ADMINISTRAREA BISERICEASCĂ LA ROMÂNII TRANSNISTRENI, ÎNTRE BUG ŞI NISTRU

Date fiind încercările unor „sociologi” din Bucureşti de a induce în eroare opinia publică naţională cu privire la pretinsa lipsă de legitimitate canonică a Mitropoliei Basarabiei şi a Bisericii Ortodoxe Române asupra credincioşilor lor români de dincolo de Nistru, buni cetăţeni ai Republicii Moldova, prezentăm mai jos, spre edificarea celor interesaţi, un preţios studiu elaborat de Iustin Ştefan Frăţiman, intitulat „Administrarea bisericească la românii transnistrieni, între Bug şi Nistru (Cercetare politico-istorico-bisericească relativ la viaţa românilor ce trăiesc în Rusia)” şi publicat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial la editura „Dimitrie V. Păun” din Chişinău.

Vlad Cubreacov

Iustin Ştefan Frăţiman

Administrarea bisericească la românii transnistrieni, între Bug şi Nistru (Cercetare politico-istorico-bisericească relativ la viaţa românilor ce trăiesc în Rusia)

Între alte lucrări privitoare la istoria românilor de peste Nistru, tipărite în Rusia, a rămas fără băgare de seamă din partea bibliografiei româneşti, cercetarea făcută de defunctul membru al Societăţii de istorie şi antichităţi din Odesa, protoiereul A.G. Lebedinţev cu titlul Ucraina hanului, tipărită întâia dată în monitorul din Herson în anul 1860, broşura nr. 6, pe luna septembrie.

Fiindcă arătatul număr din monitorul din Herson în timpul din urmă este o raritate bibliografică, Societatea de istorie şi antichităţi din Odesa, conform hotărârii sale de la 16 martie anul 1912 “Cu prilejul centenarului anexării Basarabiei la Rusia” a retipărit arătata lucrare a protoiereului A.G. Lebedinţev în memoriile societăţii pe anul 1913, vol. XXXI.

Cercetarea protoiereului A.G. Lebedinţev este făcută după nişte documente foarte sănătoase şi anume:

1) după gramotele de hirotonire şi de absolvire a preoţilor hirotoniţi de chiriarhii Moldovei şi trimişi în parohiile din Ucraina hanului, adică în regiunea Oceakov, care apoi, fiind asupriţi de mahomedani, turci sau tătari, căutau refugiu în eparhia vecină cu Ucraina hanului, în aşa- numita eparhie a slovenilor şi apoi a Novorosiei.

2) din informaţiile oficiale culese de stăpânirea eparhială a Eparhiei slovenilor despre populaţia ortodoxă în regiunea Oceakov, după anexarea ei la Rusia după 1791.

3) din monitorul clerului pe anii întâi ai stabilirii a orânduielilor bisericeşti din Rusia în Ucraina hanului.

Toate aceste izvoare autorul le-a găsit în arhiva consistoriului Herson din Odesa, unde ele s-au adus în anul 1837 din consistoriul Ekaterinoslavului, după ce au mai fost şi prin alte arhive; deoarece se ştie că catedra episcopilor Novorosiei s-a stabilit în Odesa mai târziu, iar până atunci a fost ba în Poltava, ba în Novomirgorod, ba în Ekaterinoslav.

Cercetarea foarte bună a protoiereului A.G. Lebedinţev, lucrată după aşa izvoare sănătoase şi intitulată de el foarte modest Letopiseţul bisericesc al Ucrainei hanului, cu toate acestea conţine în sine multe nedumeriri, concluzii nedrepte şi, în multe cazuri, nişte lămuriri şi confirmări foarte naive. Se înţelege, că toate acestea s-au întâmplat din cauza că autorul nu ştia mai multe informaţii cunoscute istoriografilor români. De altă parte, şi istoricii români până în ziua de astăzi încă n-au ştiinţă de acele date, ce au fost la dispoziţia protoiereului A.G. Lebedinţev.

Aceasta ne face pe noi să tipărim paginile ce urmează cu scopul ca să facem o cercetare mai temeinică despre viaţa bisericească şi civilă a românilor transnistrieni în veacul al XVIII-lea şi începutul veacului al XIX-lea.

Mai găsim, că aşa-numita regiunea Oceakovului sau Ucraina hanului de la Nistru până la Bug era administrată de mitropolia Proilaviei. Cel dintâi mitropolit, ca arhipăstor al Ucrainei hanului îl găsim pe Daniil, de la care, în arhiva consistoriului din Odesa, ni s-au păstrat în limba rusă, ca traducere din limba românească (moldovenească) numai trei gramote de hirotonire. Din aceste gramote tragem concluzia că Daniil avea reşedinţa sa în oraşul Ismail, care în gramota de la 1772 se numeşte Smoilov. Apoi, după documentul din 1769, Daniil hirotoneşte un preot în orăşelul Căuşeni. În sfârşit, din monitorul clerului vedem că după binecuvântarea mitropolitului Daniil s-au făcut şi s-au sfinţit şase biserici şi anume: în anul 1761 s-a făcut şi s-a sfinţit biserica din Malovata, pe malul stâng al Nistrului, apoi în satele Doroţcaia, Mahala, Pohrebea, Cucieri şi Dencov.

În gramota de la 1772, drept catedrală este arătată biserica Sfânta Maică Parascheva din Ismail. Eparhia purta numiri diferite, din care cauză şi chiriarhii purtau o titulatură variată şi anume: mitropolitul Daniil în gramota dată de el în Bender la 30 februarie 1769 se numeşte “Mitropolitul Proilaviei, al Tomarovei, al Hotinului, al tuturor marginilor Dunării şi ale Nistrului şi al întregii Ucraine a hanului”; iară în gramota de la 4 iunie 1772 se numeşte: “Cu mila lui Dumnezeu mitropolitul Proilaviei, al Tomarovei, al întregului mal al Dunării şi al toatei Basarabii şi al Ucrainei”. Fiind bazat documentalmente că la 4 iunie 1772, mitropolitul Daniil a hirotonit în Ismail pe preotul Timotei Muzikevici, despre care ne mărturiseşte gramota de la 4 iunie a anului 1772 şi având în vedere documente publicate de episcopul Melchisedec în Cronica Huşilor, – vom veni la concluzia că chiriarhii Moldovei şi ai Munteniei sufereau mitropolia Proilaviei ca un “rău înlăturabil” şi că, după ce s-a ivit speranţa că vor putea fi izbăviţi de jugul otoman, ei îndată au început a desfiinţa această mitropolie. Documentul citat de episcopul Melchisedec şi retipărit în cercetarea mea cu titlul Inochentie, episcopul Huşilor, adică epistola arhipăstorală a mitropolitului Moldovei Gavriil Calimah de la 10 ianuarie 1771, adresată locuitorilor din ţinuturile date sub ocârmuirea episcopului de Huşi, Inochentie, este următorul;

“Gavriil, cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop şi mitropolit a toată Moldova: De vreme ce eparhia care se ocârmuia cu păstoria cea bisericească, după urmarea vremilor de către frăţia-sa Proilavul, socotindu-se dintru început a fi din hotarul pământului şi din păstoria Moldovei, iar acum după pronia Preaputernicului şi Atotbinesăvârşitorului Dumnezeu, învrednicindu-se a scăpa din jugul cel silnic al otomanilor prin armele cele nebiruite ale monarhiceştii măriri a preamilostivei noastre imperatriţe a Rusiei, însă rămânând fără de păstor bisericesc pravoslavnicul norod ce locuieşte întru această eparhie, precum ne-am încredinţat, socotit-am şi noi de a noastră arhipăstorească, neapărată datorie, ca cei ce ne-am învrednicit prin dumnezeiescul dar al preasfântului şi de viaţă făcătorului duh a fi arhipăstor a tot pământul Moldovei, şi ca să nu ne osândim de către bunul păstor şi marele arhiereu, domnul şi mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru vreo lenevire sau nebăgare de seamă, ca păstorii aceia cărora nu le este milă de cuvântăreaţa turmă, n-am trecut cu purtarea de grijă a acestei eparhii, ci prin bunăvoinţa noastră, aflându-se frăţia-sa kyr Inochentie, episcopul Huşului, aproape de acele părţi de loc, iată l-am însărcinat, poftindu-l ca să aibă purtare de grijă la numita eparhie şi să păstorească cu priveghere şi cu toată osârdia atât partea bisericească, cât şi partea politicească, îndreptându-i şi povăţuindu-i către cele sufleteşti, spre mântuirea lor.

“Şi osebit de eparhia Hotinului ce s-au dat sub ocârmuire frăţiei sale episcopului de Rădăuţi kyr Dositei, toată cealaltă eparhie să fie întru purtarea de grijă a numitului episcop de Huşi, până când se vor linişti lucrurile, rămânând întru paşnica stare şi atunci se va pune la cea desăvârşit buna rânduială; deci molitvele voastre, preoţi şi toţi pravoslavnicii creştini, ce sunteţi locuitori într-acea eparhie după creştineasca voastră datorie, să vă supuneţi rânduitului episcop al Huşului, la cele duhovniceşti, ce sunt spre a voastră apărare şi sufletească mântuire, cu căzuta cinste şi evlavie ce se cuvine arhieriei sale, aceasta înştiinţăm. 1771-genar 10. Iscalit: Gavriil, mitropolit al Moldovei”.

Această epistolă arhipăstorală adresată de mitropolitul Moldovei Gavriil Calimah locuitorilor ţinuturilor Ismail, Reni (Tomarova), Chilia, Akkerman şi Bender ca motiv pentru desfiinţarea mitropoliei Brăilei, arată că eparhia Proilaviei “socotită a fi dintru început din hotarul pământului şi din păstoria Moldovei…. însă rămânând fără de păstor bisericescc pravoslavnicul norod ce locuieşte întru această eparhie, precum ne-am încredinţat, socotit-am şi noi de a noastră arhipăstorească, neapărată datorie, şi n-am trecut cu vederea purtarea de grijă a acestei eparhii”.

Aici, cum vede cititorul, nu e nici un cuvânt despre moartea mitropolitului Daniil. Cu totul altfel se exprimă mitropolitul Gavriil în gramota sa de la 1773, unde vorbeşte clar şi direct că după moartea răposatului arhiereu Daniil Proilav, rămânând acea eparhie fără păstor şi purtător de grijă la trebuinţele duhovniceşti şi bisericeşti”…

E clar că nu moartea mitropolitului Daniil a fost cauza lucrării proiectului pentru desfiinţarea mitropoliei Brăilei şi prin urmare n-au dreptate aceia care vorbesc că Daniil a murit în 1770, cum fac aceasta episcopul Melchisedec şi Auxentie Stadniţki. E posibil că la Iaşi şi la Bucureşti nu se ştia nimic despre locuinţa mitropolitului Daniil. Noi ştim că în anul 1757 mitropolitul Moldovei Iacob Putneanu a spus agentului, trimis în Moldova de viceguvernatorul Kievului Kosturin pentru cercetarea afacerii lui Antim, ce se numea episcopul Hotinului pentru lipoveni, următoarele: “Iară arătatul Mitropolit grecesc Daniil, în anul trecut, în luna noiembrie a fost în oraşul turcesc Belgrad (Akkerman sau Cetatea-Albă) şi de acolo, unde şi pentru ce a plecat, unde este dânsul astăzi, ori poate este ucis de hoţi pe drum, – despre aceasta în Iaşi până în ziua de astăzi nu este nici un auz (zvon)”. Se poate că la 1770 şi 1771 în Iaşi nu era nici o veste despre mitropolitul Daniil. Să luăm seamă încă o dată, că documentul de la 10 ianuarie 1771 nu arată clar şi direct moartea mitropolitului Daniil cum se face aceasta în documentul de la 1773, şi iar se dă o notă de caracter general şi anume: că “pravoslavnicul norod ce locuieşte într-acea eparhie a ramas fără de păstor bisericesc”. Se poate că chiar acest eveniment, adică că Daniil nu era în anul 1771 mort şi era încă viu, a servit drept cauză că contele Petru Aleksandrovici Rumeanţev a răspuns că se uneşte cu proiectul întocmit de Gavriil Calimah despre desfiinţarea mitropoliei Proilaviei nu imediat, ci numai la 25 aprilie 1773, cum se vede aceasta din scrisoarea contelui Rumeanţev, cu această dată, şi din epistola arhipăstorală a mitropolitului Gavriil Calimah cu data din acelaşi an, 1773. Prin urmare, mitropolia Proilaviei a fost administrată de mitropolitul Daniil aproape de la 1753 aproximativ până la 1772 inclusiv.

Cu toate acestea ordinul mitropolitului Gavriil nu s-a aprobat de contele Rumeanţev într-un termen de mai mult de 2 ani. Abia la 25 aprilie 1773 mitropolitul Gavriil a primit de la contele Rumeanţev următoarea scrisoare:

“Preasfinţite arhiepiscop şi mitropolit al Moldoviei, al meu milostiv arhipăstor! După socotinţa înştiinţărilor preasfiinţiei tale şi a preasfinţitului mitropolit al Ugro-Vlahiei, pentru eparhia Brăilei, şi eu socotesc că până ce se va face hotărâre de la Marea stăpânire, povăţuirea cea duhovnicească a acelor ţinuturi – a Ismailului, a Renilor, a Chiliei, a Akkermanului şi a Benderului – s-au fost dat episopului de Huşi, iar ţinutul Brăilei episcopului de Buzău. Deci întru împlinirea acestora şi preasfinţia ta să binevoieşti a scrie celui mai mare povăţuitor al eparhiei aceleia, după hotărârea bisericească şi politicească; iar eu pentru înştiinţarea la conducerea acelor ţinuturi am scris. Al Preasfinţiei tale prea plecată slugă. Iscălit: graf Rumeanţev. 1773, aprilie 25″.

Dacă facem comparaţie între aceste documente, apoi vedem că unul cu altul nu se prea potrivesc. Documentul de la 10 ianuarie 1771 vorbeşte despre toată eparhia Brăilei, afară de eparhia Hotinului. În documentul de la 25 aprilie 1773 nu este nici o menţiune despre eparhia Hotinului. Din contra, în acest document găsim vorbă despre ţinutul Brăilei, despre care în documentul de la 10 ianuarie 1771 nu se vorbeşte nimic. Toate acestea s-au întâmplat din cauză că documentul de la 1773, 25 aprilie, conţine în sine răspuns la proiectul mitropolitului Moldovei şi acel al mitropolitului Ungro-Vlahiei. Tot de aici cunoaştem că între amândoi chiriarhii nu s-a făcut nici o înţelegere şi că fiecare din ei a trimis proiectul lui contelui Rumeanţev separat. Cunoaştem că mitropolitul Ungro-Vlahiei a petiţionat pentru ţinutul Brăilei, ca un ţinut foarte apropiat de eparhia Buzăului, despre alipirea căruia către eparhia Buzăului dânsul a şi făcut proiectul său. Iar despre celelalte părţi ale mitropoliei, şi anume despre ţinuturile Ismailului, Renilor, Chiliei, Akkermanului şi Benderului, a scris mitropolitul Gavriil Calimah. Afară de aceasta, dânsul a proiectat desfiinţarea episcopiei de Hotin şi alipirea ei către episcopia de Rădăuţi. Deci, despre aceasta în documentul de la 25 aprilie 1773 nu se vorbeşte nimic, ce poate fi văzut ca o lacună a cancelariei contelui Rumeanţev. Cu toate acestea, episcopul de Roman Melchisedec n-are nici un drept a afirma că chiriarhii Moldovei şi Munteniei au avut între dânşii o înţelegere şi că prin urmare ei au înaintat contelui Rumeanţev un proiect despre desfiinţarea mitropoliei Brăilei. Noi credem alta, şi anume: fiecare chiriarh, al Moldovei şi al Munteniei, separat, a făcut proiectele lui şi le-a înaintat contelui Rumeanţev, neavând între ei nici o înţelegere preliminară. Se înţelege că n-au drept a face aceste afirmări nici alţi scriitori care îl urmăresc pe Melchisedec cuvânt în cuvânt.

Tot într-acelaşi an 1773 avem de la mitropolitul Moldovei Gavriil Calimah următoarea gramotă:

“Gavriil, cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop şi mitropolit al Moldovei, cuvioşiilor voastre arhimandriţi şi egumeni, molitvele voastre preoţi şi diaconi, şi toată partea bisericească; dumneavoastră pravoslavnici creştini, parte politicească, ce vă aflaţi în ţinuturile Ismail, Reni, Chilia, Akkerman şi Bender, de la milostivul Dumnezeu vă rugăm har, milă, pace, sănătate, viaţă curată şi sufletească spăsenie. Iară de la smerenia noastră molitvă şi arhierească blagoslovenie de obşte vă trimitem. Către aceasta vă înştiinţăm că după moartea răposatului Daniil Proilav, rămânând acea eparhie fără de păstor şi purtător de grijă la trebuinţele bisericeşti şi duhovniceşti, noi, după arhiereasca noastră datorie n-am trecut cu vederea a lua aminte şi a purta grijă pentru deplina pază a rânduielii bisericeşti în părţile acelea şi arătând prin raport Măriei sale, prea luminatului general-feldmareşal şi a fel de fel de arme cavaler, Petru Aleksandrovici Rumeanţev, trebuind ca să se dea sub purtarea de grijă a frăţiei sale iubitorului de Dumnezeu kyr Inochentie, episcopul sfintei episcopii a Huşului, fiind şi aproape de eparhia frăţiei sale, care cerere găsindu-se cu cale şi de către Măria sa, prin luminatul ordin ne-au dat voie ca până se va hotărî de către înalta şi marea stăpânire în ce chip să se urmeze rânduiala păstoriei acelei eparhii, să vă dea asupra frăţiei sale numitului episcop. După urmarea orânduielii sfintelor canoane, iată s-au dat această eparhie sub purtarea de grijă a frăţiei sale episcopului de Huşi kyr Inochentie, căruia îi dăm voie a săvârşi acolo toate cele ce se cuvin arhieriei, adică să predice şi să cerceteze a doua oară toate pricinile bisericeşti, citeţi, cântăreţi şi purtatori de sfeşnice, să numească ipodiaconi, să săvârşească şi să suie la treapta preoţiei pe cei vrednici duhovniceşte părinţi, să aşeze prin ale sale cărţi duhovnici, monahi şi monahii, să facă chip mare şi chip mic, dumnezeieşti biserici, să sfinţească şi să înveţe pe pravoslavnicul norod părinteşte, lucru ce este de suflet folositor şi mântuitor, ocărmuindu-i la cele sufleteşti faceri de bine, şi orice va lega să fie legat şi ce va dezlega să fie dezlegat după pravilă. – Şi toate câte se cuvin arhieriei să le săvârşească precum s-au zis. Drept aceea, toţi cei ce vă aflaţi în eparhia aceasta, pravoslavnici creştini, parte bisericească şi politicească, datori să fiţi a da frăţiei sale toată căzuta cinste şi buna cucernicie şi primire. Să-l ascultaţi şi să i vă supuneţi ca unui arhiereu şi păstor, nearătându-i nici o împotrivire şi toate cele ce se cuvin venituri bisericeşti şi îndreptăţiri în drept după obiceiul eparhiei să i să dea şi să se pomenească numele frăţiei sale la toate sfintele liturghii, după pravilă – Deci pentru mai mare încredinţare datu-s-au acestui de Dumnezeu iubitor episcop kyr Inochentie, fratele nostru şi întocmai slujitor, această arhierească carte cu a noastră iscălitură iscălită şi cu pecetea sfintei mitropolii pecetluită. – Anul de la Hristos 1773″.

După moartea mitropolitului Daniil, Ucraina hanului sau regiunea Oceakov a fost administrată de episcopul de Huşi Inochentie. Încă în gramota de la 10 ianuarie 1771 mitropolitul Gavriil Calimah scrie: “Ca osebit de eparhia Hotinului ce s-au dat sub ocârmuirea frăţiei sale episcopului de Rădăuţi, toată cealaltă eparhie să fie întru purtarea de grijă a numitului Episcop de Huşi”. Va să zică a intrat sub ocârmuirea episcopului de Huşi şi Ucraina hanului, care până atunci se ocârmuia de mitropolitul Proilaviei. Dintr-un document (gramota de hirotonire) de la 28 martie 1775 dat preotului Kirilov, asemenea din gramota de absolvire dată aceluiaşi preot, noi vedem că episcopul Inochentie avea în Ucraina hanului tot dreptul de arhipăstor. – Iată acest document, foarte important, scris în moldoveneşte şi apoi tradus în ruseşte şi tipărit de protoiereul Lebedinţev în arătata lucrare:

“Inochentie, cu mila lui Dumnezeu episcopul Huşilor”.

“După darul şi puterea preasfântului şi de viaţă făcătorului duh, date smereniei noastre de la Cel mai Înalt arhiereu, domnul nostru Iisus Hristos, venind înaintea noastră acest temător de Dumnezeu bărbat, cu numele Teodor, cu mare smerenie a cerut treapta preoţească şi noi pe el mult cercetându-l şi după mărturia duhovnicului lui s-a găsit vrednic; l-am chemat şi l-am urcat la treapta de citeţ, ipodiacon şi apoi l-am hirotonit diacon şi preot întreg, numindu-l pe el în satul Iasinova, lângă Balta, dându-i lui putere şi blagoslovenie a sluji tot ce se cuvine preotului şi anume: a cununa, a boteza, a sfinţi sf-tul maslu şi a sluji sf-ta şi dumnezeiasca liturghie numai în arătatul mai sus sat. Iar dacă se va duce în altă parohie fără ştirea şi blagoslovenia noastră, să fie caterisit de la toată slujba preoţească. Afară de aceasta, i-am dat lui putere şi blagoslovenie a mărturisi când oarecare creştin va fi bolnav de moarte şi de faţă nu va fi alt duhovnic; deci altfel să nu îndrăznească a mărturisi până când nu va învăţa posledovania cea obişnuită a mărturisirii cum se cuvine şi atunci i se va da gramota de duhovnic. Pentru aceasta toţi să-l aveţi pe el în cinste şi dragoste, ca pe un vas ales al Sfintei Biserici şi slujitor al Sfintelor Taine, căruia pentru încredinţare i s-a dat de la noi această gramotă iscălită şi cu pecetea sfintei episcopii pecetluită, anul 1775, martie, în 28 zile”.

Din altă gramotă a episcopului Inochentie, de la 1780 vedem că acest preot a primit binecuvântarea episcopului să-şi caute altă parohie în Novorosia. Textul gramotei este următorul: “Facem ştiut despre acest preot cu numele Teodor Kirilov pe care noi l-am hirotonit pentru satul Iasinova din stăpânirea hanului, la Balta, şi întâmplându-se că oştile ruseşti în 22 aprilie 1775 se întorceau în patria lor după războiul între Rusia şi Turcia au luat cu dânşii şi oameni, parohienii lui, pentru aceasta noi am judecat să-i dăm lui blagoslovenie arhierească, unde dânsul îşi va găsi sat, adică parohie şi i-am dat drumul în Novorosia. Anul 1780, iulie 23 zile. Inochentie, episcopul Huşilor”.

O dată cu Episcopul Inochentie vedem că afacerile bisericeşti în Ucraina hanului se administrau de mitropolitul Proilaviei Ioachim, care în gramotele sale se numeşte: “Ioachim, cu Mila lui Dumnezeu mitropolit Proilav, Tomarov, Hotinean şi a toată stăpânirea Ucrainei”.

Ioachim personal a vizitat Ucraina hanului în anul 1776, când în orăşelul Balta a hirotonit ca preot în biserica Sf. Nicolae pe Gherasim Tesovski; într-acelaşi an 1776 Ioachim a făcut serviciul divin şi a hirotonit în satul Ilie, în Biserica Sfântul Ilie, un preot. În anul 1777 Ioachim a hirotonit preot în satul Valea Hoţului, şi în sfârşit, în anul 1779 a făcut trei hirotonii în satele Malovata şi Mahala. În propunerea sa adresată protoiereului Andrei, căruia i se porunceşte să-l înscăuneze în parohie şi să-l înveţe orânduielile bisericeşti pe nu demult hirotonitul preot Kiril Brilev, însuşi mitropolitul Ioachim vorbeşte despre vizitele canonice care le făcea dânsul la românii dintre Nistru şi Bug. Între altele Mitropolitul scrie: “Asemeni ca nimenea să nu-i facă lui nici o obidă până la venirea noastră” şi tot atunci dânsul făgăduieşte că-i va da noului preot hirotonit gramota de paroh. – Acest preot, Kiril Brilev cum se vede din gramota de la 16 iunie 1776, a fost numit preot în satele Teia, Speia, Butur şi alt sat, nearătat în gramotă. – Se mai vede din cererea preotului Brilev, adresată arhiepiscopului Ambrosie, că dânsul, din cauza suferinţelor din partea necredincioşilor, a fost transmutat în regiunea Moldovei, la mănăstirea femeiască din Rezina. În mãrturia iconomului Leon se vorbeşte cã acest preot cu numele Kiril a venit ca sã-i primeascã gramota de demisie. “Deci, fiindcã preasfinţitul înţelege pe Kiril, nu pe Ioachim, cum înţelege protoiereul A.G. Lebedinţev, – “în aceste vremuri de primejdie se gãseşte departe, apoi i s-a dat lui de la noi aceastã mãrturie cã dânsul a fost numit în satele din provincia de jos care se numesc Teia, Speia, Butur şi fiindcã dânsul trãind în cele sate până în vremea de astăzi a fost obijduit de necredincioşi, pentru aceasta a mers în Moldova, ţinutul Orhei, în satul Rezina şi fiindcă noi îl ştim, apoi i-am dat lui în mâini această mărturie pentru încredinţare. Anul 1777, iulie 16 zile. Iscălit: iconom Leon, din satul Dubăsari”.

Din monitorul clerului pe anul 1780 vedem că mitropolitul Ioachim într-acest an a făcut serviciu divin în satul Malovata şi aici a hirotonit ca preot pe Ştefan Veselovski; se poate ca această vizită canonică a mitropolitului Ioachim în Ucraina să fi fost ultima. Cercetând hărţile de pe atunci, de exemplu harta lucrată la 1796 pentru locotenenţia din Voznesensk, noi găsim că satul Iasinova este arătat lângă Balta, la hotarele guberniei Braţlav, care gubernie pe atunci exista. Prin urmare, protopopia Dubăsarilor se întindea de la oraşul Dubăsari în sus pe Nistru, spre hotarele poloneze, adică pe malul stâng al Nistrului până la râuleţul Mokrâi Iagorlâk, apoi pe lângă acest râuleţ până la Balta, şi în sfârşit, pe râul Codâma până la Olviopol, unde Bugul se uneşte cu Siniuha.

Altă protopopie a fost mai jos de Dubăsari şi se întindea până la Marea Neagră. Despre existenţa acestei protopopii facem conchidere din mărturia iconomului Leon, unde se vorbeşte că preotul Kiril Brilev a fost numit preot “pe satele din provincia de jos, Teia, Speia şi Butur”, la propunerea mitropolitului Ioachim de la 16 iunie 1776, pe numele protoiereului Andrei din Măieşti, facem conchiderea că acest protoiereu sau Iconom sta pe atunci în fruntea protopopiei a doua, care protopopie, dacă ne vom înţelege cu protoiereul A.G. Lebedinţev, că Măieştii este nu altul decât satul Mălăieşti, apoi putem numi aceasta protopopie protopopia Mălăeştilor. În realitate se găseşte că satele Teia, Speia şi Butur, unde a fost numit ca preot Kiril Brilev, sunt pe Nistru, mai jos de Dubăsari.

Datoriile protopopului, după propunerea mitropolitului Ioachim de la 16 iunie 1776, au fost: mai întâi, ca să înscăuneze pe cei hirotoniţi în parohii; “Pe acest preot venit” zice propunerea, “cu numele Kiril, hirotonit de noi, l-am numit să fie pe următoarele sate: Teia, Speia, Butur şi alt sat, şi-l trimitem la Sfinţia ta, să-l înscăunezi, fiindcă lui i s-a dat de la noi această parohie”. A doua datorie a protopopului a fost să înveţe pe cei noi hirotoniţi orânduielile bisericeşti sau, cum glăsuieşte propunerea, “să-l înveţi pe el orânduielile slujbelor bisericeşti, precum şi Sfinţia ta ai fost învăţat de alţi preoţi bătrâni”. A treia datorie a protopopilor, arătată în propunerea mitropolitului Ioachim, a fost ca protopopul să ia măsuri în privinţa celor noi hirotoniţi, ca ei să nu fie obijduiţi de nimeni, sau cum se vorbeşte în propunere, în privinţa preotului Kiril Brilev, asemenea ca nimeni să nu-i facă lui nici o obijduire “până la venirea noastră”. Din toate acestea facem conchidere că protopopiatul a fost o instituţie administrativă, iar protopopul o persoană executivă.

De la anul 1789, când s-a început al doilea război ruso-turc, se începe în Ucraina hanului o influenţă rusească, şi chiar din anul 1789 vedem că această Ucraină este administrată în cele bisericeşti de arhiepiscopul Poltavei Amvrosie (Serebrenikov) din eparhia Oloneţului, care administra nu numai întinsa sa eparhie în care intra toată Novorosia, dar dânsul administra şi toată Moldova, fiind numit de Sf. Sinod din Petersburg prin ucazul ţarinei Ecaterina a II-a. Ca ocârmuitor al exarhiei Moldovei, trăind în Iaşi, Amvrosie da porunci şi pentru Ucraina hanului până la 1792, “când dânsul s-a înapoiat la Poltava”. Amvrosie întărea în parohie preoţi hirotoniţi mai înainte şi numea aici pe alţii hirotoniţi din nou. Era ca regulă că preoţii trebuia să aibă afară de gramota de hirotonire şi ucazul lui Amvrosie că dânsul este numit în numită parohie ca preot. În monitorul clerului găsim 14 numiri făcute de Amvrosie (Serebrenikov) şi anume: în anul 1789 s-a numit de el un preot în satul Slobozia, la 1790 în satele Ternovca, Iasca, Nicolaevca, Malovata şi Corotna; în 1791 la Glinaia, Butur şi Păsiţel; în 1792 la Ciubãrci (Cioburci), Ciorna, Dubãsari, Roghi (Rogui) şi Ocna. Afarã de aceasta în anul 1791 arhiepiscopul Amvrosie a numit personal ca blagocin pe preotul din satul Coşniţa, Manoil Borjakov.

Din toate acestea facem conchidere, cã de la Amvrosie Serebrenikov, persoanele administrative bisericeşti îşi pierd autoritatea lor şi sunt înlocuite cu altele. Asemenea, instituţiile cele vechi se desfiinţarã şi în locul lor se înfiinţează nişte instituţii noi, ca acelea din Rusia. Aşa, încă de la 1789 noi nu ştim nimic despre mitropolitul Chiril ca chiriarh al Ucrainei hanului. De la 14 septembrie a anului 1792 Iosif (Argutinski), arhiepiscopul Gaicanschiei sau al armenilor, scrie Mitropolitului, – nu ştiu căruia, al Moscovei – Platon Levşin, – sau al Petersburgului – Grigore Petrov , – următoarele: “Preaînălţate stăpâne, al meu milostiv domn şi făcător de bine părinte! Neîntreruptele lucrări la întemeierea oraşului (se înţelege oraşul Grigoriopol) m-au lipsit pe mine a vă da Înalt Preasfinţiei Voastre datoria respectelor mele şi a nemărginitei mele supuneri şi fidelităţi. Cea mai convingătoare rugăminte a preasfinţitului Iuber, a mitropolitului Iona şi a preasfinţitului Hotinului Chiril, ca să li se dea lor vreo subsidie, cu toate că nu e datoria mea, deci luând în seamă numai compătimirea despre situaţia lor, am îndrăznit a vă scrie deoarece celui dintâi, domiciliat în Moldova, i s-au luat mănăstirea şi salariul numit, asemenea lui nu i s-a dezlegat a purta panaghia şi pentru aceasta, neavând mai mult nici o nădejde, aşteaptă bucuriile de la bunăvoinţa Înalt Preasfinţiei Voastre; iară preasfinţitulul Chiril trăieşte în Dubăsari, ducând cele mai mari nevoi şi cea mai de plâns sărăcie, neavând măcar de hrană. Dacă se va numi acestuia din urmă 500 de ruble în fiecare an pentru traiul lui, apoi aceasta destul de bine va înlătura nevoile lui. Eu, cerând binecuvântarea Înalt Preasfinţiei Voastre, rog să-mi fie mie iertată obrăznicia mea, că eu am îndrăznit a vă scrie despre aceasta. Despre altele va comunica Înalt Preasfinţiei voastre Filip Bogdanovici Manicearov.

Cu cel mai adevărat respect şi cu nemărginită fidelitate şi supunere, voi fi până la sfârşitul zilelor mele.

Al Înalt Preasfinţiei Voastre, al meu milostiv stăpân şi făcător de bine părinte.

Cea mai supusă slugă şi rugător către Dumnezeu Iosif, arhiepiscopul Gaicanschi (în limba armenească). Septembrie, 14 zile. 1792. Grigoriopol”.

Din acest document scoatem că mitropolitul Chiril în anul 1792 trăia în Dubăsari în cea mai mare sărăcie, numai ca episcop al Hotinului. Iară în monitorul clerului găsim că mitropolitul Chiril a făcut în anul 1796 două hirotonii în Dubăsari, însă cu dezlegarea preasfinţitului Gavriil al Novorosiei, apoi fost mitropolit al Kievului şi la sfârşit mitropolit al Chişinăului şi al Hotinului. Pe mitropolitul Chiril noi îl găsim şi pe urmă, deci tot fără eparhie.

Tot pe la 1791 s-a format o eparhie nouă – a Cetăţii Albe şi a Nistrului (Belgorodskaia şi Podnestrovskaia) şi ca episcop s-a numit Gavriil Bănulescu-Bodoni. Drept că această eparhie s-a format numai ad-hoc şi dânsa a existat numai până la înălţarea lui Gavriil Bănulescu-Bodoni la postul de mitropolit al Moldovei, dar totodată, această eparhie, dacă ar fi existat mai mult, trebuia să administreze mai întâi afacerile bisericeşti ale românilor dintre Nistru şi Bug. Acestea toate le vedem din scrisoarea arhiepiscopului din Ekaterinoslav, Amvrosie (Serebrenikov), din 23 ianuarie 1792 către contele Platon Aleksandrovici Zubov.

Iată cum se citeşte această scrisoare în traducere:

“Prealuminatule conte, milostivul meu stăpân! După reîntoarcerea din Petersburg, prealuminatul defunctul conte Potiomkin mi-a declarat verbal mie că în loc de eparhia Cetăţii Albe şi a Benderului, dânsul are în vedere a dobândi de la Maiestatea Sa imperatriţa înalt ordin pentru înfiinţarea altei (eparhii), viitorului preasfiinţit al căreia să-i fie supuse toate oraşele şi satele dintre Bug şi Nistru până la Marea Neagră. Şi fiindcă într-acele oraşe şi sate trăiesc afară de ciornomorţi moldoveni şi poloni veniţi, iar ţara aceea cu hotarele ei se mărgineşte cu Polonia şi cu cnezatul Moldovei, apoi pentru relaţiune comodă în afaceri şi mai ales pentru ca locuitorii să fie puşi la cale a descăleca din ţările cele de dincolo de hotar, dânsul (Potiomkin) dorea după bunul înţeles cu mine să aibă ca preasfinţit pe Arhimandritul Iov, care este ştiut Luminăţiei voastre, din neamul apropiat cu Potiomkin, fiindcă în toate, esenţialmente precum prin cinstita sa viaţă aşa şi prin buna ştiinţă a limbilor polonă şi a celei moldoveneşti, este foarte potrivit la aceasta. Dacă Maiestatea Sa imperatriţa va binevoi să poruncească ca această propunere a defunctului să fie împlinită în fapt, apoi eu cu aceasta, repet Excelenţei Voastre aprobarea mea despre părintele arhimandrit. Se va putea ca episcopului să-i fie dată numirea de Oceakov şi Dubăsari, ori cumva altmintrelea, şi să fie ca un vicar al eparhiei din Ekaterinoslav: reşedinţa sa va avea-o acolo, sau în vremea dintâi în Bogoiavlensk, cum propunea şi defunctul. În celelalte sunt cu respect adânc către Excelenţa Voastră, milostiv stăpân, cel mai devotat serv. Semnat: Amvrosie, arhiepiscopul Ekaterinoslavului, ianuarie, 23 zile. 17921. Contele sau graful Alexandru Bezborodov, la 7 aprilie 1792 scrie către ţarina rusă Ecaterina a II-a următoarele: “Preamilostivă stăpână! Înalta împărăteştii voastre maiestăţi poruncă, ca zilele acestea să fie pus ca mitropolit al Moldo-Vlahiei episcopul Cetăţii Albe şi al Benderului Gavriil, după înţelegerea arhiepiscopului de Ekaterinoslav şi a generalului Kahovski cu mine, s-a înfăptuit de mine, luându-se în consideraţie obiceiul şi datinile acestui pământ. Amândoi arhiereii s-au înţeles între ei ca până la ieşirea armatei ruseşti, arhiepiscopul Ekaterinoslavului, ca membru al Sinodului şi ca episcop al exarhiei va rămâne aici având drept de primăţie şi cu locuinţa în mănăstirea Golia, iar mitropolitul cel nou va intra în casa mitropoliei. După obiceiul ţării, mitropolitul de aici, după alegerea şi întărirea lui, primeşte de la gospodarul Moldovei cârja de păstorie în faţa clerului şi a divanului. În loc de aceasta, fiindcă Moldova se găseşte în puterea tratatului de pace sub stăpânirea armelor voastre, apoi generalul Kahovski, ca suprem comandant al armatei, în faţa treptelor duhovniceşti şi politiceşti, va îndeplini acest obicei. Persoana mitropolitului nou, din punct de vedere al educaţiei şi al cucerniciei lui, este foarte dorită de cei de aici, cu toate că ei se tem a arăta aceasta pe faţă şi dânsul speră că se va întări în acest loc pe multă vreme. Cu cea mai mare supuşenie, pe lângă aceasta, Vă aduc diferite scrisori înmânate mie de Amvrosie, arhiepiscopul Ekaterinoslavului, raportând despre conţinutul lor: 1) că defunctul general -feldmareşal, ducele Potiomkin-Tavriceski, în ultimele zile ale vieţii sale mi-a spus exact gândurile sale, să raportez Împărăteştii voastre măriri că, având în vedere mărimea şi diferitele naţiuni, trebuie să fie numit un episcop-vicar pentru partea de pământ dobândită între Bug şi Nistru, socotind vrednic pentru aceasta pe ruda sa Arhimandritul Iov Potiomkin, care ştie limba moldovenească şi cea polonă, om foarte blând şi cucernic. Deci, aceasta dânsul n-a îndeplinit, câteodată gândind că după însemnarea episcopului de Cetatea Albă şi Bender Gavriil, ca mitropolit al Moldo-Vlahiei, menţionatul arhimandrit Iov să fie hirotonit întâi într-acest loc (Cetatea Albă şi Bender), iară după încheierea păcii, episcopul deja gata să fie transmutat în locurile nou dobândite; iar altădată, gândind că se va putea ca dânsul să fie numit al Dubăsarului şi al altui careva oraş; 2) bunătăţile acestui pământ atrag pe doritorii a se sălăşlui în el, în acelaşi număr şi pe aşa-numiţii “staroobreadţî”, din care cauză raportul arhiepiscopului ca să le fie lor dezlegat a li se da preoţi şi a-şi face biserici, trebuie să fie luat în consideraţie; 3) nu mai puţin mi se pare temeinică cererea acestui arhiereu ca pentru ajutorinţa lui, şi mai ales în caz dacă armata ce este aici pentru diferite nevoi va rămâne existentă, să i se numească conform statutului de serviciu militar, un preot de câmp din arhimandriţi sau Ieromonahi , după vederea lui, pe aceeaşi bază, cum s-a făcut aceasta în vremea defunctului feldmareşal. Iar în ceea ce priveşte îndestularea lui cu leafă şi altă întreţinere a clericilor după statutul numitului feldmareşal, toate acestea eu le-am trimis către generalul Kahovski, care nu va lăsa să se dea cuvenitul ordin, dând demisie la cei de prisos şi reţinând pe cei care sunt de trebuinţă necesară. Nu pot lăsa fără raportare pentru înalta observare despre doritorii a se sălăşlui pe pământul recent dobândit, cât trebuie ca această populaţie şi toată grija despre ea să fie încredinţată guvernatorului din Ekaterinoslav sau altcuiva; până când se va putea face împărţirea pământului în ţinuturi şi construirea oraşelor şi în general până când gubernia Ekaterinoslav va fi potrivită cu alte (gubernii). Aceeaşi înalt vă prezint petiţiile de la arhiereul armenesc şi de la obştea lor, mărturisind că dânsul ca îngrijitor se străduieşte ca să fie colonizaţi în Rusia copământenii lui nu numai din Iaşi, Ismail şi Chilia, dar şi din Ţarigrad şi alte ţări turceşti. Eu n-am nici o îndoială, că în curs de 6 ani această regiune se va umple cu agricultori. Locuitorii aceştia dinainte propun că dânşii vor găsi aici refugiu de toate apăsările lor. Locuitorii poloni, neluând seamă la toate vederile amăgitoare ale constituţiei noi, mulţi preferă să-şi facă locuinţe sub administraţia de aceeaşi lege. Unii din cei ce au primit binefaceri de la Îndurarea Voastră, boieri, au în vedere că vor face diferite instituţii folositoare, aducând aici oameni şi capitalurile lor. în Nikolaev şi în oraşele care vor fi fondate în acest nou pământ. Sunt cu cuvenit plecăciune şi supunere al Împărăteştii voastre măriri supus contele Alexandru Bezborodko, în Iaşi, aprilie în 7 zile, 17922.

Tot într-această regiune mai pe urmă s-au colonizat şi alţi români. Iată ce scrie ţarina Ecaterina a II-a guvernatorului din Ekaterinoslav: “Dle general-maior şi guvernator al Ekaterinoslavului Kahovski, trimiţându-vă cu aceasta registrul boierilor şi funcţionarilor din Moldova şi Valahia, care, după dorinţa noastră au primit grad de ştab şi oberofiţer, Vă poruncim, pe baza ucazului nostru de la 27 ianuarie, trimis ca ei să primească destulă suprafaţă de pământ pentru colonizarea lor în regiunea recent dobândită şi fiindcă unii dintre ei doresc ca să intre în serviciul nostru, apoi să vă străduiţi ca să fie împărţiţi prin gubernia dată în administraţia voastră, după puterile lor. Rămânem către D-voastră binevoitoare. St.-Petersburg. Noiembrie, în 9 zile. 1792″.

Boierii şi funcţionarii din Moldova şi Valahia care au primit cu acest prilej de la împărăţia rusă grade de ştab şi oberofiţer şi grade de stat în ziua de 9 noiembrie 1792 sunt:

În gradele de armată:

Locotenent colonel (podpolcovnic):

Nicolai Karpov.

In gradul de premier-maior:

Ioan Cănănău,

Margarit Depreradovici.

În gradul de căpitan:

Nicolai Diaurov,

Ştefan Belciu,

Dimitrie Ciolac,

Cristofor Saidji,

Nicolai Stanilevici.

În gradul de locotenent (porucic):

Ioan Seneca, Andrei Cruşivan, Ioan Nebescul, Ioan Dragodie, Teodor Sabău, Vasile Done, Cristofor Zotu, Manuilă Cademici, Dimitrie Maniul, Nicolae Cecherulea, Anastasie Dimitrie, Manuilă Saul, Ioan Boian.

În grade de stat:

Asesori de colegiu;

Ioniţă Macarescul,

Teodor Pomană,

Dimitrie Cucu,

Constantin Calafat.

În gradul de consilieri titulari:

Panaiodoros Păun, Constantin Exaporit, Constantin Andreiaşi, Petru Ochincă, Andrei Sabbiu, Dimitrie Bonescu, Manolache Eni, Cristofor Armanu, Grigore Ghioli-Oglu, Manuilă Gheorghief, Ioan Cheşco, Gheorghe Sava, Matei Testobuza, Atanasie Raugo, Constantin Lamprose.

După acest registru, s-au primit de toţi în gradele de arme: locotenent-colonel: unic; premier-maiori – doi; căpitani – cinci locotenenţi – paisprezece. În grade de stat: asesori de colegiu: patru; consilieri titulari – şaisprezece; iar cu totul 42 de oameni. A iscălit: general-maior Vasile Popov.

Tot acelaşi guvernator Kahovski a primit la 27 ianuarie 1792 următorul rescript:

“Domnului guvernator al Ekaterinoslavului Kahovski. Dând ucaz senatului nostru despre alipirea la gubernia administrată de D-voastră a pământurilor recent căpătate de la Poarta Otomană, aşezate între fluviile Bug şi Nistru, şi pentru încredinţarea D-voastră grija despre colonizarea lor cu oameni care vin de peste graniţă, după treptele lor şi pe baza planului guvernământului Ekaterinoslav. Vă poruncim: 1) să căutaţi această ţară, s-o împârţiţi în judeţe, să mascaţi oraşe după putere şi despre aceasta să ne prezentaţi nouă şi senatului nostru opinia D-voastră cu planuri; 2) să luaţi cea mai mare grijă de această ţară ca în cel mai scurt timp să fie colonizată, dând loc în ea atât pentru slobozii de stat, cât şi pentru boieri, părţi nu mari şi nicidecum mai multe decât este pus în planul Ekaterinoslavului şi obligându-i pe cei ce vor primi aceste părţi de pământ să le colonizeze fără pierdere de timp; 3) să fie luat seama ca satele de stat să nu fie amestecate cu satele boiereşti; 4) unităţile arnăuţeşti şi volintireşti care au fost pe lângă armata defunctului conte Potiomkin-Tavriceski şi avea în vedere să le colonizeze pe acest pământ din care (unităţi) s-au format în cazul dintâi o oaste colonizată. D-voastră imediat după relaţii cu comandantul armatei generalul Kahovski, veţi lua măsuri ca aceasta să se înfăptuiască şi fiindcă trebuie dat întâi ajutor la colonizarea lor, apoi fiind lipsă de păduri care vor servi la construirea caselor, îngrijiţi-vă tot acum pentru aducerea lemnăriei din Moldova. Poruncind fostului portar din Moldova Gaios, care pregăteşte lemn pentru flotă, ca el să aducă destulă cantitate de lemn şi pentru case pe malul stâng al Nistrului; 5) boierii moldoveni care au intrat sub supunerea noastră, merită să se primească cu preaiubită preferinţă; 6) păzirea graniţelor noastre de boli periculoase, trebuie să fie unul din principalele obiective ale atenţiei D-voastră.

Suntem încredinţată în celelalte că după osteneala D-voastră ştiută către serviciul nostru nu veţi lăsa nimic ca voia noastră să fie îndeplinită în modul cel mai exact şi rămânem către D-voastră binevoitoare”.

Pe original este iscălit “Ecaterina”, ianuarie în 27 zile anul 1792 Sanct-Petersburg3.

Conform acestui rescript, regiunea dintre Nistru şi Bug s-a împărţit în patru judeţe. Avem la îndemână “vedomostele” a patru judeţe, care formează regiunea recent dobândită de la Poarta Otomană şi anexată la locotenenţia Ekaterinoslavului în 1792.

Acestei populaţii dintre Bug şi Nistru, în majoritate românească, cum se vede chiar din documentele ruseşti citate până acum, pentru care se vorbea despre înfiinţarea unei episcopii deosebite şi i s-a întemeiat şi o tipografie la Dubăsari cu scop ca să se tipărească în ea şi cărţi româneşti, i s-a înfiinţat la 19 august 1793 în Dubăsari şi o administraţie duhovnicească, pentru că, cum se spune în ucazul consistoriului Ekaterinoslavului, “ca preoţimea să nu rămână fără cuvenita căutare şi stăpânire”. În administraţia duhovnicească din Dubăsari au fost numiţi preoţii din catedrala Adormirea Maicii Domnului din Dubăsari, protoiereu Filoftei Vladevici, care până în acel moment a fost protopop în Dubăsari, iar după moartea lui Vladevici într-acelaşi an 1793, preşedinte în administraţia duhovnicească a fost numit Ioan Glijinski, care a ocupat acest post până la 1798, când dânsul a fost mutat în oraşul nou construit, Tiraspol.

Sub privegherea administraţiei bisericeşti din Dubăsari, pentru toată regiunea dintre Nistru şi Bug au fost numiţi 4 blagocini. Cea dintâi hârtie care a ieşit din administraţia duhovnicească din Dubăsari şi adresată blagocinilor a fost cu următorul conţinut: “Fiindcă administraţia nu are ştiinţă, afară de satele şi sloboziile în care sunt biserici şi preoţi, că din nou s-au colonizat şi se colonizează sate şi slobozii, deci anume care şi câte curţi sunt în ele, şi ce distanţă anume este de la un sat la altul şi slobozie, şi acele sate şi slobozii sunt de stat sau boiereşti şi ceea ce priveşte în acele sate şi slobozii şi curţi, dacă pot fi în ele biserici şi până la construirea lor dacă trebuie preoţi şi anume în care sate trebuia, – administraţia neştiind nimic despre aceasta, de aceea despre tot ce este scris mai sus, făcând după forma alăturată “vedomoste”, să fie, trimisă la administraţia duhovnicească” fără zăbavă4.

Pe lângă acest ucaz de la 21 octombrie 1793 este alăturată câte o listă în care se enumără şi se împart între blagocini următoarele sate:

Blagocinului cercului I, preotului Manoil Borjakov, sunt supuse satele: Lunga, Pohrebea, Coşniţa, Pererâta, Ciorna, Şibca, Doroţcaia, Beleacova, Butur, Speia, Tocmogeia, Teia, Mălăieşti, Băcanii, Mahala, Corjova, Cucieri, Malovata, Roghi şi Dubova (în satul Roghi, la două verste depărtare a fost mănăstirea Roghi, în care este o biserică până în ziua de astăzi conservată, săpată în piatră, şi consacrată Sfântului Simion Stâlpnicul).

Blagocinului cercului II, preotului Roman Ivanov, au fost supuse satele: Ternovca, Sucleia şi Cuciurgan, de la maiorul Hârjeu până la Zavertaica toate satele: Caragaş, Slobozia, Ciobruci (Ciubărci) Glinca, Corotna, Zavertaica, Iasca, Beleaevca, Nicolaevca, Adjider, şi de la Sfipla pe Svinaia sloboziile care sunt.

Blagocinului din cercul III, preotului Filip Nedolski, au fost supuse satele următoare: Ananiev, Valea Hoţului, Malanca, sloboziile ducelui (contelui) Veselovski, a brigadiarului Isaciov, a generalului Kutuzov-Golenişcev, a generalului Tolstoi, a generalului Zavadovski, Oceakov şi altele care sunt pe Tiligul şi râul Brezan, asemeni pe limanul râului Bug şi pe Codâma: Golta, Comorova, Sirova, Krivoe-ozero şi Gvozdovka (în Oceakov biserica la 1792 a fost transformată din geamie).

Blagocinului cercului IV, preotului Gh. Sulima, au fost supuse următoarele sate: Lipeţcaia, Păsiţel, Handrabura, Botca, Perelita, Osinua, Iasinova, Ilia, Henderem, Ocna, Kosa, Berzalova (Birzula), Doibani, Comarca, sloboziile lui Arjov, sloboziile lui Marcov Nastasia, sloboziile lui Solunski, din vârv până la liman şi altele pe acele râuri, ale căror nume administraţia nu le ştie (în apropiere de Păsiţel este mănăstirea Păsiţel, iar în biserica din Perelita este un antimis cu semnătura mitropolitului Ioachim).

Toate aceste sate şi slobozii, afară de foarte puţine, poartă numiri româneşti, ceea ce dovedeşte că aceste sate au fost locuite de români. Afară de aceasta, noi mai avem mărturiile arhiepiscopului fost al Hersonului şi al Tauridei Gavriil, care în cronologia istorică a descrierii bisericilor din eparhia Hersonului şi Tauridei tipărită în “Analele societăţei istorice” de la Odesa, vol. II, p. 140-210 ne aduce oarecare cunoştinţe şi despre naţiunea populaţiei în diferite sate.

Aşa, sub anul 1761 dânsul spune: satul Malovata, cu biserica Adormirii; judeţul Tiraspol, clădită cu dezlegarea mitropolitului Daniil. Sub anul 1768: satul Doroţcaia, biserica Sfântul Mihail, judeţul Tiraspol. Acest sat a existat în vremea domniei turcilor în ţara Oceakovului. Aici au trăit moldoveni, ale căror biserici au fost de lemn, biserica ce există este clădită după binecuvântarea mitropolitului Daniil”.

Sub anul 1770: satul Mahala, cu biserica Sfântul Arhanghel Mihail, ţinutul Tiraspol. Biserica este clădită cu binecuvântarea mitropolitului Daniil.

- La 1771: satul Pohrebea, biserica Sfântul Mihail, judeţul Tiraspol, clădită după binecuvântarea Mitropolitului Daniil.

Sub anul 1772: “satul Cucieri, biserica Sfântul Mihail, judeţul Tiraspol, clădită cu binecuvântarea mitropolitului Daniil.

- Sub anul 1773: satul Delicova, biserica Sfântul Mihail, judeţul Tiraspol. Acest sat a existat încă pe vremea domniei turceşti şi în el au trăit moldoveni; această biserică în arătatul an este clădită după binecuvântarea mitropolitului Daniil – Sub acelaşi an 1773: satul Butor, biserica Sfântul Arhanghel Mihail, judeţul Tiraspol, este clădită după binecuvântarea mitropolitului Ioachim.

- Sub anul 1774: oraşul Ananiev, biserica Sfântul Nicolae, de lemn, judeţul Ananiev. Aici este clădită biserică nouă, de piatră; “trăiesc moldoveni şi maloruşi”.

- Sub anul 1778: “satul Ciornâi Taşlâk, biserica Sfânta Varvara, ţinutul Bobrinsk, clădită de parohieni colonizaţi din Moldova”; sub acelaşi an: satul Maksimovka, cu biserica Sfântul Arsenie, judeţul Bobrinsk, clădită la cererea secund-maiorului Maxim Ciorbă şi a locuitorilor, care în dosarul despre clădirea bisericii începută la 1877 sunt numiţi “noi colonişti”.

- Sub anul 1779: satul Garaganovca, cu biserica Sfântul Nicolae, judeţul Odesa. Înainte de această biserică, în vremea domniei turceşti, a fost altă biserică de lemn, învelită cu stuh, începutul căreia nu se ştie. Au trăit aici numai moldoveni, care şi astăzi sunt printre maloruşi, având biserică de piatră, clădită în anul 1802.

- Sub anul 1780: satul Pesceanâi Brod, biserica Sfântul Ioan Botezătorul, judeţul Bobrinsk. Cum se vede din dosarul pentru construirea bisericii, a început a se coloniza în 1870 şi a avut atunci în sine suflete 631, de ambele sexe, în majoritate valahi. Sub acelaşi an: satul Pantasievka, biserica Sfântul Mihail, de lemn, ţinutul Aleksandriisk, fondată la 1780, iar construirea ei, după raportul secund-maiorului Pantasie, s-a început în anul 1779. Dintr-acest dosar se vede că slobozia aceasta a fost colonizată cu locuitori “de naţiune valahă şi sârbească”. Sub acelaşi an: satul Iasca, biserica Sfântul Gheorghe, de piatră, ţinutul Odesa. În Iasca încă în vremea turcilor trăiau moldoveni şi aveau biserică, probabil, de lemn. Acum, în anul 1832, s-a clădit aici o biserică de piatră. Sub acelaşi an, oraşul Dubăsari, biserica Adormirea Maicii Domnului, ţinutul Ananiev, construită cu binecuvântarea preasfinţitului mitropolit Proilav. Acum în locul acelei biserici există alta, de piatră, clădită la anul 1809.

Sub anul 1785: satul Pletionâi-Taşlâk, biserica Sfântul Nicolae, de lemn, din ţinutul Bobrinsk. Din dosarul despre clădirea acestei biserici se vede că locuitorii cei dintâi ai acestui sat de stat sunt toţi de naţiune valahă, confesiune grecească; ei au venit pe aici din locurile lor de mai înainte în vremea războiului Rusiei cu Turcia, va să zică şi colonizarea lor aici s-a întâmplat mai înainte.

Sub anul 1786: oraşul Novomirgorod, biserica Sfântul Ilie, de piatră, ţinutul Bobrinsk, clădită prin stăruinţa negustorului Nicolae Hagiu. Sub acelaşi an, satul Suhoi Taşlâk, biserica Acoperemântul Maicii Domnului, de lemn, ţinutul Bobrinsk, clădită după binecuvântarea lui Amvrosie, arhiepiscopul Ekaterinoslavului şi după gramota lui, dată la 6 februarie 1787, cu prilejul raportului locuitorilor arătatului sat, din care se vede că ei toţi au fost de naţiune valahă şi au trăit în satul Suhoi Taşlâk, de la începutul colonizării lor în Rusia; iar colonizarea s-a întâmplat înainte de arătatul an 1787.

Sub anul 1789: satul Speia, biserica Sfântul Nicolae, de piatră, judeţul Tiraspol. Înainte de această biserică a fost, probabil, alta, de lemn. Satul există încă din vremea turcilor şi trăiau aici moldoveni.

Sub anul 1790: satul Ternovca, biserica Sfânta Paraschiva, judeţul Tiraspol. Înainte de această biserică a fost încă din vremea turcilor, alta, tot a Sfintei Paraschiva, de lemn, clădită de moldoveni.

Sub acelaşi an: satul Goieni, biserica Sfântul Nicolae, judeţul Tiraspol. Până la aceasta a fost altă biserică, de lemn. Satul a existat încă în vremea turcilor şi trăiau în el moldoveni. Sub acelaşi an, satul Calagleia cu biserica Sfântul Nicolae, judeţul Odesa. Această biserică acum nu este, dar în locul ei există, de la 1802, o biserică de piatră. Cea dintâi, adică clădită în anul 1790, au construit-o moldovenii, din lemn, întorcându-se aici după războiul Oceakovului (1789-1791). Moldovenii şi astăzi trăiesc aici; mai trăiesc asemenea, aparte, velicoruşi şi malo-ruşi. Sub acelaşi an: oraşul Ovidiopol, biserica catedrală Sfântul Nicolae, de piatră, judeţul Odesa. Această biserică acum nu este aici; locul ei se arată numai prin un stâlp de piatră. Deci fiindcă aici trăiau moldoveni ortodocşi încă pe vremea turcilor, apoi este drept că în Ovidiopol, care a fost numit cu acest nume mai târziu, erau şi alte biserici. Sub acelaşi an, satul Grădiniţa, biserica Maica Domnului, de piatră, judeţul Odesa. Aproape de 1790 s-au sălăşluit în Grădiniţa, cazaci zaporojeni; iar când ei s-au dus în Kuban, locurile lor le-au ocupat apoi maloruşii, care şi astăzi, cu o mică parte de moldoveni, trăiesc aici, având biserică de piatră în numele Naşterii Maicii Domnului, clădită în anul 1823. Sub acelaşi an: satul Şibca, biserica Sfântul Nicolae, de piatră, judeţul Tiraspol; satul Lunga, biserica Sfântul Nicolae, judeţul Tiraspol; satul Tocmageia, biserica Sfântul Mihail, judeţul Tiraspol; satul Roghi, biserica Naşterea Maicii Domnului, judeţul Tiraspol. În apropierea acestui sat şi anume nu mai departe de 2 verste de la el, era odată mănăstirea Roghi, astăzi desfiinţată. Această mănăstire a fost situată pe malul stâng al Nistrului, de la oraşul Dubăsari, 5 verste în sus pe râu. Nu se ştie în care an a fost clădită mănăstirea. Pe aici ne-au dus pe noi din satul Roghi, locuitorii, simpli moldoveni care păstrează încă nu puţine obiceiuri strămoşeşti, au deosebită stimă şi respect către cei mai mari, au dragoste către bisericile dumnezeieşti, şi către clerul lor. Locuitorii, cu toate că ei spun că trăiesc sărac, stăpânesc pământul de mare folosinţă şi se ocupă cu viticultura. Vorbesc moldoveneşte, dar ştiu şi ruseşte. Slujba bisericească se face în amândouă limbile. Sub acelaşi an: satul Ciobruci (Ciubărci), biserica Acoperemântul Maicii Domnului, de piatră, judeţul Tiraspol. Înainte de această biserică a fost aici un paraclis de lemn, acoperit cu stuh, clădit de lipoveni – “nekrasovţî” în vremea turcilor.

Sub anul 1791: satul Păsiţel, biserica Sfântul Nicolae, de lemn, judeţul Ananiev. Această biserică în anul 1791 s-a reparat numai (în apropiere de satul Păsiţel era mănăstirea Păsiţel, desfiinţată). Biserica în vremea turcilor a fost cea mai săracă, de lemn, apoi s-a clădit altă biserică, tot de lemn, care după desfiinţarea mănăstirii a fost vândută în satul Ponoară, unde este şi astăzi. În locul mănăstirii Păsiţel este astăzi o casă unde stă un locuitor din moldoveni, care se ocupă cu ţesătoria pânzei pentru trebuinţele ţăranilor şi mai mult nu este nici o clădire.

Sub acelaşi an: satul Doroţcaia, judeţul Tiraspol, cu biserică de piatră. Locuitorii de lângă această biserică sunt moldoveni, maloruşi şi o parte lipoveni-”nekrasovţî”. Sub acelaşi ani; satul Iasinova, biserica Adormirea Maicii Domnului, de piatră, judeţul Tiraspol. Sub acelaşi an: satul Valea Hoţului, biserica Sfântul Nicolae, de piatră, judeţul Ananiev. Înainte de această biserică au mai fost încă alte două, una după alta, şi s-au distrus. Satul a existat încă de pe vremea turcilor şi au trăit aici moldoveni.

Sub anul 1792: satul Caspero-Nicolaevca, biserica Sfântul Dimitrie, de piatră, judeţul Herson. Astăzi este aici altă biserică, clădită în 1817; de piatră, trăiesc o parte moldoveni, colonizarea cărora s-a întâmplat până la alipirea regiunii Oceakov. Satul Parcani, biserica Sfântul Nicolae, de piatră, judeţul Tiraspol. Locuitorul din acest sat Evstratie Vântul, în anul 1872, a rugat pe arhiepiscopul Amvrosie ca dânsul să deie dezlegare pentru clădirea acestei biserici. Satul Remerovca, biserica Sfântul Ioan Înaintemergătorul, de piatră, judeţul Tiraspol. Această biserică a fost de lemn şi în anul 1820 s-a clădit alta nouă. Satul s-a colonizat după cucerirea regiunei Oceakov şi locuitorii lui sunt moldoveni. – Satul Ghidirim, biserica Maica Domnului, de lemn, judeţul Tiraspol. – Satul Perilita, biserica Sfântul Mihail, de lemn, judeţul Ananiev. Aceste biserici în anul 1791 şi 792, fiind foarte vechi, s-au reparat cu dezlegarea preasfinţitului Gavriil, prin urmare, avem bază ca începutul lor să se referim la vreme mai dinainte. În biserica din Perelita este un antimis cu iscălitura preasfinţitului Ioachim. – Satul Ocna: biserica Adormirea Maicii Domnului, de lemn, judeţul Tiraspol. Această biserică este cea mai veche şi în locul ei, la 1840, proprietarul din acest sat a clădit altă biserică, de piatră, în stil bizantin. – Satul Doibani, biserica Sfântul Mihail, judeţul Tiraspol, până la această biserică a fost alta, de lemn, satul exista încă de pe vremea turcilor şi trăiau aici moldoveni. – Satul Birzula: biserica Sfântul Ioan Teologul, de lemn, judeţul Ananiev, până la această biserică a fost alta, de lemn, dar în alt loc, cu acelaşi nume, clădită încă din vremea turcilor, locuitorii au fost moldoveni care şi acum sunt – Satul Mălăieşti: biserica Sfântul Nicolae, de piatră, judeţul Tiraspol. Nu se ştie când a fost cladită această biserică, deci altă biserică înaintea ei n-a fost. Satul este din vremea cuceririi regiunii Oceakov şi trăiesc aici moldoveni. Satul Glina, biserica Sfântul Nicolae, de piatră, judeţul Tiraspol. Clădită cu stăruinţa zaporojeanului Tuliţă, de lemn, acoperită cu stuh, în locul căreia s-a clădit alta, de piatră, au trăit aici zaporojeni şi moldoveni, care şi astăzi trăiesc aici cu o parte de maloruşi. – Satul Slobozia, biserica Sfântul Mihail, de piatră, judeţul Tiraspol. Înainte de această biserică a fost aici alta, al cărei început nu se ştie. Se spune că în vechime Slobozia se chema Rufa. – Satul Nezavertailovca: biserică de piatră, judeţul Tiraspol. Locuitorii la această biserică sunt moldoveni, maloruşi, şi înainte au fost o parte de lipoveni- “nekrasovţî”. – Satul Andreevka: biserica Adormirea Maicii Domnului, este clădită de marinarul căpitan Emilian Suceveanu şi sfinţită în anul 1798, după binecuvântarea mitropolitului Gavriil. – Satul Golta, biserica Sfântul Nicolae, de piatră, judeţul Bobrinsk. – Satul Sucleia, biserica Sfântul Nicolae, de piatră, judeţul Odesa.

Sub anul 1793: orăşelul Kantacuzinovka, biserica Sfântul Ioan Înaintemergătorul, de piatră, judeţul Ananiev. Satul este colonizat de colonişti din Moldova pe pământul dat conţilor Ion şi Nicolae Cantacuzin, care au şi clădit această biserică. Sub acelaşi an, Novopokrovka, biserica Acoperemântul Maicii Domnului, judeţul Odesa. Sub acelaşi an: satul Osipovca, biserica Sfântul Iosif, de piatră, judeţul Tiraspol, această biserică este clădită, după dezlegarea dată de Mitropolitul Gavriil la 29 octombrie 1793, de proprietarul, contele Vasile Argutinski-Dolgoruki, “în sate care din nou se colonizează” cu maloruşni şi moldoveni. Sub acelaşi an: satul Teia, biserica Sfânta Paraschiva, de piatră, judeţul Tiraspol. Acest sat format din moldoveni, a fost distrus de tătari şi biserica din sat a fost arsă. Pentru aceasta aici este biserică nouă şi locuitorii s-au sălăşluit din nou. – Satul Hârjova: biserica Sfântul Gheorghe, de piatră, judeţul Tiraspol. Este clădită de proprietarul Gujev. Satul este contemporan cu biserica care este pe un loc înalt, foarte frumos, de unde curge un pârâu cu apă destulă de izvor, trăiesc maloruşi. Sub acelaşi an: Hmelkova, biserica Sfântul Nicolae, de lemn, judeţul Bobrinsk. Satul Taşin, biserica Sfântul Adrian şi Natalia, de piatră, judeţul Odesa. Taşinul este sălăşluit de moldoveni. – Satul Buzinovca: biserica Sfântul Mihail, de piatră, judeţul Odesa. Colonizarea satului este contemporană cu clădirea bisericii. Cei dintâi locuitori au fost maloruşi, apoi moldoveni, nemţi şi armeni. – Satul Handrabura, biserica Sfântul Mihail, de piatră, judeţul Ananiev. – Sub anul 1795: satul Nicolaevca – Vântulovca, biserica Sfântul Ioan Teologul, de lemn, judeţul Bobrinsk, închisă în anul 1840. Sub acelaşi an: satul Nicolaevka, biserica Sfântul Mihail, de piatră, judeţul Bobrinsk. Acest sat s-a format de moldoveni, din diferite trepte, colonizat din Moldova. Sub acelaşi an: satul Baital, biserica Naşterea Maicii Domnului, de lemn, judeţul Ananiev. Trăiesc în Baital în părţi egale malo-ruşi şi moldoveni.

Sub anul 1797: satul Bogoslava, biserica Sfântul Ioan Teologul, de piatră, judeţul Tiraspol. Biserica este clădită de proprietarul Ivan Grosul-Tolstoi. De atunci există şi satul în care trăiesc maloruşi. Locul este bogat în ape de izvor.

Sub anul 1799: oraşul Odesa, biserica “edinoverilor”, – Acoperemântul Maicii Domnului, de piatră. După binecuvântarea arhiepiscopului Chişinăului şi al Hotinului, Dimitrie, biserica s-a sfinţit în acelaşi an (1822). Se ştie că ţinutul Odesa până în râul Bug, aparţinea până la 1837 eparhiei de Chişinău. Sub acelaşi an: satul Svetlopoliskoe, biserica Sfântul Dumitru, de lemn, judeţul Aleksandriisk. Este clădită de locotenent-colonelul Trandafilov.

Sub anul 1800: satul Ilinskoe, biserica Sfântul Alexandru, de piatră, judeţul Odesa.

Sub anul 1804: oraşul Tiraspol biserica catedrală Sfântul Nicolae, de piatră. Se ştie din informaţii certe, verbale, că în locul unde este astăzi oraşul Tiraspol încă pe vremea domniei turceşti era satul moldovenesc Sucleia, în care era biserica Sfântul Ierarh Nicolae, de lemn, acoperită cu stuh. Nu se ştie de cine şi când a fost clădită. În anul 1787, până la începutul războiului Rusiei cu Turcia, guvernul turcesc a trimis o parte de tătarii din Bugeac în regiunea Oceakov ca să jefuiască şi să distrugă toată populaţia, mai ales prin locurile apropiate de malul Nistrului; înştiinţând despre aceasta, locuitorii din aceste locuri au fugit în diferite părţi, unii în fosta Polonie, alţii peste Bug, în Rusia, iar cealaltă parte tătarii au dus-o în Turcia, arzând cu foc locuinţele lor; atunci a fost ars şi satul Sucleia, împreună cu biserica. Iar când în anul 1791 s-a încheiat pacea între Rusia şi Turcia şi regiunea Oceakov a fost dată Rusiei, iar locuitorii cei fugiţi au început a se întoarce la locuinţele lor dinainte şi au început a se forma din nou sate, atunci şi locuitorii din Sucleia au venit la hogeagurile lor de mai înainte, şi au format un sat mic, cu acelaşi nume şi fiindcă ei erau deprinşi cu slujba dumnezeiască şi fără ea nu puteau să steie mult, apoi după petiţia “koşevoiului” oastei de la Marea Neagră, fiindcă această oaste de la 1790-1794 ocupa toate locurile de pe maluri, începând de la Bender şi până la Oceakov şi cu dezlegarea lui Amvrosie, arhiepiscopul de Ekaterinoslav, în anul 1792, au clădit alta, tot de lemn, acoperită cu stuh şi cu acelaşi nume. Iar când prin înaltul rescript de la 17 iunie 1792 pe numele generalului Kahovski s-a poruncit ca să fie făcută o linie de graniţă de cetăţi pe Nistru şi comandantul oştilor din regiuntea Oceakov contele Suvorov Râmnikski a ales pentru cetate locul în apropierea satului Sucleia, care apoi s-a şi clădit de inginer-maiorul Devolan şi s-a numit “principala cetate a Nistrului la gura Botnei”. Apoi pe lângă această cetate au început a se forma un forştat de oameni mutaţi în 1794 din orăşelul Părcani, asemeni şi din locuitori care au venit în acelaşi loc unde a fost satul Sucleia din care cauză locuitorii acestui sat s-au mutat mai jos, cu trei verste, pe Nistru şi biserica lor a rămas biserică de forstat.

Apoi, când prin înaltul ucaz de la 27 ianuarie 1795 s-a fondat gubernia Voznesensk şi forşatul de lângă cetatea principală a Nistrului a fost numit Tiraspol, oraş de judeţ, atunci şi biserica a fost numită biserică de oraş; iar prin acelaşi ucaz de la 18 decembrie 1797 s-a numit biserică catedrală de stat. Şi fiindcă de la început această biserică s-a clădit în grabă şi din lemn de salcie, din această cauză până pe la anul 1800 a ajuns la aşa vechime că nu se mai putea repara, apoi din această cauză, asemeni şi pentru vederea din afară nu prea bună, nepotrivită pentru un oraş de judeţ, în arătatul an, după dezlegarea lui Gavriil, mitropolitul Novorosiei şi Niprului, a început a se clădi, şi în anul 1804 s-a sfârşit această biserică de piatră, purtând aceeaşi numire, care este până în ziua de astăzi. Pe lângă ea nu e nimic de însemnat din antichităţi.

Sub anul 1805: satul Brailovca, biserica Sfântul Duh, de piatră, judeţul Bobrinsk.

Sub anul 1808: satul Braşovanovca, biserica Acoperemântul Maicii Domnului, de piatră, judeţul Tiraspol. Nu se ştie dacă au fost aici până la aceasta şi alte biserici locuitorii aici totdeauna au fost moldoveni.

- Sub anul 1810: satul Perişor, biserica Sfântul Nicolae, de piatră, judeţul Ananiev. Până la această biserică a fost aici un paraclis, deci acest paraclis ca şi satul, a început a exista nu mai înainte, de cucerirea regiunii Oceakov de Rusia.

Sub anul 1811: satul Kovaliovka, biserica Sfântul Mihail, de piatră, judeţul Odesa.

Sub anul 1820: oraşul Odesa, suburbia Moldovanca, biserica Sfântul Mihail, de piatră. Această biserică în arătatul an 1820 s-a sfinţit, iar la 8 noiembrie 1817 s-a fondat la cererea împuternicitului de locuitorii sloboziei Moldovanca, burghezul Moise Ducinski, care cerere s-a dat la 12 noiembrie 1815. Această parte de oraş se cheamă Moldovanca, fiindcă, după cucerirea oraşului Oceakov, aici au trăit moldovenii prizonieri.

Sub anul 1821: satul Taşlâc, biserica Sfântul Gheorghe, de piatră, judeţul Tiraspol; până la această biserică a fost aici alta, de lemn, încă din vremea turcilor, va să zică şi satul exista atunci şi trăiau în el moldoveni. Sub acelaşi an, satul Gorievka, biserica Adormirea Maicii Domnului, de piatră, judeţul Tiraspol. Nu se ştie dacă a fost până atunci altă biserică, pe lângă aceasta au trăit şi trăiesc aici moldoveni.

Sub anul 1829: satul Aleksandrovka, biserica Acoperemântul Maicii Domnului, de piatră, ţinutul Tiraspol. Ea este clădită la dorinţa şi cererea nobililor şi locuitorilor de naţiune moldoveni, care s-au sălăşluit aici şi au cerut dezlegare să clădească biserică încă în anul 1807. Sub anul 1835: satul Chetrosanovca, biserica Sfânta Troiţă, de lemn, judeţul Bobrinsk.

De la 1793 până la 1799 în regiunea Oceakov, alipită la gubernia Ekaterinoslav, ca chiriarhi vedem pe fostul mitropolit al Moldovei Gavriil Bănulescu-Bodoni; chiriarhia lui a durat până la 1799 când dânsul a fost mutat la Kiev ca mitropolit. De la 1799 până la 1810 în regiunea dintre Nistru şi Bug au rămas ca chiriarhi arhiepiscopii de Ekaterinoslav.

De la 1812 noi găsim proiectul exahrului Sf. Sinod din Moldova, Valahia şi Basarabia, în care se recomanda Sf. Sinod ca bisericile dintre Nistru şi Bug să fie administrate de arhiepiscopul Chişinăului şi Hotinului. Această anexare, scrie Gavriil, nu numai ar perfecţiona această eparhie, ci chiar şi pentru popoarele ce locuiesc în ea ar fi mai de bucurie, fiindcă stepele Oceakovului, ca şi Basarabia, sunt locuite de valahi, greci, bulgari, şi de colonişti de diferite naţiuni, iar ruşi sunt foarte puţini. După moartea lui Gavriil la 1821 această regiune a fost administrată de succesorul său, Dimitrie Sulima, până la anul 1837, când s-a înfiinţat eparhia de gradul II cu numirea de Herson, având catedra în Odesa. Tot atunci bisericile din Odesa, Ananiev şi Tiraspol şi din ţinuturile lor au început a fi administrate de chiriarhii din Odesa.

Împărţirea regiunii Oceakov sau a regiunii dintre Nistru şi Bug, în blagocinii sau protopopiate o vom înţelege şi mai clar dacă vom apela la ajutorul cărţilor. Blagocinia cea dintâi se întindea de la gura Iagorlâcului până la Tiraspol; a doua blagocinie se întindea de la Tiraspol până la limanul Nistrului şi pe malul mării până la Hagibei sau Odesa de astăzi, cu noile slobozii pe Cuciurgan, Cuialnic şi Svinaia; a treia blagocinie, cu mai largă întindere, dar cu cea mai mică populaţie, se întindea de la Balta pe Codâma şi Bug până la limanul Bugului; şi, în sfârşit, blagocinia a patra se întindea de la gura Iagorlâcului în sus până la Balta.

Regretăm că nu toţi blagocinii au prezentat informaţiile care se cereau de la ei. Judecând după raportul blagocinului cercului al doilea, preotul Roman Ivanov, cauzele neprezentării informaţiilor administraţiei duhovniceşti de la Dubăsari au fost variate. Între altele, preotul Roman Ivanov raportează administraţiei duhovniceşti că nu numai în satele boiereşti, ci şi în satele de stat, capătă cu mare împotrivire căruţe şi dânsul se roagă ca în viitor să se ia alte măsuri şi să fie cerut ajutor de la cine se cuvine. Pe baza citatului registru de sate şi slobozii, care intrau în regiunea Oceakov, aici erau până la 60 de parohii ortodoxe.

1. Memoriile Societăţei Istorice şi Arheologice din Odesa, vol. 9, p. 291.

2. Ibidem, p. 292-294.

3. Memoriile Societăţii de Istorie şi Antichităţi. Odesa, vol. I, p. 770.

4. Ucazul de la 21 octombrie, p. 793.

Notă: Textul a fost transpus în ortografie modernă şi a suferit unele intervenţii neesenţiale. Astfel, cuvintele ruseşti oblasti şi vedomosti au fost înlocuite prin regiune şi respectiv monitor. În câteva cazuri a fost schimbată ordinea cuvintelor în frază.