Croaţia încearcă să facă să dispară dialectul istroromân. Raport pe 2010 despre situaţia istroromânilor

Iulie 28, 2010

„Pe fondul activităţii Asociaţiei „Andrei Glavina”, înfiinţată la Triest în aprilie 1994, a editării primei publicaţii periodice în dialect istroromân de către Dr. Petru Raţiu, a participării la numeroase Congrese internaţionale ale U.F.C.E. şi ale Consiliului Europei, precum şi a organizării la Universitatea din Pola a Simpozionului „Istroromânii ieri, azi, mâine” în martie 2000, cu participare ştiinţifică şi oficială internaţională, existenţa graiului istroromân, unul dintre cele patru dialecte româneşti, a ajuns la cunoştinţa Consiliului Europei.

Ca semnatară a Chartei Europene a limbilor regionale şi minoritare – C.E.L.R.M.-, Croaţia se află sub monitorizarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei. La 12 martie 2008, Consiliul Europei –C.E.- a făcut public Raportul Comitetului său de Experţi privind aplicarea de către Croaţia a C.E.L.M..R., care prevede un mecanism de control pentru evaluarea periodică a aplicării acesteia. În capitolul 2, Raportul Comitetului de Experţi, „Evaluări privind aplicarea părţilor a II-a şi a III-a ale Chartei”, acesta se referă, în premieră absolută, la dialectul istroromân (subcapitolul 2.1.2, & 48, istroromâna).

Pe baza Raportului oficial al Comitetului de Experţi, deputatul din R. Moldova în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (A.P.C.E.), Vlad Cubreacov, a depus la 17 aprilie 2008 „Proiectul de Rezoluţie privind situaţia culturală dificilă a minorităţii istroromâne”, înregistrat ca document al C.E. cu nr. Doc. 11595, semnat de 34 de deputaţi din 20 de state membre ale Consiliului, cerând recunoaşterea drepturilor lingvistice şi culturale pentru comunitatea istroromână, în acord cu standardele europene.

Anterior, în vederea aderării Croaţiei la Uniunea Europeană, un pas a fost făcut printr-o decizie a Ministerului croat al Culturii din 27 august 2007 prin care graiurile istroromâne au fost declarate „bun cultural nematerial” şi incluse pe Lista bunurilor culturale croate nemateriale protejate. Se tratează de protecţia rezervată unor manifestări etno-folclorice, dar nu aceleia a unei limbi, prevăzute de C.E.L.R.M., care prevede, spre exemplu, grădiniţe de copii în limba populaţiei minoritare, ore la şcoală în limba aceleiaşi populaţii, emisiuni în graiul acesteia la TV şi radio local etc.

La manifestările în sprijinul populaţiei istroromâne, ca acelea ale „Asociaţiei Decebal” la Triest în anul 2007, şi la Sibiu, organizate împreună cu Asociaţia „Astra” în 2008, prilejuite de expoziţia de documente din istoria Istroromânilor a Doctorului Ervino Curtis, s-a răspuns pe teritoriul croat cu organizarea unui program coordonat de dna. Zvezdana Vrzic, finanţat de autorităţile regiunii Istria, de NYU (Universitatea din New-York), care se bucură şi de sponsorizarea TRACE, deşi dna Vrzic nu cunoaşte dialectul istroromân sau limba română şi în general nici o limbă romanică scrisă şi vorbită.

În cadrul acestui program a avut loc între 10-12 iulie 2009 la Jeian şi Suşnieviţa un seminar axat pe un proiect întitulat „Ocrotirea limbii vlaşchi sau jeianschi” care s-a repetat la 24 iunie 2010, la Suşnieviţa, consacrat aceluiaşi proiect al dnei Vrzic.

De la început se observă că limba este tratată foarte reductiv, fiind retezată de rădăcina şi legăturile ei fireşti cu limba română şi aceasta este o tendinţă – sau un program- care nu poate tutela o limbă în pericol iminent de dispariţie, ci numai a o slăbi (anula). În ce constă această „tutelă” sau ocrotire a zisei limbi „Vlaşchi sau Jeianschi”? Ea constă în simpla scriere la calculator, „digitalizare”, a unor scurte povestiri în graiul „vlaşchi” sau „jeianschi” şi în editarea unui CD audio, cu un vocabular minim, chemat „limba de saka zi” (limba de fiecare zi). Limba se preconizează a fi scrisă după ortografia croată şi s-a creat în acest scop un site pe internet, www. vlaski-zejanski.com şi cu aceasta se consideră rezolvată problema limbii!

Site-ul pe internet are patru minuscule compartimente, printre care acela întitulat „Glasovi zajednice” – Vocile comunităţii , ale unei comunităţi orientate însă numai spre trecutul recent iugoslav, de o generaţie, apoi compartimentul tot minuscul, chemat „Nauci” – Ştiinţă , în care se vorbeşte de originea limbii în mod extrem de sumar, din care rezultă doar că nu se ştie nimic precis de originea limbii, decât că ar fi ajuns cândva, prin secolul XVI, de undeva „din Balcani”.

– Documentele care atestă prezenţa Vlahilor (a Românilor) la 1181 la râul Tagliamento, la 1321 în insula Krk (Veglia), Actele de hotărnicie, „Atti di confinazione”, de la începutul secolului XIV în Istria, publicate de Carlo de Franceschi, care atestă prezenţa unei populaţii româneşti, etc., pentru a ne limita foarte, foarte mult, sunt complect ignorate-. Tot ce se recunoaşte este totuşi, că după toponomastică, etnia „vlahilor” era în trecut mult mai întinsă în Istria.  Despre triestinul Ireneo della Croce şi celebrul endoetnonim „Rumeri” – Rumeni cu n rotacizat- şi limba acestora, „foarte asemănătoare cu a Valahilor de la Dunăre”, mărturie scrisă şi publicată de Ireneo della Croce la 1698 în „Historia antica e moderna, sacra e profana, della citta’ di Trieste”, despre acelea mai vechi ale episcopului Tomasini de la Cittanuova în Istria (1650), sau despre „Jus valachicum” reconfirmat la 1436 de Hanz Frankapan – Giovanni Frangipane- ban de Croaţia şi Knez de Krk (Veglia), nu se menţionează nicăieri nimic, cum dealtfel nu se menţionează, în timpuri mult mai recente, de „Itinerarul în Istria” a lui Ioan Maiorescu (1857), de scrierile despre limbă ale lui Iosif Popovici, Sextil Puşcariu, Leca Morariu, Traian Cantemir, Matteo Bartoli, Petar Skok,  August Kovacec, sau acelea istorice ale lui Franz Miklosich, Konstantin Jirecek, Sextil Puşcariu, Silviu Dragomir etc., etc. ; cum nu se menţionează de şcoala cu ore de predare în dialect şi limbă română literară, a lui Andrei Glavina, la Suşnieviţa, între anii 1919 şi 1924.

În acest fel se creează imaginea unui popor al nimănui, fără origine şi nume, în afara istoriei, rătăcit cine ştie cum pe meleagurile Croaţiei, a cărui identitate este redusă la numele unui sătuc.

Ne îndoim că în acest mod se creează condiţiile pentru păstrarea şi conştientizarea valorii limbei de către populaţia locală, aşa cum afirmă în „programul de tutelă”, coordonatoarea acestei acţiuni.Căci în mod subînţeles, fără a o declara pe faţă, limba este considerată deja moartă şi unica perspectivă a ei este mumificarea într-un muzeu, fără perspectivă de limbă vie.  Se tratează deci o limbă încă vie, vorbită de vreo 500 de locutori în Istria, şi vreo trei ori mai mult în lume, dar în grav pericol de-a dispărea în scurt timp, la fel cum s-ar trata o limbă de mult timp moartă.

Salvarea nu poate consta în a băga fragmente de limbă într-un CD audio pe internet, ci trebuie să fie activă, prin transmiterea, aşa cum era până prin anii 1970, de la o generaţie la alta,  astăzi slăbită, şi de aceea este nevoie de transmitere vie ajutată şi prin grădiniţe de copii – căci limba se poate studia, dar nu învăţa de copii preşcolari prin internet, ca limba aztecilor-, de un profesor calificat pentru învăţarea chiar facultativă a limbii la şcoală, şi încurajarea ei prin emisiuni la TV şi radio locale, dacă intenţiile de „revitalizare” ale limbii sunt  sincere, şi nu simplu etnobusiness şi ipocrizie.

Drepturile lingvistice ale cetăţeanului viu nu pot fi puse pasiv într-un muzeu de antichităţi, ele trebuie să se manifeste în mod activ, în viaţa de zi cu zi a comunităţii. Eforturile Croaţiei, la care trebuie să se asocieze România, căci nu se tratează de o populaţie fără nume, legături şi origine, aşa cum este tratată în proiectul susamintit, „Ociuvanie vlaşkog ili jeianskog iezica”, ar trebui făcute în sensul  bunei credinţe şi al aplicării legilor europene şi al tratatelor bilaterale, în virtutea cărora mica comunitate croată din România, nu este considerată în mod reductiv „caraşoveană”, ci se bucură de toate drepturile, i se recunoaşte o origine şi o limbă, are şcoli finanţate de statul român, etc.

Ne disociem de aceea de încercarea de rupere a graiului istroromân de limba română, de anulare a etnonimului de Rumeri – de la Romanus,Rumân, Rumăr -, astăzi legitim exprimat în sintagma istroromâni, şi exprimăm opinia că măsurile preconizate care fac tabula rasa de istoria şi filologia acestui ram al romanităţii, reducându-le la nivelul unor persoane fără competenţă culturală, nu pot fi acceptate de comunitatea ştiinţifică şi de cea a statelor europene.
Ne disociem, de aceea, de măsurile de faţadă, de „ochii lumii”, care riscă să confunde salvarea unei limbi cu înhumarea ei, şi cerem în schimb aplicarea standardelor europene”.

Raportul este redactat de Asociaţia culturală istroromână „Andrei Glavina”, pentru conformitate Dr.Petru Raţiu si este destinat uzului Ministerului de Externe, Departamentului pentru Romanii de Pretutindeni, al Ambasadorului României la C.E., Dl. Stelian Stoian, al Academiei Române şi al Instituţiilor de Cultură.

sursa: rgnpress.ro

Vezi şi alte materiale la temă:

https://cubreacov.wordpress.com/2008/05/08/istro-romanii-trebuie-salvati/

https://cubreacov.wordpress.com/2008/03/28/dialectul-istro-roman-si-romanii-din-istria-croatia-in-atentia-consiliului-europei/

https://cubreacov.wordpress.com/2008/04/16/situatia-culturala-dificila-a-minoritatii-istro-romane-grav-amenintate/


Despre republica prezidenţială şi cea parlamentară. Vlad Cubreacov, în discuţie cu dr. Norbert Neuhaus din Germania

Iulie 22, 2010

– Îl avem astăzi în studio pe domnul Norbert Neuhaus, expert german, doctor în economie al Universităţii Sorbona din Franţa şi consultant al Fundaţiei europene Robert Schuman din Luxemburg. Domnul Neuhaus este coautor al unui studiu important, intitulat „Dezideratul reformei constituţionale în Republica Moldova”, întrucât dumnealui este un bun cunoscător al realităţilor politice, economice şi sociale din ţara noastră, un observator atent şi fin al evoluţiilor din Republica Moldova. Subiectul pe care ne propunem să-l discutăm astăzi ţine de reforma constituţională şi de referendumul preconizat pentru data de 5 septembrie 2010. Domnule Neuhaus, aş vrea să vă întreb pentru început care sunt tipurile de republici de pe continentul nostru? Credeţi că am putea face o trecere în revistă a modelelor care ne stau la dispoziţie pentru a vedea care ar fi opţiunea optimă de urmat de către Republica Moldova?

– Mai întâi aş vrea să vă mulţumesc pentru posibilitatea de a aborda acest subiect. Cât priveşte întrebarea formulată, trebuie să arătăm că există trei tipuri de republici. Republica prezidenţială, cel mai cunoscut exemplu fiind cel al Statelor Unite, care au un preşedinte ca şef al Executivului. Un caz aparte este reprezentat de către Franţa, cu un preşedinte care dispune de puteri reale cu mult mai largi decât cele fixate în Constituţie.

– Dacă forţăm termenii, putem spune că în Franţa funcţionează un sistem apropiat de cel monarhic, în condiţiile republicii…

– Întocmai. Republica parlamentară este al doilea model.  Republici parlamentare sunt, de exemplu, Germania, Italia şi alte ţări. În aceste republici, Parlamentul este cel care nu doar adoptă legile, dar decide şi cine va fi reprezentat în Guvern. O asemenea situaţie asigură o transparenţă maximă pentru orice alegător. În Germania, ca să mă refer la modelul din ţara mea, partidele politice prezintă în alegerile parlamentare nu doar o listă de candidaţi, ci şi candidatura pentru funcţia de Cancelar federal. Astfel, orice alegător ştie din timp cine va fi în fruntea Executivului german dacă votează pentru un partid sau altul. Acest model asigură transparenţa, dar şi o claritate în ceea ce priveşte responsabilitatea asumată de partidele politice.

– Ne rămâne al treilea model…

– Republica semiprezidenţială, cum este cazul României, Ucrainei şi al altor ţări, în care nu este foarte clar cine deţine puterea cu adevărat. Atât Preşedintele, cât şi Parlamentul sunt aleşi direct, ambele instituţii susţinând că poporul le-a încredinţat mandatul în mod direct.

– Astfel, Parlamentul şi Preşedinţia se situează pe picior de egalitate şi de competiţie sau concurenţială…

– Problema constă în faptul că Guvernul este desemnat de Preşedinte, urmând a primi votul de încredere al Parlamentului. Dacă există un conflict între Preşedintele ales direct şi Parlamentul ales direct, Guvernul rămâne în incertitudine, pentru că nu este clar care dintre cele două instituţii alese direct are de spus cuvântul final. Într-o asemenea situaţie, toate energiile politice se vor consuma într-o ceartă nesfârşită pentru putere între cele două instituţii, iar Executivul nu va putea lucra aşa cum trebuie.

– Energiile nu se conjugă, ci merg în paralel şi acest paralelism dăunează stabilităţii politice a ţării…

– Nu doar în paralel, ci conduc la o adevărată stare de blocaj. Am văzut, de exemplu, în România cât timp şi energii au fost risipite cu referendumul anti-Băsescu, iniţiat de Parlament etc., etc. Şi acum, ca să mă refer la Republica Moldova, se cuvine să întreb dacă vă doriţi cearta politică şi lupta politicianistă. Bine, în acest caz, trebuie să procedaţi la alegerea directă a preşedintelui. Eu consider că un asemenea model nu este bun pentru Republica Moldova şi că republica parlamentară ar fi proiectul politic cel mai potrivit, când este clar cine şi de ce răspunde, când majoritatea parlamentară decide cine va conduce Executivul acestei ţări. Iar rolul Preşedintelui trebuie să fie mai mult reprezentativ, constituind un factor de unitate şi un formator al culturii politice a populaţiei…

– Deci, Preşedintele ca factor de unitate, de mediere şi de reprezentare… În spaţiul ex-sovietic avem, practic, un singur model de republică, cea prezidenţială, excepţie făcând Ucraina, ca republică semiprezidenţială, după cum aţi remarcat mai sus. Aşa sau altminteri, observăm că modelul de republică prezidenţială, confirmat crestomatic de Bielorusia lui Aleksandr Lukaşenko şi Turkmenistanul lui Turkmenbaşi, începe să fie abandonat. Vedem că evoluţiile dramatice de anul acesta din Kârgâzstan au condus către un deznodământ logic, când, iată, în toamna curentă, se organizează un referendum pentru adoptarea modelului de republică parlamentară. În Kârgâzstan se consideră că o concentrare a puterii politice într-o singură mână poate dăuna intereselor majore ale statului şi ale societăţii.

Este  adevărat, deoarece în condiţiile unei mentalităţi care vine din trecutul sovietic, a ideii de verticală a puterii şi de intervenţie a Preşedintelui în toate domeniile care ţin de viaţa de zi cu zi a cetăţenilor, o republică prezidenţială va fi mereu sub tentaţia de a se transforma într-o dictatură. De aceea gândesc că, în cazul Republicii Moldova, modelul de republică prezidenţială trebuie să fie respins. Tocmai pentru motivul că Republica Moldova doreşte să evolueze pe o cale democratică, este necesar să păstrăm modelul de republică parlamentară. Însă trebuie să fim atenţi şi în cazul republicii parlamentare, pentru a nu admite o concentrare prea mare a puterii politice nici în Legislativ. Spun asta pentru că trebuie să fim atenţi ca nu cumva, concentrând puterea la nivel central, să nu aibă de suferit autonomia locală, fără de care orice regim, fie şi parlamentar, începe să aducă a regim dictatorial. În Republica Moldova avem o situaţie şi mai complicată, deoarece reforma constituţională din anul 2000 nu a fost dusă la bun sfârşit.

– Atunci am avut o semireformă, doar jumătăţi de măsură.

– Reamintesc faptul că preşedintele Lucinschi, ales în mod direct, în logica celui aflat la putere, şi-a dorit mai multe competenţe…

– În timpul sovietic, domnul Lucinschi a fost foarte mulţi ani secretar II al Comitetului Central al Partidului Comunist din Tadjikistan, de aceea poate că modelul asiatic a fost unul tentant pentru el…

– Da. Era şi normal. Orice persoană aleasă preşedinte de ţară doreşte să aibă mai multe competenţe şi influenţă. Este oarecum logic.

– Asta este o logică cumva egoistă, nu este logica omului de stat responsabil…

– Exact, dar logica egoistă este şi ea omenească: dacă am posibilitatea de a influenţa, doresc să influenţez. El şi-a dorit mai multe competenţe şi a cerut un referendum. În 1999 a avut loc referendumul, care a fost respins, mai bine zis nu a fost valabil din cauza numărului insuficient de alegători care s-au prezentat la urne. Asta ne arată foarte bine că societatea din Republica Moldova nu a vrut un regim prezidenţial. După care a fost operată reforma constituţională din 2000, pentru a se merge spre o republică parlamentară. Din păcate însă, nu au fost făcuţi toţi paşii necesari pentru stabilirea unei republici parlamentare echilibrate. De aceea, avem într-adevăr nevoie de o reformă constituţională aici, în Republica Moldova, dar întrebarea scoasă acum la referendum – „Vreţi un preşedinte ales direct?” –  va fi un pas înapoi, către un sistem prezidenţial, cu toate riscurile pe care le comportă acesta. Sistemul actual din Republica Moldova se situează între republica parlamentară şi cea semiprezidenţială. Astfel, preşedintele poate exercita destule presiuni asupra Parlamentului dacă nu este acceptată candidatura propusă de el pentru funcţia de prim-ministru.

– Republica Moldova a avut o altfel de situaţie până în anul 2000, când eram nevoiţi să asistăm la certuri nesfârşite între Preşedinte şi Parlament. Această competiţie nesănătoasă a fost remarcată de toată lumea. Tocmai asta a impus reforma constituţională care, din păcate, nu a fost dusă până la capăt. Rămânând pe logica semireformei din anul 2000, ar fi trebuit să mergem înainte, să nu facem cale întoarsă, pentru că ar însemna să revenim în anii 90, când şeful statului putea, bunăoară, decide în numele ţării, fără consultarea Parlamentului şi a Guvernului. Este ilustrativ şi crestomatic cazul aderării Republicii Moldova la CSI. La reuniunea şefilor de stat de la Alma Ata, din 1991, preşedintele Snegur a semnat documentul de aderare a Republicii Moldova la această organizaţie regională din spaţiul ex-sovietic, fără consultarea Legislativului şi Executivului ţării. Populaţia a aflat din presă despre această decizie de mare răspundere, cu consecinţe pe termen lung asupra statului şi istoriei noastre. Acest caz, luat în sine, îmi pare periculos. Şi Germania a avut o experienţă de concentrare a puterii în mâinile unui singur om, dar iată că nemţii au tras învăţăminte din experienţa istorică amară, îmbrăţişând modelul de republică parlamentară, în care este asigurat un echilibru real între puteri şi o stabilitate a ţării în general.

– Da. Aş dori să menţionez încă un punct care îmi pare important. Situaţia actuală, determinată de  Constituţia în vigoare, cu acest mod de repartizare a competenţelor dintre Preşedinte, Guvern şi Parlament, lasă loc pentru instituirea unei republici prezidenţiale, mai bine zis prezidenţialiste, cum am văzut în cazul mandatului prezidenţial al domnului Voronin, care a promovat ideea de verticală a puterii, a dispus de o majoritate parlamentară confortabilă şi a fost, în acelaşi timp, şi şef de partid. Am avut, în acest caz, o concentrare excesivă a puterii în mâna unei singure persoane care a ajuns Preşedinte de ţară. Iar o asemenea situaţie nu putea conduce decât la  slăbirea proceselor democratice. De aceea, mă gândesc că o reformă constituţională trebuie făcută în Republica Moldova până la capăt, pentru instituirea modelului de republică parlamentară. În acest sens, trebuie făcut un referendum. Din păcate însă, din câte am auzit până acum, întrebarea va fi, la 5 septembrie, alta.

– Întrebarea se va referi doar la modalitatea de alegere a şefului statului.

– Problema cu care se confruntă astăzi Republica Moldova nu ţine numai de Constituţie. Aveţi o problemă care ţine mai mult de cultura politică. Există aici multe antagonisme politice, dar nu există oameni de stat, deputaţi, care să aibă noţiunea binelui comun pentru ţară. În Germania, bunăoară, acum cinci ani am obţinut la alegerile parlamentare nişte rezultate care lăsau loc doar unei singure combinaţii politice. Astfel, creştin-democraţii şi social-democraţii au format o coaliţie largă. Iar creştin-democraţii şi social-democraţii sunt ca şi focul cu apa. Rezultatele alegerilor însă i-au constrâns pe aceşti concurenţi tradiţionali să lucreze împreună. A fost destul de greu să formăm un guvern, dar ambele partide şi-au asumat responsabilitatea pentru binele comun al ţării, pentru că nu ne puteam permite repetarea alegerilor până să obţinem un rezultat convenabil unui sau altui partid. De aceea, constat că problema dumneavoastră actuală nu este una constituţională, ci de cultură politică. Bineînţeles că nici Constituţia nu este perfectă, iar reforma începută în 2000 trebuie dusă la bun sfârşit.

– La un final logic…

– Iar cu experienţa acumulată de noi în Europa trebuie să vedem care ar fi soluţia cea mai bună pentru Republica Moldova.  În studiul ştiinţific „Dezideratul reformei constituţionale în Republica Moldova”, pe care l-am elaborat împreună cu domnul Ghenadie Vaculovschi, am prezentat ce posibilităţi şi modalităţi de acţiune ne stau la dispoziţie. Dacă poporul din Republica Moldova doreşte cu adevărat democraţie şi libertate, avem nevoie de o republică parlamentară şi, ceea ce este foarte important în condiţiile unei ţări mici ca a dumneavoastră, avem nevoie şi de o autonomie locală puternică, cu bani, adică dispunând de bugete locale bine completate, astfel încât să putem aplica principiul subsidiarităţii.

– Autonomia financiară locală este deosebit de importantă, întrucât poate conferi substanţă ideii de autonomie şi democraţie în general.

– Întocmai. Având aceste două elemente, pe de o parte, republica parlamentară, iar, pe de altă parte, autonomia locală şi autonomia financiară reală, democraţia va deveni funcţională. Bineînţeles că rămâne concurenţa dintre fiecare comună şi oraş, ai căror primari trebuie să se mişte pentru atragerea de avantaje pentru localităţile lor. În plus, important este ca fiecare alegător să ştie, în condiţiile de transparenţă a puterii, cine şi de ce este responsabil. Dacă avem un Preşedinte ales direct şi un Parlament ales direct, precum şi un Guvern care depinde şi de Preşedinte, şi de Parlament, vom asista la un blocaj, pentru că nu este clar cine şi de ce răspunde în stat. În consecinţă, aveţi o discuţie interminabilă despre putere, iar problemele grave ale ţării nu sunt rezolvate, întrucât Guvernul este blocat din cauza jocului pentru putere.

– Ca observator neutru şi imparţial, dintr-o parte, ca expert străin, dar şi ca un bun cunoscător al realităţilor din ţara noastră, aşa cum spuneam şi în debutul acestui interviu, care ar fi în concluzie recomandarea dumneavoastră legată de acest referendum preconizat pentru 5 septembrie anul curent?  Este bun sau nu acest referendum, aşa cum ni se prezintă, şi care este sarcina alegătorilor moldoveni în acest moment de mare răspundere?

– Am spus deja clar că acest referendum vă conduce în trecut. Adică este un pas înapoi, spre o situaţie pe care Republica Moldova a trăit-o deja.

– Ni se spune că ar fi un pas înainte. Într-adevăr este un pas înainte, însă pe o direcţie greşită…

– Da, este o direcţie greşită. Nu este un pas spre o democraţie adevărată, ci un pas care atrage foarte multe riscuri de a vă pomeni cu un regim cu mult mai autoritar. De aceea, regret mult că întrebarea supusă referendumului este o întrebare parţială şi nu le dă alegătorilor posibilitatea să facă o alegere adevărată. Ca un bun democrat le dau tuturor cetăţenilor sfatul să meargă la vot. Un referendum este întotdeauna o posibilitate reală de exprimare a voinţei poporului. Mergeţi la vot, dar votaţi cu NU, dacă doriţi o democraţie funcţională, aşa cum am arătat şi mai sus. Acesta este sfatul meu. Dacă aş fi cetăţean moldovean, aş vota anume în acest sens.

– Domnule Neuhaus, vă mulţumesc din toată inima pentru aceste cuvinte şi idei pe marginea subiectului discutat astăzi şi vă aşteptăm şi cu alte ocazii în studioul nostru.

– Şi eu vă mulţumesc.


Într-un singur an milionarul Filat a devenit miliardar, crescându-şi averea de 100 de ori

Iulie 22, 2010

Miliardarii moldoveni în dolari sunt cinci, informează agenţia electronică rusă Rosbalt, făcând un clasament al celor mai bogaţi oameni din spaţiul ex-sovietic. Primul în top se situează miliardarul Gabriel Stati, a cărui avere este estimată la 2,5 miliarde de dolari SUA. Poziţia secundă este ocupată de Vladimir Plahotniuc, cu 2 miliarde de dolari, proveniţi din afaceri în domeniile petrolier, financiar-bancar, hotelier şi al presei. Premierul Vladimir Filat, asociat al multimiliardarului Dinu Patriciu din România, deţine proprietăţi în valoare de 1,2 miliarde de dolari, fiind al treilea în clasamentul miliardarilor din Republica Moldova. Filat este urmat de Valeriu Pasat, cu o avere estimată la 1,1 miliarde de dolari, care i-au revenit din comerţul cu gaze naturale, petrol şi energie electrică. Al cincilea miliardar moldovean este Nicolae Ciornâi, care deţine proprietăţi în valoare de 1 miliard de dolari.

Agenţia Rosbalt menţionează că Oleg Voronin a ieşit din clasamentul miliardarilor, întrucât averea sa este estimată la 0,7 miliarde de dolari, faţă de 1 miliard anul trecut.

De menţionat că cel mai mare salt l-a făcut în ultimul an premierul Vladimir Filat, devenind din multimilionar miliardar în dolari. Amintim că Vladimir Filat a indicat în declaraţia sa de avere depusă la Comisia Electorală Centrală, în vederea participării la alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009, că, în perioada 1 ianuarie 2007 – 31 decembrie 2008, a obţinut venituri în valoare de 1 milion şi 229 854 de lei, deţinând doar o casă de locuit cu suprafaţa de 376,3 metri pătraţi (situată în strada Gurie Grosu nr. 27), un automobil marca BMW 760 (fabricat în 2005), un automobil TOYOTA RAV4 (fabricat în 2001) şi un automobil marca NIVA VAZ 21213. Vladimir Filat a declarat aceeaşi avere şi cu ocazia alegerilor parlamentare anticipate din 29 iulie 2009.

Presa de la Chişinău a scris că valoarea casei premierului Filat s-ar estima la 4,6 milioane de lei, arătând că celelalte bunuri imobiliare deţinute de Filat ar depăşi valoarea de 11,5 milioane de lei. Cumulate, aceste venituri şi proprietăţi se estimează la circa 11,6 milioane de dolari.

Vladimir Filat nu a inclus în declaraţiile sale de avere prezentate CEC nici un alt bun, tăinuind faptul că ar deţine acţiuni, obligaţiuni sau cambii. Cele două declaraţii publice de avere ale lui Vladimir Filat sunt disponibile pe pagina electronică a CEC şi pot fi accesate de oricine.  Singura deosebire dintre cele două declaraţii de avere este de natură onomastică şi constă în faptul că prima a fost făcută de către Filat Vladimir, iar a doua de către Vlad Filat.

Potrivit informaţiilor făcute publice, averea lui Vladimir Filat a crescut în doar un an de zile de la 11,6 milioane dolari la 1, 2 miliarde de dolari, multiplicându-se de circa 100 de ori.

Conform declaraţiilor de avere prezentate CEC, actuala coaliţie de guvernământ cuprinde 30 de milionari, un record absolut în istoria Republicii Moldova, cea mai săracă ţară din cele 48 de pe continent.

FLUX


POZIŢIA PARTIDULUI POPULAR CREŞTIN DEMOCRAT FAŢĂ DE REFERENDUMUL DE MODIFACARE A CONSTITUŢIEI

Iulie 16, 2010

PPCD apreciază că escaladarea conflictului între puterea liberală şi opoziţia comunistă pe parcursul ultimului an a aprofundat criza politică. Ea s-a agravat ca urmare a insistenţei atât a comuniştilor, cât şi a coaliţiei liberale de a-şi promova propriii candidaţi la funcţia de preşedinte al ţării în scopul preluării cu orice preţ a întregului control asupra puterii de stat. Astfel, atât liberalii, cât şi comuniştii au arătat egoism politic, incapacitate de dialog şi nedorinţă de a găsi compromisuri rezonabile. Reforma constituţională a fost compromisă. Societatea este împărţită în două tabere beligerante. Criza politică adânceşte criza economică şi are consecinţe sociale deosebit de grave.

Republica Moldova  are nevoie de stabilitate, de oameni de stat responsabili şi de echilibru între forţele politice. Dar, întrucât interesele de partid prevalează în ambele tabere asupra celor naţionale, s-a ajuns la decizia greşită de a convoca un referendum. Referendumul pentru modificarea Constituţiei nu reprezintă o soluţie de depăşire a crizei. După eventualele alegeri prezidenţiale, indiferent de faptul cine va învinge, cauzele conflictului nu vor fi eliminate.  Dimpotrivă, criza politică se poate agrava şi mai mult.

Constituţia adoptată la 29 iulie 1994 prevedea alegerea preşedintelui de către întregul popor. Cu regret, însă, încă de la început Legea fundamentală îi acorda şefului statului competenţe prea largi, inclusiv dreptul de a forma Guvernul, în timp ce Parlamentului îi revenea doar un rol decorativ în acest proces. La 5 iulie 2000 Constituţia a fost modificată în favoarea unui regim parlamentar. Din păcate, însă, atunci a fost făcut doar primul pas spre renunţarea la modelul autoritar de exercitare a puterii, spre o democraţie reprezentativă şi funcţională. Deputaţii s-au limitat doar la modificarea procedurii de alegere a preşedintelui în Parlament şi nu au redus împuternicirile acestuia. Iar norma cu privire la numărul minim de voturi de trei cincimi, adică 61 din 101 voturi, necesară pentru alegerea peşedintelui, s-a dovedit a fi o capcană. Cu atât mai mult cu cât preşedintele în exerciţiu a căpătat dreptul de a dizolva Parlamentul în cazul nealegerii noului şef al statului.

Din păcate, propunerea adresată încă în 2005 de către PPCD preşedintelui Vladimir Voronin de ajustare a normelor constituţionale la modelul de republică parlamentară a fost ignorată. Nedorinţa de a da curs acestei reforme a fost determinată de speranţa că după alegerile din 2009 comuniştii vor avea destule mandate pentru a-şi menţine funcţia de şef al statului şi, prin urmare, vor domina în continuare asupra întregului sistem politic al ţării. Iar după alegerile din 2009 a devenit evident că liderii AIE urmăresc exact acelaşi scop.

Recenta decizie a coaliţiei de guvernământ de a organiza referendumul din 5 septembrie şi ulterioara alegere a şefului statului prin vot direct de către popor urmăreşte subordonarea întregii puteri în stat viitorului preşedinte. În felul acesta devine clar că  scopul adevărat al guvernanţilor este păstrarea „verticalei puterii”, a regimului autoritar ca mecanism de control asupra societăţii.

Dorinţa de a concentra toată puterea în mâinile viitorului preşedinte urmăreşte crearea unor majoritaţi parlamentare proprezidenţiale prin distrugerea unităţii grupurilor parlamentare şi atragerea deputaţilor în rândurile clientelei şefului statului. Aceştia pot fi corupţi prin acordarea de funcţii în Guvern sau prin oferirea unor scheme financiare aducătoare de beneficii susţinătorilor preşedintelui.  Astfel, Parlamentul riscă să se transforme dintr-un organ reprezentativ suprem într-o anexă a instituţiei prezidenţiale, dominate de interese de tip mafiot. Concentrarea puterii în mânile preşedintelui va determina continuarea practicii de menţinere a celor mai profitabile genuri de activitate economică  sub controlul unor grupări oligarhice din jurul şefului statului. Astfel, menţinera monopolurilor va descuraja mediul de afaceri, va respinge investitorii străini şi va frâna dezvoltarea economică a ţării în ansamblu, ceea ce, în definitiv, va aprofunda sărăcia.

Dacă referendumul şi alegerile prezidenţiale directe vor avea loc,  indiferent de faptul cine le va câştiga, “verticala puterii” va rămâne o formă antidemocratică de guvernare a ţării atâta timp cât nu vor fi modificate articolele 78, 85 şi 98 ale Constituţiei. Aceste modificări trebuie să vizeze simplifiacrea procedurii de alegere a preşedintelui în Parlament, desemnarea candidaturii Primului ministru de către majoritatea parlamentară, eliminarea normei de dizolvare a Parlamentului de către preşedinte, operarea de remanieri guvernamentale prin votul majorităţii parlamentare şi depunerea jurământului de către membrii Guvernului în faţa Parlamentului cu participarea şefului statului. Acesta trebuie să fie ales pe un termen de cinci ani, astfel încât alegerea lui să fie decalată de ciclurile electorale parlamentare. De asemenea, este important ca prin Constituţie să fie stabilită incompatibilitatea calităţii de preşedinte al republicii cu cea de membru al unui partid politic. Astfel, se va asigura independenţa şi echidistanţa preşedintelui, care trebuie să reprezinte unitatea naţiunii şi să constituie un factor de echilibru şi stabilitate politică.

PPCD consideră că soluţia optimă de depăşire a blocajului constituţional  poate fi atinsă prin stabilirea unor relaţii democratice şi echilibrate dintre Preşedinte, Parlament şi Guvern. O astfel de situaţie poate fi atinsă doar prin opţiunea  în favoarea modelului de republică parlamentară.

PPCD lasă la latitudinea fiecărui alegător dreptul de a participa sau nu la referendum şi îşi exprimă regretul că partidele parlamentare, atât de la putere, cât şi din opoziţie, s-au arătat incapabile să dialogheze şi să coopereze pentru a dezlega criza politică în Parlament. Comuniştii şi liberalii se fac vinovaţi în egală măsură de aprofundarea crizei şi de irosirea iresponsabilă a unor sume enorme de bani pentru un referendum inutil, ambele tabere fiind mânate de interese de grup în detrimentul binelui comun şi al fiecărui cetăţean.

16 iulie 2010

Iurie ROŞCA, Preşedinte PPCD


Mitropolia Basarabiei se sprijină pe jertfa martirilor ei

Iulie 15, 2010

Vlad Cubreacov, în discuţie cu părintele Viorel Cojocaru, preot paroh al „Bisericii Inimii Tăcute” din Chişinău

– Oaspetele nostru de astăzi este părintele Viorel Cojocaru de la „Biserica Inimii Tăcute” din Chişinău, preot al Mitropoliei Basarabiei, unul dintre puţinii clerici din Republica Moldova care s-a preocupat îndeaproape de trecutul Bisericii noastre şi, mai ales, de martirajul preoţilor, credincioşilor şi credincioaselor din Mitropolia Basarabiei începând cu luna iunie 1940, după 1944, dar şi de-a lungul perioadei ocupaţiei sovietice. Efortul pe care l-a făcut părintele Viorel Cojocaru vine în completarea efortului Mitropoliei Basarabiei dintre 1941 şi 1944, când mitropolitul de vrednică amintire Efrem Enăchescu a iniţiat, în 1942, alcătuirea unui Martirologiu al Bisericii basarabene, cuprinzând atunci 56 de preoţi şi credincioşi martiri. Constatăm acum, după efortul susţinut al părintelui Viorel Cojocaru, că Martirologiul, pierdut între timp, este cu mult mai cuprinzător. Părinte Viorel, în această etapă a cercetării făcute de Sfinţia Voastră, ce ne puteţi spune despre dimensiunea jertfei clericilor şi credincioşilor din Mitropolia Basarabiei începând cu anul 1940?

Imediat după venirea trupelor ruseşti în Basarabia, în 1940, preoţii s-au împărţit în trei categorii. Unii s-au repatriat în România, alţii au rămas pe loc, în Basarabia, mizând pe faptul că ruşii nu vor sta mult aici. Iar a treia categorie – a celor care au întâmpinat cu flori Armata Roşie invadatoare. Ca exemplu, aş putea aduce aici numele arhimandritului Varlaam Chiriţă, care, după ce a făcut acest păcat, a suferit enorm de pe urma ateismului sovietic din Basarabia. Trebuie să recunoaştem că, în acel timp, preoţii din Basarabia nu au reuşit să fixeze pe hârtie toate ororile întâmplate în Biserică, începând cu 28 iunie 1940. Totuşi, ni s-au păstrat până astăzi mai multe mărturii, în periodicele timpului. O sursă importantă de documentare sunt şi jurnalele scrise de preoţii basarabeni refugiaţi peste Prut, cum sunt, bunăoară, jurnalele părintelui Paul Mihail, ale preoţilor Sergiu Roşca, Vasile Ţepordei sau Cicerone Ioniţoiu, care au schiţat despre pagubele suferite de Biserica Ortodoxă Română din Basarabia. Ne-au rămas, de asemenea, mărturii şi de la preoţii rămaşi la datorie, cum ar fi cazul clericilor Constantin Popovici, Leonid Antonovici, Armando Zavatta (cred că este vorba de un pastor luteran) de la Bălţi, care, la 28 iunie 1954, mărturiseşte, printr-o scrisoare adresată mitropolitului Visarion Puiu, că dintre preoţii rămaşi în cuprinsul Episcopiei Hotinului, 100 nu mai erau. Tot în scrisoare se mai aminteşte şi despre soarta catedralei de la Bălţi, a reşedinţei episcopale de atunci, precum şi soarta unor preoţi rămaşi la misiune.

– Era vorba de 100 de preoţi deportaţi sau ucişi de sovietici?

Da, doar de preoţii ucişi.

– Şi doar din Episcopia Hotinului, păstorită altădată de episcopul Visarion Puiu?

Întocmai. Situaţia descrisă de preotul Armando Zavatta nu-i viza şi pe martirii din Episcopia Cetăţii Albe-Ismail şi din Arhiepiscopia Chişinăului. Dânsul mărturisea soarta întregii episcopii a Hotinului, precum şi a slujitorilor.

– Ne puteţi da câteva exemple?

Vreau să vă dau câteva exemple eroice ale unor preoţi, nu neapărat din cuprinsul Episcopiei de Hotin. M-a impresionat mult viaţa şi sfârşitul martiric al preotului Mihei Miziumschi din comuna Volintiri, judeţul Cetatea Albă, astăzi în raionul Ştefan Vodă. Părintele Mihei Miziumschi era un adevărat român, un preot cărturar atât el, cât şi preoteasa, având funcţie de mare răspundere în cadrul liceului din comună. În revista Luminătorul din 1941, părintele Sergiu Roşca vorbeşte despre martiriul preotului Mihei Miziumschi. În paranteză fie spus, trei izvoare diferite ne confirmă că în 1940 şi 1941, doar în comuna Volintiri, agenţii NKVD au împuşcat 16 preoţi basarabeni, ale căror nume ne rămân deocamdată necunoscute.

– Potrivit unor mărturii publicate în 1942, primul preot martirizat în Basarabia a fost părintele Gheorghe Munteanu de la parohia Regina Maria din Ismail, ucis de sovietici, la vârsta de doar 31 de ani…

Da, acest prim martir basarabean, născut la 22 aprilie 1909, licenţiat în teologie, hirotonit preot în decembrie 1931, pe seama parohiei Neruşai, din Ismail, a îndurat batjocuri şi torturi inimaginabile. Şi-a primit moartea în faţa catedralei din Ismail, unde, după ce a fost arestat, tuns şi bărbierit, cerându-i-se să renunţe la credinţa creştină şi neobţinând acest lucru, criminalii i-au sfărâmat capul de treptele catedralei, deci a fost ucis, în văzul tuturor, în prima zi a ocupaţiei sovietice, chiar pe treptele bisericii. Trupul acestui mucenic a zăcut câteva zile pe scările bisericii, fără a putea fi cules şi înmormântat după rânduiala creştinească. Revenind însă la cazul preotului martir Mihei Miziumschi, trebuie să menţionăm că acesta era fiul preotului Grigore Miziumschi. S-a născut în 1899, a absolvit Seminarul Teologic din Chişinău şi Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuţi. În 1932 a fost hirotonit. Cunoscând de ce sunt capabili sovieticii şi ce riscuri îl pasc, părintele nostru Mihei Miziumschi a plecat din sat, hălăduind prin pădurile şi locurile din apropierea satului Volintiri. Fiica sa mai mică era cea care îi aducea câte ceva de mâncare, iar când aceasta era împiedicată de NKVD-işti şi de sovietici, în general, părintele Mihei se hrănea cu fructe şi chiar cu iarbă. La sfârşitul lunii iulie 1941, anunţat fiind că soldaţii sovietici s-au retras la Căuşeni, părintele Mihei s-a pornit spre casă, dar nu a mai ajuns să stea acolo, întrucât cineva l-a turnat şi soldaţii NKVD-ului au şi venit îndată la locuinţa sa. Ni s-a păstrat mărturia dialogului purtat atunci între părintele Mihei Miziumschi şi NKVD-işti:

–                     Scoală, popo, şi urmează-ne!

–                     Daţi-mi voie să cinez măcar.

–                     Unde te ducem nu-ţi trebuie să mănânci. Scoală!

–                     Daţi-mi voie să-mi iau nişte haine călduroase, spuse părintele, simţind că îl aşteaptă arestarea şi deportarea.

–                     Nu-ţi mai trebuie…

Într-adevăr nu i-au mai trebuit haine, căci numai peste câteva ore soţia lui îndurerată şi copila l-au găsit scos din sat şi împuşcat mişeleşte cu cinci gloanţe în ceafă. Aşa sfârşeşte muceniceşte unul dintre preoţii Mitropoliei Basarabiei.

– A fost un bun român şi un ostaş vrednic al lui Hristos, un om care şi-a pus viaţa pentru Biserica Lui…

Tot părintele Sergiu Roşca, în ultimul număr al revistei Luminătorul, la rubrica „In memoriam”, ne lasă mărturie că preoteasa Elisabeta Miziumschi şi fiiculiţa Sofia au fost împuşcate de sovietici la doar cinci zile după ce fusese împuşcat părintele Mihei.

– Unde sunt înmormântaţi aceşti preoţi şi credincioşi martiri?

Am încercat să discut cu cineva din Volintiri, dar nu am primit un răspuns mulţumitor. Urmează să căutăm în continuare, să găsim alte mărturii şi informaţii, sunt convins că atunci, creştinii satului şi-au înmormântat preotul cu toată cinstea cuvenită.

– Aceasta nu este singura familie de preot exterminată în întregime. Şi alte familii de preoţi au avut aceeaşi soartă.

Este, bunăoară, cazul preotului martir Dimitrie Ciornei din parohia Clincăuţi, judeţul Hotin, care a fost împuşcat împreună cu preoteasa. Sau cazul preotului martir Teofan Ignatovici din parohia Babin, judeţul Hotin, de asemenea, împuşcat împreună cu soţia Eufimia, la 7 iulie 1941, de către sovietici.

– Nu toţi preoţii au fost martirizaţi prin împuşcare…

Un caz înfiorător pentru mine este cel al patriarhului cărturăriei noastre româneşti din Basarabia, protoiereul Constantin Popovici.

– Marele Constantin Popovici, îndrumătorul şi ajutorul lui Alexie Mateevici, cu care s-a ostenit la revista Luminătorul…

Nu doar atât. Părintele Constantin Popovici a fost mâna dreaptă a mitropolitului nostru Gurie Grosu, a fost fondator şi director al Seminarului Teologic din Chişinău. Sau cum îl numeşte părintele Paul Mihail „patriarhul bisericii basarabene, tatăl sufletesc al tuturor preoţilor…”. Părintele Constantin şi-a găsit sfârşitul în 1943, la vârsta de 80 de ani. A murit în stradă, în mizerie, ca un boschetar, întrucât sovieticii îl izgoniseră din propria lui casă, încă din 1941, pe care o confiscaseră. În loc să fie cinstit, a fost acoperit de ocară. Părintele Constantin Popovici, care a luptat pentru Biserică şi pentru afirmarea ei intelectuală, a fost o mare personalitate la scara întregii Românii.

– Şi a Ortodoxiei în ansamblu. Părintele Constantin Popovici şi alţii au fost printre cei care ne-au făcut dovada unei jertfe conştiente, asumate, pentru Hristos, primindu-şi cu seninătate cununa muceniciei.

Pentru acest motiv am şi hotărât să dedicăm următorul număr al revistei Luminătorul pe anul 2010, în întregime, acestei mari personalităţi a Bisericii Ortodoxe Române.

– Ne puteţi da şi alte nume de martiri din Mitropolia Basarabiei?

Mă gândesc la numele preotului Nicolae Ciobanu, un tânăr intelectual, membru al Sfatului Ţării, care a votat Unirea din 1918. Părintele Nicolae Ciobanu a fost deportat de sovietici în regiunea Vorkuta, dincolo de Cercul Polar, condamnat fiind la 10 ani de detenţie. La Vorkuta l-a întâlnit în lagăr pe părintele Vasile Ţepordei. În 1941, părintele Nicolae Ciobanu le-a adresat autorităţilor sovietice o cerere de repatriere în interiorul României, dar cererea sa ajunge, până la urmă, pe mâna NKVD-ului de la Chişinău şi la 7 noiembrie 1941 este ucis mişeleşte şi moare în GULAG.

– Moare ca martir…

Da, moare ca martir, departe de ţara şi de credincioşii săi, de care a fost despărţit cu forţa. Aş vrea să menţionez şi viaţa unui alt preot, pe care l-am amintit deja, arhimandritul Varlaam Chiriţă.

– Cel care a avut un moment de rătăcire în 1940, când a întâmpinat cu flori tancurile sovietice, nutrind iluzia că regimul sovietic ar fi favorabil Bisericii Ortodoxe. Se ştie că părintele Varlaam Chiriţă a făcut în perioada interbelică un soi de disidenţă în raport cu mitropolitul Gurie Grosu, împotriva căruia trimitea plângeri neîntemeiate la Patriarhia noastră din Bucureşti. Ce soartă a avut acest preot în timpul sovietic?

Dumnezeu l-a adus până în punctul refacerii relaţiei sale cu El. Părintele Varlaam Chiriţă a avut parte de suferinţă, chinuri şi răzbunări atât din partea regimului totalitar comunist, cât şi din partea ierarhului trimis de Moscova în Basarabia. În 1953, părintele Chiriţă i-a trimis o scrisoare arhiepiscopului Nectarie, cel care a închis cele mai multe biserici la ordinul autorităţilor timpului.

– Da, un instrument în mâna regimului Stalin şi Hruşciov, care nu numai că nu a opus nici un fel de rezistenţă, ci, dimpotrivă, a manifestat exces de zel în opera de distrugere a Bisericii Ortodoxe din Basarabia.

Părintele Chiriţă îi scria arhiepiscopului Nectarie: „Vă felicităm pentru lichidarea istoricei mănăstiri Hârbovăţ, vă doresc din toată inima aceeaşi soartă. Insistenţa dumneavoastră în faţa Patriarhiei de la Moscova pentru lichidarea mănăstirilor moldoveneşti s-a încununat de succes. Temporar, puteţi jubila”. Este mai mult o scrisoare de revoltă, decât de felicitare.

– Dar cu suficientă ironie în adresa ierarhului instalat de Moscova aici…

Pentru această atitudine, la 31 iulie 1958, arhimandritul Varlaam Chiriţă este caterisit la propunerea Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, nefiind reabilitat niciodată. Îşi sfârşeşte viaţa umilit de Biserica Rusă, slujind doar în calitate de cântăreţ în diverse parohii.

– Bine, acesta este un caz de nedreptate, nu şi unul de martiriu…

Aşa este. Vreau să spun însă că printre creştinii martirizaţi de sovietici au fost nu doar preoţi, dar şi foarte mulţi credincioşi, adică mireni. Mirenii au fost cei care au protestat de fiecare dată împotriva închiderii bisericilor şi mănăstirilor, au cerut întoarcerea preoţilor şi călugărilor din deportare sau i-au apărat pe cei rămaşi. Este semnificativ cazul închiderii mănăstirii Răciula, la 1 iulie 1959. Până în această dată creştinii au opus rezistenţă dârză timp de nouă zile. Atunci autorităţile l-au împuşcat pe David Simeon şi pe alte trei persoane: Ilarion Mocreac, Dionisie Daniţă şi Gheorghe Porcar. Alte şase persoane au fost arestate şi condamnate la ispăşirea unor pedepse de la 4 la 15 ani privaţiune de libertate.

– Revenind însă la 1940, ce alte nume de martiri basarabeni mai putem invoca?

Bunăoară, Anton Cernăuţeanu şi fratele acestuia, Petru Cernăuţeanu, preoţi din Chişinău. Despre părintele Anton se ştie că s-a născut la Chişinău, în anul 1900. A slujit şi în Ismail. Fraţii Cernăuţeanu au fost arestaţi direct de pe stradă, în Chişinău, şi deportaţi în Siberia, de unde nu s-au mai întors. În amintirile sale din 1941, preotul memoralist V. Cazacu descrie arestarea preoţilor Cernăuţeanu astfel: ”La începutul lunii februarie 1941 s-au întâlnit în oraşul Chişinău mai mulţi preoţi ce voiau să se repatrieze. La colţul străzii Alexandru cel Bun microfonul bolşevic reda o lecţie antireligioasă, împotriva sfintelor moaşte. O parte din credincioşi, împreună cu fraţii preoţi Cernăuţeanu, au început să combată cele auzite. Peste câteva minute un agent al NKVD-ului îi arestează pe preoţii Cernăuţeanu, neştiindu-se nimic până astăzi de soarta lor”. Apoi, trebuie să amintesc şi despre preotul martir Ioan Pânzaru, născut în satul Balatina, din judeţul Bălţi. A fost preot în satul Şaptebani, Râşcani. A murit pe scaunul electric, la Comisariatul de miliţie Râşcani, fiind înmormântat la Balatina, după cum ne-a mărturisit nepoata sa, Raisa, în anul 2008. Documentele timpului ne arată că „o amendă în sumă de 18 161 de ruble i-a fost impusă preotului Ion Pânzaru pentru încălcarea legislaţiei sovietice cu privire la culte şi i s-a intentat un proces penal de către procuratura din raionul Râşcani”. Un alt nume este cel al preotului Gheorghe Tudorache, paroh în satul Gruzeşti, judeţul Lăpuşna. A fost asasinat în 1941, de către bolşevici. Despre acest preot unele ziare au scris că s-ar fi găsit printre cadavrele descoperite în 1941, în subsolurile fostului consulat italian din Chişinău. Menţionăm că în 1941, în curtea consulatului italian din Chişinău, de pe strada Viilor nr. 125, unde se instalase sediul NKVD-ului sovietic, au fost descoperite, în vara aceluiaşi an, peste 85 de cadavre, dintre care un grup de 15 persoane, aruncate într-o groapă comună, aveau mâinile şi picioarele legate, totodată, s-au găsit şepci de elevi. Unele cadavre erau îmbrăcate sumar (pijamale, cămăşi de noapte), fapt care denotă că au fost ridicaţi în timpul nopţii de acasă şi executaţi fără a fi cercetaţi. Relatările unor martori oculari, făcute după mai bine de patruzeci şi cinci de ani sunt zguduitoare. Unul dintre aceştia, Tudor Busuioc din Chişinău, declara, peste ani, următoarele: „Foarte multe cadavre erau schilodite barbar, cu ochii scoşi, cu nasul şi urechile tăiate. Cel mai tare şi-au bătut joc de preoţi (…), nu destul că i-au ucis, i-au batjocorit în aşa hal (…), adică le-au tăiat organele sexuale şi aşa i-au găsit în gropi cu dânsele în gură, cu feţele schimonosite de durere şi desfigurare”. Printre cei asasinaţi în faţa consulatului italian erau doi preoţi şi se afirmă că numai unul dintre ei, Gheorghe Tudorache, a fost identificat. Deşi cazul preotului Gheorghe Tudorache rămâne neclar, părintele Vasile Ţepordei relatând că părintele Gheorghe a fost, în 1940, deportat în Siberia şi „…în 1948, când i-a expirat pedeapsa de 8 ani, a fost trimis cu domiciliul obligatoriu în Krasnoiarski Krai… Spre sfârşitul lui 1948 trăia”, cert este însă faptul că şi părintele Gheorghe Tudorache a fost o victimă a dictaturii comuniste, un preot martir al Bisericii noastre.

– Care sunt sursele de informare şi documentare ale Sfinţiei Voastre? Este foarte greu să colectezi informaţii despre cazurile concrete de împuşcare, schingiuire, surghiunire a preoţilor şi credincioşilor din Mitropolia Basarabiei, creştini care şi-au asumat destinul şi s-au opus vitregiei timpurilor, rămânând fideli până la capăt lui Hristos şi Bisericii Lui…

În 2004, când mi-am schiţat teza de magistru în drept cu tema „Politica antireligioasă a statului sovietic”, pentru susţinere în cadrul Universităţii Ovidius din Constanţa, am avut acces la materiale de arhivă. Preocuparea mea a fost să studiez relaţiile dintre statul sovietic ateu şi Biserica Ortodoxă. Am cercetat actele juridice elaborate de organele puterii de stat şi cele de partid, de la Constituţie şi legi, până la decizii ale organelor administraţiei raionale şi locale, care reglementau activitatea cultelor religioase din Basarabia. Am cercetat în arhive şi diferite plângeri, scrisori, proteste vizavi de maltratările ce se întâmplau aici, în Basarabia. În paralel, mi-am făcut o mapă în care am colectat orice informaţie despre preoţii şi credincioşii maltrataţi, deportaţi sau martirizaţi. Am citit mai multe scrisori ale preoteselor ai căror soţi erau deja împuşcaţi, dar despre a căror martirizare acestea încă nu ştiau. De regulă, aceste scrisori, negăsindu-şi destinatarii, se întorceau de la Vorkuta, din Kazan sau din alte locuri la Securitatea din Chişinău.

– La ce arhive aţi avut acces? Arhiva de stat? Arhiva Serviciului de Informaţii şi Securitate?

Doar la Arhiva Naţională a Republicii Moldova. Bineînţeles că aş dori să aflu ce mărturii păstrează Arhiva Securităţii despre preoţii noştri martiri. Mi-aş sacrifica mai multe săptămâni de zile pentru aşa ceva. Cele mai multe informaţii despre aceşti înaintaşi ai noştri martirizaţi de sovietici se află anume acolo. O altă sursă de informare pentru mine a fost presa timpului: Luminătorul, Raza, Misionarul şi altele. Mi-au fost de folos şi unele Anuare care au apărut în România după 1940. Am amintit aici deja despre Jurnalele preoţilor basarabeni refugiaţi în interiorul ţării şi care au fost martori ai suferinţelor îndurate de creştinii din Basarabia. Desigur, mi-au fost de ajutor şi unele reviste, monografii şi studii publicate de-a lungul timpului până astăzi.

– Tabloul pe care îl avem acum despre suferinţele preoţilor şi credincioşilor basarabeni este unul mai larg şi cuprinzător…

În Patriarhia Română există cercetări serioase în acest subiect, pe când aici, la noi – mai puţin. Avem datoria de a ne îndeplini această misiune nobilă, sfântă aş spune, de cinstire a înaintaşilor şi a jertfei lor pentru Biserica lui Hristos.

– Şi asta în timp ce Basarabia a fost prima parte a teritoriului nostru etnogenetic care a ajuns victimă a ateismului sălbatic. Lumina trebuie pusă în sfeşnic, nu ţinută sub obroc.

Eu îmi propun să mă bazez pe documentele arhivistice, pe mărturiile orale ale contemporanilor sau ale rudelor celor trecuţi dintre noi şi pe studiile efectuate până acum. Îmi propun să alcătuiesc pentru fiecare preot, mitropolit, arhimandrit, monah sau monahie (au fost călugăriţe de la Jabca împuşcate de sovietici în 1941!) câte o biografie, astfel încât să se cunoască ce înaintaşi am avut şi că aceşti oameni au fost împuşcaţi sau ucişi în alt mod.

– Asta sub aspect istoric, dar cum privim aceste cazuri sub aspect teologic? Este vorba de martiriu şi de sfinţenie sau ar putea avea cineva îndoieli sau semne de întrebare?

Nu cred că putem avea rezerve în privinţa sfinţeniei acestor martiri, pentru că există mărturii din câte 4-5 izvoare arhivistice diferite care ne vorbesc despre acelaşi lucru în fiecare caz aparte. Cei care ar putea avea eventual semne de întrebare în această privinţă habar nu au ce alte mărturii şi documente se mai ascund în arhivele Securităţii şi chiar la Arhiva Naţională. Îmi doresc ca rezultatul acestei cercetări pe care o întreprind de mai mult timp să fie canonizarea sfinţilor martiri basarabeni, ca preoţii şi credincioşii din Mitropolia Basarabiei să aibă exemple pilduitoare în faţa lor, modele de urmat, ca fiecare să ştie ce rost avem în lume, cum să ne trăim şi să ne sfârşim viaţa, să avem şi o credinţă mai puternică în Hristos şi în viaţa veşnică de dincolo de acest paravan al vieţii pământene. Sper că după încheierea acestei cercetări şi odată cu elaborarea unui studiu istorico-arhivistic să se pronunţe şi autorităţile ştiinţifice de la noi. Iar mai apoi, Mitropolia Basarabiei ar putea înainta Sfântului nostru Sinod de la Bucureşti propuneri concrete în vederea recunoaşterii canonice a sfinţeniei unora dintre fiii, fiicele şi slujitorii Bisericii care şi-au sfârşit viaţa în chip martiric.

– Dincolo de orice îndoială, chiar pornind de la elementele ce ne stau la dispoziţie, aceşti oameni sunt sfinţii lui Dumnezeu.

Când această recunoaştere canonică se va întâmpla, vom putea să ne gândim – de ce nu? – şi la instituirea unei Duminici a Sfinţilor basarabeni.

– Dacă privim harta hagiografică a spaţiului nostru etnogenetic, observăm că partea lui de la răsărit de Prut reprezintă o pată albă, o zonă care nu ar fi dat sfinţi, nu ar fi rodit şi nu ar fi vlăstărit sfinţi. Şi asta chiar dacă avem posibilitatea să constatăm că pământul nostru de la răsărit de Prut şi de la răsărit de Nistru a fost, de foarte multe or,i un pământ al jertfei pentru Biserica lui Hristos.

Biserica Ortodoxă Rusă nu a avut ezitări în acest sens. Acolo unde jertfa este evidentă, s-a procedat de mult timp la recunoaşterea ei, la canonizări ale martirilor. Noi, aici în Basarabia ne-am împotmolit cumva în această privinţă, dar nu este niciodată târziu să ne ducem la bun sfârşit misiunea sfântă de cinstire după cuviinţă a martiriului creştin, ca şi apostolatul nostru de astăzi să fie unul mai eficient.

– Părinte Viorel, vă urez mult succes în această activitate temerară şi de mare utilitate pentru Biserica noastră. Doamne ajută!


LICEELE BOTOŞĂNENE AŞTEAPTĂ ELEVII BASARABENI

Iulie 14, 2010

În perioada 21-31 iulie la misiunile consulare româneşti din Chişinău, Bălţi şi Cahul se desfăşoară înscrierile absolvenţilor de gimnaziu din Republica Moldova la liceele din România.

Anul acesta a fost dublat numărul de burse oferite tinerilor studioşi dintre Prut şi Nistru şi de dincolo de Nistru, ajungându-se la aproape 5000.

Aproape toate liceele botoşănene au rezervate locuri pentru elevii basarabeni, cele mai multe revenind Colegiului Economic „Octav Onicescu”. Această instituţie poartă numele unei personalităţi ştiinţifice botoşănene afirmate în matematică, dar care, la începutul secolului al XX-lea a uimit profesorii Universităţii din  Bucureşti pentru că a absolvit în acelaşi timp, în mai puţin de doi ani Facultatea de Ştiinţe şi cea de Filozofie, obţinând tot atunci şi câte un doctorat la fiecare.

Botoşanii fiind în trecut „metropola comercială a Ţării de Sus”, învăţământul economic are o bogată tradiţie, neîntreruptă de peste 120 de ani, iar colegiul economic amintit reuşeşte, prin profesionalismul şi prestaţia didactică de excepţie a dascălilor, să formeze elevi foarte bine pregătiţi, care au obţinut rezultate deosebite la diferite concursuri şi olimpiade, un procent impresionant reuşind în învăţământul superior. Acest liceu se înscrie între  preferinţele gimnaziştilor botoşăneni, la admiterea în clasa a IX-a din acest an cea mai mică medie de reuşită a fost 8, 50.

A avut amabilitatea să-mi vorbească despre elevii din Republica Moldova domnul profesor Ioan Huţanu, directorul acestei unităţi şcolare: „La noi sunt şcolarizaţi elevi de peste Prut încă de la începutul anilor  nouăzeci, colegiul nostru fiind printre primele centre-pilot din ţară pentru instruirea lor în profil economic. Mai întâi am avut serii de câte 50-60 elevi, iar acum avem doar câte10-15 anual. Sperăm ca, odată cu simplificarea regimului vizelor, să avem mai mulţi copii de acolo.

Despre începuturi putem spune că profesorii erau puternic impresionaţi de dublul efort făcut de elevii care învăţaseră ruseşte la gimnaziu şi se străduiau să dea în limba română răspunsul gândit în limba rusă. Şi totuşi, o elevă dintre aceştia a reuşit să ia peste câţiva ani locul I la Olimpiada internaţională de limba şi literatura română.

Putem mărturisi cu sinceritate că suntem cu toţii încântaţi să lucrăm cu aceşti tineri entuziaşti şi curaţi sufleteşte, înzestraţi cu un bun-simţ şi un spirit întreprinzător nativ. Au un nivel de conştiinţă patriotică aparte şi de multe ori simt româneşte la un nivel superior faţă de colegii lor din România.

Datorită schimbărilor pozitive ce se petrec în învăţământul  din Republica Moldova ei se integrează din ce în ce mai uşor în sistemul de învăţământ de la noi şi am avut de câteva ori şefi de promoţie dintre elevii veniţi de peste Prut.

Mulţi au continuat studii superioare economice sau de alt profil, s-au căsătorit şi şi-au început propriile afaceri, dar, de câte ori ne întâlnim, păstrează aceeaşi bunăcuviinţă şi căldură sufletească specifică elevului basarabean.

Îi aşteptăm cu drag la şcoală şi ţinem să-i asigurăm pe părinţi că avem o preocupare permanentă, pe parcursul întregii perioade petrecute la noi, de asistenţa lor pedagogică, de cazare şi masă.”

Aceleaşi impresii despre elevii basarabeni le au şi celelalte cadre didactice ale colegiului, păreri identice existând şi de la celelalte licee botoşănene: Liceul Teoretic „Nicolae Iorga”,  Liceul de Artă „Ştefan Luchian”, Liceul „Elie Radu” – lăcaşuri de învăţătură, unde ei sunt aşteptaţi cu mult  drag.

Iuliu Laurian Popovici, Botoşani, pentru FLUX


Victor Roncea despre vizita incognito a lui Filat la Moscova

Iulie 14, 2010

Cunoscutul ziarist Victor Roncea din Bucureşti publică pe blogul său (http://roncea.ro) o informaţie despre ultima vizită incognito la Moscova a premierului Vladimir Filat. Astfel, Victor Roncea scrie că „“starul” politicii moldo-moguleşti şi-a luat familia, în plină săptămână, o zi de marţi, 29 iunie, şi s-a urcat în primul avion de Moscova, pentru “o vizită privată”. Ajuns aici, a tras la hotelul de lux Ritz Carlton, unde apartamentul l-a costat, pentru o singură zi, cât sase salarii medii ale unui contribuabil “moldovean” de rând: 14, 684 lei (vezi foto mai jos). De altfel, populistul de la Chişinău este şi posesorul celei mai scumpe maşini a unui demnitar din Republica Moldova, potrivit unei anchete a Centrului de Investigaţii Jurnalistice.”

De asemenea, Victor Roncea susţine: „Potrivit informaţiilor noastre, Vladimir Filat a fost chemat de urgenţă la raport de aghiotanţii lui Vladimir Putin, după ce Mihai Ghimpu a semnat decretul privind ziua de 28 iunie 1940 si a comemorat victimelor comunismului bolşevic, situaţie care a provocat o reacţie dură a Dumei de Stat. Jocurile de la Chişinău şi Moscova par să-i împingă în faţă pentru alegerile prezidenţiale de la sfârşitul acestui an pe Filat, avatarul lui Diacov, susţinut şi de mogulii filo-ruşi de la Bucureşti dar şi un preferat al lui Putin şi al aripii noi a KGB, pe Lupu, pupilul lui Voronin, simpatizat de Medvedev şi pe Pasat, fostul şef al Securităţii, care, împreună cu mitropolitul moscovit Vladimir, vor servi drept iepuri pentru alesul final.”

În susţinerea acestei informaţii, ziaristul de la Bucureşti publică un extras de pe pagina de internet a hotelului Ritz Carlton din Moscova, din care rezultă clar faptul rezervării unei camere de către oficialul moldovean.

Nici premierul Filat şi nici Serviciul de presă al Guvernului nu au informat opinia publică asupra vizitei întreprinse la Moscova în data de 29 iunie 2010, asupra scopurilor ei, a persoanelor cu care premierul s-a întâlnit şi discutat sau a altor detalii. Presa rusă a scris anterior că favoriţii Moscovei în perspectiva alegerilor prezidenţiale din Republica Moldova ar fi Vladimir Filat, Marian Lupu, Valeriu Pasat şi Vladimir Voronin.


O vizită deloc ciudată la Chişinău. Consilierul Patriarhului Daniel, Veniamin (Veaceslav) Goreanu, primeşte medalia “Sfântul Ştefan cel Mare” de la colonelul lui Kirill, Vladimir Cantarean, mitropolitul moscovit din Republica Moldova. No comment

Iulie 14, 2010

Sub titlul “Credinţa ne apropie” portalul mitropoliei moscovite de la Chişinău publică următoarea stire ciudată, pe care o redăm fără comentarii (momentan):

13 Iulie 2010 15:02

Un grup de slujitori din România a vizitat şi s-a rugat la mai multe mănăstiri din republica noastră. Pelerinii au poposit la cele mai reprezentative complexe monastice din republică: Curchi, Căpriana şi cele din zona Călăraşului. În mod special s-a făcut o vizită duhovnicească la Mănăstirea Noul Neamţ, Chiţcani, deoarece în grupul de pelerini au fost mai mulţi nevoitori de la Mănăstirea Neamţ, România.

În amiaza zilei de 13 iulie, pelerinii au fost primiţi de către Mitropolitul Vladimir la Palatul Mitropolitan. Ierarhul le-a povestit părinţilor pelerini despre viaţa Bisericii din Republica Moldova, despre realizările din ultimii ani şi dificultăţile cu care se confruntă la zi.

ÎPS Vladimir a apreciat mult bunăvoinţa cu care sunt primiţi numeroşi pelerini moldoveni la Mănăstirea Neamţ, mulţumind şi preoţilor profesori prezenţi pentru grija şi căldura faţă de studenţii teologi moldoveni care îşi continuă studiile în instituţiile din România.

Mitropolitul i-a înmânat Arhimandritului Benedict (Sauciu), stareţul Mănăstirii Neamţ, Ordinul “Cuviosul Paisie Velicikovski”, preotului profesor Radu Mureşan de la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi părintelui consilier patriarhal Veniamin Goreanu (cetetean al RM) – Medalia “Sfântului Ştefan cel Mare”.

S-au trasat noi punţi pentru o ulterioară colaborare, precum şi de schimb de experienţă în diverse domenii ale activităţii Bisericii.

S-a discutat şi aspectul predării religiei în şcolile din România, oaspeţii mărturisind că această disciplină a devenit obligatorie şi aduce roadele mult aşteptate de creştere a unor generaţii cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste corectă faţă de cei din jur.


DEMERS DESCHIS ADRESAT DE CĂTRE MITROPOLIA BASARABIEI MINISTERULUI EDUCAŢIEI: „PRINCIPIILE NECESARE PRIVIND INTRODUCEREA RELIGIEI ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL DE STAT PREUNIVERSITAR”

Iulie 10, 2010

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA,

DOMNIEI SALE, DOMNULUI LEONID BUJOR,

MINISTRU AL EDUCAŢIEI

DEMERS DESCHIS

PRINCIPIILE NECESARE PRIVIND INTRODUCEREA RELIGIEI ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL DE STAT PREUNIVERSITAR

Mitropolia Basarabiei a luat act de  Hotărârea Guvernului Republicii Moldova din 30.06.2010 şi propune următoarele principii organizatorice:

1. Începând cu anul şcolar 2010-2011, se va introduce în învăţământul primar şi gimnazial, câte o oră pe săptămână, disciplina „RELIGIA”.

2. RELIGIA este obiect de învăţământ, are statut de disciplină obligatorie în ceea ce priveşte includerea în orarul învăţământului primar şi gimnazial şi opţională în ceea ce priveşte prezenţa elevului la acest obiect. RELIGIA este disciplina ce conţine elemente de învăţătură, istorie, spiritualitate, etică şi cultură creştină.

3. Programele analitice sunt elaborate de fiecare cult înregistrat în Republica Moldova şi aprobate de Ministerul Educaţiei. Elaborarea programelor de învăţământ şi predarea se vor face ţinând cont de normele educaţionale impuse de către Programa de învăţământ din R. Moldova în spirit irenic pe principiile vieţii comune într-un stat modern şi european.

4. Ministerul Educaţiei va crea posibilitatea ca elevii să se poată grupa, cu ocazia orelor de religie, pe criterii confesionale. Grupe de educaţie religioasă pot funcţiona şi prin gruparea elevilor de aceeaşi confesiune din mai multe şcoli din aceeaşi localitate. Apartenenţa confesională va fi indicată în cererea părinţilor elevului. Apartenenţa confesională nu poate fi un criteriu în organizarea claselor ori în înscrierea la cursuri la o unitate de învăţământ de stat, în acordarea unor privilegii, în dobândirea ori pierderea anumitor drepturi.

5. Lecţiile de religie sunt predate de cadre didactice: de preoţi, licenţiaţi în teologie şi studenţi ai instituţiilor de învăţământ teologic cu acordul comisiei organizate de fiecare cult în parte. De asemenea, pot preda această disciplină cadre didactice din învăţământul preuniversitar numai cu avizul comisiei organizate de fiecare cult după o perfecţionare organizată de Ministerul Educaţiei şi predată de preoţi licenţiaţi în teologie şi specialişti în domeniu. Cultele prin comisiile organizate de fiecare cult îşi vor da acordul prealabil pentru numirea acestor cadre didactice. Cultele vor prezenta Ministerului Educaţiei programele cursurilor de perfecţionare pedagogică, pentru anul 2010-­ 2011, în vederea asigurării competenţei metodico-didactice a celor ce predau educaţia moral-religioasă. Numirea cadrelor pentru ora de religie se face de către direcţiile de învăţământ, la propunerea organelor de conducere ale cultelor. Revocarea cadrelor menţionate se face în aceleaşi condiţii.

6. Ministerul Educaţiei are drept de control asupra educaţiei religioase în şcoală, urmând să încadreze specialişti pentru efectuarea inspecţiei şcolare, pentru asigurarea condiţiilor desfăşurării procesului didactic. Specialişti pentru efectuarea inspecţiei şcolare vor primi şi avizul conducerii cultelor. Personalul didactic menţionat la punctul 5 se subordonează, pe timpul activităţii în şcoli, conducerii acestora şi conducerii cultului, respectând regulamentele de ordine interioară. Ierarhii şi conducătorii diverselor culte pot însoţi, la cerere, cadrele Ministerului Educaţiei, precum şi cele ale inspectoratelor şcolare, cu prilejul inspecţiei şcolare a Religiei.

7. Aprecierea rezultatelor obţinute de elevii care optează pentru Religie se face prin acordarea notelor de la „1” la „10” . Notele negative nu atrag situaţia de corigenţă sau repetenţie a elevilor în cauză.

8. Religia intră sub incidenţa legislaţiei şcolare curente.

9. Până la 20 august 2010, Ministerul Educaţie şi reprezentanţii cultelor vor elabora o programă obligatorie pentru obiectul Religie. În prima jumătate a lunii septembrie 2010 conducerea şcolilor împreună cu reprezentanţii cultelor vor organiza şedinţe cu părinţilor elevilor pentru informarea despre ora de Religie şi se vor primi cererile pentru participare la ora de Religie.

10. La finele anului şcolar 2010-2011, Ministerul Educaţiei şi conducerile cultelor, vor analiza activitatea desfăşurată, urmând ca Ministerul să dispună asupra modalităţilor de integrare a acestei discipline de învăţământ în sistemul constituţional, legislativ şi curricular al reformei educaţionale.

† P E T R U

Arhiepiscop al Chişinăului,

Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor


23.03.1914, martirii românilor de la Coriţa

Iulie 7, 2010

După 1864, românii din Balcani au cerut recunoaşterea în statul otoman a drepturilor naţionale: educaţie şi slujire în bisericile lor în limba română.

Grecii, în frunte cu Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, nu vedeau cu ochi buni mişcarea de emancipare a românilor, de multe ori recurgând la campanii militare împotriva lor. Aşa s-a petrecut în noaptea Învierii din 1914. La semnalul arhiereului Ghermanos, de la Mitropolia din Coriţa, s-a declanşat revolta grecilor pentru alipirea la Grecia a unor ţinuturi epirote din Albania. În timpul expediţiilor militare au fost reţinuţi şi ucişi nouă români din Coriţa, în frunte cu protopopul Haralambie Balamaci. Acesta întemeiase primele şase şcoli româneşti din Albania şi iniţiase înfiinţarea unei episcopii a românilor din Balcani. Pentru că slujea în limba română şi îşi încuraja semenii să-şi trimită copiii la şcolile româneşti, preotul Balamaci a primit moartea martirică.

Adrian Nicolae PETCU,  Ziarul Lumina


Bucureştiul a inventat „naţionalitatea moldoveană”

Iulie 7, 2010

Bucureştiul pune în practică teoria moldovenismului, dându-i legitimare juridică. Luând vârtos şi prosteşte securea sovietică în mâini, Statul român îşi taie craca de sub picioare şi creşte în cuprinsul său o minoritate „naţională moldoveană”.

Să mă explic. Toţi etnicii români din Basarabia care îşi redobândesc cetăţenia română, de care au fost privaţi abuziv, sunt trecuţi în Registrele de Evidenţă a Populaţiei României ca fiind de… „naţionalitate moldoveană”! Da, da, de „naţionalitate moldoveană”, oricât de amară ar fi constatarea!

Dacă cineva, oficial român, jurnalist sau simplu cetăţean, se îndoieşte de acest fapt, poate consulta Registrele de Evidenţă a Populaţiei ţinute de primăria Sectorului 1 Bucureşti. Orice român din Basarabia care îşi redobândeşte cetăţenia este luat în evidenţă, în documentaţia Statului român, fără a fi întrebat, ca fiind de cetăţenie română şi de „naţionalitate moldoveană”.

Nu aş fi descoperit această absurditate dacă, în calitate de persoană repusă în drepturile de cetăţean român, nu aş fi mers la Direcţia de Evidenţă a Populaţiei din Bucureşti pentru transcrierea Certificatului de naştere. Oricât am protestat în faţa funcţionarilor acestei instituţii de stat, mi s-a explicat, cu un calm imperturbabil, că, sub aspect juridic, administraţia României îi consideră pe etnicii români de la răsărit de Prut ca fiind de etnia/naţionalitatea trecută în actele sovietice de stare civilă. Chiar dacă nu mi-a venit a crede ochilor, m-am convins pe viu, că într-un vis urât, că pentru funcţionărimea şi birocraţia bucureşteană nu contează că aceşti etnici români nu au fost niciodată întrebaţi de-a lungul perioadei de ocupaţie sovietică asupra apartenenţei lor etnice şi că, în condiţiile politicii sovietice de ştergere a identităţii etnice româneşti, nici nu şi-au putut-o exprima liber, fără atragerea unor consecinţe negative. Abuzurile administraţiei sovietice sunt literă perpetuă de Evanghelie pentru administraţia României de astăzi!

Cu asemenea abordări formalist-birocratice şi neeuropene ale Statului român ne vom putea trezi într-o bună zi cu o ditamai „minoritate naţională moldoveană” în România, a treia după unguri şi ţigani. Degeaba am protestat acum câţiva ani împotriva primirii în Parlamentul de la Chişinău a reprezentanţilor aşa-zisei „Comunităţi a Moldovenilor din România” şi salutării lor oficiale de către fostul spicher Marian Lupu. Degeaba am denunţat la Consiliul Europei iniţiativele antiromâneşti ale comunistului Grigore Petrenco care ţinteau recunoaşterea unei „minorităţi naţionale moldoveneşti” în România. Degeaba am cerut la Bucureşti o Lege euroconformă privind românii de peste hotare şi recunoaşterea juridică a identităţii etnice româneşti pentru toţi românii extrafrontalieri, indiferent de infranimele lor sau de pseudoetnonimele atribuite lor de autorităţile statelor străine. Degeaba am cerut dreptul de a obţine legitimaţii de român, fără efecte extrateritoriale, dar valabile în faţa autorităţilor Statului român. Degeaba.

Subiectul este vechi şi, cu excepţiile de rigoare, nu a prea fost abordat în presa de pe ambele maluri ale Prutului. Am publicat în FLUX, acum patru ani, nişte Marginalii la proiectul Legii privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni. Era o dezbatere publică iniţiată de Ministerul Afacerilor Externe de la Bucureşti, în timpul mandatului ministrului Mihai-Răzvan Ungureanu. Scriam cu acea ocazie că „România, ca şi orice alt Stat naţional, are obligaţii faţă de compatrioţii săi de pretutindeni. În această situaţie este cu neputinţă să trecem cu vederea obligaţiile istorice pe care România, ca modúl politic de bază al Lumii Româneşti, le are faţă de cel de-al doilea modúl – adesea derutat identitar – Republica Moldova. Prima obligaţie este cea a recunoaşterii oficiale, prin lege, a Românilor ca Români, indiferent de locul de reşedinţă al acestora, de cetăţenie, de stare socială, de dialect sau grai, de sub-nume istoric, ştiinţific, regional sau local [1], de confesiune, dacă sunt autohtoni [2] sau alohtoni în spaţiul lor de vieţuire comunitară etc.  Nu mai există astăzi în Europa nici o altă naţiune a cărei identitate să fie subminată, contestată sau falsificată atât de virulent de cercuri politice şi parapolitice de esenţă, aspiraţie sau obedienţă imperială. După cum nu există nici o altă naţiune europeană care ar tolera un asemenea tratament, ceea ce face nefericita dovadă a lipsei de voinţă pentru apărarea şi afirmarea plenară a propriei noastre identităţi. Simţim cu toţii imperioasa nevoie să ni se recunoască filiaţia etnică, lingvistică, culturală şi de multe ori confesională cu patria istorică. Ca ţară-mamă, ţară de rudenie şi patrie etnică [3], România trebuie să-şi dezvolte şi să aplice un cadru legislativ coerent, compatibil cu norma europeană şi practicile notorii în materie.”

Ca reacţie la aceste Marginalii, ministrul Mihai-Răzvan Ungureanu mi-a trimis o scrisoare în care opina că Statul român nu agreează ideea eliberării Certificatelor de origine etnică românească pentru românii de peste hotare, pe motivul că acestea ar putea genera efecte juridice extrateritoriale.

Într-o scrisoare oficială din 11 iulie 2006, adresată ministrului Mihai-Răzvan Ungureanu, aduceam la cunoştinţa oficialului român, următoarele: „Este greu să fiu pe deplin de acord cu Dumneavoastră în subiectul actelor doveditoare a identităţii româneşti liber asumate. Experienţa comunităţilor româneşti băştinaşe din jurul României ne arată, în mod tragic, că românitatea nu este întotdeauna suficient de puternică pentru a nu avea nevoie de acte doveditoare. Şi asta nu atât pentru ea sau membrii ei, cât pentru autorităţile care nu îi permit de fiecare dată să se manifeste plenar! Singurul aspect cu care sunt de acord este cel al necesităţii evitării efectelor extrateritoriale. Proiectul MAE exclude în mod straniu posibilitatea confirmării acestei identităţi cu acte administrative valabile eliberate de organele de stat ale ţărilor străine în care există asemenea proceduri, precum exclude şi posibilitatea confirmării acestei identităţi în procedură judiciară comună în instanţele din afara României sau în procedură notarială”.

Întreaga procedură de dezbatere, aprobare, iar ulterior de modificare a Legii privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni s-a înscris, spre amarul nostru, în aceeaşi logică defectuoasă a neacceptării subordonării juridice a oricăror infranime ale românilor etnonimului generic (şi singurul valabil!) de Român.

Unde mai pui că în cadrul acestor dezbateri unii reprezentanţi ai Partidului Democart-Liberal (PD-L) al domnilor Traian Băsescu şi Emil Boc au scos din joben ideea unei alte minorităţi naţionale în România, cea aromână! Este vorba de deputatul Costică Canacheu, promovat de PD-L într-o funcţie de mare importanţă în Legislativul României, anume în cea de preşedinte al Comisiei de Apărare, Ordine publică şi Siguranţă naţională din Camera Deputaţilor. O altă fruntaşă PD-L, Maria Stavrositu, deputat de Constanţa, atacă România pe acest subiect cu orice ocazie, în ţară şi peste hotare, reclamând Statul român şi cerând recunoaşterea „minorităţii naţionale aromâne” în România. Trebuie să amintim aici că o altă fruntaşă PD-L, Cornelia Cazacu, a dat la APCE votul hotărâtor împotriva românilor din Timoc, inventându-se astfel aşa-zisa minoritate naţională “vlahă”. Logica prăpăstioasă a reprezentanţilor unuia din cele două partide de guvernământ din România (PD-L şi UDMR) a fost că, odată recunoscută „naţionalitatea moldoveană” şi cea „vlahă”, mai rămâne doar un singur pas de făcut până la recunoaşterea „minorităţii naţionale aromâne”. Orice observator atent al dezbaterii va ajunge în mod firesc şi logic la părerea că, din moment ce aceste şi alte persoane au fost şi sunt promovate de PD-L, anume aceasta este politica PD-L (dar şi a UDMR) în raport cu aromânii din România şi cu toţi românii de peste hotare. Neluând niciodată atitudine publică faţă de faptele celor trei înalţi reprezentanţi ai săi (Canacheu, Cazacu, Stavrositu), PD-L face dovada practică a unei politici îndreptate, să-i spunem curat, împotriva identităţii şi unităţii noastre etnice româneşti. O politică de subminare, păguboasă, absurdă care trebuie denunţată şi combătută cu orice ocazie şi oriunde de către orice român.

După ce am fost abandonaţi fără luptă în 1940 (eufemismul „cedare” pentru noţiunea de „laşitate” făcuse chiar carieră în epocă), după ce am fost lăsaţi la cheremul administraţiei sovietice de ocupaţie, după politicile virulente antiromâneşti implementate la răsărit de Prut, după toate frământările noastre identitare canalizate în făgaşul european al dreptului oricărei persoane de a-şi asuma liber identitatea etnică, lingvistică şi religioasă, mai-marii zilei de la Bucureşti ne tratează ca „etnici moldoveni” (persoane de „naţionalitate moldoveană”) şi ne refuză astfel dreptul de a fi români deplini, cum ne-a lăsat Dumnezeu pe faţa pământului. Aceasta este realitatea tristă, din păcate.

În zadar suntem acoperiţi cu discursuri demagogice şi politicianiste, fără finalitate practică, despre „o mare de patru milioane de români” între Nistru şi Prut şi dincolo de Nistru de vreme ce nici unul din autorii unor astfel de discursuri patriotarde, mari şi mici, nu urnesc un deget pentru absolvirea noastră de umilinţa la care suntem supuşi prin perpetuarea în actele Statului român a „naţionalităţii moldovene” inventate şi băgate pe gât de defuncta Uniune Sovietică.

Partidul Comunist Român al Anei Pauker şi al lui Pavel Tkacenko, acea gaşcă interbelică kominternistă care combătea „imperialismul românesc”, poate fi mândru de toate administraţiile post-decembriste de la Bucureşti. Ca etnic român de la răsărit de Prut, restabilit în drepturile mele de cetăţean român constat cu disperată luciditate o continuitate perfectă între politica actuală a Statului român şi cea a PCR-ului kominternist, care susţinea prin cel de-al IV-lea congres al său de la Harkov din 1928 că „România contemporană nu reprezintă prin sine o unire „a tuturor românilor”, ci un stat tipic cu multe naţiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine. Burghezia şi moşierimea din România, înfăptuind propriile lor planuri imperialiste şi îndeplinind totodată însărcinarea puterilor imperialiste conducătoare din Europa de a crea la Nistru un avanpost împotriva URSS, au cucerit Basarabia, Transilvania, Bucovina, Dobrogea şi Banatul (…). În Basarabia, imperialismul român se sileşte să-şi întărească poziţia sa prin românizarea intensivă a moldovenilor care au fost declaraţi drept „români”.”

Acestea sunt gândurile care m-au cotropit săptămâna trecută, când, pentru a-mi ridica Certificatul de naştere românesc, am fost umilit de Statul Român, a-i cărui funcţionari, blindaţi cu nişte absurde reglementări neeuropene, mi-au forţat mâna să semnez, în Registrul de Evidenţă a Populaţiei, că aş fi cetăţean român de „naţionalitate moldoveană”. Acestea sunt gândurile care-i vin în minte oricărui român din Basarabia ajuns într-o asemenea situaţie absurdă. Dacă majoritatea parlamentară de la Bucureşti şi Guvernul instalat de aceasta vor să mă/ne contrazică, să o facă prin ajustarea cadrului legislativ românesc la normele europene în materie de naţionalitate, pentru a ne lăsa libertatea de a ne asuma propria identitate etnică şi de a ne declara ceea ce suntem în realitate, adică Români.

Vlad CUBREACOV, FLUX, 09 iulie 2010

[1] Armâni, Aromâni, Basarabeni, Bogdani, Bolohoveni, Bucovineni, Carabogdani, Ceangăi, Ciribiri, Daco-români, Fârşeroţi, Iflaci, Istro-români, Macedo-români, Makedoni, Megleniţi, Megleno-români, Moldoveni, Moldovlahi, Morlaci, Moroşeni, Moţi, Munteni, Olahi, Oşeni,  Rrmâni, Rumeri, Rumâni, Timoceni, Transnistreni, Ţinţari (şi Sinţari = fiii Cezarului /roman/), Valahi, Vlahi, Vlaşi, Volohi, Uflaci, Ulahi şi altele care fac parte din patrimoniul istoric şi cultural românesc şi trebuie recunoscute ca atare. A se vedea precedentele grecesc (cretani, elini, epiroţi, greci, macedoneni, traci etc.), georgian (adjari, georgieni, gruzini, gurieni, imeriţi, iviri, kartvelani, kartlieni, kaheţi, meshetini, mingreli, racea, svani etc.) şi cel evreesc (aşkenazi, evrei, hazari, iudei, israeliţi, karaimi, mozaici, sefarzi, semiţi, taţi, ţafari etc). Dihotomia terminologică în cazul românilor trebuie depăşită prin asumarea, echivalarea semantică  şi subordonarea juridică termenului generic de Român a oricărui alt nume istoric, ştiinţific, regional, local sau echivalent al acestora în alte limbi.

[2] Cum sunt românii din Albania, Bulgaria, Croaţia, Grecia, Macedonia, Republica Moldova, Ucraina, Ungaria şi Serbia.

[3] Termenii utilizaţi, bunăoară, de Consiliul Europei sunt  «kin-State» pentru engleză şi «état-parent» pentru franceză.


O felicitare trimisă cu 13 zile înainte Mitropolitului Basarabiei

Iulie 1, 2010