul prevede simplificarea raporturilor comerciale dintre statele semnatare şi substituie un număr de peste 100 de acorduri bilaterale (interstatale şi interguvernamentale) care reglementau regimul comercial şi de liber schimb din CSI.

Premierul Vladimir Filat a mai semnat, în numele statului, Tratatul cu privire la principiile de bază ale politicii din domeniul reglementării valutare şi cel al controlului valutar din statele CSI, precum şi ale 28 de documente iniţiate de preşedinţia rusă a CSI.

Statele semnatare ale Tratatului de la Petersburg sunt 8: Federaţia Rusă, Bielorusia, Ucraina (care nu este oficial membru al CSI, ci doar „observator” chiar dacă este considerată stat fondator), Kazahstan, Republica Moldova, Armenia, Kârgâzstan şi Tadjikistan. Statele membre ale CSI care nu au semnat Tratatul sunt 2: Azerbaidjanul şi Uzbekistanul.

Dintre cele 15 state foste sovietice, 7 se situează în afara Zonei de Liber Schimb creată la cererea Rusiei: Azerbaidjan (cu cea mai mare creştere economică după prăbuşirea URSS), Estonia (membră UE), Georgia (în urma evenimentelor din august 2008, când trupele ruse au intervenit din nou în Georgia, pentru susţinerea regimurilor separatiste din regiunile Abhazia şi Oseţia de Sud, parlamentul georgian a votat în unanimitate denunţarea Acordului CSI şi retragerea Georgiei din CSI, pe data de 14 august 2008), Letonia (membră UE), Lituania (membră UE), Turkmenistan (care nu a ratificat Statutul CSI şi, la 26 august 2005, la reuniunea CSI de la Kazan a anunţat că se retrage din organizaţie, rezervându-şi doar un statut de „membru asociat”).

Singurul stat din afara zonei postsovietice care are statutul oficial de membru observator al CSI este Mongolia. Totodată, la 16 noiembrie 2006, Adunarea Naţională a Republicii Islamice Afganistan a obţinut statutul de observator în cadrul Adunării Parlamentare a CSI. Intenţia de a adera la CSI a fost exprimată oficial şi repetat şi de conducerea Republicii Populare Coreea.

Acordul de constituire a CSI a fost semnat de către fostul preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, la 8 decembrie 1991, la Ala Ata, capitala Kazahstanului.

Republica Moldova a ratificat Acordul de constituire a CSI la 8 aprilie 1994 şi a statutului acestei structuri la 27 iunie 1994, prin votul solidar al deputaţilor fostului Partid Democrat Agrar şi al Uniunii Socialiste „Unitate-Edinstvo” (succesoarea fostului Interfront). Ratificarea Statutului CSI de către Parlamentul Republicii Moldova a fost însoţită de formularea următoarei Rezerve: „În conformitate cu articolul 43 al Statului Comunităţii Statelor Independente, Republica Moldova, ca membru al Comunităţii, se abţine de la participarea în chestiunile privind securitatea colectivă şi colaborarea militar-politică (alineatul 9 al articolului 4 şi articolele 11, 12, 13, 14, 15, 30 şi 31 ale Statutului CSI)”.

La scara CSI există 5 organe de conducere (Consiliul şefilor de stat, Consiliul şefilor de guverne, Consiliul miniştrilor de Externe, Consiliul miniştrilor Apărării, Consiliul comandanţilor Trupelor de Grăniceri), 1 organ executiv (Comitetul Executiv, cu sediul la Minsk) şi 68 de organe de coordonare ramurală.

În cadrul CSI există o Adunare Interparlamentară, cu sediul la Petersburg, şi o Judecătorie (Arbitraj) Economică cu sediul la Minsk, format din 5 judecători, câte unul din partea Rusiei, Bielorusiei, Kazahstanului, Kârgâzstanului şi Tadjikistanului. Limba de lucru a CSI este doar limba rusă (art. 35 al Statutului).

Acordul de constituire a CSI prevede, în articolul 7, că statele semnatare atribuie domeniului lor de activitate comună 6 direcţii, şi anume: „1. coordonarea activităţii externe; 2. cooperarea pentru crearea şi dezvoltarea spaţiului economic comun, a pieţelor comune în Europa şi Eurasia, în sfera politicii vamale; 3. cooperarea pentru dezvoltarea sistemelor de transport şi comunicaţii; 4. cooperarea în domeniul protecţiei mediului înconjurător, participarea la crearea unui sistem internaţional atotcuprinzător de securitate ecologică; 5. chestiunile politicii privind migraţia; 6. combaterea crimei organizate”.

Votul în structurile CSI nu este unul paritar, acesta fiind exprimat proporţional cu ponderea demografică a fiecărui stat membru. Cota de voturi atribuită statelor membre ale CSI aminteşte organizarea unui SRL. Astfel, Federaţia Rusă deţine „pachetul de control”, ei fiindu-i atribuite peste 51% din voturi. Republicii Moldova îi este atribuită o cotă de votare de 3%.

Odată cu semnarea de către premierul Vladimir Filat a Tratatului de Petersburg privind Zona Economică Liberă a CSI, Republica Moldova va trebui să-şi clarifice poziţia privind participarea sa la Acordul de Liber Schimb din Europa Centrală (CEFTA), precum şi continuarea negocierilor de aderare la Zona de Comerţ Liber Aprofundat şi Cuprinzător a UE.

Mitropolitul Basarabiei printre credincioşii ucraineni din Episcopia de Bălţi

La 16 octombrie, Înaltpreasfinţitul Petru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor, a oficiat, împreună cu un sobor de preoţi şi diaconi, Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie la mănăstirea „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din satul Rămăzan, raionul Râşcani (stareţ, părintele arhimandrit Irineu Timofte). Peste 90% dintre locuitorii satului Rămăzan sunt etnici ucraineni.

Cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Petru, părintele Irineu a rostit un cuvânt ziditor de suflet.

Înaltpreasfinţitul Mitropolit şi Exarh Petru, în predica rostită după sfânta slujbă, s-a referit la virtutea dragostei, virtute de temelie a credinţei ortodoxe. Întâistătătorului Mitropoliei Basarabiei, între altele, a spus: „Evanghelia ne învaţă să iubim pe toţi şi să nu-i diferenţiem pe semeni după provenienţa etnică, vârstă sau starea lor socială. Iubirea ne aseamănă cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire, aşa cum ne spune Sfântul Evanghelist Ioan. Iubirea creştină este o iubire dezinteresată, care nu aşteptă să fie răsplătită. Iubirea care caută răsplată este o iubire egoistă, păcătoasă şi nu aduce nici o mulţumire sufletească. „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb”, este sfatul Mântuitorului. Dacă urmăm acest sfat, atunci vom deveni „fiii Celui Preaînalt”, adevăr pe care îl aflăm din Evanghelia de astăzi. „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” este un alt îndemn din Evanghelia de astăzi. Să iubim pe vrăjmaşi şi să-i iertăm pentru cele ce ne-au greşit. Şi modelul de iubire şi de iertare ni-l arată Mântuitorul pe Cruce, când se adresează lui Dumnezeu Tatăl: „ Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”.

„Creştinul este chemat să iubească pe aproapele, iar iubirea să fie arătată prin fapte concrete. „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea”, este un alt indemn adresat nouă de Mântuitorul. Să urmăm sfaturile Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru ca viaţa noastră să fie o adunare de lumină sfântă în inimile noastre, lumină care este din Împărăţia lui Dumnezeu”, a spus ÎPS Petru.

Înaltpresfinţitul Petru a apreciat activitatea organizatorică şi gospodărească a părintelui arhimandrit Irineu, subliniind că: „Hărnicia de care dă dovadă părintele Irineu este exemplară. Ce a reuşit să facă părintele, timp de doi ani, în acest loc uitat de guvernanţi, uimeşte pe cei care trec pe aici. Ştim că părintele este apreciat mult pentru munca depusă aici, dar şi pentru calităţile sale de bun îndrumător de suflete, de bun duhovnic. Acolo unde este credinţă, se vede lucrarea lui Dumnezeu. Cunoaştem din istorie că acolo unde vine un om a lui Dumnezeu, pustia se transformă în grădină roditoare. Aşa au luat naştere mari lavre de pustnici şi mari rugători la Dumnezeu. Se aşeza un pustnic într-un loc retras, lângă care se aşezau alţi doritori de viaţă sfântă şi curată. Numărul lor creştea şi totodată creştea şi numărul sfinţilor. Dorim părintelui Irineu să sporească obştea şi cât mai multă lume să se folosească de sfaturile sale pline de înţelepciune”.

Pentru contribuţii semnificative şi sprijin constant acordat mănăstirii din Rămăzan, Întâistătătorul Mitropoliei Basarabiei a acordat „Crucea Mitropoliei Basarabiei pentru mireni” bunilor creştini: Nina Leti, Tamara Ţurcanu şi Anatolie Isac.

Rugat să se refere la vizita arhierească şi la activitatea sfinţiei sale, părintele arhimandrit Irineu a subliniat: „Vizita Înaltpreasfinţitului Petru este demult aşteptată. Este o bucurie pentru noi că Întâistătătorul Mitropoliei Basarabiei a venit să ne binecuvânteze. Rămăzan este o localitate mică, unde majoritatea de 90 % sunt ucraineni. Locul pentru mănăstire a fost acordat de domnul Anatolie Isac. Părinţii domnului Isac, atunci când erau în viaţă, pentru că în prezent sunt trecuţi la cele veşnice, nu o singură dată şi-au exprimat dorinţa ca terenul şi casa, după trecerea lor din viaţă, să fie donate Bisericii. Fiul a îndeplinit doleanţele părinţilor şi astfel a fost posibil ca, aici, să ia fiinţă acest sfânt aşezământ. Visul unor buni creştini a devenit realitate, şi cu siguranţă ei se bucură, acolo, în ceruri. În timp de doi ani am construit ceea ce se vede. Mulţumim Bunului Dumnezeu şi sfinţilor arhangheli, ocrotitorii acestui aşezământ monahal, pentru ajutor. Avem şi alte proiecte. Avem credinţa că, având ajutorul Domnului şi fiind sprijiniţi de creştini, vom merge mai departe. Credincioşii care frecventează biserica sunt din satele şi raioanele din împrejurimi. Odată cu amenajarea a unor spaţii pentru locuit, sperăm ca numărul vieţuitorilor să crească”.

Părintele Irineu a mulţumit Întâistătătorului Mitropoliei Basarabiei pentru vizită şi l-a invitat pe ÎPS Petru să viziteze mănăstirea şi cu alte ocazii.

Biroul de presă al Mitropoliei Basarabiei 

Românii cresc, minorităţile descresc. Tendinţe şi schimbări în corpul social al Republicii Moldova

Institutul Republican Internaţional (IRI) la Chişinău a comandat, aşa cum obişnuieşte la fiecare jumătate de an, un nou sondaj naţional. Chestionarea pe teren a fost făcută de operatorii Magenta Consulting în perioada 20 august – 2 septembrie 2011, iar cercetarea a fost elaborată, coordonată şi analizată de Baltic Surveys/The Gallup Organization. Sondajul, având o marjă de eroare sub 3%, a cuprins un eşantion de 1200 de rezidenţi din Republica Moldova cu vârsta de peste 18 ani. Eşantionul a fost reprezentativ pentru întreaga populaţie după criteriile de vârstă, gen şi educaţie. În plus, datele au fost colectate prin interviuri faţă către faţă cu respondenţii. Două au fost rezultatele care ne-au atras atenţia. Acestea vizează aspectele identitare şi de autoidentificare, reflectând transformările produse la nivelul conştiinţei etnice, religioase şi lingvistice ale populaţiei noastre.

Aşa cum se remarcă în ultimii ani, populaţia are cea mai mare încredere în instituţia Bisericii. Rezultatele sondajului arată că 62 % dintre locuitori sunt favorabili Mitropoliei Chişinăului (Patriarhia Moscovei), iar 58 % sunt favorabili Mitropoliei Basarabiei (Patriarhia Română). În acelaşi timp, 30 % dintre concetăţenii noştri sunt defavorabili Mitropoliei Chişinăului şi 32 % – Mitropoliei Basarabiei. Câte 8 % şi, respectiv, 10 % dintre respondenţi nu au exprimat nici o atitudine faţă de cele două instituţii bisericeşti care asistă religios populaţia aparţinând confesiunii dominante numeric din ţara noastră. Concluzia pe care o putem trage din aceste rezultate este că moldovenii tratează aproape identic cele două mitropolii ortodoxe, rusă şi română, neagreând diferendul sau competiţia jurisdicţional-canonică dintre ele. Faptul în sine demonstrează că diferendul canonic dintre cele două mitropolii şi patriarhii nu are cauze sociale reale şi este unul indus administrativ, de sus în jos.

Un alt tablou avem în cazul percepţiei propriei religii de către cetăţeni. Astfel, 86 % dintre respondenţi au declarat că practică „ortodoxia rusă”, iar 11 % – „ortodoxia română”. Cumulate, aceste cifre atestă un procent de 97 de ortodocşi pe ansamblul ţării. Aici lucrurile trebuie interpretate cu multă rezervă, întrucât, potrivit altor statistici, dar şi evidenţelor interne ale credincioşilor pe care le ţin cele două mitropolii ortodoxe, sub aspect jurisdicţional creştinii ortodocşi din Republica Moldova deţin ponderi de 25 % în cazul Mitropoliei Basarabiei şi de 75 % în cazul Mitropoliei Chişinăului. Aceste „cote jurisdicţionale” sunt fluctuante din cauza fenomenului de „migraţiune canonică” în ambele sensuri, cu o tendinţă net accentuată şi constantă de mişcare dinspre Mitropolia Chişinăului spre Mitropolia Basarabiei.

Cel mai interesant aspect ne este prezentat de rezultatele privind identitatea etnică asumată. Astfel, 82 % dintre respondenţi se autoidentifică drept moldoveni, iar 7 % – ca români. Pe ansamblu, avem o cifră cumulată de 89 % de „moldo-români” şi un procent de 11 pentru toate minorităţile etnice luate la un loc. Ponderea minorităţilor etnice este de 4 % pentru găgăuzi, 2 % pentru ucraineni, 2 % pentru ruşi, 2 % pentru bulgari şi 1 % pentru cei care au indicat alte naţionalităţi. Rezultatele sondajului confirmă tendinţele naturale relevate de recensămintele generale ale populaţiei din 1989 şi 2004. Analizate comparativ, rezultatele oficiale ale celor două recensăminte au confirmat o creştere naturală anuală de aproximativ 1 % pentru populaţia majoritară etnic şi o descreştere naturală anuală tot de aproximativ 1 % pentru ansamblul minorităţilor etnice, ceea ce atestă acumularea unei diferenţe de 2% anual în favoarea majorităţii şi, respectiv, în defavoarea minorităţilor etnice. Pe durata celor 15 ani dintre recensămintele din 1989 şi 2004, ponderea populaţiei vorbitoare de limbă română a crescut de la 64,5 % la 78,1 %, acest fenomen acumulativ înscriindu-se într-o tendinţă generală atestată în toate statele postsovietice.

Din păcate, organizatorii sondajului comandat de IRI nu au inclus în chestionare întrebări privind limba vorbită de respondenţi şi felul cum o numesc aceştia. Republica Moldova este unul dintre puţinele state din Europa şi din lume în care populaţia prezintă răspunsuri discrepante atunci când se autoidentifică etnic, pe de o parte, şi lingvistic, pe de altă parte. Astfel, dacă la recensământul din octombrie 2004 doar 2,1 % dintre concetăţenii noştri au fost înregistraţi ca fiind de origine etnică română, un număr de 481 593 de persoane au fost înregistrate ca fiind vorbitoare de limbă română, ceea ce reprezenta atunci peste 16 % din ansamblul corpului social. Şi asta în condiţiile în care misiunea internaţională de observatori la recensământ a constatat că în 10 % din cazuri, recenzorii i-au determinat pe respondenţi să declare că sunt „mai degrabă moldoveni decât români” şi că vorbesc „mai degrabă moldoveneasca decât româna”. Cu siguranţă, numărul şi procentul celor care declară acum că vorbesc limba română este cu mult mai mare. Ţinând cont de tendinţele naturale din societate, s-ar putea ca la următorul recensământ general al populaţiei din 2014 să ni se ofere surpriza că peste 1 milion de concetăţeni se identifică drept vorbitori de română, la egalitate cu cei care se declară vorbitori de „limbă moldovenească” sau chiar peste numărul acestora din urmă. În această situaţie, clasa guvernantă de la Chişinău trebuie să aibă înţelepciunea de a găsi o formulă de conciliere a termenilor complementari, nicidecum opozabili, de român şi moldovean menţinuţi până acum într-o păguboasă relaţie de falsă adversitate. La asta obligă dinamica psihosocială şi etnolingvistică din Republica Moldova, o dinamică dintre cele mai mari pe continent. Este dinamica unui proces pozitiv de reabilitare identitară a populaţiei şi de afirmare a statului naţional.

Anul acesta toate cele 27 de state ale Uniunii Europene desfăşoară recensăminte ale populaţiei. Este mai mult decât regretabil că actuala coaliţie de guvernământ de la Chişinău, autoproclamată „pentru integrare europeană”, nu a decis sincronizarea Republicii Moldova cu statele UE şi organizarea unui nou recensământ general al populaţiei noastre. Cu atât mai mult cu cât peste 1 milion de cetăţeni moldoveni se află la munci în state ale UE, iar mai multe sute de mii deţin cetăţenia unor state membre ale Uniunii, cum sunt, în principal, România şi Bulgaria. O asemenea decizie ar fi fost îndreptăţită şi de un decalaj prea mare între recensămintele din 1989 şi 2004 (15 ani), precum şi de recomandările ONU pentru statele membre ca acestea să desfăşoare recensăminte nu mai rar decât o dată la 10 ani.

Republica Moldova este un stat care se schimbă surprinzător de rapid la faţă. Din acest motiv avem nevoie de „fotografii demografice” ale ei luate cât mai des cu putinţă. Nu este un moft, ci o necesitate reală. Rezultatele unui nou recensământ al populaţiei ar permite, pe de o parte, ajustarea politicilor culturale şi educaţionale la procesele identitare din societate, iar, pe de altă parte, ne-ar apropia mai mult de momentul eliminării falsei adversităţi dintre etnonimul „român” şi politonimul „moldovean”.

Iulian CHIFU: NATO nu poate depinde cu apărarea sa de un veto al Rusiei

Interviu cu domnul prof. dr. Iulian Chifu, analist de politică externă, director al Centrului pentru Prevenirea Conflictelor şi Early Warning, Bucureşti

– Domnule profesor, am discutat şi cu alte ocazii despre scutul antirachetă din România. Iată că ceea ce unii aşteptau cu speranţă, iar alţii cu înfrigurare, s-a produs: Bucureştiul şi Washingtonul au semnat Acordul privind amplasarea unor elemente ale scutului antirachetă în România. Aceste elemente vor fi amplasate în localitatea Deveselu din judeţul Olt şi implică interceptoare de tip SM-3 şi un radar de ghidare a interceptoarelor. S-a făcut multă vâlvă pe acest subiect în unele capitale. Am observat cu toţii reacţii calme la Budapesta, Sofia, Kiev şi Chişinău, pe când dinspre Belgrad şi dinspre Moscova s-a simţit un val de nervozitate. În ecuaţia geopolitică regională, aceste reacţii contează, pentru că relevă fie un potenţial de consensualitate, fie unul de tensiune şi conflict latent. Cum apreciaţi faptul semnării Acordului de la Washington şi reacţiile actorilor geopolitici din regiunea noastră?

– Sistemul antirachetă american cu elemente amplasate în România – interceptorii – şi Turcia – radarul de avertizare timpurie – este o contribuţie naţională la scutul antirachetă al NATO şi apără întreaga Europă şi Statele Unite. El acoperă Republica Moldova şi, parţial, Ucraina. E adevărat că Federaţia Rusă negociază cu NATO o formulă de cooperare sau „scut comun”, dar acesta nu are cum să permită Rusiei să-şi asume o parte a teritoriului NATO, din cauza indivizibilităţii apărării comune a Alianţei, aşa cum nu poate să-şi asume nici un drept de veto pe utilizarea scutului, deoarece timpul de reacţie este între 4 şi 12 minute. Nici la nivelul NATO nu se întruneşte Consiliul NATO-Rusia pentru a lua o decizie, ci există un mandat pentru un general care decide, în timp real. Mai mult, principial NATO nu poate depinde vreodată cu apărarea sa de un veto al Rusiei.

Formula agreată este cea a cooperării prin schimb de informaţii, eventual un centru de fuziune a datelor la sediul SHAPE din Mons, Belgia, acolo unde atât NATO, cât şi Federaţia Rusă, cu scutul său independent, să aibă ecrane şi să poată compara şi confrunta datele în timp real. De asemenea, se preconizează o formulă de acord care să conţină o comunicare în prealabil a tuturor activităţilor de lansare de rachete pentru a nu fi interpretate în mod eronat drept altceva decât ceea ce sunt şi să existe reacţia scutului antirachetă.

Şi în privinţa unor inspecţii in situ pe care Rusia şi le-ar dori, pe parcursul montării scutului, şi ele sunt imposibil de aranjat din două motive: mai întâi consimţământul statului gazdă, care nu poate fi angajat de partea americană, apoi, pe fond, lipsa interesului pentru un transfer de tehnologie militară a SUA către Federaţia Rusă. Consimţământul ar putea însemna autorizarea „spionajului oficial” pe tehnologia antirachetă modernă a interceptării prin pulverizare la impact, lucru ce nu intră în spaţiul de interes al statelor membre NATO a se produce.

– Semnarea Acordului şi amplasarea propriu-zisă a elementelor scutului antirachetă, atunci când se va produce, determină ajustarea sau modificarea în răspăr a comportamentului statelor care se simt vizate. La ce anume credeţi că ne-am putea aştepta şi din partea căror capitale anume?

– Nu ne aşteptăm la reacţii de nici un fel. Partea rusă e convinsă că nu e un scut îndreptat împotriva sa, iar orice doleanţă ar dori să o exprime, pentru a deveni realitate, trebuie să fie acceptată şi de partener. Militarii ruşi ştiu componentele tehnice, cunosc metoda de interceptare, capacităţile sistemului, le-au discutat şi negociat. De altfel, este foarte corect de remarcat lipsa oricărei reacţii pe acest subiect din partea autorităţilor de vârf ale Federaţiei Ruse, mai mult, au apărut comentariile tehnice ce recunosc situaţia curentă şi lipsa oricărei ameninţări pentru Federaţia Rusă. Singurele comentarii şi presiuni vin în sensul promovării propunerilor de cooperare şi a doleanţelor Rusiei de a se implica în cadrul scutului antirachetă.

– Poate servi scutul antirachetă un motiv real de poticneală în politica externă a Rusiei, mai cu seamă în ceea ce priveşte diferendul moldo-rus îngheţat din Transnistria?

– Nu. Referirile la amplasarea unor capabilităţi în Transnistria au fost şi rizibile, şi fără legătură cu scutul antirachetă. Federaţia Rusă e conştientă, la nivelele sale decizionale, că amplasarea oricăror capabilităţi oriunde în lume trebuie să se refere la ameninţări reale şi credibile, altfel e greu de explicat şi propriului public de ce trebuie cheltuiţi aiurea nişte bani pe înarmare. Este şi cazul posibilei amplasări a unui port-elicopter din clasa Mistral, achiziţionat de la francezi, în Marea Neagră, la Sevastopol. Ar însemna că vizează statele NATO, cu o capabilitate supradimensionată şi costisitoare care nu se justifică în zonă, prin raza de acţiune, şi Moscova ştie că acest lucru ar antrena escaladarea înarmării în Marea Neagră, pentru că şi Turcia, şi România va dori să-şi protejeze ţărmurile din largul mării în faţa unei asemenea capabilităţi.

– Un alt conflict nerezolvat al Moscovei în regiunea noastră este diferendul canonic româno-rus, un conflict cu adânci rădăcini istorice. Cazul Mitropoliei Basarabiei este vizat direct. În câteva zile va sosi la Chişinău patriarhul Kiril Gundiaev al Moscovei şi al întregii Rusii, după ce, la distanţă de doar o săptămână, a efectuat vizite în ţinutul Herţa, la Bănceni, şi în nordul Bucovinei, la Cernăuţi. Cum se vede de la Bucureşti această activizare a Bisericii Ruse şi care sunt, în opinia dumneavoastră, elementele-cheie de care se conduce în regiunea noastră centrul de putere religioasă de la Moscova?

– Aici avem două niveluri, două planuri de discuţie. Unul este disputa reală şi ingerinţa în afacerile Bisericii Ortodoxe Române şi a componentelor sale din Basarabia, Bucovina şi regiunea Odesa, componente tradiţionale ce menţin tradiţia istorică a românilor moldoveni, basarabeni, nistreni, bucovineni. Aici e o chestiune pe care cele două Biserici ortodoxe trebuie să o convină, cu toleranţa şi modul egal de a le privi din partea guvernelor Republicii Moldova şi Ucrainei.

Cel de-al doilea plan e mai larg, nu mai puţin relevant, cu impact major asupra contemporaneităţii. El ţine de nevoia de raportare morală, de referire la valori concrete, pe care religia o oferă oamenilor. Am observat, în ultima vreme, o adevărată tendinţă a religiilor majore, consacrate, în ceea ce priveşte alunecarea către mercantilism şi căderea în principiile pieţei, devenind adevărate societăţi comerciale. E cazul tuturor Bisericilor mari, e şi cazul Bisericii ortodoxe, iar punctul major care demonstrează acest trend este fuga credincioşilor ruşi sau slavi, în general, de sub oblăduirea sa către islam radical, către culte jihadiste, către aşa-numitele „culte noi”, construite pe aşteptările oamenilor, care le satisfac mai bine nevoia de identitate de grup şi de referinţă morală, de raportare la divinitate, decât religiile mari. Aici problema e şi mai importantă, deoarece trec drept convertiţi la jihadism ruşi şi slavi, cazaci din regiunile Krasnodar Krai, Stavropol Krai, care se alătură insurgenţei din Caucazul de Nord şi aruncă în aer şi strategia de restabilire a structurii etnice a regiunii prin instalarea acestor etnici de origine slavă tocmai prin convertirea lor la Islam şi alăturarea insurgenţei, în special celei ce se manifestă prin acţiuni teroriste şi asumări jihadiste.

– Domnule profesor, vă mulţumim.

Vlad CUBREACOV

„Dă bine să ai o poză cu Patriarhul Rusiei”

Interviu la Europa Liberă: cu Vlad Cubreacov despre semnificaţiile extrareligioase ale unei vizite patriarhale

Europa Liberă: Mitropolia Moldovei a făcut public programul vizitei la Chişinău a Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii, Kiril. Patriarhul se va afla în Moldova între 8 şi 10 octombrie. În seara de sâmbăta, acesta va adresa un mesaj de binecuvântare către credincioşii din cuprinsul Mitropoliei Moldovei. Duminică înalta faţă bisericească va oficia o liturghie la Catedrala mitropolitană şi va depune flori la monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Tot duminică sunt programate întâlniri cu conducerea republicii, după care va avea o întrevedere cu arhiereii Mitropoliei Moldovei. Luni, 10 octombrie, Patriarhul va vizita Secţia de Pediatrie a Institutului Oncologic, iar ulterior va merge la Complexului Monastic Curchi, unde va oficia „sfinţirea mică” a Catedralei mănăstirii.

Despre semnificaţia acestei vizite discutăm cu fostul deputat creştin-democrat Vlad Cubreacov, decorat cu Crucea Patriarhiei Române pentru mireni (1992 şi 1995) şi Crucea Frăţiei Sfântului Mormânt din Federaţia Rusă (2007).

Deşi vizita s-a anunţat a fi una canonică, sunt voci care spun ca nu este lipsită de valenţe geopolitice şi ca ar avea şi conotaţii politice.

Vlad Cubreacov: Vizita este anunţată ca fiind una canonică, dar, de fapt ,este o vizită cu puternice conotaţii politice şi geopolitice sau, am putea spune, geospirituale. Ceea ce face în ultimul an Patriarhul Kiril, nu este decât să marcheze prin vizitele sale „teritoriul canonic”, de control şi influenţă, al Patriarhiei de la Moscova.

Europa Liberă: El a mers şi la Kiev şi la Minsk…

Vlad Cubreacov: Numai anul acesta a fost de cinci ori în Ucraina, sâmbătă şi duminica Patriarhul Kiril a efectuat o vizită în regiunea Cernăuţi, s-a aflat o zi întreagă la mănăstirea Bănceni, împreună cu preşedintele ucrainean Victor Ianukovici. Această mănăstire este situată chiar la frontiera cu România, într-un ţinut care este, din punct de vedere etnic, curat românesc –  95% din populaţie sunt români ortodocşi de stil nou –, iar ceea ce face Patriarhul Kiril nu este decât să implementeze o mănăstire de stil vechi şi de limbă rusă în acest ţinut compact românesc şi ortodox din actuala regiune Cernăuţi.

Între aceste două vizite – din nordul Bucovinei şi din Republica Moldova – este o legătură evidentă, pentru că vizita este concepută şi ca o sfidare a Patriarhiei Române, întrucât Patriarhia Moscovei s-a angajat într-o competiţie absolut absurdă cu Patriarhia Română.

Europa Liberă: În ce ar consta această competiţie?

Vlad Cubreacov: Patriarhia Moscovei, putem spune, nu atât serveşte Ortodoxia, cât se serveşte de Ortodoxie. Ea a ridicat stindardul ortodox ca acoperire pentru scopurile şi interesele politice ale Kremlinului. Este o Biserică puternic aservită statului rus. Şi acum, Ortodoxia, din păcate, este văzută ca un fel de surogat pentru ideologia comunistă de altădată. Este elementul ideologic unificator al spaţiului fostei URSS. Nu întâmplător Patriarhia Moscovei nu vorbeşte foarte des despre oameni, ea vorbeşte mai mult despre „teritoriul canonic” , ceea ce Kremlinul numeşte „vecinătatea apropiată”, ca un eufemism pentru „zona de influenţă şi control a Moscovei”.

Europa Liberă: Au mai avut loc vizite ale înalţilor stătători ai Bisericii ruse în Republica Moldova. Ne amintim că în toamna anului 2005 regretatul patriarh Alexei al II-lea a vizitat Republica Moldova la invitaţia, pe atunci, a domnului Voronin, în calitate de preşedinte al Republicii. Politica şi religia sunt mână în mână?

Vlad Cubreacov: Această vizită este a treia a unui patriarh rus în Republica Moldova. După Alexei I si Alexei al II-lea, iată, vine şi Patriarhul Kiril. Dar, de fiecare dată invitaţiile au fost făcute la nivel politic. Patriarhul se întâlneşte de fiecare dată cu liderii politici şi niciodată cu credincioşii, care nu au acces la el şi nu pot primi binecuvântarea părintească.

Europa Liberă: Ba da, am înţeles că va participa la un Te deum.

Vlad Cubreacov: Da, dar va fi ţinut la distanţă, pentru că oamenii din securitate, care îi vor asigura paza, vor fi peste 1000 de persoane –  cum a fost şi la Cernăuţi, un efectiv destul de numeros – care îi vor îngrădi pe credincioşi de patriarh: nu vor avea acces nemijlocit. Nimeni nu-i va putea săruta mâna, aşa cum se obişnuieşte în Biserică.

Europa Liberă: Am înţeles că Sanctitatea Sa Kiril, va binecuvânta perechile de tineri care se căsătoresc în această zi, când va fi el la Chişinău.

Vlad Cubreacov: Nu cred că Patriarhul se deplasează de la Moscova la Chişinău pentru a fi naşul de cununie al unui mire şi al unei mirese. Trebuie să aducem în atenţie şi faptului că această vizită, preponderent politică prin semnificaţiile ei, este dorită de toate partidele parlamentare. Am înţeles că Patriarhul se va întâlni cu Vladimir Voronin. Vladimir Filat, care i-a adresat iniţial invitaţia, de asemenea va fi. Domnul Marian Lupu, ca interimar, se va întâlni cu Patriarhul. Sigur, clasa politică urmăreşte, cumva, un scop meschin. S-ar putea să avem alegeri anticipate şi atunci dă bine să ai o poză cu Patriarhul, să te arăţi cumva evlavios şi să extragi dividende electorale din asta.

Europa Liberă: Nu cred că va fi şi liderul PL Mihai Ghimpu.

Vlad Cubreacov: Nu ştiu. Liderul PL, Mihai Ghimpu, ca şi nepotul său, primarul Chişinăului, Dorin Chirtoacă, au făcut dovada că sunt parte a Patriarhiei Moscovei. De fiecare dată i-am văzut la Catedrala din Chişinău –  participând alături de Voronin, Lupu, Filat, Lucinschi sau Urechean, ca să dăm câteva nume –, ca dovadă că sunt parte inseparabilă a acestei comunităţi canonice din cuprinsul Republicii Moldova.

Europa Liberă: Domnule Cubreacov, dar exista un conflict canonic româno-rus în Republica Moldova?

Vlad Cubreacov: Există un diferend canonic româno-rus. El este istoric, provine din anul 1940, ulterior 1944, şi are la bază uzurparea drepturilor Mitropoliei Basarabiei de către Patriarhia Moscovei, şi atunci şi acum controlată de puterea politică de la Kremlin. Din păcate, clasa politică din Moldova, conducerea de stat, nu are o abordare echidistantă şi simetrică faţă de ele două Patriarhii, implicate în acest regretabil şi absurd diferend canonic.

Clasa politică are anumite preferinţe canonice. Reprezentanţii ei se afiliază benevol uneia dintre părţi, şi cooperează exclusiv cu aceasta. Ceea ce demonstrează, o data în plus, că Republica Moldova se află în continuare în sfera de influenţă – cel puţin spiritual-politic – a vechii metropole din răsărit.

Europa Liberă: De ce n-ar fi invitat la Chişinău şi Patriarhul României Daniel?

Vlad Cubreacov: Cred că, într-un demers pozitiv şi constructiv, ar fi trebuit ca premierul Filat şi interimarul Lupu să le adreseze o invitaţie, concomitent, celor doi patriarhi, care să fie prezenţi aici, în văzul tuturor, pentru a transmite un semnal de conciliere, cel puţin de dialog şi cooperare în numele Ortodoxiei. Subiectul unităţii ortodoxe nu este unul de neglijat. Unitatea noastră trebuie să se manifeste întotdeauna în învăţătură, în practici. Este o unitate de suflet, nu o unitate administrativ-teritorială, aşa cum o vede Patriarhia din preajma Kremlinului.

Europa Liberă: În anumite situaţii am văzut feţe bisericeşti de la Mitropolia Moldovei şi Mitropolia Basarabiei, care au dat dovadă de unitate, de consolidare, participând la oficierea unor servicii divine împreună.

Vlad Cubreacov: Este un semnal pozitiv. Asemenea cazuri vor recidiva, în sensul bun al cuvântului. Aceste cazuri consolidează un proces care este continuu şi acumulativ, procesul de migrare canonică dinspre Patriarhia Moscovei spre Patriarhia Română, astfel încât astăzi Mitropolia Basarabiei cuprinde peste 25% din populaţia ortodoxă a ţării. Procesul nu se va opri aici, este un fenomen viu, nedirijat, alimentat, sigur, de voinţa clericilor dintr-o parte şi alta, care au renunţat la ură şi confruntare şi au trecut la cooperare şi înţelegere.

Europa Liberă: Programul vizitei Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii Kiril la Chişinău a fost modificat, din cate se cunoaşte, el urma să ajungă şi la Comrat, şi la Tiraspol, ulterior aceste vizite s-au contramandat, va fi doar la mănăstirea Curchi. De ce credeţi ca s-a intervenit în agendă?

Vlad Cubreacov: În textul invocat s-a făcut referire la starea de sănătate a Patriarhului şi la recomandările medicilor, ceea ce este fals, pentru că, urmărind atent agenda liderului spiritual rus, vedem că acesta este activ, dinamic, se află în permanentă mişcare în cuprinsul Patriarhiei sale. Motivele trebuie căutate în altă parte. Cauza reală este de natură politică. După ce Patriarhia Moscovei nu numai ca a cochetat cu regimurile separatiste nu doar din Moldova, dar şi din Georgia, ea a alimentat cumva şi anumite tendinţe separatiste în Republica Autonomă Crimeea din Ucraina, tot prin vizite ale Patriarhului Kiril sau ale altor ierarhi.

Europa Liberă: E incredibil ca Biserica să alimenteze separatismul…

Vlad Cubreacov: Spuneam la început că Biserica rusă nu ezită să se servească de stindardul Ortodoxiei pentru interese meschine, extrabisericeşti, extraortodoxe, care nu au nimic în comun cu Hristos, cu spiritul adevărat, autentic, al Ortodoxiei noastre. Patriarhia Moscovei, din păcate, a recunoscut întotdeauna şi a creditat moral regimurile din Transnistria, Abhazia, Oseţia de Sud, ceea ce nu dă bine deloc. Ştim că Igor Smirnov, de exemplu, a fost şi preferatul Patriarhului Alexei al II-lea: a fost decorat cu multe distincţii bisericeşti, sunt vreo şapte. Practic, în tot cuprinsul fostei URSS Igor Smirnov este campion absolut la decoraţii bisericeşti. Trebuie să constatăm că, din punctul de vedere al Bisericii ruse, acesta este cel mai exemplar dintre exemplarii creştini din acest spaţiu.

Europa Liberă: Să înţelegem că acum este ignorat, dacă nu ajunge Patriarhul Kiril la Tiraspol?

Vlad Cubreacov: Nu este ignorat. Este o măsură de prudenţă. Este un gest de precauţie pe care şi-l ia Patriarhia Moscovei. Ceea ce nu înseamnă ca aceasta nu va continua să sprijine şi să crediteze moral regimurile separatiste, inclusiv pe cel din Transnistria.

Europa Liberă: Există şi vreo latură pozitivă a acestei vizite?

Vlad Cubreacov: De fiecare dată gesturile de sfidare ale Bisericii ruse şi angajarea sa politică în raport cu populaţia Republicii Moldova, cu credincioşii ortodocşi din ţara noastră au, în subsidiar, şi efecte pozitive. Acestea ţin de consolidarea conştiinţei naţionale a populaţiei de la noi, pentru ca lucrurile se percep prin comparaţie. Cu cât insistă Patriarhia Moscovei mai mult asupra aşa-numitului concept al „teritoriului canonic inalienabil”, cu cât aceasta ne vorbeşte despre Republica Moldova ca parte inseparabila a „Sfintei Rusii”, a „Lumii ruse”, a civilizaţiei ruse, cu atât mai mult va exista o forţă de reacţie, de răspuns. În felul acesta, sigur că vizita nu face decât să contureze mai bine, sa clarifice conştiinţa etnica de sine şi ortodoxă a populaţiei din ţara noastră.

Cu siguranţă ca va exista dorinţa de a-l invita la Chişinău şi pe Patriarhul Daniel. Acesta va veni la un moment potrivit, dar vizita sa nu va fi una politică. Va fi o vizită strictamente canonica, spirituală, limitându-se la menirea pe care Biserica o are, cea de a-i sluji pe oameni, de a-L sluji pe Dumnezeu, nu de a se servi de Dumnezeu şi de oameni.

Pentru conformitate: Valentina URSU

Vocea unui securist la Tiraspol

Colonelul Ivan Mahu, fost ofiţer KGB şi al Serviciului de Informaţii şi Securitate (SIS) al Republicii Moldova, şi-a dus onoarea în cuibul separatismului, la Tiraspol, unde, la 8 septembrie, în preziua celei de a 20-a aniversări de la înfiinţarea serviciului secret moldovean, a publicat, pe pagina electronică „RIA Dnestr” (Reghionalnoie Informaţionnoie Aghenstvo Dnestr), o scrisoare deschisă cu genericul „Actualii conducători ai SIS sunt trădători de Patrie”. Patriot precum se pretinde, colonelul Mahu nici că putea găsi un loc mai potrivit unde să-şi publice scrisoarea decât în una dintre oficinele regimului banditesc de peste Nistru.

Întrucât sunt mai mult decât rarisime cazurile în care din cotloanele de altădată ale KGB şi ale SIS-ului de astăzi răzbate câte o voce răzleaţă, nu am considerat lipsită de importanţă „patriotică” scrisoarea publicată cu generozitate de separatiştii teleghidaţi şi protejaţi de Moscova.

Plină de aprecieri subiective, insinuări şi invective prezentate pe un ton grav, alarmist chiar, scrisoarea fostului ofiţer KGB şi SIS consună perfect cu propaganda regimului marionetă implantat de Moscova în partea de răsărit a Republicii Moldova. Dincolo de falsurile şi elucubraţiile pe care le cuprinde şi de apologia pe care o face KGB-ului sovietic, textul cu pricina se doreşte a fi un semnal de alarmă împotriva „românizării” populaţiei Republicii Moldova. Destul de încâlcită şi contradictorie, această scriitură emană aburii toxici ai celei mai crase uri etnice. În plus, Ivan Mahu atribuie obţinerea independenţei de stat a Republicii Moldova „naţionaliştilor”. Naţionaliştilor români, evident! Naţionaliştii români care au vina de a fi provocat valuri-valuri de „plecări” (puţin rămânea să fi spus „deportări” sau „persecuţii”, căci, pe parcurs, spune: „represiune”) ale kaghebiştilor sovietici din structura chemată să vegheze asupra securităţii noului nostru stat. Naţionaliştii care au încercat să ne „îndepărteze de CSI”, patria comună a domnului Mahu şi a prietenilor săi de la Tiraspol!

Să vedem însă care sunt „ideile-forţă” ale semnatarului. Dat fiind că spaţiul rezervat acestui material nu ne permite să reproducem integral scrisoarea despre care vorbim, o vom reda în mare parte, omiţând pasajele care ni s-au părut irelevante. Nu vom comenta sau polemiza nici pe marginea subiectului „revoluţiei din 7 aprilie 2009”, căci aceasta, ca şi „revoluţia română din 1989”, tot cu voie de la mai multe împărăţii a fost, iar marea împărăţie din răsărit, atât de dragă lui Ivan Mahu, a avut partea ei de implicare. Şi în „revoluţie”, şi în guvernarea federalizatoare sub baghetă ruso-germano-etc., etc. Atâta lucru trebuia să priceapă un „patriot” şi un „profesionist” ca Ivan Mahu.

Iată, aşadar, ce scrie colonelul Ivan Mahu în oficina separatiştilor ruşi de la Tiraspol:

„Serviciile secrete actuale din R. Moldova nu au apărut pe loc pustiu. Majoritatea absolută a ofiţerilor, care  au muncit în anii 1980 în KGB din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, au lucrat cinstit şi cu demnitate. Recrutarea cadrelor s-a făcut la cel mai înalt nivel. Mulţi din foştii ofiţeri ai Moldovei – sute şi mii – trăiesc şi astăzi în Republica Moldova. Nimeni nu poate să spună că ei au abuzat de poziţia lor, că au reprimat pe cineva. (Aici şi în continuare sublinierile ne aparţin – nota noastră.) Astăzi, deasupra noastră atârnă greşelile lui Beria, dar ce facem noi aici, generaţia care a început să lucreze în anii 1980?

În anul 1989, chiar înainte de obţinerea independenţei şi de crearea noii structuri, au început schimbări rapide. Din rândurile organelor, a plecat primul val de specialişti de înaltă clasă. Ei au fost primii care au prevăzut că în Moldova vor ajunge la putere naţionaliştii. Din conducerea KGB din Moldova, s-au transferat la Moscova peste 20 de oameni, la Kiev au plecat aproximativ 25. Unii din cei plecaţi din KGB Moldova au ajuns generali în serviciile secrete – atât de bine erau pregătiţi.

La 9 septembrie 1991, KGB a fost transformat în Ministerul Securităţii Naţionale. În curând, premierul unionist Mircea Druc l-a desemnat pe funcţia de ministru pe Fiodor Botnari (Tudor Botnaru – nota red.). Druc ştia perfect pe cine desemnează. Ei se cunoşteau de multă vreme, încă din vremea dosarului Ghimpu-Şoltoianu. Druc a încercat să infiltreze ideile naţionalismului şi ale românismului în Ministerul Securităţii Naţionale. Acesta era şi principalul lui obiectiv: să pregătească serviciile secrete să-şi respingă propriul obiectiv principal, misiunea de bază: apărarea statului. Să facă în aşa fel încât serviciile secrete să nu poată să se opună românizării ţării. Dar în acea perioadă, colectivul nostru încă rămăsese un monolit puternic şi, în general, speranţele lui Druc nu s-au bucurat de succes în totalitate.

Lozinca lui Druc „Cemodan-vokzal-Rossia!” („Geamantanul-gara-Rusia!”) a jucat un rol important şi în ceea ce priveşte componenţa Ministerului Naţional al Securităţii. Prin formarea noului serviciu secret, s-a declanşat al doilea val de plecări. Agenţii au început să plece spre armata naţională, în servicii speciale paralele, în societăţi de securitate pentru bănci şi alte firme particulare. Dar nici unul dintre ei nu a devenit racket, nu au intrat în structuri criminale: educaţia şi pregătirea lor erau de cel mai înalt nivel.

Iată de unde aş sfătui eu generaţia actuală de ofiţeri să ia exemple. Mai ales că acolo a rămas coloana vertebrală a adevăraţilor patrioţi: Valeriu Daraban, Ivan Mezunski, Vasile Sârbu, Valeriu Andronic, Victor Leucă, Anatol Furtună, Nikolai Makarov şi alţii.

Aceştia au şi fost oamenii care au ţinut piept puternicului atac al serviciilor secrete din state străine, care au vrut să lovească Moldova după prăbuşirea Uniunii Sovietice. Aceşti oameni au format un zid contra tendinţelor revanşarde ale României”.

„Frontul Popular era atunci sub presiune politică. În timpul lui Calmoi, a fost practic lichidată problema cu naţionaliştii din „gruparea lui Druc”, care penetraseră, pur şi simplu, organele. Însă şi după acest moment, în sistem au rămas oameni mereu nemulţumiţi de funcţiile lor, de apropierea de CSI şi aşa mai departe. În 2001, după preluarea puterii de către comunişti, în faţa Serviciului de Informaţii şi Securitate, au fost puse sarcini privind asigurarea securităţii Republicii Moldova, ca stat suveran şi independent. În sfârşit, am înţeles şi noi definitiv de ce ar trebui să ne ocupăm”.

„În timpul noului regim, noi, ofiţerii de contraspionaj, ne-am confruntat cu o considerabilă activizare a misiunilor din partea serviciilor secrete străine pe teritoriul Republicii Moldova, în scopul inducerii aşa-numitului scenariu al „revoluţiei de catifea”. În paralel, s-au agravat măsurile speciale care vizau subminarea statalităţii Republicii Moldova, activizarea unionismului. În ceea ce priveşte creşterea nivelului de pregătire a activităţii, pentru perfecţionarea cadrelor, categoric, un rol important l-a jucat generalul Ursu. El era comandantul care cunoştea mediul operaţional”.

„În toamna lui 2009, odată cu schimbarea puterii, în cadrul SIS a început o adevărată represiune. Toţi cei care lucraseră până în 2009 la identificarea şi subminarea activităţilor subversive ale serviciilor secrete din statele străine pe teritoriul Republicii Moldova au fost retrogradaţi din funcţii, trimişi să lucreze în alte structuri, însă nu pe profil. Erau acuzaţi de prostie, de lipsă de profesionalism, chiar dacă lucraseră zi şi noapte. Voi enumera aceşti oameni: Valeri Kruşilinski, Viaceslav Trubka, Serghei Dulghier, Ghennadi Negară, Adrian Prodan, Gheorghe Bâlea, Ruslan Ţurcan, Alexandr Esaulenko, Anatol Moraru, Oleg Samusi. Iar în locul lor au fost aduşi oameni loiali tendinţelor actuale din serviciile secrete”.

„În consecinţă, colectivul de profesionişti şi de patrioţi din instituţie a fost erodat în ultimii doi ani mai puternic decât la prăbuşirea KGB şi la formarea serviciilor secrete naţionale, din anii cumplitei fervori naţionaliste.

Apare întrebarea: poate că unii au săvârşit crime contra ţării lor, contra poporului? Nici vorbă, ei au fost alungaţi numai pentru că şi-au apărat statul!

Iată şi concluzia. În ultimii doi ani, românizarea ţării noastre s-a amplificat mai mult, decât în orice perioadă a independenţei Moldovei, iar rolul SIS în lupta de rezistenţă este mizerabil. În multe funcţii, lucrează oameni care au cetăţenia altor state. Ziua independenţei o sărbătorim cu drapele româneşti. Peste tot în ţară, găseşti inscripţii de genul „Moldova este România” şi „Basarabia – pământ românesc”.

Firmele româneşti au acces la mina de aur a comunicaţiilor speciale, la bazele de date ale cetăţenilor Republicii Moldova. Are loc o puternică prelucrare pro-românească a tineretului, atât în ţară, cât şi pe teritoriul României.

În multe ministere şi departamente lucrează consultanţi care sunt cetăţeni ai ţării vecine. Iar acest lucru este posibil numai pentru că acum, chiar în SIS, a fost anihilat contraspionajul. Însuşi Serviciul de Informaţii şi Securitate serveşte astăzi nu statul şi Constituţia, ci unor clanuri mafiote şi diverşilor lideri politici.

Cel mai probabil este faptul că unii foşti ofiţeri KGB, de genul lui Dediu, au obţinut trese de la principalul român al Republicii Moldova. Astăzi, ţara noastră şi tot poporul moldovenesc sunt agresate zilnic cu strigăte şi ţipete despre apartenenţa la „marea naţiune română”.

Cu toate că pe nimeni de dincolo de Prut nu interesează opinia poporului moldovenesc. Se pare că pe acest mal au ajuns la putere prea multe capete cu acelaşi suflet. Şi până când vom putea noi, ofiţerii, să privim în linişte această barbarie, această orgie?

După convingerea mea sinceră, comandanţii actuali ai SIS sunt trădătorii patriei noastre.

De aceea, în ziua în care se împlinesc 20 de ani de la înfiinţarea serviciului nostru, privind în trecut şi cu nelinişte uitându-mă spre viitor, eu fac apel la toţi ofiţerii care vor să servească fidel Patria lor (şi asemenea patrioţi şi oameni de onoare sunt majoritatea):

Nu cedaţi, nu renunţaţi! Gândiţi-vă: ale cui interese le apără acum şefii voştri şi până când poporul moldovenesc va mai tolera această agresiune asupra lui?

Vă îndemn să vă uniţi şi să vă daţi demisia din toate funcţiile din cadrul SIS! Şi atunci poate că, nu la jubileu, ne vom întâlni la următoarea aniversare cu mândrie faţă de serviciul nostru, pentru ţara noastră, cu convingerea că noi ne îndeplinim misiunea în faţa statului şi a poporului moldovenesc. La urma urmelor, dacă nu o facem, noi, atunci cine o va face?

Am onoarea!”.

Da! Onoarea fostului ofiţer KGB şi SIS, Ivan Mahu, nu putea fi întreagă decât exclamată din bârlogul separatismului transnistrean.

Chestiunea eficienţei şi „patriotismului” cadrelor SIS nu face, decât cu rare excepţii, după cum spuneam, obiectul dezbaterilor publice de la noi. Dar merită, pentru că subiectul este, într-o societate care nu a cunoscut lustraţia, de milioane. Secretul eliberării Republicii Moldova de balastul sovietic stă anume aici, în zona gradului de prezenţă şi implicare, de regulă nefastă, a armatei de lucrători ai „frontului invizibil” în viaţa noastră publică, iar alteori şi în cea privată.

Hipertendenţiosul excurs în istoria SIS, făcut de bătrânul colonel KGB, Ivan Mahu, suferă, observăm, de grave şi voite omisiuni. Nu ni se spune, bunăoară, nimic despre perioada în care SIS a fost condus de către falnicul director Valeriu Pasat, cel devotat trup şi suflet (sau suflet şi trup) colonelului Vladimir (Nicolai Vasilievici Cantarean), tot el mitropolit al „întregii Moldove”. Nici despre biroul Serviciului Federal de Informaţii al Rusiei (FSB) deschis pe lângă SIS la cererea şi cu participarea nemijlocită a conducătorului său, generalul FSB, Nikolai Patruşev, cel distins cu „Ordinul Ştefan cel Mare”, probabil, pentru meritul de a fi superiorul pe linie de serviciu al banditului Igor Smirnov. Nici despre separatism ca pericol real şi major pentru integritatea, suveranitatea şi independenţa Republicii Moldova. Nici despre Centrul de spionaj „Balcani” (Balkanski Ţentr), mutat de la Sofia la Chişinău cu doi ani înaintea aderării Bulgariei la NATO.

Deformat iremediabil de trecutul său de kaghebist sovietic, colonelul Ivan Mahu se străduieşte să reducă toate riscurile şi ameninţările la adresa securităţii Republicii Moldova la dificila şi sensibila chestiune identitară a populaţiei majoritare şi să arate cu degetul într-o singură direcţie, spre Bucureşti, ca şi pe timpul sovietic, când secţia a V-a (numită şi 5Z) a KGB combătea adânc şi cu oareşice succes două „fenomene negative”: „fanatismul religios” şi „naţionalismul românesc”.

Reflexul de kaghebist determină şi recursul la fals. De exemplu, lozinca provocatoare „Cemodan, vokzal, Rossia”, lansată, se ştie, chiar de KGB în Ţările Baltice, Ucraina şi Republica Moldova în perioada avântului mişcărilor de emancipare de sub tutela Moscovei, ne este prezentată de drept „lozinca lui Druc”. Păi, cum altfel dacă „răul” trebuie să fie personificat. KGB-ul s-a hrănit întotdeauna cu denunţuri, autodenunţuri şi depoziţii, de regulă, false şi absurde. Şi ce fel de denunţ este acela dacă nu cuprinde nume concrete? „Duşmanul intern” trebuie identificat de fiecare dată cu precizie, altfel ce rost şi justificare mai poate avea efortul securistic susţinut al unor inadecvaţi la realităţile istorice în schimbare, inadecvaţi care nu au avut altă familie decât KGB-ul şi altă patrie decât URSS-ul.

Un lucru bun totuşi există în scrisoarea colonelului Ivan Mahu. Acesta ne dă o listă, nici pe departe completă, a „adevăraţilor patrioţi” din SIS, pe care, fără să vrea, ni-i prezintă ca pe „ultimii mohicani” ai KGB-ului sovietic. Poporul merită, bineînţeles, să-şi cunoască eroii. Pomelnicul colonelului Mahu e scurt, dar valoarea lui e mare. Chiar face să revenim la această listă albă a securiştilor „patrioţi”, care nu se amestecă – Doamne fereşte! – cu lista, neagră, evident, a securiştilor „trădători ai patriei noastre”, cum nu se amestecă lumina cu întunericul: Valeriu Daraban, Ivan Mezunski, Vasile Sârbu, Valeriu Andronic, Victor Leucă, Anatol Furtună, Nikolai Makarov şi alţii, cărora li se adaugă nume sonore de patrioţi ca Valeri Kruşilinski, Viaceslav Trubka, Serghei Dulghier, Ghennadi Negară, Adrian Prodan, Gheorghe Bâlea, Ruslan Ţurcan, Alexandr Esaulenko, Anatol Moraru, Oleg Samusi. O listă demnă de viitorul Panteon al Patriei! De aceea este de mirare că Ivan Mahu îndeamnă toată această lamură a Securităţii să-şi prezinte patriotic demisia.

Ce păcat că bătrânul colonel KGB nu dă şi alte liste, cum ar fi, la o adică, cele ale securiştilor din politica, diplomaţia, cultura, publicistica, biserica şi economia moldovenească! Uite aici să vedeţi dumneavoastră „coloană vertebrală” a „adevăraţilor patrioţi”! Păcat şi iar păcat. Poate că data viitoare, când se mai milostiveşte banditul Smirnov şi oferă spaţiu în fiţuicile şi portalurile lui propagandistice de la Tiraspol pentru oamenii din rezerva KGB-ului de la Chişinău.

Nu de alta, dar, până la o asemenea eventuală ocazie, lumea ar putea stărui în ideea şi impresia că numele adevărat al Patriei noastre scumpe este, în cel mai bun caz, Republica Securistă Moldova sau, în cel mai rău, dar totuşi posibil, caz, Republica fostului KGB.

Post-scriptum: “RIA Dnestr”, care a publicat scrisoarea lui Ivan Mahu, este o agenţie de ştiri înfiinţată la 13 iulie 2009 şi condusă de Roman Konopliov, fost conducător al Partidului Naţional Bolşevic din Rusia şi unul dintre principalii ideologi ai separatismului transnistrean. A făcut parte din mişcarea „Rossî” (Ruşii). Adept al unor idei şovine, ultraradicale, xenofobe şi extremiste,  Konopliov figurează, din aprilie 2006, în Lista oficială a extremiştilor din Federaţia Rusă, motiv pentru care s-a stabilit la Tiraspol, fiindu-i acordată „cetăţenia RMN”. A fost redactor al portalului „Pridnestrovie: Naţionalnaia politika” şi şef al secţiei politice a săptămânalului „Destrovski kurier” de la Tiraspol. A înfiinţat şi a condus o perioadă agenţia de ştiri „Lenta PMR”, după care a fost redactor-şef al ziarului „Russki Prorâv” din Transnistria. Se numără printre susţinătorii lui Igor Smirnov, pe care îl consideră „un Fidel Castro al Transnistriei”.

Criza la Externe continuă

Scriam încă la 12 februarie 2010 în FLUX despre dezastrul cronic şi acutizat din sistemul diplomatic al Republicii Moldova sub conducerea ministrului Iurie Leancă, numărul 2 în PLDM. În articolul „Criză la Externe. 4/5 din ambasade sunt decapitate” am încercat să arătăm amploarea acelui dezastru. Pentru a readuce subiectul în atenţie, reluăm unele intertitluri care ilustrau, nici pe departe complet, fenomenul: Stat slab şi corupt – diplomaţie slabă, politizată şi nepotism; Diplomaţie pe 1/5 sau ţara cu doar 5 ambasadori la post; Ce ambasadori au fost rechemaţi din misiune?; Ambasadorii „buni”, păstraţi de Centrala de la Chişinău; Consulatele generale, un subiect aparte; Cine conduc totuşi misiunile diplomatice?; Ce nume de ambasadori „buni” şi „de carieră” ne mai amintim?; Criterii „de merit” sau criterii de competenţă?; SIS şi diplomaţia moldoveană; Algoritmul ca piedică în promovarea ambasadorilor. Mai amintim că arătam cu acea ocazie că materialul „nu este decât o scurtă aruncare de privire asupra tărâmului diplomatic moldovean, nu o radiografie a tuturor sechelelor sistemului. Anatomia şi luarea lor sub microscop trebuie făcută aparte, dacă ne preocupă la modul serios sănătatea şi randamentul acestui organism”.

Constatăm acum, la distanţă de un an şi jumătate de la publicarea materialului nostru, că situaţia, chiar dacă a evoluat cumva şi pe alocuri, rămâne în continuare proastă. Aproape un sfert dintre posturile de ambasadori ai Republicii Moldova rămân în mod nejustificat vacante. De mai multă vreme sunt decapitate ambasadele noastre din Marea Britanie, Spania, Israel şi Turcia, iar în fruntea ambasadelor de la Moscova şi Roma se află aceiaşi „diplomaţi” desemnaţi de guvernarea PCRM – Andrei Neguţa şi, respectiv, Gheorghe Rusnac. Şi asta în pofida asigurărilor date de vicepremierul Leancă, încă la 29 septembrie 2009, că „în cel mult o lună şi jumătate vom face curăţenie în Ministerul de Externe, inclusiv în ambasade”. Iată că au trecut doi ani de zile şi „curăţenia” promisă nu a fost făcută nici la ambasada de la Moscova, nici la cea de la Roma, dar nici la alte misiuni diplomatice şi nici la Centrală, unde colcăie de nechemaţi, securişti şi parveniţi. Asta dovedeşte că vicepremierul Leancă este neserios şi nu-şi ţine cuvântul.

Potrivit surselor noastre sigure şi bine documentate, sub ministrul Iurie Leancă sistemul de clanuri de familie a rămas neschimbat atât la Centrala din Chişinău, cât şi în puţinele misiuni diplomatice pe bilaterală sau de pe lângă organismele şi instituţiile regionale sau internaţionale. Să dăm exemple? Probabil că nu este cazul, întrucât sunt rare, cât se poate de rare, excepţiile în care cineva este promovat în sistem fără protecţia rudelor sus-puse, ori fără cea a serviciului secret (SIS). Nepotismul e în floare, ca şi pe timpul comuniştilor. Mai ales că mulţi dintre cei promovaţi de clanuri în sistem au fost doar vânturaţi niţel, mutaţi din loc în loc, fără a fin înlocuiţi de persoane selectate pe criterii de competenţă.

Unii scot acum în evidenţă faptul că ministrul Iurie Leancă l-a promovat în funcţia de ambasador al Republicii Moldova în Bulgaria pe Alexandru Prigorschi, care îi este nici mai mult nici mai puţin decât cumnat. O fi. Nu ştim dacă este aşa sau nu şi nici nu avem căderea să răscolim acum detaliile cazului. Căci cazuri asemănătoare au fost şi sunt şi prin alte părţi. Gurile rele insinuează, bunăoară, că şi ambasadorul României la Chişinău, Marius Lazurca ar fi înrudit prin alianţă cu ministrul Afacerilor Externe de la Bucureşti, Teodor Baconschi. Şi dacă ministrul Baconschi are un fin de cununie ca ambasadorul Marius Lazurca, de ce nu ar avea şi ministrul Afacerilor Externe de la Chişinău un cumnat drept ca ambasadorul Alexandru Prigorschi? Lăsaţi, domnilor, de ce să fie Chişinăul mai prejos ca Bucureştiul?

Vorbiţi de nepotism la Externe? Care nepotism? Nu e vorba de simple şi izolate cazuri de nepotism, ci de un nepotism prin excelenţă (prin exelenţe!), adus la desăvârşire şi endemic. Termenul de „nepotism” a fost inventat de strămoşii noştri latini. Cu scurgerea timpului însă, neamul nostru de pe ambele maluri ale Prutului a dezvoltat noţiunea creator, astfel încât astăzi, pe lângă „nepotism”, avem în română termeni de nuanţă ca „nănăşism”, „cumătrism”, „cumnătism”, imposibil de tradus în alte limbi europene sau de pe aiurea. Din păcate, aceşti termeni de nuanţă au devenit şi de tradiţie. Tradiţia guvernului AIE-2 o continuă pe cea a guvernului AIE-1, care, la rândul său, a continuat-o pe cea a guvernului PCRM şi tot aşa înapoi până la cinstita guvernare a fostului Partid Democrat Agrar din Moldova. Clanuri peste clanuri, rude peste rude, încât ministerul Afacerilor Externe şi al Integrării Europene, cu tot corpul său funcţionăresc şi diplomatic, a ajuns o mare familie în care se regăsesc, se împletesc şi-şi dau mâna, spre binele ţării, evident, şi regimul Snegur, şi regimul Lucinschi, şi regimul Voronin, şi regimul fără nume al interimarilor Ghimpu şi Lupu. Nu veţi găsi nici într-un alt minister de la Chişinău atâta suprapunere de clanuri, atâta îngemănare de generaţii întregi de rudenii şi de securişti vechi şi noi, atâta parteneriat pentru pacea dintre fostele regimuri şi cel actual ca la Externele domnului Leancă!

Îngemănarea şi parteneriatul pentru pacea tuturor regimurilor politice moldoveneşti este atât de mare, încât, de fiecare dată, funcţiile de ambasadori, de consuli, de secretari ai ambasadelor şi până la cele de simpli şoferi ai misiunilor noastre diplomatice sunt aprig şi îndelung (uneori cu anii!) disputate între exponenţii respectivelor clanuri de familie şi politice. Anume aici trebuie căutat adevăratul motiv al faptului că ambasadele Republicii Moldova din Marea Britanie, Spania, Turcia sau Israel rămân în continuare şi nejustificat decapitate. Inflaţia de pretendenţi este atât de mare, încât ministrul şi vicepremierul Leancă, pus în faţa fenomenului, este lovit de perplexitate, neridicându-i-se mâna să semneze propunerile pentru desemnarea titularilor. Şi uite aşa ne integrăm în Europa!

Vom reveni cu siguranţă la acest subiect. Şi ştiţi de ce? Pentru că sunt şanse slabe ca domnul Leancă „să facă curăţenie” în sistem, de vreme ce timp de doi ani s-a arătat neputincios, ca şi întreaga guvernare a (dez)integrării noastre europene.

Atenţie la izvorul sărat al Patriarhiei Ruse!

Patriarhia Moscovei perseverează în demersul ei de îndepărtare a românilor basarabeni, transnistreni, nord-bucovineni, herţeni şi nord-maramureşeni de confraţii lor de neam şi de credinţă din România şi din întreaga lume. Maşina moldovenizării a fost repusă în funcţiune la Moscova. Teoria moldovenismului antiromânesc recapătă contur, iar Biserica Rusă şi-a făcut din ea un adevărat stindard de luptă.

La 14 septembrie, când am marcat 19 ani de la reactivarea Mitropoliei Basarabiei, Patriarhia Rusă şi-a lansat „versiunea moldovenească” a site-ului său oficial. Patriarhul Kiril Gundiaev le-a adresat cititorilor un „cuvânt de bun venit”, în care spune, repetând, aproape obsesiv şi invariabil, termenul „moldovenească”:

 „Dragii mei fraţi şi surori!

În preajma primei mele vizite patriarhale în Moldova, şi-a început activitatea versiunea moldovenească a sitului oficial al Patriarhiei Moscovei.

Resursa creată are menirea de a oferi informaţii obiective despre evenimentele cele mai importante care au loc în viaţa Bisericii noastre, şi de a deveni o sursa eficientă a informaţiei actuale pentru auditoriul moldovenesc. Este îmbucurător faptul că, informaţia oferită de portal nu se limitează doar la ştiri, ci cuprinde şi materiale de formare duhovnicească, studii teologice, de istorie şi culturologie.

Sunt convins că versiunea moldovenească a portalului „Patriarchia.ru” va contribui la întărirea legăturilor duhovniceşti şi va cultiva simţul unităţii la credincioşii ortodocşi din Moldova şi celelalte ţări din spaţiul canonic Patriarhiei Moscovei.

+ KIRIL, PATRIARH AL MOSCOVEI ŞI AL ÎNTREGII RUSII”.

Ei, iată că liderul Bisericii Ruse nu face nici un secret din scopul pe care îl urmăreşte prin lansarea acestei „versiuni moldoveneşti”. El doreşte, ba chiar este convins că „versiunea” lansată în capitala Rusiei le va cultiva românilor smulşi în 1940 de la sânul Bisericii lor naţionale „simţul unităţii” cu „celelalte ţări din spaţiul canonic Patriarhiei Moscovei”.

Am parcurs mai multe texte plasate pe site-ul Bisericii Ruse. Acestea ne-au lăsat aceeaşi impresie pe care o aveam acum mai bine de două decenii, citind gazetele raionale de partid, nişte fiţuici de pripas scrise în limba rusă şi traduse într-o infectă şi năbădăioasă limbă română. Pe alocuri chiar am crezut că s-a întors timpul înapoi şi că citesc scriiturile şantiste din fosta RSSA Moldovenească, organizată de Stalin dincolo de Nistru cu scopul declarat al anexării Basarabiei.

Nu cunoaştem cine sunt „tălmacii bisericeşti” de astăzi de la Moscova. Putem spune însă cu certitudine că aceştia sunt certaţi rău cu limba română, de vreme ce mult-lăudata lor „versiune moldovenească” abundă de calchieri din limba rusă, de preţiozităţi şi neconcordanţe, servindu-ne, până la urmă, o formă caricaturală a limbii române. Mama spirituală a ambasadorului Lazurca şi a premierului Filat nu se sinchiseşte deloc să-şi bată joc în ultimul hal de limba română literară. Dar, precum spunea însuşi patriarhul Kiril, nu limba română este preocuparea centrului religios moscovit, ci „cultivarea simţului unităţii” cu Moscova, Kievul, Minskul şi Tiraspolul.

Dacă se îndoieşte cineva de bătaia de joc de limba română la care se dedă Biserica Rusă, îi servim câteva mostre de „limbă moldovenească” spicuite la întâmplare de pe portalul cu pricina: „limba tuviană” (corect: tuvină), „cooperare reciprocă” (corect: cooperare), „asambleea” (corect: adunarea), „politica industrială şi de cadru” (corect: de cadre), „Biserica Ecumenică” (corect: Universală), „Editura Patriarhiei Moscovei a scos de sub lumina tiparului” (corect: a scos de sub tipar sau a văzut lumina tiparului), „Comisia de Armonizare a Relaţiilor Interetnice din preajma Consiliului Prezidenţial” (corect: de pe lângă Consiliul Prezidenţial), „piaţa sobornicească a mănăstirii” (corect: piaţa/platoul din faţa catedralei), „Patriarhul Kiril a sosit în Akaban, în Irkutsk, în Magadan etc.” (corect: la Abakan, la Irkuţk, la Magadan), „mitropolia de Cernogorie” (corect: mitropolia Muntenegrului), „Nice” (corect: Niţa), „litie morţească” (corect: litie pentru morţi/pentru cei răposaţi), „informaţii actuale” (corect: infornaţii/ştiri de actualitate), „mănăstire de bărbaţi” (corect: de călugări), „mănăstire de femei” (corect: de maici). Neciopliţii şi neisprăviţii „tălmaci bisericeşti” nu se jenează să translitereze de fiecare dată semnul moale rusesc, redându-l fie în mijlocul cuvântului, fie în poziţie finală prin „i” românesc. Despre lipsa de acord nici nu mai merită să vorbim. Patriarhia Rusă chiar poate anunţa un concurs pentru detectarea măcar a unei ştiri de pe site-ul său oficial în care să nu fie întâlnită această supărătoare greşeală. Aceasta este „limba moldovenească” a patriarhului Kiril, care ne este prezentat ba ca Preafericit, ba ca Sanctitate. Nu ne stă însă în intenţie să vă obosim cu păsărească moldo-moscovită a patriarhului Kiril. Vom încheia acest mic şir al mo(n)strelor de pe portalul Bisericii Ruse prin a cita doar o frază reprezentativă pentru modul de gândire al noilor arhitecţi ai „limbii moldoveneşti”. Iată fraza: ”Rusia este foarte diversă şi pretutindeni este un plai natal pentru toţi”! Dacă nu este suficient, iată încă una groasă şi lată: „Legătura inversă a Patriarhului cu oamenii este o asigurare a evitării greşelilor”. Trebuie să-l rugăm pe domnul ambasador Marius Lazurca să ne traducă româneşte ce vrea să ne spună cu astea Patriarhul Kiril, sub al cărui omofor îşi adăposteşte sufletul pe calea mântuirii.

Cine o fi făcând această „versiune moldovenească” de râsul curcilor? Judecând după stil, dar şi după tipologia oceanului de greşeli comise într-o veselie „misionară” (sau mesianic-imperială), „tălmacii” sunt mai mulţi. Aceştia ar putea proveni fie din mediul bisericesc de la Chişinău, fie din forjeria de interpreţi şi traducători ai Serviciului Federal de Informaţii (FSB). Precum se ştie, FSB are o înaltă şcoală de pregătire a unor asemenea „specialişti”, şcoală cu o veche catedră de limba română. Absolvenţii ei nu au strălucit niciodată prin stăpânirea limbii noastre literare. Vă amintiţi, probabil, de episodul tragicomic cu interpretul militar rus din 1945, care îi traducea Regelui Mihai întrebarea unui general sovietic: „Majestate, am vrea să ştim cum se simte Regina Mamă?” prin „Ş-ante ci mai faci mă-ta?”. Cam pe aici se situează şi „versiunea moldovenească” lansată de Biserica Rusă sau, mai bine zis, „versiunea moscovită” a limbii române, o ditamai pocitanie fără pereche cu care vine să ne fericească „preafericitul” Kiril al celor trei Rusii cu Republica Moldova în anexă.

Ei, v-aţi convins, dragi cititori, că „lucoarea NU vine de la răsărit”? Patriarhul rus ne-a spus, chinuind cuvintele limbii române, că „resursa creată” are menirea (sic!) „de a deveni o sursa eficientă a informaţiei actuale” pentru „auditoriul moldovenesc”. Resursa se vrea sursă, adică izvor! Ceea ce uită însă patriarhul cu resursa „moldo-rusă” este că de la facerea lumii încoace şi până la sfârşitul veacurilor nici un izvor sărat nu a putut şi nici nu va putea da apă dulce şi dătătoare de viaţă. „Nu cumva poate smochinul, fraţilor, să facă măsline, sau viţa de vie să facă smochine? Tot aşa, izvorul sărat nu poate să dea apă dulce” (Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iacov). Să nu ne înşelăm nici noi acum: Biserica rusă tot rusă rămâne, imperiul moscovit – tot imperiu, cât o mai fi având zile, iar noi românii –  tot români, precum ne-a făcut Dumnezeu încă de la început. Şi, bineînţeles, limba română este şi va fi românească în veac, oricât de mult ar cuteza şi s-ar sforţa patriarhul Kiril, lipsit de scupule, precum vedem, să ne-o desfigureze ca să-i pară lui şi ambasadorului Lazurca „moldovenească”.

Folosim acest prilej pentru a supune atenţiei Patriarhiei Ruse un text rusesc oficial şi vechi de vreo 170 de ani, care, ca dovadă că au fost şi ruşi oneşti în istorie, spunea fără viclenie sau ocolişuri: „Moldova şi Valahia sunt ţări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă, o singură Credinţă, în pofida separaţiei lor pe plan civil, ele au avut necontenit o singură soartă comună: au suferit împreună de-a lungul secolelor, purtând aceeaşi cruce grea, iar acum sorb o nouă viaţă din acelaşi izvor dătător de viaţă. Ele au acelaşi trecut, acelaşi prezent şi, bineînţeles – acelaşi viitor!” (“Despre situaţia învăţământului în Principatele Moldovei şi Valahiei” în Revista Ministerului Instrucţiunii Publice, fasciculul 29, secţiunea IV, Petersburg, 1840, pagina 7).

Putem fi siguri că asemenea cuvinte pline de adevăr nu vor apărea niciodată în „versiunea moldovenească” a site-ului Bisericii ruse. Şi nici patriarhul Kiril nu va spune nimic asemănător cu ocazia apropiatei sale inspecţii canonice în Republica Moldova. Şi cum altminteri, când Biserica rusă, această jalnică unealtă în mâna neoimperialismului moscovit, şi-a făcut surse şi resurse sărate, otrăvite chiar, pentru adăparea întregii suflări româneşti de la noi?

Fără comentarii: TEORIA MOLDOVENISMULUI ANTIROMÂNESC, PUSĂ ÎN APLICARE DE BISERICA RUSĂ

Despre dihotomiile etnonimice la ucraineni şi români

Interviu cu jurnalistul Ihor Lubyanov de la „Gazeta po-ukrainski”, Kiev

– Domnule Lubyanov, sunteţi cunoscut ca unul dintre puţinii jurnalişti şi cercetători ucraineni care au studiat şi folosesc limba română. V-aţi făcut studiile universitare şi postuniversitare la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Acest element din biografia dumneavoastră vă recomandă drept un bun cunoscător al subtilităţilor legate de utilizarea etnonimelor şi infranimelor atât în spaţiul românesc, cât şi în cel ucrainean. V-aş propune să discutăm astăzi despre instrumentarea etnonimelor în scopuri politice de către anumite cercuri de la Moscova sau de la Kiev.

– Mă bucur că abordaţi acest subiect. Am citit în FLUX articolul dumneavoastră „Recursul Patriarhiei Moscovei la etnolingvistică sau manipularea prin limbaj ca procedeu de menţinere a puterii canonice” în care vă referiţi la strategii aplicate atât în Ucraina, cât şi în Republica Moldova. Aţi vorbit despre Rusia şi despre Ruś, un subiect aproape deloc dezbătut la Chişinău. Pentru a răspunde exact invitaţiei dumneavoastră, va trebui să intrăm puţin în materia istorică. Aşadar, atât în România, cât şi în Republica Moldova, operele istorice care tratează evenimente din trecutul Ucrainei, exprimă convingerea că vechiul regat medieval al ucrainenilor se numea Rusia Kieveană. Această denumire este incorectă atât din punct de vedere istoric, cât şi lingvistic. Ea duce la o înţelegere total greşită, a acestei perioade din istoria slavilor de răsărit. Desigur, aici putem menţiona, fără riscul de a greşi, că în timpul regimurilor comuniste din România, Republica Moldova şi Ucraina (pentru ultimele două regimul fiind, totodată, şi unul de ocupaţie), Rusia (sau Rusia Sovietică) a promovat cu succes astfel de idei: Rusia, Ucraina şi Bielorusia (fiind tot un termen incorect, despre care vom vorbi ulterior) erau ţări-surori, Rusia Kieveană fiind un stat unic pentru un singur popor – cel rus, care, cu timpul, s-a despărţit în trei popoare din cauza „împrejurărilor nefericite” şi a „invaziilor străine”. Astfel, Rusia pretindea titlul de „frate mai mare” în raport cu celelalte două ţări slave.

– Se pare că această chestiune este doar în aparenţă una terminologică sau de natură filologică. În definitiv, asistăm la un caz clasic de manipulare socială în scopuri politice…

 – Da, aşa este, în mod indiscutabil. Nu doresc să mă refer însă, aici şi acum, la toată absurditatea acestei idei, pe care au dezvăluit-o deja destul istoricii ucraineni şi cei străini. Este totuşi bine să ne oprim la aspectul filologic al problemei. Filologii din România sau cei din Republica Moldova s-ar putea să nu fie preocupaţi de faptul dacă „Rusia” Kieveană era un stat ucrainean sau unul rusesc, însă, din perspectivă lingvistică, este foarte important ca limba română să fie cât mai precisă în definirea acestor procese istorice. Trebuie să menţionez că în nici una dintre limbile slave, marele imperiu medieval cu centrul la Kiev nu este numit „Rusia”, nici chiar în limba rusă. Este foarte util să precizăm ce termeni folosesc limbile slave. Haideţi să alegem trei dintre ele, limbi implicate nemijlocit în procesele istorice din Ucraina: ucraineana, polona şi rusa. Aşadar, în ucraineană există termenul Русь [Ruś], respectiv, Київська Русь [Kyjivśka Ruś], având derivatele: русич [rusyč], русин [rusyn], cu o semnificaţie clară: Rutenia, Rutenia Kieveană şi rutean, strâns legată de desemnarea naţională a ucrainenilor înşişi. În schimb, Rusia, rusesc sau rus în ucraineană sună Росія [Rosija], російський [rosijśkyj], росіянин [rosijanyn], care au o cu totul altă semnificaţie, fără să desemneze într-un fel sau altul vechiul stat kievean. În ucraineană este absurdă folosirea termenului Київська Росія [Kyjivśka Rosija] – Rusia Kieveană, căci limba noastră nu combină aceste definiţii în nici un fel. În polonă se procedează identic, folosindu-se pentru desemnarea acestui stat termenul Ruś sau Ruś Kijówska (Rutenia Kieveană), Rusin pentru rutean ca naţionalitate şi ruski pentru rutean ca adjectiv, pe de altă parte desemnând Rusia cu termenul Rosja, Rosjanin pentru rus şi rosyjski pentru rusesc. Totodată, termenul Rusia Kieveană – Rosja Kijówska, ca şi în ucraineană, nu poate exista, fiind o absurditate.

– Foarte interesant acest excurs filologic pe care îl faceţi dumneavoastră. Care este însă situaţia în cazul limbii ruse?

– În rusă avem o situaţie specială. Nici în această limbă „Rusia” Kieveană nu are nimic în comun cu Rusia. În rusă există termenii Киевская Русь [Kijefskaja Ruś], русич [rusičj], care în nici un caz nu înseamnă Россия [Rasija], Rusia. În limba rusă de astăzi, există însă doi termeni care desemnează noţiunea de rus – unul dintre aceştia fiind россиянин [rasijanin], respectiv adjectivul  российский [rasijskij], însemnând apartenenţa la Rusia ca stat, aşadar rus ca cetăţean al Rusiei, indiferent de naţionalitate, iar rusesc ca ceea ce ţine de Rusia, de pildă, produsele ruseşti. Al doilea termen înseamnă rus şi rusesc,aparţinând naţionalităţii, neamului rusesc, şi exprimându-se prin acelaşi cuvânt – русский [ruskij], fiind adjectiv, iar în cazul reprezentantului acestei naţionalităţi, folosindu-se un adjectiv substantivat. Astfel, Rusia este singura ţară slavă unde naţionalitatea se defineşte printr-un adjectiv, fiind mai vechi, în acelaşi timp, decât însuşi termenul Rusia – Rasija, o formă grecizată a denumirii de Rutenia, introdusă abia în secolul al XVIII-lea de ţarul Petru cel Mare. Forma ruskij nu înseamnă altceva decât „cel ce aparţine rutenilor” (тот, кто принадлежит русичам), teritoriul de nord al Rusiei de astăzi fiind o provincie dominată de Rutenia Kieveană.

– Pentru că sunteţi şi un bun cunoscător al limbii române, cum ar fi corect să ne raportăm noi, românii, la acest caz de dihotomie şi confuzie terminologică? 

– Cele menţionate mai devreme ne dau dreptul deplin de a introduce şi în limba română, în loc de denumirea total greşită de Rusia Kieveană, denumirea corectă, în primul rând din punct de vedere filologic – Rutenia Kieveană, o formă exclusiv întrebuinţată în vechile acte europene până în secolul al XVIII-lea, adică înaintea proclamării Ţaratului Moscovit – Imperiul Rusesc. De exemplu, marele rege-legislator rutean, autorul primei Constituţii din Europa (Pravda Ruśka – Adevărul Rutean), Iaroslav cel Înţelept, este numit în cronicele europene de atunci – REX RVTHENORVM (Regele Rutenilor), şi în nici un caz al „ruşilor”. Nu ştim, respectiv nu putem să spunem, din ce cauză Petru cel Mare, împăratul rusesc, a schimbat denumirea ţării sale, care înaintea lui nu s-a numit niciodată Rusia şi nici Rutenia, ci Moscovia, Ţaratul Moscovit, Ţara Moscoviţilor, limbile română, ucraineană şi poloneză păstrând şi denumirea populară a ruşilor de altădată – muscal.

- Aţi menţionat şi incorectitudinea termenului “Bielorusia”. Nici bieloruşii nu sunt ruşi?

- Sigur că nu. În Evul Mediu au fost numiţi ba “ruteni”, ba “lituanieni”, fiind un popor între lituanienii şi ucrainenii de astăzi. De asta s-a şi produs termenul de “Rutenia Albă” – în limbile baltice “baltos” însemnând “alb”. Adică, pe de o parte – “ruteni baltici”, iar pe de altă parte – bieloruşii sunt preponderent blonzi şi cu ochi deschişi, de asta şi “albi”. De fapt, greu de spus, în ce măsură, dar bieloruşii de astăzi sunt o sinteză a rutenilor şi lituanienilor. Ucrainenii înţeleg limba lor foarte bine, şi adesea o văd ca un dialect al ucrainenei cu pronunţie lituaniană. Pronunţia este tocmai influenţată de baltici, nu de ruşi, cum se crede foarte des, fiindcă Bielorusia făcea parte din Marele Ducat al Lituaniei, unde dinastia monarhică a fost lituaniană, iar limba oficială – ruteană. N-aş spune dacă sunt balţi slavizaţi ori invers, slavi cu puternică influenţă baltică, inclusiv genetică, însă este foarte clar că nu au de a face cu ruşii. Chiar şi astăzi principala diferenţă între lituanieni şi “bieloruşi” este numai limba. O denumire corectă, aşadar, ar fi “Rutenia Albă” şi “ruteni albi”. Dar, vedeţi, pentru ruşi toate popoarele slave sunt considerate a fi “ruşi”.

– Ţarul Petru I Romanov a avut, probabil, motivele sale şi acestea, cu siguranţă, nu au ţinut de aspectele filologice ale chestiunii…

– Poate că ţarul moscovit a vrut să-i însuşească Moscoviei gloria vechii Rutenii, a marilor regi ruteni, creându-i Moscoviei o nouă istorie, sub o nouă denumire, falnică şi antică, pentru ca astfel s-o ducă mai repede în Europa. Sau poate că totuşi a avut motive mai practice – mutându-şi capitala la Sankt Petersburg, nu a putut, desigur, păstra denumirea Moscoviei, care îşi avea capitala la Moscova, şi a hotărât s-o numească Rusia, o formă grecizată a Ruteniei (Ρωσία), ţinând seama că Novgorodul şi toată partea nordică a ţaratului a aparţinut cândva Ruteniei. Totodată, trebuie să ţinem minte că Petru I, în perioada respectivă, stăpânea deja de o jumătate de secol Rutenia istorică, Ucraina devenind aliata Moscoviei în anul 1654, fiind apoi cotropită şi lipsită de orice semn al vechii ei independenţe.

– Ne apropiem totuşi de zona politicului, nelipsit în acest caz. Cum s-a ajuns însă ca ţara dumneavoastră să se numească astăzi Ucraina şi nu Rutenia?

– Într-adevăr, aşa este. În secolul al XIX-lea, în timpul Renaşterii naţionale a ucrainenilor, în corpul Imperiului Rusesc a apărut necesitatea de a se distinge de ruşi prin însăşi denumirea naţiunii, fiindcă numele respective – rutean şi rus se asemănau prin natura lor fonetică şi erau destul de des confundate de către străini, ceea ce le convenea, bineînţeles, tocmai ruşilor. Cu toate că denumirea rus era „furată” de la ruteni, aceştia erau obligaţi să prezinte o nouă denumire a propriei naţiuni. De aceea era aleasă formă Україна (Ucraina), până atunci întâlnită doar în cântecele populare şi în letopiseţele vechi, însemnând „o ţară tăiată de restul lumii, o ţară aleasă pentru noi, ţinutul natal”, fiind deci o formă poetică a termenului Rutenia şi având doar formă de substantiv. Adjectivul ucrainean şi etnonimul ucrainean au apărut doar în secolul al XIX-lea în urma unei puternice mişcări naţionale. Iar în partea de vest a Ucrainei, aparţinând Austro-Ungariei, s-a păstrat încă timp de un secol vechea denumire ruteni. Însă în secolul al XX-lea au existat încercări de a-i prezenta pe ruteni şi pe ucraineni ca fiind două naţiuni diferite. Ca urmare, în România, timp de aproape o sută de ani, în toate recensămintele figurau atât ucraineni, cât şi ruteni. Această situaţie, din păcate, dăinuie şi astăzi. Să sperăm, n-o să dureze mult timp. Ucrainean şi rutean înseamnă acelaşi lucru.

– Într-un fel sau altul, avem aceeaşi situaţie şi în cazul dihotomiei etnonimice român/moldovean sau român/vlah şi al celei glotonimice limba română/limba moldovenească sau limba română/limba vlahă…

– Întocmai. Bineînţeles, cazurile nu sunt identice, însă în general lucrurile stau tocmai aşa. În cazul dihotomiei român/moldovean pe primul loc este pus faptul că Ţara Moldovei a existat înainte de România unită, or, Basarabia nu a participat la crearea ţării unite, deoarece făcea parte din Imperiul Rusesc. De aceea, denumirea de “români” reintră aşa de greu în uzul practic în Republica Moldova sau în toată Basarabia istorică. În cazul dihotomiei ucrainean/rutean însă, pe primul loc a fost tocmai dorinţa rutenilor să declare că nu sunt ruşi şi să nu fie confundaţi cu ei atât pe plan exterior, cât şi interior. N-ar fi surpriză dacă v-aş spune că ruşii încercau (şi încearcă până acum) să susţină şi chiar să motiveze această confundare.

– Asemenea tentative de instrumentare politică sau geopolitică a aspectelor identitare nu sunt unice în spaţiul ex-sovietic. Mai nou este fabricată o „limbă mingrelă” şi o „naţiune mingrelă” în partea occidentală a regiunii Abhazia, unul din teritoriile Georgiei aflate sub ocupaţia militară a Federaţiei Ruse. Pentru că sunteţi şi un cunoscător al limbii georgiene, al istoriei şi realităţilor acestei ţări, v-aş rugă să vă referiţi în câteva cuvinte şi la cazul mingrel.

– Ştiţi, pentru a crea o naţiune în mod artificial, nu este de ajuns numai să arăţi diferenţele între dialecte sau limbi. Trebuie numaidecât să fie prezentă opoziţia “noi-ei”, adică o autoidentificare. Mingrelii nu o au deloc. Aceştia se consideră georgieni, cu toate că graiul lor, din punct de vedere strict lingvistic, este, mai degrabă, o limbă separată, decât un dialect al limbii georgiene. În idiomul lor s-au păstrat mai multe construcţii arhaice, morfologia şi lexicul de mult depăşit de georgiana modernă. Aş putea compara mingrela cu dialectul aromân, ca să pară mai explicit cititorilor din Republica Moldova.

– Anumite cercuri politice străine, tocmai pornind de la dihotomia terminologică rutean/ucrainean, încearcă să instrumenteze în ultimii ani o aşa-numită „chestiune ruteană”, ajungându-se chiar la proclamarea unei republici cu denumirea de Rusia sau Rutenia Subcarpatică (Podkarpatskaja Ruś). Ce ne puteţi spune la acest capitol?

– Aici chiar este o situaţie foarte asemănătoare cu români/moldoveni. Ucrainenii din Transcarpaţia au fost parte a Ungariei şi sunt, în mod natural, despărţiţi de munţii Carpaţi de restul naţiunii. Adică procesul creării unei naţiuni comune şi bine definite, care a avut loc în Galiţia şi Bucovina, dintr-o parte, şi Ucraina Nipreană (pe care o numim Ucraina Mare), din alta, nu prea putea să influenţeze populaţia din Regatul Ungariei. De asta, ucrainenii de acolo par a fi foarte similari cu românii din Basarabia. Însă este şi o mare diferenţă. Spre deosebire de istoria moldovenilor, care sunt numai o parte, chiar şi extrem de importantă, a românilor, împreună cu muntenii, ardelenii ş.a.m.d., toţi ucrainenii sunt ruteni. Eu sunt rutean, cu toate că provin din Basarabia şi n-am fost în Transcarpaţia decât în trecere. Asta este foarte uşor de dovedit, dacă te uiţi la literatura, revistele etc. din secolul al XVIII-XIX. Toţi se numesc ruteni, toţi vorbesc de Rutenia. De aceea, e mult mai greu să falsifici istoria cu această denumire, decât în cazul moldovenilor. Chiar dacă nu toţi românii sunt moldoveni, toţi moldovenii sunt români din punct de vedere etnic. Pe când noi, ucrainenii, suntem ruteni cu toţii.

– Domnule Ihor Lubyanov, vă mulţumim pentru acest interviu. Vom fi bucuroşi să vă avem ca interlocutor şi cu alte ocazii.

– Cu plăcere. Şi eu vă mulţumesc.

Patriarhia Moscovei se teme de ortodocşii români. Cazul Hagi Curda: punctul de vedere al unui specialist ucrainean în domeniul religiei

Acţiunile Bisericii Ortodoxe Ruse îndreptate spre interzicerea activităţii Bisericii Ortodoxe Române în Ucraina reprezintă un populism aferist, o poziţie agresivă şi teama de o concurenţă demnă, consideră Andrei Iuraş, docent al Universităţii Naţionale „Ivan Franko” din Lvov, specialist în domeniul religiei.

doc. Andrei Iuraş

„Din punct de vedere legislativ, poziţia Patriarhiei Române în Ucraina poate fi aceeaşi ca şi a Patriarhiei de Kiev. Legislaţia ucraineană nu conţine şi nici nu poate să conţină nici un fel de interdicţii privind dezvoltarea în ţara noastră a comunităţilor, iar în viitor şi a eparhiilor oricărei patriarhii”, a explicat Andrei Iuraş.

Potrivit dumnealui, în acest caz este vorba de două planuri: legislativ şi religios. „Nimeni nu le poate interzice credincioşilor care doresc să aparţină de Patriarhia Română, să creeze aici jurisdicţia acesteia. În Ucraina activează şi Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Frontierelor, şi Biserica Ortodoxă Rusă de Rit Vechi, şi alţii. De aceea, şi cei care doresc să aparţină de Patriarhia Română au acelaşi drept. Cu totul altceva este atitudinea Bisericii Ruse, care doreşte să-şi păstreze influenţa asupra parohiilor de limbă română, mai cu seamă asupra parohiilor din regiunea Cernăuţi, unde există peste o sută de asemenea parohii. Totodată, aceasta se referă şi la partea de sud a regiunii Odesa”.

Docentul Andrei Iuraş consideră că Eparhia de Odesa a Bisericii Ortodoxe Ruse încalcă nu doar limitele impuse de canoanele Bisericii, dar şi limitele oricărei logici şi ale bunului-simţ. „Patriarhia Moscovei declară „necanonicitatea” Bisericii Române, care este perfect canonică sub toate aspectele, doar pentru faptul că Patriarhia Română activează fără coordonare pe un teritoriu pe care Biserica Rusă îl consideră ca fiind al ei. Patriarhia Moscovei a ajuns chiar să considere că sfintele taine ar fi „lipsite de har”, iar Sfânta Liturgie – „nevalidă”.”

Andrei Iuraş este convins că asemenea acţiuni ale eparhiei Bisericii Ortodoxe ruse reprezintă un populism aferist, o poziţie agresivă şi teama de o concurenţă demnă.

Specialistul în domeniul religiei a subliniat că fiecare parohie dispune de personalitate juridică. Înregistrarea unei eparhii se face cu aprobarea organelor centrale bisericeşti. Pe când o parohie este înregistrată de stat dacă în acest sens îşi exprimă voinţa 10-20 de persoane care doresc să-şi practice credinţa. Nimeni nu este în drept să le interzică acest fapt.

„Consider în mod univoc că, mai devreme sau mai târziu, parohiile de limbă română din cadrul Bisericii Ortodoxe din Ucraina (Patriarhia Moscovei) se vor desprinde de aceasta şi vor reveni la Biserica Ortodoxă Română. Este doar o chestiune de timp”, consideră Andrei Iuraş.

Biserica din Hagi Curda, Ismail, înainte de demolarea de către sovietici şi reconstruită de Mitropolia Basarabiei

Amintim că la 16 iulie, grănicerii ucraineni au reţinut un grup de jurnalişti români şi de reprezentanţi ai societăţii civile. Aceştia se deplasau la sfinţirea bisericii din satul Kamâşovka (Hagi Curda), raionul Ismail, regiunea Odesa. Este vorba despre prima parohie a Bisericii Ortodoxe Române în Ucraina. Mitropolia Basarabiei, în comuniune canonică cu Patriarhia Română, care cuprinde parohii din spaţiul fostei URSS, a şi calificat aceste acţiuni drept o încălcare a drepturilor omului, iar Eparhia de Odesa (Patriarhia Moscovei) a fost calificată drept „românofobă”. Respingând orice acuzaţie de „necanonicitate”, Înaltpreasfinţitul Petru, Mitropolit al Basarabiei (Patriarhia Română) a remarcat următoarele: „toţi clericii, toate slujbele şi toate tainele bisericeşti din parohiile din Republica Moldova şi din Ucraina sunt perfect canonice şi valide, dat fiind că noi activăm în cadrul unei Biserici canonice – Patriarhia Română”.

Ihor LUBYANOV, GAZETA PO-UKRAINSKI, KIEV

Recursul Patriarhiei Moscovei la etnolingvistică sau manipularea prin limbaj ca procedeu de menţinere a puterii canonice

Sub patriarhul Kiril, Patriarhia „multinaţională”, de fapt, supranaţională şi, astfel, imperială prin (auto)definiţie, a Moscovei şi a întregii Rusii promovează o nouă politică etnolingvistică.

Dragostea Moscovei pentru ucraineni

Primul element pe care l-au remarcat observatorii vieţii bisericeşti din Rusia este că versiunii ruseşti a paginii oficiale de internet a Patriarhiei din preajma Kremlinului i s-a adăugat, în premieră absolută, versiunea în limba ucraineană. Această noutate nu reprezintă, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere, o concesie generoasă făcută credincioşilor şi clericilor ucraineni care nutresc tendinţe de emancipare canonică de tutela Moscovei. Dacă ar fi fost aşa, „multinaţionala” Biserică rusă ar fi acceptat şi versiuni ale site-ului său oficial în limbile bielorusă şi română. Despre limbile altor popoare din Federaţia Rusă convertite integral sau parţial la Ortodoxie nici nu are rost să vorbim, întrucât Patriarhia Moscovei promovează în raport cu ele, în cel mai rău caz, o politică lingvistică asimilaţionistă, iar în cel mai bun caz, una de aculturaţie, ca primă etapă a rusificării.

Înapoi la Rusia kieveană

Al doilea element ţine de conceptul „două limbi, un singur popor” lansat de patriarhul Kiril cu ocazia primei sale vizite la Kiev, la scurt timp după înscăunarea sa la Moscova. Acest concept presupune că ruşii şi ucrainenii, chiar dacă vorbesc două limbi diferite, dar intim şi puternic înrudite şi, în proporţie de 80 la sută, reciproc inteligibile, reprezintă o singură etnie, cu rădăcini comune în Rusia kieveană („Киевская Русь” în rusă şi „Київська Русь” în ucraineană).

Biserica Ruscă

Precum se ştie, manipularea prin limbaj precede manipularea socială. Şi dacă lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, imperiile se fac ele însele prin propriile lor cuvinte. La indicaţia patriarhului Kiril, titulatura „Biserica Ortodoxă Rusă” (Русская Православная Церковь) a încetat să mai fie tradusă în ucraineană ca şi mai înainte, corect, „Російська Православна Церква”, ci, într-un mod absolut ciudat, care sfidează regulile limbii ucrainene – „Руська Православна Церква”. Româneşte, ca să apelăm la un arhaism care îi desemna pe slavii răsăriteni, ar trebui să echivalăm această titulatură cu „Biserica Ortodoxă Ruscă”. Termenul „rusca/ruscă” a avut o largă circulaţie la românii intra şi extracarpatici, inclusiv în Basarabia, fiind fixat într-un şir întreg de toponime.

În ucraineana modernă şi literară, termenul „rus/rusă” sau „rusesc/rusească” se traduce invariabil şi exclusiv prin „російський/російська”. Mişcarea patriarhului a fost una subtilă, transformarea terminologică Російська/Руська vrând să arate că Patriarhia Moscovei nu este doar Biserica naţională a Federaţiei Ruse, ci şi, concomitent, a Ucrainei, ba chiar că ar fi a Ucrainei mai întâi şi abia apoi a Federaţiei Ruse, iar în subsidiar şi a Bielorusiei, adică a Rusiei Albe. Luate la un loc, Federaţia Rusă, Ucraina, Bielorusia, dar şi Republica Moldova, ar alcătui, în viziunea patriarhului Kiril, Lumea Rusă, având un singur popor şi vorbind câteva limbi înrudite, printre acestea fiind şi „moldoveneasca”.

Cu gândul tot la teritorii

Conceptele de „Русь” (Rusia Mare, Rusia Mică şi Rusia Albă), „Русский мир” – „Lumea Rusă” (Federaţia Rusă, Ucraina, Bielorusia şi Republica Moldova) sunt eufemisme pentru ceea ce Patriarhia Moscovei consideră a fi „teritoriu canonic rusesc”, ca şi pentru ceea ce, în partea europeană a fostei URSS, Kremlinul consideră a fi „vecinătatea apropiată”. Totodată, aceste concepte sunt manipulatorii. Manipularea porneşte de la cuvintele cu care operează manipulatorii, fie că sunt factori ecleziastici sau politici, fie că sunt de la Moscova, de la Kiev sau de la Tiraspol.

Limba „moldovenească” de la Moscova

După cum arătam, Patriarhia Moscovei, atât de aprig angajată într-o absurdă competiţie canonică cu Patriarhia Română în Republica Moldova, nu acceptă şi o versiune românească a site-ului său oficial. Este potrivit să ne întrebăm: de ce oare? Răspunsul este simplu şi stă la vedere. Patriarhia Moscovei, al cărei supus este, între alţii, ambasadorul României la Chişinău, Marius Lazurca, dar şi premierul Vladimir Filat şi interimarul Marian Lupu, este adepta teoriei „limbii moldoveneşti”, distincte de limba română şi a „etniei moldoveneşti”, distincte de etnia română. În plus, tributară încă panslavismului răsăritean, ea acceptă cu dificultate, ba chiar cu multă silă, alfabetul latin. Cu toate acestea, în ultimii doi ani am putut observa publicarea pe site-ul Patriarhiei Ruse a câtorva ştiri în versiune românească, cu specificarea: „Материал на: молдавском”, adică, material în limba moldovenească. Dacă ar fi indicat că respectivele materiale sunt în limba română, Patriarhia Moscovei şi-ar fi desfiinţat teoria privind aşa-zisele diferenţe etnice şi lingvistice dintre locuitorii băştinaşi ai României şi Republicii Moldova.

Câteva cuvinte despre Statutele bisericeşti

Ceea ce-i scapă însă patriarhului Kiril al Moscovei, este că subdiviziunea sa canonică din Republica Moldova declară, pentru evidente motive de conjunctură, că foloseşte, în administraţie şi în cultul liturgic, LIMBA ROMÂNĂ.

Să nu se supere nimeni pentru sintagma „subdiviziune canonică”. Statutul Patriarhiei Moscovei o consfinţeşte în articolul său 2: „Bisericile Autonome şi Autoconduse, Exarhatele, circumscripţiile mitropolitane, eparhiile, instituţiile sinodale, protopopiatele, parohiile, mănăstirile, frăţiile, instituţiile de învăţământ teologic, misiunile, reprezentanţele şi aşezămintele care intră în Biserica Ortodoxă Rusă (numite în continuare „subdiviziuni canonice” (aici şi în continuare sublinierile ne aparţin – nota noastră)) alcătuiesc canonic Patriarhia Moscovei”. Printre aceste „subdiviziuni canonice” este şi parohia „Sfântul Dumitru” din Chişinău al cărei foarte ataşat enoriaş este ambasadorul României la Chişinău Marius Lazurca, care dă un foarte prost şi molipsitor exemplu pentru protipendada de origine română de la noi. Acest soi de enoriaşi se simt confortabil în „subdiviziunea canonică” rusească, de vreme ce Patriarhia Moscovei se defineşte, în articolul 1 al Statutului său, astfel: „Biserica Ortodoxă Rusă este o Biserică multinaţională Autocefală Locală (…)”, ca, în articolul 3 al aceluiaşi Statut, să arate: „Jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse se întinde asupra persoanelor de credinţă ortodoxă care locuiesc pe teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe Ruse: în Rusia, Ucraina, Bielorusia, Moldova, Azerbaidjan, Kazahstan, Kirghizia, Letonia, Lituania, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan, Estonia, precum şi asupra ortodocşilor din alte ţări care aderă la ea benevol”. Între altele fie spus, faptul că Republica Moldova este menţionată în Statutul Patriarhiei Moscovei ca „Moldova” pur şi simplu, şi nu cu denumirea ei oficială, demonstrează o dată în plus poftele expansioniste ale Bisericii Ruse asupra întregii Moldove istorice până la Carpaţi. Altminteri, hipercentralizata Patriarhie de lângă Kremlin ar fi indicat corect denumirea statului nostru, aşa cum o face în cazul tuturor celorlalte state trecute în lista sa „teritorial-canonică”.

Centralismul n-a murit, doar un pic a aţipit

Lectura articolelor din Statutul Patriarhiei Moscovei este cât se poate de utilă. Ea ne permite să înţelegem că „subdiviziunea canonică” condusă de mitropolitul Vladimir la Chişinău nu este decât o simplă „subdiviziune”, nicidecum o Biserică naţională locală. Să urmăm însă firul lecturii. Articolul 5 al respectivului Statut statuează: „Biserica Ortodoxă Rusă este înregistrată în calitate de persoană juridică în Federaţia Rusă ca organizaţie religioasă centralizată”. Asta-i bună de tot! După centralismul democratic proclamat de Lenin, iată că avem şi un „centralism religios” proclamat de patriarhul Kiril! Centralizarea este inclusiv lingvistică, nu doar administrativă. Oricât de „multinaţională” s-ar autodeclara pretenţios şi ipocrit, Patriarhia Moscovei nu tolerează în Sinodul său decât limba rusă.

Naţionalitatea şi limba română sub Patriarhia Moscovei

Cu tot centralismul religios impus de Moscova, după cum am arătat şi mai sus, „subdiviziunea canonică” de la Chişinău, recunoaşte oficial, cu jumătate de gură, ca să nu fie auzită în capitala Rusiei, că pe mica ei parcelă din „teritoriul canonic” al Bisericii Ortodoxe Ruse se vorbeşte limba română! Chiar aşa, limba română, fără nici un fel de ghilimele sau paranteze! Articolul 6 al „subdiviziunii canonice” ruseşti de la noi glăsuieşte: „În locaşurile sfinte ale Bisericii Ortodoxe din Moldova serviciile divine se oficiază în limba română. În unele parohii – în limbile slavonă, ucraineană, găgăuză sau bulgară, în dependenţă de naţionalitatea şi doleanţele credincioşilor din respectiva parohie”. Când recunoaşte, în răspăr cu centrul religios de la Moscova, că foloseşte limba română, „subdiviziunea canonică” recunoaşte că şi majoritatea covârşitoare a credincioşilor din parcela sa sunt de naţionalitate română. Logica juridică sănătoasă care transpare din articolul 6 al Statutului se sprijină pe legătura dintre limba de cult şi naţionalitatea credincioşilor, fie ei majoritari sau minoritari. Articolul 6 denunţă şi răstoarnă toată propaganda făţarnică a Patriarhiei Ruse care se străduieşte să-şi justifice jurisdicţia peste ortodocşii de naţionalitate şi de limba română din Republica Moldova prin nişte numai de ea ştiute „diferenţe” dintre „limba moldovenească” şi limba română, dintre „etnia moldovenească” şi etnia română. Este chiar de mare mirare că Patriarhia Moscovei nu a intervenit până acum şi nu a luat măsurile de rigoare, după cum îi stă în nărav, ca articolul 6 al Statutului „subdiviziunii canonice” din Republica Moldova să fie adus în conformitate cu doctrina Patriarhiei Ruse despre români şi moldoveni.

Că Moscova îi consideră pe credincioşii ortodocşi „de naţionalitate moldovenească” drept mezini de pripas ai Lumii Ruse, este clar. Ceea ce nu este limpede deloc, este de unde şi până unde s-au luat credincioşii „de naţionalitate română” şi limba română, în general, în cuprinsul necuprinsei Lumi al celor trei Rusii. Este însă de prisos să ne punem această retorică întrebare. Că doar n-o fi fost tocmit articolul 6 din statutul „subdiviziunii canonice” locale a Bisericii Ruse doar pentru ambasadorul României la Chişinău, Marius Lazurca.

Toamna Patriarhului rus pentru număratul bobocilor români

Chestiunea etnolingvistică, împletită cu cea teritorial-canonică, este una de mare preocupare pentru patriarhul Kiril. Guvernul condus de Vladimir Filat, colegul de jurisdicţie şi de parohie al ambasadorului Lazurca, ca şi „subdiviziunea canonică” în frunte cu mitropolitul Vladimir ne-au anunţat că aşteaptă vizita patriarhului rus în Republica Moldova între 9 şi 12 octombrie. Pregătirile sunt în toi. Episcopul Marchel Mihăiescu de Bălţi şi Făleşti (Patriarhia Moscovei), împreună cu fostul ministru al Apărării al Republicii Moldova, Valeriu Pleşca, ca emisari ai mitropolitului Vladimir, au efectuat zilele acestea o vizită tocmai la Irkuţk, în Siberia Orientală, pentru a-l întâlni pe patriarhul Kiril, cu care să pună la punct detalii ale anunţatei vizite în Republica Moldova. Contrar unor ştiri apărute în presă, despre o posibilă contramandare a vizitei şi despre un presupus atac de cord suportat de către patriarhul Kiril, acesta este bine sănătos şi aproape permanent călător, în inspecţii, prin foarte centralizata sa patriarhie.

Jarul Patriarhului rus în capul Ţinutului Herţa

Preotul Mihail Jar

Ceea ce nu s-a ştiut până mai ieri, dar a transpirat deja din cercurile bisericeşti către presă, este că aceste pregătiri vizează „descălecarea patriarhală” nu doar în Republica Moldova, ci şi într-o altă zonă, tot în cuprinsul Moldovei istorice, mai exact în ţinutul Herţa din actuala regiune Cernăuţi incorporată Ucrainei. Este vorba de mănăstirea Bănceni condusă de preotul Mihail Jar, un cleric de origine română şi un înflăcărat adept al jurisdicţiei moscovite peste români. Raionul Herţa este un ţinut curat românesc, etnicii români constituind peste 95% din populaţie. Aceşti români, populând compact regiunea, sunt aproape sută la sută pe stil nou, o excepţie în tot cuprinsul Lumii Ruse. Mănăstirea de la Bănceni este însă singura „subdiviziune canonică” de stil vechi implantată în interiorul ţinutului Herţa. Dorinţa preotului Mihail Jar, ca şi intenţia patriarhului Kiril, este de a transforma mănăstirea de la Bănceni în stavropighie patriarhală, adică într-un avanpost canonic moscovit, subordonat direct Patriarhului întregii Rusii, la doar câţiva kilometri de actuala frontieră cu România. Astfel, Biserica Rusă vrea să mai împlânte un ţăruş „canonic” (patriarhul Kiril consideră că tot ceea ce este rusesc pe pământul Moldovei istorice este „foarte canonic”, după cum tot ceea ce este românesc este cât se poate de „necanonic”). Stavropighia patriarhală rusă de stil vechi înfiptă în inima ţinutului Herţa este gândită la Moscova şi ca un fel de bornă de hotar a „teritoriului canonic” al ceea ce patriarhul Kiril numeşte „Sfânta Rusie”. Este vorba despre o sfidare şi despre un avertisment adresate Bisericii Ortodoxe Române din trupul viu al căreia Patriarhia Moscovei a muşcat şi a înghiţit dintr-o înfulecare hălci mari şi grase: Basarabia întreagă, sfârtecată la rândul ei în trei, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. Pentru că hălcile româneşti îi mai produc „Sfintei Rusii” indigestie, s-a decis „rumegarea” cu metodă şi sistem a respectivelor bucăţi (sau bucate?), deosebit de nutritoare pentru flămândul pântece imperial. Că stavropighia de la Bănceni are menirea unui focar de răspândire a limbii ruse, nu încape nici o îndoială, această mănăstire fiind singura din ţinutul Herţa în care paralelismul lingvistic româno-rus a fost deja impus. Sursele noastre bisericeşti susţin că pe românii din Herţa îi va podidi nu doar bucuria de a-i închina mănăstirea Bănceni patriarhului Kiril, ci şi de a-i primi, ca oaspeţi aleşi şi pe premierul rus Vladimir Putin, împreună cu preşedintele ucrainean Victor Ianukovici. Nu punem mâna în foc că va fi anume aşa, dar tot am da puţin crezământ surselor noastre bine informate, aflând că preotul Mihail Jar este duhovnicul preşedintelui Ianukovici.

Tot imperiul cu Biserica şi drăcoveniile lui

Este naiv să credem că în octombrie „multinaţionalul” patriarh rus Kiril va sluji la Chişinău în limba română. Sau la Băncenii din românescul nostru ţinut Herţa. Şi nici nu-şi va citi discursurile în limba română, aşa cum a făcut-o fostul Papă polonez Ioan Paul al II-lea la Bucureşti, când a sărutat pământul strămoşilor noştri şi a omagiat Ortodoxia de limbă latină. Este la fel de naiv să credem că marele şi duhovnicescul părinte moscovit al ambasadorului Lazurca va dispune încropirea unei versiuni în limba română a paginii de internet a patriarhiei sale „multinaţionale” şi „multilingve”. Patriarhia Moscovei, de la care duhneşte rău a imperialism ţarist şi sovietic, se căzneşte să clădească o Lume Rusă nu de dragul românilor sau a limbii române, cu geniul şi frumuseţile ei. Văzându-i vorbele şi faptele de până acum, putem fi siguri că una dintre principalele idei, obsesivă şi atât de păgână, din capul patriarhului Kiril este cea imperială rusă. Iar imperiul rus a avut şi are tendinţa uniformizării, adică a rusificării. Dacă nu forţate ca înainte, silenţioase. Astăzi Moscova nu mai dă năvală peste noi, nici în Basarabia şi nici în Herţa, cu tancurile. Ea vine cu buze mieroase, cu tămâie şi cu agheasmă. Dacă ocupaţia cu tancurile sau alte drăcovenii nu mai merge, merge ocupaţia cu patrafirul şi omoforul. Iar Patriarhia Moscovei are omofor larg, încât chiar câteva planete sunt prea puţine ca să încapă sub el.

Post-scriptum: La doar o zi de la postarea materialului pe internet, presupunerile noastre s-au confirmat. Patriarhia Moscovei şi-a lansat „versiunea moldovenească” a site-ului său. Faptul se datorează existenţei unui proiect al Bisericii Ruse, care ne anunţă: „În data de 1 octombrie 2009 a fost deschisă noua versiune a portalului. În data de 19 iunie 2010 a început să activeze versiunea ucraineană a sitului, iar din data de 7 septembrie 2011 a fost deschisă în mod oficial versiunea moldovenească”. Adresa site-ului este: http://www.patriarchia.ru/md/. Serviciul de presă al „subdiviziunii canonice” ruse din Republica Moldova se laudă şi se bucură, aducându-ne la cunoştinţă că „recent în reţeaua internet a apărut versiunea în limba de stat pentru site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei”. Patriarhia Moscovei şi oamenii săi din „subdiviziune” se tem de sintagma „limba română” ca dracul de tămâie.

Patriarhia Moscovei alimentează separatismul abhaz şi transnistrean

Puternic angajată politic, Biserica Rusă recidivează în dosarul separatismului din spaţiul ex-sovietic. Patriarhul Moscovei, Kiril Gundiaev, cunoscut ca un nostalgic după fosta URSS, un susţinător făţiş al lui Fidel Castro, căpetenia comuniştilor cubanezi, şi al lui Talgat Tadjuddin, muftiul-şef al Rusiei, ca să aducem în atenţie doar două nume, i-a trimis zilele acestea un mesaj de felicitare lui Aleksandr Zolotinskovici Ankvaba, aşa-zisul „preşedinte” al autoproclamatei „republici Abahazia” din Georgia.

Pagina de internet a Bisericii Ortodoxe Ruse publică mesajul patriarhului Kiril al Moscovei. Să urmărim textul în traducerea noastră românească: „Mesajul de felicitate al Sanctităţii Sale, Patriarhul Kiril, către nou-alesul Preşedinte al Republicii Abhazia, A.Z. Ankvaba. 27 august 2011, orele 17:52. Sanctitatea Sa, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, Kiril, l-a felicitat pe A. Z. Ankvaba cu ocazia alegerii sale în funcţia de Preşedinte al Republicii Abhazia. Nou-alesului Preşedinte al Republicii Abhazia, A. Z. Ankvaba. Stimate Aleksandr Zolotinskovici! Primiţi sincerele noastre felicitări cu ocazia victoriei repurtate în alegerile pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Abhazia. Susţinerea acordată poziţiei Dumneavoastră active şi recunoaşterea îndelungatei Dumneavoastră experienţe de lucru demonstrează năzuinţa locuitorilor Abhaziei de a păşi pe calea păcii, a dezvoltării cooperării interetnice, de ridicare a nivelului spiritual şi social al vieţii. Ne exprimăm speranţa că tradiţiile culturale şi religioase multiseculare dintre popoarele frăţeşti vor servi drept temelie trainică pentru o largă interacţiune dintre popoarele noastre. Vă urez bunăstare, lungime de zile şi ajutor de la atotputernicul Dumnezeu în dificila Dumneavoastră slujire de acum încolo. Cu respect, Kiril, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii”.

Asemenea gesturi ale Bisericii Ruse de recunoaştere oficială, susţinere, preţuire, încurajare şi binecuvântare a regimurilor banditeşti şi separatiste din spaţiul ex-sovietic nu sunt o noutate pentru nimeni. Predecesorul patriarhului Kiril, Alexei al II-lea Rudiger, deconspirat ca agent al serviciilor secrete de la Moscova, a susţinut deschis separatismul transnistrean, abhaz şi sud-osetin. Această susţinere s-a manifestat, între altele, prin acordarea celor mai înalte distincţii bisericeşti căpeteniilor separatiste de la Tiraspol, Suhumi şi Ţhinvali, precum şi multora dintre acoliţii acestora. Igor Smirnov, Eduard Kokoitî, Serghei Bagapş, trei agenţi ai Rusiei autoproclamaţi „preşedinţi” de state, au fost întotdeauna oaspeţi de onoare la Patriarhia Moscovei. Patriarhul Kiril a continuat linia politică a patriarhului Alexei al II-lea. Atât patriarhul Alexei al II-lea, cât şi patriarhul Kiril, dar şi mulţi alţi membri ai Sinodului Bisericii Ruse au primit cu recunoştinţă „distincţii de stat” din partea celor trei regimuri ilegale, banditeşti şi separatiste din Republica Moldova şi Georgia.

Trebuie să amintim în context că, în anul 2006, Patriarhia Moscovei, sub omoforul căreia stau şi premierul Vladimir Filat, şi preşedintele interimar Marian Lupu, şi ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al României la Chişinău, Marius Lazurca, şi primarul general al capitalei Dorin Chirtoacă, şi banditul Igor Smirnov, a susţinut public desfăşurarea unui aşa-zis „referendum pentru unirea Transnistriei cu Rusia”. Am arătat şi cu alte ocazii anterioare că mitropolitul rus de Odesa şi Ismail, Agatanghel (Alexei Mihailovici Savvin), i-a trimis lui Smirnov, la 18 septembrie 2006, o telegramă oficială, publicată de separatişti, în care susţine că „întreaga comunitate religioasă din regiunea Odesa salută rezultatele referendumului din 17 septembrie 2006. Vă felicităm din suflet cu prilejul strălucitului bilanţ al acestui referendum”, adăugând că „acest eveniment va contribui la consolidarea relaţiilor de frăţietate dintre popoarele slave de răsărit” şi că „procesul de consolidare a statalităţii şi independenţei Republicii Transnistrene este unul ireversibil”. Nici Patriarhul Alexei al II-lea nu s-a lăsat mai prejos şi, ca un soldat exemplar al interesului imperial rus, l-a felicitat pe Smirnov, tot în septembrie 2006, în legătură cu „rezultatele referendumului”, dorindu-i „putere fizică şi spirituală pentru a continua lucrările utile la locul slujirii Domniei voastre”. Mărturie vie a acestor complicităţi politice ale Patriarhiei Moscovei cu regimul separatist de la Tiraspol îl constituie şi faptul că Biserica Rusă a întreţinut de-a lungul ultimelor două decenii o bogată corespondenţă cu căpeteniile separatiste, cărora le recunoaşte calităţile de impostură în care s-au autoplasat. Presa de la Chişinău, Tiraspol şi Moscova a consemnat aceste gesturi de complicitate făţişă.

Nu ponegrim şi nu ne dedăm unei retorici îndreptate fără umbră de temei împotriva Bisericii Ruse care ţine în prizonieratul ei canonic câteva milioane de români ortodocşi. Este bine să ne referim punctual la fapte concrete care vorbesc de la sine. Pentru împrospătarea memoriei preasmeriţilor fii duhovniceşti ai Patriarhiei Moscovei ca Vladimir Filat sau Marius Lazurca, să mai arătăm că la 15 octombrie 2007, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, Alexei al II-lea, i-a conferit ordinul „Cuviosul Serghie de Radonej”, de gradul II, lui Grigori Maracuţa, o altă căpetenie a regimului separatist de la Tiraspol, în calitatea acestuia de „reprezentant special al Sovietului Suprem al RMN pentru relaţii interparlamentare”. Ordinul i-a fost înmânat lui Maracuţa de episcopul Iustinian Ovcinnikov, fost de Tiraspol şi Dubăsari. Acest gest al Bisericii ruse a fost făcut în prezenţa altor doi ierarhi veniţi special din Rusia: arhiepiscopul Aleksandr (Aleksandr Ghennadievici Moghiliov) de Kostroma şi Galici şi episcopul Tihon (Nikolai Vladimirovici Stepanov) de Arhanghelsk şi Holmogorie, colegi de sinod ai mitropolitului Vladimir Cantarean de la Chişinău.

Gestul patriarhului Kiril al Moscovei din 27 august faţă de „preşedintele Abhaziei” ne oferă prilejul să readucem în atenţie şi alte fapte „ortodoxe” ale reprezentanţilor Bisericii Ruse, în ale cărei izvoare s-au adăpat şi se adapă unii ca Vladimir Filat, Marius Lazurca, Mircea Snegur, Petru Lucinschi, Serafim Urechean. Unul dintre oamenii cei mai de nădejde ai Patriarhiei Moscovei, arhiepiscopul Iustinian Ovcinnikov, arhiepiscop de Novo-Fominsk şi vicar al eparhiei Moscovei, poartă şi astăzi cu mândrie în piept „Ordinul Republicii Nistrene”, acordat de banditul Smirnov. Arhiepiscopul Iustinian susţinea, bunăoară, într-un interviu acordat revistei „Zarubejie blijnee i dalnee” în 1998 (nr. 3, pag. 41.), că „republica transnistreană” este „un garant al independenţei Moldovei şi, concomitent, o santinelă a intereselor Patriarhiei Moscovei în regiune”. Se ştie că aceste convingeri ale sinodalului rus nu s-au schimbat. Dimpotrivă, ele s-au consolidat. Această santinelă geopolitică a Rusiei, recunoştea fără nici un ocoliş că „în situaţia creată îmi văd sarcina în consolidarea pe toate căile a poziţiei Bisericii Ortodoxe Ruse în regiune. Dacă vom reuşi să rămânem devotaţi Patriarhiei Moscovei pe acest petic de pământ, înseamnă că le vom da o mână de ajutor şi Mitropoliei Moldovei, şi raioanelor învecinate ale Ucrainei”. Este util să mai amintim că asemenea patriarhilor săi, Alexei al II-lea şi Kiril, Iustinian Ovcinnikov, cel care ani la rând a salutat, alături de Igor Smirnov şi ceilalţi criminali de stat de la Tiraspol, paradele militare ale separatiştilor, a vorbit întotdeauna despre un aşa-numit „popor transnistrean”.

Acum, când Vladimir Filat aşteaptă vizita patriarhului Kiril al Moscovei la Chişinău, subiectul interferenţelor bisericeşti în politică nu poate să nu atragă atenţia oricărui creştin preocupat sincer de destinele poporului şi Bisericii noastre. Biserica Rusă rămâne a fi, spre enorma pierdere a Ortodoxiei, un instrument banal, jalnic şi docil al interesului imperial moscovit în regiunea noastră şi în lume. Exponenţii ei nu vor ezita să se servească, în cel mai neaşteptat şi urât mod, de stindardul sfânt şi curat al Ortodoxiei pentru „consolidarea pe toate căile a Bisericii Ortodoxe Ruse în regiune”. Acest „pe toate căile” spune multe, mai multe chiar decât s-ar putea crede. Avem astfel dovada limpede că nu mântuirea sufletească a oamenilor şi a neamurilor face obiectul grijilor Patriarhiei Moscovei în lume, ci doar puterea, puterea şi iar puterea. Şi cum puterea fără bani şi fără politică (inclusiv geopolitică) este mai greu de obţinut şi de menţinut, cele două componente (financiară şi geopolitică) sunt şi vor fi încă multă vreme prezente în modul de gândire şi în practicile ierarhiei ruse. De aici şi întregul cortegiu de fenomene cum sunt concurarea absurdă a Patriarhiei Române în Republica Moldova, pedalarea pe teoria vetustă şi aberantă a moldovenismului etnic distinct de românism, susţinerea separatismului teritorial, binecuvântarea trupelor ruse de ocupaţie şi a regimentelor căzăceşti aduse dincolo de Nistru şi tot aşa mai departe. Spre regretul nostru şi al foarte multora dintre creştini, Patriarhia Moscovei vede Ortodoxia, mai degrabă, ca un surogat ideologic, un substitut al vechii ideologii comuniste menite să închege „poporul sovietic” şi să-l menţină în fruntariile nedrepte întinse de Stalin peste noi. Asta înseamnă însă să te serveşti de Ortodoxie, nu să serveşti Ortodoxia.

Nu ne stă în obicei să ne autocităm. Totuşi, dată fiind paralela abhazo-transnistreană din gândirea şi acţiunile patriarhului Moscovei, precum şi eterna actualitate a complicităţilor Bisericii ruse cu politica imperială a Kremlinului, dorim să reproducem aici răspunsul pe care li l-am acordat cu ceva vreme în urmă colegilor de la FLUX pe marginea implicaţiilor Patriarhiei Moscovei în regiunea georgiană Abhazia: „Cunoaştem năravurile Patriarhiei din preajma Kremlinului. Ea procedează la fel şi în cazul regimurilor separatiste implantate de Moscova în Georgia. Neamul georgian are o Biserică ortodoxă autocefală din anul 457. Recunoscând formal dreptul de jurisdicţie al Bisericii georgiene asupra întregului teritoriu naţional, Biserica rusă încearcă să creeze în Oseţia de Sud o aşa-numită „Eparhie a Alaniei”, oseţii fiind preponderent ortodocşi, iar în Abhazia încearcă să instituie o eparhie „abhază” autonomă, în timp ce abhazii sunt preponderent politeişti. În 1989, în Abhazia locuiau 46% de georgieni (ortodocşi), 18% de abhazi (păgâni politeişti), 16% de armeni (monofiziţi) şi alţii. În prezent, numărul georgienilor s-a redus la 29% din cauza persecuţiilor etnice şi religioase care au determinat emigrări masive. Preasfinţitul Daniel, episcop georgian de Suhumi şi Imeretia, a fost forţat să se refugieze în interiorul ţării, clerul georgian este izgonit în proporţie de 95% din regiunea Abhaziei, iar puţinii preoţi georgieni care au mai rămas au parte de un tratament identic cu cel aplicat de autorităţile moldovene clerului Mitropoliei Basarabiei. Biserica rusă a acceptat deschiderea la Moscova a unei reprezentanţe oficiale a „bisericii abhaze” şi, fără acordul Bisericii georgiene, formează în şcolile teologice din Rusia mai multe cadre preoţeşti selectate dintre etnicii abhazi din partea de nord-vest a Georgiei. Căpeteniile separatiste Eduard Kokoitî din Oseţia de Sud şi Serghei Bagapş din Abhazia sunt recunoscuţi ca „preşedinţi” şi trataţi de Biserica rusă la fel ca şi Igor Smirnov. Diferenţa este că Patriarhul Georgiei, Ilie al II-lea (Guduşauri-Şiolaşvili), a protestat energic de fiecare dată împotriva amestecului şi abuzului rusesc în ţara sa, pe când mitropolitul Vladimir de la Chişinău este mână în mână cu cei care sapă la temelia Republicii Moldova”.

Întrebarea care vine acum şi pe care o poate formula oricine este: ce caută unii ca pioasele lor excelenţe Vladimir Filat şi Marius Lazurca în această ceată deloc duhovnicească a Patriarhiei Moscovei şi profund străină duhului adevărat al sfintei şi vechii noastre Ortodoxii? Este totuşi vorba de Întâistătătorul lor şi de Patriarhia lor Mamă, cu toate gesturile ei pe deplin asumate.

Vladimir Filat, prea lesne alintat de atâtea ori cu cuvinte încurajatoare la Bucureşti şi în Occident, nu va da un răspuns, pentru că domnia sa evită să explice înregimentarea sa benevolă în cohortele de fii ai Patriarhiei Moscovei, alături de Sminov, Şevţov-Antiufeev, iar mai nou şi de acest agent geopolitic pe numele său Aleksandr Zolotinskovici Ankvaba.

Va răspunde oare plenipotenţiarul şi extraordinarul ambasador Marius Lazurca, singurul ambasador european de la noi afiliat Bisericii Ruse? Avem motive să ne îndoim, chiar dacă, într-o după-amiază liniştită de 14 octombrie 2010 plenipotenţiara sa excelenţă ne dădea telefonic şi cu multă fermitate asigurări în acest sens.

În încheiere, nu vom formula nici un fel de concluzii. Ele stau la suprafaţă. Cine are ochi de văzut, vede. Cine are minte de înţeles, înţelege. Cine are suflet românesc, are. Cine nu are, nu are. Dacă nu avem dreptate, să ne contrazică cei care au căderea să o facă. Nu spre a ne da nouă satisfacţie, ci pentru nesmintirea sufletească a milioanelor de români rupţi cu sila din matca părintească de către hiperpolitizata Patriarhie Rusă.

Ruşii, românii şi maghiarii revendică drepturi lingvistice în Ucraina

Surpriză mare la Kiev. Doi parlamentari din Partidul Regiunilor aflat la guvernare, Vadim Kolesnicenko şi Serghei Kivalov, au depus în Rada Supremă un proiect de lege prin care cer statutul oficial, egal cu cel al limbii ucrainene, pentru limbile principalelor minorităţi etnice din Ucraina, scrie „Nezavisimaia gazeta” de la Moscova în numărul său din 31 august. Proiectul a fost susţinut, în calitate de coautori, de către Arkadi Monastârski, director general al Fundaţiei Evreieşti din Ucraina, Mihaly Tovt, preşedinte de onoare al Uniunii Democrate a Maghiarilor din Ucraina, şi de către Aurica Bojescu, secretar responsabil al Uniunii interregionale „Comunitatea Românească din Ucraina”.

Intitulat „Despre bazele politicii lingvistice de stat” şi fiind înregistrat la 26 august cu numărul 9073, proiectul de lege prevede statutul de limbi regionale pentru „rusă, bielorusă, bulgară, armeană, găgăuză, idiş, crâm-tătară, moldovenească, germană, neogreacă, poloneză, ţigănească, română, slovacă, maghiară, rusină, caraimă şi crâmceacă”. Coautorii proiectului arată în nota de fundamentare, postată pe pagina de internet a Radei Supreme, că „legislaţia lingvistică a Ucrainei este una nesistemică, contradictorie şi cât se poate de lacunară”. „Dacă este să ne raportăm la datele ultimului recensământ general al populaţiei din Ucraina, din anul 2001, în cazul adoptării proiectului de lege limba rusă va căpăta statutul de limbă regională în 13 unităţi administrativ-teritoriale din Ucraina”, mai arată coautorii proiectului.

Corespondentul de la „Nezavisimaia gazeta” este de părere că proiectul de lege are toate şansele să fie adoptat în cadrul celei de a noua sesiuni din legislatura a VI-a, întrucât „regionalii” deţin majoritatea în Parlamentul ucrainean.

Potrivit proiectului de lege, limba rusă şi celelalte limbi regionale ar urma să fie folosite în organele puterii de stat de toate nivelurile, precum şi în sfera serviciilor administrative. Un articol special al proiectului prevede posibilitatea ca paşaportul de cetăţean al Ucrainei, diplomele universitare, livretele militare, cărţile de muncă, adeverinţele de căsătorie şi alte acte eliberate de autorităţile de stat să cuprindă informaţii nu doar în limba ucraineană de stat, ci, la alegere, şi în una dintre limbile minoritare care urmează să primească statut oficial la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale.

De asemenea, proiectul prevede utilizarea limbilor regionale în procedurile judecătoreşti, cele de urmărire administrativ-penală, în activitatea de antreprenoriat, precum şi în învăţământ. Astfel, instrucţiunea publică se va putea face în grupe, clase şi şcoli cu predare integrală în una dintre limbile minoritare şi regionale. Iniţiativa legislativă mai prevede posibilitatea folosirii limbilor regionale în presa scrisă şi audiovizuală, dar şi în dublajul de film, în funcţie de cererea publicului spectator. Singurul domeniu în care limba ucraineană ar urma să-şi păstreze statutul de unică limbă utilizată va fi cel al Forţelor Armate şi al structurilor paramilitare.

Pentru ca o limbă minoritară din Ucraina să obţină statutul oficial de limbă locală sau regională va fi necesară o pondere de 10% a vorbitorilor limbii respective, propun autorii proiectului de lege. Totodată, proiectul admite excepţii, când o limbă vorbită de mai puţin de 10% din populaţia localităţii, raionului sau regiunii ar putea dobândi statut de limbă locală sau regională. În asemenea cazuri va trebui să existe decizii ale autorităţilor locale vizate sau un număr rezonabil de semnături ale locuitorilor.

Reacţiile analiştilor şi comentatorilor de la Kiev nu au întârziat să apară pe marginea acestei iniţiative parlamentare. Victor Nabojenko, de la „Barometrul ucrainean”, este, bunăoară, de părere că noul proiect de lege va conduce la formarea autonomiilor maghiară şi română în Ucraina de vest. Nabojenko a declarat pentru „Nezavisimaia gazeta”, pe un ton alarmist, următoarele: „În ultimii ani, în Ucraina de vest ia amploare fenomenul separatismului. La aceasta îşi aduc contribuţia ţările vecine Ungaria şi România. Budapesta le eliberează paşapoarte maghiarilor din Transcarpaţia, iar România – românilor din regiunea Cernăuţi. Aceasta constituie o problemă. Dacă va fi adoptată o nouă lege cu privire la funcţionarea limbilor, fenomenul va lua turaţii. Într-un asemenea caz ar putea apărea două formaţiuni autonome în partea de vest a ţării. Autorii proiectului de lege nu s-au gândit la o asemenea perspectivă. Scopul urmărit de ei a fost altul şi se referă la regiunile de răsărit: neadmiterea înfiinţării unui nou partid prorus de stânga. Acest proces a scăpat de sub control. Dacă un asemenea partid va fi creat, iar regiunile de răsărit îşi trimit deja emisarii pentru susţinere la Moscova, Partidul Regiunilor va primi o lovitură puternică. Şi iată că „regionalii” şi-au adus aminte despre una dintre promisiunile lor electorale: limba rusă a doua limbă de stat. Ceea ce fac însă Kolesnicenko şi Kivalov nu va conduce la stabilizarea situaţiei în est, ci la separatism în vest”. „Crimeea şi Doneţkul nu vor fi luate şi duse de nimeni nicăieri, ele vor rămâne pe loc, indiferent dacă va fi adoptată sau nu o nouă lege despre funcţionarea limbilor. Pe când Transcarpaţia şi Cernăuţii ar putea încerca să se separe, ţinând cont, mai cu seamă, de faptul că în Ungaria au venit la putere naţionaliştii, de altfel, ca şi în România, ţări care nu fac un secret din dorinţa lor de a-şi redobândi teritoriile cuprinse altădată în fruntariile lor”, a mai declarat Nabojenko.

„Nezavisimaia gazeta” îl citează şi pe Veaceslav Kirilenko, preşedintele grupului parlamentar „Pentru Ucraina”, care a menţionat: „Folosind minorităţile naţionale drept paravan, Partidul Regiunilor încearcă să-i deschidă calea limbii ruse, legiferând astfel situaţia în care în ţară funcţionează două limbi de stat. Acest fapt însă va dinamita societatea. Mai multe forţe politice, inclusiv partidul „Pentru Ucraina” se vor pronunţa împotrivă. Dacă Partidul Regiunilor încearcă să-i facă astfel Moscovei pe plac, sperând să obţină beneficii pe alt plan, bunăoară în domeniul achiziţiilor de gaze naturale, faptul este în zadar: Rusia nu se va limita la chestiunea lingvistică şi va dori pe deasupra intrarea Ucrainei în Sistemul comun de transportare a gazelor, precum şi în Uniunea vamală.” Kirilenko a mai opinat că „Ucraina a soluţionat chestiunea lingvistică în 1996, când în Constituţie s-a fixat că limba de stat este cea ucraineană”.

Potrivit publicaţiei „Nezavisimaia gazeta”, în prezent limba rusă are statut oficial de limbă regională în regiunile Harkov şi Lugansk, precum şi în oraşul Sevastopol din Crimeea. Totodată, o decizie a Consiliului regional Zaporojie privind statutul de limbă regională acordat limbii ruse nu a putut intra în vigoare, întrucât aceasta a fost atacată în instanţă de către procuratura regională.

Nota noastră: Românii reprezintă numeric în Ucraina a doua minoritate etnică, după cea rusă. Potrivit datelor ultimului recensământ organizat de Kiev în 2001, consângenii noştri deţin în ansamblul corpului social din Ucraina o pondere de 413 749 de persoane, dintre care 155 130 au fost înregistraţi ca etnici români sau românofoni, iar 258 619 – ca etnici „moldoveni”. Etnicii români sunt majoritari în trei raioane, şi anume: Adâncata sau Hliboca (67%), Herţa (94%) şi Reni (51%). De asemenea, românii deţin o pondere importantă într-un şir întreg de localităţi din regiunile Cernăuţi, Odesa şi Transcarpatică. Singurul deputat de origine română din Rada Supremă de la Kiev, Ion Popescu, a fost ales pe listele Partidului Regiunilor, ai cărui deputaţi au iniţiat proiectul de lege despre funcţionarea limbilor în Ucraina.

Limba română nu are nici un statut oficial în ţara vecină. Ucraina este semnatară a Cartei Europene a Limbilor Regionale şi Minoritare. Ucraina a semnat acest instrument în anul 1996 şi l-a ratificat în anul 2005, pentru a evita pericolul adoptării iniţiativei Partidului Regiunilor de proclamare a limbii ruse drept a doua limbă de stat, şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2006.

Carta Limbilor Regionale şi Minoritare este un instrument juridic internaţional elaborat de Consiliul Europei şi deschis spre semnare la 5 noiembrie 1992. Pentru 24 de state membre ale Consiliului (din 47) documentul a intrat în vigoare. România a semnat Carta în 1995, a ratificat-o în 2007, aceasta intrând în vigoare la 29 ianuarie 2008. Raportul Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei din 2010 privind modul de implementare de către Ucraina a Cartei Limbilor Regionale şi Minoritare cuprinde un şir de critici drastice la adresa autorităţilor de la Kiev. În Raport se menţionează: „Angajamentele asumate de către Ucraina nu corespund situaţiei reale a limbilor, în raport cu care trebuie asumate angajamente mai largi”.

Republica Moldova a semnat Carta la 11 iulie 2002, dar nu a ratificat-o până în prezent. Celelalte 22 de state care nu au ratificat Carta sunt state fără minorităţi etnice tradiţionale (Andora, Irlanda, Islanda, Monaco, San-Marino) şi state care au probleme serioase cu minorităţile etnice (Azerbaidjan, Belgia, Bosnia şi Herţegovina, Estonia, Georgia, Letonia, Lituania, Macedonia) sau aplică politici asimilaţioniste (Albania, Bulgaria, Federaţia Rusă, Franţa, Grecia, Italia, Portugalia, Turcia).