Vlad Cubreacov în discuţie cu domnul prof. Dr. Iulian Chifu, analist de politică externă, director al Centrului pentru Prevenirea Conflictelor şi Early Warning, Bucureşti
– Domnule profesor, suntem aproape de finele anului 2010. Cum aţi caracteriza anul care se încheie din punct de vedere al marilor evenimente politice cu impact asupra regiunii Europei de sud-est în care se situează România şi Republica Moldova?
– Este o perioadă de instabilitate cronică, de schimbări tectonice ale situaţiei internaţionale. Este un an greu. Cu măsuri nepopulare, unele de-a dreptul ilogice, cu costuri majore pentru lumea politică în general şi cu reconsiderări ale situaţiei raportului instituţional, dar chiar al relaţiei dintre realism, politicianism, populism, naţionalism şi xenofobie calificată şi pragmatism, respectiv o căutare nouă a meritocraţiei şi reîntoarcerea spre elitele naţionale, capabile să mişte lucrurile pe un trend pozitiv şi să recreeze încrederea oamenilor. Incertitudinea, pe alocuri haosul, fenomene imprevizibile apar peste tot şi credinţa mea este că trebuie să ne obişnuim din ce în ce mai mult să trăim cu această realitate, pentru că lumea contemporană şi resursele epuizate ale dimensiunilor politice nu ne pot oferi altceva, iar credinţa a fost abandonată de marea majoritate a populaţiei – mă refer la credinţa profundă, nu la rituri şi formalisme superficiale.
Patru probleme majore
– Care dintre evenimentele anului 2010 consideraţi că marchează pentru o perspectivă medie şi îndelungată de timp mersul lucrurilor în zona noastră, dar şi în spaţiul mai larg al regiunii extinse a Mării Negre?
– Avem, în momentul de faţă, o perioadă de reflecţie în privinţa marilor teme ale regiunii care pornesc de la regândirea rolului şi formulelor de evoluţie ale instituţiilor europene şi euroatlantice – NATO a făcut deja reflecţia şi a ieşit cu bine din confruntarea cu istoria, în timp ce UE îşi joacă câteva cărţi mari privind supravieţuirea instituţiilor sale aşa cum le ştim, cu efecte majore de decredibilizare, ierarhizare a statelor şi blocaje ale consensului, în contextul tentativelor de salvare a monedei Euro, a căror perspective se vor stabili anul viitor. În al doilea rând, se evaluează gestionarea Rusiei, un stat asertiv, agresiv în mişcări, în revenire de formă şi cu tendinţe revizioniste asumate public. În al treilea rând, se vorbeşte despre modul de abordare mai departe a „noilor democraţii”, respectiv a statelor ieşite din regimuri dictatoriale şi comuniste şi eliberate, după ce şi-au găsit independenţa, care trebuie consolidată, alături de suveranitatea reală şi neatârnarea de fostele metropole – imperiale, federale sau coloniale – şi de integritatea teritorială în graniţele recunoscute internaţional. În al patrulea rând, se discută substanţial gradul de implicare al SUA în regiune. Peste toate, schimbările majore ce au loc după războiul ruso-georgian şi criza economică globală, mai nou criza datoriilor suverane din Europa, împing dezbaterea spre a stabili dacă vorbim despre schimbări de nuanţă, de etapă, adaptări ale sistemului internaţional sau deja e vorba despre o schimbare a însăşi naturii Relaţiilor Internaţionale. Sunt probleme ce preocupă toate minţile serioase ale lumii şi de aceea am adus în prim-plan reflecţia asupra acestor teme în regiune pentru a determina reflecţia şi în rândul elitelor statelor regiunii, dar mai ales reacţii ale autorităţilor la aceste schimbări şi bune practici ce pot fi oferite potrivit particularităţilor fiecărui actor din regiune.
– Reuniunea OSCE de anul acesta, de la Astana, nu a adus nici un progres pentru Republica Moldova, în ceea ce priveşte soluţionarea diferendului moldo-rus din Transnistria. Ce şanse credeţi că ar avea o soluţionare justă a acestui diferend de acum încolo?
– Nu se pune problema unei soluţii pe termen scurt sau mediu decât dacă vrem consfinţirea unei realităţi ce este impusă de la început, inacceptabilă pentru nici un stat serios, cu atât mai mult aici, la marginea Europei. Este un spaţiu de confruntare, de rivalitate geopolitică, tentativele şi deschiderile în sensul soluţionării fiind deja depăşite. Orice încercare de a tulbura astăzi liniile de dezvoltare existente, mergând de la relansarea discuţiilor în mecanismul 5+2. În relaţiile bilaterale dintre Chişinău şi Tiraspol, în formulele de construcţie a încrederii poate duce la un dezastru total, respectiv la o soluţie proastă a situaţiei care să înglobeze în interior contradicţii şi mai puternice şi sâmburii viitoarelor conflicte. Schimbările din regiune, revizionismul Rusiei, subordonarea asumată de către Ucraina faţă de interesele Moscovei în regiune, eventuala schimbare de Guvern sau de orientare la Chişinău pot duce la costuri majore pentru situaţia din regiune.
Transnistria, testul de europenitate al Rusiei
– După cum cunoaştem, Republica Moldova şi regiunea ei de răsărit, Transnistria, au făcut obiectul discuţiei cu ocazia Întrevederii franco-ruso-germane, de la Deauville, dintre preşedinţii Sarkozy şi Medvedev şi cancelarul Merkel. Ce impact practic ar putea avea înţelegerile la care au ajuns cei trei lideri privind situaţia din Republica Moldova.
– A fost o anumită deschidere după summitul Merkel-Medvedev-Sarkozy, o tentativă de a propune Moscovei să realizeze angajamentele de resetare a relaţiilor promise, iar acest lucru să se realizeze în Transnistria. Din păcate, textul şi propunerile Moscovei ce au urmat au fost complet inacceptabile pentru UE şi pentru situaţia din regiune, nu au dovedit decât continuarea unei politici de scindare a unităţii statelor europene şi de sfidare a bunului-simţ politic, a logicii şi credibilităţii actorilor regiunii. Rezultatul a fost unul în care Rusia a reiterat acuzaţii inacceptabile la adresa unui stat european şi aceeaşi propagandă depăşită privind românizarea, contestarea frontierelor sau instabilitatea supravieţuirii statului Republica Moldova, motiv pentru care s-a demonstrat neseriozitatea demersului. Mai mult, apariţia publică a datelor privind amplasarea de către Moscova a arsenalelor de rachete nucleare cu rază mică de acţiune în timp ce se discuta dezarmarea nucleară şi opţiunea de zero arme nucleare în lume, sau accesul major la resursele de informaţii ale SUA prin reţele de spionaj acoperite în plină resetare a relaţiilor ruso-americane, pentru ca ulterior unii dintre spionii expuşi să devină vedete de pictorial şi să se lanseze în viaţa politică, continua sfidare a unui stat european, Marea Britanie, în care Rusia şi-a permis să lanseze operaţiuni de ucidere a unor ofiţeri refugiaţi cu material nuclear, expunând un mare număr de civili şi apoi recompensând pe ofiţerul responsabil de operaţiune, căutat la nivel internaţional, printr-un fotoliu în Duma de Stat, pe listele Partidului premierului Putin, toate acestea arată consecvenţa în bătaie de joc la adresa lumii întregi şi lipsa oricărei dorinţe de a deschide porţile şi asuma un dialog real din partea Rusiei cu restul lumii.
– Franţa şi Germania au acceptat discutarea aşa-numitului plan Medvedev pentru o structură de securitate pan-europeană. Pe cât de reale consideraţi că ar fi şansele ca un asemenea plan să fie pus în aplicare?
– O asemenea situaţie este exclusă. Singurul lucru admis este discutarea propunerii, iar singurul loc unde această discuţie se poate produce este OSCE, organism depozitar al angajamentelor de securitate europene. Mai mult, lucrurile sunt clare şi au fost stabilite la summitul NATO de la Lisabona. Rusia trebuie să demonstreze că vorbele sale sunt dublate şi de fapte, nu sunt doar manifestări ale propagandei, şi că respectă regulile existente înaintea trecerii la evaluarea unor noi reguli. Acordurile de la Helsinki din 1975 au necesitat 10 ani de negocieri anterioare, or, astăzi avem timp să reluăm un asemenea proces? Şi de ce? Pentru un actor revizionist al sistemului, nemulţumit de locul rezervat pe care şi l-a asumat? Ce facem cu regulile existente, cu angajamentele pe care le avem pe masă? Facem tabula rasa, revenim la zero şi pornim negocieri (ce se întâmplă între timp cu Europa), menţinem situaţia existentă cramponându-ne de statu-quo cu riscul irelevanţei sau încercăm serios o discuţie şi acceptarea unor poziţii legitime, cu condiţia respectării tuturor aranjamentelor existente – în primul rând integritatea Georgiei, acordul de încetare a focului girat de Franţa şi respectarea regulilor existente şi a angajamentelor existente? Căci nu poţi semna nici un acord cu un partener care nu respectă angajamentele deja asumate. Cum, altfel, le va respecta pe cele viitoare?
Propunerile domnului Medvedev nu au de a face cu securitatea, nici cu apărarea comună
– Planul Medvedev trebuie privit ca o alternativă la proiectele de securitate ale NATO? Mă refer aici şi la scutul american antirachetă, a cărei instalare în România ar fi preconizată pentru anul 2015.
– Proiectul grupului Valdai, al lui Serghei Karaganov, preluat sub forma propunerilor pentru securitatea în Europa de Dmitri Medvedev, nu au de a face cu acţiunea şi regulile apărării comune propuse de alianţa politico-militară nord-atlantică, cea care-şi rezervă, potrivit Conceptului Strategic adoptat la Lisabona, la sfârşit de noiembrie, dreptul de a apăra statele, cetăţenii şi teritoriile statelor membre cu orice mijloace, inclusiv cu cele nucleare, atât timp cât există arma nucleară în lume. Scutul antirachetă a făcut saltul de la apărarea trupelor şi comandamentelor NATO la apărarea teritoriilor statelor membre şi a cetăţenilor împotriva atacurilor cu rachete, cooperarea cu Federaţia Rusă fiind acceptată de către Alianţă la nivelul schimbului de informaţii. Nu e însă posibil, cum doreşte Moscova, să participe la toate fazele montării sistemului pentru că asta ar însemna furt de tehnologie sau transfer consfinţit de tehnologie militară. Nu poate avea nici drept de veto pe locul de amplasare al sistemului – cu atât mai mult cu cât SUA a modificat deja, la cererea Moscovei, sistemul, pentru a nu avea capabilităţi explozive şi a nu putea fi utilizată ofensiv, ci doar defensiv, fără încărcătură explozivă cu acţiune prin pulverizarea ţintei la impact din energia cinetică şi viteza interceptorilor. Nici asumarea de către Rusia a unui drept de veto la lansarea unei contra-rachete nu e posibilă, odată ce această decizie trebuie luată în secunde şi cel mult minute, când o rachetă se îndreaptă spre teritoriul aliat, nu după întrunirea Consiliului NATO-Rusia şi parlamentări de oportunitate. Nici varianta asumării de către Rusia a responsabilităţilor pe o parte a spaţiului Aliat sau al partenerilor nu e posibilă din cauza principiului indivizibilităţii apărării NATO. Propunerile domnului Medvedev nu au de a face cu securitatea, nici cu apărarea comună, şi sunt apanajul OSCE, iar elementele concrete de preocupare pot fi discutate în cadrul Consiliului NATO-Rusia, aşa cum NU a făcut-o Rusia înainte să invadeze Georgia, la 8 august 2008, dacă avea vreo îngrijorare.
Drumul realist al Republicii Moldova este cel spre Tratatul de Asociere la UE
– Anul acesta oficiali de la Chişinău şi de la Bucureşti au reluat ideea ca Republica Moldova să fie inclusă în pachetul Balcanilor Occidentali pentru aderarea la Uniunea Europeană. Ţinând cont de evoluţiile din regiune şi de semnalele transmise de Bruxelles, consideraţi că Republica Moldova are vreo şansă cât de cât reală să fie acceptată în acest pachet?
– Personal nu consider o ţintă această idee. Ea ascunde însă o aspiraţie reală, respectiv dobândirea de către Republica Moldova a unui angajament de tip Salonic pentru ţările Balcanilor Occidentali, că vor fi admişi în UE, sau de tip Summitul NATO de la Bucureşti pentru Georgia şi Ucraina, dacă vreţi. Aceasta este ţinta Chişinăului, nu o ipotetică alăturare unor state din Balcanii de Vest cu mari probleme, unele dintre ele cu şanse infime de a le rezolva prea repede. Drumul realist este cel spre Tratatul de Asociere, pe care Republica Moldova îl va putea accesa în 2 ani şi jumătate-3, după concretizarea liberalizării vizelor şi a acordului întărit şi comprehensiv de comerţ liber. Totul depinde însă de o continuitate a politicilor şi orientărilor la Chişinău, de menţinerea ritmului reformelor şi de un guvern coerent, capabil să realizeze aceste reforme. În plus, Partidul Comuniştilor nu trebuie să fie parte a guvernării şi trebuie să asigure succesiunea, să se reformeze şi să se transforme din formaţiunea anacronică de astăzi într-un partid european frecventabil. Are nevoie de un mandat în opoziţie pentru acest lucru. Schimbări importante trebuie să facă şi alte formaţiuni politice pentru a deveni partide construite realist, pe reguli de reprezentare, nu partide de lideri, partide proprietatea unor oligarhi sau manevrate de oligarhi, nici partide unipersonale, în care totul depinde de voinţa tătucului de partid. Mai mult, trebuie dovezi clare că drumul european este ireversibil pentru a valorifica o fereastră de oportunitate reală pe care încă o are Republica Moldova, singurul stat din Parteneriatul Estic capabil să prindă acest ultim vagon al ultimului tren pentru multă vreme spre Occident.
Rusia are mari probleme, dar e prea demnă, într-un sens negativ, pentru a-şi accepta slăbiciunile
– După cum se ştie, un val de violenţe etnice a fost declanşat, la 11 decembrie, la Moscova şi Sankt Petersburg şi s-a extins în multe dintre marile oraşe şi regiunile Federaţiei Ruse. Liderul spiritual rus, patriarhul Kirill Gundiaev, a avertizat asupra posibilităţii destrămării Federaţiei Ruse pe criterii etnice, vorbind despre „ciocnirea radicalismelor etnice” din această ţară. Care sunt, în opinia dumneavoastră, cauzele acestui tip de evoluţii interne din marea federaţie de la răsărit şi ce pronosticuri s-ar putea face în legătură cu acest subiect?
– Este o lume contradictorie, cu multe probleme structurale pendinte şi neabordate la timp, eventual ascunse sub faldurile propagandistice, populiste şi de agresivitate pe care le emană actuala conducere. În fapt oricine poate spune că Moscova a pierdut Nordul Caucazului, că nu are mijloace şi instrumente să calmeze situaţia, că forţa militară, coruperea liderilor prin cumpărare cu bugete deblocate la nivel federal şi tolerarea abuzurilor liderilor locali nu mai dă rezultate. Şi în Asia Centrală, pătrunderea radicalismelor islamice riscă să arunce în aer stabilitatea. Rusia are mari probleme, dar e prea demnă, într-un sens negativ, pentru a-şi accepta slăbiciunile şi a solicita sprijin internaţional, eventual a asculta soluţiile altor state. Exacerbarea puterii, dorinţa de a acoperi sub preşul fanfaronadei cu olimpiada de la Soci şi Campionatul Mondial de Fotbal nişte realităţi dezastruoase nu ajută nici conducerea Rusiei pe termen mediu şi lung, nu satisface nici elitele şi leadershipul rus, sătui de spoială şi conştienţi de problemele pe care stă Federaţia. Cred că Federaţia Rusă trebuie să realizeze că pentru a-şi soluţiona problemele are nevoie de stabilitate şi un guvern credibil în Sudul Caucazului şi că o Georgie puternică, în deplin control al teritoriului său naţional, este un partener extrem de important în această întreprindere, spre deosebire de teritorii necontrolate, pline de luptători voluntari de toate formaţiile şi avizi să-şi procure mijloacele prin violenţă, cum sunt cei de la Suhumi şi Ţhinvali sau din republicile nord-caucaziene.
Rusia nu ştie să abordeze România (sau nu vrea) plecând de la demersuri simbolice cu relevanţă majoră
– Să trecem la alt subiect important. Ce comentarii s-ar putea face în legătură cu nivelul actual al relaţiilor ruso-române?
– Cele două părţi se ignoră, nu au neapărată nevoie una de alta, iar Rusia nu ştie să abordeze România (sau nu vrea) plecând de la demersuri simbolice cu relevanţă majoră precum scuzele pentru Ribbentrop-Molotov, pentru raptul Basarabiei sau deportările de cetăţeni români în Siberia, pentru toate suferinţele aduse poporului român prin decimarea elitelor sale şi implementarea forţată a comunismului, pentru furtul tezaurului şi pentru alte vicisitudini istorice. Numai o declaraţie clară a unui oficial rus de rang înalt, dublată de retrocedarea măcar a actelor Tezaurului, cu valoare istorică, ar juca un rol mult mai mare în detensionarea relaţiilor reciproce, aşa cum a făcut-o Rusia prin recunoaşterea masacrului de la Katyn împotriva Poloniei şi scuzele aferente, simbolice, dar relevante în relaţiile civilizate, moderne ale unor state. Gesturi neprieteneşti, turnătorii ieftine sau ameţirea unor parteneri din UE sau a unor aliaţi din NATO ai României nu are cum să ajute. România este conştientă de poziţia sa, nu revendică nimic de la nimeni, ajută acolo unde poate, este consecventă cu realitatea din teren şi frontierele existente, îşi asumă şi ruperea poporului său în două state, dar îşi doreşte o sincronicitate a dezvoltării celor două state şi a Ucrainei în sens european şi respinge orice tentativă de reînviere a teoriilor revizioniste, propagandistice staliniste de existenţă a unui popor moldovenesc şi a unei limbi moldoveneşti diferite de poporul român şi de limba română. Recunoaşterea acestei realităţi deschide larg calea cooperării cu Rusia pe bazele respectului reciproc şi a intereselor României. România îşi cunoaşte limitele, nu încearcă un excepţionalism politic sau gesturi reprobabile, traversează criza cu greu, respectând regulile europene ale limitării deficitului bugetar, pe seama cetăţenilor săi şi a austerităţii, dar nu face rabat de la ideile şi convingerile sale, de la angajamentele sale, inclusiv de ajutorare a Republicii Moldova, de furnizare a ajutorului pentru dezvoltare Chişinăului, Belgradului şi Tbilisiului.
Între Bucureşti şi Kiev nu există probleme ce să nu fi intrat într-un mecanism multilateral, european, de rezolvare
– Un vecin important al României şi al Republicii Moldova este Ucraina. Odată cu schimbarea conducerii de la Kiev şi adoptarea unor noi priorităţi de politică internă şi externă de către vecinul nostru din răsărit, care ar fi punctele problematice în raporturile noastre cu acest vecin?
– Astăzi câteva din punctele de divergenţă par a se afla pe un trend pozitiv, de depăşire a acestor realităţi. Ucraina a avut probleme în gestionarea şi stabilirea poziţiilor sale, chiar în această perioadă încearcă să evalueze relaţia sa la Vest, cu România şi Republica Moldova. România a salutat solicitarea preşedintelui Ianukovici către staff-ul său din Consiliul de Securitate naţională, dar mai ales discuţiile bilaterale la nivel de miniştri de Externe între cele două ţări, de la Astana, şi viitoarea vizită a ministrului de Externe ucrainean la Bucureşti, la începutul anului 2011. Astăzi nu există între Bucureşti şi Kiev probleme ce să nu fi intrat într-un mecanism multilateral, european, de rezolvare, chiar dacă se aşteaptă răspunsuri şi decizii la majoritatea acestor subiecte. După pronunţarea Curţii de la Haga privind delimitarea zonelor economice exclusive, ambele părţi au putut trece la exploatarea resurselor din regiune, lucru imposibil după al doilea război mondial. În ciuda modificărilor de orientare şi de trend de la Kiev, România respectă opţiunile vecinului său şi face observaţiile necesare în format bilateral sau multilateral, european, pe canale diplomatice, fără a se aventura în tirade publice, fapt care, cred eu, este de apreciat la Kiev şi constituie o premisă solidă pentru dezvoltarea relaţiilor şi soluţionarea tuturor punctelor de divergenţă, de la canalul Bâstroe – intrat în mecanismul Convenţiei de la Espoo – la situaţia minorităţilor – pe baza reciprocităţii şi a regulilor europene – problema Krivoi Rog (pe baza înnoirii acordului de protecţie reciprocă a investiţiilor în format european) sau problema semnării tratatului de mic trafic de frontieră (pe baza regulilor europene şi cu respectarea nevoilor tehnice de satisfacere a populaţiei vizată de acord, la nivelul unui număr suficient de consulate aflate la distanţă acceptabilă de domiciliul solicitanţilor).
România va susţine mersul european al Republicii Moldova
– Să venim mai aproape. Raporturile dintre Chişinău şi Bucureşti fac obiectul unei preocupări sporite în cele două state ale noastre. Ce ne lipseşte acum pentru a putea considera că relaţiile dintre cele două capitale sunt înfloritoare?
– Cred că suntem într-o perioadă în care relaţiile sunt înfloritoare ca niciodată. Stabilitatea de un mandat întreg şi renunţarea la perioade succesive electorale, menţinerea sustenabilităţii orientării europene şi a sensului şi ritmului reformelor şi renunţarea de către anumiţi politicieni, a mass-media asociate unor forţe politice şi unor instrumente de propagandă la retorica antiromânească şi acceptarea realităţii similitudinii români-moldoveni este pasul esenţial pentru închiderea completă a oricărui contencios. Cu toată părerea de rău a unei eventuale schimbări de orientare, România va susţine mersul european al Republicii Moldova, chiar dacă politicienii vor ignora voinţa alegătorilor şi vor opta pentru o altă orientare şi o amânare a reformelor, cu pierderea inclusiv a şanselor apropierii de UE.
– Ce proiecte comune ar fi prioritare pe agenda bilaterală pentru strângerea acestor raporturi şi aducerea la un punct maxim al lor, astfel încât să putem culege tot mai multe roade ale acestora?
– Cred că proiectele necesare au fost enunţate şi lansate deja, trebuie să se concretizeze odată cu stabilirea puterii politice la Chişinău. De la proiectele cu finanţare românească în zonele rurale, la cele de investiţii în infrastructură, interconectarea reţelelor energetice şi preluarea acquis-ului european şi procedarea la reformele necesare, toate sunt proiecte majore ce trebuie realizate în viitorul mandat, concomitent cu paşii Republicii Moldova spre libera circulaţie, comerţ liber cu UE şi statutul de stat asociat la Uniune.
Fără a fi perfectă, România este un stat european partener de echipă
– Cum se înscrie ca atare şi cum este privită astăzi România în peisajul european? Ce s-ar putea spune despre succesele sau insuccesele politice ale Bucureştiului în 2010? Care dintre aceste realizări şi eşecuri sunt de mâna întâi?
– România îşi urmează neabătut drumul spre integrarea europeană, cu sincopele şi dificultăţile pe care le dau situaţia crizei, situaţia politică internă în unele state europene partenere, efectul creşterii naţionalismului, xenofobiei şi populismelor europene ce antrenează un număr de lideri să sacrifice temele europene şi partenerii europeni pe altarul pragmatismului electoral intern. Fără a fi perfectă, România este un stat european partener de echipă, deşi suferă de problemele instituţionale europene, de prima criză ce loveşte Europa unită şi tulbură Euro, care face ca aceleaşi două state ce au respins Tratatul Constituţional acum câţiva ani (din raţiuni interne domestice) să încerce şi astăzi exportul de costuri ale proastei gestiuni interne către parteneri externi europeni sau către Uniunea Europeană ca întreg. Aceste dureri de creştere vor trece, probabil, şi, fie vom avea o altă Uniune Europeană, fie aceasta va reuşi să-şi asume propriile slăbiciuni şi să disciplineze şi statele mari şi puternice în a respecta tratatele şi angajamentele pe care şi le-au luat şi pe care le-au semnat. Realizarea majoră este intrarea în normalitate şi asumarea situaţiei reale interne, munca susţinută pentru a recupera diferenţele, cu sudoarea şi munca tuturor cetăţenilor – şi inabilităţi vizibile ale lidershipului politic aflat la guvernare – dar fără a revendica ce nu-i aparţine sau a nega propriile slăbiciuni. Eşecul major este inabilitatea de a oferi României un Guvern cu susţinere largă şi care să le redea românilor speranţa.
În Republica Moldova totul depinde de înţelepciunea liderilor politici
– În încheiere, cum apreciaţi că va fi anul politic şi geopolitic 2011 pentru Republica Moldova?
– Decizia sfârşitului de an, a Guvernului şi a orientării este cea determinantă pentru următorul an sau următorii ani, cu un risc major de cădere în băltire, lipsă de realizări şi administraţie vetustă, cu suferinţe majore pe care le-ar putea impune propriei populaţii în mod inutil. Totul depinde de înţelepciunea liderilor politici şi a reprezentanţilor din Parlament care au posibilitatea abandonării unor decizii proaste în favoarea unei majorităţi proeuropene clare, chiar dincolo de liniile de demarcare partinică. Să sperăm că sfintele sărbători şi Crăciunul le vor da politicienilor şi parlamentarilor de la Chişinău mintea cea de pe urmă pentru a prinde ultimul firicel de fantă de oportunitate pentru Republica Moldova pentru a evita prăbuşirea în stabilitatea şi nemişcarea anacronică a unui regim fără orizont.
– Domnule profesor, vă mulţumim.
