Biciuşca şi zăhărelul UE pentru guvernarea de la Chişinău

Numărul din luna mai 2011 al revistei germane „DGAPanalyse kompakt”, editată de Societatea Germană pentru Politică Externă (Deutsche Gesellschaft für Auswärtige Politik), inserează un articol cu privire la Republica Moldova, semnat de cercetătorul Stefan Meister de la Centrul pentru Europa Centrală şi de Răsărit al Fundaţiei Robert Bosch. Autorul titrează: „A turning point for Moldova? A challenge for the EU and Moldova” (Un punct de cotitură pentru Moldova? O provocare pentru UE şi Moldova).

Stefan Meister

Articolul ne-a atras atenţia pentru fineţea şi exactitatea observaţiilor făcute de Stefan Meister pe marginea realităţilor politice de la noi, fapt pentru care găsim potrivit să prezentăm pentru cititorii noştri câteva dintre ideile autorului.

Sprijin acordat în avans, pe încredere

Stefan Meister face o scurtă trecere în revistă a sprijinului financiar acordat ţării noastre, precizând că „Republica Moldova a decis să se deschidă către Uniunea Europeană, fiind recompensată în schimb cu un sprijin financiar mai consistent. În afara unui credit de 100 de milioane de euro din partea UE, Republica Moldova a primit 580 de milioane de dolari de la FMI, în anul 2009, precum şi o sumă totală de 1,9 miliarde de euro din partea mai multor parteneri (cum ar fi Comisia Europeană, Banca Mondială, FMI şi Statele Unite) pentru programul său de reforme „Să regândim Moldova” (Re-Think Moldova)”.

După doi ani de retorică, AIE nu a implementat reforme fundamentale

Decepţiile şi rezervele partenerilor occidentali ai Chişinăului nu au întârziat să apară, aşa cum era şi firesc, remarcă Stefan Meister. Analistul german subliniază lipsa unui progres real în implementarea unor reforme fundamentale, arată cauzele acestei situaţii şi susţine: „Cu toate acestea, punerea în aplicare a reformelor în condiţiile unor capacităţi limitate ale aparatului birocratic rămâne o mare provocare pentru noul guvern. După doi ani de retorica nouă practicată de coaliţie, nu au fost implementate reforme fundamentale. Incapacitatea de a alege un nou preşedinte, din cauza impasului cu PCRM şi a intereselor divergente din sânul coaliţiei, a împiedicat orice progres real. Interesele personale ale liderilor coaliţiei ar trebui să fie subordonate intereselor ţării. Pe de altă parte, ţara are nevoie de mai mult sprijin din partea UE, pentru a fi în măsură să-şi modernizeze administraţia. UE ar trebui să pună un accent mai mare pe creşterea capacităţilor instituţionale şi să ajute guvernul moldovean să înţeleagă modul în care funcţionează UE”.

Corupţia persistă, statul de drept nu funcţionează

Unele dintre problemele persistente în Republica Moldova sunt, în opinia lui Stefan Meister, statul de drept nefuncţional şi corupţia. De aceea, analistul german susţine: „De asemenea, având experienţă în lupta contra corupţiei şi a consolidării statului de drept, Bruxellesul ar trebui să ofere expertiza sa în ambele domenii”.

UE cere reforme în schimbul anulării regimului de vize

„Pentru Guvernul Republicii Moldova obţinerea dreptului de călătorie fără vize în interiorul UE constituie o miză-cheie în faţa propriilor cetăţeni pentru implementarea reformelor economice şi politice”, remarcă Stefan Meister, ca imediat să precizeze: „UE ar trebui să profite de această opţiune, recurgând la stimulente mai bune pentru a determina Guvernul Republicii Moldova să implementeze reformele. Eliminarea vizelor de călătorie ar putea contribui, de asemenea, la soluţionarea conflictului transnistrean, deoarece ar face Republica Moldova mai atractivă pentru locuitorii din Transnistria.”

Nici un rezultat concret în soluţionarea diferendului moldo-rus din Transnistria

În legătură cu înţelegerile ruso-germane privind federalizarea Republicii Moldova, cercetătorul german arată că acestea nu au adus deocamdată nici un fel de rezultat palpabil. „Iniţiativa germană lansată la Meseberg în iunie 2010, având drept scop să facă din cazul Transnistriei un test pentru cooperarea dintre UE şi Rusia, constituie un pas într-o direcţie corectă, însă nu a dat, până în prezent, nici un rezultat concret”, remarcă Stefan Meister. El nu întârzie să arate şi cauzele acestei stări de fapt: „Rusia nu doreşte progrese în soluţionarea conflictului transnistrean, întrucât, într-un asemenea caz, ar trebui să renunţe la unul dintre instrumentele sale de influenţă asupra politicii din Republica Moldova”.

Rusia insistă pe menţinerea status quo-ului şi a sferei sale de influenţă

În continuare, Sfefan Meister constată cu mult realism: „Cât priveşte UE, este necesar ca aceasta să ia mai în serios Republica Moldova şi conflictul transnistrean, transformând cazul într-un adevărat test pentru acest angajament. Un asemenea pas presupune necesitatea ca UE şi ţările sale membre să fie consecvente în negocierile lor cu Rusia, chiar dacă acestea riscă o confruntare cu Moscova. Atât timp cât UE va accepta modul în care Rusia foloseşte conflictele din spaţiul post-sovietic pentru păstrarea status quo-ului şi menţinerea sferei sale de influenţă, nici o schimbare nu se va produce astfel”.

Zona de liber schimb trebuie să producă efecte măsurabile

Revenind la relaţiile dintre Bruxelles şi Chişinău, analistul german opinează: „UE ar trebui să dezvolte în continuare instrumentele sale, cu scopul de a produce efecte măsurabile. În cazul Republicii Moldova acest lucru înseamnă începerea negocierilor pentru o zonă aprofundată şi cuprinzătoare de liber schimb (ZACLS) şi recompensarea reformelor prin deschiderea sectorului agricol european pentru produsele moldoveneşti. Introducerea liberei circulaţii a călătorilor şi construirea unor relaţii instituţionale privilegiate ar trebui, de asemenea, să facă parte din pachet. Bruxellesul ar trebui să pună în cele din urmă mai mare accent pe sprijinul acordat societăţii civile, îmbunătăţind accesul la programele UE, cum ar fi cele privind schimburile culturale şi educaţionale, serviciile de voluntariat şi de asistenţă în vederea organizării efective a societăţii civile”.

UE pune condiţii şi va sancţiona lipsa progresului în implementarea reformelor

Asistenţa şi sprijinul UE nu pot fi decât obţinute decât în schimbul îndeplinirii unor condiţii clare, iar lipsa de progres real în promovarea reformelor urmează a fi sancţionată, este de părere Stefan Meister. Punând punctul pe i, acesta remarcă principial: „Pe de altă parte, Bruxellesul ar trebui să sancţioneze mai clar ţările care nu implementează reformele anunţate. În timp ce s-au înregistrat progrese în negocierile dintre Republica Moldova şi, există întârzieri în punerea în aplicare a unor reforme majore de către actuala coaliţie de guvernământ din Republica Moldova”.

Riscul derapajelor spre trecutul totalitar, sub AIE

Analistul german face în acest context trimitere la precedentul şi lecţia ucraineană. „După cum arată alternanţa la guvernare din Ucraina în urma alegerilor din 2010, principala provocare pentru actuala guvernare din Republica Moldova constă în stabilizarea instituţională împotriva derapajelor spre trecutul totalitar şi în implementarea unor reforme cardinale de natură să schimbe efectiv regulile de joc”, susţine Stefan Meister. „Principalele sarcini ale procesului guvernamental de reformă constau în a face posibilă competiţia politică, a creşte gradul de independenţă a mass-media şi a consolida societatea civilă”, mai atrage atenţia analistul german.

Recurs la o metodă verificată: biciuşca şi zăhărelul

Aici însă, Stefan Meister recurge la o abordare cât se poate de francă şi spune fără ocoliş: „UE ar trebui să intensifice sprijinirea acestui proces, precum şi să aplice procedeul biciuştii şi zăhărelului (carrots and sticks)”. Biciuşca şi zăhărelul UE ar avea rostul lor clar, în opinia analistului german: „Aducerea societăţii moldoveneşti în acest proiect major de reformă ar însemna desprinderea de moştenirea sovietică, de natură să-i permită Republicii Moldova să avanseze în mod real către o societate europeană deschisă şi pluralistă”.

Filat, legea cultelor şi un fals conflict între ortodocşi şi musulmani

Sărutarea celor doi Vladimiri

Premierul Filat a gafat din nou. Luat de val, acesta a participat, la 25 mai, la şedinţa sinodului structurii locale a Patriarhiei Moscovei, promiţând public că se angajează, în faţa respectivei structuri şi a societăţii, să „rezolve câteva probleme”. Filat a specificat că este vorba, de fapt, de două probleme. Acestea ţin, pe de o parte, de modificarea Legii cultelor religioase şi a părţilor lor componente şi, pe de altă parte, de înregistrarea Ligii Musulmanilor din Republica Moldova, de către Ministerul Justiţiei, ca urmare a unei Decizii a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Vladimir Filat, urmaşul lui Vasile Tarlev

Cele două subiecte merită atenţia noastră. Să le luăm pe rând. Cât priveşte Legea cultelor religioase, trebuie să amintim că aceasta a fost adoptată în anul 2007 pentru executarea, la capitolul „Măsuri generale”, a Hotărârii CEDO, pronunţate la 13 decembrie 2001, în speţa „Mitropolia Basarabiei şi alţii versus Republica Moldova”, speţă în care Mitropolia Chişinăului şi „a întregii Moldove” (Patriarhia Moscovei) a avut calitatea de terţ intervenient. În acel dosar, structura Bisericii Ruse din ţara noastră a compărut alături de guvernul Tarlev, a cărui poziţie a împărtăşit-o integral. Modul de îndeplinire a Hotărârii CEDO din 13 decembrie 2001 a fost monitorizat, între anii 2002 şi 2010, de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei (CM al CoE). Parlamentul care a votat legea respectivă a fost dominat de majoritatea PCRM. Cu toate acestea, legea a întrunit sprijinul tuturor fracţiunilor şi grupurilor informale din Parlament, inclusiv al unor deputaţi ca Vladimir Filat, Dumitru Diacov sau Marian Lupu, actuali fruntaşi ai coaliţiei de guvernământ.

În paranteză fie spus, suspendarea acestei monitorizări a fost posibilă, la 4 martie 2010, ca urmare a demersurilor Ministerului Justiţiei, condus de Alexandru Tănase, şi a faptului că Mitropolia Basarabiei şi-a retras, prin scrisoare oficială, încă din toamna anului 2009, din motive necunoscute şi greu de înţeles, absolut toate capetele de plângere pe care le-a susţinut constant în faţa CM al CoE între anii 2002 şi 2009. Monitorizarea constituia cea mai importantă formă de protecţie internaţională a Mitropoliei Basarabiei. Cu titlu de fapt divers trebuie să arătăm că persoanele cărora li se datorează nemijlocit suspendarea monitorizării sunt trei: ministrul Justiţiei, Alexandru Tănase, avocatul Alexandru Postică (tot el avocatul lui Ernest Vardanian şi al lui Ilie Cazac) şi preotul Ianec (Ion) Cosoi, promovat în funcţia de vicar administrativ al Arhiepiscopiei Chişinăului.

Dată fiind configuraţia actuală a Parlamentului, o eventuală modificare a Legii cultelor ar putea fi operată doar de fracţiunea PLDM, împreună cu cea a PCRM. Putem spune de pe acum că poziţionarea lui Filat de partea ierarhilor de sub oblăduirea Moscovei va conduce în mod inevitabil la un conflict dintre Republica Moldova şi Consiliul Europei. O consecinţă logică a acestui fapt ar putea fi redeschiderea de către CM al CoE a monitorizării modului de îndeplinire a Hotărârii CEDO din 2001 pronunţate în cazul Mitropoliei Basarabiei. În loc să rezolve o problemă, premierul Filat va crea mai multe. În loc să meargă pe calea concilierii şi a medierii, Filat păşeşte pe cea a confruntărilor religioase şi jurisdicţionale. Aşa stând lucrurile, el va trebui să-şi asume toate consecinţele şi deplina responsabilitate pentru această poziţie evident greşită.

Între euroconformitate şi interes secular-politic

Legea cultelor religioase şi a părţilor lor componente a fost expertizată de către Consiliul Europei şi a făcut obiectul mai multor Rezoluţii interimare ale CM al CoE. Pentru motive de conformitate cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi cu jurisprudenţa CEDO, orice modificare a respectivei legi va trebui supusă, potrivit angajamentelor asumate oficial de către Republica Moldova, unor noi expertizări. Astfel, orice modificare sau completare a Legii cultelor nu va putea depăşi cadrul stabilit de Convenţia Europeană şi de Hotărârea CEDO în speţa „Mitropolia Basarabiei şi alţii versus Republica Moldova”. Se cuvine să mai amintim că legislaţia Republicii Moldova despre culte a făcut, de-a lungul anilor, obiectul criticilor din partea Departamentului de Stat al SUA, dar şi din partea OSCE, fapt consemnat în Rapoartele anuale cu privire la situaţia drepturilor omului din ţara noastră.

Teama de Mitropolia Basarabiei

Mitropolia Chişinăului şi „a întregii Moldove” s-a împotrivit de la bun început adoptării unei legi euroconforme despre culte, lansând apeluri, declaraţii sau demersuri publice sau organizând în mod repetat manifestaţii de protest. Toate aceste reacţii au pornit de la teama absurdă şi iraţională de creştere şi consolidare a Mitropoliei Basarabiei şi, respectiv, de scădere numerică şi descreştere a puterii de influenţă şi control a structurii locale a Patriarhiei Moscovei. Pe scurt, opoziţia Mitropoliei „întregii Moldove” a avut la bază raţiuni geopolitice şi secular-politice evidente (egoiste şi destul de meschine) şi nu a fost dictată de dorinţa unei reflecţii sau dezbateri publice într-o societate autentic democratică. Motivele sau pretextele invocate constant au fost de natură istorică, emoţională şi chiar social-politică, nicidecum juridică. Acum, când comunitatea religioasă a musulmanilor din Republica Moldova a fost înregistrată în ordinea stabilită de lege, mitropolia Patriarhiei Moscovei agită un alt pretext, cel al pericolului unui conflict iminent dintre civilizaţia de factură creştin-ortodoxă şi cea de factură islamică.

Cine şi câţi sunt musulmanii din Republica Moldova?

Comunitatea musulmanilor (sau cultul religios islamic) înregistrată cu denumirea de Liga Musulmanilor din Republica Moldova este reprezentată de cetăţeni moldoveni stabiliţi la noi încă din perioada sovietică. Aceştia au, în cele mai multe cazuri, particularităţi etnice, fiind de origine azeră, tătară sau uzbekă. Datele recensământului general al populaţiei Republicii Moldova din octombrie 2004 sunt relevante în acest sens. Ele indică, printre cetăţenii moldoveni, o prezenţă de 259 de arabi, 891 de azeri, 108 ceceni, 256 de kazahi, 211 tadjici, 974 de tătari, 269 de turci, 220 de turkmeni şi 745 de uzbeci. Cumulând aceste date oficiale, obţinem un total de 3933 de persoane. Majoritatea dintre aceşti cetăţeni moldoveni, putem presupune, în linii foarte mari, ar fi, prin tradiţie, de confesiune musulmană. Cu toate acestea, doar 1667 de cetăţeni moldoveni au indicat islamul, la recensământul populaţiei din 2004, ca religie a lor. Aceştia sunt musulmanii împământeniţi la noi, ca să folosim un termen mai vechi. Raportat la ansamblul corpului social, numărul musulmanilor din Republica Moldova este unul infim (sub 1%), inferior, de exemplu, numărului de membri ai celui mai numeros cult neoprotestant, cel evanghelist-baptist, care întruneşte circa 1,7% din totalul populaţiei adulte. Comparând cifra de 1667 de musulmani declaraţi cu numărul altor comunităţi etnoconfesionale, vom observa că datele statistice indică o prezenţă de 902 persoane de confesiune mozaică (iudei sau evrei) şi de 101 armeni (gregorieni). Cu toate acestea, cultul mozaic (Confederaţia Comunităţilor Evreieşti din Republica Moldova) şi cultul gregorian (Biserica Apostolică Armeană) au un statut legal, fiind dotate cu personalitate juridică.

Studenţii musulmani

Este adevărat că prezenţa musulmană în Republica Moldova, în special la Chişinău, este mai numeroasă. Aceasta se datorează unei importante mase aluvionare (de ordinul miilor) de studenţi şi doctoranzi de origine arabă care îşi fac studiile în bază de contract la Universitatea Liberă Internaţională din Moldova (ULIM) şi la Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”. Această masă islamică aluvionară este una provizorie în Republica Moldova.

Ligă, cult sau comunitate?

Titulatura de „Ligă a musulmanilor” este una inadecvată din punct de vedere al scopurilor admise de legea cultelor pentru asemenea cazuri, cu toate că este conformă cu norma juridică europeană. Această denumire trimite, mai degrabă, la scopuri extrareligioase, semănând mai mult cu una de organizaţie neguvernamentală sau de entitate politică. Este interesant să vedem cum se va implica premierul Filat în „rezolvarea acestei probleme” şi ce vor spune partenerii europeni ai ţării noastre în legătură cu acest subiect. Din câte cunoaştem, Delegaţia Uniunii Europene la Chişinău monitorizează situaţia religioasă din Republica Moldova, redactând periodic Rapoarte în materie. Politic vorbind, orice exagerare sau pas greşit al premierului Filat ar putea costa scump Republica Moldova, întrucât „chestiunea musulmană” ar putea alerta inutil Bruxellesul, făcând obiectul unor eventuale condiţii avansate ţării noastre în dialogul moldo-comunitar şi aşa destul de anevoios. S-ar putea ca tocmai acesta să fie scopul premierului Filat. Dacă este sau nu aşa, timpul o va demonstra.

Interferenţe etnice

Ne-am referit mai sus la datele statistice furnizate de recensământul general al populaţiei din 2004. Un aspect complet neglijat de cei antrenaţi în dezbaterea „chestiunii musulmane” este cel al compoziţiei etnice a comunităţii islamice „împământenite”. De foarte multe ori, temperatura relaţiilor dintre Republica Moldova şi alte state este dată de tratamentul aplicat minorităţilor etnoreligioase de la noi, înrudite cu statele respective (kin-state în engleză sau etat-parent în franceză). Este un fapt general cunoscut că state ca Israelul, Federaţia Rusă, Armenia sau Azerbaidjanul sunt sensibile la modul în care sunt tratate minorităţile lor din alte state. Este de presupus că o anulare a înregistrării Ligii Musulmanilor din Republica Moldova să ridice probleme în relaţiile Chişinăului cu Baku sau cu Moscova.

Cum au rezolvat problema alte state?

Să ne referim la două cazuri relevante. Cum totul ce ţine de confesiune este perceput în Republica Moldova fie prin prisma românească, fie prin cea rusească, este potrivit să vedem cum staul lucrurile, la capitolul relaţii cu musulmanii, în Rusia şi România.

Federaţia Rusă, din care provin cetăţenii moldoveni de origine tătară, este statul european cu cea mai mare comunitate de musulmani, estimată, potrivit declaraţiilor oficiale ale premierului Vladimir Putin, între 20 şi 30 de milioane, cu o dinamică pozitivă. Patriarhia Moscovei cultivă relaţii de bună convieţuire cu această comunitate. Dacă cineva ar aborda problema la Moscova în cheia propusă de premierul Filat sau de mitropolitul Vladimir Cantarean, tensiunile etnoreligioase ar fi de neevitat. Politica religioasă a Moscovei este, în general, una a echilibrului interreligios, marcată de tendinţe pronunţate de menţinere a comunităţii musulmane în cadrul legii. Poate ar fi cazul ca mitropolitul Vladimir şi ceilalţi vlădici de oblăduire rusă să-l consulte pe patriarhul Kiril al Moscovei, împrumutând din experienţa acestuia şi a Bisericii sale de convieţuire multiseculară cu zecile de milioane de musulmani din cuprinsul marii federaţii din răsărit.

România, ţara cu a doua Patriarhie Ortodoxă ca mărime, având o veche comunitate musulmană, turco-tătară, în Dobrogea, este un exemplu clasic de relaţii paşnice dintre ortodocşi şi musulmani. Să amintim doar că cea mai mare moschee din România a fost construită de statul român în 1910, la Constanţa, după un proiect al inventatorului Gogu Constantinescu şi al arhitectului Victor Ştefănescu, în stil egipteano-bizantin, cu unele motive arhitecturale româneşti. Cultul musulman din România are statut legal, de persoană publică. Formarea clerului musulman se face la Liceul Teologic Musulman şi Pedagogic din Medjidia, pe banii statului român. Personalul musulman de cult este format din hatipi, imami, hagii, muezini. Puţină lume cunoaşte că majoritatea tătarilor musulmani din România, ca şi o anumită parte a turcilor musulmani, provin din Basarabia de sud (Bugeac), de unde au fost expulzaţi în timpul ţarismul rus. Cu toate că pe lângă comunitatea musulmană turco-tătară există în România un număr important de imigranţi musulmani, de origine arabă, turcă sau de alte origini, nimeni nu agită spectrul confruntărilor dintre ortodocşi şi musulmani. Dimpotrivă, Patriarhia Română cultivă relaţii de bună convieţuire cu musulmanii.

În ce constă problema?

Într-adevăr, în ce constă problema pe care premierul Filat i-a promis mitropolitului Vladimir să o rezolve? Părerea noastră este că problema este una falsă. Premierul trebuie să înţeleagă că ortodocşii şi musulmanii nu sunt reciproc opozabili şi că cea mai bună cale este cea a aducerii tuturor comunităţilor religioase în cadrul legii. Asta nu au înţeles regimurile Snegur, Lucinschi şi Voronin în cazul mult prigonitei Mitropolii a Basarabiei şi Republica Moldova a fost condamnată la CEDO. În definitiv, Mitropolia Basarabiei a fost înregistrată, ironia sorţii, tocmai de guvernul Tarlev, adică de cei care au prigonit-o mai abitir.

Sperietoarea islamizării în masă a găgăuzilor, de care se preocupă unii, este doar o sperietoare. Niciodată în istorie nu s-a înregistrat şi nu se înregistrează nici acum măcar un caz izolat de convertire a găgăuzilor la islam. Dimpotrivă, dată fiind comunitatea lingvistică a găgăuzilor ortodocşi cu turcii musulmani, în rândul cetăţenilor moldoveni de origine găgăuză am putea găsi suficienţi misionari creştini pentru spaţiul turcofon. Cine îşi pune însă problema misiunii ortodoxe printre popoarele de limbă turcă? Şi-o pune patriarhul Kiril? Şi-o pune mitropolitul Vladimir? Filat nici atâta!

Să fim rezonabili. O aruncare a musulmanilor din Republica Moldova în afara legii nu poate decât să degradeze climatul confesional din ţară. Dimpotrivă, abordările corecte, echilibrate ale agenţilor guvernamentali, bazate pe lege şi pe exemplele pozitive din alte state, inclusiv cele din Rusia şi România, sunt de un milion de ori mai bune decât atitudinile partizane, de aliniere la gradaţii şi agenţii confesionali ai Moscovei în ţara noastră. Suntem de părere că o comunitate musulmană menţinută în cadrul legal şi integrată în ansamblul corpului social este de preferat uneia lăsate de capul ei, pradă uşoară pentru tot felul de integrişti şi fundamentalişti islamici. Dacă şi ar exista o problemă a musulmanilor din Republica Moldova, aceasta ar trebui rezolvată civilizat şi legal, într-un cuvânt creştineşte şi omeneşte, că tot ni se vorbeşte pe mică pe ceas de valori şi principii.

Un ciob din cupa răbdării sau din cea a trădării?

Contact ruso-german călduros în Republica Moldova: Ambasadorrul Patricia Flor şi cetăţeanul rus Igor Smirnov. Tiraspol, 1 martie 2011

Unii factori de la Berlin au sărit deunăzi ca arşi văzând că planul ruso-german de federalizare a Republicii Moldova începe a fi deconspirat. Şansele reuşitei lui se pot împuţina brusc.

Când nici nu ne aşteptam, un articol nevinovat apărut acum câteva ediţii în FLUX a făcut valuri până departe, în unele capitale europene. Cel mai tare s-au alertat unii dintre prietenii noştri germani. Unii dintre aceştia şi-au permis să fluture din deget şi să profereze ameninţări.

Totul a pornit de la faptul că BBC (British Broadcasting Corporation) a avut amabilitatea (şi interesul, evident) de a transpune în engleză şi de a face să circule pe anumite reţele limitate articolul nostru „Cupă germană cu capac rusesc. Despre un conflict îngheţat, un meci geopolitic de hochei sau despre apropiata reîntâlnire dintre Filat şi Smirnov la Tiraspol” (ediţia din 21 aprilie 2011). Articolul a ajuns, pe căi ocolite, din măruntaiele Misiunii OSCE la Chişinău, pe masa unor reprezentanţi ai Germaniei. În discuţii private, şi ambasadorului Germaniei la Chişinău, Excelenţa Sa Dr. Berthold Johannes, s-a arătat vizibil deranjat de articolul nostru din FLUX.

Tratam în acel articol despre complicităţile geopolitice ruso-germane şi despre planul convenit între Moscova şi Berlin privind federalizarea Republicii Moldova în scopul permanentizării prezenţei militare ruse în ţara noastră. Mai arătam că Berlinul îl are ca protejat, în intenţia de aplicare a acestui plan, pe Vladimir Filat, pe când Moscova îl are ca protejat pe Igor Smirnov. Filat şi Smirnov sunt priviţi la Moscova şi Berlin ca piese ale aceleiaşi combinaţii ruso-germane care ar urma să preia rolul de artizani ai federalizării Republicii Moldova.

Ne-am referit la punctele de vedere exprimate de trei oficiali de la Berlin: Ernst Reichel şi Ambasadorul Patricia Flor, ambii înalţi funcţionari în cadrul Ministerului federal de Externe al Germaniei, precum şi Christoph Israng, de la Cancelaria federală.

Articolul a fost scris în baza propriilor noastre informaţii, dar şi în baza unor preţioase informaţii obţinute de la sursele noastre sigure de la Berlin şi Bruxelles, aşa cum am şi arătat în momentul publicării. La circa o jumătate de lună de la apariţia articolului, o agenţie de presă din Bucureşti (Romanian Global News) a difuzat fragmente facsimile ale unei Note diplomatice (de fapt, Notă de convorbire) trimise Centralei din Chişinău de ambasadorul Republicii Moldova la Berlin, Aureliu Ciocoi. Aceste fragmente aveau să confirme informaţiile obţinute ne noi, pe surse, de la Berlin şi Bruxelles, adăugând detalii noi, care nu ne-au fost cunoscute până atunci. Aflăm, tot pe surse, că Ambasadorul Aureliu Ciocoi ar fi cerut o anchetă de serviciu pentru a stabili canalul de scurgere a informaţiei şi persoanele prin care aceasta a fost posibilă. Respectiva Notă de convorbire cuprinde detalii ale discuţiei dintre Ambasadorii Aureliu Ciocoi şi Patricia Flor. Ea nu a fost publicată integral.

Nu am fost niciodată preocupaţi de modul în care este purtată corespondenţa între Ambasadele noastre din alte state cu Centrala de la Chişinău. Totuşi, dat fiind interesul deosebit pentru subiectul implicaţiilor germano-ruse în punerea în aplicare a unui plan de federalizare a Republicii Moldova, FLUX a încercat pe mai multe căi şi a reuşit să intre, în definitiv, în posesia textului complet al respectivei Note de convorbire. Spre confirmarea celor publicate de către noi anterior pe surse, am decis să o publicăm alăturat. Cititorii îşi vor da seama şi singuri, fără prea multe comentarii din partea noastră, care anume este interesul Germaniei, consensual cu cel al Rusiei, privind federalizarea Republicii Moldova.

Ţinem să precizăm, spre liniştea unora dintre prietenii noştri germani, că punctele de vedere exprimate în articolul „Cupă germană cu capac rusesc. Despre un conflict îngheţat, un meci geopolitic de hochei sau despre apropiata reîntâlnire dintre Filat şi Smirnov la Tiraspol” sunt strict personale, fără a implica partidul politic, organizaţiile neguvernamentale, Biserica sau naţiunea din care fac parte. Tot cu titlu de precizare vom arăta că am redat întocmai şi nedistorsionat punctele de vedere formulate de cei trei înalţi oficiali germani, subliniind consensul dintre acestea şi poziţia Moscovei în chestiune. Am spus lucrurilor pe nume. Iar adevărul, să fim de acord, nu poate fi prilej de supărare. Decât, poate, atunci când el priveşte sau dă la iveală interese nelegitime şi complicităţi ascunse îndreptate împotriva unor terţi.

Faptul că am avut dreptate se confirmă şi prin reluarea subiectului de către mai mulţi jurnalişti de la Chişinău şi Bucureşti, dar şi de către cei de la BBC. Jurnaliştii de limbă română, care s-au referit la subiectul complicităţilor germano-ruse şi la planurile consensuale ale Berlinului şi Moscovei de federalizare cu de-a sila a Republicii Moldova, au fost unanimi în părerea că Germania face jocul Rusiei în regiune, invocând în sprijinul acestei păreri acţiuni, gesturi, documente şi declaraţii publice mai vechi sau de ultimă oră ale părţii germane.

Trebuie să reamintim că, după cum s-a văzut din toate semnalele clare pe care le-a transmis până acum, oficial şi neoficial, Berlinul doreşte câteva lucruri esenţiale şi strâns legate între ele: anularea Constituţiei Republicii Moldova; distanţarea de Legea din 2005 privind prevedrile de bază ale statutului special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria); renunţarea la caracterul unitar al statului nostru; federalizarea sau confederalizarea noastră cu Tiraspolul (a se citi: cu Moscova); permanentizarea prezenţei militare ruse în ţara noastră; amânarea la Sfântul Aşteaptă a perspectivelor noastre de integrare europeană.

Ceea ce observă acum toată lumea este că, pe durata mandatului de cancelar federal al doamnei Angela Merkel (CDU) susţinută de o coaliţia roş-oranj a creştin-democraţilor şi social-democraţilor, politica externă germană privind regiunea noastră nu este esenţial diferită de cea din timpul mandatului cancelarului Gerhard Schröder (SDP), care reprezintă oficial în ultimii ani interesele monopolului rus de stat „Gazprom” şi care este plătit lunar, de la Moscova, cu un salariu de 1 milion de euro. Acest din urmă fapt este relevant în sine. Nu mai există în Europa un alt fost prim-ministru care, imediat după încheierea mandatului, să fie angajatul unei întreprinderi monopoliste de stat dintr-o ţară străină. Nu vrem să fim răutăcioşi, dar faptul că fostul cancelar Gerhard Schröder a promovat politici economice favorabile Rusiei şi în răspăr cu interesele Poloniei, Ucrainei sau ale celor trei state baltice ex-sovietice, este mai mult decât evident şi nu necesită argumentări în plus ori comentarii. Că această situaţie a condus de multe ori la conflicte sau la declaraţii dure prin care respectivele politici au fost criticate, a fost ceva normal.

Nu vedem însă de ce s-ar deranja atât de mult unii dintre prietenii noştri germani acum, la publicarea unui simplu material de presă în care am expus doar nişte puncte de vedere, pe un ton pertinent, despre complicităţile şi parteneriatul geopolitic şi strategic ruso-german în regiunea noastră.

Să mai reţinem un detaliu din peisaj. Premierul Vladimir Filat şi partidul său (PLDM) a fost propulsat în Partidul Popular European întâi de toate cu sprijin german. S-a văzut că prietenii noştri de la Berlin au avut un interes aparte pentru aşa ceva. Lucrurile au devenit şi mai clare în momentul în care s-a văzut că premierul Filat este invitat în vizite oficiale la Berlin mai des decât orice al premier din Europa. Apropo, îşi aminteşte cineva să fi fost premierul României, Emil Boc, de două ori în ultimul an în vizită oficială la Berlin? Sau poate premierul Ucrainei? Ei, de unde! Nici vorbă!

Dragi cititori, textul Notei de convorbire pe care îl publicăm alăturat constituie doar o mică piesă dintr-un puzzle geopolitic cuprinzător şi complex. Cu toate acestea, lectura documentului este dintre cele utile. Precum arheologul, servindu-se de cunoştinţele şi de intuiţiile sale, reface imaginar conturul unui vas după un singur ciob găsit în straturile adânci de pământ, aşa vom putea înţelege şi noi ce forme, ce material şi ce linii sau contururi geopolitice trădează acest simplu text. Că tot vorbeam de o cupă germană cu capac rusesc, textul alăturat este un fragment al cupei germane care i-a fost pusă lui Filat în mână. Important este ca aceasta să nu fie nici cupa răbdării noastre, nici cupa trădării lui Filat. Lectură plăcută!

Post-scriptum: Sursele noastre sigure ne comunică mai nou, din culisele geopolitice europene, că prietenii noştri germani, împreună cu prietenii noştri ruşi şi prietenii noştri ucraineni au deschis consultări separate, cu uşile închise, în problema diferendului moldo-rus din Transnistria. Undeva, într-o frumoasă urbe baltică, s-a ţinut prima rundă de consultări ale trilateralei ruso-germano-ucrainene, peste capul formatului „5+2”, adică pe la spatele Republicii Moldova, al Statelor Unite ale Americii, al Uniunii Europene şi al OSCE. Frumosul oraş baltic se numeşte astăzi Kaliningrad, iar altădată s-a numit Königsberg.

Ceea ce a devenit clar în urma acestor consultări secrete este că Berlinul este gata să-şi trimită la Chişinău mai mulţi experţi în dreptul constituţional, în vederea pregătirii terenului pentru anularea actualei noastre Constituţii şi, până la urmă, pentru dizolvarea Republicii Moldova ca stat unitar. De asemenea, Berlinul şi Moscova (prin oamenii dintr-o structură simpatică numită SVR, responsabilă de dosarul transnistrean) au exprimat părerea comună, necontrazisă de Kiev, că ar fi de dorit o sincronizare a alegerilor parlamentare anticipate din toamna acestui an sau din prima jumătate a anului viitor cu apariţia unei „Republicii Federative Moldoveneşti”, astfel încât regimul Smirnov să participe la procesul de formare a noilor structuri de stat ale noului stat federal. Practic, asistăm la dorinţa de reluare, fără mari deosebiri, a planului Kozak din 2003. Interesant este că reprezentanţii Berlinului la consultările cu uşile închise din frumosul oraş baltic nici nu au ascuns că doresc să-şi scoată protejatul, adică pe Vladimir Filat, drept „erou al reunificării”.

Nu întâmplător trilaterala ruso-germano-ucraineană a ales Königsbergul ca loc al acestor consultări secrete. Königsbergul nu este doar oraşul marelui Kant, nu doar capitala Prusiei de Răsărit până în mai 1945. Acesta este centrul unei actuale exclave ruseşti dintre Polonia, Lituania şi Marea Baltică, o regiune considerată noua fereastră rusească către Lumea Germană şi vechea fereastră germană către Lumea Rusă. Valenţele simbolice ale locului sunt evidente.

Multă lume a comparat, nu o singură dată şi pe bună dreptate, regiunea transnistreană a Republicii Moldova cu regiunea fostă germană, actuală rusească Königsberg-Kalingrad. S-a spus chiar că Transnistria ar fi un fel de Kaliningrad II pe care şi-l doreşte Rusia în spaţiul nostru. Numai că şi-l doreşte cu tot cu Republica Moldova până la Prut, adică până la graniţa UE şi NATO. Să fi discutat ruşii şi nemţii (de faţă cu ucrainenii), în oraşul marelui Kant despre un schimb de teritorii? Kaliningrad I pe Kalingingrad II? Mai e posibil un alt Ribbentrop-Molotov astăzi? Brrrr!!! Nu am vrea să credem aşa ceva nici în visurile cele mai negre.

Urmăriţi FLUXUL, vom reveni cu detalii.

Din culisele parteneriatului strategic ruso-german

Drapelul Germaniei şi cel al "republicii moldoveneşti nistrene" pe masa de discuţii dintre Ambasadorul Patricia Flor şi cetăţeanul rus Igor Smirnov. Tiraspol, 1 martie 2011

AMBASADA REPUBLICII MOLDOVA BERLIN

Nr. 076/ 22.02.2011

NOTĂ DE CONVORBIRE

cu Amb[asadorul] Patricia Flor, responsabila MAE-ului federal pentru Europa de Est, Caucaz şi Asia Centrală

La 21 februarie curent, la iniţiativa mea, am avut un prânz de lucru cu Amb[asadorul] Patricia Fior, responsabila MAE-ului federal pentru Europa de Est, Caucaz şi Asia Centrală. Discuţia s-a axat, în principal, pe dimensiunea nistreană, precum şi pe situaţia politică internă din RM. Astfel, am informat-o detaliat despre acţiunile întreprinse de AIE în sensul asigurării alegerii şefului statului în condiţiile reticenţei maxime a opoziţiei, nefiind exclusă posibilitatea examinării modificării art. 78 al Constituţiei în sensul alegerii directe a preşedintelui. La rândul ei, Patricia Flor s-a arătat surprinsă de reapariţia respectivei idei în calculul liderilor Alianţei de guvernământ, menţionând riscul pe care îl comportă un asemenea scenariu pentru asigurarea stabilităţii politice din ţară. Potrivit ei, o puternică instituţie prezidenţială cu mandat direct al poporului ar putea conduce la apariţia unor tensiuni inevitabile între ramurile puterii din RM, ceea ce ar retrograda ţara din punct de vedere constituţional la mijlocul anilor nouăzeci. În opinia ei, o soluţie plauzibilă ar fi acceptarea cerinţelor opoziţiei de a alege un şef de stat „apolitic”, urmând să se recurgă imediat la reforma constituţională în sensul transferului centrului politic de greutate spre prim-ministru, preluându-se, astfel, modelul german. În opinia ei, o puternică instituţie prezidenţială ar fi contraproductivă pentru tânăra democraţie moldovenească, existând pericolul unei „alunecări pe pista autoritară”, aşa cum s-a dovedit a fi guvernarea 2001-2009. Însă, a specificat ea, decizia finală aparţine clasei politice din RM şi, deci, întreaga responsabilitate aceasta urmează să şi-o asume în mod conştient. Germania, la rândul ei, va accepta orice decizie suverană în acest sens, însă rămâne disponibilă să ofere asistenţa necesară autorităţilor noastre, inclusiv în elaborarea proiectelor de modificare a constituţiei.

În ceea ce priveşte subiectul nistrean, P[atricia] Flor m-a informat despre recenta ei vizită la Moscova, unde a purtat discuţii cu şeful celui de-al doilea departament CSI al MAE-ului rus, Viktor Sorokin. Potrivit ei, Rusia pare a fi decisă se purceadă la evacuarea definitivă a muniţiilor sale stocate în regiunea transnistreană a ţării noastre, specificând că vizita la Cobasna a tandemului Gruşko-Harcenko a avut tocmai scopul evaluării mecanismelor necesare în acest sens. Totodată, Sorokin ar fi informat-o pe interlocutoare inclusiv despre discuţiile tensionate purtate de ambii oficiali cu Smirnov, care a determinat (potrivit oficialului rus) Moscova să examineze la modul serios evacuarea definitivă a muniţiilor şi aparenta distanţare de liderul separatist. În opinia diplomatei germane, o astfel de turnură în poziţia MAE-ului rus este una surprinzătoare, care ar atesta dinamica pozitivă a atitudinii FR referitor la dosarul transnistrean. Totodată, Berlinul este departe de a-şi crea iluzii suplimentare în acest sens, fiind aşteptate din partea Moscovei (şi a Kievului) paşi concreţi în realizarea obiectivului de deblocare a dialogului politic. Un alt element pozitiv pe care l-a dedus interlocutoarea din discuţiile purtate la Moscova ar fi că din arsenalul argumentativ al FR a dispărut referinţa la „lipsa unui guvern stabil în Moldova” şi, implicit, lipsa unui partener serios de dialog la Chişinău. Acest lucru vine să demonstreze, potrivit amb[asadorului] Flor, acceptul Moscovei a noii guvernări de la Chişinău şi determinarea demarării unui dialog cu noua coaliţie de la Chişinău. Prin urmare, a conchis ea, există premise optimiste în sensul impulsionării activităţii pe dimensiunea transnistreană. Din discuţiile ei cu Sorokin, s-a desprins faptul că Moscova, deocamdată, nu a identificat un potenţial contracandidat lui Smirnov, pe care ar putea miza în competiţia prezidenţială de la finele anului curent din regiunea nistreană. În context, ea nu exclude că FR ar putea recurge la invocarea necesităţii aşteptării rezultatelor scrutinului prezidenţial din Transnistria pentru a tergiversa reluarea cadrului formal al negocierilor în formatul 5+2. Totodată, Sorokin s-ar fi exprimat în favoarea unei reuniuni 1+1, care ar putea „urni carul din loc” şi în urma căreia ar putea fi dată publicităţii o declaraţie comună, prin care părţile şi-ar fi exprimat disponibilitatea reluării dialogului direct, angajându-se să identifice o soluţie acceptabilă în acest sens.

Potrivit P[atriciei] Flor, este puţin probabilă o reuniune 1+1 cu emiterea unei declaraţii comune (cel puţin, deocamdată), dar ideea în sine este una plauzibilă. Astfel, ea consideră că atât Chişinăul, cât şi Tiraspolul ar putea emite separat declaraţii de acest gen, care ar constitui o piatră solidă de temelie pentru relansarea negocierilor. În acest sens, P[atricia] Flor a declarat disponibilitatea MAE-ului german de a acorda întreaga asistenţă necesară RM în elaborarea proiectului unei astfel de declaraţii. Totodată, ea a opinat că drept un gest de bunăvoinţă din partea Chişinăului ar fi o eventuală distanţare (sau moratoriu) de la Legea privind prevederile de bază ale statutului special al regiunii transnistrene, adoptată în 2005, care, potrivit diplomatei germane, a fost votată unanim de fracţiunile politice din legislativul de atunci, dar care suferă de un handicap serios – nu a fost discutată cu reprezentanţii regiunii separatiste şi, deci, nu va fi luată principial drept bază de discuţie de către transnistreni. Astfel, a opinat ea, deşi este o lege foarte bună, handicapul legitimităţii ei pentru ambele maluri ale Nistrului o lasă fără careva perspective serioase în redacţia ei actuală. Prin urmare, a continuat ea, o eventuală distanţare de la legea respectivă ar veni să demonstreze atât Rusiei, cât şi UE şi SUA seriozitatea intenţiilor autorităţilor noastre de a recurge în modul cel mai pragmatic la negocierile privind principiile de bază ale statutului regiunii în cadrul RM reîntregite. În aceeaşi ordine de idei, Germania va căuta să influenţeze Moscova în sensul determinării Tiraspolului de a nu mai face referinţă la rezultatele aşa-numitului „referendum” din 2006, fapt care va facilita în mod inevitabil reluarea procesului de negocieri politice. Oricum, a continuat ea, subiectul respectiv va căuta să-l discute în cadrul vizitei la Chişinău, preconizată pentru 28 februarie curent.

În altă ordine de idei, P[atricia] Flor a menţionat că înţelege reacţia „dureroasă” a reprezentanţilor Chişinăului la orice amintire a conceptului de „federalizare”, dar explică reacţia respectivă prin cunoaşterea slabă de către politicienii noştri a noţiunii menţionate, care, de altfel, şi-a demonstrat fiabilitatea în multe state europene, în special în Germania. Potrivit ei, este puţin probabil să se identifice o soluţie a ghemului transnistrean în condiţiile continuării insistenţei RM pe principiul statului unitar – transnistrenii nu vor recurge la cedări într-un astfel de scenariu. Prin urmare, a adăugat ea, este imperativ necesar ca RM să „se debaraseze de fobia federalismului” şi să purceadă la examinarea posibilelor versiuni ale construcţiei federale a Moldovei reîntregite, Germania oferindu-se să ne asiste în identificarea şi, principalul, garantarea funcţionalităţii versiunii finale. În context, ea a sugerat că, bunăoară, Berlinul ar putea iniţia organizarea unei vizite de documentare pentru experţi în dreptul constituţional de pe ambele maluri ale Nistrului (în eventualitatea că aceştia vor face ulterior parte din posibilul grup comun de lucru pentru elaborarea noii constituţii). Totodată, ea a rugat ca partea moldovenească să propună o listă a eventualilor participanţi la această vizită de studiu.

În ceea ce priveşte perspectivele constituirii cadrului de dialog Ashton-Lavrov pe dimensiunea politicii externe şi de securitate (Memorandumul de la Meseberg), P[atricia] Flor, [a] precizat că Berlinul continuă să insiste asupra iniţierii formatului respectiv. Astfel, deja în cadrul reuniunii Ashton-Lavrov din 24 februarie curent de la Bruxelles, subiectul transnistrean va fi printre elementele-cheie ale discuţiilor. Potrivit ei, în urma eforturilor RFG pe terenul intern al UE, Ashton „ar fi înţeles miza soluţionării conflictului transnistrean” din perspectiva reluării dialogului pragmatic cu Federaţia Rusă. În context, oficiala germană a menţionat că, pentru determinarea finală a lui Catherine Ashton, este foarte important mesajul pe care oficialităţile de la Chişinău urmează să-l transmită şefei diplomaţiei europene în cadrul apropiatei ei vizite în RM. Prin urmare, a specificat interlocutoarea, „încercaţi să obţineţi maximul posibil din vizita ei la Chişinău”. Referindu-se la posibilitatea formulării unui non-paper (pe dimensiunea transnistreană) de răspuns la scrisoarea din iulie trecut a lui Lavrov către Ashton, oficiala germană s-a declarat sceptică, afirmând că, deocamdată, este prematur pentru o astfel de abordare. Totodată, ea a recunoscut faptul că elementele inserate în non-paperul propus de Lavrov sunt total inacceptabile pentru UE. În circumstanţele existente, a opinat interlocutoarea, este mai important să iniţiem dialogul în contextul Meseberg, decât „să începem să irităm ursul” din start. Singurul efect pe care l-ar putea avea un astfel de non-paper din partea UE la ora actuală ar fi distanţarea Rusiei de cadrul dialogului propus de Germania la Meseberg.

În cadrul discuţiei purtate cu P[atricia] Flor, am sugerat constituirea unui format de consultări bilaterale moldo-germane în problematica transnistreană, astfel fiind posibilă o coordonare mai bună a eforturilor comune, precum şi elaborarea unor strategii concertate de acţiune în raport cu unii actori ai formatului existent de negocieri. Totodată, mi-am arătat surprinderea că, din moment ce RM a devenit una dintre priorităţile politicii externe a Germaniei, între statele noastre lipseşte mecanismul consultărilor politice bilaterale, nefiind semnat nici un protocol dintre ambele ministere ale afacerilor externe în acest sens. Mai mult decât atât, iniţierea consultărilor politice bilaterale ar permite punerea în discuţie atât a subiectelor legate de procesul de integrare europeană a RM, cât şi o paletă largă a problematicii de dezvoltare durabilă a ţării noastre, inclusiv dialogul pe dimensiunea transnistreană. Interlocutoarea s-a arătat interesată de ideea respectivă, afirmând că va discuta neapărat cu conducerea MAE-ului federal, unde ea este sigură că va beneficia de susţinere, urmând ca subiectul respectiv să fie abordat şi în cadrul vizitei ei la Chişinău.

Aureliu Ciocoi

Ambasador

German cup with Russian lid

About a frozen conflict, a geopolitical hockey match or about the forthcoming meeting between Filat and Smirnov in Tiraspol

Germany, Russia reach agreement on Moldova’s federalization

It is true. Filat will go to Tiraspol to honour the invitation of Smirnov. Vladimir Vasilievici [Filat] will meet Igor Nikolayevich [Smirnov] in the Dniester region, most probably in mid-May.

During a recent debate entitled “Does Moldova have a future in the EU?” organized by the Association of European Journalists, French section (Association des Journalistes Europeens, section France) in cooperation with the Foreign Press Centre – Paris (Centre d’ Accueil de la Presse Etrangere), Vladimir Filat confirmed that he will meet separatist leader Igor Smirnov.

Asked by journalists in what conditions he has started a direct contact with the so-called government in Tiraspol, Filat said: “The Dniester conflict should be solved peacefully with the direct participation of our foreign partners. The communication aspect should be associated with the negotiation aspect. Whether we like it or not, the Dniester side is also involved in this process. Being in power does not only mean taking decisions that suit us, but also taking complicated decisions that we do not like. I also did not like to cross the so-called border while going to Tiraspol. But I twice seized the opportunity to attend football matches [in Tiraspol] and hold discussions – discussions not in order to solve all issues but to find a solution to daily problems such as re-opening the Chisinau-Odessa train route through the Dniester region, solving the absurd situation when you have to dial international prefixes to give a call to the Dniester region and so on.! The Moldovan Prime Minister’s Hockey Cup begins in Tiraspol on 15 May. So it means that something can be done…[ellipsis as published]“

Yes, it can be done now that Prime Minister Filat likes sport as much as the bandits in Tiraspol like it. This is how somebody gets accustomed to a “federation”. [The prime minister] attends a football match together with Smirnov and [Dniester state security minister Vladimir] Antyufeyev, as we have a Moldovan Football Federation, then a hockey match near the same Russian citizens. The prime minister promises us a Moldovan Hockey Federation but at the end of the day we will remain with a “Moldovan Federation” only.

Not that we were prophets, but Flux has already written, on 6 April, that, apart from flirtatiously telling the mass media that he goes to the Dniester region as if he were going home, Filat agreed during a telephone conversation with Smirnov that the latter should send him an “official” invitation that the former will honour.

The cards were played before 5 April, when [Moldovan deputy prime minister in charge of reintegration issues Eugen] Carpov received the invitation from [Dniester foreign minister Vladimir] Yastrebchak. Then Vladimir Filat was praised by Russian citizen Igor Smirnov at a meeting with the ambassador of his own country [Russia] in Moldova, Valeriy Kuzmin, on 8 April.

Those who have made all the arrangements are some old friends of Moldova: our Russian friends and our German friends. This can be seen very well if one closely watches the agenda of Moscow and Berlin officials. And as Igor Nikolayevich Smirnov is Moscow’s protege, Vladimir Vasilievici Filat is Berlin’s protege. Each of them receives friendly suggestions from the capitals that adopted them in one way or another. The visits paid by Filat to Berlin and his meetings with German officials are as frequent as Smirnov’s visits to Moscow and his meetings with Russian officials.

Moscow, Berlin reportedly agree on Moldova’s federalization

Ambassador Patricia Flor with Igor Smirnov, Tiraspol, 1 of march 2011

Our diplomatic sources in Berlin and Brussels confirm that Russians and Germans have reached an agreement as regards the federalization of Moldova, the adoption of a new constitution, the legitimization of Russia’s military presence, Tiraspol’s veto on Chisinau’s foreign and security policy, and putting the new federal state under a Russian-German protectorate. In order to dispel the impression that this is just our intuition, we will show to our readers that a respected lady named Patricia Flor, who has the title of ambassador and is responsible for Eastern Europe, Caucasus and Central Asia at the German Federal Foreign Office, is one of many German officials who has recently put delicate but explicit and insistent pressure on Chisinau, seeking the latter’s consent to a Russian-German project on Moldova’s federalization.

Ambassador Patricia Flor has suggested that the Moldovan officials should accept several things: 1. To distance themselves from the 2005 law on the basic provisions of the special status of the settlements from the left bank of the Dniester river (until it is suspended or cancelled); 2. To replace the current constitution which stipulates the state’s unity and integrity with another one drafted jointly with Tiraspol, which would provide for a federal status; 3. To get rid of the “federalism phobia” and to start the effective federalization of our country; 4. To create a Moldovan-German format for consultations on the Dniester issue (following the model of consultations between Moscow and Tiraspol); 5. To take into consideration a one plus one direct negotiating format (Chisinau-Tiraspol), which Germany sees as plausible.

Moscow and Berlin see namely Vladimir Filat and Igor Smirnov as the promoters of federalization.
[Passage omitted: The author says that in 2008 another German official, Ernest Reichel, the head of division for Russia, Ukraine, Belarus, Moldova and the CIS under the German Federal Foreign Office, tried to promote the federalization idea.]

Ernest Reichel has sent us several ideas concerning our country. Looking through the notes taken with German accuracy while Mr. Reichel was speaking, we deem it appropriate to carry some of them here: 1. Germany will accept what ever the interested sides (Chisinau and Tiraspol) agree upon; 2. Germany wants the conflicting sides to communicate directly (in the one plus one format); 3. The replacement of the Russian troops in Transnistria with an EU contingent is non-realistic; 4. The Russian troops will withdraw from Transnistria only after the conflict is solved for good; 5. [Russian President Dmitriy] Medvedev wants a common security architecture with the EU; 6. We (Germans) should reach a certain degree of confidence with Russians; 7. Moldova should promote reforms in order to be more attractive for the Dniester region.

This point of view looks very sincere and was expressed with enough personal conviction.

It is true that after this disturbing message from the German Federal Foreign Office, we received a string of explanations, much more nuanced, from the Federal Chancellery. The deputy director for bilateral relations, Christoph Israng, assured us that Berlin sees the Dniester region as a part of Moldova, whose territorial integrity is beyond any doubt. Also, contradicting the representative of the Federal Foreign Office, Christoph Israng, said that Tiraspol cannot be an equal and lawful partner for Chisinau and that the five plus two format was the only valid negotiating framework. Christoph Israng also specified that it is not the business of German public servants to tell us what we should call our language.

[Passage omitted: Moldova's former ambassador to Germany and now a Democratic Party lawmaker describes the language spoken in Moldova as Moldovan rather than Romanian.]

What we notice here is that the viewpoint expressed by Mrs. Ambassador Patricia Flor is practically identical with the one expressed more than two years ago by Mr. Director Ernst Reichel and contradicts to a large extent the one formulated by the representative of the Federal Chancellery, Christoph Israng.

Germany reportedly not interested in Russia’s military pullout from Moldova

Let’s return to the essence of the problem. At this point, several questions arise. Why does Germany want and why is it insistently demanding, in unison with Russia, that we distance ourselves from the 2005 law on the basic provisions of the special status of the settlements on the left bank of the Dniester river from 22 July 2005? Why are they suggesting to us that it should be cancelled? Why does Moldova’s current constitution not suit Berlin and Moscow?

Germany does not want the Russian army and secret services to be withdrawn immediately from Moldova. No matter how unexpected and shocking this may seem to some people, we should admit that this is the true goal Berlin sets when it asks that our current constitution should be cancelled in favour of a federal constitution and that we should distance ourselves from or even cancel the law on the basic provisions of the special status of the settlements on the left bank of the Dniester river No. 173-XVI from 22 July 2005. Officials in Berlin, just like their strategic partners in Moscow, understand that the law from 22 July 2005 is based on the constitution in effect. If the law from 22 July 2005 is enforced, this would lead to “the consolidation of the people’s unity, the restoration of the state’s territorial integrity, the creation of a single legal, economic, defence, social, customs and humanitarian area, as well as ensuring civic peace, confidence, mutual understanding and harmony in society, stability, security and democratic development in the state”. The! se are the goals envisaged in the law.

As we approach the core of the problem, we will see what exactly triggers Berlin’s (as well as Moscow’s) allergy to our law from 22 July 2005. It is the paragraph 2 of Article 1 of this law, which sees the sequence of steps in the process of settling the Moldovan-Dniester issue. Let’s see what exactly this paragraph says: & quot;(2) After the conditions of demilitarization stipulated in the Parliament’s Decision No. 117-XVI from 10 June 2005, in particular the conditions concerning the observation by the Russian Federation of the obligations undertaken at the OSCE Summit in Istanbul (1999) as regards the complete, urgent and transparent withdrawal of troops and armament from the territory of the Republic of Moldova, and after a democratically elected power system is created in the Dniester region, the negotiating process will take place in order to jointly draft the organic law of the Republic of Moldova on a special juridical status of the Dniester region.”

This is exactly where the headache for Moscow and Berlin lies. Our law says as clearly as possible: demilitarization and democratization go first, and then a special status is assigned. But Moscow, openly backed by Berlin, would like and insists for us to start from the other end. That is, it wants us to negotiate with Smirnov a special status before the Russian army and services are pulled out from the region. Thus, the new special status would allow foreign troops and secret services to be kept in eastern Moldova for an unlimited period. That is why Berlin has been urging Vladimir Filat to come to terms with Smirnov, who is Moscow’s man, and Moscow has been urging its protege, that is, Igor Smirnov, to publicly praise Filat and to invite him to “official” negotiations in the eastern zone of the country, which is controlled by the Russian army and secret services. Whoever doubts this should read more carefully the latest official statements on the Moldovan-Dniester issue by Russian Foreign Minister Sergey Lavrov.

We shall also recall that the paragraphs 2 and 4 of the law from 22 July 2005 also stipulate that “the election to the Dniester supreme council [parliament] of the first convocation will be prepared and held with the consent of the OSCE, by the International Electoral Commission under the OSCE’s aegis, under the supervision of the Council of Europe and in line with the legislation of the Republic of Moldova. The fulfilment of the conditions of demilitarization and democratization of the Dniester region, seen in the decision of the Parliament of the Republic of Moldova No. 117-XVI from 10 June 2005, will serve as reason for holding free and democratic elections” and that “the fundamental law of the Dniester region, and the amendments and supplements to it shall not be in breach of the Constitution of the Republic of Moldova”.

Conditions for demilitarization of Dniester region

In this context, it is normal to ask what are the conditions for the democratization and demilitarization of the Dniester region stipulated in the law adopted by the Moldovan parliament on 10 June 2005. Here is the text that is in force: “Based on these constitutional provisions, as well as being convinced of the international community’s specific interest in a quick settlement of the Dniester conflict, the parliament of the Republic of Moldova sets the following indispensable conditions for the demilitarization of the Dniester zone:

1. By the end of 2005, the Russian Federation will withdraw and scrap the Russian military arsenal, as well as withdrawing the Russian military forces from the territory of the Republic of Moldova.

2. The Russian Federation and the Republic of Moldova will recognize the fact that the military units deployed in Moldova’s security zone, in line with the 21 July 1992 Moldovan-Russian [ceasefire] agreement, have achieved the set goals and they are to be gradually reduced and completely withdrawn from Moldova’s territory by 31 December 2006. Simultaneously, following Moldova’s address to the OSCE, the current peacekeeping operation will be gradually turned into an international mechanism of military and civil observers that will operate under the OSCE aegis, while the Moldovan-Russian agreement from 21 July 1992 will no longer be in force. The international mission of military and civilian observers with OSCE mandate will operate on the territory of Moldova until a final political solution to the Dniester conflict is found.

3. Moldova assumes the commitment to propose, in the framework of NATO’s Partnership for Peace Programme, and to implement, through the international mission of military and civil observers in Moldova, the dissolution of military formations in the zone, the scrapping of weapons and military equipment, as well as the social rehabilitation and requalification of the staff of the so-called Dniester military formations.
4. For its part, the Moldovan parliament expresses its readiness to ratify the Conventional Armed Forces in Europe Treaty, a fundamental element of European security, after the Russian Federation honors the commitments assumed at the 1999 OSCE summit in Istanbul and withdraws all its armament and armed forces from the territory of the Republic of Moldova, including the contingent and the armament stipulated in the Moldovan-Russian agreement from 21 July 1992.”

Because of these provisions, Berlin is supporting Russia that has an illegal interest, instead of supporting the Republic of Moldova that has a legal interest. Our friends in Berlin give the impression that, according to them, the Republic of Moldova reportedly attacked the Russian Federation and now it should give up what does not legally belong to it. But the reality is completely opposite: Moldova is a victim of Russia’s aggression, while Moscow is obliged to withdraw within its borders.

In addition, the Moldovan constitution creates inconveniences because it prohibits the presence of foreign troops on its territory. Article 11 in Moldova’s fundamental law reads: “The Republic of Moldova proclaims its permanent neutrality. 2. The Republic of Moldova does not allow the deployment of foreign military troops on its territory.”

Our German friends, like our Russian friends, perfectly understand that given the existence of such a constitution, regardless how broad autonomy is given to the Dniester region, the Russian army cannot be given the right to stay in Moldova as it has already happened in Ukraine (Crimea), Armenia, Belarus, Azerbaijan or, for example, Kyrgyzstan. Therefore, we are being given the hint, in a German style, to say good-bye to our current constitution and to invite Russian citizen Igor Smirnov to draft a new federal constitution as his heart and the secret services want. It turns out that our much discussed neutrality on paper could serve a good cause and this irritates both Moscow and Berlin.

We have said this on different occasions and we repeat it: the Moldovan-Russian conflict in the Dniester region does not have an ethnic, linguistic, religious or social nature. It is a geopolitical and military conflict. The simple unconditional withdrawal of Russian military troops and secret services from the Republic of Moldova, as well as Kremlin’s decision to stop the large-scale financing of the puppet regime in Tiraspol would create real prerequisites for a final, equitable and durable settlement of the problem. The regime of Russian citizen Igor Smirnov was born, financed and protected by Moscow, while Germans know too only well Russians’ geopolitical and geoeconomic reasons for supporting the Dniester separatism.

Dniester conflict to be solved only after Russia’s military withdraws

There is too much room for disappointment in Chisinau. If German Chancellor Angela Merkel had at least once officially asked her friends in Moscow to stop financing the bandit regime in Tiraspol and to honour their international commitments concerning the withdrawal of Russian troops from Moldova, and if Moldovan officials had heard the same things from other top officials in Berlin, then we would have had reasons to believe that Germany does not have a secret common agenda with Russia against the Republic of Moldova. Otherwise, it is much more difficult to trust the pieces of advice given by Berlin in complicity with Moscow and with an insistence that would be good in pursuit of other much better goals.

Flux, Chisinau, in Romanian, 22 Apr 2011

Copyright for this english translation: British Broadcasting Corporation (BBC) 2011

Filat şi nemţii sau nemţii şi Filat

Vladimir Filat, aşa cum s-a anunţat din timp, se află zilele acestea la Berlin, pentru a doua oară în mandatul său. Am arătat şi cu alte ocazii că periodicitatea întâlnirilor acestuia cu oficialii germani este aceeaşi cu cea a întâlnirilor lui Igor Smirnov cu oficialii de la Moscova.

Un comunicat de presă al Guvernului Republicii Moldova (cu menţiunea: pentru difuzare imediată!) aduce la cunoştinţa opiniei publice că în cadrul întrevederii dintre cancelarul german Angela Merkel şi Vladimir Filat „un subiect aparte  l-a constituit problematica transnistreană şi evoluţiile din ultima perioadă”. În comunicat se mai spune, între altele, că „părţile au menţionat necesitatea reluării necondiţionate a negocierilor în format „5+2”.

Aflăm, de asemenea, că „Angela Merkel a spus că destinul Republicii Moldova este marcat de conflictul transnistrean, pentru care încă nu s-a găsit o soluţie. „Noi înţelegem situaţia Moldovei, deoarece Germania a fost afectată de scindare. Ne bucurăm mult că în luna iunie vor fi reluate negocierile în format 5+2, cu participarea tuturor părţilor implicate”, a spus Angela Merkel. Cancelarul a precizat că, în discuţiile purtate cu Preşedintele Federaţiei Ruse, Dmitri Medvedev, a pledat pentru accelerarea procesului de identificare a unei soluţii care să conducă la reintegrarea Republicii Moldova. Angela Merkel a spus că soluţia ce va fi identificată trebuie să asigure o viaţă mai bună tuturor cetăţenilor Republicii Moldova într-o ţară unită. Cancelarul a precizat că Uniunea Europeană poartă răspundere pentru identificarea unei soluţii a conflictului transnistrean”.

Acestea sunt lucrurile de reţinut din ceea ce a spus şeful executivului german despre problema teritoriilor Republicii Moldova ocupate militar şi controlate efectiv de Federaţia Rusă, partenerul strategic al Germaniei.

Doamna Angela Merkel nu a considerat nici oportun şi nici util să se refere, aşa cum ar fi fost corect şi cum ne-am fi aşteptat cu toţii, la obligaţiile Federaţiei Ruse, asumate internaţional şi în mod repetat, de retragere imediată, ordonată şi necondiţionată a trupelor şi arsenalelor sale militare din partea de est a ţării noastre.

Doamna Angela Merkel a evitat să se refere şi la faptul că Federaţia Rusă, în dispreţul normelor internaţionale unanim recunoscute, finanţează regimul separatist implantat de Moscova în Moldova de dincolo de Nistru şi într-o parte a localităţilor noastre de dincoace de Nistru, fapt care nu poate fi acceptat de comunitatea europeană şi cea internaţională.

Doamna Angela Merkel a vorbit despre „identificarea unei soluţii a conflictului transnistrean”, punând-o în prim-plan, dar a ocolit cu multă grijă să se refere la consecutivitatea paşilor care ar trebui să conducă la o asemenea soluţie: mai întâi demilitarizare, decriminalizare şi democratizare şi, mai apoi, acordarea unui statut special de autonomie pentru regiunea noastră transnistreană.

Doamna Angela Merkel a uitat, ca şi premierul Filat, să aducă vorbă despre caracterul ilegal şi criminal al regimului marionetă rusesc al cetăţeanului rus Smirnov şi despre violarea drepturilor omului în acea parte a ţării noastre pe care Consiliul Europei, bunăoară, o numeşte „zone de non-droit”, adică zonă a fărădelegii.

Multe şi încă foarte multe a evitat, nu a dorit sau a uitat să spună doamna Angela Merkel. De ce oare? Şi cum de este posibil aşa ceva?

E simplu. Potrivit datelor sigure de care dispunem, Republica Federală Germană, aşa cum am mai scris în FLUX, este partenerul strategic al celeilalte mari federaţii de pe continent, Federaţia Rusă, cu care are înţelegeri privind federalizarea ţării noastre cu Transnistria, adică, în definitiv, cu Moscova.

Cu puţine zile în urmă, o agenţie din Bucureşti a dezvăluit planul ruso-german de federalizare a Republicii Moldova. Respectiva agenţie a publicat o Notă diplomatică din care este evident că Ambasadorul Patricia Fluor, responsabil pentru Europa de Est, Caucaz şi Asia Centrală în cadrul Ministerului federal german al Afacerilor Externe, i-a comunicat ambasadorului Republicii Moldova la Berlin, Aureliu Ciocoi, detalii ale acestui plan ruso-german de federalizare.

Planul prevede, practic, disoluţia actualei Republici Moldova şi crearea unei Federaţii Moldoveneşti. Pentru asta, în viziunea Berlinului, trebuie anulată Constituţia în vigoare, întrucât (ce crimă!) nu a fost consultat Igor Smirnov la adoptarea ei, precum şi distanţarea, până la anulare, de Legea (adoptată consensual) cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria), nr. 173-XVI, din 22 iulie 2005.

În plus, fără a se opune făţiş actualului format internaţional de negocieri „5+2”, Berlinul nu are nimic împotriva unui format „1+1” (Chişinău-Tiraspol, adică Moscova).

Nu suntem noi în măsură să o consiliem pe doamna cancelar Angela Merkel. Berlinul îşi urmăreşte, ca şi în perioada dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, propriile interese în relaţiile cu Moscova. Totuşi, când este vorba despre integritatea Republicii Moldova şi despre Constituţia noastră, trebuie să-i amintim cancelarului german că chiar ţara dumneaei ne oferă un precedent interesant în această materie. Analogiile sunt potrivite. Precum se ştie, Constituţia Germaniei a fost adoptată fără acordul celui mai mare land federal, Bavaria. Faptul însă nu înseamnă că pe teritoriul landului Bavaria nu ar trebui să fie acceptată şi respectată Constituţia germană. Dacă unei marionete a Kremlinului ca Igor Smirnov, trimis în misiune în ţara noastră, nu-i place Constituţia şi legile Republicii Moldova, respectivul nu are decât să se repatrieze în ţara de baştină, al cărei cetăţean este. Coroborând mai multe informaţii care au devenit deja cunoscute din culisele consultărilor periodice ruso-germane privind federalizarea Republicii Moldova şi permanentizarea prezenţei militare ruse în ţara noastră, avem suficiente temeiuri să tragem concluzia amară că actuala noastră Constituţie şi legislaţia privind statutul localităţilor din stânga Nistrului nu-i convine nu atât unui bandit ca Smirnov, cât nu le convin Moscovei şi Berlinului, ambele doritoare să-şi rezolve un şir întreg de probleme bilaterale pe seama Chişinăului.

Doamna Angela Merkel a lăsat impresia clară că nu înţelege sau nu doreşte să înţeleagă că federalizarea Republicii Moldova cu Tiraspolul înseamnă, de fapt, federalizarea cu Moscova.

Doamna Angela Merkel nu este doar succesoarea domnului Helmut Kohl la preşedinţia Uniunii Creştin Democrate (CDU), ci şi o continuatoare a liniei politice trasate de acesta, acum două decenii în politica externă a Germaniei pe dimensiunea răsăriteană. Helmut Kohl, reunificatorul Germaniei, a susţinut întotdeauna ca Europa trebuie să se sprijine pe cei doi piloni ai săi: Uniunea Europeană (UE) şi Comunitatea Statelor Independente (CSI), adică zona de influenţă şi control a Moscovei. Pe scurt, fiecare cu sfera sa de influenţă! Iar Republica Moldova, în accepţia politicii externe germane, trebuie să rămână în sfera de influenţă a Rusiei. Pentru atingerea acestui obiectiv, ar urma ca ţara noastră să fie federalizată, iar prezenţa militară rusă permanentizată. Nu întâmplător, în cadrul întrevederii cu Filat, doamna cancelar s-a limitat să se refere doar la Parteneriatul Estic, nu şi la o perspectivă, fie şi ipotetică, de aderare a Republicii Moldova la UE.

Este cert că Germania joacă geopolitic în aceeaşi echipă cu Rusia. Idila de astăzi a Berlinului cu Moscova pare ca trasă la xerox după marea frăţie şi iubire ruso-germană dinaintea ultimei conflagraţii mondiale, cu tot cu nenorocitul Pact Ribbentrop-Molotov. Dacă nu ar fi fost aşa, cancelarul german ar fi vorbit în alţi termeni despre ocupaţia militară rusă din răsăritul Republicii Moldova şi despre necesitatea încetării ei necondiţionate. Nu a fost însă să fie. Moscova contează enorm pentru interesele Berlinului. Chişinăul – deloc sau aproape deloc.

Pentru a afla atâta lucru, nu era nevoie ca Vladimir Filat să meargă repetat la Berlin. Sub rezerva cazului că acesta s-a deplasat în capitala Germaniei nu pentru informare şi consultări, cât pentru primirea de instrucţiuni clare asupra a ceea ce are de făcut conform planului ruso-german prestabilit.

Sfârşitul Păcii Reci. Moscova ameninţă cu un nou Război Rece

Pacea Rece, cum a fost numită perioada instalată odată cu încheierea Războiului Rece dintre URSS şi Occident, riscă să ia sfârşit. Miercuri, 18 mai, preşedintele rus Dmitri Medvedev a ameninţat pe un ton ferm, în cadrul unei conferinţe de presă ţinute la Centrul de inovare Skolkovo de lângă Moscova, în faţa a peste 800 de jurnalişti ruşi şi străini, că ţara sa ar putea renunţa la un nou tratat de dezarmare nucleară cu Statele Unite ale Americii. Medvedev a precizat că Rusia îşi va spori capacităţile nucleare şi că un nou Război Rece este inevitabil dacă Occidentul, în general, şi SUA, în particular, nu vor accepta cooperarea cu Moscova în proiectul unui sistem comun ruso-occidental de apărare antibalistică. Rusia este foarte deranjată de scutul american antirachetă care, consideră oficialii ruşi, ar fi îndreptat, de fapt, împotriva sa, nu împotriva unor state ca Iranul, care nu dispun de capacităţi balistice.

Ameninţările ruseşti, formulate la 18 mai, privind o nouă cursă a înarmărilor şi un nou Război Rece nu sunt singurele pe care Moscova le-a proferat în ultimii ani. Subiectul Războiului Rece a fost prezent constant în discursul public al actualului deţinător al fotoliului de la Kremlin. Să punctăm câteva dintre opiniile exprimate de Dmitri Medvedev pe marginea acestui subiect.

La 26 august 2008, preşedintele Rusiei a declarat, într-un interviu acordat postului de televiziune „Russia Today”, că ţara sa nu se teme de reluarea Războiului Rece. „Nu ne temem de nimic, inclusiv de perspectiva unui nou Război Rece, pe care noi, bineînţeles, nu îl dorim. În această situaţie, totul depinde de poziţia partenerilor noştri”, a spus Medvedev, precizând că dacă occidentalii „vor alege scenariul confruntării, ei bine, noi, care am trăit în condiţii diferite, vom trece şi peste asta”.

În replică, la 27 august 2008, ministrul Afacerilor Externe al Marii Britanii, David Miliband, aflat într-o vizită la Kiev, a declarat: „Noi nu dorim un nou Război Rece, iar lui Dmitri Medvedev îi revine responsabilitatea ca un asemenea război să nu se declanşeze”.

La 1 octombrie 2008, Medvedev era sigur că un Război Rece care să opună Rusia şi Statele Unite nu e posibil. „Între noi nu există nici un fel de divergenţe ideologice în jurul cărora ar putea începe un Război Rece sau vreun alt fel de război”, declara acesta în cadrul întâlnirii sale cu premierul spaniol Jose Luis Rodriguez Zapatero.

La 4 decembrie 2008, într-un interviu acordat presei din India, Dmitri Medvedev excludea posibilitatea revenirii la confruntarea dintre Rusia şi Occident. „Nu cred că ne-am afla în ajunul unei reeditări a Războiului Rece”, a declarat el, arătând că „Nu există motive ideologice. Anterior existau cel puţin o justificare ideologică: două lumi, două sisteme, competiţia dintre ele. Astăzi avem aceleaşi valori. Este necesar doar să ajungem la aceeaşi înţelegere a acestor valori. Ceea ce este cel mai complicat”. Medvedev a mai precizat că „a vorbi despre apariţia unui nou Război Rece sau despre lăsarea unei noi cortine este absurd şi contraproductiv”.

La 2 aprilie 2010, şeful statului rus a reiterat poziţia ţării în aceeaşi chestiune, într-un interviu acordat postului american de televiziune „ABC News” dinaintea vizitei sale la Washington, subliniind că „Războiul Rece este un lucru plictisitor. Nimănui nu-i este bine din cauza lui. Se cheltuiesc sume uriaşe de bani, viaţa devine tot mai încordată şi mai încordată” şi promiţând că va face „totul ce depinde de mine pentru ca Războiul Rece să nu mai revină niciodată pe planeta noastră şi să nu mai umbrească relaţiile cu Statele Unite ale Americii şi cu oricare altă ţară din lume”.

La 7 mai 2010, într-un interviu acordat publicaţiei moscovite „Izvestia”, Dmitri Medvedev constata cu sinceritate: „În ţara noastră oamenii nu au încredere nici în America, nici în alte ţări ale Alianţei Nord-Atlantice, nici în alţi mari actori pe scena internaţională. În legătură cu ce este această neîncredere? Este în legătură cu istoria noastră, cu modul nostru de a ne percepe reciproc. Ne amintim cu toţii ce a fost în perioada sovietică”. El avea să mai spună, în acelaşi interviu: „Dacă este să privim ce se discută în parlamentele şi structurile politice ale altor ţări, uneori rămâi crucit. Se păstrează rudimente ale Războiului Rece, nişte prostii, dacă este să o spunem pe şleau, şi, în particular, şi în ceea ce priveşte restricţiile impuse altădată Uniunii Sovietice, şi în ceea ce priveşte închipuirea până şi despre modul în care este totul tocmit la noi, chiar şi la nivelul vieţii de zi cu zi”.

Miercuri, 18 mai 2011, preşedintele rus a emis, între altele, următoarele consideraţii: „Sper ca ei (NATO) să dea curs problemelor propuse de preşedintele Barack Obama şi de mine, şi vom putea să creăm un model de apărare antirachetă. Dacă nu, atunci va trebui să luăm măsuri, vom fi obligaţi să forţăm dezvoltarea potenţialului nostru nuclear”; „Ar fi un scenariu foarte prost. Acest scenariu ne va duce înapoi, în era Războiului Rece”.

Când ne referim la un subiect atât de sensibil cum este confruntarea dintre Rusia şi Occident şi tot ce înseamnă acesta (UE, NATO, SUA etc.) este mai bine să-i lăsăm pe actorii implicaţi să vorbească. Pentru acest motiv ne-am îngăduit să prezentăm pasajele de mai sus din discursul preşedintelui rus.

Frustrările Rusiei, exprimate de preşedintele Medvedev, precum şi ameninţările cu reluarea Războiului Rece vin, evident, din faptul că Moscova a pierdut în ultimele două decenii foarte mult din poziţiile ei de altădată pe arena internaţională. Rusia nu mai este astăzi o supraputere mondială. Totodată, trebuie să interpretăm ameninţările preşedintelui rus şi din perspectiva alegerilor prezidenţiale de anul viitor din Rusia, o ţară a diferenţelor şi chiar a contrastelor tot mai accentuate dintre pături sociale, regiuni şi popoare. O populaţie ca cea rusă, cu puternice nostalgii după gloria fostei URSS, nutreşte resentimente faţă de Occident şi poate fi flatată printr-un discurs electoral de tipul celui din perioada Războiului Rece dintre Rusia şi Lumea liberă euroatlantică. Astfel, apelarea la limbajul demagogic al „cetăţii ruse ameninţate” de Occident, chiar dacă vine în răspăr cu nevoia reală de modernizare a Rusiei cu sprijinul vesticilor, pică cum nu se poate mai bine. S-ar putea ca anume aceasta să fie interpretarea corectă a ameninţărilor preşedintelui Medvedev de miercuri, 18 mai.

Pacea Rece este oricum pe sfârşite. Îi va urma o Pace Caldă sau un Război Rece? Cât preţ trebuie să punem pe ameninţările Rusiei? Care va fi replica Occidentului? Vom avea pe continent un singur sistem antirachetă sau două? Va accepta Rusia sau va respinge mâna întinsă a americanilor şi europenilor pentru a se moderniza? Sau se va înconjura cu noi cortine, fierbând în propriul suc până la fragmentare şi disoluţie iminentă?

Aşa sau altminteri, în situaţia în care Moscova agită, la modul serios sau din motive interne, spectrul confruntării cu lumea occidentală, când ni se reaminteşte tot mai insistent despre noi linii de divizare pe continent şi despre lăsarea unei grele Cortine de Fier, este potrivit să ne punem întrebarea firească: cum se va poziţiona Republica Moldova în context?

O reeditare a Războiului Rece ar însemna pentru noi, inevitabil, rămânerea sau trecerea de o parte sau de alta a ceea ce astăzi numim Cortina de Aur a UE şi NATO de pe Prut, element al decorului geopolitic care, tot pe Prut, a înlocuit vechea şi ruginita Cortină sovietică de Fier.

De fier sau de aur, pe Prut sau dincolo de Nistru, cortina tot cortină rămâne, închizând orizontul nostru fie dintr-o parte, fie din alta. Chişinăul trebuie să decidă. Sperăm că va decide aşa cum dictează interesul naţional.

Între ideologie şi geopolitică, cui pe cui scoate

Orice ar fi, Moscova nu-i poate ierta lui Voronin nesemnarea Memorandumului Kozak în noiembrie 2003. După cum nu-i poate ierta nici adoptarea consensuală a Legii cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria) nr. 173-XVI din 22 iulie 2005, precum şi a Hotărârii Parlamentului Republicii Moldova nr. 117-XVI din 10 iunie 2005. Moscova va încerca să-şi ia revanşa cu orice preţ pentru aceste înfrângeri usturătoare suportate în timpul regimului Voronin. Să dezghiocăm mai jos acest subiect.

Pe firmamentul politic de la Chişinău stă, iată, să răsară steaua (roşie) a unui nou partid politic de stânga, Partidul Comunist din Moldova (PCM). Secretarul executiv al PCM, Igor Cucer, a ieşit zilele trecute la rampă, declarând pentru presă că PCM va renaşte ca moştenitor de drept şi continuator fidel al Partidului Comunist din fosta RSS Moldovenească, fiind, de fapt, o filială locală a Partidul Comunist al URSS, o structură înregistrată la Moscova. Cucer a criticat (nu fără temei) Partidul Comuniştilor condus de Voronin, acuzându-l de promovarea unor interese înguste, de familie şi de grup. Criticile s-au dus însă mai departe, vizând şi acele „păcate” ideologice pe care propaganda sovietică le numea cu două cuvinte căzute azi în desuetudine: „revizionism” şi „deviaţionism”. Cucer a mai subliniat că PCRM este un partid pseudocomunist, reprezentând, de fapt, o formaţiune de esenţă liberal-burgheză. PCM a anunţat, prin gura reprezentantului său, că va prelua unul dintre simbolurile PCRM, secera şi ciocanul. Nu putem spune în acest caz: aceeaşi mărie cu altă pălărie. Parafrazarea se impune: altă mărie cu aceeaşi pălărie. Până aici toate sunt clare, înscriindu-se cumva (aparent) într-o logică a competiţiei politice democratice pe segmentul de stânga al eşichierului politic.

Ceea ce este însă cu adevărat demn de reţinut din Manifestul formulat de Cucer, dincolo de polemica de familie ideologică cu PCRM-ul lui Voronin, este cu totul altceva. Ţinta PCM nu sunt alegerile locale, întrucât formalităţile pentru înregistrarea sa la Ministerul Justiţiei ar lua cel puţin două luni, termen ce depăşeşte data scrutinului din 5 iunie. Cucer a declarat: „Îndemn pe adevăraţii comunişti să voteze pentru mişcarea social-politică „Ravnopravie”, care este mai aproape de planurile, privind rezolvarea problemelor oamenilor şi evitarea tensiunilor interetnice”. El a mai estimat că aproximativ 25 de procente dintre membrii PCRM ar fi gata să părăsească PCRM pentru a adera la PCM, sens în care sunt purtate negocieri, între alţii, surpriză… cu fostul preşedinte al Republicii Moldova, Petru Lucinschi, mentorul şi susţinătorul premierului Filat.

Aşadar, cele două relaţii ale sale au fost deja date la iveală de PCM: cea cu mişcarea „Ravnopravie” a lui Valeri Klimenko, omul de casă al ambasadei ruse la Chişinău, şi cu Petru Lucinschi, cel care a semnat sub auspiciile Rusiei şi Ucrainei, la 8 mai 1997, Memorandumul de la Moscova (cunoscut şi ca Memorandumul Primakov) privind constituirea „statului comun” şi (con)federativ, împreună cu Tiraspolul.

Faptul că la Chişinău nimeni nu practică politica pură şi că toată lumea face geopolitică a devenit deja un loc comun. Amintim aceasta pentru că PCM-ul scos acum de la naftalină nu trebuie privit doar ca o alternativă „democratică” PCRM-ului. Mai degrabă trebuie să vedem PCM-ul ca unul din instrumentele politice de promovare a intereselor geopolitice ale unui actor implicat în jocul regional de putere şi control privind Republica Moldova. Dedesubturile geopolitice ale cazului sunt evidente. PCM nu este decât un instrument pus benevol în serviciul intereselor străine. Cui pe cui scoate. În viziunea artizanilor geopolitici de la Moscova (ca şi a celor de la Berlin), rolul şi locul unui PCRM care a exploatat din plin nostalgiile sovietice ale alegătorilor, dar s-a opus efectiv federalizării, ar trebui preluate de un PCM care să exploateze şi mai abitir aceleaşi nostalgii, în detrimentul electoral al PCRM-ului, fără a se mai opune cumva federalizării. Faptul că s-ar anunţa o confruntare între linia ideologică a comunismului pur, clasic şi autentic şi cea revizionistă şi deviaţionistă este o falsă idee. Mai degrabă este vorba, în opinia noastră, de o confruntare între adepţii menţinerii caracterului unitar al Republicii Moldova, pe de o parte, şi cei ai federalizării ei, pe de altă parte. O asemenea confruntare nu poate fi dorită şi alimentată decât din exterior.

Comentatorii politici s-au lansat deja în speculaţii pe marginea acestui caz. Unii au spus, la unison cu reprezentanţii PCRM, că în spatele PCM-ului de sorginte sovietică, aliniat intereselor geopolitice ale Moscovei în Republica Moldova, ar sta, de fapt, PLDM-ul premierului Filat. Am putea admite ca valabilă această supoziţie pentru două motive.

Pe de o parte, o subţiere a rândurilor PCRM şi o îngustare a bazinului său electoral i-ar conveni de minune lui Filat, întrucât acesta ar căpăta un mai larg câmp de manevră în negocierile cu Voronin în vederea unei reconfigurări a alianţei de guvernământ prin obţinerea sprijinului parlamentar al PCRM.

Pe de altă parte, constrângerea lui Voronin la cooperare cu Filat (a se lua în calcul un guvern minoritar Filat, fără cooptarea PCRM la guvernare, dar cu dispensarea de sprijinul parlamentar al Partidului Liberal şi, eventual, al Partidului Democrat), le-ar putea conveni la fel de bine Moscovei şi Berlinului, care s-au angajat din plin în opera de federalizare a Republicii Moldova.

Scenariul nu pare a fi fantezist, de vreme ce, săptămâna trecută, Filat vorbea la microfonul postului american de radio „Europa Liberă” despre „necesitatea consolidării societăţii”, admiţând, în principiu, cooperarea cu PCRM. Cu un PCRM constrâns la cooperare, vom preciza. Developarea relaţiei PCM cu Petru Lucinschi, mare sforar şi om de încredere al Moscovei, care l-a adoptat politic şi l-a susţinut deschis pe Filat, este lămuritoare de la sine. Se ştie că fiul lui Petru Lucinschi, Chiril, a fost ales deputat pe listele PLDM şi că interesele lui Filat şi Lucinschi converg nu doar în zona politică, ci şi în cea economică. Totodată, pe axa Moscova-Berlin, avându-i pe post de relee complementare pe Lucinschi şi Filat, Kremlinul se pare a fi prins vânt bun din pupă pentru a avansa către atingerea scopului de federalizare a Republicii Moldova. Ca scenariul să reuşească, Moscova are nevoie fie de slăbirea până la neutralizare completă a PCRM, fie de complicitatea acestuia la opera de federalizare.

În acest context, pentru a înţelege exact mizele noii mutări pe tabla politică de şah din Republica Moldova, prin relansarea PCM, este important să reţinem câteva detalii. Moscova şi Berlinul se străduiesc să ne pună în faţă o ecuaţie geopolitică cu o singură necunoscută: momentul federalizării Republicii Moldova. Termenii de bază folosiţi în această ecuaţie sunt, negreşit, Lucinschi, Filat, Smirnov, iar acum, ca termen secundar, şi PCM. Pentru rezolvarea sigură a acestei ecuaţii geopolitice ruso-germane atât Moscova, cât şi Berlinul ar vrea să-l includă, ca termen cunoscut şi controlabil, şi pe Voronin. Va accepta oare acesta noul rol care i se atribuie, de auxiliar al lui Lucinschi, Filat şi Smirnov pentru federalizarea Republicii Moldova?

Între ideologie şi geopolitică, aceasta din urmă prevalează acum, cum a prevalat, la noi, dintotdeauna. Dorind să-i aplice o lovitură geopolitică Republicii Moldova, Moscova strânge la perete şi încearcă să clatine din temelie partidul lui Voronin. Va fi interesant să vedem cum va reacţiona acesta la lovitură şi dacă va cădea în adevăratul revizionism şi deviaţionism, care este abdicarea de la linia trasată de legile consensuale din 2005 privind Transnistria.

Să fim înţeleşi corect. Nu apărăm şi nu vom apăra în sine partidul lui Voronin, ci doar ideea adoptată – conjunctural sau sincer – de acesta, ideea de integritate a Republicii Moldova. În consecinţă, ne vom opune constant oricăror tentative de federalizare a statului, chiar şi atunci când aceasta se vrea promovată în numele unei false „consolidări a societăţii” despre care ne vorbeşte, în acorduri ruso-germane, Filat şi mentorul său Lucinschi.

PRUT – TRUP RUPT sau despre debelatio de la 16 mai 1812

Scriam pe blogul meu, acum exact doi ani, cu ocazia împlinirii a 197 de ani de la răşluirea din trupul viu al Moldovei a părţii ei de răsărit, numită mai târziu Basarabia: „La 16 mai 2009 nici un ziar nu a scris despre această tristă aniversare, nici un post de radio sau de televiziune, fie la Chişinău, la Iaşi sau la Bucureşti, nu şi-a amintit de marea tragedie întâmplată în istoria noastră la 16 mai 1812. Pe câţi oare îi mai doare astăzi cu adevărat 16 mai 1812?”. Începând cu 16 mai 1812, denumirea de PRUT, printr-un joc de cuvinte, singurul posibil prin recombinarea literelor sale, a început să fie citită TRUP RUPT! 16 mai 1812 reprezintă ziua tragică în care Prutul a fost făcut linie de frângere a trupului şi sufletului nostru etnic pe altarul intereselor murdare ale două imperii.

Acum suntem la o distanţă de 199 de ani de la semnarea de către ruşi şi turci, în Hanul armeanului Manuc bey din Bucureşti (agent în serviciul Rusiei, cu o contribuţie directă la raptul teritorial din 1812), a acelei nenorocite hârtii prin care Rusia ţaristă şi Turcia otomană sfârtecau Principatul Moldovei. De această dată, presa de limbă română de pe ambele părţi ale Prutului a fost mai sensibilă şi a abordat subiectul, de regulă şi din păcate, doar sentimental şi patriotard.

Cel mai mare voievod român din toate timpurile, Ştefan cel Mare şi Sfânt, cel mai mare poet român, Mihai Eminescu, cel mai mare istoric român, Nicolae Iorga, cel mai mare compozitor român, George Enescu, cu toţii fii ai vechii Moldove, vor fi în continuare revendicaţi de ambele maluri ale Prutului, ca dovadă că sângele apă nu se face, indiferent de meandrele istoriei noastre chinuite şi contorsionate.

La anul vom aniversa două secole de la crima istorică comisă de cele două imperii împotriva naţiunii noastre. Este de aşteptat că atât partida naţională, cât şi partida imperială (sau cea moldovenistă, filoimperială), se vor raporta, fiecare în felul său, diametral opus celui al părţii adverse, la eveniment. Putem presupune de pe acum că dezbaterea publică va rămâne la cotele de anul acesta, cu simpla diferenţă că accentele se vor îngroşa. Manipularea istoriei va fi la ea acasă în ograda moldovenismului filoimperial de la Chişinău. Singurul subiect nou care va fi atacat în mod inevitabil va fi cel al succesiunii juridice, al legitimării sau falsei legitimări istorice a Republicii Moldova, văzută ca auxiliară a Moscovei.

Declaraţia de independenţă din 27 august 1991, în încercarea de a aduce claritate asupra lucrurilor, parcă ar vrea dinadins să ne ducă într-o zonă a confuziilor periculoase, atunci când se referă la „statalitatea neîntreruptă” şi la raptul teritorial din 1812, sugerând o succesiune juridică între Ţara Moldovei şi actuala Republică Moldova, dar şi, ceea ce este mai mult decât interesant de observat, între România interbelică şi Republica Moldova. Să urmărim textul a trei alineate din actul de naştere al Republicii Moldova: „Având în vedere trecutul milenar al poporului nostru şi statalitatea sa neîntreruptă în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale; Considerând actele de dezmembrare a teritoriului naţional de la 1775 şi 1812 ca fiind în contradicţie cu dreptul istoric şi de neam şi cu statutul juridic al Ţării Moldovei, acte infirmate de întreaga evoluţie a istoriei şi de voinţa liber exprimată a populaţiei Basarabiei şi Bucovinei; Subliniind că fără consultarea populaţiei din Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, ocupate prin forţă la 28 iunie 1940, precum şi a celei din R.A.S.S. Moldovenească (Transnistria), formată la 12 octombrie 1924, Sovietul Suprem al U.R.S.S., încâlcând chiar prerogativele sale constituţionale, a adoptat la 2 august 1940 „Legea U.R.S.S. cu privire la formarea R.S.S. Moldoveneşti unionale”, iar Prezidiul său a emis la 4 noiembrie 1940 „Decretul cu privire la stabilirea graniţei între R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească”, acte normative prin care s-a încercat, în absenţa oricărui temei juridic real, justificarea dezmembrării acestor teritorii şi apartenenţa noii republici la U.R.S.S.”. Vom reţine că doi dintre termenii dihotomici cu care operează Declaraţia de independenţă sunt: „moldoveni” şi „limba română”, parcă accentuând dilema identitară şi vrând să sugereze că o chestiune ca cea a succesiunii de drept a statului ar rămâne deschisă.

Aşadar, să vedem cine este succesorul de drept al Ţării Moldovei, pentru a anticipa orice speculaţie la care se va deda tot mai mult în continuare partida imperială şi cea moldovenistă proimperială. Părerea noastră este că între Republica Moldova, ca stat constituit la 27 august 1991, şi Ţara Moldovei nu există nici un fel de continuitate juridică. Poate cineva demonstra contrariul? Evident că nu. Faptul că exprimăm acest punct de vedere nu înseamnă că am fi adepţii revizionismului sau iredentismului, oricare ar fi sensurile pe care li le atribuie unii sau alţii. Noi acceptăm realităţile politice şi ne asumăm întreaga istorie naţională aşa cum a fost ea. Preocuparea noastră majoră este ca Lumea Românească de astăzi, prin cei doi moduli politici de bază ai săi, România şi Republica Moldova, să prospere şi să se consolideze spre binele cetăţenilor din cele două state, lăsându-i lui Dumnezeu teren de acţiune privind destinul nostru viitor.

Precum se ştie, etnia română a fost, pe întreg parcursul evului mediu şi până în secolul XIX, o naţiune tristatală, multistatalitatea fiind un fenomen obişnuit în cazul tuturor naţiunilor de talie mare sau medie din Europa timpului respectiv. Unul dintre statele noastre naţionale a fost Ţara Moldovei. Dreptul internaţional public numeşte desfiinţarea unui stat de către altul sau întreruperea suveranităţii unui stat pe o parte importantă a teritoriului s[u, prin ocupaţie străină şi subjugare, cu termenul latin debelatio. Ocupaţia austriacă din 1775 a părţii de nord a Ţării Moldovei şi ocupaţia ţaristă din 1812 a jumătăţii de răsărit a Ţării Moldovei reprezintă cazuri clasice de ocupaţie şi subjugare, adică de debelatio. Cu precizarea că aceste cazuri de debelatio (ocupaţie şi subjugare), invocate, în principiu, corect în Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova nu au fost niciodată complete, ci doar parţiale. Din respect faţă de adevărul istoric trebuie să observăm că ele se referă însă strict la Ţara Moldovei, care, în 1859, s-a unit (prin fuziune, nu prin absorbţie, am spune astăzi în termeni juridici curenţi) cu Ţara Românească (Muntenia sau Valahia), constituind Principatele Unite. La rândul lor, Principatele Unite s-au numit, din 1 iunie 1866, România, după numele etniei fondatoare. Judeţele basarabene Bolgrad, Cahul şi Ismail au făcut parte, până în 1878 (Pacea de la Berlin), din Ţara Moldovei, Principatele Unite şi, respectiv, România. Putem vorbi despre o perfectă continuitate juridică, din 1359 până astăzi, între Ţara Moldovei, Principatele Unite şi România, indiferent de tipurile de regim care s-au succedat. Nicăieri, pe această linie neîntreruptă de continuitate juridică şi succesiune statală nu apare şi nici nu avea cum să apară Republica Moldova, născută pe ruinele defunctei URSS.

În paralel, în planul succesiunii bisericeşti însă, există loc pentru analogii interesante, întrucât Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, cu existenţă neîntreruptă din 1401 până astăzi, este unul dintre precursorii Patriarhiei Române, care o succede ascendent. Pe de altă parte, Mitropolia autonomă a Basarabiei de astăzi este, tot prin analogie, un fel de echivalent ecleziastic al actualei Republici Moldova, pe când Mitropolia Chişinăului şi „a întregii Moldove” (Patriarhia Moscovei) este un fel de analog al puterii de ocupaţie rusească, care, prin titulatură şi aspiraţii expansioniste afişate, ridică pretenţii asupra spaţiului şi moştenirii vechii Mitropolii a Moldovei cu reşedinţa mai întâi la Suceava, iar mai apoi la Iaşi.

Aşadar, în accepţia dreptului internaţional clasic şi modern, România este singurul succesor juridic ascendent al Ţării Moldovei cu capitala la Suceava şi Iaşi, iar în accepţia dreptului canonic ortodox, Patriarhia Română este singurul succesor juridic ascendent al Mitropoliei Moldovei cu reşedinţa la Suceava şi Iaşi. Impostura structurii locale a Patriarhiei Moscovei ţine de evidenţe şi nu se sprijină pe dreptul canonic ortodox, invocând în favoarea sa doar "dreptul forţei", adică dreptul ocupantului de la 1812 şi 1940, aşa cum este el menţionat şi în Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova.

Chestiunea continuităţii sau succesiunii juridice şi de stat nu este reflectată expres în nici unul dintre actele normative interne ale României de astăzi. Faptul lasă loc pentru interpretări eronate şi speculaţii şi manipulare, alimentând tendinţe şi reflexe expansioniste în raport cu statul român modern, mai cu seamă din partea unor cercuri politice de la Chişinău, aliniate sau arondate intereselor centrului de putere responsabil pentru acel nenorocit debelatio din 1812.

Pentru a vedea cum procedează alte state în cazuri similare, vom observa, cu titlu de fapt divers, că, bunăoară, Federaţia Rusă se revendică oficial a fi succesor (continuator) juridic al tuturor formaţiunilor statale care au precedat-o. Astfel, Legea federală a Federaţiei Ruse cu privire la compatrioţii de peste hotare, nr. 99-F3, din 24 mai 1999, cu completările şi modificările ulterioare, prevede în Preambulul său: „Federaţia Rusă este succesoare şi continuatoare de drept a Statului Rus, a Republicii Ruse, a Republicii Sovietice Socialiste Federative Ruse (RSSFR) şi a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). Instituţia cetăţeniei ruse este coroborată cu principiul caracterului neîntrerupt (al continuităţii) statalităţii ruse”.

Extrapolând situaţia, am putea să ne imaginăm că un text similar de lege, adoptat la Bucureşti, ar trebui să arate cam astfel: „România este succesoare şi continuatoare de drept a Ţării Moldovei şi a Ţării Româneşti, a Principatelor Unite, a Regatului României, a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia), a Republicii Populare Române şi a Republicii Socialiste România. Instituţia cetăţeniei române este coroborată cu principiul caracterului neîntrerupt (al continuităţii) statalităţii române”. Aici este însă vorba doar despre imaginaţie şi deziderat, întrucât, oricât am scruta ansamblul cadrului legislativ românesc, nu vom putea găsi nimic de genul acesta.

Rămânând pe linia extrapolărilor şi ţinând cont de realităţile istorice, nimeni nu-şi poate imagina un text de lege asemănător adoptat de Legislativul de la Chişinău: „Republica Moldova este succesoare şi continuatoare de drept a Ţării Moldovei, a Principatelor Unite, a Regatului României, a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia), a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM) şi a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM)”. Firul continuităţii statale de drept, care să lege Republica Moldova de astăzi de vechiul stat naţional (românesc) al Ţării Moldovei, este rupt. Ruperea lui s-a produs la 16 mai 1812, prin acel debelatio parţial, când suveranitatea Ţării Moldovei a fost suspendată prin răşluirea, ocuparea şi subjugarea părţii de la răsărit de Prut a ţării de către Imperiul Ţarist, cu mârşava complicitate a Imperiului Otoman.

Unde mai pui că, prin Constituţia sa, România „este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”, pe când Republica Moldova refuză formula şi, prin Constituţia din 1994, declară că „este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil”, adăugând articolul nehotărât „un” şi omiţând termenul „naţional”, pentru a nu fi nevoită să precizeze denumirea naţiunii. Marea problemă a Republicii Moldova este dacă va reuşi sau nu să devină stat naţional. Şi dacă va deveni vreodată, trebuie să ne întrebăm de pe acum: ce fel de stat naţional anume va fi?

Sub ochii noştri se poartă astăzi un adevărat război de revendicare a continuităţii juridice şi moştenirii istorice a Ţării Moldovei, victima tratatului ruso-turc semnat la Bucureşti în neagra zi de 16 mai 1812. Suntem abia la începutul acestui război, care va dura ceva timp. Pericolele pe care le prezintă acesta ţin de riscul real al unui nou debelatio realizat prin acel soi de ocupaţie şi subjugare subtilă pe care ne-am obişnuit să-l numim cu un cuvânt ciudat: transnistrizare. Datele contextului istoric s-au schimbat, evident, de la 1812 încoace. Singura diferenţă dintre vechiul şi actualul peisaj geopolitic în care ne aflăm este că astăzi ruşii nu mai discută cu turcii, ci cu germanii, ca şi în 1939.

Întâmplător sau nu, anume în fatidica zi de 16 mai premierul Filat a anunţat că pleacă iarăşi la Berlin pentru a discuta, după cum ne-a spus chiar el, prefaţându-şi vizita, „chestiunea transnistreană”. Va deveni oare Vladimir Filat un nou Manuc bey al timpurilor noastre?

Şi dacă tot am recurs la tristul joc de cuvinte „Prut – trup rupt!”, nu am vrea să credem că celălalt râu important din „spaţiul istoric şi etnic al devenirii noastre naţionale” ne va oferi, la două secole distanţă de 16 mai 1812, prilejul să spunem, într-o dureroasă îngânare, „şi Nistrul – sinistru!”

Expansiunea rusă în jurul Mării Negre (1700-1812)

9 MAI SOVIETIC LA CHIŞINĂU

9 mai sovietic la Chişinău. Cam asta a înţeles moldoveanul de rând care a urmărit derularea fastuoaselor manifestaţii organizate în această zi, într-un efort fără precedent, de către autorităţile noastre puse de zor pe integrare… europeană. Hrănită din gros cu nostalgii sovietice, ziua respectivă a fost văduvită de orice conotaţie sau conţinut european. Clişeele epocii Brejnev au fost readuse în actualitatea zilei, într-un soi pompos de aggiornamento propagandistic sovietic. Penibilul a întrecut orice limite. Am văzut cu ochii noştri ceea ce nu ne-a fost dat să vedem nici chiar pe vremea sovieticilor. Nimeni dintre oficiali, guvernanţi deopotrivă cu deputaţii din opoziţie, nu a mai amintit, măcar în treacăt, de 9 mai european. Am asistat cu toţii la un perfect consens politic şi ideologic al clasei politice moldoveneşti. Faptul a pus Republica Moldova într-un izbitor şi dureros contrast cu Estonia, Letonia şi Lituania, state ex-sovietice care au realizat performanţe în deceniul trecut şi astăzi sunt membre ale Uniunii Europene, ale NATO, ale spaţiului Schengen, iar Estonia este, de anul acesta, şi membră a zonei Euro.

Dacă guvernanţii noştri, de-a valma cu opoziţia, au fost voioşi de acest 9 mai sovietic, mulţi dintre moldoveni au fost totuşi trişti. Fiind zi de luni, ţăranii, în marea lor majoritate, nu au sărbătorit, ci au fost prinşi cu muncile câmpului. Lumea noastră obidită, de la sate şi din oraşe, s-a gândit în această zi la creşterea galopantă a preţurilor, cărora nu le mai poate face faţă, la sărăcia care ne asaltează din toate părţile, la necazurile traiului din aceste vremuri ale integrării zise europene sub… flamurile roşii.

Nu am fi adus, poate, în atenţie acest caz, dacă Republica Moldova nu s-ar fi angajat în faţa Consiliului Europei, alături de alte state ex-comuniste şi ex-sovietice, să procedeze la demontarea (sau demantelarea, după termenul uzual de origine franceză) moştenirii fostului regim totalitar comunist. După cum bine se cunoaşte, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, din care ţara noastră face parte, le-a cerut statelor membre ale acestei organizaţii internaţionale să sustragă din uz şi din circulaţie toate materialele de propagandă vizuală cu caracter ideologic comunist, fiind vizate şi monumentele, inclusiv cele cu caracter militar. Nu vorbim aici în principiu. Este vorba de două documente oficiale concrete, la care ţara noastră a subscris cu ani în urmă, şi anume Rezoluţia APCE nr. 1096 (1996) privind măsurile de demantelare a moştenirii fostelor regimuri totalitare comuniste şi Rezoluţia APCE nr. 1481 (2006) privind necesitatea condamnării internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare. Dacă guvernarea „proeuropeană” de astăzi ar fi aplicat litera şi spiritul acestor două importante documente europene (ceea ce nu au făcut guvernările anterioare), am fi fost în rând cu Vilniusul, Riga şi Tallinnul, ca să aducem aceleaşi exemple baltice de seriozitate şi demnitate, şi nu am fi avut parte de spectacolul propagandistic sovietic organizat de autorităţi la 9 mai, la Chişinău şi în alte localităţi. Din păcate însă, actuala guvernare a evitat să apară în contrast cu fosta guvernare comunistă şi, recurgând cu vârf şi îndesat la propaganda timpurilor sovietice, pe care le consideram de mult apuse, ne-a servit dovada unei neştirbite continuităţi a regimului AIE cu regimurile Stalin–Brejnev–Voronin. Alături de aceste nume emblematice pentru tot ce înseamnă mentalitate sovietică şi nostalgică pot fi puse astăzi fără greş numele lui Filat, Lupu şi Chirtoacă sau cel al mitropolitului Vladimir cu episcopii săi. Nici o deosebire nu s-a văzut între modul în care a fost marcat 9 mai sovietic la Chişinău, pe de o parte, şi la Tiraspol, pe de altă parte.

Detaliile care au făcut tacâmul zilei de 9 mai la Chişinău sunt atât de multe şi grăitoare, încât nu merită să le invocăm aici şi acum, pentru a arăta adevărata faţă a celor care, prin voia întâmplării, ne conduc destinele.

Totuşi, nu vrem să trecem peste unul dintre aceste detalii, important în opinia noastră. Se ştie că, în ultimii ani, autorităţile nu-şi dădeau rândul să-şi exprime ataşamentul faţă de principiile şi valorile europene, principiile şi valorile promovate de Consiliul Europei. An de an, televiziunile şi presa aservită puterii ni-i înfăţişau pe guvernanţi depunând de 9 mai flori şi ţinând discursuri bombastice în Scuarul Consiliului Europei din capitală, chiar dacă înainte de asta mai treceau şi pe la complexul memorial sovietic, rebotezat mai nou „Eternitate”. Ei bine, anul acesta, picior de guvernant nu a călcat în Scuarul Consiliului Europei să depună o floare, să ţină un discurs, să-şi lustruiască nula, vorba lui Eminescu, pentru a-şi da în petic ca mari europeni ce se pretind. Şi ştiţi de ce? Pentru simplul fapt că stela din Scuarul Consiliului Europei a fost vandalizată şi anul acesta, ca şi anul trecut, iar Guvernul şi Primăria capitalei nu s-au mai ostenit să o refacă şi să şteargă urmele acestei vandalizări. La ce bun? Le-a fost de ajuns memorialul militar sovietic.

Ca să înţelegem exact semnificaţiile reale pe care actuala putere i le-a dat zilei de 9 mai la Chişinău anul acesta, este bine să reţinem două imagini: vânzoleala zgomotoasă de la complexul memorial sovietic cu Lupu, Filat şi Chirtoacă „la datorie”, pe de o parte, şi ţipenia tristă din uitatul şi vandalizatul Scuar al Consiliului Europei, de cealaltă parte. Încă mult timp ne vom aminti cu toţii despre tristeţea şi penibilul acestui 9 mai sovietic şi deloc european.

„Mica” şi „toxica” limbă română sau despre dublajul de film

Recenta iniţiativă legislativă a deputatului Victor Socaciu de la Bucureşti privind obligativitatea dublării audio a filmelor străine în limba română a stârnit valuri mari în societate, opunându-i pe adepţii şi adversarii ideii. Iniţiativa vizează modificarea şi completarea Legii audiovizualului şi se rezumă la faptul că „operele cinematografice în limbi străine vor fi traduse în limba română, traducerea fiind asigurată prin procedeul dublajului”.

Pledoarie pentru dublaj

„Avantajul dublării faţă de subtitrare constă în faptul că, prin dublare, expresiile din limba străină folosită în film sunt înlocuite cu traducerea expresiilor în limba română, contribuind astfel la protejarea identităţii limbii”, se arată în Nota la propunerea legislativă semnată de Victor Socaciu. Deputatul bucureştean a mai susţinut: „Dacă un film este dublat, telespectatorul poate urmări mai atent scenele filmului şi jocul actoricesc. Acestea conţin adesea mesaje subtile, astfel că procedeul dublării poate ajuta la o mai bună receptare a mesajului filmului. De asemenea, mesajul este mai uşor de receptat de toate categoriile de persoane, inclusiv copii sau bătrâni, care nu pot citi, sau oameni cu dificultăţi de vedere. Astfel, se extinde aria de accesibilitate în ceea ce priveşte publicul filmului”.

Totodată, el consideră că „Folosirea subtitrării introduce cuvinte noi, care, ulterior, vor fi asimilate de populaţie. Aceste cuvinte sunt apoi folosite din ce în ce mai des în limbaj şi ajung să fie considerate ca termeni obişnuiţi. Din această cauză, limba se deteriorează, acest aspect conducând la afectarea identităţii naţionale”. Vom preciza din capul locului că este vorba de dublajul profesionist, de calitate, nu de unul de mântuială, cum a fost, în timpul sovietic, cel făcut la Chişinău.

Limbă „mică” sau suflete mici?

Iniţiativa a fost primită în furci de către foarte mulţi actori, regizori sau critici de film, fiind calificată drept „imbecilitate”, „o catastrofă”, „o nebunie”, „o făcătură bolşevică”. Argumentele supreme invocate cel mai des de către opozanţi au fost două: „Nu vrem să-l auzim pe Robert De Niro (după caz, pe Al Pacino) în limba română!” şi „Nu vrem să fim o naţiune de analfabeţi!”. Unii au mai adăugat că filmele subtitrate constituie un mijloc de învăţare a limbilor străine, iar alţii au mers foarte departe, susţinând că prin iniţiativa deputatului Victor Socaciu s-ar dori alinierea României şi a românilor la Moscova. Postul naţional de televiziune de la Bucureşti, TVR, prin canalul său 2 (Cultural), a prezentat pretinse mostre de dublaj în română (fiind, de fapt, vorba despre vocea de după cadru (voice over)) pentru a critica ideea de dublaj profesionist în limba română. Ca să înţelegem exact în ce tonalitate şi la ce temperaturi este dezbătută problema la Bucureşti, vom prezenta câteva idei emise de unul dintre cunoscuţii critici români de film, Irina Margareta Nistor, invitată la emisiunea „Ora de ştiri” din 9 mai, de la TVR 2. Ideile-forţă au fost câteva, aceleaşi pe care le vehiculează şi ceilalţi adversari ai iniţiativei lui Victor Socaciu: 1. „Noi suntem o limbă mică şi nu ne putem permite luxul dublajului în română”; 2. „Dublajul filmelor duce la izolare, la intoleranţă, iar pe termen lung la efecte toxice (citat dintr-o petiţie publică – nota noastră)”; 3. „În primul rând că n-o să mai fim atât de buni la limbi străine, ceea ce era unul dintre marile noastre atuuri şi e chiar foarte mare păcat”; 4. „Noi cunoaştem cu toţii experienţa dacă am fost într-un aeroport spaniol că nimeni nu vorbeşte nici măcar puţină engleză. Şi aşa o să se ajungă şi aici dacă pornim pe direcţia asta”; 5. „Da, dar el (Victor Socaciu – nota noastră) o să vină cu contraargumentul şi o să spună că şi în Polonia se întâmplă chestia asta, că se întâmplă şi în Cehia. Da, dar astea au fost ţinute foarte bine sub cizma rusească de unde noi, din fericire, nu ştiu cum am reuşit să scăpăm”. 6. „Este bine să ne gândim la subtitrarea filmelor româneşti din România în engleză, pentru străinii care stau în România”. Cam atât. Argumentaţia este, după cum se vede, destul de slabă şi poate fi răsturnată de orice om binevoitor care priveşte atent realitatea europeană.

Bunele practici europene şi internaţionale

Tocmai pornind de la existenţa acestor atitudini vehemente, exprimate, de regulă, într-un limbaj agresiv şi pe alocuri isteric, am încercat să privim lucrurile mai larg, din perspectiva contextului european, a legislaţiei şi practicilor notorii în materie de film subtitrat sau dublat în statele Uniunii Europene şi în principalele ţări ale lumii, de regulă puteri culturale şi cinematografice redutabile.

Astfel, am putut constata că peste 80% dintre cetăţenii Uniunii Europene aparţin statelor în care dublajul de film în limbile naţionale este, prin lege, obligatoriu. Observăm că dublarea producţiei cinematografice străine este obligatorie în state ca Brazilia, Canada, China, Franţa, Germania, Japonia, India, Italia, Mexic, Rusia, Spania şi aproape întreaga Americă Latină, SUA, precum şi în toate statele CSI, cu excepţia Armeniei şi Republicii Moldova, în care există doar obligativitatea subtitrării.

Limitându-ne la aria europeană, am luat act de o simplă statistică. Statele UE în care dublarea filmelor străine este obligatorie însumează o populaţie de 346 de milioane 405 013 locuitori. Statele UE în care dublarea filmelor nu este obligatorie însumează o populaţie de 78 de milioane 919 757 de locuitori. Marea Britanie, ţară în care predomină producţia cinematografică anglofonă (britanică, americană, canadiană sau australiană) are o populaţie de 60 de milioane 3 000 de locuitori. Pe de altă parte, pentru o întregire a tabloului, trebuie să luăm în calcul şi statele europene extracomunitare în care dublajul nu este obligatoriu (printre care Bosnia Herţegovina, Croaţia, Norvegia, Macedonia, Muntenegru, Republica Moldova, Serbia), cu un total de 30 de milioane 72 981 de locuitori, precum şi statele în care dublajul este obligatoriu (Bielorusia, Elveţia, Rusia, Ucraina), cu o populaţie totală de 209 milioane 417 333 de locuitori. Astfel, făcând abstracţie de cazul particular al Marii Britanii, avem 108 milioane 992 738 de locuitori în statele în care dublajul nu este obligatoriu şi 555 de milioane 822 346 de locuitori în statele în care dublajul este obligatoriu. O proporţie foarte interesantă!

Ca să invocăm un exemplu relevant, vom arăta că, potrivit cercetărilor şi sondajelor efectuate de-a lungul anilor, austriecii sunt printre europenii cei mai refractari la subtitrarea filmelor străine, circa 70% dintre austrieci pledând net pentru dublaj. Totodată, vom reţine şi faptul că în Franţa, ţara cu cea mai bogată producţie cinematografică pe continent, obligativitatea dublării filmelor străine a fost introdusă prin lege încă în anul 1947. În general, ţările care reprezintă puteri cinematografice reale au impus obligativitatea dublajului în cazul filmelor străine difuzate pe pieţele lor, pe când ţările care nu dispun de o industrie cinematografică serioasă sunt preponderent consumatoare ale producţiei cinematografice străine şi nu admit dublajul. Acestea din urmă sunt ţări fie din zona balcanică, fie din cea scandinavă.

Un fals: românii poligloţi şi europenii „analfabeţi”…

Unul dintre locurile comune în discursul adversarilor dublajului de film în România ţine de ideea preconcepută şi fixă că, datorită subtitrării, românii ar fi buni stăpânitori ai limbilor străine, în contrast cu francezii, germanii, italienii, spaniolii, austriecii, cehii, slovacii, belgienii şi, în general, cu locuitorii statelor în care dublajul este obligatoriu, europeni catalogaţi, cu mult şi vădit dispreţ, ca fiind nişte adevăraţi „analfabeţi”. Realitatea însă contrazice şi răstoarnă acest fals.

După cum se cunoaşte, europenii stau bine cu statisticile. Există statistici relevante privind gradul de cunoaştere a limbilor străine de către cetăţenii celor 27 de state ale Uniunii Europene. Apelând la acest tip de statistici, nu putem trece cu vederea că unul dintre Eurobarometrele în materie, publicat în februarie 2006, infirmă faptul că între subtitrarea filmelor străine (sau dublarea acestora) şi gradul de cunoaştere de către populaţie a limbilor străine ar exista o corelare cât de mică. Astfel, 67% dintre germani pot întreţine o conversaţie într-o limbă străină, la fel, 51% dintre francezi şi 62% dintre austrieci sau 61% dintre cehi. Germania, Franţa, Austria şi Cehia sunt state în care dublajul de film este obligatoriu. Se cuvine să ne întrebăm acum de la obraz dacă ne putem compara noi, cei vreo 30 de milioane de români din România şi din vecinătatea ei, cu aceste naţiuni?

Impactul dublajului la scara Lumii Româneşti

Bineînţeles că, referindu-ne la ansamblul Lumii Româneşti şi la spaţiul nostru spiritual şi cultural comun, vom face abstracţie de faptul că românii din Republica Moldova şi cei din Ucraina vorbesc, mai mult sau mai puţin (tot mai puţin) fluent, rusa ca limbă străină facultativă sau faptul că românii din Ungaria, Serbia şi Bulgaria vorbesc, de asemenea, limbile oficiale ale ţărilor respective. Pe ansamblu, ne place sau nu ne place, trebuie să recunoaştem că marea masă a consângenilor noştri români din România, consumatori ai producţiei cinematografice străine subtitrate, nu excelează în mânuirea limbilor străine, în comparaţie cu cetăţenii din celelalte state ale Uniunii Europene. Nici românii din jurul graniţelor României nu stau mai bine la acest capitol. Unde mai pui că şi aceştia sunt nevoiţi să consume producţie cinematografică străină dublată în rusă (şi, de regulă, fără subtitrare în limba română) în cazul Republicii Moldova, cei din Ucraina – în limba rusă sau în cea ucraineană, iar cei din Ungaria şi Bulgaria – în limbile maghiară şi, respectiv, bulgară. O excepţie o constituie românii din Serbia, unde nu există obligativitatea dublajului în sârbă, dar şi în acest caz consângenii noştri, care reprezintă numeric prima minoritate etnică din ţară, nu au posibilitatea de a opta pentru filme dublate în limba română. Cei care privesc lumea comod din turnul lor bucureştean de fildeş nici nu-şi pun problema dacă dublajul de film ar putea avea vreun impact cultural-identitar asupra milioanelor de etnici români din jurul României.

Chiriţa rediviva!

În dezbaterea destul de zgomotoasă declanşată de iniţiativa deputatului Victor Socaciu, înfăţişat de presa de la Bucureşti drept un adevărat „duşman al poporului”, m-am bucurat să desluşesc şi voci rezonabile, care, tratând situaţia cu suficient umor, ne-au trimis la precedente din propria noastră istorie, adevărat, legate de teatru, o artă precursoare şi intim înrudită cu cinematografia de astăzi. Precum se ştie, în zorii glorioasei epoci a chiriţismului şi ciocoismului bonjurist, reprezentaţiile teatrale s-au dat exclusiv în franceză, limbă considerată „cultă” de franţuzita boierime a vremii de la Iaşi, spre deosebire de româna „proastă a ţăranilor”. Cu toate acestea, bazele unei tradiţii teatrale în limba română au fost puse de personalităţile culturale ale timpului şi, la 27 decembrie 1816, la Iaşi, a avut loc, spre marea şi neplăcuta surpriză a bonjuriştilor, primul spectacol după o piesă românească în limba română. Iniţiativa îi aparţinea lui Gheorghe Asachi, cel care avea să înfiinţeze cinci ani mai târziu, tot la Iaşi, şi prima gazetă în limba română, „Albina românească” (1821) cu suplimentul său cultural „Alăuta românească”. Gestul din 1816 al lui Asachi a fost calificat la vremea respectivă (cum altfel?!) drept „făcătură rusească” şi „nebunie”… antieuropeană. Atunci Parisul reprezenta pentru bonjurişti Europa şi civilizaţia. Chiar dacă din 1816 au existat la Iaşi, în paralel, două teatre – unul românesc şi altul franţuzesc – cu ocazia stagiunii din 1840, la insistenţa lui Vasile Alecsandri, Constantin Negruzzi şi Mihail Kogălniceanu, cele două teatre au fost unite sub o singură administraţie naţională şi astfel s-a născut primul Teatru Naţional din România. Nu vom greşi deloc dacă vom spune că gestul şi curajul de astăzi al lui Victor Socaciu privind dublajul de film este identic cu „nebunia” şi „făcătura rusească” a lui Gheorghe Asachi din 1816. Iar franţuziţii de ieri pot fi lesne recunoscuţi în anglomanii de astăzi de la Bucureşti (ca şi în rusomanii de la Chişinău), care ne predică din presă şi de pe la televiziuni despre faptul că, vezi Doamne! „suntem o limbă mică”, sortită a sta fie în umbra celei franceze (în trecut), fie a celei engleze (astăzi), fie a celei ruse (la răsărit de Prut). Unde să ne comparăm noi, cele vreo 30 de milioane de vorbitori de română, cu cele 10 milioane de maghiari, 10 milioane de cehi sau 5 milioane de slovaci „ţinuţi foarte bine sub cizma rusească”! Sau unde să ne comparăm cu zecile şi zecile de milioane de „analfabeţi” japonezi, francezi, germani, italieni sau canadieni! Astăzi civilizaţia se identifică în capul multora cu Holilyoodul, iar marii actori Robert De Niro sau Al Pacino ne sunt prezentaţi ca nişte zei care nu pot vorbi româneşte.

Funcţionează oare româna cum trebuie?

Că Bucureştiul nu este o putere cinematografică importantă ţine de evidenţe. Că lumea noastră culturală de astăzi are un comportament lipsit de demnitate elementară, izvorât dintr-o mentalitate tipică pentru elitele din ţările coloniale sau periferice cultural, este la fel de evident. În paranteză fie spus, faptul că limba română vie este considerată „mică” de nişte pretinşi „profesionişti” de la Bucureşti şi incapabilă să dubleze mesajul artistic exprimat în alte limbi vine şi din situaţia mai mult decât regretabilă că România este, dacă nu singura, atunci printre foarte puţinele state din Europa şi din lume care nu are o lege cu privire la funcţionarea plenară a propriei limbi de stat. Despre o lege a românofoniei în lume nici nu mai aducem vorbă, subiectul fiind unul prea dificil pentru clasa politică şi „demnele noastre elite” culturale de la Bucureşti şi Chişinău. Nu criticăm, ci doar constatăm întemeiat şi cu durere.

Nu putem şti care va fi soarta iniţiativei legislative a deputatului Victor Socaciu. Vedem însă că simplul fapt al existenţei ei a scos la iveală acel soi de comoditate care vine dintr-un complex mai vechi, de inferioritate culturală, al celor care ar trebui să aibă astăzi un cuvânt sănătos de spus în cultura română.

Avem nevoie de dublaj

Am văzut că, indiferent de talia, originea şi geografia lor, naţiunile maturizate cultural, care se iau în serios, sunt creatoare de artă cinematografică, nu simple consumatoare ale producţiei străine. Ele şi-au creat şi întreţin o adevărată industrie cinematografică proprie şi sunt, prin tonusul lor intelectual şi cultural, cu amprentă puternică şi în arta lor cinematografică, ofensive. Acestea au optat, fără nici o excepţie, în favoarea dublajului. Pe când naţiunile mici (cu duhul, nu neapărat numeric), căzute în neputinţă şi servilism cultural cu pretenţie de cosmopolitism, sunt defensive. Multiculturalismul autentic, chiar dacă, deocamdată, a eşuat în Europa, presupune obligatoriu culturi naţionale viguroase la bază. Vigurozitate pe care nici la Bucureşti, dar nici la Chişinău, nu o prea vedem. Tocmai de aceea trebuie să existe un început al schimbării. Lamentaţiile despre lipsa unor capacităţi în materie de dublaj profesionist trebuie privite doar ca un argument în favoarea creării lor.

Vrem să exprimăm aici convingerea că, mai devreme sau mai târziu, lăudabila şi perfect europeana iniţiativă a deputatului Victor Socaciu va fi totuşi îmbrăţişată, spre binele celor aproape 30 de milioane de români. Şi pentru a se demonstra că nu suntem „o limbă mică” şi „toxică”. În condiţiile mondializării şi intensificării competiţiei identitar-culturale dintre naţiuni, problema ridicată nu e nici pe departe una strict cinematografică, ci, realmente, una naţională. Timpul o va demonstra.

Un prieten al Domnului, preotul cărturar Ioan Lisnic

„Nu vă mai numesc slujitori, ci vă numesc prieteni.”
Ioan 15:15

Un nou volum, „Povăţuiri de învăţătură ortodoxă”, semnat de părintele protoiereu Ioan Lisnic, paroh la Putineşti, Floreşti, ne-a sosit la redacţie. Apărut anul acesta la editura „Labirint” din Chişinău, volumul înmănunchează, în cele 203 pagini ale lui, 63 de articole publicate în ultimii zece ani în presa ortodoxă de la noi. Ne face plăcere să prezentăm această culegere de articole în FLUX, aşa cum am făcut şi cu un alt volum semnat de părintele Ioan Lisnic, „Mitropolitul Visarion Puiu: viaţa şi opera sa bisericească”, consacrat slujirii mitropolitului nostru de fericită amintire. Trebuie să precizăm şi cu această ocazie că părintele protoiereu Ioan Lisnic este unul din reprezentanţii de frunte ai tinerei pleiade de preoţi cărturari din Basarabia, care, păstorind cu vrednicie comunităţi ortodoxe rurale, nu abandonează preocupările lor misionare în sens larg şi nici pe cele de cercetare şi valorificare rodnică a trecutului nostru bisericesc.

Cuprinsul culegerii este compartimentat tematic, grupând articolele în şase capitole: „Provocările lumii contemporane”, „Necesitatea unei morale divine”, „Povăţuiri creştine”, „Tainele credinţei”, „Sărbători creştine”, „Slujitori ai altarului, înaintaşi ai credinţei noastre”.

Respectând rigorile genului, întinderea unui articol de ziar nu ne permite să ne referim la toate articolele volumului, astfel încât ne vom limita la prezentarea câtorva dintre acestea, nu neapărat cele mai relevante sub aspectul misionar sau al promovării credinţei creştine, dar care ne-au atras atenţia, fie că sunt de actualitate, fie că abordează teme mai puţin cercetate la noi. Acestea se referă la neliniştile omului modern, la ispitele care îl împing spre pierderea noţiunilor de păcat şi de sfinţenie, în condiţiile unei vieţi tot mai superficiale şi mai comode din punct de vedere sufletesc.

În articolul „Homosexualitatea – desfrâu împotriva firii” autorul dezghioacă subiectul, punctând, prin intertitluri, câteva repere importante: „Scopul principal al familiei este naşterea de copii”, „Legalizarea păcatelor împotriva firii?”, „Păcatul sodomiei este pedepsit foarte aspru”, „Legea dualităţii dintre bărbătesc şi femeiesc”, „Mişcările homosexuale în apărarea „drepturilor” lor”, „Homosexualitatea – boală sau viciu?”, „Păcat strigător la cer”.

Un alt subiect, de regulă evitat sau atacat, din păcate, superficial de către clericii de la noi, ţine de interpretarea unui verset din Apocalipsă, şi face obiectul unei interesante reflecţii în articolul „Înţelesul simbolic al numărului 666”. Părintele Ioan Lisnic ne arată: „După Sfântul Andrei al Cezareii, numărul „666” poate fi explicat în felul următor: 1. Primul „6” înseamnă răzbunare; 2. Al doilea „6” înseamnă necredinţă; 3. Al treilea „6” înseamnă desfrânare. Cifra şase, după unele interpretări, ar însemna ceva superior omului, care ar avea al şaselea simţ peste cele cinci simţuri naturale pe care le are omul şi orice fiinţă vie, ceea ce s-ar atribui diavolilor şi slujitorilor lui din îndemnul cărora vine necredinţa, răzbunarea şi desfrâul. Aceste trei păcate grele vor pune stăpânire peste majoritatea oamenilor în vremurile din urmă şi se vor crea premisele venirii lui Antihrist”.

Vom aminti şi titlurile altor articole de importanţă practică pentru creştini şi care emană spiritul Ortodoxiei peste actualitatea şi problematica zilei: „Eutanasia înseamnă ucidere”, „Despre păcatul superstiţiei”, „Despre iconografie”, „Între obicei şi superstiţie”, „Ce nume punem copiilor noştri”, „Iubirea faţă de duşman este virtutea iubirii”, „Religia şi ştiinţa”, „Minunile false şi natura energiilor prin care se lucrează fărădelegea”, „Mrejele întunericului”, „Darul vorbirii poate deveni pentru om un mijloc periculos pentru căderea în păcat”.

Capitolul de încheiere al culegerii de texte cuprinde articole dedicate mitropoliţilor Gavriil Bănulescu-Bodoni, Gurie Grosu şi Visarion Puiu, precum şi alte două prezentări care străpung orizontul istoriei bisericeşti, dovedind din nou că autorul lor are o mai veche şi lăudabilă aplecare spre moştenirea noastră de trăire românească şi ortodoxă: „Misiunea Ortodoxă din Japonia. Arhimandritul Anatolie Chihai – unul dintre „apostolii” încreştinării Japoniei” şi „File din istoria bisericii „Sfântul Nicolae” din Putineşti”.

Aducând în atenţie luminoasa figură a Mitropolitului Visarion Puiu, autorul arată: „Între anii 1942-1944, fiind un bun cunoscător al limbii ruse, mitropolitul Visarion a condus Misiunea Ortodoxă înfiinţată în spaţiul dintre Nistru şi Bug, devenind Mitropolit „al Transnistriei” cu reşedinţa la Odesa. Misiunea Ortodoxă avea menirea să refacă viaţa creştină din acest spaţiu. Sub îndrumarea Misiunii, în Transnistria au fost trimişi sute de preoţi, s-au redeschis biserici, s-a refăcut viaţa monahală, a fost înfiinţată o tipografie, unde se tipăreau cărţi de rugăciune şi diverse broşuri pentru credincioşii locului. Într-o cuvântare, rostită la Odesa în octombrie 1943 în faţa unor refugiaţi de pe Don şi din Cuban, Mitropolitul Visarion arată scopul urmărit de Misiunea pe care o conduce: „Nu ştiu cum vor fi împrejurările următoare, adică vom rămâne noi, românii, pe aici, ori va veni stăpânirea rusească şi nici nu am călăuzit această idee. Gândul nostru a fost purtat spre ţelul urmărit de Misiune: să restabilim stările bisericeşti şi să deschidem un drum mai bun pentru viitorul Bisericii Ortodoxe de aici””.

Referindu-se la vrednicul Mitropolit al Basarabiei, Gurie Grosu, părintele Ioan Lisnic scrie, între altele: „Mitropolitul Gurie a păstorit Biserica din Basarabia până în noiembrie 1936, când, din cauza unor intrigi, dar mai ales a amestecului factorului politic, inclusiv al regelui Carol al II-lea, în problemele mitropoliei, a fost suspendat de Sfântul Sinod şi apoi pensionat. (…) Mitropolitul Gurie Grosu rămâne în conştiinţa poporului său ca un devotat slujitor al Bisericii şi al ţării. Cuvintele de îndemn ale mitropolitului din articolul său „Ce ne trebuie nouă?”, publicat în revista „Luminătorul”, sunt actuale şi astăzi: „Avem nevoie de credinţă puternică în Dumnezeu şi de ştiinţă de carte””.

Părintele Ioan Lisnic este un slujitor al Domnului la altar. Ştim însă că nu este doar un „preot de duminică”, cum sunt, din nefericire, atâţia alţii, ci – un „preot al întregii săptămâni”, un adevărat prieten al Domnului. Printre multele sale osteneli sufleteşti sunt şi cele ale misiunii prin scris.

Folosind un limbaj simplu, nepretenţios şi accesibil, cartea părintelui Ioan Lisnic este, fără îndoială, un remediu contra nepăsării spirituale, un antidot al uitării istorice şi o invitaţie binevoitoare la meditaţie, acel tip de meditaţie care să ne trezească din dezordinea şi zăpăceala nervoasă a zilei şi să ne redea darul credinţei adevărate în Dumnezeu.

ORGANUL COMPETENT sau Moldova sub imperiul Securităţii

AIE – instrumentul Securităţii sau Securitatea – instrumentul AIE?

Nu e pentru prima oară când tună la Chişinău pe timp senin. Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova a emis un aviz negativ în privinţa judecătorului Ion Muruianu, preşedinte interimar al Curţii Supreme de Justiţie (CSJ) şi candidat la propria succesiune pentru un termen de patru ani. Astfel, alegerea preşedintelui CSJ a fost amânată cu 30 de zile.

Serviciului de Informaţii şi Securitate (SIS) i-au fost necesare tocmai două luni pentru verificări, ca în final să-şi motiveze avizul negativ prin condamnările Republicii Moldova la CEDO în opt cauze judecate de Muruianu. Acesta a declarat că va contesta avizul SIS, întrucât în cazul contracandidaţilor săi, judecători în speţe în care Republica Moldova a fost, de asemenea, condamnată la CEDO, avizele au fost pozitive. Cu titlu de fapt divers vom menţiona că avizul SIS, nefăcut public, este, practic, anonim, nefiind semnat de nimeni. Doar pe o scrisoare însoţitoare stă semnătura generalului KGB în rezervă Gheorghe Mihai, instalat în funcţie la propunerea ex-interimarului Mihai Ghimpu.

Potrivit surselor noastre, Nota informativă care a stat la baza scrisorii de însoţire semnate de generalul de securitate Gheorghe Mihai a fost pregătită de locotenent-colonelul Andrei Pascarenco, şef de Secţie în cadrul Direcţiei Generale SIS pentru Combaterea Crimelor Economice, împreună cu adjunctul său Vasile Comendant. Nota informativă i-a fost prezentată spre aprobare colonelului Alexandru Popescu, şeful Direcţiei Generale SIS pentru Combaterea Crimelor Economice. La rândul său, acesta i-a prezentat Nota informativă generalului în rezervă Gheorghe Mihai, directorul Securităţii, care, aşa cum s-a văzut, a turnat-o în forma unei scrisori însoţitoare la avizul negativ privind candidatura judecătorului Ion Muruianu. În cazul altor trei candidaţi Securitatea a dat avize pozitive, după ce respectivii au fost „verificaţi” la toate ale lor.

Vom observa, de asemenea, că judecătorul Ion Muruianu consideră bună, în principiu, practica verificărilor candidaţilor de către Securitate, atâta doar că nu este de acord cu ceea ce a spus, de această dată, respectiva instituţie despre propria lui persoană. Muruianu a vrut doar să arate că ceilalţi candidaţi nu sunt mai breji decât el: „Aşa-zisele riscuri de numire pe care le-au sesizat în privinţa mea sunt exact aceleaşi riscuri care-i privesc pe ceilalţi contracandidaţi. Eu am sesizat un tratament discriminatoriu şi lipsă de echidistanţă, nici mai mult nici mai puţin. Dar cred că prin informaţiile pe care le voi pune la dispoziţie ei îşi vor revedea propriile convingeri”. În acest caz particular, Muruianu are dreptate, întrucât contracandidaţii săi nu doar că au judecat cauze în care Republica Moldova a fost condamnată la CEDO, dar au şi făcut parte din aceleaşi complete de judecată cu Muruianu la examinarea respectivelor cauze.

Presa de la Chişinău a bătut multă monedă în legătură cu acest caz, împotmolindu-se în abordări partizane, pro sau contra Muruianu. Pe noi ne interesează mai puţin cazul particular al judecătorului Muruianu. Problema de fond este cu totul alta. Este vorba despre supravegherea de către Securitate a funcţionarilor publici, despre imixtiunea ei în chestiuni de natură administrativă şi politică. Cazul Muruianu prezintă interes doar în măsura în care este relevant pentru gradul de democratizare autentică şi de libertate al societăţii din Republica Moldova.

Nimeni însă nu a abordat cazul principial, detaşat de persoana lui Ion Muruianu şi nu a sesizat faptul că dreptul Securităţii de a emite avize la numirea funcţionarilor publici sau a judecătorilor reprezintă o practică abuzivă instituită de guvernarea comunistă. În momentul îmbrăcării ei în haina unei legi antidemocratice, această măsură era îndreptată, în special, împotriva persoanelor care deţin dublă cetăţenie şi ar fi dorit să-şi depună candidatura pentru accederea în funcţii publice, ca şi împotriva persoanelor cu dublă cetăţenie care deţineau deja funcţii publice. Am denunţat la timpul respectiv acest abuz. Puţini au fost cei care ni s-au alăturat.

Să vedem temeiul legal de care se prevalează acum Consiliul Superior al Magistraturii şi Serviciul de Informaţii şi Securitate în acest caz. Este vorba de Legea privind verificarea titularilor şi a candidaţilor la funcţii publice nr. 271-XVI din 18 decembrie 2008, promulgată de fostul preşedinte Vladimir Voronin la 19 februarie 2009 şi intrată în vigoare la 24 februarie 2009, după publicarea în „Monitorul Oficial”. Legea respectivă este produsul „creaţiei legislative” a Serviciului de Informaţii şi Securitate (SIS) sub conducerea ex-directorului Artur Reşetnicov şi avea menirea să execute un oarecare „punct 1.7 al Planului de acţiuni pentru realizarea Strategiei naţionale de prevenire şi combatere a corupţiei pe anii 2007-2009”. Înainte de a fi discutat şi adoptat în Parlament, proiectul legii cu pricina nu a fost supus avizului de euroconformitate sau expertizei Consiliului Europei. În termenii acestei legi, „Sunt supuşi verificării titularii şi candidaţii: a) la funcţiile de demnitate publică obţinute prin numire, specificate în anexa nr. 2 la Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public; b) la funcţiile publice de conducere de nivel superior şi la funcţiile publice de conducere; c) la funcţiile ocupate de militarii prin contract sau de alte persoane cu statut special în autorităţile publice în care este prevăzut serviciul militar sau special, corespunzătoare categoriilor înalţilor funcţionari publici şi funcţionarilor publici de conducere; d) la funcţiile ocupate de persoanele delegate în misiune diplomatică sau consulară în calitate de şef al acesteia, precum şi de persoanele selectate pentru a fi delegate în misiune diplomatică sau consulară care anterior nu au deţinut funcţie publică (articolul 5. Persoanele supuse verificării)”, iar „Verificarea se efectuează de către Serviciul de Informaţii şi Securitate (articolul 6. Organul de verificare)”.

La o privire succintă, legea intră în coliziune cu mai multe prevederi ale Constituţiei Republicii Moldova, Legii cu privire la combaterea şi prevenirea corupţiei, Legii privind Codul de Conduită a funcţionarului public, Legii privind Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova, dar şi ale Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului, Pactului Internaţional pentru drepturile civile şi politice.

Ne-am fi aşteptat că, odată venită la putere, coaliţia autointitulată „pentru integrare europeană” să abroge prevederile legale care îi permit Securităţii să „verifice” orice persoană şi să emită „avize” prin care să-i poată bloca dreptul de a candida, alături de alţii, la ocuparea unei sau altei funcţii publice. Însă nu a fost să fie. AIE 2, ca şi AIE 1, după ce a criticat guvernarea comunistă, a preluat din plin şi chiar cu asupra de măsură practicile ei abuzive, complăcându-se în exercitarea „dictaturii democratice”. Cu asemenea practici „democratice” interne, ne miră că Securitatea nu emite avize în cazul candidaţilor din partea Republicii Moldova la funcţia de judecător al Curţii Europene a Drepturilor Omului. Vorba lui Ion Muruianu: de ce atâta discriminare? Cu titlu de glumă amară am putea să ne întrebăm retoric: unde se uită guvernarea „europeană” şi de ce recurge la Securitate doar în cazul judecătorilor pentru instanţele naţionale, dar refuză să recurgă şi în cazul celor pentru instanţele internaţionale?

Ne-am fi aşteptat, de asemenea, ca toată floarea cea aleasă din AIE să sesizeze Curtea Constituţională asupra neconstituţionalităţii Legii privind verificarea titularilor şi a candidaţilor la funcţii publice nr. 271-XVI din 18 decembrie 2008, precum ne-am fi aşteptat ca guvernele Filat 1 şi Filat 2, sau interimarii Mihai Ghimpu şi Marian Lupu, şi ei corifei ai „democraţiei, drepturilor omului şi integrării europene”, să trimită Legea pentru expertiza de euroconformitate structurilor abilitate ale Consiliului Europei, potrivit angajamentelor asumate de Republica Moldova. Degeaba ne-am aşteptat, dacă nimeni nu a urnit un deget. Practicile KGB legitimate pe ultima sută de metri ai guvernării PCRM au fost asumate de AIE.

Nimeni nu-şi poate imagina, bunăoară, ca în capitale europene ca Bucureşti, Varşovia, Tallinn, Paris, Praga, Berlin sau Londra, serviciile de securitate din respectivele state să aibă, dincolo de calităţile şi criteriile profesionale prevăzute de lege, într-o societate democratică, dreptul de aviz în privinţa candidaţilor la funcţii publice. Cu atât mai mult nu se poate vorbi despre aşa ceva în cazul candidaţilor pentru ocuparea de funcţii în structurile europene, unde nici mama Securităţii nu este poftită să dea cu părerea, iar dacă s-ar da nu ar fi luată în serios. Poate că asemenea practici de sorginte totalitară mai sunt valabile pe undeva prin Bielorusia sau Turkmenistan, prin Coreea de Nord sau Cuba. Dar în Republica Moldova, sub guvernarea unei Alianţe pentru Integrare Europeană, recursul la Securitate, sprijinit pe un cadru legislativ abuziv, antidemocratic şi neeuropean, ne obligă să constatăm o perfectă continuitate între practicile PCRM, AIE 1 şi AIE 2.

Multă lume a spus de la bun început că noii guvernanţi de la Chişinău reprezintă, cu excepţiile de rigoare, o echipă tânără a bătrânului KGB, devenit între timp SIS, şi că, de fapt, forţând nota, numele corect al ţării ar trebui să fie, pentru a nu greşi în faţa adevărului, Republica Securistă Moldova. Unii au spus-o pe şleau, poate mai puţin rafinat, dar destul de limpede şi verde-n ochi, încă la 7 aprilie 2009, că o gaşcă de securişti tineri a înlocuit o gaşcă de securişti bătrâni şi că atotputernica Securitate rămâne peste toţi şi peste toate la Chişinău. Timpul va arăta cu lux de amănunte că aceste voci au avut dreptate, aşa cum am susţinut de la bun început, de când Legea privind verificarea titularilor şi a candidaţilor la funcţii publice, zămislită în măruntaiele SIS-ului, în propriul avantaj, fusese depusă spre adoptare în Parlament.

Aşa stând lucrurile, este legitim să ne întrebăm cine pe cine reprezintă şi cine pe cine completează? Alianţa pentru Integrare Europeană este instrumentul Securităţii sau Securitatea este instrumentul Alianţei pentru Integrare Europeană? Spaţiul unui articol de ziar nu ne permite să dezghiocăm aici şi acum un subiect atât de cuprinzător, dar el merită toată atenţia celor preocupaţi de fenomen.

Revenind însă la cazul Muruianu, trebuie să arătăm că, respectând procedurile, Nicolae Timofti, preşedinte al Consiliului Suprem al Magistraturii şi unul dintre cei patru candidaţi la funcţia de preşedinte al CSJ (alături de Raisa Botezatu, Constantin Gurschi şi Ion Muruianu), a conchis: „Se ia act de declaraţia domnului Muruianu de a ataca acest aviz în organul care l-a pronunţat. Se amână şedinţa până la primirea răspunsului de la organul competent”. Asta era! Securitatea burduşită de vechile cadre KGB, condusă de un pensionar KGB şi blindată cu o lege antidemocratică şi neconstituţională prin care sunt reabilitate practicile KGB, nu mai este Securitate! Ea se numeşte, ca şi pe timpul regimului Voronin, ca şi pe timpul regimurilor Lucinschi şi Snegur: ORGANUL COMPETENT!

Halal democraţie! Halal integrare europeană!