Libertatea care împacă termenii „ROMÂN” şi „MOLDOVEAN”

Iată că astăzi avem un cuvânt de apreciere pentru Guvern. Mai bine zis, pentru una dintre faptele lui. Acesta a trimis în Parlament un proiect de lege privind modificarea şi completarea Legii privind actele de stare civilă. Modificările nu sunt unele ordinare, ci esenţiale. Odată adoptate de Parlament, acestea vor fi de natură să aplaneze într-o oarecare măsură criza identitară a populaţiei majoritare şi să relaxeze dezbaterea publică pe aceste teme.

Statul nu este stăpânul nostru

Să vedem în ce anume constă iniţiativa. Serviciul de presă al Guvernului ne informează că, în şedinţa sa de miercuri, 23 martie, „Executivul a aprobat modificarea Legii privind actele de stare civilă, prin care s-a propus excluderea menţiunii privind naţionalitatea din actele de stare civilă, în afară de actul de naştere, în care să fie scrisă apartenenţa etnică a persoanei la cererea persoanei vizate ce a împlinit vârsta de 16 ani sau a părinţilor, în baza declaraţiei pe propria răspundere. Această prevedere vine să conformeze cadrul legislativ naţional cu standardele internaţionale şi anume cu art. 8 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale privind respectarea vieţii private în vederea respectării interne pentru modificarea originii etnice”.

Descrierea iniţiativei, aşa cum ne-o prezintă serviciul de presă al Guvernului, este una destul de seacă şi tehnicistă. Dincolo de cuvinte însă întrezărim schimbări majore. Modificarea în sine, dacă va fi adoptată de Legislativ şi va intra în vigoare, va constitui un adevărat ferment al proceselor de reabilitare etnică a populaţiei majoritare după un îndelungat şi dureros proces de aculturaţie (rusificare) şi de anihilare metodică a conştiinţei etnice, ca să nu spunem după o politică de etnocid.

Proiectul de lege ţine cont de realităţile etnice vii din ţara noastră, precum şi de contradicţiile acumulate la nivelul etniei majoritare, sfâşiate între etnonimul „român”, pe de o parte, şi infranimul şi politonimul „moldovean”, pe de altă parte.

Observăm, în context, că proiectul reia o altă iniţiativă a deputatei Ana Guţu, respinsă de Parlament, inclusiv cu votul unor deputaţi din alianţa de guvernământ. S-a dorit cu orice preţ ca laurii pentru o asemenea modificare a legislaţiei să fie culeşi de Guvern. Mă rog, asta este voia boierilor. Ea ne aminteşte de trucul la care recurgea guvernarea PCRM, care respingea în Parlament iniţiative rezonabile ale opoziţiei, pentru ca, la scurt timp, Guvernul Tarlev să se prezinte în faţa forului legiuitor cu acelaşi proiect, în care se adăugau sau din care se scoteau două-trei virgule. Important pentru noi acum este însă ca proiectul să fie adoptat de Parlament, indiferent de cine îşi va aroga meritele iniţiativei.

Falimentul politicilor naţionale de stat

Ispita tuturor guvernelor de după 1991 a fost să intervină în procesele de recuperare a conştiinţei etnice a populaţiei majoritare, impunând un soi de ideologie de stat, ca surogat al vechii ideologii sovietice. Politicile de acest gen au culminat cu adoptarea de către Parlament a „Concepţiei politicii naţionale a Republicii Moldova”, avându-i ca autori spirituali pe Victor Stepaniuc şi Vasile Stati şi aprobată prin Legea nr. 546 din 19 decembrie 2003. Concepţia rămâne în vigoare până astăzi, iar Alianţa pentru Integrare Europeană a refuzat, în ultimele două legislaturi, să o abroge.

Unul din handicapurile fundamentale ale Republicii Moldova este că aceasta nu se declară şi nu se doreşte a fi un stat naţional. Constituţia ţării, din 1994, evită ideea de stat naţional. Faptul a fost determinat atunci de disputele dintre adepţii denumirilor de „moldovean” şi „român”, când, de fapt, era vorba despre una şi aceeaşi identitate desemnată cu termeni diferiţi.

Percepţiile identitare diferite trebuie conciliate

Acum câţiva ani, am abordat această chestiune în Parlament. Am arătat că punerea celor doi termeni în relaţie de adversitate este contraproductivă şi dăunează stabilităţii ţării. Cu îngăduinţa cititorilor noştri ne vom permite să readucem în atenţie câteva dintre gândurile formulate de la tribuna Legislativului în 29 iulie 2006, rămase de actualitate şi la care nu vom renunţa atât timp cât există problema dihotomiei terminologice: „Ne-am plasat în permanenţă pe poziţii diametral opuse, militând pentru aceeaşi identitate pe care o numim diferit. Istoria tragică a pământului nostru a impus pecetea unor percepţii identitare diferite, care astăzi, în sfârşit, trebuie reconciliate. Ca oameni responsabili şi patrioţi ai acestei ţări trebuie să învăţăm să ne împăcăm unii cu alţii. În lumea modernă, fiecare persoană umană are dreptul la autoidentificare, inclusiv dreptul de a-şi asuma în libertate acea identitate care îl exprimă mai bine cultural, lingvistic şi spiritual.

Ştim cu toţii că dezbaterea identitară trasează între numele de moldovean şi cel de român o linie de divizare, aceasta privind deopotrivă şi numele limbii. Însă orice război se încheie, mai devreme sau mai târziu, cu pace. Iar părţile beligerante se aşază la masa de negocieri. Este momentul ca şi noi să depăşim încrâncenările de altădată.

Această confruntare nu trebuie să urmărească un deznodământ cu învingători şi învinşi. Înţelept este să câştige, în egală măsura, fiecare dintre noi, şi, mai ales, întreaga societate. Oricine dintre noi, indiferent dacă îmbrăţişează identitatea de moldovean sau de român trebuie respectat deopotrivă de ceilalţi membri ai societăţii, dar şi să se bucure de un tratament egal şi nediscriminatoriu din partea statutului. Obiectiv, suntem una şi aceeaşi, dar subiectiv ne identificăm diferit. Suntem cu toţii cetăţeni ai Republicii Moldova şi, în acest sens, suntem cu toţii mândri de numele nostru de moldoveni.

E timpul să încetăm polemicele inutile în chestiunea identitară şi să conciliem identitatea noastră politică cu cea etnică. În accepţia europeană modernă autoidentificarea este parte inalienabilă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”.

Vorbind altădată la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, am lansat de la tribuna acestui for, poate nereuşit, termenul de moldo-români pentru majoritatea etnică din Republica Moldova. Nu era vorba de o ambiţie deşartă, ci de o replică dată ideologiei de stat, a moldovenismului rusoman şi românofob, ca şi spiritului patriotard al protipendadei bucureştene care nu poate înţelege până la capăt trauma identitară produsă la răsărit de Prut cu câteva milioane de conaţionali abandonaţi în mod repetat de-a lungul istoriei.

Paradoxuri locale: sinonime antonime…

Întotdeauna am considerat că retragerea statului din sfera identitară şi lăsarea aspectelor identificării etnice la latitudinea fiecărei persoane este soluţia cea mai potrivită şi euroconformă în cazul Republicii Moldova. Ideea de confruntare intracomunitară ne repugnă, pentru că înseamnă consumarea energiilor noastre etnice pe nişte chestiuni formale, divizându-ne şi mai mult şi subminând orice aspiraţie de unitate naturală a noastră. Deideologizarea disputei identitare este şi ea necesară. Nu mai putem privi lucrurile de parcă am fi în plin Război Rece, de parcă am trăi în continuare în URSS. După cum nu mai putem, în accepţia etnică a termenilor, face din cele două sinonime relative, român şi moldovean, două antonime. Termenii sunt complementari şi nicidecum opozabili. Să învăţăm asta de la înaintaşii noştri din perioada interbelică. Când spunem „războiul etnonimic moldo-român” este ca şi cum am spune „războiul etnonimic germano-nemţesc, maghiaro-unguresc, greco-elen sau gruzino-georgian”. În epoca identităţilor multiple este necesar să ştim să le ordonăm corect, evitând orice umbră de conflictualitate dintre mai multele identităţi care ne caracterizează şi pe care ni le asumăm fiecare în libertate. Iar politonimele român şi moldovean privesc alte realităţi decât cele etnice şi-i cuprind şi pe românii şi moldovenii alogeni.

Dispută identitară, dar şi conflict de generaţii…

Situaţia s-a schimbat mult în ultimii ani în Republica Moldova. Linia de divizare dintre cei care se autoidentifică etnic drept moldoveni şi cei care se autoidentifică drept români este una fluctuantă. Nimeni nu o poate surprinde exact, nici măcar recensămintele. S-a văzut în 2004, când am avut peste jumătate de milion de persoane înregistrate ca vorbitoare de limbă „română” şi doar vreo 80 de mii de persoane de „naţionalitate română”, întrucât în faţa recenzorilor doar atâţia au putut face dovada „naţionalităţii” cu paşaportul românesc, singurul acceptat ca probă, cu greu, în vechiul, ca şi în actualul regim. Dacă s-ar face astăzi un recensământ, se va vedea că persoanele declarate de „naţionalitate română” sunt de câteva ori mai multe decât în 2004 şi că numărul celor de „naţionalitate moldoveană” a descrescut exact cu cât au crescut primii. Se va ajunge la un moment dat ca cei care se declară români şi cei care se declară moldoveni să fie la egalitate. Tendinţele şi dinamicele sociale îndreptăţesc o asemenea concluzie realistă. Cei care se consideră şi se declară români din punct de vedere etnic sunt preponderent tineri, majoritatea născuţi după căderea regimului sovietic. Pe când majoritatea celor care se consideră şi se declară moldoveni din punct de vedere etnic sunt în mod covârşitor persoane în vârstă, născute şi formate în timpul URSS. Cele două tabere sunt reprezentate în mare măsură de părinţi, pe de o parte, şi de propriii lor copii, pe de altă parte. La rândul lor, părinţii „moldoveni” ai copiilor „români” au şi ei părinţi care s-au declarat români înainte de 1944. De aceea, nu trebuie să mergem pe linia confruntării, a respingerii celuilalt, a războiului fratricid. Mai înţelept şi mai de folos este să-l lăsăm pe fiecare să se declare ceea ce consideră el subiectiv că este, fără frica de a fi urmărit sau pedepsit de către statul atotputernic, axat pe ideologiile sale deşucheate.

Naţionalitate versus apartenenţă etnică

Identitatea etnică este un dat, un fapt obiectiv. Acest fapt obiectiv trebuie conştientizat şi asumat subiectiv de către fiecare în parte. În funcţie de gradul de conştientizare şi asumare subiectivă a faptului obiectiv putem vorbi despre nivelul de conştiinţă etnică, de gradul de solidaritate etnică, iar mai apoi şi de nivelul de conştiinţă naţională, în accepţia cetăţenească a termenului.

Confuzia identitară din Republica Moldova este perpetuată şi de faptul că legislaţia în domeniu admite o suprapunere a noţiunilor de „naţional” şi „etnic”, ca şi cum ar fi vorba despre acelaşi lucru. Cadrul european şi internaţional în materie face o distincţie netă între cele două noţiuni. Totodată, vom observa că aceeaşi confuzie există şi în legislaţia României. Cine a urmat procedurile de repunere în drepturile de cetăţean român a putut observa că în Registrele de evidenţă a populaţiei nu există rubrica „apartenenţă etnică”, ci doar cea de „naţionalitate”, în care, în cazul etnicilor români, era trecută, invariabil, ca la sovietici, „naţionalitatea moldoveană” fără acordul celui vizat.

Pacea intracomunitară ca temelie a păcii civice

În acest context, proiect aprobat miercuri, 23 martie, de Guvernul de la Chişinău şi transmis în Parlament spre adoptare este unul salutar. O asemenea iniţiativă s-a lăsat prea mult aşteptată. Ea va fi în măsură să rezolve pe cale paşnică o mare, veche şi gravă problemă: problema identitară. Războiul terminologic „moldo-român” la noi acasă este o pacoste. El poate fi şi trebuie încheiat fără nici un fel de pierderi de o parte sau alta. Condiţia păcii în acest caz însă este una singură: libertatea exercitată în deplină cunoştinţă de cauză. Restul este treaba lui Dumnezeu.