CONGRESLU ARMÂNESCU, TIRANA, 17-19.XI.2009

Congreslu Armânescu, Tirana, 17-19.XI.2009

În zilele de 17-19 noiembrie, în capitala Albaniei, Tirana, şi-a ţinut lucrările cel de-al treilea Congres internaţional al aromânilor: Congreslu Armânescu, cu genericul „ Armânili tu Uniunea Evropeanâ”.

Unul dintre participanţii la eveniment, Ilaron Ţiu, ne anunţă pe blogul său că:

“Participanţii la eveniment, care reprezentau asociaţii ale aromânilor din România, Albania, Macedonia şi Serbia au adoptat o rezoluţie, prin care se arată îngrijorați faţă de dezinteresul statelor de origine a aromânilor faţă de drepturile culturale şi etnice ale acestei comunităţi. De asemenea, participanţii au combătut proliferarea la scară internaţională a unor entităţi „neo-aromâniste“, despre care susţin că au falsă legitimitate, cum ar fi: Fara Armânească (România), Uniunea Vlahilor din Albania, Asociaţia Vlahilor din Albania etc. Conducătorii acestor organizaţii sunt acuzaţi că promovează artificial drepturile aromânilor (pe care-i descriu ca un popor diferit decât cel român), fiind interesaţi de fapt să obţină unele beneficii materiale personale.

Rezoluţia cere statului român să-şi asume răspunderea pe care o are faţă de românitatea balcanică; să-şi asume public, prin acţiuni cu relevanţă diplomatică şi internaţională, interesul pentru românii din afara graniţelor; să continue şi să intensifice demersurile de susţinere a aromânilor de pretutindeni pentru ca aceştia să beneficieze, în statele de origine a aromânilor din spaţiul balcanic de drepturi şi libertăţi consacrate în documentele europene în materie; să continue şi să intensifice sprijinirea în ţară a păstrării şi a cultivării dialectului, culturii şi tradiţiilor aromâneşti, pentru a nu se alimenta frustrările ce ar putea fi speculate şi instrumentalizate de „neo-aromânişti“.

De asemenea, participanţii la congres au decis ca, prin rezoluţie, să solicite forurilor europene şi internaţionale să întreprindă demersurile necesare pentru recunoaşterea aromânilor ca minoritate naţională în statele de origine ale aromânilor din spaţiul balcanic şi pentru acordarea drepturilor ce decurg din acest statut.

Rezoluţia adoptată urmează să fie înaintată în cel mai scurt timp organismelor europene de la Bruxelles, în vederea acordării drepturilor culturale ale aromânilor de la sud de Dunăre”.

Totodată, ziarul Ziua din Bucureşti ne relatează, între altele, că:

„Rezoluția finală avertizează asupra “iminenţei consecințelor grave” asupra identității naționale a aromânilor negarea drepturilor lor la educație, serviciu religios, informare în limba maternă etc. Ei denunță “statele de origine”, adică ţările din Balcani, nicidecum România. Aromânii condamna mistificarea istoriei lor de către statele respective, cu scopul de a nu fi recunoscuți ca minoritate, dar şi răstălmăcirea cu același scop a legislației.

Totodată, participanții au criticat vehement “diversiunea extremistă” a unor organizații ca “Fara armânească” din România. Acestea, din interese “mercantile şi politicianiste” inspirate de cercuri din România şi din străinătate, inventează o nouă identitate a aromânilor, de “macedonarmâni” diferită de poporul român din care aromânii fac parte.

Aromânii îşi  reafirmă apartenenţa la poporul român şi cer României să îşi asume datoria morală faţă de românitatea balcanică şi să facă toate demersurile diplomatice si internaționale pentru salvarea identităţii aromânilor. Viorel Stănilă, ambasadorul României la Tirana, a spus în discursul său că aromânii trebuie să se miște repede, altfel vor deveni în câțiva ani obiect de tranzacții internaționale.

Semnatarii rezoluției sunt Vanghel Sundi, din partea gazdelor, Ion Caramitru, președintele “Societăţii Culturale Macedo-Române”, Aureliu Ciufecu – “Congresul de Cultura Macedo-Română” din SUA, Elena Wisoţenschi – “Muşata Armână”, Gheorghe Zamani – “Asociația Veria”, Victor Enache – “Asociația Cârlibana”, Aurel Papari – “Fundația Andrei Șaguna”, Lascu Stoica – “Picurarlu de la Pind”, Svetlana Mikolin – “In media Res” din Serbia. Au mai participat academicienii Constantin Bălăceanu-Stolnici şi Dan Berindei, ÎPS Calinic, episcopul Argeşului şi Muscelului, care a adus un clopot pentru biserica aromânilor “Schimbarea la faţă” din Korce, construită cu ajutorul statului român, dar şi  fostul deputat țărănist Tănase Barde, venit să viziteze satul bunicilor.”

Răni în trupul Republicii Moldova

Probleme dureroase la frontiera cu Ucraina, zgândărite de presa de la Kiev

Presa ucraineană (Vezi „Zerkalo nedeli”) susţinea zilele trecute că guvernarea Ghimpu-Filat ar fi gata de „cedări” teritoriale către Ucraina în regiunea localităţii Palanca din raionul Ştefan Vodă. Cele două componente ale puterii executive au avut deja primele reacţii. Preşedintele interimar Mihai Ghimpu a confirmat parţial ştirea, iar premierul Vladimir Filat, solicitat de jurnalişti, a evitat un răspuns la obiect, susţinând că nu comentează „speculaţii apărute în presă”.

Relaţia Republicii Moldova cu Ucraina, unul din cei doi vecini ai săi, trebuie să fie una excelentă, fără a se lăsa umbrită de abordări venind dintr-o altă epocă. În rândurile de mai jos nu vrem să aducem acuzaţii nefondate Ucrainei, ci doar să radiografiem o situaţie de fapt, subliniind lipsa de consecvenţă şi laşitatea guvernanţilor de la Chişinău într-o chestiune mai mult decât principială, care solicită competenţă şi patriotism.

Un diferend latent şi mai mulţi responsabili de înstrăinarea teritoriului naţional

Aşadar, chestiunea există. Ea este veche, datează din timpul regimului Lucinschi. În acea perioadă personaje ca Nicolae Andronic, Vasile Calmoi, Valeriu Pasat, Dmitri Croitor, Petru Lucinschi şi alţii au avut un cuvânt hotărâtor de spus în negocierile cu administraţia de la Kiev privind frontiera de stat. Guvernarea Voronin-Tarlev a pecetluit ceea ce pregătise regimul Lucinschi, ratificând la 21 iulie 2001, prin votul Parlamentului (73 pro şi 20 împotrivă), Acordul (tratatul) de frontieră dintre Republica Moldova şi Ucraina, care vorbea de un Protocol adiţional la acest Acord. Partea secretizată a Acordului ţine de hărţile adiţionale, prin care se consfinţeşte înstrăinarea teritoriului naţional al Republicii Moldova în 7 puncte ale frontierei noastre cu Ucraina. Acordul a intrat în vigoare la 18 noiembrie 2001, ca urmare a schimbului instrumentelor de ratificare produs în data de 19 octombrie 2001.

Limita administrativă dintre fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească şi fosta Republică Sovietică Socialistă Ucraineană a fost modificată. Negociatorii din partea Republicii Moldova au consimţit la cedarea teritoriului ţării în toate cazurile în care partea ucraineană a insistat, dar şi într-un caz în care negociatorii ucraineni nici măcar nu au ridicat problema, cum este cazul insulei Nişaliu. Deputaţii PPCD au votat împotriva ratificării Acordului de frontieră cu Ucraina. Publicaţia FLUX a reflectat pe larg mişcarea de protest, în special de la Palanca, Ştefan Vodă, împotriva înstrăinării teritoriului naţional.

Puţină legislaţie

Constituţia Republicii Moldova, din 1994, spune în articolul său 3, că „teritoriul Republicii Moldova este inalienabil” şi că „frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, respectându-se principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional”.

În acelaşi timp, Legea nr. 108-XIII din 17 mai 1994 privind frontiera de stat a Republicii Moldova, stabileşte câteva definiţii şi principii de bază, care merită reamintite pentru buna lor cunoaştere de către orice bun cetăţean al ţării. Astfel, frontiera de stat a Republicii Moldova este „linia ce desparte pe uscat şi pe apă teritoriul Republicii Moldova de teritoriile statelor vecine, iar în plan vertical delimitează spaţiul aerian şi subsolul Republicii Moldova de spaţiul aerian şi subsolul statelor vecine”, ea „stabileşte limitele spaţiale de acţiune a suveranităţii de stat a Republicii Moldova” şi „este inviolabilă” (art. 1). Totodată, frontiera de stat „se stabileşte în tratatele încheiate de Republica Moldova cu statele vecine pe baza totalurilor activităţii comisiilor bilaterale de delimitare şi demarcare şi se marchează pe teren cu semne de frontieră clar vizibile. Tratatul privind trasarea şi marcarea frontierei de stat pe teren urmează a fi ratificat de către Parlament” (art. 3). Aceeaşi lege spune că „pe sectorul moldovenesc al apelor de frontieră, şi pe insulele situate în acest sector se instituie regimul de frontieră în modul stabilit de Guvern” (art. 13).

Sesizarea Curţii Constituţionale, care s-a spălat pe mâini

Nefiind de acord cu votul Parlamentului din 21 iulie 2001 de ratificare a Acordului de frontieră cu Ucraina, acord prin care erau înstrăinate mai multe părţi ale teritoriului nostru naţional, deputaţii PPCD au sesizat Curtea Constituţională. Sesizarea PPCD făcea trimitere la neconstituţionalitatea unor prevederi ale Tratatului, care contraveneau dispoziţiilor Constituţiei Republicii Moldova, suprimând principiile constituţionale privind unitatea, teritoriului şi inviolabilitatea frontierelor, suveranitatea şi independenţa statului. La 24 septembrie 2002, Curtea s-a întrunit în şedinţă, cu participarea deputaţilor Iurie Roşca şi Ştefan Secăreanu ca autori ai Sesizării, a adoptat Decizia nr. 5 (vezi Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.137-138/25 din 10.10.2002) privind sistarea procesului pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Tratatului între Republica Moldova şi Ucraina cu privire la frontiera de stat şi a Protocolului adiţional la Tratat, semnate la Kiev la 18 august 1999. Este bine să reamintim numele judecătorilor Curţii Constituţionale care au adoptat această decizie: Victor Puşcaş (preşedinte) şi Mihai Cotorobai, Dumitru Pulbere, Elena Safaleru, Constantin Lozovanu. Un singur membru al Curţii Constituţionale, judecătorul Mircea Iuga, a formulat o „Opinie separată”, spălând doar câţiva centimetri pătraţi din obrazul larg al instanţei noastre de jurisdicţie constituţională. Acea „Opinie separată” din 24 septembrie 2002 îi face onoare domnului Mircea Iuga. Întrucât ea nu a apărut decât în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, redăm mai jos, in extenso, părţi din cuprinsul ei, astfel încât cititorul nostru să-şi poată forma o părere cât mai exactă asupra chestiunii.

„Opinia separată” a judecătorului Mircea Iuga. O voce (onorabilă) în pustiu

„Prin sesizarea unui grup de deputaţi din Parlament s-a solicitat exercitarea controlului constituţionalităţii art. 10 din Tratatul între Republica Moldova şi Ucraina cu privire la frontiera de stat şi a Protocolului adiţional, ratificate de către Parlament prin Legea nr. 348-XV din 12 iulie 2001, în baza cărora în proprietatea Ucrainei s-a transmis din teritoriul Republicii Moldova un sector de autostradă cu teritoriul adiacent cu suprafaţa totală de 18 ha. Ca rezultat, pe acest teritoriu s-a instituit jurisdicţia Ucrainei, ceea ce, după opinia autorilor sesizării, contravine prevederilor cuprinse în art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) şi (2), art. 8 alin. (2) din Constituţie.

Prin decizia Curţii Constituţionale din 24 septembrie 2002 procesul referitor la sesizarea menţionată a fost sistat pe motiv că exercitarea controlului constituţionalităţii Tratatului şi a Protocolului adiţional, contestate în sesizare, este imposibilă, întrucât actele în cauză au intrat în vigoare. În argumentarea acestei concluzii din Decizie se face trimitere la art. 24 şi 27 din Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, art. 8 alin. (1) şi art. 135 alin. (1) lit. a) din Constituţia Republicii Moldova şi art. 22 alin. (2) din Legea nr. 595-XIV din 24 septembrie 1999 “Privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova”.

Consider că sistarea procesului în această cauză şi argumentele invocate în susţinerea sistării procesului sunt nefondate.

Art. 135 alin. (1) lit. a) din Constituţia Republicii Moldova, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Codul jurisdicţiei constituţionale stipulează univoc că Curtea Constituţională, în exercitarea jurisdicţiei constituţionale, efectuează, la sesizare, controlul constituţionalităţii tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte.

Atât Legea Supremă, cât şi legile menţionate nu prevăd condiţii speciale, excepţii sau interdicţii pentru controlul constituţionalităţii tratatelor internaţionale la care statul nostru este parte. Astfel, procesul în cauză privind controlul constituţionalităţii art. 10 din Tratatul şi Protocolul adiţional menţionate mai sus a fost sistat absolut neîntemeiat.

În opinia mea, concluzia cuprinsă în Decizie, potrivit căreia atâta timp cât reglementările dreptului intern nu specifică ce fel de tratate internaţionale la care statul nostru este parte sunt supuse controlului constituţionalităţii clauzele Tratatului contestat nu pot fi supuse controlului constituţionalităţii, este nefondată pentru următoarele considerente.

Din cuprinsul art. 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea cu privire la Curtea Constituţională, art. 4 alin. (1) lit. a) din Codul jurisdicţiei constituţionale rezultă univoc şi incontestabil că legile şi hotărârile Parlamentului, decretele Preşedintelui Republicii Moldova, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, precum şi tratatele internaţionale la care statul nostru este parte pot fi supuse de Curtea Constituţională exclusiv controlului constituţionalităţii a posteriori.”

„Nu poate fi acceptată ca motiv de sistare a procesului nici trimiterea la art. 8 alin. (1) şi (2) din Constituţie, art. 27 din Convenţia de la Viena şi art. 22 alin. (2) din Legea nr. 595-XIV, întrucât actele enumerate nu stabilesc explicit modul şi procedura de examinare a sesizărilor ce au ca obiect controlul constituţionalităţii tratatelor internaţionale la care statul nostru este parte, fapt pentru care ele nu puteau servi drept temei pentru sistarea procesului.

Nu poate fi reţinut nici argumentul din Decizie, potrivit căruia stabilirea frontierei de stat între Republica Moldova şi Ucraina se află în proces de desfăşurare şi că, prin urmare, aceasta nu exclude instituirea unor reglementări suplimentare. În sesizare nu se contestă procesul de stabilire a frontierei de stat între cele două ţări, ci neconstituţionalitatea unor prevederi ale Tratatului, care contravin dispoziţiilor Constituţiei Republicii Moldova, suprimând principiile constituţionale privind unitatea teritoriului, suveranitatea şi independenţa statului.”

„Sunt ferm convins că sesizarea trebuia să fie examinată în fond şi să se pronunţe, conform Codului jurisdicţiei constituţionale, o hotărâre, prin care norma contestată urma să fie recunoscută neconstituţională pentru considerentul că ea contravine în mod incontestabil prevederilor cuprinse în art. 1 alin. (1) şi art. 3 alin. (1) din Constituţie, care stabilesc că Republica Moldova este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil, iar teritoriul acestui stat este inalienabil. Prin dispoziţiile actelor contestate, 18 ha din teritoriul naţional al statului – teritoriu care nu coincide cu frontiera de stat, au fost transmise în proprietate exclusivă şi în jurisdicţia altui stat. Pe acest teritoriu, amplasat pe o distanţă de 7,7 km pe teritoriul Republicii Moldova, a fost instituită jurisdicţia altui stat, fapt prin care au fost suprimate principiile constituţionale privind inalienabilitatea teritoriului statului, suveranitatea, unitaritatea, indivizibilitatea şi independenţa acestuia, s-a adus o gravă atingere garanţiilor, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor Republicii Moldova, care pe teritoriul ţării lor sunt supuşi, de fapt, jurisdicţiei unui alt stat, fiind limitaţi în drepturi şi in libertatea de a le exercita pe întreg teritoriul ţării: atât pe fâşia de pământ-şosea (ce aparţinea Republicii Moldova) transmisă în proprietate exclusivă şi în jurisdicţia altui stat, cât şi după ea.”

Acţiunea în contencios administrativ

Puşi de către Curtea Constituţională în faţa unei situaţii absurde, am interpelat la timpul respectiv Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova, depozitarul Acordului de frontieră în original, cerând accesul la hărţile adiţionale la Acord cu toate modificările aduse frontierei de stat din 1991 până în 2001. Ministerul a refuzat să ne prezinte copii ale hărţilor adiţionale.

Am fost nevoiţi să intentăm un proces de judecată, în contencios administrativ, dar fără nici un succes până la urmă, împotriva Ministerului Afacerilor Externe, care refuza să-ne prezinte copiile hărţilor. Nu am înţeles niciodată de ce Acordul de frontieră cu Ucraina trebuie să aibă părţi integrante secrete, inaccesibile nici măcar membrilor Legislativului care a ratificat Acordul.

Degetul pe rană. Teritoriile noastre înstrăinate

Spuneam mai sus că, de-a lungul frontierei Republicii Moldova cu Ucraina, există 7 puncte dureroase, din care s-au rupt bucăţi ale teritoriului nostru naţional şi i-au fost transmise statului vecin, acesta şi aşa fiind marele beneficiar teritorial pe contul Basarabiei anexate de fosta URSS. Unele dintre cele 7 cazuri sunt bine cunoscute, altele deloc. Aceste 7 puncte vulnerabile, adevărate răni căşunate Republicii Moldova, sunt reflectate pe hărţile adiţionale secretizate la Acordul de frontieră cu Ucraina. În toate cele 7 puncte hărţile adiţionale secretizate indică frontiera efectivă de până în anul 2001 şi pe cea care urma să fie după. Să trecem în revistă toate cele 7 cazuri.

1. Cuciurgan

În acest punct vechea frontieră administrativă dintre RSSM şi RSSU a fost modificată în 2001, fapt reflectat în hărţile secrete anexă la Acord, în sensul înstrăinării a circa 7 hectare de oglindă de apă a lacului Cuciurgan în favoarea Ucrainei. Pentru această înstrăinare partea ucraineană a insistat asupra împingerii în interiorul Republicii Moldova a punctului de pe malul lacului Cuciurgan, ceea ce asigură controlul efectiv al întregului lac de către ţara vecină. Negociatorii din partea Chişinăului au consimţit fără crâcnire. Culmea este că, post factum, un protest în legătură cu această cedare teritorială a venit din partea regimului separatist de la Tiraspol, care a declarat că nu recunoaşte modificarea frontierei şi consideră ca valabilă vechea limită administrativă dintre fosta RSSM şi fosta RSSU. Partea ucraineană a avut raţiunile ei să insiste asupra acestei cedări teritoriale, ele ţin de interesele sale economice.

2. Nişaliu

Nistrul este al cincilea fluviu în Europa, o importantă resursă de apă dulce şi o arteră acvatică navigabilă din Marea Neagră până mai sus de Soroca, ultimul port în amonte. Pe fluviul Nistru există peste 300 de insule, mai mari şi mai mici. Cea mai mare dintre ele este insula Nişaliu, cu o suprafaţă de 5 hectare, în cursul inferior al Nistrului, în dreptul localităţii Crocmaz, Ştefan Vodă. Bucla Nistrului din această regiune este numită de localnici Poloboc. Insula Nişaliu are o poziţionare şi funcţii strategice, întrucât deţinerea ei permite controlul întregii navigaţii pe Nistru. Insula este înconjurată de apele Nistrului Mare şi ale Nistrului Chior. În perioada interbelică pe insula Nişaliu a funcţionat un pichet românesc de grăniceri. În perioada ocupaţiei sovietice insula Nişaliu a făcut parte din suprafeţele gospodăriei agricole din Crocmaz. În mod indiscutabil această insulă a fost parte integrantă a RSS Moldoveneşti, iar între ziua proclamării independenţei de stat a Republicii Moldova, la 27 august 1991, şi data ratificării Acordului de frontieră cu Ucraina, la 21 iulie 2001, insula Nişaliu a fost, în afara oricărui dubiu, parte integrantă a moşiei comunei Crocmaz şi, implicit, a Republicii Moldova. Am vizitat insula în august 2001, fiind însoţit de primarul de atunci al localităţii şi de alţi câţiva localnici. Necunoscând detalii şi gravitatea trădării comise de negociatorii din partea regimului Lucinschi, dar şi din partea regimului Voronin, care a pecetluit trădarea, primarul şi localnicii îşi făceau planuri mari. Ei visau să construiască pe insula Nişaliului o zonă de agrement şi un mic port fluvial. Visele lor s-au spulberat însă de mult, întrucât ucrainenii au primit Nişaliul pe tavă.

3. Palanca

Cazul Palanca este cel mai cunoscut dintre cele 7. Ucraina, dorind să-şi strângă mai aproape la piept istmul sud-basarabean ataşat regiunii Odesa, a revendicat un „coridor de comunicare” între Ucraina propriu-zisă, de dincolo de Nistru, şi sudul Basarabiei istorice, de dincoace de Nistru, încorporat RSS Ucrainene de către Stalin, la cererea expresă a lui Hruşciov. Coridorul de acces cerut de ucraineni sub jurisdicţia Kievului viza un segment de 7, 77 kilometri al traseului automobilistic care parcurge teritoriul Republicii Moldova, cu o fâşie de teren adiacent, de ambele părţi ale traseului, însemnând per total o suprafaţă de peste 18 hectare. Punctul 10 al Acordului de frontieră prevede că „Părţile Contractante vor semna un Protocol adiţional la prezentul Tratat, care este partea lui integrantă şi care reglementează problemele transmiterii în proprietate Ucrainei a sectorului de autostradă Odesa-Reni în regiunea localităţii Palanca a Republicii Moldova, precum şi a sectorului de teren, prin care trece acesta, şi regimul lor de exploatare”. Prin sintagma „în proprietate” s-a avut în vedere transmiterea „în posesie, folosinţă şi administrare”. Presa de la Kiev are dreptate atunci când susţine că autorităţile ucrainene ar dori transmiterea definitivă a celor 7,77 kilometri de traseu, întrucât asemenea pretenţii au fost formulate în repetate rânduri şi în cadrul oficial al relaţiilor bilaterale. Coridorul revendicat de Kiev şi transmis în proprietate şi în jurisdicţie efectivă de către Chişinău străpunge Republica Moldova şi izolează, aruncând în discontinuitate, două teritorii din moşia comunei Palanca, unul care asigură accesul la limanul Nistrului, iar altul care se întinde în ultima buclă pe care o face Nistrul înainte de a se revărsa în Marea Neagră. Primul teritoriu de dincolo de „coridorul” de 7, 77 kilometri reprezintă păşunea satului Palanca, iar al doilea – importante suprafeţe agricole deţinute de ţăranii din localitate. Teritoriul Republicii Moldova rămas dincolo de coridorul cedat Ucrainei constituie peste 900 de hectare. Eventuala transmitere a celor 18 hectare de traseu şi teren adiacent în proprietatea Ucrainei va provoca, mai mult ca sigur, revolta şi protestele energice ale populaţiei.

4. Carabiber

Carabiber (din turcă – piper negru) este o mică localitate de găgăuzi, din comuna Iserlia, raionul Basarabeasca, fostul judeţ Lăpuşna. Negociatorii ucraineni au cerut, iar cei moldoveni, reprezentând regimul Lucinschi, au acceptat să cedeze câteva hectare din moşia acestei localităţi. Teritoriul înstrăinat din trupul Republicii Moldova la Carabiber nu este traversat de trasee automobilistice, de căi ferate sau alte căi de comunicare şi nu are amplasate nici un fel de obiective militare, economice sau de alt gen. Este un teren viran, cu posibilităţi de exploatare agricolă. Tocmai de aceea cererea părţii ucrainene părea lipsită de orice raţiune. Mai mulţi experţi au constatat însă că interesul Kievului în acest punct este unul geostrategic şi militar, întrucât, prin înstrăinarea teritoriului naţional al Republicii Moldova la Carabiber, Ucraina capătă o poziţie strategică avantajoasă şi o cale de acces mai scurtă şi mai sigură spre Chişinău, dinspre sudul Basarabiei istorice, în eventualitatea teoretică a deschiderii unor operaţiuni terestre de război.

5. Basarabeasca

Despre cazul Basarabeasca s-a scris şi s-a vorbit mult. Partea ucraineană a reuşit cumva să lase impresia că nu Republica Moldova ar fi păgubită teritorial, ci tocmai Kievul, căruia i s-ar fi rupt o bucată din moşia strămoşească. De fapt, păgubită se dovedeşte a fi tocmai Republica Moldova. Comisia mixtă moldo-ucraineană, convocată în câteva rânduri după ratificarea de către Parlamentul de la Chişinău şi Rada Supremă de la Kiev a Acordului de frontieră, a ajuns la strâmba înţelegere cum că Acordul ar prevedea schimburi de teritorii între Republica Moldova şi Ucraina în zonele Basarabeasca, Giurgiuleşti şi Palanca. În special Căile Ferate ale Moldovei au fost cele care au rămas păgubite. Până la urmă oraşul nostru basarabean Basarabeasca a fost, ca întindere şi proprietăţi, rupt în două şi înghesuit mai spre interiorul Republicii Moldova.

6. Vulcăneşti

Despre acest caz s-a scris şi s-a vorbit foarte puţin, aproape deloc. Frontiera din apropierea oraşului Vulcăneşti a fost modificată substanţial, pe o distanţă de peste 2 kilometri, cedându-i-se Ucrainei o bucată din teritoriul naţional care era traversată de gazoductul rusesc de mare presiune care parcurge Ucraina de dincolo de Nistru, apoi parţial Republica Moldova în zona raionului Căuşeni şi sudul Basarabiei istorice, continuând spre România şi ţările din peninsula Balcanică. Înstrăinarea acestei părţi a teritoriului nostru naţional, cu evidente funcţii geoeconomice, lipseşte Republica Moldova de posibilitatea încasării, pe acest segment, a taxei de tranzit pentru importantele livrări de gaze ruseşti la sud de Dunăre.

7. Giurgiuleşti

Cazul Giurgiuleşti este, de asemenea, bine cunoscut de publicul larg de la noi. Moşia satului Giurgiuleşti, potrivit hărţilor topografice, administrative şi de alt fel, de până şi de după 1940, de până şi de după 1991, cuprindea terenuri care atingeau pe o lungime de 1,8 kilometri malul fluviului Dunărea. În timpul ocupaţiei sovietice, profitând de acest fapt, autorităţile timpului au insistat asupra denumirii de „Sovietski Dunai” pentru colhozului din localitate, iar RSSM, ca entitate riverană, a pretins la un moment dat asocierea ei la Comisia Dunării, iniţiativă, evident, curmată dur de la Moscova. Începând cu august 1991, autorităţile regiunii Odesa au procedat la demarcarea unilaterală a frontierei de stat cu Republica Moldova, împingând în interiorul teritoriului nostru naţional bornele de marcaj, astfel încât, atunci când s-a trezit Chişinăul nostru „democrat-agrar”, Republica Moldova nu mai controla efectiv decât 400 de metri din malul Dunării. Atunci Kievul a propus să-i “cedeze” Chişinăului, în semn de sacrificiu teritorial şi în schimbul celor 7, 77 kilometri de traseu de la Palanca, tocmai 100 de metri din cei 1,4 kilometri de mal dunărean pe care i-am avut până în 1991 şi puţin după. Zona Giurgiuleşti este de o importanţă strategică pentru Republica Moldova, deenclavizând-o prin deschiderea căilor de comunicare navală spre Marea Neagră şi Oceanul Planetar, dar şi spre România şi Europa Centrală şi de Nord. Totodată, această zonă contează mult în microbalanţa geopolitică şi geoeconomică a sudului Basarabiei istorice, regiune relativ subdezvoltată, dar poziţionată strategic.

Al optulea loc pretins de Kiev

Partea ucraineană a ţintit şi revendică şi al optulea punct, în nordul ţării, chiar şi după ratificarea Acordului de frontieră cu Republica Moldova. E vorba de zona de amplasare a hidrocentralei de la Novodnestrovsk, fost obiectiv economic sovietic, preluat succesoral de Ucraina. Zona respectivă ocupă 17 hectare din teritoriul nostru naţional. Republica Moldova a insistat asupra acordării statutului de obiectiv economic transfrontalier pentru hidrocentrală şi exploatarea ei în comun, prin calcularea cotei de participare care i-ar reveni Chişinăului şi Kievului. Ucraina insistă ca cele 17 hectare ale teritoriului nostru naţional, situate pe malul drept al Nistrului, să-i fie pur şi simplu cedate. Când spunem „cedate”, recurgem la termenul folosit de unii oficiali şi de presa ucraineană.

În loc de concluzii

După înfăţişarea acestui tablou nu prea voios, nu facem alte comentarii. Convingerea noastră este că relaţia dintre Republica Moldova şi Ucraina vecină trebuie să fie la fel de bună ca cea cu România frăţească. Dar asemenea relaţii se pot construi doar pe bază de respect reciproc. Republica Moldova nu a atentat la nici un centimetru pătrat de teritoriu ucrainean şi, în mod evident, este îndreptăţită la reciprocitate. Ca şi până acum, cheia aplanării divergenţelor şi evitării oricăror „cedări” teritoriale se află în mâna guvernării. Să vedem ce va face aceasta cu ea. Vom afla după revenirea premierului Filat de la reuniunea CSI de la Ialta.

"Ucraina sobornicească", hartă etno-politică editată la Kiev, fără sudul Basarabiei istorice

Comunicarea electronică a guvernării Ghimpu-Filat: MD, RU şi RU, MD. RO să mai aştepte?

Scriam săptămâna trecută despre  modul în care se raportează în guvernarea Ghimpu-Filat principalele autorităţi publice şi instituţii centrale de stat la denumirea limbii de stat a ţării. Am arătat, cu trimiteri concrete la paginile de internet ale respectivelor instituţii şi autorităţi, că doar ministerul Justiţiei sub Alexandru Tănase accepta fătă echivoc sintagma „limba română”, pe când toate celelalte autorităţi şi instituţii insistau asupra sintagmei „limba moldovenească”. Demersul nostru pornea de la ideea că orice guvernare, inclusiv cea actuală, merită susţinută în orice iniţiativă bună, pozitivă, şi criticată, rezonabil şi la obiect, atunci când gafează sau stăruie în practici inacceptabile ori chiar de condamnat. Ca să se înţeleagă corect: combatem fapte şi fenomene, nu persoane.

A trecut mai bine de o săptămână de la semnalarea de către noi a faptului că paginile web ale ministerelor guvernului Filat, cu excepţia ministerului Justiţiei, nu admit denumirea corectă de limba română pentru versiunea în limba de stat a ţării, ci afişează pentru aceasta butonul MD, care trimite la sintagma „limba moldovenească”. Promisiunea făcută cititorilor noştri era să monitorizăm orice evoluţie şi să semnalăm eventualele schimbări.

Schimbările au început să se producă şi suntem primii care le salutăm. Astfel, doi sunt miniştrii care au părăsit tabăra moldoveniştilor şi au admis butonul RO în locul celui MD pe paginile de internet ale instituţiilor pe care le conduc. Este vorba de ministerul Mediului (ministru Gheorghe Şalaru, vezi pagina http://www.mediu.gov.md) şi ministerul Sănătăţii (ministru Vladimir Hotineanu, vezi pagina http://www.ms.gov.md). Deci, iată că este posibil. Gheaţa s-a spart. Cazul miniştrilor Gheorghe Şalaru şi Vladimir Hotineanu este de reţinut şi în virtutea contrastului pe care îl creează în raport cu Guvernul, Preşedinţia şi Parlamentul Republicii Moldova, încă tributare formulei „limba moldovenească” în comunicarea lor pe internet.

Ceea ce este total de neînţeles când treci în revistă paginile de internet ale instituţiilor şi autorităţilor noastre de stat este de ce unele dintre acestea dau prioritate limbii ruse faşă de limba română, şi aşa numită „moldovenească”. Continuarea practicilor vechiului regim în actualul context politic nu mai poate fi înţeleasă. Să exemplificăm. Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi a Corupţiei (CCCEC) sub directorul Viorel Chetraru afişează pe pagina sa de internet, în această ordine, trei butoane: RU, MD, EN. Totodată, ministerul Tineretului şi Sportului sub ministrul Ion Ceban afişează pe site-ul său doar două butoane, de asemenea, dând prioritate limbii ruse: RU, MD.

Concluzia tristă este că avem pe paginile de internet ale instituţiilor de stat, în comunicarea autorităţilor publice cu populaţia, dar şi cu partenerii noştri externi, inclusiv cu cei din România,  multă „moldovenească”, foarte puţină „română” şi rusă peste tot. Engleza şi franceza abia de apar pe ici pe colo, şi doar ca butoane îndărătul cărora nu găseşti versiunile textelor în aceste limbi. Vă puteţi lesne imagina ce gândeşte astăzi orice străin interesat de Republica Moldova, când accesează aceste pagini de internet ale instituţiilor centrale de stat. Nu cred să se  încumete a trage concluzia că Republica Moldova se mişcă realmente pe calea integrării europene, ci mai degrabă ar zice, pornind de la ceea ce vede, că vectorul nostru geolingvistic de mişcare este cu totul altul.

Dacă şi de acum într-o săptămână vom mai avea măcar doi miniştri care să aibă înţelepciunea de a se retrage din tabăra moldoveniştilor, revenind în normalitatea consfinţită de Declaraţia de Independenţă („limba română ca limbă de stat a Republicii Moldova”), ne vom considera scopul atins. Ziua marii noastre bucurii va fi când vor afişa butonul RO pe paginile lor de internet Serviciul de Informaţii şi Securitate şi Curtea Constituţională a Republicii Moldova. Realişti fiind însă, înţelegem că până atunci mai avem de aşteptat.

În condiţiile în care prim-ministrul Vladimir Filat nu dispune înlocuirea „limbii moldoveneşti” cu limba română în comunicarea instituţiilor de stat pe internet, chiar şi cu asemenea paşi mici, de două ministere pe săptămână, avem speranţa ca măcar până în 2010 lucrurile să intre în normal. Pentru asta vom sta în continuare cu ochii pe guvern şi ne vom informa cititorii asupra oricărei evoluţii.

Post scriptum: La câteva ore după plasarea acestui material pe pagina de internet a publicaţiei FLUX, Parlamentul Republicii Moldova, care nu şi-a actualizat site-ul de mai bine de jumătate de an, a răspuns îndemnurilor noastre repetate şi a înlocuit butonul de accesare MD cu RO. Apreciem promptitudinea cu care a reacţionat preşedintele Legislativului, Mihai Ghimpu. Bravo cu felicitări! Într-o republică parlamentară Legislativul trebuie să dea tonul.

În pofida ordinului absurd şi abuziv nr. 46/33 din 17 aprilie 2007 „Cu privire la aprobarea Cerinţelor-standard faţă de paginile oficiale ale autorităţilor administraţiei publice în reţeaua Internet”, emis de fostul ministru al Dezvoltării Informaţionale, Vladimir Molojen, instituţiile şi autorităţile centrale de stat pot continua cu succes readucerea paginilor lor de internet în conformitate cu prevederile Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova, înlocuind butonul de accesare MD cu RO. Iar domnului ministru al Tehnologiilor Informaţionale şi al Comunicaţiilor, Alexandru Oleinic, îi adresăm rugămintea, pe care o găsim temeinică, de a modifica ordinul nr. 46/33 din 17 aprilie 2007, în sensul eliminării oricărei interdicţii de trimitere la limba română pe paginile oficiale ale autorităţilor administraţiei publice în reţeaua Internet. Vom reveni.

Post post scriptum: A mai trecut o zi de la publicarea materialului nostru şi astăzi, 19 noiembrie 2009, un alt minister, cel al Apărării, a înlocuit butonul MD cu RO. Până acum instituţiile şi autorităţile centrale care au acceptat explicit limba română pe paginile lor de internet sunt: ministerul Justiţiei, ministerul Mediului, ministerul Sănătăţii, ministerul Apărării şi Parlamentul. Toate celelalte autorităţi şi instituţii de stat evită butonul RO şi, în majoritatea lor copleşitoare, afişează cu mândrie butonul MD.

Cum calcă guvernul sârb pe grebla fostului guvern Sturza de la Chişinău

Pr Boian Alexandrovici cu enoriasi români de pe Valea Timocului

Ministerul Cultelor din Serbia se opune în continuare admiterii în legalitate a Protopopiatului Ortodox Român Dacia Ripensis, condus de părintele protopop Boian Alexandrovici, în cadrul Episcopiei Dacia Felix a Patriarhiei Române. Minoritatea română din Serbia de răsărit, fiind cea mai numeroasă minoritate etnică din ţară, nu are acces la  asistenţă religioasă, învăţământ, presă de stat şi administraţie publică în limba maternă, acestea fiindu-i oferite exclusiv în limba sârbă.

Protopopiatul Dacia Ripensis a fost creat pentru asistarea religioasă a românilor ortodocşi de pe văile Timocului, Dunării şi Moravei, dar şi din Homolie, comunitate românească sud-dunăreană compactă supusă unui virulent proces  de asimilare etno-lingvistică după anexarea la Serbia, în 1833, a celei mai mari părţi a vechii provincii autonome Marginea din Imperiul Otoman. Până atunci toţi românii ortodocşi, majoritari în provincie, cu bisericile şi mănăstirile lor, ţineau de Mitropolia Ungrovlahiei/Munteniei (Patriarhia Ecumenică de Constantinopol). Această minoritate, cuprinzând câteva sute de mii de membri, a făcut obiectul preocupărilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care a adoptat la 1 octombrie 2008 Rezoluţia  nr. 1632 (2008)   şi Recomandarea 1845 (2008) cu privire la situaţia minorităţilor naţionale din Voievodina şi a minorităţii etnice române din Serbia. 

Printr-o scrisoare cu nr. 080-00-2/2009-02/1, datată cu 12 noiembrie 2009, secretarul de stat în ministerul Cultelor de la Belgrad, Dragan Ciurovici, îl anunţă pe părintele Boian Alexandrovici că are la dispoziţie 30 de zile (până la 12 decembrie 2009) pentru a remedia şapte aspecte din statutul Protopopiatului, care i se par ministerului Cultelor ca fiiind in contradicţie cu prevederile legale din Serbia. Principala cerinţă formulată de ministerul Cultelor este cea a schimbării titulaturii protopopiatului, invocând pretextul de neadmitere a lezării drepturilor Episcopiei Ortodoxe Române Dacia Felix (!), cu jurisdicţie în Banatul sârbesc (provincia autonomă Voievodina, la nord de Dunăre).

Acest pretext, imposibil de satisfacut, aminteşte de cerinţa repetată a autorităţilor Republicii Moldova (guvernele Sangheli, Ciubuc, Sturza, Braghiş) ca Mitropolia Basarabiei să-şi schimbe titulatura de vreme ce nu există o unitate administrativ-teritorială cu denumirea de Basarabia.  În mod evident, scrisoarea secretarului de stat din ministerul sârb al Cultelor, Dragan Ciurovici, cuprinde un refuz nejustificat de examinare pe fond a cererii Protopopiatului Ortodox Român Dacia Ripensis de admitere în legalitate. Acest refuz nu este nici rezonabil, nici obiectiv şi contravine flagrant atât prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, document ratificat de Serbia, cât şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg. Guvernul sârb susţine prin gura domnului Dragan Ciurovici că titulatura Protopopiatului Ortodox Român Dacia Ripensis ar fi contrară legilor sârbe, uitând să precizeze dacă nu cumva acestea (şi chiar e cazul!) contravin normelor europene unanim acceptate şi aplicabile cu preeminenţă în cazul tuturor cetăţenilor sârbi.

Întrucât cazul Protopopiatului Ortodox Român Dacia Ripensis este unul ca şi tras la xerox după cel al Mitropoliei Basarabiei, trebuie să aduncem în mod special în atenţia guvernului sârb în exerciţiu că la 13 decembrie 2001 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea sa pronunţată în speţa „Mitropolia Basarabiei şi alţii versus Moldova” a statuat următoarele: „Curtea reaminteşte  de asemenea că în principiu, drepul şi liberatea de religie aşa cum este înţeleasă în Convenţie exclude aprecierea din partea Statului cu privire la legitimitatea credinţelor religioase sau a modalităţilor de exprimare a acestora” (paragraful 117); “Curtea reaminteşte că obligaţia de neutralitate şi  de imparţialitate a Statului, aşa cum este definită de jurisprudenţa sa, este incompatibilă cu vreun oarecare drept de apreciere din partea Statului a legitimităţii credinţelor religioase, şi că această obligaţie îi impune Statului să se asigure ca grupurile opuzante, chiar provenind din acelaşi grup, să se tolereze. În cazul în speţă, Curtea estimează că Guvernul, considerând că Biserica petiţionară nu ar reprezenta un nou cult şi făcând să depindă recunoaşterea ei de voinţa unei autorităţi bisericeşti recunoscute, adică a Mitropoliei Moldovei, acesta şi-a trădat îobligaţia de neutralitate şi de imparţialitate. Astfel, este cazul să fie respins argumentul acestuia cum că refuzul de recunoaştere era necesar pentru a apăra legalitatea şi Constituţia Moldovei” (paragraful 123), apreciind totodată că „În aceste circumstanţe, Curtea notează că în lipsa recunoaşterii, Biserica petiţionară nu poate nici să se organizeze, nici să funcţioneze.  Fiind lipsită de personalitate juridică, ea nu poate compărea în justiţie pentru a-şi apăra  propriul patrimoniu, indispensabil exercitării cultului, în timp ce membrii săi nu se pot  întruni pentru a desfăşura activităţi religioase fără a încălca legislaţia despre culte” (paragraful 129).

Scrisoarea ministerului Cultelor vine ca urmare a Hotărârii  Curţii Supreme de Justiţie a Serbiei din 17 septembrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 2940/09 intentat ministerului Cultelor de către Protopopiatul Ortodox Român Dacia Ripensis. Curtea Supremă de Justiţie de la Belgrad a anulat decizia ministerului Cultelor al Republicii Serbia nr. 080-00-2/2009-02 din 24 martie 2009 de suspendare a procedurii de examinarea a cererii de admitere în legalitate a protopopiatului. Totodată, Curtea Supremă sârbă a obligat ministerul Cultelor de la Belgrad să examineze pe fond şi să soluţioneze cererea Protopopiatului Dacia Ripensis.

Văzând toată această tărăşenie şi cunoscând îndeaproape situaţia culturală şi sprirituală încă precară a minorităţii române din estul Serbiei, o minoritate în continuare ameninţată, vreau să-l asigur pe părintele protopop Boian Alexandrovici şi pe toţi fraţii ortodocşi români  din cuprinsul protopopiatului păstorit de sfinţia sa, că le stau pe deplin la dispoziţie pentru a le transmite bogata experienţă acumulată între 1994 şi 2009 în legătură cu dosarul Mitropoliei Basarabiei.

Vă rog să găsiţi mai jos facsimilul scrisorii ministerului Cultelor de la Belgrad.

ETIMOLOGICE: MANTA, MANDA…

Un cititor al blogului a postat următorul comentariu cu întrebare:

„Domnule Cubreacov, sunt de acord cu etimologia dată pentru Crihana Veche, însă mă interesează mai mult ce înseamnă acest nume pre-roman Manta (vărul meu primar are numele de familie Mantea)?… am crezut că vine ori de la substantivul manta (pelerină) deşi e dat ca etim. polonezo-ucrainean (am mari dubii asupra profesionalismului academic românesc), de la cuvântul mântuire sau o derivare de la muntean. Dacă aveți și o explicație proprie aștept cu nerăbdare un răspuns (sunt foarte pasionat de tracologie și istorie antică)”

Fără a avea vreun dubiu cât de mic asupra profesionalismului academic românesc, am considerat totuşi potrivit să prezentăm un răspuns nu doar pentru cel care a formulat întrebarea, ci pentru toată lumea preocupată de subiect. Răspunsul nostru este:

Din păcate, nu a fost niciodată elaborat şi nu există un dicţionar etimologic de nume româneşti la care să putem apela. Unele nume, în special toponime, au făcut totuşi obiectul cercetărilor etimologice. Din câte cunoaştem, numele Manta nu s-a aflat vreodată în atenţia etimologilor.

Ce putem însă observa? Numele MANTA, cu accentul pe prima silabă, este:

a) prenume masculin cu răspândire la români, iar în alte variante şi la popoare vecine sau altădată vecine, cu care avem anumite afinităţi şi legături etnogenetice prin substrat. Un personaj celebru care a purtat acest nume este Banul Manta al Craiovei, fiul banului Ghiorma, care a fost unul dintre preţioşii colaboratori ai lui Mihai Vodă Viteazul. Un bulevard în Bucureşti îi poartă astăzi numele;

b) nume de familie cu răspândire la români şi la popoarele balcanice;

c) toponim şi hidronim.

Numele de familie Manta are câteva avataruri sau forme flexionare, şi anume: Mantea, Mănteanu, Măntescu, Măntilă, Măntoiu, Măntalea (Măntale).

Ca prenume masculin, Manta mai poate fi întâlnit la lituanieni în forma specifică Mantas. Multă lume remarcă faptul că românii şi lituanienii au vechi elemente comune de patrimoniu onomastic (bunăoară, Ileana/Ileana, Doina/Daina, Ion/Jonas, dar şi acest Manta/Mantas).

Ca nume de familie mai poate fi întâlnit la greci (Mantas), bulgari şi macedoneni (Mantov, Mantovschi, Mantev).

Aşa cum prenumele masculin Manta nu a avut niciodată circulaţie la slavi, greci şi maghiari, întâlnindu-se doar la români şi la greci, putem presupune vechimea lui apreciabilă şi provenienţa lui din substratul tracic sau geto-dacic, iar de acolo şi din nucleul indoeuropean. Paralela româno-lituaniană pare să confirme această ipoteză. Este însă în afara oricărui dubiu că prenumele masculin Manta nu este de împrumut în limba română.

Numele de familie greceşti sau bulgaro-slave redate mai sus se pare să fie vechi împrumuturi din dacoromână şi aromână adaptate specificului fonetic sau gramatical grecesc şi slav, adică provin din prenumele Manta/Mantea, izvorât la rândul său din substratul tracic, deci din fondul autohton al limbii române.

Antoponimele masculine vechi, cu terminaţii percepute fals ca indicatori de feminin nu sunt rare în limba română: Aldea, Bantea, Bodea, Buga, Cocea, Costa/Costea,  Donea, Fuia, Ganea, Goga, Goia, Golea, Gruia,  Gulea, Hantea, Harea, Horea, Iorga, Iuga, Îndrea, Manea, Oprea, Pelea, Pralea, Vuia şi multe altele. Să nu uităm că numele celui mai cunoscut rege dac avea falsă terminaţie de feminin: Burebista.

Putem admite că Manta este una din formele unui alt nume românesc, şi anume MANDA sau viceversa.

Manda este un prenume masculin românesc obsolet, păstrat doar în expresii ca „Tanda şi cu Manda”, „cum ţi-i Tanda, aşa-i şi

Lumea Rusă şi Lumea Românească. Citate în oglindă

Patriarhia Moscovei postează zilnic pe pagina sa de internet câte un citat din gândirea Patriarhului Kirill Gundeaev. De regulă, citatele din înţelepciunea Patriarhului Kirill al Moscovei şi al întregii Rusii, cu care Patriarhia de lângă Kremlin îşi delectează cititorii, nu sunt lipsite de profunde conotaţii geopolitice.

Astăzi ne este servit următorul citat din cuvântarea la deschiderea festivă a celei de a III-a Adunări a Lumii Ruse: „Dacă vom considera drept centru unic al Lumii Ruse doar Federaţia Rusă în actualele ei frontiere, vom păcătui împotriva adevărului istoric şi vom separa de noi multe milioane de oameni, care sunt conştienţi de răspunderea lor pentru destinele Lumii Ruse şi consideră zidirea ei drept cauză principală a vieţii lor”.

Observăm că, în timp ce noţiunea de „Lume Rusă” este nelipsită în ultimele două decenii din discursul public al feţelor politice şi bisericeşti de la Moscova, noţiunea de „Lume Românească” este aproape inexistentă în discursul feţelor politice şi bisericeşti de la noi.

Zilele trecute un alt citat, demn de reţinut, fusese postat pe pagina web a Bisericii Ortodoxe Ruse. Acesta era preluat din cuvântarea Patriarhului rus ţinută cu ocazia ultimei sale întâlniri cu preşedintele Bielorusiei, Alexandr Lukaşenka: „Este necesar să conştientizăm că Rusia, Ucraina, Bielorusia şi Moldova, luate împreună, reprezintă în sine o singură civilizaţie, la baza căreia stau Credinţa ortodoxă comună şi un sistem de valori, o istorie şi o cultură determinate de această credinţă. Fidelitatea faţă de această moştenire consolidează permanent individualitatea naţională şi culturală a popoarelor noastre şi le asigură o suveranitate reală. În ultimul timp, vorbind despre „suveranitate” ca termen, îi alătur în permanenţă adjectivul „reală”, întrucât în lume există multe ţări care se consideră suverane, dar care nu sunt capabile să acţioneze, inclusiv pe arena internaţională, în deplină conformitate cu interesele lor naţionale.

Individualitatea culturală şi spirituală, comunitatea popoarelor noastre – sunt profund convins de asta – le vor fi de ajutor ţărilor ortodoxe, inclusiv celor care fac parte din teritoriul canonic al Patriarhiei Moscovei, pentru a avea o poziţie coordonată şi puternică în dialogul cu lumea înconjurătoare, – într-un dialog  care ar sublinia pe deplin faptul că aceste ţări dispun de suveranitate naţională reală. De aceea, astăzi, când aceste valori sunt supuse adesea provocărilor, este important să depunem eforturi pentru păstrarea lor şi pentru a demonstra consistenţa lor atât în faţa instituţiilor internaţionale, cât şi a statelor europene, precum şi a oricăror altor ţări”.

Dragi cititori şi iubiţi creştini din Republica Moldova, văzând aceste două citate cu care ne propune Patriarhia Moscovei să ne dedulcim intelectual, şi ştiind că sfintele canoane aşează Biserica pe criteriul naţional de organizare, adică al neamurilor (Dumnezeu a creat neamuri şi îngăduie ţări!), am zis: ia să vedem ce s-ar întâmpla dacă am înlocui cuvintele „rus” cu „român”, „Moscova” şi „Rusia” cu România! Căci dacă tot ni se vorbeşte (ruseşte) despre „Lumea Rusă” şi „lumea înconjurătoare” (ce bipolaritate interesantă!), de ce nu am spune (româneşte) şi noi, ca români lăsaţi de Dumnezeu pe faţa pământului, că există „Lumea Românească” şi „lumea înconjurătoare”, acea lume înconjurătoare din care face parte şi „Lumea Rusă”. „Lumea Rusă” din care noi, oricât ar repeta Patriarhul Kirill, nu facem parte organic. Sperăm că un asemenea simplu exerciţiu intelectual i-ar putea trezi pe unii din reverie, făcându-i să-şi coboare capul din norii geopoliticii ruseşti şi să-şi aşeze bine picioarele pe pământul Lumii noastre Româneşti „în zidire”.

Aşadar: „Dacă vom considera drept centru unic al Lumii Româneşti doar România în actualele ei frontiere, vom păcătui împotriva adevărului istoric şi vom separa de noi multe milioane de oameni, care sunt conştienţi de răspunderea lor pentru destinele Lumii Româneşti şi consideră zidirea ei drept cauză principală a vieţii lor”.

Şi: „Este necesar să conştientizăm că România şi Republica Moldova, luate împreună, reprezintă în sine o singură civilizaţie, la baza căreia stau Credinţa ortodoxă comună şi un sistem de valori, o istorie şi o cultură determinate de această credinţă. Fidelitatea faţă de această moştenire consolidează permanent individualitatea naţională şi culturală a popoarelor noastre şi le asigură o suveranitate reală. În ultimul timp, vorbind despre „suveranitate” ca termen, îi alătur în permanenţă adjectivul „reală”, întrucât în lume există multe ţări care se consideră suverane, dar care nu sunt capabile să acţioneze, inclusiv pe arena internaţională, în deplină

Naganawa Mitsuo: articol în japoneză despre Melodul român Iacob Tihai, misionar în Japonia secolului XIX

Coperta volumului "Nikorai-do ibun"

Publicăm mai jos, în limba niponă, articolul “În căutarea lui Iacob Tihai” (“Looking for Iakov Tihai” – engleză) semnat de istoricul Naganawa Mitsuo, articol consacrat integral compatriotului nostru care, alături de fratele său, Cuviosul Anatolie Tihai, şi un alt consângean, melodul Dimitrie Livovschi, a fost misionar ortodox în Japonia secolului XIX. Într-o variantă modificată, articolul a apărut în anul 2007 în  volumul “Nikorai-do ibun” (Mostenirea catedralei Nikorai do) tipărit de editura  tokiotă  “Seibunsha”. Într-o bună zi, când vom avea, cu ajutorul lui Dumnezeu, traducerea românească a acestui articol, o vom pune la dispoziţia publicului larg, pentru o mai bună cunoaştere a trecutului nostru, dar şi a relaţiilor româno-nipone, ale căror începuturi li se datorează românilor basarabeni.

Îi aducem şi pe această cale mulţumirile noastre speciale domnului  profesor Naganawa Mitsuo, care a avut amabilitatea să ne transmită textul schiţei biografice de mai jos.

ヤコフ・チハイを探して

Ⅰ

『ロシア手帖』という小さな雑誌の二二号（昭和六一年六月)にこんな文章を書いた。

「ロシアの宗務院は掌院ニコライの協力者として、明治四年（一八七一年）の暮、修道司祭アナトリイ・チハイを日本に遣わした。私が今ここに書こうとしているヤコフはこの神父の実の弟で、伝えられるところによれば、モスクワで音楽の教師をしていたのを見込ま

れ聖歌隊の養成のために、明治初年、兄に呼び寄せられて来日したのだという。

この人の名は牛丸神父の『日本正教史』をはじめ教会関係の文献の中で何度か目にはしていたのだが、その消息にことさら関心を持つにいたったのは、七年ほど前に聞いた教会の古老の話に端を発している〔この小さな文章が書かれたのは昭和六二年のことである〕。この老信徒は神学校の出身者で、一時期伝道活動に従事していたこともあったのだが、ロシア革命後、教会財政が逼迫したのを機に教会を離れ、以来多くの曲折を経て今は『日本酒新聞』という業界紙を主宰している。こうした経歴の持ち主だけに、氏はさすがに情報通で、これまでも私の求めに応じて何度か有益な話を聞かせてくれたのだが、その中で、何となく心の端にひっかかっていたのがヤコフのこと、より正確に言えば、その遺族のことであった。

氏の話とは――、ヤコフは館林あたり出身の日本人女性と結婚し、二人ほどの男の子をもうけたが、いつかは知らないが日本で死んだはずだ。夫の死後日本人の妻は子供たちをつれて一時ロシアに渡ったが、日露戦争の頃に単身帰国し、その後は消息を断った。息子たちの方は「あいの子」ということで、ロシアでは随分といじめられたらしいが、横川省三と沖禎介がロシア軍に捕えられた時に、通訳をつとめたのがたしか息子の一人だったはずだ――というものであった。異郷の土と化した夫、子供を他国に残して帰国したまま市井に消えた妻、日露の軋轢の波に弄ばれた遺児たち――老信徒の話は二つの国の交流の裏側に埋もれた物悲しい家族の記録として、爾来、私の心の一隅に住みつき、それからというもの、昔のことを知っていそうな人に会うたびに、チハイ一家のことをたずねてみるのだが、誰一人として知っている人はいなかったのである。

そんなある時、いや、ここでは日付を正確に記そう。一九八二年五月一五日付の『今日のソ連邦』六〇号に「ヤコフ・チハイについての照会」という見聞き二ページの記事が載った。筆者の石井秀行氏は、札幌市内在の会社員で、曾祖父の代からのである由。記事の内容は、北海道から琴の演奏団がソ連公演に出かけるにあたり、その演奏曲目の中にヤコフの作曲になる琴の旋律を取り入れた聖歌が含まれることになっているが、ついては、このヤコフ・チハイについてソヴィエトで調べをつけてくれないだろうかと依頼し、念のため、日本で分かった限りのことを記したものである。私はこの記事から、ヤコフ夫妻が明治十三年に、兄のアナトリー神父と共に、丁度時を同じくして聖像画の研究のためにペテルブルグに向うことになっていた山下りんを伴って、一時帰国したこと、夫妻にはこの時、四歳になる知恵おくれの長男と二歳になる子供がいて、夫人は妊娠中であったこと、兄弟の出身地がウクライナであるらしいことなどを知った。だが、この時は石井氏にもこれ以上のことは分らなかったらしい。

ところが、その後、別の用事で東大の「明治新聞雑誌文庫」に収蔵されている『正教新報』を繰っていたところ、その三一七号（明治二七年ニ月一五日付）に、掌院アナトリーが前年、すなわち、明治二六年（一八九三年）一一月二八日（露暦）にペテルブルグで死去したという記事を見つけた。彼は二三年四月、脳

MD versus RO. Guvernul Filat şi „limba moldovenească” pe paginile oficiale ale instituţiilor de stat

Rar vei  găsi o altă ţară în Europa în care chestiunea lingvistică să fie de o atât de mare acuitate şi sensibilitate ca în Republica Moldova. Şi nu e vorba atât de chestiunea lingvistică în sine, cât de numele limbii de stat a ţării.

Declaraţia de Independenţă din 27 august 1991 vorbeşte despre „limba română ca limbă de stat a Republicii Moldova”, pe când articolul 13 al Constituţiei din 1994, invocând ca temei Declaraţia de Independenţă şi contrazicând-o flagrant, vorbeşte despre aceeaşi limbă de stat, numind-o „moldovenească, funcţionând pe baza grafiei latine”.

Am arătat de mai multe ori că termenii de român şi moldovean, ca etnonim şi infranim sunt sinonimi şi în nici un caz opozabili. Nu toţi românii sunt moldoveni, dar etnic, cultural şi lingvistic  toţi moldovenii sunt români. Relaţia dintre român şi moldovean este categorială, ţinând de general şi particular. Sintagma „limbă moldovenească” însă are origine politică, ea vine din perioada totalitarismului sovietic, fiind atribuită iniţial graiurilor româneşti din Transnistria, iar apoi şi celor din Basarabia.

Cineva poate vorbi moldoveneşte, adică în felul moldovenilor, date fiind anumite particularităţi locale, regionale nesemnificative, ale limbii române vii din Moldova istorică, care depăşeşte cu mult Republica Moldova de astăzi, dar nimeni nu poate scrie moldoveneşte, întrucât nu există – şi nici nu poate exista – un alt standard literar decât cel românesc cunoscut şi consacrat. Din această perspectivă, instrumentalizarea termenului de „limbă moldovenească” pentru limba română scrisă este susceptibilă de recidivă a practicilor sovietice de îndepărtare şi înstrăinare culturală a cetăţenilor moldoveni de etnie română de restul românităţii, prin inducerea artificială, din afară, a unei false identităţi, opozabile cu realitatea etnică şi lingvistică.

Recunoaşterea faptului că limba de stat a Republicii Moldova este limba română nu constituie un act eroic, cum îşi închipuie unii „revoluţionari” de la noi, ci o dovadă de bun simţ elementar. Pe de altă parte, insistarea unor oficiali emanaţi de „revoluţie” pe sintagma „limbă moldovenească” îi face urmaşi demni ai regimului sovietic.

Din 1994 până acum au fost un şir de instituţii de stat care au folosit sintagma limba română fără nici un fel de reticenţă. Remarcăm aici Banca de Economii a Moldovei, cu capital majoritar de stat şi cea mai ramificată reţea de sucursale şi filiale în ţară, care nu a utilizat niciodată sintagma „limba moldovenească” în actele sale, în informaţiile pentru public, inclusiv pe pagina sa de internet, în cazul aplicaţiilor intranet şi on-line, sau în programele pentru bancomate. În acest sens, Banca de Economii a Moldovei a avut efectiv un rol de pedagog naţional, contribuind la repunerea în circuitul oficial a sintagmei limba română şi la scoaterea cetăţenilor noştri din starea de timorare identitară în care fuseseră aruncaţi în timpul ocupaţiei sovietice.

În cazul înalţilor oficiali de stat (preşedinte, prim-ministru, miniştri, şefi ai autorităţilor publice centrale) adeziunea la termenul de „limba română” sau cel de „limba moldovenească” diferă de la caz la caz şi se testează cel mai simplu prin consultarea paginii de internet a instituţiei conduse de respectivii.

Am luat pe rând paginile de internet ale principalelor instituţii de stat şi autorităţi publice centrale. Ce am putut constata? Se disting patru categorii, dintre care trei foarte mici şi una destul de consistentă.

Categoria I, a moldoveniştilor, în care încap următorii: Parlamentul Republicii Moldova sub Mihai Ghimpu, Guvernul sub Vladimir Filat (http://www.gov.md), Ministerul Economiei sub Valeriu Lazăr (http://www.mec.gov.md), Ministerul Afacerilor Interne sub generalul Victor Catan (http://www.mai.gov.md), Ministerul Apărării sub Victor Marinuţa (http://www.army.gov.md),  Ministerul Finanţelor sub Veaceslav Negruţa (http://www.mf.gov.md), Ministerul Protecţiei Sociale, Familiei şi Copilului sub Valentina Buliga (http://www.mpsfc.gov.md), Ministerul Mediului sub Gheorghe Şalaru (http://www.mediu.gov.md), Ministerul Sănătăţii sub Vladimir Hotineanu (http://www.ms.gov.md), Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii Drumurilor sub Anatol Şalaru (http://www.at.gov.md), Ministerul Tehnologiilor Informaţionale şi Comunicaţiilor sub Alexandru Oleinic (http://www.mtic.gov.md), Ministerul Tineretului şi Sportului sub Ion Ceban (http://www.sport.gov.md), Curtea Constituţională sub Dumitru Pulbere (http://www.constcourt.md), Procuratura Generală sub Valeriu Zubco (www.procuratura.md), Serviciul de Informaţii şi Securitate sub Gheorghe Mihai (http://www.sis.md), Serviciul de Grăniceri sub interimat (http://www.border.gov.md), Banca Naţională a Moldovei sub Dorin Drăguţanu (http://www.bnm.md), Comisia Electorală Centrală sub Eugen Ştirbu (http://www.cec.md), Curtea de Conturi sub Ala Popescu (http://www.ccrm.md), Consiliul Coordonator al Audiovizualului sub Gheorghe Gorincioi (http://www.cca.md), Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi a Corupţiei sub Viorel Chetraru (http://www.cccec.md), Biroul Naţional de Statistică sub Vladmir Golovatiuc (http://www.statistica.md),  Serviciul Vamal sub Viorel Melnic (http://www.customs.gov.md), Camera de Comerţ şi Industrie a Moldovei sub (http://www.chamber.md), Agenţia Rezerve Materiale, Achiziţii Publice si Ajutoare Umanitare sub interimat, Biroul Relaţii Interetnice sub Elena Beleacova, Agenţia Relaţii Funciare şi Cadastru. În această categorie trebuie inclusă şi pagina oficială de internet a Republicii Moldova, un fel de carte de vizită a ţării (http://www.moldova.md). Majoritatea zdrobitoare a acestor pagini de internet sunt în limbile „moldovenească”, rusă şi engleză. Unele dintre ele dau prioritate limbii ruse, indicată înainte celei „moldoveneşti”.

Precizăm că pagina de internet a Guvernului a fost actualizată la 9 noiembrie 2009. În aceste condiţii, înţelegem că este vorba de punctul de vedere oficial al instituţiilor şi autorităţilor respective.

Categoria II. Ministerul Justiţiei sub Alexandru Tănase este cioara alba a guvernului Filat. El face notă distinctă în peisaj, fiind singurul (!) minister care indică expres şi explicit limba română (http://www.justice.gov.md). Această schimbare produsă pe site-ul Ministerului Justiţiei în timpul ministeriatului lui Alexandru Tănase, constituită în excepţie unică, reprezintă un exemplu bun, demn de urmat.

Categoria III, a celor care au pagina de internet doar în limba română, fără versiuni în alte limbi. În această categorie avem Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare sub Valeriu Cosarciuc (http://www.maia.gov.md/) şi Camera de licenţiere sub interimat (http://www.licentiere.gov.md).

Categoria IV este a şmecherilor neexpliciţi. Aceştia evită deopotrivă sintagma „limba moldovenească” şi pe cea de limba română, apelând la eufemisme simbolice, cum ar fi drapelul de stat al Republicii Moldova (cu stemă). Aici avem Academia de Ştiinţe a Moldovei sub Gheorghe Duca (http://www.as.md) Ministerul Afacerilor Externe şi al Integrării Europene sub Iurie Leancă (http://www.mfa.gov.md) şi Ministerul Educaţiei sub Leonid Bujor (http://www.edu.gov.md).

Se cuvine să ne întrebăm pe bună dreptate dacă preşedintele Legislativului şi şef interimar al Statului, primul ministru şi majoritatea covârşitoare a miniştrilor din Cabinetul Filat, tot ei deputaţi AIE (14 din 17), precum şi şefii celorlalte autorităţi centrale ale statului vor fi capabili să urmeze, începând cu ziua de mâine, exemplul ministrului Justiţiei. Pentru asemenea schimbări este nevoie doar de voinţă. Inginerii electronişti ne asigură că înlocuirea unui buton MD cu altul RO pe orice pagină de internet, nu ia decât maximum 5 minute. Pretextele de tipul „moştenirea fostei guvernări” sau „întâmpinăm dificultăţi tehnice” sunt de prisos şi nu pot fi luate în seamă. Vom avea grijă să monitorizăm situaţia, pentru a-i ţine pe cititorii noştri la curent cu orice evoluţie.

Guvernul Filat a dat limba română şi minorităţile etnice pe mâna prietenilor Rusiei

Domnul Valeri Klimenko poate fi mândru şi mulţumit. În data de 5 noiembrie Guvernul condus de Vladimir Filat a desemnat-o pe Elena Beleacova în funcţia de director al Biroului [pentru] Relaţii Interetnice, aceasta înlocuind-o pe consângeana şi buna sa prietenă Olga Goncearova. Propunerea în acest sens a fost făcută în şedinţa de guvern de către viceprim-ministrul Ion Negrei, în termeni seci: “Se propune eliberarea doamnei Olga Goncearova din funcţia de director general al Oficiului Relaţii Interetnice. Propunem numirea în funcţia de director general al Oficiului Relaţii Interetnice pe doamna Elena Beleacova.”

Era firesc să ne întrebăm cine este doamna Elena Beleacova şi ce zonă a spectrului politic reprezintă în această funcţie administrativă încredinţată de guvernul Filat.

Doamna Elena Mihailovna  Beleacova este născută în 1958, este economist de formaţie, deţine funcţia de director al SA „SLI” (specializată în fabricarea materialelor de construcţie) din Chişinău, mai lucrează prin cumul pentru alte două firme şi este angajată politic. Dânsa a fost membru de frunte, cu stagiu îndelungat, al Mişcării social-politice republicane „Ravnopravie”, conduse de consilierul municipal Valeri Klimenko. Din această poziţie doamna Beleacova a fost desemnată de Consiliul municipal Chişinău în funcţia de pretor al sectorului Râşcani din capitală, funcţie pe care a deţinut-o timp de trei ani, din 2003 până în 2006. Desemnarea fusese atunci împotriva naturii, întrucât candidatura venea din partea Mişcării „Ravnopravie”, reprezentată în consiliul municipal de un singur consilier, Valeri Klimenko. Înţelegerea s-a făcut în 2003 între primarul general de atunci, Serafim Urechean, şi Valeri Klimenko, personaj politic bine cunoscut, fapt ce mă scuteşte de obligaţia de a-i face o prezentare aparte.

Vom mai preciza că doamna Elena Beleacova este membru al Congresului comunităţilor ruse din Republica Moldova, condus de acelaşi Valeri Klimenko. În cadrul Congresului respectiv îşi desfăşoară activitatea “Ghilda întrepreinzărorilor ruşi”, structură în sânul căreia găsim “32 de întreprinderi care activează sub un control mai mare sau mai mic al Congresului. Ele nu sunt doar donatori ai organizaţiei, ci reprezintă şi o posibilitate reală de angajare în câmpul muncii a membrilor comunităţilor ruse”. Este curios să aflăm că “Ghilda întreprinzătorilor ruşi” este condusă de S. I. Beleacov. Deci, doamna Elena Beleacova vine să administreze politic relaţiile interetnice (şi) direct din zona intereselor economice ruseşti în Moldova.

Reciclarea politică a doamnei Elena Beleacova nu a întârziat. Ba chiar s-a produs subit, ca la comandă. Numele dumneaei apare, pe poziţia a 14-a, în lista electorală a Partidului Politic „Uniunea Centristă din Moldova” (UCM) pentru alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009. Această listă, avându-i în frunte pe Vasile Tarlev şi Mihai Petrache, ne-o prezintă de Elena Beleacova ca fiind membru UCM. Cu titlu de fapt divers vom menţiona că în aceeaşi listă mai apar, pe poziţii anterioare, Nicolae Andronic, Gheorghe

Mitropolia Chisinaului si a “întregii Moldove” şi banditul Smirnov

Imagini de pe pagina de internet a lui Smirnov:

Prietenul Rusiei va conduce Aparatul Parlamentului

La 4 noiembrie  Mihai Ghimpu, preşedinte al Parlamentrului şi Preşedinte interimar al Republicii Moldova, l-a desemnat în funcţia de şef al Aparatului Parlamentului pe Mihai Petrache, preşedinte al Uniunii Centriste din Moldova (UCM).

Mihai Petrache este născut în 1958. Este jurist de formaţie, absolvind în 1980 facultatea de Drept a Universităţii de Stat “Lomonosov” din Moscova. Şi-a început cariera profesională în perioada sovietică, în calitate de adjunct al procurorului oraşului Chişinău. Între 1997-1999 a fost consilier cu probleme juridice al Preşedintelui Petru Lucinschi şi, prin cumul, consilier principal al Preşedintelui Lucinschi, fiind considerat una dintre personele cele mai apropiate celui de-al doilea şef al statului.

UCM a fost constituită la 15 mai 2000 de persoane din anturajul Preşedintelui Petru Lucinschi. Primul Preşedinte al UCM a fost Ion Morei, căruia i-au urmat  Vasile Bajureanu şi Mihai Petrache (din 11 iunie 2002).

Pe lista UCM la alegerile parlamentare au candidat Vasile Tarlev (prim-ministru între 2001-2008), Valerii Klimenko (Mişcarea social-politică “Ravnopravie”), Nicolae Andronic (Partidul Popular Republican), Dumitru Braghiş (Partidul Social Democrat). UCM a fost susţinută oficial în campanie de Partidul Republican, Partidul Umanist şi Uniunea Muncii „Patria Moldova”.

S-a afirmat public că Mihai Petrache a fost membru al Asociaţiei “Prietenii Rusiei în Moldova”, conduse de Vaile Tarlev.

AIE vrea consulat rusesc şi alte „reprezentanţe diplomatice” la Tiraspol

Radio Europa Liberă ne anunţă la 3 noiembrie că vicepremierul din partea AMN, Victor Osipov, responsabil cu reglementarea transnistreană în guvernul Filat, a susţinut public că Republica Moldova şi-ar putea revizui poziţia de până acum, când s-a împotrivit deschiderii unor reprezentanţe diplomatice străine la Tiraspol. “La o conferinţă de presă dedicată apropiatelor negocieri în formatul 5+2 la Viena, Osipov a comentat deschiderea unui consulat rusesc la Tiraspol. El a spus că opoziţia dură a fostei guvernări faţă de deschiderea reprezentanţelor străine în stânga Nistrului „nu împiedica marile puteri sa o facă””, comunică Radio Europa Liberă.

Victor Osipov trişează vorbind despre o „opoziţie dură” şi doar a „fostei guvernări” în chestiunea deschiderii consulatului rusesc la Tiraspol. Absolut toate guvernele Republicii Moldova, nu doar guvernarea Voronin-Lupu-Tarlev (Greceanâi), au avut aceeaşi poziţie principială şi conformă normelor de drept internaţional cât priveşte (im)posibilitatea deschiderii de reprezentanţe consulare ale Moscovei într-un teritoriu scos efectiv de sub suveranitatea ţării şi controlat militar de către un stat străin.

Poziţia exprimată de vicepremierul din partea AMN certifică mai degrabă achiesarea acestei formaţiuni la interesele ruseşti. Amintim că AMN s-a bucurat constant de sprijinul deschis al căpeteniilor regimului separatist de la Tiraspol, fapt confirmat de-a lungul timpului cu ocazia campaniilor electorale din Republica Moldova.

Desovietizarea sau desprinderea de trecut

Un Lenin de Comrat

Fluxul de astăzi publică discursul preşedintelui rus Dmitri Medvedev despre comemorarea victimelor regimului stalinist, martirizate în numele unor raţiuni de stat şi, mai ales, al ideologiei de stat, comuniste, bazate şi pe ideile „terorii roşii” şi „luptei de clasă”. Este prima declaraţie oficială de acest fel a unui şef al administraţiei de la Kremlin. Ea răspunde unei necesităţi reale şi sperăm că marchează începutul unei desprinderi de trecut şi deschide un alt orizont, al desovietizării, în viaţa societăţii şi politica rusă. De la vorbe la fapte însă este o distanţă ca de la cer la pământ. Ne-am convins de atâtea ori că la Moscova una se spune şi alta se fumează. Am vrea să ne înşelăm de această dată.

Luna trecută, presa de la noi a scris şi despre un gest similar, adevărat mai apăsat, al preşedintelui ucrainean Victor Iuşcenko, care a lansat la scară naţională o campanie de lichidare a tuturor monumentelor şi simbolurilor totalitarismului şi ale regimului comunist sovietic. „Este timpul să debarasăm ţara noastră de aceste simboluri satanice, să trimitem, în sfârşit, aceşti idoli comunişti la groapa de gunoi a istoriei”, a susţinut preşedintele Iuşcenko, cu ocazia inaugurări la Ivano-Frankovsk a muzeului victimelor NKVD.

Lucrurile au început să se mişte atât la Moscova, cât şi la Kiev. Cum stăm însă la acest capitol în Republica Moldova?

Vom reţine din capul locului că, spre deosebire de Ucraina şi Rusia, în Republica Moldova există un cadru normativ în această materie. Cadrul normativ respectiv este omisiv şi nu a fost niciodată aplicat consecvent, uniform şi complet. Aşa omisiv cum este, să-l trecem succint în revistă, înscriindu-l într-un context mai larg, european.

Primul document în materie este Hotărârea Prezidiului Parlamentului Republicii Moldova nr. 688-XII din 25 august 1991 „cu privire la lichidarea monumentelor şi altei atributici (cuvânt artificial calchiat din rusă, aici şi în continuare cu sens de atribute – nota noastră) a ideologiei comuniste”. În termenii acestui act normativ, urma ca Guvernul Republicii Moldova să emită „o dispoziţie comitetelor executive ale organelor administrării locale în vederea: demolării şi depozitării monumentelor şi altei atributici a ideologiei comuniste şi celor de propagare a pseudoistoriei poporului; schimbării denumirilor de localităţi, străzi, întreprinderi, instituţii, organizaţii, ce poartă amprenta acestei ideologii, în conformitate cu tradiţiile istorico-culturale ale poporului; sustragerii din uz a materialelor vizual-ilustrative de propagandă comunistă”. Aceeaşi Hotărâre stabilea un

LA MOSCOVA AU FOST APRINSE CANDELE ALE RECUNOŞTINŢEI PENTRU EROII ROMÂNI CĂZUŢI ÎN CAMPANIA DIN EST

Sâmbătă, 24 octombrie 2009, la Liublino, şi duminică, 25 octombrie 2009, la Krasnogorsk, au avut loc manifestări comemorative dedicate militarilor români înhumaţi în cele două cimitire multinaţionale de război din Regiunea Moscova.

La Krasnogorsk, au fost prezenţi la ceremonie Constantin Mihail Grigorie, ambasadorul României la Moscova, Ilie Schipor, ministru consilier la ambasadă, colonelul Marius Ivanov, adjunctul şefului Misiunii NATO în capitala Federaţiei Ruse, alţi diplomaţi români şi membri ai familiei acestora, inclusiv elevi şi copii de vârstă preşcolară.

O notă aparte a constituit-o prezenţa colonelului (r) Alexandru Tatulescu, veteran de război în vârstă de 94 de ani, fost medic personal al generalului  Avramescu.

Momentul comemorativ a prilejuit rememorarea contextului în care au căzut în luptă sau au decedat în prizonierat cei aproape 100.000 de militari români, înhumaţi în peste 500 de localităţi din fosta URSS. A fost, totodată, subliniată stăruinţa Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor spre  identificarea şi marcarea cimitirelor de campanie/locurilor de înhumare a eroilor români precum şi – legat de acest aspect – perspectiva publicării, sub egida Institutului Diplomatic Român, a lucrării „Prizonieri români în URSS, 1941 – 1956“.

Colonelul (r) Tatulescu a evocat tragismul războiului la care a participat şi calvarul prin care a trecut în cei 12 ani de detenţie şi deportare în închisori sovietice şi lagăre NKVD.

Au fost depuse la monumente jerbe şi buchete de flori şi s-au aprins candele ale recunoştinţei pentru eroii cazuţi in Campania din Est.

Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor

Câteva fotografii…

Victoria părintelui Boian Alexandrovici, protopopul ortodox român al Daciei Ripensis

Părintele Boian Alexandrovici, Protopop de Dacia Ripensis în Episcopia Dacia Felix

Dosarul nr. 2940/09

ÎN NUMELE POPORULUI

Curtea Supremă de Justiţie a Serbiei din Belgrad, în completul pentru cauze administrative alcătuit din judecătorii: Dragan Skoko, preşedinte al completului, Zeljko Skoric şi Vera Pesic, membri ai completului, asistaţi de consilierul judecătoresc Jelena Tişma-Jovanovic, grefier, examinând în procedură administrativă plângerea reclamantului Boian Alexandrovici din Mălainiţa – Ştubic către pârâtul Ministerul Cultelor al Republicii Serbia, în vederea anulării deciziei nr. 080-00-2/2009-02 din 24.03.2009, având ca obiect înscrierea în registru, în şedinţa cu uşile  închise a completului din 17.09.2009, pronunţă următoarea

HOTĂRÂRE

Plângerea SE ADMITE şi se anulează decizia Ministerului Cultelor al Republicii Serbia nr. 080-00-2/2009-02 din 24.03.2009.

M o t i va r e

Prin punctul unu al dispozitivului din hotărârea contestata a fost întreruptă procedura deschisă împotriva Ministerului Cultelor privind soluţionarea cererii lui Boian Alexandrovici din satul Mălainiţa, 19303 Ştubic de înscriere a Protopopiatului Ortodox Român al Daciei Ripensis în Registrul Bisericilor şi Comunităţilor Religioase din Serbia. Prin punctul doi al dispozitivului procedura este întreruptă până atunci când  organele competente ale Bisericii Ortodoxe Sârbe şi cele ale Bisericii Ortodoxe Române vor lua o hotărâre privind modul de organizare a părţilor Bisericii Ortodoxe Române pe teritoriul Republicii Serbia potrivit reglementărilor lor interne şi Dreptului Canonic.

În plângerea prin care a iniţiat procesul administrativ, reclamantul subliniază că organul pârât nu a luat o hotărâre privind înscrierea, în conformitate cu reglementările legale în vigoare ale Republicii Serbia, ci, dimpotrivă, a luat, în conformitate cu canoanele bisericeşti, decizia de întrerupere a procedurii până la prezentarea deciziilor bisericeşti. Prin acest act juridic – decizia contestată – li s-a dat o putere juridică mai mare canoanelor bisericeşti decât reglementarilor legale în vigoare. Însă Republica Serbia nu este un stat canonic şi, prin urmare, trebuie să se aplice reglementările legale în vigoare ale Republicii Serbia. El arată în continuare că decizia Tribunalului Bisericesc al Bisericii Ortodoxe Sârbe privind scoaterea sa din cinul preoţesc nu face obiectul

Despre limba română şi cea găgăuză, cu guvernatorul Mihail Formuzal

guvernatorul Mihail Formuzal

“Este o adevărată ruşine pentru Moldova ca timp de 15 ani să nu aloce nici un leu pentru studierea limbii de stat”

- Domnule Formuzal, la 3 septembrie Comitetul executiv al autonomiei găgăuze şi-a ţinut şedinţa, în premieră absolută, în limba găgăuză, iar la 8 octombrie anul curent acelaşi Comitet executiv şi-a ţinut şedinţa în limba de stat a Republicii Moldova. Sunt precedente pozitive, pe care le-aţi admis în timpul başkanatului dumneavoastră. Ele nu au fost, din păcate, posibile în timpul başkanatului domnului Tabunşcic şi al domnului Croitor, dar credem că acest exemplu bun trebuie continuat. Vrem să aflăm care a fost motivul care v-a determinat să instituiţi aceste precedente şi dacă această practică pozitivă va continua?

- Lucrul esenţial şi scopul principal pentru care am desfăşurat şedinţa în limba găgăuză şi în cea de stat este unul singur: avem o lege adoptată de Adunarea Populară a Găgăuziei, cu privire la funcţionarea limbilor pe teritoriul autonomiei. Această lege spune că avem trei limbi oficiale: găgăuza, rusa şi moldoveneasca. De aceea, respectând legea adoptată de Adunarea Populară a Găgăuziei, suntem obligaţi să demonstrăm că toate cele trei limbi se află în condiţii de egalitate. Dacă altădată toate şedinţele se ţineau doar în limba rusă, acum am dovedit că este necesar şi că suntem în stare să desfăşurăm aceste şedinţe atât în limba găgăuză, cât şi în cea moldovenească.

Dorim ca atât copiii noştri, cât şi populaţia adultă să înţeleagă necesitatea cunoaşterii limba de stat

Aceasta este prima sarcină fundamentală pe care ne-am trasat-o. Cea de-a doua sarcină a fost să-i oferim Moldovei un exemplu, astfel încât aceasta să reflecteze ea însăşi asupra situaţiei în care în autonomia noastră, funcţionând trei limbi, nu există nici un fel de tensiune în relaţiile interetnice, pe motiv că deputaţii din Adunarea Populară a Găgăuziei au procedat înţelept adoptând o asemenea lege. În mare, planurile noastre includ multiplicarea acestei practici. Întâi de toate dorim ca atât copiii noştri, cât şi populaţia adultă să înţeleagă necesitatea cunoaşterii limba de stat, că pentru a ne asigura propria competitivitate trebuie ca şi copiii, şi maturii să posede limba de stat. Vrem să arătăm că stăpânirea mai multor limbi constituie o bogăţie. De vreme ce am stabilit că educaţia este una dintre priorităţile noastre, vrem să stimulăm studierea limbilor în autonomie. Trebuie să vorbim bine şi în găgăuză, şi în rusă, şi în limba de stat şi astfel copiii noştri vor fi mai competitivi.

Am dori să avem un sprijin şi din partea conducerii Republicii Moldova

- Apropo de acest aspect care priveşte educaţia, învăţământul, şcoala, începând cu cea primară şi până la liceu. Care este în autonomia găgăuză politica pe plan lingvistic, privind promovarea atât a limbii găgăuze, cât şi a limbii române, ca limbă de stat a Republicii Moldova? Care sunt planurile dumneavoastră de perspectivă în acest aspect?

- Noi am sporit şi volumul finanţărilor, şi ridicarea calificării pedagogilor noştri care predau limba de stat şi limba găgăuză, noi am alocat fonduri financiare suplimentare în acest sens, dar am dori să avem un sprijin şi din partea conducerii Republicii Moldova. Consider că este o adevărată ruşine pentru Moldova ca timp de 15 ani să nu aloce nici un leu pentru studierea limbii de stat. M-am văzut nevoit să intervin în şedinţa Guvernului şi să refuz să votez proiectul Bugetului de stat, care nu prevede alocarea de mijloace

Apropo de DA şi NU

Vals în doi. Cine-i la pupitrul orchestrei?

Trebuie să recunosc că de multă vreme nu mai citesc ziare ca „Timpul”. Ieri însă, cineva dintre prieteni mi-a atras atenţia că în numărul din 19 octombrie al gazetei respective, Gheorghe Budeanu comite un atac la persoana mea. Simpla curiozitate m-a făcut să-i citesc scriitura, adevărat cam lăbărţată şi – cum altfel? -  plină de venin.

Tot „talentul” publicistic al articlierului timpist se rezumă la patru puncte: 1. schimonosirea numelui meu de familie, prin redarea cu kapa (Vladimir Kubreakov în loc de Vlad Cubreacov, cum este numele meu în realitate), ceea ce ar fi vrut să sugereze că aş fi un străin. 2. data de 4 aprilie 2005, ca orizont apocaliptic şi ultim al istoriei naţionale, 3. indolenţa de care aş fi dat dovadă cu ocazia vizitei patriarhului Moscovei la Chişinău, în contrast cu toată suflarea românească din Basarabia clocotind de mânie şi 4. aflarea mea în siajul patriarhiei ruse de la Moscova pe motiv de  Voronin, ca să spun aşa.

Nu voi coborî la nivelul descalificant al lui Budeanu pentru a-i schimonosi numele în Budionnâi, Puteanu, Putanu sau altceva mizerabil de felul acesta. Pentru cine vrea să deschidă o polemică, îi rog să nu se lege de numele meu, pentru care nu am nici o vină, ci să se refere la ideile mele. Cât mă priveşte, nu voi angaja o polemică sterilă cu Gheorghe Budeanu, pentru că scriitura sa uşor delirantă pluteşte evident în aburii vreunui pahar de vorbă proastă şi nu cuprinde nici un grăunte raţional, demn de luat în seamă.

Totuşi, întrucât acesta a recidivat în două puncte devenite deja locuri comune în dezbaterea publică de la Chişinău, mă voi reţine puţin asupra lor. Să le luăm pe rând.

Votul din 4 aprilie 2005 a fost exprimat public, asumat politic şi având multiple motivaţii, dintre care cele de căpătâi au fost externe, adică geopolitice. Acel vot a fost exprimat şi de mulţi alţi colegi din Parlament, printre care nu trebuie să-i uităm pe corifeii AIE-ului de astăzi Filat, Lupu, Diacov, Serebrian.

Un vot geopolitic asumat

Votul din 4 aprilie 2005 a fost unul pe deplin conştient, asumat până la capăt. Se ştie foarte bine că opţiunea noastră pentru candidatura lui Voronin a fost una care se producea în momentul când apăruse riscul real al unei destabilizări de proporţii a situaţiei politice din ţară cu consecinţe incalculabile. (A se vedea ce s-a întâmplat la distanţa de patru ani la 7 aprilie şi ce se mai întâmplă încă atunci când se confruntă tabere politice ireconciliabile.)În cazul PPCD acel vot a fost posibil la insistenţa expresă şi repetată a factorilor de putere de la Bucureşti. Nu am votat pentru interesul personal, nu pentru interesul de partid. Am votat în numele interesului naţional al Republicii Moldova, asta însumând şi preocuparea pentru independenţa ţării, şi pentru dezvoltarea ei economică, şi pentru integrarea ei europeană. Chiar dacă nu tot ce a urmat a justificat aşteptările noastre, chiar dacă au existat şi alunecări de la normele democratice şi neîmpliniri pe plan economic, ele au fost preferabile unui dezastru generalizat. Dar am votat şi de drag de România, de dragul interesului ei legitim de a avea la graniţele sale o Republică Moldova stabilă pe cât posibil şi nefederalizată. În condiţiile acelei perioade istorice şi în contextul politic de atunci, aceasta era singura soluţie realistă şi posibilă.

Dorin Iacob şi Cătălin Giosan, mandatari ai Cotrocenilor

Să deschidem puţin parantezele şi să ne referim la unele necunoscute din ecuaţia acelui moment politic. În martie 2005 Preşedintele României, Traian Băsescu, l-a delegat la Chişinău pe Dorin Iacob, care a avut mandatul de a-i convinge pe reprezentanţii partidelor parlamentare de la Chişinău să voteze pentru realegerea Preşedintelui Vladimir Voronin. Dorin Iacob s-a aflat la Chişinău timp de o săptămână, fiind secondat de Cătălin Giosan, directorul postului Pro TV Chişinău. Nu putem susţine că  Dorin Iacob şi Cătălin Giosan, ca mandatari ai Cotrocenilor, au tratat subiectul votului din 4 aprilie şi cu reprezentanţi ai altor partide politice de la Chişinău. Putem spune însă că Dorin Iacob, ca trimis special al Preşedinţiei României, s-a întâlnit cu preşedintele PPCD, Iurie Roşca, transmiţându-i mesajul Preşedintelui Traian Băsescu de susţinere a Preşedintelui Vladimir Voronin. Întâlnirea a avut loc  în localul  „Nobil Club” din Chişinău (strada Mihai Eminescu, intersecţie cu Ştefan cel Mare). Dorin Iacob a insistat, de asemenea, ca domnul Iurie Roşca să accepte funcţia de vicepreşedinte al Parlamentului.

Preşedintele României a insistat să intrăm la guvernare

Mesajul cu care a venit Dorin Iacob la Chişinău era de luat în calcul, întrucât fusese precedat de o convorbire telefonică dintre Preşedintele Traian Băsescu şi  Iurie Roşca. Băsescu a insistat ca PPCD nu doar să voteze pentru realegerea Preşedintelui Vladimir Voronin, ci chiar să intre la guvernare alături de partidul lui Vladimir Voronin, arătând că acesta este interesul

Din nou despre misionarii români în Japonia

Arhiepiscopul Antim Nica

Revista Misiei Ortodoxe Române “Misionarul” (Chişinău) publica în numărul său 2-3 din anul 1942  un amplu articol al arhimandritului dr. Antim Nica intitulat “Aspecte misionare din Basarabia”. Capitolul VI (Preocupări misionare externe) al acestui articol cuprinde, la paginile 107-109, o destul de bine documentată relatare despre Cuviosul arhimandrit Anatolie Tihai. Este important că acest pasaj face trimitere a 9 surse româneşti şi ruseşti în care găsim informaţii despre contribuţia a trei români basarabeni la succesul misiunii ortodoxe din Japonia secolului XIX.

La vremea scrierii acestui text arhimandritul Antim Nica era asistentul mitropolitului Visarion Puiu în cadrul Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria. Peste puţin timp arhimandritul Antim Nica avea să conducă el însuşi această Misiune, ca ulterior să fie episcop de Cetatea Albă – Ismail, episcop vicar patriarhal şi arhiepiscop al Dunării de Jos.

Republicăm acest text în completarea tuturor celorlalte de până acum despre Cuviosul Anatolie Tihai. Ne-am permis să adaptăm textul regulilor actuale aprobate de Academia Română, cum ar fi scrierea cu “â” din “a” în interiorul cuvântului şi înlocuirea apostrofului ca cratima. De asemenea, cuvinte cum ar fi: cari, Chiev,  împodobia, întâiu, Oasaka, ortodoxi, soiu au fost redate astfel: care, Kiev, împodobea, întâi, Osaka, ortodocşi, soi.

Sub rezerva unor viitoare verificări de arhivă, am păstrat în text numele de familie Chihai, în loc de Tihai, dat fiind că se pare că anume Chihai este varianta originară a numelui şi că a avut circulaţie în epocă. Menţionăm că unele surse ruseşti şi japoneze au folosit şi varianta Cihai.

Am păstrat ca titlu al pasajului subtitlul capitolului VI al articolului, aşa cum apare el în revista „Misionarul”.

Îi mulţumim pe această cale părintelui diacon Eugeniu Rogoti de la Patriarhia Română, care a identificat textul în Biblioteca Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, şi ni l-a pus cu amabilitate la dispoziţie.

Vlad Cubreacov

PREOCUPĂRI MISIONARE EXTERNE

Basarabia, în veacul trecut, a cunoscut destule preocupări misionare externe, pe care se cade a le pomeni şi a le scoate la iveală.

Ne vom opri să cercetăm câteva manifestări de acest soi. Vom examina, în rândul întâi, activitatea călugărului moldovean din Basarabia, arhimandritul Anatolie Chihai şi a însoţitorilor săi tot basarabeni, care s-au ostenit pe câmpul misionar din Japonia. Vom cerceta apoi lucrarea depusă de Comitetul basarabean al Societăţii Misionare Ortodoxe şi, la urmă, vom studia străduinţele misionare ale filialei din Chişinău a Societăţii Ortodoxe palestiniene.

1. Arhim. Anatolie Chihai este unul din cele mai însemnate chipuri misionare, care au lucrat în Japonia, după acela al arhiepiscopului Nicolae (†1912).[1] Născut din părinţii moldoveni, în satul Tărăsăuţi,[2] jud. Hotin, până la intrarea sa în monahism, el purta numele de Alexandru. A urmat

(VIDEO) Harta constiinţei etnice din Republica Moldova

Academia de Ştiinţe a Austriei a elaborat şi editat la Viena prima hartă a conştiinţei etnice a populaţiei Republicii Moldova, potrivit datelor oficiale ale recensământului general al populaţiei din octombrie 2004. Autorii hărţii sunt prof. dr. Thede Kahl, profesor la Universitatea din Viena şi dr. Dorin Lozovanu, preşedinte al Asociaţiei Europene a Geografilor şi Etnografilor. Harta este una contextuală şi cuprinde zonele adiacente Republicii Moldova atât din România, cât şi Ucraina. Autorii hărţii sunt dispuşi să elaboreze o nouă asemenea hartă în eventualitatea unui nou recensământ al populaţiei în 2010. Urmăriţi un interviu la temă cu unul dintre autori, prof. dr. Thede Kahl.