În sfârşit! De la ură la înţelegere, de la confruntare la conlucrare?

Aproape nimeni nu a observat o ştire deosebită, difuzată săptămâna trecută de Patriarhia Română prin intermediul cotidianului LUMINA şi al agenţiei de ştiri BASILICA, despre o întâlnire a trei ierarhi la Chişinău. Este vorba despre Înalptreasfinţitul Petru Păduraru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor (Patriarhia Română), Înaltpreasfinţitul Vladimir Cantarean, mitropolit al Chişinăului, şi al „întregii Moldove” (Patriarhia Moscovei) şi Înaltpreasfinţitul Casian Crăciun, Arhiepiscop al Dunării de Jos (Patriarhia Română). Întâlnirea cu pricina a avut loc la 15 octombrie 2010, în biroul mitropolitului Vladimir Cantarean, din reşedinţa acestuia de pe strada Bucureşti din Chişinău.

Ziarul LUMINA consemnează evenimentul astfel: „În aceeaşi zi, la Chişinău, Înaltpreasfinţitul Petru şi Înaltpreasfinţitul Casian, după vizitarea Centrului administrativ al Mitropoliei Basarabiei, au făcut o vizită frăţească Înaltpreasfinţitului Vladimir al Chişinăului şi Moldovei de peste Prut, la Reşedinţa sa mitropolitană. Întâlnirea s-a desfăşurat într-o atmosferă caldă, frăţească şi plină de semnificaţie misionar-pastorală, mai ales pentru cei doi ierarhi care ostenesc, „cu timp şi fără timp”, pentru binele şi propăşirea sfintei Ortodoxii în spaţiul de dincolo de Prut”. Una dintre fotografiile care însoţesc ştirea, reprezentându-i pe cei trei ierarhi, este relevantă şi o reproducem cu nedisimulată plăcere.

Această întâlnire inedită şi discuţiile care au fost purtate, în premieră absolută, calm, binevoitor, în spirit fratern, îşi au rostul lor şi dau expresie, fie şi foarte târziu, deciziei Patriarhiilor Română şi Rusă din 15 ianuarie 1999 privind cele două mitropolii din Republica Moldova, care „vor trece de la ură şi confruntare la înţelegere şi conlucrare”. Respectiva decizie se cuprindea într-o Declaraţie comună semnată, la Palatul Republicii din Chişinău, de către actualul nostru Patriarh Daniel Ciobotea (mitropolitul de atunci al Moldovei şi Bucovinei), actualul Patriarh al Moscovei, Kirill Gundiaev (mitropolitul de atunci de Smolensk şi Krutiţk), mitropolitul de atunci al Olteniei, Nestor Vornicescu, mitropolitul Vladimir Cantarean al Chişinăului, Gheorge Armaşu (şeful de atunci al Serviciului de Stat pentru Problemele Cultelor de pe lângă Guvernul Republicii Moldova) şi subsemnatul, în calitate de delegat al Mitropoliei Basarabiei în Adunarea Naţională Bisericească a Patriarhiei Române şi reprezentant al Mitropoliei Basarabiei la CEDO.

Au trebuit să treacă mai bine de 10 ani ca mitropolitul Vladimir Cantarean să depăşească starea de „ură şi confruntare”, pentru a trece la „înţelegere şi conlucrare” în relaţia sa cu Mitropolia Basarabiei, care a fost întotdeauna disponibilă pentru dialog şi cooperare. Progresul este vizibil acum. Şi am vrea să credem că gestul său este unul sincer şi că va fi reconfirmat şi cu alte ocazii viitoare. Nu am vrea să cădem pradă diverselor zvonuri cum că Înaltpreasfinţia Sa ar dori doar să le transmită un semnal de avertisment mai-marilor săi de la Moscova, care l-ar fi invitat delicat să se gândească la o retragere din scaun.

Trebuie să precizăm în context că Patriarhia Română nu a pus la îndoială dreptul Patriarhiei Ruse de a avea jurisdicţie peste diaspora sa rusească din Republica Moldova, de vreme ce, urmând principiul etnic de organizare a Bisericilor autocefale, şi-a deschis braţele către fiii săi de origine română dintre Prut şi Nistru şi de dincolo de Nistru, ca să-şi confirme vocaţia de „mamă spirituală a poporului român”, cum, atât de bine, a definit-o Eminescu.

Ne amintim că nu a trecut foarte multă vreme de când mitropolitul Vladimir şi episcopii Iustinian Ovcinnikov de la Tiraspol sau Marchel Mihăiescu de la Bălţi proferau ameninţări la adresa Patriarhiei Române, calificând-o deloc măgulitor drept „tâlhar la drumul mare” numai pentru simplul fapt de a-şi fi reactivat eparhiile istorice care constituie Mitropolia Basarabiei. Iată că schimbarea de atitudine este posibilă. Cu voie de Sus, evident. Susţinem aceasta întrucât cunoaştem cu toţii că mitropolitul Vladimir a fost, în ordinea profană a lucrurilor, unul dintre principalii prigonitori ai Mitropoliei Basarabiei. În ordinea superioară a lucrurilor însă, oricât de ciudat sau paradoxal ar putea să pară, mitropolitul Vladimir a fost ales pentru a-l face pe mitropolitul Petru Păduraru drept începătură nouă întâistătătorilor readusei la viaţă Mitropolii istorice a Basarabiei. Mi-l amintesc pe mitropolitul Vladimir cu câtă poftă râdea cu ani în urmă când îi spuneam că orice prigonitor, de fapt, propovăduieşte şi că, prin ceea ce a făcut împotriva confratelui său Petru Păduraru, şi-a câştigat, fără să vrea, titlul de ctitor al Mitropoliei Basarabiei. Nimic nu este întâmplător. Iar atunci când li s-ar putea părea unora că avem de a face cu simple întâmplări, nu trebuie să uităm că întâmplarea este modul lui Dumnezeu de a rămâne discret.

Mitropolitul Vladimir l-a primit acum pe Mitropolitul Petru şi s-a fotografiat cu el chiar în biroul în care s-a fotografiat de-a lungul anilor cu Valeriu Pasat, Vladimir Filat, Vasile Tarlev, Petru Lucinschi, Vladimir Voronin şi alţi actori politici cu care a ţinut prieteşug şi care au perseverat în lucrarea lor îndreptată deschis sau subtil contra Mitropoliei Basarabiei. E o minune? Nu. E o întâmplare? Nu. Este exact ceea ce trebuia să aibă loc.

Şi dacă am văzut că cei doi mitropoliţi se pot întâlni frăţeşte, că-şi pot vorbi deschis, că pot sta alături fără a se zgâi unul la altul, dacă de ani de zile majoritatea preoţilor din cele două mitropolii (cu excepţiile notorii de rigoare) se într-ajutorează şi nu se feresc să conslujească la sfântul altar, suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm: pe când va accepta mitropolitul Vladimir Cantarean să conslujească cu Înalpreasfinţitul Petru Păduraru? De la comunicare la comuniune nu este decât un pas. Unul esenţial însă.

Un asemenea gest ar arăta întregii lumi că cele două mitropolii, separate canonic pentru motive de vitregii istorice de care nu suntem noi vinovaţi, sunt totuşi unite în Hristos, că dialogul este întotdeauna preferabil confruntării, că sufletele oamenilor şi adevărul evanghelic sunt mai importante decât jurisdicţiile administrativ-canonice, că o conciliere istorică ruso-română este posibilă fără umilirea vreuneia dintre părţi, respectând, în acelaşi timp, litera şi spiritul Evangheliei, al sfintelor canoane, libertatea, demnitatea şi identitatea de neam a credincioşilor noştri, fie români, fie ruşi.

Să vedem cum va şti să răspundă mitropolitul Vladimir acestei aşteptări legitime.