Japonezii aparţin, după trăsăturile lor fizice, unui neam mongol, iar limba lor aparţine familiei turanice. Ei înşişi îşi spun, precum şi ţării lor, Nippon (Nitsi – soare şi hon – început, origine, răsărit; potrivit particularităţilor foneticii nipone ambele cuvinte formează 
prin compunere cuvântul Nippon), adică ţara Soarelui Răsare. Ei îşi mai spun Nihon, Yamato, Akitsushi Toyoashiwara etc. În limbile europenilor Nippon a devenit Iapan, Iapon, Япония, prin împrumutul din limba chinezilor care îi spun Yapan (chinezeşte – răsărit de soare).
Istoria Japoniei, în special cea antică, preistorică, nu este nici pe departe cercetată. Însă pe baza izvoarelor chineze şi a altor date putem presupune cu suficientă certitudine că un neam dominant care, începând cu anul 660 î. H., a ieşit din Asia continentală de Nord-Est, a coborât către China, trecând prin Coreea, şi, în sfârşit, cu aproximativ 3000 de ani în urmă s-a transferat pe cea mai sudică insulă, Kiusiu. Mai întâi japonezii i-au cucerit pe aborigenii din insulele Kiusiu şi Sikoka. După cum povestesc cărţile sfinte ale japonezilor (Kodziki şi Nihongi), în timpul când „strămoșii (lor) divini au pogorât din cer pe pământ (pământul Japoniei), ei l-au găsit populat cu oameni sălbatici”, care aveau o organizare tribală caracteristică popoarelor din timpurile patriarhale, care trăiau în aşezări conduse de propriile lor căpetenii. Acest popor, evident, sunt aynu de astăzi. Japonezii învingători au împins treptat populaţia băştinaşă spre nord ca până la urmă să o izgonească de pe insula principală.
După afirmarea lor definitivă în ţară, conducătorii japonezi întreprindeau din când în când incursiuni în Coreea. În secolul III după Hristos împărăteasa Dzingu a condus personal o incursiune în urma căreia coreenii s-au angajat să-i plătească Japoniei tribut. De această dată japonezii nu au luat prizonieri, însă coreenii, cu precădere dintre învăţaţi, au început să vină singuri în Japonia, rămânând aici pentru totdeauna. În secolul XVI renumitul conducător japonez de armată (shogun) Hideyosi, numit în popor Tayko, a întreprins o incursiune asupra Coreii, a fost victorios în luptă, luând în prizonierat mulţi nobili coreeni (mormintele lor se văd şi astăzi pe insula Kiusiu) şi pe alţii care s-au niponizat treptat. Între timp, înainte şi după această incursiune, lupta cu aynu a continuat, iar învingătorii s-au amestecat, într-o mare măsură, cu învinşii, aceştia păstrându-se în formă pură până astăzi într-un număr relativ mic. Pe când coreenii luaţi în prizonierat, cu toate că s-au niponizat cu timpul complet, erau în schimb consideraţi până la începutul anilor 1870, atât de populaţia japoneză cât şi de legile ţării, drept damnaţi. Ei sunt numiţi Etá.
La sud e insulele nipone se află insulele Ryukyu (Liu-Kiu, Insulele Likeene, Luuchu în chineză), alipite de curând la Japonia. Populaţia lor, chiar dacă este înrudită cu japonezii, constituie un popor aparte, având conducere proprie, un mod al lor de trai şi o literatură proprie. Populaţia statului nipon, în forma ei actuală, este alcătuită, în afară de japonezii propriu-zişi, din a) aynu, b) etá şi c) likeeni. Vom prezenta câteva date despre aceştia.
Aynu, atât potrivit materialelor istorice japoneze cât şi părerii unanime a savanţilor, au fost primii locuitori ai Japoniei de astăzi din centrul părţii ei sud-vestice către nord, şi anume începând cu locul în care este situată astăzi vechea capitală niponă Kyoto. Lupta băştinaşilor cu poporul năvălitor a început cu multe secole înainte de Hristos (potrivit unora cu 1200 de ani). Japonezii aveau în acele timpuri încă un mod de viaţă gentilic care, probabil, nu diferea cu mult de cel al băştinaşilor. Abia în jurul anului 660 până la Hristos căpetenia lor Dzin-mu şi-a luat titlul de conducător al unui popor organizat pe principii statale mai avansate, devenind întemeietor al dinastiei imperiale nipone existente neîntrerupt până astăzi. Cercetările arheologice demonstrează pe deplin că încă în perioada anilor 600-800 înainte de Hristos în partea de sud-est a Nippon-ului – în împrejurimile actualei capitale a Japoniei Tokio (Yeddo), spre răsărit şi spre nord – au locuit foarte mulţi aynu, ceea ce ne arată că ei nu s-au lăsat izgoniţi chiar atât de uşor din partea situată mai la sud. De curând în aceste locuri s-au făcut săpături arheologice şi au fost găsite multe resturi de obiecte din os şi cu precădere vase de lut, ceea ce mai la sud de muntele Hakone (la 60 de verste sud-vest de Tokio) fie lipseşte cu desăvârşire, fie se întâlneşte foarte rar. Încă acum 200 de ani aynu confecţionau vase identice şi după aceeaşi tehnologie ca şi cu mai bine de 1000 de ani în urmă. (Argila se ungea pe nişte forme din ramuri subţiri şi apoi era arsă în cuptor). Cu circa 200 de ani în urmă ei au încetat să mai confecţioneze acest fel de vase, întrucât puteau primi altele mai bune de la japonezi, în schimbul peştelui şi vânatului. În localitatea Omori, nu departe de Tokio, profesorul Mors a descoperit multe vase de lut şi alte obiecte din os şi din metal care pot fi întâlnite şi astăzi în casele aynu. De aici şi până în nordul insulei Nippon, precum şi în partea de sud a insulei Yesso, sunt descoperite obiecte de felul celora ale căror vechime este de între 1000 şi 1200 de ani. În timpul de faţă pe insula Nippon nu mai există nici un aynu cu numele, cu toate că în provinciile septentrionale ale insulei Nippon sunt mulţi japonezi care seamănă cu aynu. Aceştia sunt – în mod evident – aynu care au rămas şi astăzi sunt complet niponizaţi. Rămăşiţele populaţiei aynu au fost împinse complet pe insula Yesso, iar o parte a ei se află şi pe insula Sahalin. Pe insula Nippon aynu au lăsat urme în denumirile de munţi, de râuri şi locuri, denumiri modificate astăzi mai mult sau mai puţin printr-o îndelungată folosinţă în vorbirea japonezilor, ceea ce se observă începând cu paralela 38 spre nord. Numărul total al aynu abia de se ridică la 20 de mii, iar japonezii nu au reuşit încă să facă un calcul exact.
Cu referire la originea aynu japonezii povestesc următoarea legendă. Principele unuia din statele asiatice, zis Kamun, avea trei fiice. Una dintre ele a căzut jertfă patimii păcătoase a tatălui ei, din care motiv trupul ei s-a acoperit de păr. Plecând în taină din palat, ea a alergat spre ţărmul mării şi găsind acolo o luntre părăsită în care, a traversat marea, în compania unui câine zdravăn, a acosta pe o insulă nelocuită, s-a sălăşluit în munţi şi a născut aici (de la acel câine) un fiu şi o fiică, copii de la care au provenit apoi aynu. Denumirea de ayno, după cum explică japonezii, provine din compunerea cuvintelor ay, semnificând împreună, în genere exprimând noţiunea de împreunare, şi inu – câine. O altă legendă vorbeşte despre faptul că aynu provin de la un urs. În vechile cronici japoneze de până în secolul XII ei sunt numiţi Ebísu, adică sălbatici, barbari.
Aynu duc astăzi un mod de viaţă seminomad, principalele lor îndeletniciri fiind pescuitul pe ţărmurile insulei Yesso şi vânatul în munţi şi păduri. Guvernul Japoniei i-a făcut începând cu anii şaptezeci un popor egal cu japonezii şi întreprinde, chiar dacă fără succes deocamdată, tentative de a-i scoate din starea lor de semisălbăticie. Cei câţiva tineri care au fost luaţi dintre ei la Tokio pentru a primi educaţie au tânjit aici, şi chiar dacă au învăţat limba niponă şi alte câteva lucruri, atunci când s-au întors la iurtele lor au redevenit absolut aceiaşi aynu de mai înainte. Bineînţeles că nu astfel poţi scoate un popor din starea lui de semisălbăticie şi guvernul Japoniei a înţeles acum că este mai bine să organizezi şcoli în mijlocul aynu sau în apropierea lor şi să aduci în mijlocul lor japonezi care vor stabili în consecinţă relaţii în măsură să conducă mai reuşit la instruirea treptată a aynu.
În limba aynu este foarte greu să găseşti astăzi vre-o asemănare cu nipona. Dar cercetătorii trecutului japonez descoperă asemănări între formele vechi ale limbii nipone şi limba aynu. Limba aynu este săracă şi neîngrijită, o limbă semisilabică şi aparţine familiei limbilor turanice. Aynu nu au şi nici nu au avut nici un fel de scriere.
Noţiunile religioase ale aynu sunt absolut primitive. Există printre acestea anumite trăsături asemănătoare cu vechea religie a japonezilor, Shinto, anume aynu cinstind sufletele strămoşilor lor pe care îi numesc Kamau (kami în niponă). Această cinstire se exprimă prin faptul că de fiecare dată înainte de a mânca sau bea, ei stropesc aerul dinaintea lor cu beţigaşele înmuiate în cupă cu hrană lichidă, ca şi cum cinstind spiritului prezent în chip nevăzut. Ei mai zeifică soarele, marea, munţii, pădurea, urşii etc. Când se roagă, ei ridică mâinile deasupra capului, cu palmele în sus, şi, cu o voce sălbatică, cântă imnuri în cinstea duhurilor şi zeilor lor. Manifestarea exterioară a cultului lor constă în folosirea unei nuiele în mărime de 2-2,5 palme, care nuia este curăţat de scoarţă, cu cuţitul, până la albire şi aşchiat foarte fin până în capătul său superior, astfel încât în jurul acestui capăt se formează multe aşchii răsucite. O asemenea nuia este împlântată în locurile cinstite ca fiind sfinte. Principala, dacă nu chiar singura, sărbătoare a aynu – mâncatul ursului – are loc iarna. Ei iau un pui foarte mic de urs şi îl alăptează timp de doi-trei ani la pieptul unei femei aynu. Când îi vine rândul, puiul de urs este sacrificat, carnea lui fiind gătită la foc spre înfruptare, iar capul este pus într-un loc mai ridicat, înfigând în jurul lui nuiele de felul celor descrise mai sus. Încheind cu puiul de urs dintr-o familie, ei trec la alta şi tot aşa mai departe. Această sărbătoare este una comunitară şi toţi aynu care locuiesc împreună iau parte la sărbătoare.
Aynu sunt oneşti, cu firea deschisă, hotărâţi, curajoşi şi deosebit de ospitalieri. Chiar dacă un oaspete nu poate găsi în locuinţa unui aynu mâncărurile şi rânduiala cu care este obişnuit, stăpânul casei îşi va pune străduinţa să facă totul ce-i stă în puteri pentru o bună primire şi ospătare. Într-un cuvânt ospitalitatea este una absolut patriarhală.
Aynu, ca şi japonezii, au în genere cate o soţie, însă cei mai înstăriți dintre ei au şi câte două şi câte trei, în asemenea cazuri ei sălăşluindu-şi soţiile în locuri diferite, astfel încât dacă s-ar întâmpla să treacă provizoriu cu traiul în alt loc să o poată găsi şi acolo pe una dintre soţii. Se pare că aceste soţii nu prea sunt geloase unele pe celelalte. De altfel, dacă uneia dintre acestea nu-i plac condiţiile familiale, aceasta este absolut liberă să-şi părăsească soţul. Din punctul nostru de vedere situaţia femeilor aynu este deosebit de grea, chiar în comparaţie cu cea a japonezelor, în schimb ele sunt soţii foarte bune şi fidele, ajutându-şi soţii la pescuit şi vânătoare, arareori fiind mai prejos decât bărbaţii în aceste îndeletniciri. Femeile aynu nu poartă pe cap acoperăminte atât de sofisticate ca ale japonezelor. Ele pur şi simplu îşi retează podoaba capilară, rotunjind-o, şi îşi aleg o cărare în mijloc, asemănându-se foarte mult ţăranilor din Rusia. Femeile măritate şi cele care au ajuns într-o anumită etate îşi pictează, cu vopsea albastră, deasupra buzei superioare, mustaţă. Cu cât este mai în etate femeia aynu, cu atât mai mult este acoperită cu asemenea vopsea partea superioară a feţei acesteia. Bărbaţii se tund absolut la fel ca şi femeile. Ei au o bogăţie capilară şi bărbi remarcabile, nu se rad pe faţă asemeni japonezilor, astfel încât înfăţişarea unui aynu bărbos îţi aminteşte puternic de ruşi, în afară de culoarea măslinie a feţei şi cea foarte neagră a părului.
Aynu poartă straie de felul celor ale vechilor japonezi, adică un capot nu prea lung cu mâneci înguste făcut din piei de animale, scoarţă de copaci şi pânză aspră ţesută, bineînţeles, manual, aceste confecţii au podoabe colorate preponderent în alb, roşu şi albastru. Bărbaţii aynu poartă în urechi nişte cercei metalici mari, iar femeile îşi trec prin lobul urechii, în loc de cerceii metalici, nişte aţe de care leagă multe panglici de cele mai diferite culori, astfel încât acestora le atârnă mai jos de urechi, de ambele părţi ale capului, nişte ciorchini foarte mari.
Locuinţele aynu constau din pari înfipţi în pământ şi sprijiniţi de o bârnă, pari care sunt legaţi cu frânghii din iarbă şi material lemnos, apoi construcţia este acoperită cu paie amestecate cu iarbă sălbatică şi ramuri de bambus.
Atunci când moare capul familiei rudele îi dau foc locuinţei acestuia, cu toate lucrurile, de altfel sărace, aflate în ea, iar familia se mută în alt loc, unde îşi face o nouă locuinţă. Ca şi europenii, ei îşi îngroapă morţii în sicriu, în poziţie culcată. Mortul este jelit timp de 30 de zile, iar în semn de doliu rudele răposatului îşi taie o parte din părul din cap.
Età sunt urmaşii coreenilor luaţi în prizonierat de războinicii japonezi în secolul XVI. Ei sunt mai mulţi în partea de sud-vest, dar îi poţi întâlni în toate colţurile Japoniei. Odată cu trecerea timpului aceşti prizonieri s-au niponizat complet şi deja de multă vreme nu se deosebesc de japonezi nici ca limbă, nici ca mod casnic de trai, atât doar că sunt mai mici de statură. În timpul de faţă îi putem considera mai degrabă ca fiind o pătură socială, decât un neam aparte. Până la restabilirea puterii imperiale în anii 1869-1870 età erau damnaţi în societatea japoneză. Ei erau paria, fiind lipsiţi de drepturi cetăţeneşti, neputând avea relaţii strânse de rudenie sau de prietenie cu nici unul, fie şi cel mai sărac, dintre japonezi. Principala îndeletnicire rezervată lor era tăbăcirea şi prelucrarea pieilor, ceea ce japonezii consideră a fi cea mai mizerabilă şi umilitoare ocupaţie. La începutul anilor 70 şi età, asemeni ca şi aynu, li s-a dat egalitatea în drepturile politice, dar acestea rămân deocamdată doar pe hârtie, întrucât poporul încă nutreşte puternica prejudecată că età constituie o rasă inferioară a speciei umane, chiar inferioară în raport cu aynu. Potrivit unei înţelegeri mai vechi a japonezilor, età nici nu sunt oameni, ci nişte animale cu chip omenesc, iar prin sate abia de vei întâlni astăzi vre-un japonez care s-ar aşeza să mănânce la aceeaşi masă cu un età. Prejudecăţile şi dispreţul faţă de età nu se pot şterge prea curând şi, probabil, vor trece două-trei generaţii până când această clasă va deveni egală în drepturi de fapt. Astăzi printre età sunt şi neguţători, dar ei sunt priviţi cu dispreţ. Clasa età este foarte înstărită. Printre ei este destul de renumită casa Danzaemon din Osaka, considerată a fi de căpetenie pentru età şi stăpânitoare, după cum se spune, a unei averi pe care puţini dintre principi o au.
Pe likeeni japonezii îi numesc Riukiu. Şi prin trăsăturile sale fizice şi sufleteşti, prin limba şi originea ei clasa sus-pusă a likeenilor este cu mult mai înrudită şi mai apropiată de japonezi decât sunt aynu şi età. Fără îndoială că regele şi nobilimea cândva constituiau un singur popor cu japonezii şi au trecut puţine veacuri de când s-au diferenţiat de aceştia. Pe când clasa de jos seamănă în multe privinţe cu coreenii. Până la restabilirea puterii imperiale likeenii erau consideraţi plătitori de biruri şi supuşi nominal principelui de Satsuma (din insula Kyusyu). În acelaşi timp erau tributari Împăratului Chinei. Putem presupune că acest din urmă fapt s-a întâmplat din cauza slăbirii Japoniei determinate de luptele dintre daymioşi după secolul XVI, iar likeenii situaţi departe, încetând să mai simtă nemijlocit puterea Japoniei, au căzut sub influenţa Chinei. Însă legăturile cu Japonia, cel puţin cele externe, nu au fost întrerupte. Likeenii trimeteau alternativ, an de an, soli în China şi în Japonia pentru a înnoi dovezile de vasalitate şi pentru aducerea de daruri. În realitate însă ei erau conduşi în mod independent de propriul lor rege. La începutul anilor şaptezeci japonezii au hotărât să-şi restabilească drepturile lor de suzeranitate asupra insulelor Likeene şi au trimis într-acolo armata lor. Ocupând insulele, le-au transformat în provincie japoneză, dându-i numele de Okinawa. Regele lor a fost ridicat şi dus – de altfel cu onoruri şi nu ca prizonier – la Tokio. Likeenii au trimis proteste în străinătate, iar pe chinezi i-au rugat să nu-i cedeze japonezilor. Străinii nu au acordat nici o atenţie protestelor, iar chinezii erau ocupaţi cu rezolvarea chestiunii kuldjine şi nu şi-au putut pretinde drepturile efectiv, limitându-se doar la negocieri. În prezent chestiunea rămâne în continuare nesoluţionată, cu toate că japonezii au luat de facto în deplină stăpânire insulele Likeene: acolo se aplică legislaţia japoneză, este prezentă armata şi există un gubernator. Din cauza climei şi din motive de sănătate Regele likeenilor nu putea locui la Tokio, de aceea el a fost trimis înapoi pe insule, iar în locul lui l-au adus pe fiul său. De altfel, guvernul nipon îi acordă regelui detronat şi familiei sale o alocaţie substanţială şi un tratament foarte respectuos.
Potrivit datelor statistice pe anul 1875 populaţia insulelor Likeene constituie circa 166 000 de suflete. În ultimul timp într-acolo navighează vapoare rapide din Japonia.
Legile japoneze a egalat în drepturi toate clasele likeenilor, pe când în mai înainte likeenii aparţineau unor două clase – nobilimea şi poporul de rând – conducători şi supuşi. Diferenţa exterioară dintre unii şi alţii consta în faptul că pentru aşi fixa pe cap şuviţele de păr cei dintâi utilizau (dar şi acum aceste obiceiuri se mai păstrează) agrafe de argint, iar poporul de rând utiliza agrafe de aramă sau de bronz. În plus, oamenii din popor nu aveau dreptul să poarte saboţi (încălţăminte) sau să folosească umbrele pentru a se proteja de soare, având în schimb dreptul de a folosi umbrelele pe timp de ploaie.
Likeenii îşi îngroapă morţii în pământ, iar când trupul este complet putrezit adună osemintele şi, punându-le în vaze, le aşează în cavouri din piatră.
Arhimandrit Anatolie
20 martie 1882
oraşul Tokio
