Ruşii recunoşteau că „Românii sunt cei mai numeroşi în Basarabia”
- Oare chiar să nu se cunoască la Patriarhia Moscovei că noi vorbim limba română?
- Ba se cunoaşte. Există multe dovezi şi mărturii ruseşti, din afara Bisericii, şi încă foarte vechi, despre românitatea tuturor moldovenilor, de la Carpaţi la Nistru şi dincolo de el, inclusiv despre românitatea basarabenilor. După cum mulţi dintre ruşii oneşti nu au pus la îndoială unitatea noastră de limbă, de neam şi de credinţă cu ceilalţi români de la sud şi de la vest de Carpaţi. Curtea imperială de la Petersburg, în 1840, spunea despre noi: „Moldova şi Valahia sunt ţări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă, o singură Credinţă, în pofida separaţiei lor pe plan civil, ele au avut necontenit o singură soartă comună: au suferit împreună de-a lungul secolelor purtând aceeaşi cruce grea, iar acum sorb o nouă viaţă din acelaşi izvor dătător de viaţă. Ele au acelaşi trecut, acelaşi prezent şi, bineînţeles – acelaşi viitor!” (Revista Ministerului Instrucţiunii Publice, fasciculul 29, secţiunea IV, Petersburg, 1840, pagina 7). Există şi alte mărturii ruseşti privind românitatea basarabenilor. Bunăoară, A. A. Skalikovski, în articolul său “Istoriceskoe vedenie v statisticeskoe opisanie Bessarabskoi oblasti” („Introducere istorică în descrierea statistică a regiunii Basarabia”), publicat în Jurnalul Ministerului Rus de Interne, în 1846, scria: “Locuitorii Basarabiei de Sus sunt în esenţă români, adică un amestec de slavi şi romani, şi fii ai Bisericii Ortodoxe” (Jurnal Ministerstva vnutrennih del 1846, nr. 13, p. 171). Este, de asemenea, demn de reţinut că Filip Filipovici Vighel (1786-1856), vicegubernator al Basarabiei între 1824 şi 1826, un mare prieten al lui Puşkin, în “Memoriile” sale publicate postum, notează în cunoştinţă de cauză: “Eu am avut ocazia să studiez sufletul moldovenilor. Aceşti rumâni sau români, după cum îşi zic ei, se trag din coloniştii romani şi slavo-dacii învinşi de Traian. În limba pe care o vorbesc ei predomină elementul latin”. Merită să reţinem că şi consilierul palatin peterburghez Pavel Svinin arăta, în 1816, în lucrarea sa „Descrierea regiunii Basarabia”, că populaţia Basarabiei “are acelaşi trecut cu întreg poporul românesc” şi că “locuitorii autohtoni ai regiunii sunt moldoveni sau români (vlahi), care, după cum am mai spus, se trag din coloniştii romani. Ei vorbesc limba moldovenească care e de origine latină şi, ca şi limba italiană, păstrează numeroase particularităţi ale limbilor neolatine”. Dintre oficialităţile ruse, generalul Aleksei Nikolaevici Kuropatkin (1848-1925), fost ministru de război al Rusiei, ne-a lăsat mărturii pe care astăzi Biserica rusă nu le poate contesta. Generalul Kuropatkin scria la 1910: „Populaţia românească din Basarabia, anexată acum 100 de ani, trăieşte astăzi separată şi în afară de populaţia rusă. În viitor, fie pe cale paşnică, fie în urma unui război, unitatea poporului român este un fapt inevitabil.” Acelaşi general Kuropatkin mai scrie în lucrarea sa „Războiul ruso-nipon, 1904-1905. Totalurile războiului” că există: „posibilitatea ca în cazul unui război european să vedem România printre adversarii noştri. Cauza acestui fapt s-ar putea să fie dorinţa de a ne smulge în caz de succes Basarabia vecină, a cărei populaţie o constituie, în proporţie de jumătate, românii” (după: Куропаткин А.Н. Русско-японская война, 1904-1905: Итоги войны. – СПб.: Полигон, 2002). O altă personalitate rusă, istoricul Pompei Nikolaevici Batiuşkov (1810-1892), adept înflăcărat al rusificării popoarelor captive din fruntariile imperiului rus,recunoştea, de asemenea, românitatea basarabenilor: „Din componenţa variată a populaţiei locale se relevă pregnant, după numărul lor, două ginte: română, cea mai mare la număr, care în mod firesc tinde spre compatrioţii săi din România regală şi Austria, şi mai apoi cea rusă, care constituie o ramificaţie a marii familii slavo-ruse”. În studiul său istoric „Descrierea Basarabiei”, scris la îndemnul ţarului Alexandru al IlI-lea şi apărut la Sankt Petersburg în anul 1892, vorbind despre basarabeni, Pompei Nikolaevici Batiuşkov reia ideea cam în aceeaşi formă: ‘’Populaţia rurală nu ştia deloc ruseşte. Românii sunt cei mai numeroşi în Basarabia şi în mod firesc ei au privirile îndreptate spre compatrioţii lor din regatul României şi spre cei din Austria”. În aceeaşi lucrare, Pompei Nikolaevici Batiuşkov scrie: „Până la 1871, când pe scaunul episcopal veni Preasfinţitul Pavel (Lebedev, supranumit şi Românofagul, ruseşte Румыноед -n.n.), în unele mănăstiri şi biserici serviciul divin se oficia în limba română. Preasfinţitul Pavel imediat ce se sui pe scaunul eparhial al Chişinăului, orândui ca în acele mănăstiri în care până atunci se oficia în limba română, să se oficieze eventual în două limbi: cea slavă şi cea moldovenească; de asemenea hotărî să se deschidă şcoli mănăstireşti în care să înveţe limba rusă şi călugării români din cei neîmbătrâniţi încă. Cu toate aceste dispoziţiuni avem ştiri personale că în multe mănăstiri serviciul divin urmează a se oficia în limba moldovenească şi că ruseşte nu se cântă decât: Gospodi pomilui (Doamne miluieşte – n.n.). Drept scuză pentru această nesupunere, unii moldoveni ne-au obiectat cum că poporul rural nu cunoaşte deloc rusa şi, prin urmare, nu înţelege serviciul divin oficiat în această limbă. (…) Oricum ar fi, această necunoştinţă a limbii slave nu trebuie considerată ca o piedică la introducerea limbii ruseşti în biserici. Dacă voim ca poporaţiunea rusă să nu se românizeze, dacă voim ca Basarabia să nu devină obiectul dorinţelor şi agitaţiunilor românofile, ci din contra să se unească organiceşte cu Rusia, atunci trebuie, prin mijlocul şcoalelor, să ne grăbim a face ca măcar jumă¬tate din ţăranii moldoveni să devină ruşi…” Vedem că acest istoric rus nu se jenează să folosească termenii de români şi limba română, ba chiar arată limpede că expresia „limba moldovenească” este echivalentă cu „limba română”. Dar apropo de rusificarea românilor prin intermediul Bisericii pe care vedem că o cereau chiar şi unii oameni învăţaţi ai timpului. Am pomenit astăzi deja numele arhiepiscopului de tristă faimă, Pavel Lebedev Românofagul, unul dintre duşmanii cei mai înrăiţi ai spiritualităţii noastre. Într-un raport prezentat de inspectorii bisericeşti lui Pavel Lebedev Românofagul se menţionează că preotul paroh din Colencăuţi, în etate de 37 de ani şi absolvent al seminarului teologic, «s-a sălbăticit într-atâta în parohia lui moldovenească, încât vorbeşte rău ruseşte». Să vedem şi o statistică a timpului: în anul 1882, când acest Românofag îşi desăvârşea opera de rusificare a basarabenilor, limba română era admisă ca limbă liturgică doar în 207 biserici, în 211 cultul religios era oficiat în limba slavonă şi doar parţial în română, iar în 608 biserici serviciile religioase erau oficiate doar în limba slavonă. Asta să fi fost „renaşterea spirituală a moldovenilor” de care ne vorbeşte astăzi Patriarhia Moscovei?
Eminescu: „Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti…”
- Chiar dacă recunoşteau identitatea românească a populaţiei autohtone majoritare din Basarabia, aceşti reprezentanţi ai autorităţilor imperiale erau totuşi stăpâniţi de elanul deromânizării şi rusificării ei…
- Aşa este. Legat de opera de rusificare a românilor basarabeni, inclusiv prin Biserică, este bine să readucem în atenţie cuvintele lui Mihai Eminescu, care, preocupat îndeaproape de situaţia conaţionalilor săi din Basarabia, scria în ziarul Timpul: „Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a cânta în ziua de Paşti „Cristos a înviat” în româneşte. Nimic în limba românească nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la prepusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită. Pe lângă toate acestea mai e şi sistemul de colonizare silnică al Rusiei. Cete întregi de familii româneşti sunt luate cu sila ori duse cu amăgiri departe şi înlocuite cu familii ruseşti, pentru ca încetul cu încetul populaţia să se amestece, să piardă energia caracterului naţional şi să fie mai primitoare faţă cu măsurile de rusificare”
„Păcatul acela imens care se face în Rusia privind românul basarabean”
- Să vedem însă mai departe ce spun mărturiile ruseşti în acest subiect care, vă asigur, este interesant pentru mulţi dintre cititorii noştri. E bine să facem împreună puţină lectură pentru a satisface acest interes, nu doar intelectual, al lor…
- Într-adevăr, să-i lăsăm chiar pe ruşi să vorbească, pentru că pe ei Patriarhia Moscovei nu-i poate acuza de părtinire. Renumitul istoric şi filolog rus Nikolai Nikolaevici Durnovo (1876-1937), membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a Rusiei, profesor universitar la Moscova, Minsk şi Saratov, în lucrarea „Reflecţii despre Basarabia. Anul 1912″, scrie: “…Stăpânind 100 de ani Basarabia, ce-am făcut noi oare pentru populaţia românească şi pentru dezvoltarea ei culturală? N-am făcut nimic, căci toate şcolile înfiinţate de noi în Basarabia au ca scop transformarea românilor basarabeni în velicoruşi, ceea ce nu ne va reuşi. Timp de peste 90 de ani, mai bine de un milion şi jumătate de români din Basarabia sunt lipsiţi de clerul lor. Cu toate legile fundamentale ale imperiului, legi care consfinţesc tuturor naţionalităţilor din Împărăţia rusească dreptul de a avea conducătorii lor spirituali, moldovenii ortodocşi nu au nici un episcop naţional sau măcar pe unul care să cunoască limba română. Acela care a fost prin Basarabia ştie ce biserici-bordeie au românii şi câte biserici au fost desfiinţate sau chiar rase de pe faţa pământului. (…) Moldovenii în ochii actualului arhiepiscop de Chişinău (Serafim Ciceagov – n.n.) sunt separatişti (adică doresc separarea de Rusia şi alipirea la România – n.n.) şi din această cauză, cele mai alese forţe spirituale şi culturale sunt izgonite de el din Basarabia. Limba românească este scoasă din biserică, iar despre vreo propovăduire în limba română nici vorbă nu poate fi. (…) Basarabia a fost ruptă din Principatul Moldovei, prin care trupele ruseşti au trebuit să treacă în timpul războiului dintre ruşi şi turci (1806-1812). Evident, Rusia, în 1812, ar fi putut alipi întreaga Moldovă, dar această alipire ar fi constituit un rapt şi mai mare şi nu un drept de război, că nu ne băteam cu moldovenii. Oricât de mic ar fi un popor, el are totuşi dreptul să pretindă stimă, el se mândreşte cu existenţa sa şi nu poate servi drept gunoi al ruşilor, germanilor, maghiarilor sau al oricărui alt străin. România are dreptul să se mândrească, şi are cu ce. Cea mai de seamă mândrie a românilor e că nu şi-au schimbat credinţa părinţilor lor, nu le-a fost inundată ţara cu tot felul de secte şi nu s-au amestecat cu naţionalităţile înconjurătoare. (…) În ceea ce priveşte starea culturală, Basarabia a rămas cu mult în urma României. Astăzi Chişinăul a depăşit Iaşul. Dar nu poate exista o comparaţie. Iaşul e un oraş curat şi frumos din toate punctele de vedere, cu multe biserici şi statui, universităţi şi alte instituţii superioare de cultură, în timp ce Chişinăul a rămas un oraş primitiv. Creându-l acum o sută de ani, noi nu am fost în stare să-l ridicăm la înălţimea oraşelor europene, iar populaţia rusească emigrată, cu funcţionarii ei rusificatori, nu a ridicat nici bunăstarea materială, nici pe cea morală a poporului. Cum s-ar putea, prin urmare, ca un asemenea popor să nu se gândească la separatism? El nu întâlneşte în biserică decât arhierei despoţi, inamici ai naţionalităţii şi limbii sale. Noi nu credem că în România s-a pierdut credinţa cea adevărată, căci dacă ar fi fost aşa, atunci bisericile ei ar fi înfăţişat peste tot un tablou jalnic şi ar fi fost asemenea celor din Basarabia. Cât priveşte înapoierea Basarabiei faţă de România, nu e aici cazul să mai vorbim. Toate cărţile sfinte de pe la toate bisericile moldoveneşti, tipărite cu litere chirilice în limba română au fost depuse la mitropolia din Chişinău unde arhiepiscopul Pavel (Lebedev, zis Românofagul – n.n.), în scurgere de 7 ani, le-a ars, încălzind cu ele palatul mitropoliei. Poporul din Basarabia, din cauza rusificării silnice, e transformat într-o hoardă de robi muţi şi ignoranţi. Acestui popor i s-a interzis să înveţe în limba sa maternă în şcoli, i s-a interzis să se roage lui Dumnezeu în graiul părinţilor săi; sute de mii de desetine (hectare) din pământul său au fost împărţite coloniştilor ruşi, bulgari şi germani şi aceasta în scop de a-l sili să-şi părăsească ţara. Numai într-un an, 855 de familii ţărăneşti au trebuit să plece în Siberia pentru a o coloniza. Bieţii oameni îşi lasă holdele roditoare pentru că nu mai pot trăi în ţara lor. Când mă copleşesc câteodată amintirile, îmi apare una dintre ele, cea mai plăcută pentru mine: o grămadă de copii, într-un sat moldovenesc de pe malul Nistrului – aceste flori pământene ale Basarabiei – ieşind de la şcoală scufundaţi în lumina soarelui, jucându-se şi gângurind româneşte, pe când învăţătorul lor, un tânăr idealist rus, venit de curând în Basarabia, îmi povesteşte cu lacrimi în ochi, ce durere îl cuprinde: “Doar asta e ca şi cum m-aş fi dus în Spania să-i învăţ pe copiii de acolo ruseşte. M-am văzut silit să-nvăţ, mai întâi, eu însumi, moldoveneşte”. Şi bietul apostol al ministrului rus de învăţământ a început deodată să-mi spună vesel nişte zicători şi cântece moldoveneşti la auzul cărora toţi copiii au alergat spre noi, cei doi ruşi, ascultând cu bucurie şi mândrie pe elevul lor comun. Un băieţel, mic dar serios, a vrut să-l corijeze pe învăţător, dar l-au oprit colegii săi. Atunci i-am dat eu voie să vină la mine, l-am sărutat şi l-am rugat să-mi spună ce observaţii şi corecturi vroia să facă. Şi ne-a dat, acest băieţaş, o lecţie bună, mie şi învăţătorului. El a făcut să mi se descopere nişte legi fireşti ale limbii române populare, ne-a deschis o ferestruică de etnografie şi folclor – nu-mi amintesc amănuntul – dar mi-a fost ruşine, el avea în căpşorul lui o întreagă lume naţională, lume pe care noi nu o cunoşteam, lume care, în limba lui de copil, era atât de frumoasă şi care avea să dispară în Basarabia din vina noastră!… Atunci am înţeles eu păcatul acela imens care se face în Rusia privind românul basarabean. Am studiat geografia şi istoria acestei ţări şi am ajuns la convingerile mele de astăzi. Acum, când îmi amintesc de băieţelul acela, mă aşez la masă şi scriu pentru a mia şi una oară că Basarabia trebuie să fie românească”. Am îndrăznit să vă prezint acest pasaj in extenso, întrucât el cuprinde nişte gânduri de o mare, dar rarisimă sinceritate la intelectualitatea rusă când este vorba de românii basarabeni. Nu este bine să scăpăm din vedere nici faptul că savantul enciclopedist rus Lev Semionovici Berg (1876-1950) publică, în 1918, la Petrograd, lucrarea sa „Basarabia. Ţara – Oamenii – Gospodăria”, în care scrie: „Moldovenii sunt românii care locuiesc în Moldova, Basarabia şi părţile guberniilor Podolia şi Herson din vecenătatea Basarabiei; într-un număr mic aceştia locuiesc de asemenea în gubernia Ecaterinoslav. Ei înşişi se numesc moldoveni, iar României îi spun Moldova. De românii din Valahia sau de valahi ei se deosebesc prin particularităţi dialectale nesemnificative. Românii sunt cunoscuţi chiar din prima cronică rusă care îi numeşte volohi, pe când slavii de sud îi numesc valahi. După secolul XIV la ruşi şi polonezi intră în circulaţie un alt nume al românilor, cel de munteni, multeni, multani; acest nume fiind luat din română, unde înseamnă oameni de la munte; munte din latinescul montes, însemnând munţii, şi anume munţii Carpaţi.” Cred că onestitatea şi înţelepciunea ar trebui să-i oblige pe fraţii noştri de la Patriarhia Moscovei să nu se aventureze în polemici cu aceste voci ruseşti de peste timp, martore ale istoriei noastre.
„Dragi copii basarabeni, Pui din neamul românesc!”
- În Basarabia şi în Imperiul Rus au existat şi intelectuali români care şi-au afirmat identitatea şi au încercat să-şi ajute conaţionalii să reziste procesului acerb de rusificare, mai cu seamă prin intermediul Bisericii…
- Putem evoca în această privinţă numele avocatului Ştefan Margellă, care a fost, la Petersburg, funcţionar al Ministerului de Externe, iar mai apoi şi al Ministerului Instrucţiunii Publice al Imperiului Rus. El tipăreşte, spre ajutarea neamului românesc, după cum o mărturiseşte el însuşi, „Gramatica Rusască-Rumânească închipuită de Ştefan Margellă şi tipărită de dipartamentul opşceşcei învăţări” tom. I, 1827. În prefaţa în limba rusă la această gramatică Ştefan Margellă spune: „Mă simt obligat a spune câteva cuvinte despre această gramatică româno-rusă, care nu numai că poate fi de folos, dar este necesară, fiindcă ea dă mijloace a căpăta cunoştinţă în limba rusească la opt sute de mii de români, care locuiesc în Basarabia, aflătoare sub stăpânirea Rusiei, în curgerea a douăzeci de ani neavând nici un manual pentru acest scop. În afară de aceasta ea poate să aducă foloase câtorva milioane de români, care locuiesc între Prut şi Dunăre; asemenea şi ruşilor care doresc a învăţa limba românească.” Un alt român, originar din Transnistria, Iacob Hâncu-Ghinculov (1800-1870), tipăreşte în anul 1840, în tipografia Academiei imperiale din Petersburg o gramatică românească intitulată „Descrierea (schiţa) regulilor gramatice valaho-moldave”. Autorul arată în prefaţa scrisă în limba rusă că numele de român nu este unul problematic şi că până la înfiinţarea principatului Moldovei poporul din Moldova şi Muntenia a fost cunoscut sub numele general de Români. Amintim, de asemenea, că în 1865, la Chişinău, în tipografia lui Akim Popov, a văzut lumina tiparului, în alfabet latin, manualul lui Ioan Doncev (1821-1885), intitulat „Cursul primitiv de Limba Rumână compus pentru shoalele elementare cu IV classe gimnasiale”. În prefaţă la lucrarea sa, Ioan Doncev scrie: „Limba română s-a predat în toate cele şapte clase ale liceului regional din Chişinău, de la deschiderea lui în anul 1833, în mod obligatoriu pentru acei din elevii liceului, care nu doreau să înveţe limba germană. Ca obiect, care în multe privinţe are interesul său local, limba română se mai predă şi în unele şcoli (medii) ţinutale din regiune: în No. 1 şi No. 2 din Chişinău, din Orhei, Bălţi, Soroca şi Hotin, în Seminarul teologic din Chişinău, în multe şcoli comunale şi aproape pe lângă fiecare parohie din Basarabia”. Şi mai departe: „Oricum ar fi, e foarte regretabil! Nouă ni se pare, că tineretul local din mai multe puncte de vedere mai mult folos ar avea să înveţe limba ţării decât superficial limba franceză sau germană… Limba română este necesară la fiecare pas şi în viaţa particulară şi în administraţie. Ar fi foarte de laudă şi de folos, ca şi fetele românce să înveţe limba lor maternă, care conţine atâtea frumuseţi, atâta duioşie şi în care, probabil, ele simt atât de mult; pentru că după firea omenească, cea mai bună patrie a sentimentului nostru, a duioşiei este limba noastră maternă. Cum copilul se apropie de pieptul fragedei mame, tot aşa este apropiat de sufletul lui tot ce ea gândeşte, ce vorbeşte şi ce cântă în limba lui maternă. Legile naturii inexplicabile şi admirabil de exacte nu pot fi înlocuite prin nimic artificial”. Să nu uităm că toate aceste cărţi erau supuse cenzurii. În anul 1908 a trecut de furcile caudine ale cenzurii ţariste şi a văzut lumina tiparului la Chişinău cartea intitulată „Pilde şi poveţe, întâia carte moldovenească de cetire tipărită, de P. Rejep”. Din prefaţa la această carte a cooperatorului Rejep citim: „Dragi copii basarabeni, Pui din neamul românesc! Luaţi cărticica-n mână şi citiţi! Destulă-vă, cât aţi fost orbi din pricina neştiinţei de carte… Ţi-a venit dar vremea şi ţie, moldovene, să te gândeşti: cum stai? Cum trăieşti? Şi pe care drumuri şi cărări trebuie să apuci în viaţă”. Merită să mai ascultăm şi o altă voce basarabeană demnă de luat în seamă, cea a juristului şi istoricului Leon Casso (1865-1914), ministru al Instrucţiunii Publice al Rusiei, care, în lucrarea sa „Rusia în bazinul dunărean”, apărută în 1913, scria: „Populaţia română a ambelor jumătăţi ale Moldovei, ca şi a Munteniei, parcă îi separau pe slavii de nord de cei de sud şi puteau numai să împiedice frăţeasca lor unire în viitor”.
Cantemir: Noi, moldovenii, la fel ne spunem români, iar limbii noastre nu dacică, nici moldovenească (…), ci românească
- Spuneaţi la începutul acestui interviu că Patriarhia Moscovei foloseşte şi numele domnitorului Dimitrie Cantemir pentru a demonstra neromânitatea basarabenilor.
- Degeaba se leagă Patriarhia Moscovei de numele marelui nostru domn şi cărturar de reputaţie europeană. Dimitrie Cantemir a fost domn al Moldovei şi, după refugiul din 1711 peste Nistru, prinţ rus. Cât a trăit în Rusia, prinţul Dimitrie Cantemir nu a stat degeaba. Una din lucrările sale fundamentale, scrise la Moscova, între 1717 şi 1722, în limba română, dar neterminată, se numeşte “Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor, sau hronicon a toată ţara Românească, care mai apoi s-a despărţit în Moldova, Muntenia şi Ardeal” şi prin care Dimitrie Cantemir plasa istoria românilor în context european. Iată ce scrie Dimitrie Cantemir pe când era la Moscova: “… întregul nostru neam românesc se vădeşte printr-o tradiţie veşnică parcî, a-şi trage începutul din cetăţeni romani – şi se poate dovedi ca atare, şi păstrează chiar şi astăzi cu tărie vechiul nume al romanilor, chiar dacă alte neamuri le-au schimbat numele, aşa cum am arătat mai sus. Înainte de toate, chiar dacă acest neam a fost împărţit în trei ţinuturi de căpetenie (despre care se va vorbi mai apoi), totuşi toţi se cheamă cu acelaşi nume de români, dispreţuind adică şi dând la o parte numele de valahi, care le-a fost dat de către popoarele barbare. Căci românii care trăiesc şi astăzi în Transilvania, de asupra fluviului Olt, în ţinutul numit Maramureş, nu-şi dau numele de valahi, ci de români (martori îmi sunt toţi locuitorii tuturor naţiilor din Transilvania). Cei din Valahia (pe care grecii din vremuri apropiate îi numesc ungrovlahi, iar noi, moldovenii, îi numim munteni, căci au luat în stăpânire mai multe locuri muntoase), îşi dau şi ei la fel numele de români, iar ţarii lor de Ţara Românească, adică în latineşte Terra Romana. Noi, moldovenii, la fel ne spunem români, iar limbii noastre nu dacică, nici moldovenească (dat fiind că numele Moldovei şi al moldovenilor este acordat foarte de curând, cum vom spune mai apoi), ci românească, astfel că dacă vrem să-l întrebăm pe un străin dacă ştie limba noastră, nu-l întrebăm: “Scis moldavice?” (”Ştii moldoveneşte?”), ci “Ştii româneşte?”, adecă, “în latineşte”: “Scis romanice?” (Dimitrie Cantemir, Opere complete, IX, t. l, Bucureşti, 1983, p. 63-65). Teza Patriarhiei Moscovei cum că Dimitrie Cantemir ar fi fost un moldovenist antiromân şi chiar un neromân sau teza că numele etnic de român ar fi apărut abia odată cu formarea în 1859 a entităţii statale numite oficial România sunt aberante din caza viciului lor de rea-credinţă. Dimitrie Cantemir mai scria: „Astfel astăzi moldovenii, muntenii, valahii transalpini, mysienii, basarabenii şi epiroţii se numesc pe sine cu toţii cu un nume cuprinzător nu de „valahi”, ci „români”, iar limbii lor neaoşe îi spun „limba română”, iar dacă un moldovean, un muntean, un mysian ş.a.m.d. l-ar întreba pe un străin sau venetic dacă ştie limba lor, l-ar întreba aşa: „Ştii româneşte?”, adică Scis romanice?”. Vedem că principele Cantemir se inspiră şi de la cronicarul Miron Costin, care scrie în „Letopiseţul Ţării Moldovei, De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor” următoarele: “Şi acum, mulţi ne zic nouă ţarii noastre şi Ţării Munteneşti, streinii, Daţia, însă nărodul, neamul lăcuitorilor, nu şi-au schimbat numele său, ci tot romanus, apoi cu vreme şi îndelungate veacuri romani, apoi rumâni, până astăzi”. Apoi: “… şi el (Împăratul Traian – n.n.), au discălicat neamul, seminţia care trăieşte până acum în Moldova şi în Ţara Muntenească şi cât norod ieste în Ardeal cu acestu nume: român”. Iar mai departe: “Aşa şi neamul acesta, de carele scriem, al ţărilor acestora, numele vechiu şi mai direptu ieste rumân, adeca râmlean, de la Roma”. Şi în definitiv, Miron Costin ne lămureşte în privinţa limbii moldovenilor: “Cum vedem, măcară că ne răspundem acum moldoveni, iară nu întrebăm: “ştii moldoveneşte?”, ce “ştii româneşte?”, adecă râmleneşte, puţin nu zicem: “sţis romaniţe?” pre limba latinească”. Anterior lui Miron Costin, un alt cronicar, Grigore Ureche, scria: „Românii, câţi se află lăcuitori în ţara ungurească şi la Ardeal şi la Maramoreşu, de la un loc sîntu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag”. Ce poate spune Patriarhia Moscovei în replică? Nimic. Sau nimic convingător. Ea poate doar subscrie la politica de rusificare a noastră sau la tentativele zadarnice de distanţare lingvistică, prin dialectizare, a basarabenilor de ceilalţi români.
- Cum, de altfel, a mai încercat şi altădată, în cooperare cu statul rus…
- Iată ce spunea în acest sens în perioada ocupaţiei ţariste un funcţionar superior al Departamentului Educaţiei cu sediul la Odesa, A. Arţimovici, într-o scrisoare din 11 februarie 1863 către Ministerul Instrucţiunii Publice de la Petersburg: „Sunt de părere că va fi greu să oprim populaţia românească din Basarabia să folosească limba din principatele învecinate, unde populaţia românească concentrată poate dezvolta limba bazată pe elementele ei latine, care nu sunt bune pentru limba slavă. Direcţiile guvernamentale legate de acest caz, care urmăresc crearea unui nou dialect în Basarabia, mai puternic bazat pe limba slavă, vor fi, aşa cum se va vedea, fără folos: nu putem sili profesorii să predea o limbă care va muri curând în Moldova şi Valahia… părinţii nu vor dori ca urmaşii lor să înveţe o limbă diferită de cea pe care o vorbesc în mod curent”.Limba română şi alfabetul latin, două repere identitare în actul de naştere politică a Republicii Moldova.
- În epoca modernă referirile la limba română şi la unitatea etnică a românilor basarabeni cu cei de peste Prut sunt şi mai multe…
- Cel mai de luat în seamă este cuprins în Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, din 27 august 1991, care reaminteşte „că în ultimii ani, mişcarea democratică de eliberare naţională a populaţiei din Republica Moldova şi-a reafirmat aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională, exprimate prin documentele finale ale Marilor Adunări Naţionale de la Chişinău din 27 august 1989, 16 decembrie 1990 şi 27 august 1991, prin legile şi hotărârile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin, din 31 august 1989″. Or, toate cele trei Mari Adunări Naţionale de la Chişinău au afirmat clar şi univoc identitatea culturală, lingvistică şi etnică a moldovenilor ca români. De asemenea, merită să amintim că unul dintre cei mai mari lingvişti ai lumii, românul basarabean Eugen Coşeriu, le-a dat un răspuns clar şi răspicat adversarilor limbii române, arătând că promovarea unei limbi distincte „moldoveneşti”: „este din punct de vedere lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o gravă fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural”. Şi punctum.
- Domnule Cubreacov, iată că ne-aţi readus în atenţie atâtea voci care impun respect şi observ că totuşi nu am epuizat nici pe departe subiectele atinse în Declaraţia Patriarhiei Moscovei. Vă propun să reluăm cu o altă ocazie celelalte aspecte asupra cărora nu ne-am putut opri astăzi.
- Cu plăcere. Şi sper că veţi accepta să ne referim la aspectele istorice, politice şi canonice, nu mai puţin interesante şi importante decât cele identitare.
Sergiu PRAPORŞCIC
