Transnistria noastră, forţele convenţionale şi pacea americano-rusă

Septembrie 27, 2010

„Pacea trebuie tradusă în americano-rusă!”

(Adrian Păunescu, „O şansă păcii şi gloriei ei”)

„Georgia şi Moldova, trebuie să aibă dreptul de a fi sau nu de acord

cu staţionarea forţelor străine pe teritoriul lor suveran”

(Hillary Clinton, Secretarul de stat al SUA, 22 septembrie 2010)

Declaraţia din moto-ul acestui articol a fost făcută de şefa diplomaţiei americane la 22 septembrie 2010, în prezenţa Secretarului general NATO, Anders Fogh Rasmussen, şi a ministrului rus de externe, Serghei Lavrov, cu ocazia reuniunii informale a Consiliului NATO-Rusia, ţinute la New York. Respectiva reuniune s-a axat pe necesitatea reconsiderării de către Rusia a retragerii sale, în urmă cu trei ani, din Tratatul privind Forţele Convenţionale din Europa (CFE), document din perioada Războiului Rece care stabilea limitele trupelor şi armamentului de pe continentul nostru.

Unii observatori au fost de părere că Rusia şi NATO sunt pe punctul de a găsi un nou echilibru privind forţele convenţionale în Europa. Alţii au opinat că America lui Obama şi Rusia lui Putin şi Medvedev par să se apropie inclusiv de o înţelegere asupra echilibrului militar la Marea Neagră şi în Caucaz.

Confuzii semantice periculoase

În plus, pornind de la o traducere defectuoasă din limba engleză, s-a afirmat, cu nelinişte, că acest echilibru se va atinge pe seama intereselor Georgiei şi Moldovei, constrânse delicat să cadă de acord cu prezenţa militară străină pe teritoriul lor naţional.

Toate agenţiile de ştiri şi publicaţiile de limbă română au tradus această frază din declaraţia secretarului american de stat astfel: „Şi toate statele participante, inclusiv Georgia şi Moldova, trebuie să aibă dreptul de a fi de acord cu staţionarea forţelor străine pe teritoriul lor suveran”. S-ar putea înţelege că până acum cineva ar fi lipsit cele două state de „dreptul de a fi de acord cu staţionarea forţelor străine”. Echivocul este într-adevăr prezent. El vine dintr-o oarecare lipsă de acurateţe în traducere, având totuşi drept scuză dorinţa de a păstra fidelitatea faţă de litera, nu atât faţă de spiritul versiunii originale engleze. Traducerea defectuoasă a acestei fraze pronunţate la New  York de către Hillary Clinton induce sensul explicit al obligativităţii Moldovei şi Georgiei de a spune DA staţionării trupelor ruse. Şi e păcat, pentru că nu asta s-a avut în vedere.

Nu este pentru prima dată

Cu titlu de paranteză este necesar să ne amintim că există multe cazuri în istorie când un cuvânt, o expresie sau o frază înţeleasă greşit au răsturnat situaţii şi au determinat linii neaşteptate de evoluţie. Torna, torna, fratre, îndemnul unui soldat străromân către un comiliton de acelaşi neam să se întoarcă după un banal sac căzut de pe catâr, îndemn rostit în campania bizantină din anul 587 împotriva avarilor, a devenit o expresie de notorietate. Ea nu numai că a ne oferă cea mai veche dovadă a limbii române arhaice, dar, înţeleasă greşit în 587, a fost luată drept semnal de alarmă şi de retragere, determinând astfel eşecul campaniei militare.

A FI SAU A NU FI de acord

Să revenim însă la oile noastre. În chestiuni militare, ca şi în cele tehnice, precizia exprimării şi lipsa oricărui echivoc sunt esenţiale. Neavând o altă soluţie şi dorind să clarificăm lucrurile, am apelat la textul original. El este la îndemâna oricui şi sună aşa: „And all participating states, including Georgia and Moldova, must have the right to agree to the stationing of foreign forces on their sovereign territory.” După ce l-am interpretat contextual, în relaţie cu cele declarate înaintea respectivei fraze şi după aceasta, precum şi în relaţie cu declaraţia Secretarului general NATO în aceeaşi chestiune, am răsuflat uşurat. Nici vorbă de umbră de aluzie la obligativitatea Chişinăului de a-şi da acordul pentru prezenţa militară străină în ţara noastră. Traducerea corectă, contextualizată, fidelă spiritului declaraţiei originale, ar trebuit să fie: „Şi toate statele participante, inclusiv Georgia şi Moldova, trebuie să aibă dreptul de A FI SAU NU DE ACORD cu staţionarea forţelor străine pe teritoriul lor suveran”. Este vorba deci despre un drept de acord în general, care presupune implicit şi dreptul de dezacord. Şefa diplomaţiei americane a avut în vedere anume libertatea nelimitată şi dreptul suveran al Moldovei şi Georgiei de a decide de unele singure, fără nici un amestec dinafară, în problema prezenţei militare străine pe teritoriul lor. Şi punct.

Situaţia din Transnistria a fost pe agenda Reuniunii de la New York

Chestiunea prezenţei militare străine în Transnistria a făcut obiectul discuţiilor la Reuniunea NATO-Rusia de la New York. În deplin acord cu cele spuse de doamna Hillary Clinton, Secretatul general Alianţei Nord-Atlantice, Anders Fogh Rasmussen, a ţinut să precizeze după reuniune: „Am discutat despre controlul armelor convenţionale şi, în această privinţă, am discutat de asemenea despre situaţia din Abhazia, Oseţia de Sud şi Transnistria… Nu există nici un motiv pentru a ascunde faptul că aceste chestiuni sunt chestiuni asupra cărora nu suntem de acord, dar sper că, în ciuda faptului că avem neînţelegeri în această privinţă, vom avansa şi vom progresa în ceea ce priveşte controlul armamentului”.

În cazul Georgiei situaţia este mai complicată, întrucât Federaţia Rusă nu numai că menţine trupe importante în Abhazia şi Oseţia de Sud, dar şi  a recunoscut oficial „independenţa de stat” proclamată unilateral de către cele două entităţi. În plus, Georgia nu este un stat care să-şi fi proclamat neutralitatea permanentă şi a solicitat aderarea la NATO.

Moldova nu acceptă trupe militare străine

Situaţia Republicii Moldova pare să fie mai clară şi cumva mai optimistă, dacă forţăm puţin termenul. Vom reaminti din capul locului că, potrivit articolului 11 (Republica Moldova, stat neutru) al Constituţiei, „Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă”. Acelaşi articol precizează: „Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său”. Iar „Dispoziţiile privind caracterul suveran, independent şi unitar al statului, precum şi cele referitoare la neutralitatea permanentă a statului, pot fi revizuite numai cu aprobarea lor prin referendum, cu votul majorităţii cetăţenilor înscrişi în listele electorale”, lucru greu de imaginat, cunoscându-se opinia majorităţii covârşitoare a populaţiei, favorabilă evacuării trupelor şi arsenalului militar rus din partea de răsărit a Moldovei.

Un principiu important: Demilitarizarea

Este cazul să amintim totodată şi faptul că principiul demilitarizării raioanelor noastre estice este cuprins şi în legislaţia privind statutul juridic special. Astfel, Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria) nr. 173-XVI din 22.07.2005 se referă în preambulul său la „principiile democratizării şi demilitarizării Transnistriei”, iar în articolul 1 la atingerea „scopurilor de democratizare şi de demilitarizare a Transnistriei”. Acelaşi principiu al demilitarizării este invocat şi de articolul 4 al legii. Tot articolul 1 al acestei legi spune în alineatul său 2: „După îndeplinirea condiţiilor privind demilitarizarea, stipulate în Hotărârea Parlamentului nr.117-XVI din 10 iunie 2005, în special a celor referitoare la onorarea de către Federaţia Rusă a obligaţiilor asumate la Summit-ul OSCE de la Istanbul (1999) privind evacuarea integrală, urgentă şi transparentă a trupelor şi armamentului de pe teritoriul Republicii Moldova, şi după formarea, în Transnistria, a unui sistem al puterii alese în mod democratic, procesul de negocieri se desfăşoară pentru elaborarea în comun şi adoptarea Legii organice a Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Transnistriei”.

Totodată, Hotărârea Parlamentului din 10 iunie 2005 aprobă o Declaraţie a Parlamentului Republicii Moldova cu privire la iniţiativa Ucrainei în problema reglementării conflictului transnistrean, document adoptat cu votul unanim al deputaţilor de la Chişinău. În Declaraţie se insistă asupra a două aspecte: a) evacuarea trupelor ruseşti şi b) demilitarizarea, principiile şi condiţiile de democratizare a zonei”.

Documentele din vara anului 2005 au fost adoptate cu unanimitatea voturilor deputaţilor în Parlament (minus Vitalia Pavlicenco, care a părăsit, în semn de protest, sala de şedinţe). Referendumul eşuat din 5 septembrie curent ne-a demonstrat că orice tentativă de plebiscitare a chestiunilor care au făcut obiectul consensului naţional este sortită eşecului. Aceste chestiuni sunt deocamdată trei: 1) republica parlamentară, 2) admiterea dublei cetăţenii, 3) integritatea teritorială a statului şi evacuarea trupelor militare străine.

Pacea trebuie tradusă…

Atât chestiunea Tratatului privind Forţele Convenţionale în Europa, cât şi chestiunea transnistreană vine din epoca Războiului Rece şi din perioada imediat următoare, numită Pacea Rece. Generaţia anilor 1980 de dincoace de Prut îşi aminteşte de spectacolele muzicale ale Cenaclului Flacăra din România, aşteptat săptămână de săptămână, mai ales în mediul studenţesc de la Chişinău şi Bălţi, cu sufletul la gură. Multe dintre cântecele folkiştilor de la Cenaclul Flacăra deveniseră atunci, în plin Război Rece, şlagăre, iar unele sunt cântate şi astăzi. Impresia mea, absolut subiectivă, desigur, este că unul dintre acele cântece a redevenit de actualitate, mai ales dacă avem în vedere evoluţiile recente legate de situaţia din Transnistria şi destinul Republicii Moldova în general.

Îşi mai aminteşte cineva cântecul „O şansă păcii şi gloriei ei”, pe versurile lui Adrian Păunescu şi pe muzica lui John Lennon la cunoscuta melodie „Give peace a chanse”? Pentru cei care poate nu mai ţin minte versurile, să facem un efort şi să ni le reamintim: „Armonie, dezarmare/N-are lumea de mâncare/Nucleară e omida/V-amintiţi de Atlantida?//Cât fac unu şi cu unu/Zero fac, când tragi cu tunul/Însă ura când le trece/Unul singur face zece//Păcii, păcii să-i dea nume/Toate neamurile-n lume/Şi-n franceză şi-n chineză/Şi-n germană şi-n malteză//Pace-n folk şi pace-n canto/Şi-n tăceri şi-n esperanto/Pace-n fiecare limbă/Pace-n limba cea mai simplă.//Însă-ntâi şi peste toate/Cu grăbire şi dreptate/Pacea trebuie tradusă/În americano-rusă!

Războiul Rece s-a încheiat, dar, spre regretul nostru, cauza lui trăieşte! Cine nu este de acord, poate să meargă în Transnistria şi să se convingă cu ochii lui. Aşa sau altminteri, un ghid de conversaţie „americano-rus” îi va fi necesar oricui va dori să înţeleagă cum este urzit şi, eventual, cum trebuie dezlegat acest nod geopolitic.


Limba română sub garanţiile RSS Moldoveneşti

Septembrie 22, 2010

 Limba romana
Între euroconformitate şi recurs la geolingvistică

Limba este un fel de cod genetic al fiecărui popor, fiind depozitarul şi expresia istoriei sale. O limbă exprimă pe deplin identitatea inconfundabilă a unui popor în mozaicul lumii. Orice limbă este un organism viu şi se confundă cu fiinţa etnică a unui popor. De regulă, aria de răspândire a unei limbi coincide cu spaţiul etnic de geneză şi devenire a etniei respective. Alteori, intervenţiile brutale în istorie ale unor puteri politice, de obicei de natură imperială, pun în contact limbi şi popoare diferite, dintre care limbile popoarelor cucerite vor fi asuprite, iar limba centrului imperial va fi asupritoare, exercitându-şi supremaţia în raport cu orice altă expresie culturală şi lingvistică.

URSS a murit, identităţile se teritorializează

În fosta URSS toate naţiunile captive fuseseră condamnate la rusificare treptată prin bilingvism zis „armonios”, iar etnia naţiunii dominante – menţinută în condiţia de monolingvism autosuficient. Limba rusă a fost instrumentalizată ca agent al asimilării etniilor neruse, iar pentru accelerarea proceselor de rusificare acesteia i s-a atribuit prin lege funcţia de „limbă de comunicare interetnică”. În acest sens, continuând politica asimilaţionistă a imperiului ţarist, URSS a recurs la deportări, strămutări şi deplasări masive de populaţie. Evident, limba rusă îşi consolida în aceste cazuri funcţia de „limbă de comunicare interetnică”. Până la perestroika lui Gorbaciov, un Departament întreg a avut în sarcină promovarea politicilor de strămutare a populaţiilor neruse în regiunile îndepărtate ale Siberiei şi Orientului îndepărtat, iar a etnicilor ruşi (şi ucraineni) – în republicile neruse. Aceste populaţii strămutate, ruse sau neruse, deveneau, prin „limba de comunicare interetnică”, nişte puternici agenţi integratori ai imperiului sovietic.

După prăbuşirea URSS fiecare dintre noile state apărute pe ruinele acestuia şi-a promovat propriile politici sociolingvistice, orientate spre consolidarea statutului, rolului şi funcţiilor propriei limbi de stat în detrimentul poziţiilor ocupate altădată de limba rusă. Fenomenul este numit de geopoliticieni cu termeni speciali: teritorializare a identităţilor sau identitarizare a teritoriilor. Situaţiile au evoluat diferit de la stat la stat. Este interesant să vedem cum stau astăzi lucrurile în această privinţă. Să le luăm pe rând. Vom începe cu cele trei state baltice, din 2004 membre ale Uniunii Europene.

Trei state membre UE cu legislaţie lingvistică euroconformă

În Estonia singura limbă de stat este estona, statutul şi funcţiile acesteia fiind reglementate de „Legea despre limbă” din 21 februarie 1995, cu modificările şi completările ulterioare. Limba rusă nu are un statut oficial, fiind una dintre limbile categoriei generice de „necetăţeni” rezidenţi pe teritoriul estonian (între 30 şi 40% din locuitori). Din 28 iunie 2008, în Estonia sunt în vigoare „Cerinţele pentru cunoaşterea limbii estone de către angajaţii în domeniul public şi în alte domenii”, document racordat la cadrul european în materie (Documentul cadru al Consiliului Europei privind nivelurile de cunoaştere a limbii). Pentru toate profesiile practicate în Estonia au fost stabilite şase trepte de cunoaştere a limbii de stat: A1-A2 – nivelul începător, B1-B2 – nivelul mediu şi C1-C2 – stăpânirea liberă a limbii estone.

În Letonia doar letona este limbă oficială a statului, statutul letonei fiind reglementat de „Legea despre limba de stat” din 9 decembrie 1999. Potrivit acestei legi, limba rusă are statut de limbă străină. Controlul asupra modului de aplicare a legii este prerogativa Centrului Limbii de Stat, structură distinctă pe lângă Ministerul Justiţiei.

În Lituania singura limbă oficială este lituaniana, potrivit Constituţiei ţării şi „Legii cu privire la limba de stat” din 31 ianuarie 1995, modificată şi completată la 13 iunie 2002. Limba rusă nu are nici un statut oficial. O Comisie de Stat pentru Limba Lituaniană este responsabilă de aplicarea uniformă a legii în tot cuprinsul acestui stat al UE.

Estona, letona şi lituaniana sunt limbi oficiale ale UE. Vom preciza în context că România, stat membru al UE din 2007, nu are o lege specială privind statutul, rolul şi funcţiile limbii române ca limbă oficială a statului naţional român.

Trei ţări slave şi limbile lor de stat

Vom trece la cele trei state slave de răsărit: Rusia, Ucraina şi Bielorusia.

Federaţia Rusă are, la nivel federal, o singură limbă de stat – limba rusă. Cadrul legal în această materie este definit de „Legea federală nr. 53-FZ despre limba de stat a Federaţiei Ruse” din 12 iunie 2005. În republicile federale, organizate pe criterii etnice, alături de rusă, limbile etniilor respective au statutul formal de limbi regionale. În 2009, UNESCO a inclus 136 de limbi ale etniilor din Federaţia Rusă în Cartea Roşie a Limbilor ameninţate cu dispariţia. Legea federală despre limba de stat a Federaţiei Ruse stabileşte că: „În conformitate cu Constituţia Federaţiei Ruse, limba de stat a Federaţiei Ruse este, pe întreg teritoriul ei, limba rusă” şi că: „Statutul limbii ruse ca limbă de stat a Federaţiei Ruse prevede folosirea obligatorie a limbii ruse în domeniile stabilite de prezenta lege federală, de alte legi federale, de „Legea Federaţiei Ruse nr. 1807-I despre limbile popoarelor Federaţiei Ruse” din 25 octombrie 1991 şi de către alte acte normative de drept ale Federaţiei Ruse, prevede protecţia limbii ruse şi susţinerea ei, precum şi asigurarea dreptului cetăţenilor Federaţiei Ruse de a folosi limba de stat a Federaţiei Ruse”. Legea stabileşte că utilizarea limbii ruse este obligatorie în 10 domenii ale vieţii social-politice, de la activitatea organelor puterii de stat până la publicitate. Controlul asupra respectării prevederilor Legii despre limba de stat a Federaţiei Ruse este trecut în sarcina organelor puterii de stat, de la nivelul celor federale la nivelul celor locale, în limitele stabilite de legislaţie. Alfabetul rusesc este obligatoriu pentru limbile tuturor popoarelor neslave care au formaţiuni statale în componenţa Federaţiei Ruse. Astfel, Legea Federaţiei Ruse nr. 1807-I despre limbile popoarelor Federaţiei Ruse” din 25 octombrie 1991, cu modificările ulterioare, stabileşte în articolul 3 că: „În Federaţia Rusă alfabetele limbii de stat a Federaţiei Ruse şi cele ale limbilor de stat ale republicilor se formează pe baza alfabetului chirilic. Alte baze grafice ale alfabetelor limbii de stat a Federaţiei Ruse şi ale limbilor de stat ale republicilor pot fi instituite prin legile federale”.

Bielorusia este singurul stat european în care, alături de bielorusă, limba rusă are statutul oficial de limbă de stat. Modul de funcţionare a celor două limbi de stat este reglementat de „Legea despre limbi în Republica Bielorusia” nr. 3094 din 26 ianuarie 1990, cu modificările operate la 13 iulie 1998.

În Ucraina singura limbă de stat este ucraineana, potrivit prevederilor articolului 10 al Constituţiei. La 14 decembrie 1999, printr-o cuprinzătoare Hotărâre a sa, Curtea Constituţională a Ucrainei a dat o interpretare oficială prevederilor acestui articol din Constituţie. Ucraina este un stat neomogen din punct de vedere lingvistic. Astfel, în regiunile de sud şi cele de răsărit vorbitorii de limbă ucraineană sunt minoritari, iar cei de limbă rusă – majoritari. Circa o treime din populaţia Ucrainei vorbeşte un amestec ruso-ucrainean numit „surjik”. Populaţia de limbă română este a treia ca mărime din ţară (după ucraineni şi ruşi). Printr-un acord preelectoral semnat de prezidenţiabilul Victor Ianukovici cu reprezentanţii comunităţilor rusă, română şi maghiară din Ucraina, actualul şef al statului ucrainean s-a angajat să asigure un statut oficial, la nivel local şi regional, pentru limbile rusă, română şi maghiară, acolo unde ponderea vorbitorilor lor atinge 10%. Anul curent reprezentanţii Partidului Regiunilor, de guvernământ, al preşedintelui Victor Ianukovici, împreună cu cei ai Partidului Comunist şi al Blocului Litvin, au introdus în Rada Supremă proiectul „Legii despre limbile din Ucraina” şi pe cel al „Legii despre limba ucraineană de stat”. Deocamdată, adoptarea acestor proiecte de legi a fost amânată până după alegerile parlamentare din Ucraina.

Limba rusă pleacă din Caucaz. Alfabetul şi limba rusă rămân doar în Oseţia de Sud şi Abhazia

În regiunea Caucazului de Sud, situaţia nu este foarte diferită.

Constituţia Georgiei, în articolul său 8, spune: „Limba de stat a Georgiei este georgiana, iar în Republica Autonomă Abhază – şi limba abhază”. Modul de funcţionare a limbii georgiene este reglementat de „Legea cu privire la limba de stat”. Limba rusă are statut de limbă străină. Învăţământul în şcolile de stat de toate gradele este doar în limba georgiană, iar limbile minorităţilor etnice pot fi studiate doar ca disciplină distinctă.

În Azerbaidjan limba azeră are statutul de limbă de stat. „Legea despre limba de stat a Republicii Azere” din 30 septembrie 2002 prevede obligaţia tuturor cetăţenilor de a cunoaşte limba azeră de stat. Ca şi în Georgia, rusa are statut de limbă străină. Limba azeră a fost trecută de la alfabetul rus la cel latin începând cu anul 1991, odată cu restabilirea independenţei de stat, tranziţie încheiată la 1 august 2001. Din 2002 ziua de 1 august este sărbătorită oficial drept „Zi a limbii azere şi a alfabetului azer”.

„Legea despre limbă” din Armenia din 17 aprilie 1993 prevede că: „Limba de stat a Republicii Armenia este armeana, care deserveşte toate sferele vieţii din republică. Limba oficială a Republicii Armenia este limba armeană literară. Republica Armenia contribuie la păstrarea şi răspândirea limbii armene printre armenii de peste hotare. Republica Armenia favorizează unificarea ortografiei limbii armene”, dar şi că: „Persoanele cu funcţii de răspundere şi cetăţenii Republicii Armenia, angajaţi în unele domenii ale deservirii, sunt obligaţi să posede limba armeană. Limba intervenţiilor oficiale ale persoanelor care reprezintă Republica Armenia este limba armeană, dacă faptul nu contravine ordinii stabilite în respectivele instanţe internaţionale. În discursul lor oficial, cetăţenii Republicii Armenia sunt obligaţi să asigure curăţenia limbii”. Limba rusă are statut de limbă străină.

Schimbarea la faţă a Asiei Mijlocii

Printre statele medioasiatice avem o situaţie mai pestriţă, dar cu tendinţe clare de emancipare lingvistică de sub tutela limbii şi alfabetului rus, de afirmare a propriei identităţi.

În Turkmenistan limba turkmenă este singura limbă de stat, după cum stipulează articolul 14 al Constituţiei din 2008. Învăţământul în limba rusă, de la cel primar la cel universitar, a fost desfiinţat. Începând cu anul 1996, limba rusă are statut de limbă străină. În Turkmenistan nu este permisă perfectarea de abonamente la ziare şi reviste din Federaţia Rusă şi nici retransmiterea de programe de radio şi televiziune din Rusia. Limba turkmenă a fost trecută la alfabetul latin.

În Uzbekistan există o singură limbă de stat – uzbeca. Legea Republicii Uzbekistan „Despre limba de stat” din 3 decembrie 2004 reglementează modul de funcţionare a limbii uzbece. În 1992, limba uzbecă a început tranziţia de la scrierea cu litere ruseşti la cea cu alfabet latin. Limba rusă are statut de limbă străină.

În Tadjikistan singura limbă de stat este tadjica sau farsi/persana, această ţară neturcică având aceeaşi limbă de stat ca şi Republica Islamică Iran. Între 1991 şi 2009, limba rusă a avut un statut oficial de „limbă de comunicare interetnică”, putând fi utilizată în comunicarea cu instituţiile de stat. Odată cu adoptarea „Legii cu privire la limba de stat” la 3 octombrie 2009, singura limbă oficială a rămas tadjica/persana, iar în martie 2010, Parlamentul a anulat obligativitatea publicării actelor legislative şi normative în limba rusă, care a fost exclusă complet din activităţile de secretariat şi a devenit una dintre limbile străine în Tadjikistan.

În Kirgizstan singura limbă de stat, potrivit Constituţiei adoptate prin referendumul din 21 octombrie 2007, este kirghiza. Totodată, „Legea despre limba de stat a Republicii Kirghize”, prevede că: „În conformitate cu Constituţia Republicii Kirghize limba de stat a Republicii Kirghize este limba kirghiză. Limba kirghiză, ca unul dintre principalele elemente de bază ale statalităţii Republicii Kirghize, funcţionează în mod obligatoriu în toate sferele activităţii de stat şi ale autoadministrării locale în ordinea stabilită de prezenta Lege şi alte legi ale Republicii Kirghize. În Republica Kirghiză limba rusă este folosită ca limbă oficială”, precum şi că: „Limba kirghiză, în calitate de limbă de stat, este considerată şi limbă de comunicare interetnică în Republica Kirghiză”. În 1992, guvernul de la Bişkek a adoptat hotărârea de a trece treptat scrierea kirghiză de la alfabetul rusesc la cel latin. Pentru moment procesul tranziţiei la alfabetul latin a fost stopat de actualele autorităţi din Kirghizstan.

Republica Kazahstan are, de asemenea, o singură limbă de stat – kazaha. „Legea despre limbile din Republica Kazahstan”, din 20 decembrie 2004 spune că „datoria fiecărui cetăţean al Republicii Kazahstan este să însuşească limba de stat, care este cel mai important factor de consolidare a poporului Kazahstanului.” În acelaşi timp, limba rusă este utilizată nestingherit în organele puterii centrale sau locale de stat, fără ca aceasta să aibă un statut oficial fixat în lege. Autorităţile kazahe au formulat oficial intenţia de a trece scrierea kazahă de la alfabetul rusesc la cel latin, urmând exemplul altor state turcofone foste sovietice ca Azerbaidjan, Turkmenistan, Kirghizstan şi Uzbekistan. Din anul 2004, agenţia guvernamentală de ştiri „Qazaqinform” foloseşte varianta turcă a alfabetului latin pentru toate ştirile în limba kazahă destinate diasporei.

Zonele rusofoniei oficializate: Rusia, Bielorusia, Găgăuzia, Transnistria, Abhazia, Oseţia de Sud

Singurele locuri din fostul spaţiu sovietic în care limba rusă are statutul de limbă de stat sunt Federaţia Rusă şi Bielorusia, precum şi Unitatea teritorial administrativă Găgăuzia din Republica Moldova. Aici ar trebui să adăugăm şi teritoriile separatiste Transnistria din Republica Moldova şi Abhazia şi Oseţia de Sud din Georgia.

„Ţinând cont de identitatea lingvistică moldo-română realmente existentă”

Analizând cazul Republicii Moldova, în comparaţie cu fostele naţiuni captive din spaţiul de influenţă şi control al Moscovei, vom observa că doar ţara noastră are o legislaţie în materie lingvistică datând încă din perioada sovietică. Parlamentul Republicii Moldova a lăsat în vigoare Legea RSS Moldoveneşti „Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti” nr. 3465-XI din 1 septembrie 1989 (adoptată de fapt la 31 august 1989), lege care susţine în preambulul său identitatea lingvistică moldo-română şi echivalează juridic termenii moldovean/român. Legea a suportat modificări şi completări neesenţiale la 29 mai 2003. O lege care în 1989 ne părea progresistă, salvatoare chiar, acum apare ca perimată şi depăşită de realităţi.

Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991 vorbeşte despre „decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin”, iar articolul 13 al Constituţiei din 1994 – despre „limba moldovenească funcţionând pe baza grafiei latine”, susţinând în plus că „Statul recunoaşte şi protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la funcţionarea limbii ruse şi a altor limbi vorbite pe teritoriul ţării”.

* * *

Legea RSS Moldoveneşti „Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti: „Consfinţirea prin Constituţia (Legea Fundamentală) a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti a statutului limbii moldoveneşti ca limbă de stat are menirea să contribuie la realizarea suveranităţii depline a republicii şi la crearea garanţiilor necesare pentru folosirea ei plenară în toate sferele vieţii ei politice, economice, sociale şi culturale. RSS Moldovenească sprijină aspiraţia moldovenilor care locuiesc peste hotarele republicii, iar ţinând cont de identitatea lingvistică moldo-română realmente existentă – şi a românilor care locuiesc pe teritoriul Uniunii RSS, de a-şi face studiile şi de a-şi satisface necesităţile culturale în limba maternă.

Atribuind limbii moldoveneşti statutul de limbă de stat, RSS Moldovenească asigură ocrotirea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale cetăţenilor de orice naţionalitate, care locuiesc pe teritoriul RSS Moldoveneşti, indiferent de limba pe care o vorbesc, în condiţiile egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa Legii.

În scopul ocrotirii şi asigurării de către stat a dezvoltării limbii găgăuze RSS Moldovenească creează garanţiile necesare pentru extinderea consecventă a funcţiilor ei sociale.

RSS Moldovenească asigură pe teritoriul său condiţiile necesare pentru folosirea şi dezvoltarea limbii ruse ca limbă de comunicare între naţiunile din Uniunea RSS, precum şi a limbilor populaţiilor de alte naţionalităţi care locuiesc în republică.”

Totodată, primele 5 articole ale legii stipulează: „Articolul 1. În conformitate cu Constituţia (Legea Fundamentală) a RSS Moldoveneşti limba de stat a RSS Moldoveneşti este limba moldovenească, care funcţionează pe baza grafiei latine. Ca limbă de stat, limba moldovenească se foloseşte în toate sferele vieţii politice, economice, sociale şi culturale şi îndeplineşte în legătură cu aceasta funcţiile limbii de comunicare interetnică pe teritoriul republicii.

RSS Moldovenească garantează tuturor locuitorilor din republică învăţarea gratuită a limbii de stat la nivelul necesar pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu.

Articolul 2. În localităţile în care majoritatea o constituie populaţia de naţionalitate găgăuză limba oficială în diferite sfere ale vieţii este limba de stat, limba găgăuză sau cea rusă.

Articolul 3. Limba rusă, ca limbă de comunicare între naţiunile din Uniunea RSS, se foloseşte pe teritoriul republicii alături de limba moldovenească în calitate de limbă de comunicare între naţiuni, ceea ce asigură un bilingvism naţional-rus şi rus-naţional real.

Articolul 4. RSS Moldovenească garantează folosirea limbilor ucraineană, rusă, bulgară, ivrit, idiş, ţigănească, a limbilor altor grupuri etnice, care locuiesc pe teritoriul republicii, pentru satisfacerea necesităţilor lor naţional-culturale.

Articolul 5. Prezenta Lege nu reglementează folosirea limbilor în relaţiile dintre persoane, în activitatea de producţie a transporturilor feroviar şi aerian (cu excepţia sferei de deservire a pasagerilor), precum şi în unităţile militare şi în instituţiile subordonate Ministerului apărării al Uniunii RSS, în unităţile militare ale Comitetului pentru securitatea statului al Uniunii RSS şi ale Ministerului afacerilor interne al Uniunii RSS.”

* * *

În loc de concluzii

După aceste constatări putem trage concluzia că Republica Moldova este, printre toate fostele state sovietice, cea mai rămasă în urmă la capitolul legislaţie lingvistică. Faptul că Republica Moldova este ultimul stat în fosta URSS ca intenţie şi viteză de adoptare a legislaţiei lingvistice dovedeşte o dată în plus lipsa de perspicacitate, de voinţă politică şi de patriotism a clasei guvernante. O nouă lege privind statutul şi funcţiile limbii de stat a Republicii Moldova este necesară. Şi pentru că sintagma „limbă de stat” a fost atât de mult repudiată, precizăm aici că este vorba, în afara oricărei discuţii, de limba română literară.

În acelaşi timp, observăm că România, care ar trebui să fie un exemplu de urmat pentru Republica Moldova, are în materie lingvistică un cadru legislativ omisiv. Astfel, România nu a avut niciodată şi nu are nici în prezent o lege privind funcţionarea limbii sale oficiale, care, potrivit articolului 13 al Constituţiei din 1991, „este limba română”. Nu există legi privind protejarea, folosirea şi promovarea limbii române în ţară şi peste hotare, chiar dacă referiri episodice se cuprind în legislaţia foarte dezvoltată şi actele normative cu privire la minorităţile naţionale (bunăoară, Hotărârea de Guvern nr. 1206/2001) sau la sprijinul pentru românii „de pretutindeni”. De asemenea, nu există în România o autoritate distinctă în a cărei sarcină să stea aplicarea normelor legale cu caracter sociolingvistic.

Întrucât limba română are un statut oficial în 3 state (România, Republica Moldova şi provincia autonomă Voievodina din Serbia), şi ar putea fi recunoscută oficial ca limbă regională în raioanele în care are o pondere majoritară (Herţa şi Adâncata (Hliboka) din regiunea Cernăuţi şi Reni din regiunea Odesa) în Ucraina, eventual şi în interfluviul Dunăre-Morava-Timoc din Serbia, este necesară adoptarea unei Legi a Românofoniei. În sprijinul unei asemenea iniţiative vine şi statutul de limbă oficială a Uniunii Europene pe care l-a obţinut româna la 1 ianuarie 2007, când Republica Moldova a devenit singurul stat european extracomunitar a cărui limbă oficială este una dintre cele 24 de limbi de lucru ale instituţiilor europene.

Necesitatea unei Legi a Românofoniei este veche. Într-o scrisoare pe care i-o adresam, la 11 iulie 2006, ministrului Afacerilor Externe al României din acea vreme, Mihai-Răzvan Ungureanu, în cadrul unei dezbateri publice pe marginea proiectului de Lege privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, opinam: „Apreciez ca firească dorinţa MAE de promovare a românofoniei în lume, printre persoanele neromâne, dar cred că aceasta trebuie să facă obiectul unei legi euroconforme distincte pentru a evita etnicizarea subiectului, precum şi pentru a spulbera eventualele temeri ale unor state sau cercuri etnopolitice străine privind încercarea de a le induce neromânilor de peste hotare, prin recurs la geolingvistică, o identitate străină.

Am vrea, desigur, ca prin limba română să le oferim neromânilor un instrument de cunoaştere a noastră şi de cooperare cu noi. Noţiunile de român şi de românofon nu sunt întotdeauna reciproc superpozabile, iar unele cercuri etnopolitice străine, profitând de acest fapt, încearcă de multe ori să le prezinte ca opozabile. Sper să fiţi de acord că a sosit timpul să ne gândim, în spiritul Convenţiei Culturale Europene, şi la o lege cu privire la românofonie care să fie pusă atât în beneficiul românităţii din întreaga lume, cât şi al străinătăţii deschise către limba şi cultura română.”

Societatea românească este în răsăritul Europei cea mai ataşată francofoniei. Poate tocmai pentru acest motiv merită să ne inspirăm din modelul francez de protejare şi promovare a limbii naţionale. Trebuie să amintim că Franţa are o lege specială cu privire la statutul şi funcţiile limbii franceze, adoptată la 4 august 1994 şi numită, după autorul ei, şi legea Toubon (LOI nr. 94-665 du 4 août 1994 relative à l emploi de la langue française). Ea a înlocuit o lege anterioară în această materie, legea Bas-Auriol (nr. 75-1349) din 31 decembrie 1975.

Până la realizarea unei asemenea idei, este important să respingem aventuri de tipul celei în care s-a lansat primarul de Comrat, Nicolai Dudoglo, şi Valeri Klimenko de la Congresul Comunităţii Ruse din Moldova de organizare a unui referendum constituţional pentru a-i conferi limbii ruse statutul de limbă de stat în Republica Moldova. Efortul nostru trebuie să se concentreze pe consolidarea rolului şi funcţiilor sociale ale limbii române în Republica Moldova, cât şi pe promovarea ei eficientă în rândul diverselor minorităţi etnice conlocuitoare. Pentru aceasta avem nevoie cu toţii de un plus de realism, de solidaritate naţională, de pragmatism, de seriozitate şi de simţ al răspunderii.


De ce refuză AIE ratificarea Cartei Limbilor Regionale şi Minoritare?

Septembrie 20, 2010
Referendumurile sunt la modă. Alianţa de guvernământ şi-a făcut moftul (român?) cu referendumul său pentru un preşedinte „atotnorodnic” de tip CSI-ist, chiar dacă Uniunea Europeană şi Comisia de la Veneţia nu au recomandat un referendum, ci găsirea unei soluţii în Parlament, gruparea securisto-preoţească condusă de Pasat şi mitropolitul Vladimir s-a opintit şi ea să stoarcă ceva dividende politice din ideea unui referendum pentru Bazele obligatorii ale Ortodoxiei, iar acum, iată, primarul de Comrat, Dudoglo, şi prietenul lui, Klimenko, agită spiritele, poate-poate pun de un referendum pentru limba rusă drept a doua limbă de stat.

În toate cele trei cazuri de referendumuri soluţiile se găsesc în Parlament şi Guvern, nu în colbul străzii, ele trebuie să fie europene sau cel puţin euroconforme şi să nu ne împingă în spaţiul de nostalgie al fostei URSS, ci să ne alinieze la normele şi bunele practici internaţionale în materie.

FLUX din 9 octombrie 2009 a inserat un material (Vom scoate minorităţile din umbra limbii ruse?) despre necesitatea ratificării de către Republica Moldova a Cartei Limbilor Regionale şi Minoritare, aducând subiectul, pentru a câta oară, în atenţia opiniei publice şi a factorilor decizionali din Guvern şi Parlament.

În ultimele 11 luni şi ceva nimic nu s-a schimbat la acest capitol, şi Republica Moldova rămâne a fi restanţieră atât în faţa Consiliului Europei, cât şi în faţa Uniunii Europene, care ne-a cerut ratificarea Cartei, drept una dintre condiţiile cuprinse în Planul de acţiuni în domeniul drepturilor omului pentru anii 2004-2008, ca element esenţial de implementare a Planului de acţiuni Uniunea Europeană – Republica Moldova. Abia iniţiativa aceasta deşucheată a primarului de Comrat, Nicolai Dudoglo, lansată săptămâna trecută, de modificare a Constituţiei pentru legalizarea limbii ruse drept a doua limbă de stat a Republicii Moldova a trezit spiritele din amorţire.

Trebuie să arătăm din nou ce reprezintă documentul despre care vorbim şi cum ne-ar putea ajuta acesta să evităm legalizarea limbii ruse ca limbă de stat, pe de o parte, şi să integrăm minorităţile etnice neruse, dar şi pe cea rusă, în ansamblul corpului nostru social. Aşadar, Carta Limbilor Regionale şi Minoritare este un instrument juridic internaţional elaborat de Consiliul Europei şi deschis spre semnare la 5 noiembrie 1992. Pentru 24 de state membre ale Consiliului (din 47) documentul a intrat în vigoare. România a semnat Carta în 1995, a ratificat-o în 2007, aceasta intrând în vigoare la 29 ianuarie 2008. Ucraina a semnat acest instrument în anul 1996, l-a ratificat în anul 2005, pentru a evita pericolul adoptării iniţiativei Partidului Regiunilor de proclamare a limbii ruse drept a doua limbă de stat, şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2006. Republica Moldova rămâne o pată albă între România şi Ucraina. Chişinăul a semnat Carta la 11 iulie 2002 şi nu a ratificat-o până în prezent. Celelalte 22 de state care nu au ratificat Carta sunt state fără minorităţi etnice tradiţionale (Andora, Irlanda, Islanda, Monaco, San-Marino) şi state care au probleme serioase cu minorităţile etnice (Azerbaidjan, Belgia, Bosnia şi Herţegovina, Estonia, Georgia, Letonia, Lituania, Macedonia) sau aplică politici asimilaţioniste (Albania, Bulgaria, Federaţia Rusă, Franţa, Grecia, Italia, Portugalia, Turcia).

Am spus-o şi altădată şi o spunem şi acum că Republica Moldova este singurul stat ex-sovietic în care minorităţile etnice neruse (ucraineni, găgăuzi, bulgari, evrei, parţial ţigani) sunt supuse continuu unui proces de rusificare prin menţinerea învăţământului public pentru acestea doar în limba rusă. Noţiunea de rusofon/rusolingv, inventată de propaganda sovietică, a fost şi rămâne un eufemism pentru tot ce înseamnă etnic alohton. Minorităţile etnice neruse au fost decupate întotdeauna din ansamblul corpului nostru social şi aliniate sau subordonate minorităţii ruse, în contrabalanţă lingvistică faţă de majoritatea etnolingvistică română. Lingvistic şi cultural vorbind, ucrainenii, găgăuzii şi bulgarii au fost şi rămân un fel de auxiliari ai comunităţii etnice ruseşti, o continuare periferică a unui nucleu etnic rus şi monolingv.

Sarcina noastră, a majorităţii, care trebuie să fie întotdeauna generoasă şi grijulie cu minorităţile etnolingvistice, este să spargem aceste tipare strâmbe, moştenite din perioada sovietică şi să le oferim compatrioţilor noştri de alte etnii posibilitatea emancipării de „teroarea rusă”, pe de o parte, şi a integrării armonioase în peisajul cultural-lingvistic al ţării, pe de altă parte. Ratificarea Cartei Limbilor Regionale şi Minoritare ne-ar putea ajuta enorm în acest sens.

De ce şi cum anume? vor întreba mulţi dintre dumneavoastră. Simplu. Litera şi spiritul Cartei susţin că minorităţile etnolingvistice sunt perfect egale între ele, că, sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor, nu există minorităţi mai mari sau mai mici (cantitatea fiind o noţiune pur statistică).

Totodată, nu vom găsi în cuprinsul Cartei Limbilor Regionale şi Minoritare noţiuni de tipul „limbă de comunicare interetnică”, o noţiune prin excelenţă sovietică, care desemna un mecanism de geopolitică culturală internă a URSS, prin care minorităţile din fostele republici naţionale erau aduse şi menţinute în umbra limbii ruse, pe atunci singura „limbă de comunicare interetnică”.

În toate statele europene în care a fost ratificată şi se aplică acest instrument al Consiliului Europei, au fost instituite pe plan local, nu naţional, bilingvisme care presupun cunoaşterea şi folosirea în paralel, de către reprezentanţii minorităţilor etnolingvistice, atât a limbii oficiale a statului, cât şi a limbii lor materne. Altfel zis, limba unei minorităţi, oricare ar fi aceasta, poate deveni la nivelul administraţiei unei localităţi sau a unui şir de localităţi situate compact, în funcţie de distribuţia geografică şi ponderea minorităţilor respective, a doua limbă oficială, după cea de stat. Nimic mai mult.

În cazul Republicii Moldova am avea de a face, în localităţi concrete, cu bilingvisme locale româno-ucrainean, româno-rus, româno-găgăuz, româno-bulgar etc. Ar fi pentru prima oară în istoria Republicii Moldova când limba rusă, alături de alte limbi, ar căpăta statutul oficial de limbă minoritară şi ar fi lipsită de statutul special, privilegiat, de „limbă de comunicare interetnică”.

Carta nu presupune tilingviste sau multilingvisme la nivelul administraţiilor locale. Şi nici impunerea limbii vreunei minorităţi etnolingvistice la scară naţională, în detrimentul limbii de stat a fiecăruia dintre statele membre ale Consiliului Europei.

Orice stat semnatar al Cartei este obligat ca în momentul ratificării să aprobe o Listă a localităţilor sau regiunilor în care se va specifica exact care anume limbă minoritară va fi folosită alături de limba de stat a ţării. Acest tip de liste se întocmesc, de obicei, în baza datelor recensămintelor generale ale populaţiei, iar în unele cazuri specifice şi în baza rezultatelor unor referendumuri locale.

Aplicat la cazul Republicii Moldova, acest fapt ar însemna ca Guvernul Filat şi Ministerul de Externe, condus de prim-vicepremierul peledemist Iurie Leancă, în a căror responsabilitate cade promovarea politicilor statului în materie de ajustare a cadrului legislativ naţional la normele şi practicile europene notorii, să demareze procedura de ratificare a Cartei, prezentându-i Legislativului şi o listă în care să figureze toate localităţile populate majoritar de etnici ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari şi alţii.

Iată însă că guvernarea unei alianţe intitulate pompos „pentru Integrare Europeană” se împotriveşte ratificării Cartei Limbilor Regionale şi Minoritare. Motivul este unul evident. El ţine de dorinţa de a menţine în vigoare mecanismele de rusificare a minorităţilor etnice neruse prin intermediul instituţiilor de stat. La fel a procedat, din anul 2002, şi guvernarea Partidului Comuniştilor, pe care nu am ezitat să o criticăm pentru împotrivirea sa faţă de ratificarea Cartei Limbilor Regionale şi Minoritare. Speram totuşi că actuala guvernare, venită la putere pe valul „revoluţionar” al anticomunismului, se va distanţa de abordarea PCRM în această chestiune şi va ratifica documentul european. Nu a fost să fie şi probabil că ratificarea lui se amână la Sfântul aşteaptă!

De dragul adevărului trebuie să amintim totuşi că în legislatura 2001-2005 a existat o tentativă de prezentare spre ratificare a Cartei Limbilor Regionale şi Minoritare. Atunci, Guvernul Tarlev propunea, la insistenţa fostului Departament Relaţii Interetnice, formularea unui şir de rezerve prin care se dorea consfinţirea stării de fapt pe plan lingvistic şi absolvirea Guvernului de orice responsabilităţi în raport cu limba română ca limbă de stat, precum şi în raport cu limbile minorităţilor neruse. Acele rezerve prevedeau menţinerea privilegiilor limbii ruse, aşa cum au fost ele fixate în legislaţia despre funcţionarea limbilor din 1989.

Acum, Guvernul Filat nu mişcă un deget, pentru că nu i-ar conveni o normalizare, în spirit european, a situaţiei lingvistice din Republica Moldova. Să nu uităm că în fruntea Oficiului Relaţii Interetnice Guvernul Filat a desemnat-o pe doamna Elena Beleacova, care provine din partidul lui Valeri Klimenko şi care, spre deosebire de toţi antecesorii ei în funcţie, nu stăpâneşte limba română.

Astăzi, Valeri Klimenko este cot la cot cu Nicolai Dudoglo la colectarea de semnături pentru deocheatul referendum. De acelaşi elan plebiscitar fuseseră cuprinşi şi alţi soldăţei de plumb ai intereselor străine în Republica Moldova: securistul Valeriu Pasat şi mitropolitul-colonel Vladimir Cantarean, cu ideea lor eminamente politicianistă şi de inspiraţie externă, de introducere obligatorie a „Bazelor Ortodoxiei” în programa şcolară.

Ministerul Educaţiei a procedat înţelept şi pragmatic introducând de la 1 septembrie predarea opţională a obiectului „Religia” în învăţământul primar şi gimnazial de stat, revenind astfel la o tradiţie interbelică a locului. În felul acesta, Pasat şi prietenul său cu camilafcă albă s-au pomenit a turna apă pe sol umed, încercând să spargă nişte uşi între timp deschise.

Dacă Ministerul de Externe al prim-vicepremierului Leancă ar avea acelaşi grad de inteligenţă de care a fost capabil Ministerul Educaţiei, condus de Leonid Bujor, ar propune de urgenţă ratificarea în Parlament a Cartei Limbilor Regionale şi Minoritare, astfel încât orice sforţare a unei minorităţi monolingve de a-i impune întregii populaţii o a doua limbă de stat să se risipească ca o ceaţă, aşa cum s-a risipit şi ardoarea plebiscitară a coctailului securisto-bisericesc Pasat–Cantarean.

Aşadar, are de gând Alianţa de guvernământ să ratifice în Parlament Carta Limbilor Regionale şi Minoritare sau asemenea chestiuni sunt mai prejos de nobleţea ei „europeană”?


La mulţi ani, Mitropolia Basarabiei!

Septembrie 14, 2010
La 14 septembrie s-au împlinit 18 ani de la reactivarea Mitropoliei Basarabiei. În afară de FLUX, ca şi în ceilalţi ani, nici o altă publicaţie, televiziune sau post de radio laice de la Chişinău sau Bucureşti nu şi-au amintit de eveniment.
Mulţumim Ţie, Hristoase!

Singura manifestare publică prin care a fost consemnată istorica aniversare a fost un Te Deum oficiat la paraclisul mitropolitan „Sfântul Ioan Teologul” din Chişinău de către preoţii Ioan Barbău, protopop de Chişinău, Iulian Budescu, paroh de Manta, Cahul, Andrei Deleu, şef al cancelariei mitropolitane şi Veaceslav Mereuţă, paroh de Rădenii Vechi,  Ungheni, în prezenţa Înatpreasfinţitului Petru Păduraru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor. Şi nimic mai mult. Nici unul din cei 4 membri ai cvartetului de guvernământ nu a avut vreo tangenţă cu evenimentul, după cum nu au în general cu Patriarhia Română şi mitropolia ei istorică din Republica Moldova. Nici o oficialitate, mare sau mică, nu s-a înghesuit la slujba Te Deumului din 14 septembrie şi nici nu şi-a delegat reprezentanţii. Nici diplomaţii sau angajaţii de la Ambasada României nu au fost prezenţi. Nici unul din cei care constituie armata de români de serviciu şi de enoriaşi decoraţi de Mitropolia Basarabiei şi Patriarhia Română cu cele mai mari distincţii bisericeşti – de la Dorin Chirtoacă la Mihai Ghimpu – nu au păşit pragul singurei noastre instituţii interbelice reactivate. A fost o slujbă simplă, obişnuită, de mulţumire pentru binecuvântarea cerească din 1992, când istorica noastră Mitropolie a fost readusă la viaţă.

Lumina să stea în sfeşnic

Intuiam că aşa va fi. Şi tocmai pentru acest motiv am avut grijă din timp să-i scriu unui mai nou consilier prezidenţial, făcându-l atent la această aniversare, în speranţa că autorităţile vor schiţa măcar un gest simbolic de preţuire a Mitropoliei Basarabiei. După ce am văzut cu câtă generozitate soră cu nesăbuinţa risipeşte distincţii de stat preşedintele interimar, prinzând Ordinul Republicii în pieptul unor denigratori ai Mitropoliei Basarabiei şi ai Patriarhiei Române ca peledemistul românofob Dmitri Ciubaşenco (trecut deja în partidul securistului Pasat, alături de mitropolitul Vladimir), am găsit potrivit să-i sugerez respectivului consilier prezidenţial că mai degrabă liderul spiritual al românilor din Basarabia, Mitropolitul şi Exarhul Petru Păduraru ar merita să fie distins cu o asemenea decoraţie. Unde mai pui că mitropolitul-colonel Vladimir Cantarean deţine un asemenea ordin încă de pe când prigonea sălbatic Mitropolia Basarabiei, pe clericii şi credincioşii ei. Pe deasupra, şi răposatul patriarh Alexei al II-lea al Moscovei şi al întregii Rusii a fost purtător al Ordinului Republicii. Iar preoţi ca Ion Ciuntu şi Petru Buburuz, chiar dacă sunt mai mici în treaptă decât Mitropolitul şi Exarhul Petru, au fost băgaţi în seamă de preşedintele interimar înaintea mitropolitului nostru. Sugestia făcută de mine consilierului prezidenţial îi viza în egală măsură şi pe: Preafericitul părinte Patriarh Daniel Ciobotea, unul dintre sprijinitorii constanţi ai Mitropoliei Basarabiei; avocatul americano-britanic al Mitropoliei Basarabiei, John Warwick Montgomery, cel care a servit cauza Mitropoliei la Strasbourg în faţa CEDO şi eu sunt întâiul martor la această slujire exemplară; Fericitul în adormire şi vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist Arăpaşu (post mortem), singurul patriarh din lume care a binecuvântat Republica Moldova şi, cu gândul, cu rugăciunea şi cu fapta, a fost alături de conducerea de stat şi de populaţia Republicii Moldova în timpul războiului de pe Nistru. Până la ora la care am scris aceste rânduri, Preşedinţia noastră nu dăduse nici o reacţie. Să vedem dacă măcar de acum încolo va avea bunul simţ să schiţeze un gest de apreciere publică a Mitropoliei Basarabiei.

Că drept este Domnul, iubeşte Dreptatea, iar faţa Lui spre cele Drepte priveşte (Psalmul 10, versetul 7)

Am scris şi cu alte ocazii că Mitropolia Basarabiei a reprezentat şi reprezintă un test de patriotism şi de europenitate pentru clasa politică din Republica Moldova. Pentru a le aminti cititorilor noştri câteva aspecte ale traseului destul de zbuciumat, dar şi binecuvântat, parcurs de Biserica noastră în ultimii 18 ani, vom reda în continuare pasaje din prefeţele la cele două ediţii de până acum, de la Chişinău, ale Hotărârii CEDO în speţa „Mitropolia Basarabiei şi alţii versus Moldova”.

Republica Moldova a debutat în justiţia naţională în anul 1998 prin dosarul pe care i l-a intentat Mitropolia Basarabiei, discriminată, persecutată cinic şi brutal, aruncată înafara cadrului legal. Procesul la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg fusese anticipat de un lung periplu în faţa instanţelor naţionale, acoperind ca timp mandatul a trei şefi de stat (Snegur, Lucinschi, Vironin) şi a şapte guverne (Sangheli I, Sangheli ll, Ciubuc l, Ciubuc ll, Sturza, Braghiş, Tarlev), la fel de ostile Mitropoliei Basarabiei. Deceniul negru (1992-2002) al persecuţiilor de stat împotriva Mitropoliei Basarabiei a arătat esenţa ruso-imperială şi reflexele marxiste ale stăpânirilor criptocomuniste de la Chişinău. Ura nestăvilită a acestor stăpâniri a avut în anumite momente accente atât de sălbatice, încât s-a transformat în anticreştinism şi mizantropie de cea mai joasă speţă. Regretul nostru a fost cu atât mai mare de-a lungul acestui deceniu negru, cu cât Patriarhia soră Rusă a fost o şi mai nesăbuită persecutoare a creştinilor din Mitropolia Basarabiei, insistând să nu ne mai fie soră, ci mamă cu de-a sila, călcând în picioare bun simţ, adevăr istoric, canoane bisericeşti şi legi omeneşti. Cazul Mitropoliei Basarabiei a constituit un adevărat test pentru fiecare şi pentru toţi, dar mai cu seamă pentru clerul şi clasa politică basarabeană. În această problemă nimeni nu a fost şi nu este neutru, pentru simplul fapt că nu te poţi niciodată opri la jumătate de cale între Adevăr şi minciună. Victoria Mitropoliei Basarabiei împotriva Republicii Moldova la CEDO a ruşinat partida românofobilor de la noi care s-a văzut nevoită acum să-şi tempereze elanul persecutor şi să-şi subtilizeze diabolicul arsenal al metodelor de prigoană. Rămâne ca Dumnezeu şi istoria să le judece pe toate. Preoţii şi credincioşii din Mitropolia Basarabiei nu au încetat niciodată să se roage pentru îmblânzirea şi luminarea prigonitorilor lor.

Valoarea hotărârii CEDO este, fără îndoială, una deosebită, întrucât ţine de noţiuni ca Dreptate, Adevărul şi Libertatea. Având pronunţate aspecte canonice, naţionale, (geo)politice chiar, problema Mitropoliei Basarabiei este, întâi de toate, una a drepturilor omului, concept biblic primar şi fundamental însuşit de sistemul juridic european modern.

Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului are, dincolo de valoarea sa intrinsecă de instrument juridic internaţional, valoarea unei inestimabile mărturii a calvarului şi umilinţelor suportate de românii basarabeni între 1992 şi 2002. Completată de alte mărturii, acestea se constituie în probă elocventă în cadrul unui atât de aşteptată şi necesar Proces al Comunismului.

Modul de îndeplinire a Hotărârii CEDO a fost monitorizat de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Procedura de monitorizare a fost încheiată subit anul acesta prin efortul unor persoane ca preotul Ianec Cosoi şi avocatul Alexandru Postică, care, pentru raţiuni politice evidente şi nedisimulate, au acţionat în interesul Guvernului Republicii Moldova şi în detrimentul interesului legitim al Mitropoliei Basarabiei.

Patru semne şi date alese de Sus

Fără să fi fost ales de oameni, se întrezăresc în istoria reactivatei Mitropolii a Basarabiei patru date cu încărcătură mistică şi simbolică aparte: 14 septembrie 1992, 19 decembrie 1992, 13 decembrie 2001 şi 27 martie 2002.

Astfel, Mitropolia Basarabiei a fost reactivată la 14 septembrie 1992 când creştinii ortodocşi cinstesc Înălţarea Sfintei Cruci. Crucea ca semn al jertfei, al suferinţei, al martirului, al morţii şi al reînvierii biruitoare, al mântuirii noastre. Scoaterea de pe crucea răstignirii sale şi readucerea la viaţă sau reînvierea Mitropoliei martire a Basarabiei a coincis şi v-a coincide în chip minunat până la sfârşitul veacurilor cu această mare sărbătoare creştină. Se ştie că în 1940 şi după 1944, din cauza fidelităţii lor exemplare faţă de Biserica Ortodoxă Română, mii şi mii de credincioşi ai Mitropoliei Basarabiei şi 56 de preoţi şi-au primit cununa muceniciei pentru Hristos, fiind împuşcaţi, schingiuiţi sau omorâţi în gheţurile Siberiei. A fost primul semn că reactivarea Mitropoliei noastre a fost bineplăcută şi voită de Isus cel Reînviat, Domnul şi Mântuitorul nostru. În 1994, Mitropolia Basarabiei avea să-şi stabilească Icoana Învierii drept element central al stemei sale bisericeşti. Paştele a devenit hramul Mitropoliei noastre. Aşadar am avut un semn al Reînvierii după martiriul şi jertfa scumpă de sânge dată de Mitropolia Basarabiei. Tot la 14 septembrie sărbătorim pe stil vechi Începutul anului bisericesc, ceea ce adaugă evenimentului valenţele oricărui nou început.

Apoi a venit ziua de 19 decembrie 1992 ca zi a binecuvântării reactivării Mitropoliei Basarabiei de către sfântul, Marele şi Îndreptătorul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, concretizată într-un Act sinod şi patriarh. La 19 decembrie îl cinstim pe Sfântul Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni. Iată al doilea semn, al Minunii pentru cei aleşi şi iubiţi de Domnul.

Neimplicată în calendarul liturgic creştin, la 31 decembrie 2001 Curtea Europeană şi-a pronunţat Hotărârea, dând câştig de cauză Mitropoliei Basarabiei şi condamnând Republica Moldova. A fost ziua de cinstire a Sfântului Apostol Andrei cel Întâichemat la Apostolie, încreştinătorul geto-dacilor şi Ocrotitorul Tuturor Românilor. Al treilea semn, al Ocrotirii, ni l-a dat Apostolul nostru tutelar.

La 27 martie 2002 CEDO s-a pronunţat asupra cererii guvernului de la Chişinău de reexaminare a Hotărârii sale din 13 decembrie 2001 şi a respins-o ca nefondată. Astfel Hotărârea CEDO a intrat definitiv în vigoare în chiar ziua în care comemorăm actul binecuvântat de reunificare naţională din 27 martie 1918. Prin acest al patrulea semn Dumnezeu ne-a trimis cu gândul la înaintaşi şi ne-a cerut să fim la înălţimea faptelor lor.

Avocatul Mitropoliei Basarabiei

Avocatul americano-britanic John Warwick Montgomery a susţinut cauza Mitropoliei Basarabiei la CEDO. Întrucât am avut privilegiul, plăcerea şi onoarea să lucrez în dosarul Mitropoliei Basarabiei împreună cu domnul Montgomery mai bine de trei ani de zile, mă văd îndreptăţit să comunic cititorului nostru câteva repere biografice sumare ale acestei personalităţi de excepţie, care a avut o contribuţie esenţială la apărarea intereselor legitime ale Bisericii noastre.

John Warwick Montgomery s-a născut la 8 octombrie 1933 la Warsaw în statul New York. A studiat în Statele Unite ale Americii, Anglia şi Franţa la universităţi de marcă cum sunt Cornell University, University of California, Wittemberg University, Universite d’Essex, University of Cardiff, Faculte deTheologie protestante de Strasbourg. Este deţinătorul diplomelor: Bachelor of Arts, Bachelor of Librara Science, Bachelor of Laws, Master of Arts, Master of Philosophy in Law, Master of Laws, Master of Sacred Theology, Doctor of Philosophy, Docteur d’universite (mention theologie protestante), Docteur en droit etc. Cariera sa de jurist şi teolog este impresionantă: redactor- şef la Global Journal of Classical Theology (după 1998), membru în birou (Virginia, California şi statul Washington) după 1978, respectiv 1990, membru al Curţii Supreme a Statelor Unite ale Americii (după 1981) şi membru al Curţii Supreme a Angliei(după 1984). Este una din cele şase personalităţi din lume care au primit diploma cum laude a Institutului Internaţional pentru Drepturile Omului şi a fost director de studii al acestei prestigioase instituţii, din 1979 până în 1981. Este profesor universitar activ în SUA şi Franţa. A publicat zeci de cărţi şi mii de studii şi articole în diverse domenii, dar mai cu seamă în teologie şi drept. Este considerat cel mai mare polemist din lume cu aşa-zişii „teologi ai Dumnezeului mort” şi un redutabil polemist cu doctrinarii marxismului ateu. În octombrie 2003, la invitaţi Prea Fericitului nostru Părinte Patriarh Teoctist Arăpaşu, a efectuat o vizită frăţească în cuprinsul Patriarhiei Române, conferenţiind despre cazul Mitropoliei Basarabiei al Universităţii din Bucureşti (Facultate de Sociologie) şi Târgovişte ( Facultatea de Teologie Ortodoxă) şi participând la festivităţile şi slujba de canonizare a unor sfinţi români la Mănăstirea Brazi din sfânta Episcopie a Buzăului şi Vrancei. A fost decorat cu cea mai înaltă distincţie bisericească naţională – Crucea Patriarhală.

L-am cunoscut la Strasbourg în iunie 1998 şi astfel am dobândit un mare prieten. De îndată ce a avut primele detalii despre cazul Mitropoliei Basarabiei, a acceptat, fără umbră de ezitare, să ne reprezinte în proces, cu titlu gratuit, considerând că astfel se pune în serviciu cauzei creştine, în serviciul Ortodoxiei româneşti nedreptăţite de ocupaţia sovietică atee. A avut o prestaţie exemplară în faţa Camerei de judecători ai CEDO când a pledat cauza Mitropoliei Basarabiei şi l-a înfruntat pe ex-ministrul Justiţiei Ion Morei, agent al guvernului comunist de la Chişinău. John Warwick Montgomery şi-a meritat un loc de cinste în istoria recentă a Republicii Moldova şi a Bisericii Române.

Unitatea transpolitică a Lumii Româneşti

Admisă în legalitate de autorităţile comuniste la 30 iulie 2002 Mitropolia Basarabiei cunoaşte astăzi cea mai mare dinamică printre Bisericile legal recunoscute din Republica Moldova, ca dovadă a procesului de recuperare a românilor ortodocşi din prizonieratul canonic al Patriarhiei Ruse de la Moscova. Se poate estima, ţinând cont de amploarea şi ritmurile acestui proces recuperatoriu şi acumulativ, că Mitropolia Basarabiei ar putea redeveni către anul 2012 Biserică majoritară numeric în spaţiul canonic dintre Prut şi Nistru şi de dincolo de Nistru. Proiectul de reconstrucţie şi reactivare a structurilor Mitropoliei Basarabiei este la răsărit de Prut cel mai important proiect care va produce efecte benefice îndelungate în timp. Mitropolia Basarabiei, ca instituţie fundamentală românească, are, în comparaţie cu orice partid politic, grup cultural sau de interes, revistă, ziar, organizaţie neguvernamentală etc., marele avantaj de a fi un aşezământ sacru şi veşnic. Este singura instituţie românească de la noi care întruneşte aceste calităţi. Orice investiţie sufletească, intelectuală, financiară sau de alt ordin în Mitropolia Basarabiei şi în structurile ei este, fără exagerare, o investiţie în viitorul şi eternitatea Neamului Românesc.

Puterea spirituală a Bisericii Ortodoxe Române nu este mai puţin importantă ca puterea politică a celor două state româneşti ale noastre: România şi Republica Moldova. Biserica Ortodoxă Română, ca păstrătoare şi promotoare a identităţii noastre spirituale, reprezintă un agent integrator şi un factor de reorganizare a spaţiului spiritual românesc, o resursă esenţială, inepuizabilă şi vizibilă a unităţii transpolitice a Lumii Româneşti într-o epocă nouă a drepturilor omului.

Sarcini strategice: Sinod, canonizarea martirilor, recuperarea bunurilor

Drumul pe care îl are de parcurs Mitropolia Basarabiei de acum încolo este lung şi încă destul de anevoios. Principalele sarcini strategice care îi stau acum în faţă sunt câteva: alegerea a 8 episcopi eparhioţi sau vicari din cele patru eparhii istorice sufragane, astfel încât Sinodul mitropolitan în frunte cu mitropolitul Petru să fie constituit ca for superior al Mitropoliei; pregătirea dosarelor preoţilor şi credincioşilor martirizaţi de sovietici în 1940 în vederea canonizării celor care întrunesc condiţiile şi includerea lor în calendarul şi Martirologiul Bisericii Ortodoxe; recuperarea de la stat a Arhivelor Mitropoliei Basarabiei şi a bunurilor ei imobiliare spoliate de regimul sovietic şi deţinute abuziv până astăzi de Guvernul Republicii Moldova. Mai devreme sau mai târziu aceste sarcini prioritare vor fi realizate şi Mitropolia Basarabiei îşi va reocupa binemeritatul loc de cinste în societatea noastră.

Aşa sau altminteri, ziua de 14 septembrie ne oferă în fiecare an prilejul de a ne bucura sufleteşte şi de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru minunea reactivării Mitropoliei noastre, supranumită altădată „DE AUR”.

Înfiinţat la 3 ani după reactivarea canonică a Bisericii noastre, Ziarul FLUX spune astăzi pentru a 15-a oară: La mulţi ani, Mitropolia Basarabiei!

Post Scriptum: În seara zilei de 14 septembrie, la 6 ore de la postarea materialului nostru pe pagina de internet a FLUXULUI, Serviciului de presă al Preşedinţiei Republicii Moldova a difuzat un Comunicat prin care anunţă decernarea Ordinului Republicii Patriarhului Teoctist Arăpaşu (post mortem) şi Patriarhului Daniel Ciobotea, precum şi decernarea Ordinului de Onoare Arhiepiscopului Casian Crăciun al Dunării de Jos şi Mitropolitului  Basarabiei Petru Păduraru.

Părerea noastră este că Preşedintele Ghimpu a gafat enorm respingând propunerea de a-i decerna Întâistătătorului Mitropoliei Basaraibiei Ordinul Republicii, de vreme ce anterior le-a acordat disctincţia supremă unor personalităţi de excepţie pe ogorul Patriei ca Dmitri Ciubaşenco, Anatolie Golea, Lorena Bogza, Elena Zamura, Corina Fusu, Aneta Grosu, Val Butnaru, Valentina Ursu, sau unor subalterni ai Mitropolitului Petru Păduraru – preoţii Petru Buburuz şi Ion Ciuntu. Este păcat că, sfătuit de consilierii săi, Preşedintele interimar a procedat aşa. Gestul lui Mihai Ghimpu îl situează pe Mitropolitul Petru mai prejos decât cei enumeraţi mai sus, dar şi decât atâţia alţi purtători ai Ordinului Republicii, printre care şi capul structurii locale a Patriarhiei Moscovei, cu care domnul Ghimpu s-a avut şi se are de bine. Dar, de! Ce să-i faci?!..  E limpede că în ochii lui Mihai Ghimpu Părintele Mitropolit Petru Păduraru al Basarabiei mai are încă de crescut până la nivelul staturii morale şi cetăţeneşti a unor uriaşi ca Elena Zamura, Dmitri Ciubaşenco sau Anatolie Golea, preţuiţi,  după cum se şi vede, mai înalt de către iubitul nostru interimar.

Filat, Smirnov şi Contrabanda

Septembrie 13, 2010
Igor Smirnov: „Dialogăm constructiv cu Vladimir Filat”

Agenţia rusă de ştiri REGNUM titrează: „Smirnov şi Filat au discutat despre îndeplinirea înţelegerilor din cadrul întâlnirii de la Tiraspol”. Într-adevăr, potrivit serviciului de presă al „preşedinţiei republicii moldoveneşti nistrene”, la 9 septembrie 2010 Igor Smirnov a fost sunat de Vladimir Filat, care i-a raportat celui dintâi despre decizia adoptată în ajun, la 8 septembrie, de către Cabinetul de la Chişinău. Cu toate acestea, o anumită parte a presei a lansat fumigene, susţinând cum că singurul subiect discutat de către Filat cu Smirnov ar fi fost cel al lui Ernest Vardanian şi Ilie Cazac, aflaţi în arest la Tiraspol şi acuzaţi de spionaj în favoarea Republicii Moldova, în calitate de agenţi ai Serviciului de Informaţii şi Securitate de la Chişinău.

REGNUM notează că „Guvernul Moldovei a aprobat în şedinţa sa din 8 septembrie un şir de modificări care vor permite optimizarea mecanismelor şi căilor de export al mărfurilor de către agenţii economici din Transnistria. După cum a explicat în şedinţa de guvern primul ministru Vladimir Filat, este vorba despre faptul că agenţii economici din Transnistria  vor primi dreptul de a-şi exporta producţia nemijlocit prin „sectorul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene”, fără a o transporta pe căi ocolite prin teritoriul Moldovei, ca până în prezent. La 9 septembrie a avut loc o convorbire telefonică între preşedintele Republicii Moldoveneşti Nistrene, Igor Smirnov, şi primul ministru al Moldovei, Vladimir Filat, convorbire în cadrul căreia partea moldovenească a informat despre paşii întreprinşi pentru îndeplinirea înţelegerilor la care s-a ajuns în cadrul recentei întâlniri de lucru dintre preşedintele RMN şi primul ministru al RM”.

În ce constă decizia adoptată de guvernul Filat la 8 septembrie 2010? Este vorba despre anularea regulilor de transportare a mărfurilor peste frontieră, reguli instituite prin Acordul interguvernamental moldo-ucrainean din 3 martie 2006. În conformitate cu prevederile acelui Acord interguvernamental, începând cu data de 4 martie 2006, posturile vamale ale Ucrainei au încetat să mai permită trecerea peste frontiera de stat a mărfurilor însoţite de documente eliberate de „vama transnistreană” (care, apropo, se află în subordinea lui Vladimir Igorievici Smirnov, fiul mai mare al lui Igor Nikolaevici Smirnov!). Acordul moldo-ucrainean din 3 martie 2006 a constituit o continuare logică a Declaraţiei Comune a prim-miniştrilor Ucrainei şi Republicii Moldova din 30 decembrie 2005, prin care a fost instituit un regim vamal comun pe segmentul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene, cu sprijinul şi monitorizarea EUBAM (Misiunea Uniunii Europene de Asistenţă la Frontieră). Pentru aceste motive, principalii agenţi economici din Transnistria, s-au văzut nevoiţi să se înregistreze la Chişinău, pentru a deveni persoane juridice moldovene şi pentru a putea efectua orice export de mărfuri prin posturile vamale ale Republicii Moldova din nordul şi sudul ţării. Totodată, agenţii economici de pe malul stâng al Nistrului, dar înregistraţi la Chişinău, au căpătat dreptul de a beneficia de avantajele oferite de Preferinţele Autonome Comerciale acordate Republicii Moldova de către UE. Contrabanda moldo-ruso-ucraineano-transnistreană prin Transnistria primise astfel cea mai mare şi grea lovitură de la 1991 încoace. În aceste condiţii, începând cu luna martie 2006 „administraţia” de la Tiraspol a vorbit despre o aşa-zisă „blocadă a Transnistriei din partea Moldovei”.

Contactele dintre Vladimir Filat şi Igor Smirnov au fost mai multe. La 24 august 2010 cei doi, plus şeful MGB (aşa-zisul „minister al securităţii statului”) al separatiştilor, Vadim Şevţov Antiufeev, s-au întâlnit la Tiraspol, sub pretextul unui meci de fotbal. Filat a declarat cu acea ocazie: „Pentru mine este important că am reuşit să ajung acolo fără probleme. Mai mult decât atât, am fost întâmpinat acolo şi mi s-a asigurat toate condiţiile necesare. Probabil asta se datorează muncii în acest sens pe care o depunem”.Comentând întâlnirea şi discuţiile sale cu Smirnov, Filat a confirmat că a abordat chestiuni de natură economică, menite să spargă „blocada” Transnistriei, numind aceste chestiuni drept „probleme mai generale, ca să le spune, aşa”. Vicepremierul Victor Osipov avea să deschidă însă parantezele, arătând că „în primul rând este vorba de activitatea agenţilor economici din partea stângă a Nistrului. Se ştie că nu e simplu pentru oamenii de afaceri de acolo să activeze. Această întâlnire va impulsiona luarea de decizii pe viitor”. Deci, nu interesul sportiv şi nici grija pentru prezumaţii agenţi SIS l-au mânat pe Filat la Tiraspol  pentru a se întâlni cu Smirnov şi l-au determinat să poarte mai multe discuţii telefonice cu acesta, discuţii prezentate distorsionat de presa proguvernamentală.

Întrebat dacă a obţinut vreo promisiune de la Smirnov în cazul celor doi, Filat a spus că „nu mizează pe promisiuni, ci îşi propune să rezolve problemele prin acţiuni concrete”. Totodată, fiind foarte mulţumit de relaţia sa „constructivă” cu Filat, Smirnov a arătat că se află în contact direct sau intermediat cu acesta ori de câte ori are nevoie şi a declarat pentru presă: „Am început să dialogăm constructiv cu Vladimir Filat, primul ministru al Republicii Moldova. Când trebuie, ne contactăm şi discutăm pe diferite subiecte”. Nici un alt oficial de astăzi de la Chişinău şi nici unul dintre toţi oficialii moldoveni din 1991 până în prezent nu a avut contacte directe şi atât de „constructive” cu căpetenia separatistă de la Tiraspol. Cauzele acestei strânse apropieri dintre Filat şi Smirnov sunt, potrivit mai multor analişti, de natură economică şi ţintesc transformarea raioanelor de est ale Republicii Moldova într-o placă turnantă a contrabandei, cum a fost aceasta din 1991 până în 2006.

Zona controlată de regimul Smirnov reprezintă 10% din teritoriul naţional al Republicii Moldova, 12% din populaţia ţării şi 40% din economia naţională. Dată fiind structura disproporţionată a economiei pe regiuni şi raportul industrie-argicultură-servicii, exporturile industriale din Transnistria fac ca ponderea regiunii în structura de ansamblu a exporturilor din Republica Moldova să se apropie de 50%. De aici şi miza uriaşă pentru evidenţa şi controlul fluxurilor de mărfuri peste frontiera noastră de stat. După decizia Cabinetului Filat de aşa-zisă „simplificare a regulilor pentru exportul de mărfuri de către agenţii economici din Transnistria” devine clar că, prin intermediul lui Filat, Smirnov a reuşit să răstoarne şi chiar să anuleze conceptul de spaţiu economic şi vamal unic al Republicii Moldova. Întrucât la frontiera moldo-ucraineană de pe segmentul transnistrean posturile vamale ale Republicii Moldova nu sunt acceptate de către regimul Smirnov, exportul de mărfuri prin această porţiune a frontierei de stat se va face în afara controlului şi evidenţei autorităţilor vamale ale ţării. Această concesie făcută de guvernul Filat regimului separatist va comporta mai multe efecte negative: 1. Scoate raioanele de est ale ţării din spaţiul nostru vamal unic, după ce în anii anteriori s-au depus eforturi susţinute pentru integrarea agenţilor economici din zonă în acest spaţiu; 2. Misiunea Uniunii Europene de Asistenţă la Frontieră (EUBAM) devine lipsită de rost la graniţa moldo-ucraineană pe segmentul transnistrean. Acest fapt va fi cu siguranţă interpretat adecvat la Bruxelles; 3. Toate reglementările legale privind integrarea graduală a agenţilor economici din stânga Nistrului în spaţiul financiar-fiscal al Republicii Moldova, stabilite în anii anteriori, îşi pierd orice sens şi devin astfel literă moartă; 4. Grupurile de interese economice de la Chişinău şi Tiraspol, care practică contrabanda, îşi vor da din nou mâna, pentru împărţirea profiturilor din contrabandă, aşa cum s-a întâmplat în timpul regimului Lucinschi, când separatiştilor le-au fost distribuite ştampile ale vamei Republicii Moldova, pentru acelaşi nobil scop al „sporirii încrederii” şi al înlesnirii „activităţii agenţilor economici din partea stângă a Nistrului”.

Contrabanda cu diverse tipuri de mărfuri s-a dovedit până acum a fi un business dintre cele mai profitabile în Republica Moldova şi, mai cu seamă, în partea ei transnistreană. În ultimul an frontiera noastră fluvială pe Prut şi pe Dunăre a fost traversată de partide record de mărfuri de contrabandă, în special cu ţigări. Numele premierului Filat şi cel al unuia dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi, Tudor Baliţchi, şef al Serviciului Vamal, au răsunat în context. Singura regiune unde, din cauza vechilor reglementări din 2005 şi 2006 contrabanda devenise dificilă era segmentul transnistrean al frontierei noastre de stat. Acum, prin decizia Guvernului adoptată ca urmare a propunerii lui Filat după înţelegerile lui cu Smirnov, a făcut o breşă de 470 de kilometri pe graniţa de est, pe unde va putea fi reluat traficul de mărfuri, inclusiv contrabanda, în afara controlului şi evidenţei autorităţilor statului. Va trece puţin timp şi ne vom convinge că Vladimir Filat, omul de încredere al lui Igor Smirnov la Chişinău, nu a venit cu propuneri gratuite în acest sens. Orice iniţiativă de acest gen costă şi, de regulă, costă foarte scump. Ceea nu ştim deocamdată este care este procentul din tranzacţie care îi revine autorului şi promotorului acestei iniţiative îndreptate contra intereselor naţionale ale statului. Dar, într-o ţară ca a noastră, în care lucrurile merg din prost în mai prost, această lacună nu va rămâne prea mult timp necompletată, de vreme ce, vorba lui Smirnov: „singurul lucru pozitiv poate fi considerat dialogul între mine şi prim-ministrul Vladimir Filat”.

Emil Constantiniu

FLUX, 13 septembrie 2010


FLUX, ediţia de vineri, 10 septembrie 2010, format PDF

Septembrie 10, 2010

FLUX 10.09.2010


Turkmenizarea Republicii Moldova se amână

Septembrie 6, 2010

Eşecul ca succes sau despre conotaţiile geopolitice ale referendumului de duminică

„Întreg poporul”, cum a fost flatat de către iniţiatorii referendumului, ne-a surprins din nou cu aritmetica sa originală. Referendumul constituţional din 5 septembrie a eşuat pe motivul participării insuficiente la vot – 29,05%. Un alt referendum constituţional nu este posibil mai devreme decât peste 2 ani de acum încolo. Cel puţin în următorii 2 ani nu vom avea un preşedinte „atotnorodnic”, ci unul emanat de Parlament, aşa cum sunt şi preşedinţii unor ţări ca Germania, Italia, Grecia, Ungaria, Estonia, Letonia şi altele.

Mulţi dintre observatorii fenomenului politic de la noi sunt tentaţi să prezinte acest rezultat drept o înfrângere a guvernării şi un succes al opoziţiei. Vom aminti aici că au existat trei opţiuni politice vizavi de acest referendum. Două opţiuni au fost radicale, categorice, ireconciliante, fără rest.

AIE şi sateliţii săi extraparlamentari au pledat pentru participarea la referendum şi votarea PENTRU republica prezidenţială. Totodată, PCRM şi sateliţii săi extraparlamentari au pledat pentru boicotarea referendumului. Singura forţă politică ce a avut o poziţie echilibrată, pledând pentru participarea la referendum şi votarea CONTRA republicii prezidenţiale a fost PPCD. Dacă primele două poziţii, cea a AIE şi cea a comuniştilor, au fost de conjunctură, explicabile prin raţiuni egoiste ale jocului politic de moment, poziţia PPCD în favoarea republicii parlamentare este una constantă, alimentată de convingerea fermă că modelul germano-estonian de republică este mai bun decât cel răsăritean şi asiatic, paternalist prin definiţie, supus unor evidente tendinţe de alunecare spre autoritarism şi despotism. Cazul Turkmenistanului lui Turkmen-başi este emblematic şi crestomatic în acest sens.

Părerea noastră este că invalidarea rezultatelor referendumului constituţional nu trebuie privită prin prisma politicianismului şi prezentat ca un succes al unora împotriva altora. Succesul este al Republicii Moldova, care rămâne şi pe mai departe singura republică parlamentară din CSI. Circa trei sferturi din electoratul nostru nu a admis alinierea Republicii Moldova la modelul de republică din toate celelalte state CSI, de la Bielorusia la Turkmenistan! Republica Moldova a fost şi rămâne cioara albă a CSI, o excepţie fericită.

Amintim în context că cel de-al doilea compartiment la care ţara noastră face notă discordantă în raport cu tot CSI-ul, ba chiar în raport cu toate statele ex-sovietice, este admiterea dublei şi multiplei cetăţenii.

Aceste două elemente distinctive – republica parlamentară şi admiterea dublei cetăţenii (devenite literă de constituţie prin consens naţional) – au avut şi au valenţe geopolitice şi strategice, cu impact major asupra viitorului Republicii Moldova ca stat european. De aceea, au existat în permanenţă factori externi interesaţi să readucă Republica Moldova în plutonul CSI, înscriind-o din nou în peisajul din care, prin concursuri fericite de împrejurări, reuşise să evadeze. După cum s-a mai dorit compatibilizarea modelului de regim politic din Republica Moldova cu „republica prezidenţială” „moldovenească nistreană”, în eventualitatea unei confederalizări şi transistrizări a ţării. Altminteri, ar fi fost cumva problematic procesul de înghiţire a Chişinăului de către Tiraspol, sub control şi auspicii străine.

Dacă aruncăm o privire pe hartă, observăm că în spaţiul dintre Nistru şi Oceanul Pacific nu există nici o republică parlamentară. Toate republicile parlamentare ale continentului sunt situate între Prut şi Oceanul Atlantic, în spaţiul Uniunii Europene. Astfel, opţiunile exprimate la referendumul constituţional denotă (şi) un anumit vector de orientare politică externă la care aderă populaţia ţării. Alegătorii noştri au demonstrat la 5 septembrie că Republica Moldova nu este nici Bielorusia prezidenţială a lui Lukaşenko, nici Rusia lui Putin sau Medvedev, nici Turkmenistanul lui Niazov sau Berdimuhamedov şi nici Ucraina lui Ianukovici. Iar opţiunea euro-atlantică a fost reconfirmată, oricât s-ar fi străduit unii, inclusiv cu efort de la Bucureşti, să ne împingă înapoi în tiparele CSI.

Care sunt raţiunile pentru care anumiţi factori externi şi-au dorit succesul referendumului de duminică? Este vorba de cel de-al treilea caz (şi ultimul) de decizie consensuală adoptată în istoria Republicii Moldova – pachetul de legi privind reglementarea diferendului transnistrean. Miza a fost ca un preşedinte „atotnorodnic”, decizând peste capul Legislativului, să semneze un Acord (Convenţie, Memorandum etc.) de legalizare a prezenţei militare străine în ţară. E mai simplu, mai puţin costisitor şi mai sigur. Iar Parlamentul, unde orice decizie se ia cu discutarea prealabilă şi în contradictoriu a subiectelor, în prezenţă presei şi a corpului diplomatic acreditat, nu ar avea decât să ratifice, mai devreme sau mai târziu, cele semnate de „atotnorodnicul” preşedinte. Aşa a fost în 1991, când „atotnorodnicul” preşedinte Snegur a semnat, la Alma Ata, fără consultarea prealabilă a Parlamentului, introducerea Republicii Moldova în CSI. Aşa a fost în 1997, când „atotnorodnicul” preşedinte Lucinschi a semnat Memorandumul de la Odesa privind „statul comun”, staţionarea trupelor străine şi celelalte chestiuni anticonstituţionale. Aşa a fost în 1998, la Kiev, când acelaşi „atotnorodnic” preşedinte Lucinschi semna un acord de frontieră cu Ucraina prin care ceda 7 porţiuni importante din teritoriul inalienabil al Republicii Moldova (în zonele Naslavcea, Cuciurgan, Nişaliu, Palanca, Carabiber, Vulcăneşti, Giurgiuleşti).

Lecţia pe care trebuie să o desprindă clasa politică de la noi din cele întâmplate la 5 septembrie este dură, dar utilă. Nimeni şi niciodată nu va putea răsturna cu una cu două, nici chiar prin tentative de plebiscitare, cele 3 mari chestiuni cu implicaţii geopolitice care au întrunit vreodată CONSENSUL politic în Republica Moldova: Republica parlamentară, Dubla cetăţenie, Integritatea teritorială a statului.

Acum este clar că locul şi rolul preşedintelui Republicii Moldova nu se schimbă, iar reforma constituţională din anul 2000 va trebui dusă până la capăt, astfel încât şi funcţiile sau atribuţiile şefului statului să fie ajustate locului şi rolului pe care i-l rezervă Legea Supremă. Parlamentul va trebui să redevină principala instituţie legislativă şi reprezentativă a statului şi societăţii. Pentru a asigura definitivarea reformei constituţionale din 2000 avem însă nevoie de un al patrulea caz de consens naţional şi de multă precauţie geopolitică. De ce? Ca să nu admitem niciodată trukmenizarea acestei ţări.


Aromânii din România cer demisia premierului Boc

Septembrie 4, 2010

Interviu cu preşedintele Asociaţiei Aromâne din Dobrogea „Picurarlu de la Pind”, dl. Stoica Lascu

„După un asemenea afront adus aromânilor (românii balcanici stabiliţi în Ţară), primul-ministru Boc ar trebui, urgent, a-şi da demisia”.

În urmă cu zece zile a avut loc, la Moscopole (Republica Albania), o adunare a aromânilor, cărora premierul Emil Boc le-a adresat un mesaj – ce comportă, în viziunea unor cunoscuţi intelectuali constănţeni, cu antecesori din Balcani, multiple conotaţii. L-am rugat, în acest sens, pe dl. Stoica Lascu, preşedintele Asociaţiei Aromâne din Dobrogea „Picurarlu de la Pind”, să puncteze semnificaţia acestui act.

Rep.: Înţeleg că acest mesaj a produs nedumeriri în rândurile aromânilor din România.

S.L.: Nedumeriri este puţin spus. Iniţial nu am crezut în veritatea documentului ce poartă semnătura primului-ministru al Guvernului României, deşi îmi venea la fel de greu a crede într-o contrafacere, ce implica riscuri de imagine considerabile pentru destinatar, aşa-numitul Consillu Armânjilor (Consillu Makedonarmânjiloru), un ONG înregistrat ca persoană juridică la Tirana.

Apoi, confirmându-se, pe canale oficioase, că acest mesaj este, totuşi, real, nu am fost năpădit decât de un simţământ de revoltă faţă de cele conţinute într-un document emis, totuşi, de către cea mai înaltă autoritate guvernamentală a ţării noastre.

Rep.: Despre ce este vorba, în fond, ce pasaje v-au stârnit nemulţumirea?

S.L.: Nu este vorba doar de anumite pasaje şi nici doar despre simple nemulţumiri – şi nu doar eu sunt intrigat, ca să zic doar aşa, ci mulţi concetăţeni ai noştri cu ascendenţă balcanică. Dacă este să mă refer, pe fond, cum spuneţi dv., acest document se constituie, este vizibil de la o poştă, într-un act guvernamental aproape fără precedent al desconsiderării istoriei poporului şi naţiunii române, un document ce frizează nu doar necunoaşterea elementelor de bază ale istoriei româneşti, în context regional şi european, ci developează şi incoerenţa programatică a actualilor guvernanţi. Căci doar funcţionari incompetenţi – eu nu spun, cum se arată încredinţaţi unii dintre consângenii mei, că este vorba la mijloc şi de captarea bunăvoinţei lor, ba chiar de trădare a intereselor naţionale româneşti – pot lăsa a se înţelege într-un mesaj oficial că în România „armânii” sunt minoritate naţională!

Este o probă de incompetenţă, ce ne-a determinat a cere premierului încă în funcţiune demararea unei anchete interne şi a face publice rezultatele ei, respectiv numele funcţionarilor departamentali care i-au strecurat sub nas otrăvitul mesaj. Dacă am trăi într-o republică realmente civilizată, cu respect faţă de valorile istorice şi preceptele constituţionale, după un asemenea afront adus aromânilor – recte, românii balcanici stabiliţi în Ţară -, primul-ministru Boc ar trebui, urgent, a-şi da demisia.

După cum tot o crasă incompetenţă şi o gafă monumentală – spre a nu da credit şi eu teoriei conspiraţioniste – o constituie şi inserarea grafiei de „armâni”. Pentru prima dată, din câte cunosc, într-un document oficial al Statului Român, la nivel guvernamental, se abjură – în limba română literară! – termenul tradiţional, consacrat şi ştiinţific de „aromâni”.

Rep.: Aţi spus că acest document este „aproape” fără precedent în istoria noastră. Adică, au mai existat asemenea situaţii în trecut?

S.L.: A mai existat un caz în care situaţiile par trase la indigo, cel puţin din perspectiva complicităţilor la nivelul funcţionarilor ministeriali şi înalţilor demnitari guvernamentali. Anume, în vara anului 1913, când la Bucureşti se desfăşurau tratativele ce au pus capăt celui de-al Doilea Război Balcanic şi când s-a semnat Tratatul de Pace (28 iulie/10 august 1913). Atunci, presa românească, pentru a nu mai vorbi de cea editată în Capitală de către aromâni, a dezavuat, cu multe şi relevante amănunte, rolul toxic al unor înalţi funcţionari de la Ministerul Afacerilor Străine, socotiţi a fi „vânduţi levantismului şi fanariotismului elen”; respectiv, în impunerea în tratatul de pace pomenit a termenului de „kuţovlahi”, în loc de cel consacrat până atunci, în media şi documente diplomatice româneşti, de „români macedoneni” (sau, respectiv, „aromâni”, „români balcanici”, „vlahi balcanici”).

Se dădea satisfacţie, atunci – şi prim-ministru nu era un oarecine, precum azi, ci marele om de cultură, Titu Maiorescu, depăşit însă până şi el, în acele vremuri tulburi, de veninoasele complicităţi antiromâneşti ce colcăiau în juru-i, prin cozile de topor de la Bucureşti -, cercurilor guvernante de la Atena şi panelenismului deznaţionalizator…

Rep.: Iar astăzi, cui i se dă „satisfacţie”, cum spuneţi dv.?

S.L.: Şi unor factori conjuncturali externi, antiromâni, dar, în primul rând, prostiei şi incapacităţii, repet, a actualilor guvernanţi i se datorează această aruncare în derizoriu a istoriei românilor – nord şi sud-dunăreni – din Epoca Modernă.

Atunci când un prim-ministru semnează un document ca primarul – adică, pe înţelesul personajului care este, cică, şi absolvent de Drept -, fără a-l citi, trebuie să-şi asume, în consecinţă, în plan politic şi moral, semnătura angajatoare; iar dacă l-a citit şi l-a semnat în cunoştinţă de cauză, cu atât mai mult trebuie să dea explicaţiile imperios necesare, clarificări reclamate nu atât de către aromâni, cât de ansamblul societăţii româneşti din perspectiva fragmentării şi subminării unităţii naţional-culturale a acesteia (vezi, de pildă, distincţia „românii alături de aromâni”) de către un înalt demnitar al Statului.

Aveam impresia – în buna mea credinţă -, că parlamentarii români de origine aromână – senatorii Puiu Haşotti şi Ion Bara -, dar şi domnul Mircea Geoană, ginere al unei cunoscute familii cu soacră de origine aromână -, deputata Maria Stavrositu, respectiv euro-parlamentarul Gheorghe Becali -, îl vor fi interpelat, public, într-o formă sau alta, pe primul-ministru al Guvernului pentru violarea legislaţiei curente şi vehicularea de informaţii false, foarte păgubitoare şi incitatoare („promovarea specificităţii lingvistice a minorităţii armâne”). Nu s-a întâmplat asta, din păcate – cel puţin până acum.

Rep.: Nu l-aţi pomenit aici pe deputatul Costică Canacheu, de asemenea, de origine aromână.

S.L.: Nici n-am cum să-l înşir printre parlamentarii pomeniţi, cunoscută fiind poziţia domniei sale de prim-orchestrator la spargerea unităţii naţiunii române şi violarea istoriei noastre, prin susţinerea şi promovarea – cu o consecvenţă şi persuasiune demne pentru cauze mai bune; de pildă, a soartei etnolingvistice a aromânilor din Grecia -, a recunoaşterii în România a statutului de minoritate pentru aromâni. De aceea, primul-ministru al Guvernului – nota bene, coechipier pedelist cu deputatul amintit – trebuie să dea igienice explicaţii: ce sau cine l-a determinat să siluiască, la rându-i, istoria naţională şi Constituţia României. Şi, ca o consecinţă, mai demn şi onorabil – într-un gest de adevărat om politic, nu politician manevrabil, cu puseuri împotriva românismului carpato-balcanic -, să-şi depună, în spiritul clamatei civilizaţii şi al culturii politice euro-atlantice, mandatul.

Interviu realizat de Camelia MATEI, „Liderul de Opinie”, Constanţa, publicat în numerele din 24 august , 30 august şi 04 septembrie 2010.

http://lideruldeopinie.ro/

Vedeţi mai jos copia scrisorii otrăvite a premierului Boc:


Harta economică a Europei. Republica Moldova este coada cozii

Septembrie 4, 2010

Republica Moldova nu a făcut nici un progres economic şi rămâne în continuare cea mai săracă ţară din Europa. Potrivit datelor Eurostat (Agenţia europeană pentru statistică), ţara noastră se situează în coada clasamentului de pe continent în ceea ce priveşte Produsul Intern Brut (PIB), veniturile şi puterea de cumpărare a populaţiei pe cap de locuitor.

Ocupând locul 44 din 44 la aceşti indicatori ai nivelului de trai, cu un PIB pe cap de locuitor de doar 861 €, Republica Moldova este totuşi rămasă detaşat în urma penultimei ţări, Georgia, care are un indicator de 2 ori mai mare: un PIB de 1686 € pe cap de locuitor.

Printre ţările cele mai sărace ale Europei, alături de Republica Moldova şi Georgia, sunt Ucraina (1770 €), Armenia (2433 €), Albania (2510 €) şi Bosnia-Herţegovina (2995 €). În fruntea clasamentului se situează Luxemburgul (71646 €), urmat de Danemarca (38247 €), Irlanda (36600 €), Elveţia (35360 €), Suedia (24963 €), Olanda (32356 €), Finlanda (31770 €) şi Austria (31508 €).

În acest clasament România se situează pe locul 32 din 44, cu in PIB pe cap de locuitor de 5488 €, ceea ce reprezintă de 6,37 ori mai mult decât acelaşi indicator în cazul Republicii Moldova.

Prezentăm alăturat cartograma clasamentului statelor europene privind PIB-ul pe cap de locuitor şi o hartă economică anamorfică, aceasta reflectând ponderea economică reală a fiecăruia dintre cele 44 de state. Trei dintre cele 47 de ţări europene nu au intrat în acest clasament, fiind vorba despre microstate ca Andora, Lichtenstein şi Monaco.

Clasamentul euro/cap locuitor în Europa

Luxemburg 71646
Norvegia 52138
Danemarca 38247
Irlanda 36600
Elveţia 35360
Suedia 34963
Olanda 32356
Finlanda 31770
Austria 31508
Belgia 29677
Islanda 28165
Franţa 27686
Germania 26587
Italia 23931
M. Britanie 23661
Spania 21618
Grecia 20826
Cipru 20079
Slovenia 17404
Portugalia 14076
Malta 12417
Cehia 11996
Slovacia 11573
Estonia 10182
Croaţia 9260
Ungaria 8932
Letonia 8421
Lituania 7944
Polonia 7552
Rusia 5857
Tucia 5513
România 5488
Bulgaria 4694
Muntenegru 4607
Serbia 3879
Belarus 3661
Macedonia 3161
Azerbaidjan 3148
Bosnia 2925
Albania 2510
Armenia 2433
Ucraina 1770
Georgia 1686
Moldova 861

O tristă statistică: românii de pe ambele maluri ale Prutului bat recordurile la mortalitatea infantilă în Europa!

Septembrie 4, 2010

O tristă statistică: românii de pe ambele maluri ale Prutului bat recordurile la mortalitatea infantilă în Europa!

Potrivit datelor Eurostat de anul trecut, 2009, Republica Moldova se situează, printre cele 47 de state europene,  pe poziţia a doua a clasamentului mortalităţii infantile, fiind devansată doar de către Turcia, care are o rată a mortalităţii infantile de 15,3 la mie.  Anul trecut în Republica Moldova au murit câte 12,1 prunci  la 1 000 de nou-născuţi vii. A treia în acest clasament este Republica fostă iugoslavă a Macedoniei, cu o rată de 11,6 la mie. Pe poziţia a patra pe continent se situează România, cu cea mai mare rată a mortalităţii printre cele 27 de state membre ale UE, o rată de 10,1 prunci decedaţi la mia de nou-născuţi.

Cele mai mici rate ale mortalităţii infantile în Europa celor 47 le au Slovenia – cu 2,4 la mie, Suedia – cu 2,5 la mie, Finlanda – cu 2,6 la mie şi Cehia – cu 2,9 la mie.


Guvernul Filat şi zestrea lui de tancuri

Septembrie 2, 2010

Un grup de tineri entuziaşti, în frunte cu Dan Nicu şi Petru Sârghi, au lansat pe internet o iniţiativă lăudabilă. Grupul despre care vorbim se numeşte „Anti-tanc” şi numără în prezent 1984 de membri.

După cum declară ei înşişi, membrii grupului şi-a propus să sensibilizeze opinia publică în legătură cu o problemă stringentă pentru societatea noastră, şi anume „prezenţa tancurilor sovietice amplasate pe post de monumente istorice pe întreg teritoriului Republicii Moldova”.

Grupul Anti-tanc le-a propus autorităţilor competente ale Republicii Moldova să purceadă la „demontarea imediată a acestor vestigii de tristă faimă ale epocii sovietice care împreună cu sârma ghimpată de la Prut constituie un element al ocupaţiei străine a teritoriului nostru naţional”. Această propunere a îmbrăcat haina unei petiţii on-line adresate primului ministru Vladimir Filat (PLDM), preşedintelui Parlamentului, tot el preşedinte interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu (PL),  ministrului Culturii, Boris Focşa (PD),  ministrului Educaţiei, Leonid Bujor (AMN), preşedintelui Comisiei Parlamentare pentru Cultură, Educaţie, Cercetare, Tineret, Sport si Mass-media, Corina Fusu (PL).

Prin această petiţie, grupul Anti-tanc formulează o singură cerinţă: „Facem apel către autorităţile competente să întreprindă acţiunile necesare pentru demontarea tancurilor sovietice şi amplasarea acestora în cadrul unui muzeu dedicat memoriei victimelor regimului sovietic inuman care a provocat moartea a milioane de fiinţe umane”.

Din păcate, pe parcursul ultimelor opt luni, nici măcar un sfert dintre membrii grupului Anti-tanc nu au semnat această petiţie on-line, numărul celor care şi-au asumat textul ei fiind de aproximativ 400 de persoane dintr-un total de 1984 de membri ai grupului. Valul iniţial de optimism tineresc s-a lovit de indiferenţa autorităţilor în exerciţiu. Din ianuarie şi până acum situaţia tancurilor cocoţate pe postamente nu s-a schimbat deloc. Nici unul dintre factorii politici şi administrativi citaţi mai sus nu s-au autosesizat în chestiune şi o trec uşor cu vederea.

Slăbiciunea premierului Filat şi a interimarului Ghimpu pentru tancuri este de notorietate. Filat, care şi-a satisfăcut serviciul militar în termen în trupele sovietice de grăniceri din subordinea fostului KGB, nu s-a abţinut să urce, cu ocazia ultimei campanii de recrutare, într-o tanchetă sovietică, pe care un post de televiziune s-a şi grăbit să ne-o prezinte ca fiind ditamai tancul! Nici chiar maiorul Filat nu a făcut deosebirea dintre o blindată şi un tanc, dându-se mare şi tare, bucurând opinia publică din ţară cu o perlă a gândirii sale, spunând literalmente: „În tanc îi ca în tanc!” şi zâmbind satisfăcut într-un dinte. Trebuie să precizăm că dacă Republica Moldova este foarte bogată în tancuri-monument, Armata noastră Naţională nu are în dotare absolut nici un tanc. Observăm însă mai nou, că la 23 august, premierul nostru tanchist cu chica deasă, a depus, îndurerat şi pios de-ţi venea a plânge, flori la memorialul gloriei militare sovietice în cinstea „ostaşilor sovietici eliberatori” care au participat la operaţiunea Iaşi-Chişinău în 1944.

Nici interimarul Ghimpu nu s-a lăsat mai prejos în problema tancurilor. După ce şi-a concretizat unul dintre capriciile infantile în expresia de acum doi ani: „dacă vreau îmi cumpăr şi un Mercedes, şi un tanc!”, expresie pe seama căreia presa a făcut băşcălie vreme de un an bun, interimarul a tras şi el filozofic, anul acesta, cum îi stă bine unui preşedinte şi intelectual de rasă, concluzia că „Tancul… este… (pauză lungă) …tanc!”. Şi cum pe lângă problema tancurilor şi tunurilor-monument o mai avem şi pe cea a avioanelor militare sovietice aterizate de câteva decenii pe postamente ţâşnind din solul moldav, este bine să amintim în context că interimarul nostru rafinat şi subtil, după ce a urcat în cabina unei aeronave MIG, a ţinut cu tot dinadinsul să scoată la lumină, din adâncul neuronilor săi prezidenţiali, un răspuns destul de înaripat, într-atât de înaripat încât a zburat departe, acoperind orizontul larg al câtorva milenii bune de istorie şi mai multe straturi de cultură amestecată cu agricultură: „Cum să vă spun cum e în avion? Cum a-i intra într-o colibă, care, cum e la noi, ca în perioada dacilor, multe butoane, usturoi, ceapă, porumb aninat”! Clar? Clar!

Probabil că această febleţe prezidenţială şi ministerială a lui Ghimpu şi Filat pentru tancurile sovietice (căci moldoveneşti nu au existat niciodată!), dar şi pentru avioanele militare, vine să explice de ce aceşti doi granguri ai vremii aşezaţi în trei fotolii, după ce au făcut pe bravii anticomunişti şi revoluţionari de la 7 aprilie, nu dau nici cel mai mic semn că ar vrea să dea jos de pe postamente tancurile şi tunurile de la Brejnev moştenire. Nimeni nu-i împiedică să o facă, de altfel. Depinde exclusiv de ei dacă Republica Moldova va rămâne sau nu şi pe mai departe o adevărată ţară a tancurilor, tunurilor şi avioanelor sovietice menite să glorifice „faptele vitejeşti” ale „soldatului sovietic eliberator”. Este, dacă vreţi (vorba parazitară a premierului tancofil), un examen de europenitate şi patriotism.

Pentru a încheia pe o notă ceva mai sobră, se cuvine să amintim că Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei le-a cerut statelor membre ale organizaţiei, deci şi Republicii Moldova, să sustragă din uz şi din circulaţie toate materialele de propagandă vizuală cu caracter ideologic comunist, fiind vizate şi monumentele, inclusiv cele cu caracter militar. Este vorba de Rezoluţiile APCE nr. 1096 (1996) şi nr. 1481 (2006).

Observăm însă că guvernul premierului grănicer care, în faţa camerelor de luat vederi, se joacă de-a tanchistul, la încheierea primului an al ministeriatului său, nici nu s-a gândit să adopte o Hotărâre privind punerea în practică a acestor Rezoluţii ale APCE. Nici interimarul nostru „de la avioane”, grabnic semnător de decrete, nu şi-a dat silinţa până acum să-şi pună autograful pe vreun decret de implementare a celor două documente internaţionale privind demolarea moştenirii regimurilor totalitare comuniste din Europa. Şi nici „revoluţionarii” noştri nu mai au parcă strop de chef să se plângă forului de la Strasbourg că practicile regimului sovietic în materie de propagandă vizuală îşi au o neclintită continuitate sub guvernarea unei coaliţii pestriţe intitulate orgolios „pentru integrare europeană”. Cum dai, cum nu dai, dar e greu să te integrezi în Europa cu… tancul.


REFERENDUMUL ŞI ÎNTREBAREA LUI ÎNTREBĂTOARE

Septembrie 1, 2010
Aşadar, întrebarea care va figura în buletinele de vot la referendumul constituţional din 5 septembrie va fi, aşa cum au stabilit o parte a reprezentanţilor plenipotenţiari ai poporului, adică deputaţii, şi cum a aprobat Comisia Electorală Centrală: „Sunteţi pentru modificarea Constituţiei care să permită alegerea Preşedintelui Republicii Moldova de întreg poporul?”.

Din cauza sintagmei poetice „întreg poporul” şi a enormului ei potenţial manipulator, această întrebare întrebătoare naşte la rândul ei alte întrebări la fel de întrebătoare.

Care anume? Bunăoară: Cine este „întreg poporul”? „Întreg poporul” este pur şi simplu „poporul” sau „poporul întreg” de la vlădică la opincă, de la mic la mare? E vorba cumva de pleroma sau plenitudinea naţiunii politice? „Întreg poporul” poate fi şi o şesime din popor, adică jumătate din o treime? Celelalte cinci şesimi de cetăţeni fac parte sau nu din ceea ce s-ar numi „întreg poporul”?  „Întreg poporul” înseamnă rezultat de 100% pro şi nici o iotă mai puţin la eventualele alegeri prezidenţiale? Persoanele fără drept de vot (minorii, condamnaţii, bolnavii psihic) sau absenteiştii sunt parte a „întregului popor”? De ce este invocat ansamblul naţiunii politice şi nu modalitatea directă de alegere a şefului statului, aşa cum au declarat că şi-o doresc iniţiatorii referendumului? De ce se referă întrebarea la CINE trebuie să-l aleagă pe Preşedinte, şi nu la CUM trebuie să fie ales acesta? De ce întrebarea nu este completă, astfel încât să se refere şi la „demiterea Preşedintelui Republicii Moldova de către întreg poporul”?

Cum defineşte Constituţia „poporul”? În preambulul său, Legea supremă ne spune că „cetăţenii de altă origine etnică” „împreună cu moldovenii constituie poporul Republicii Moldova”, iar articolul 10 specifică: „Statul are ca fundament unitatea poporului Republicii Moldova. Republica Moldova este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi”. Totodată, atunci când ne vorbeşte despre modalitatea de exercitare a votului de către cetăţenii cu drept de vot, articolul 61 al Constituţiei precizează că: „Parlamentul este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat”. Codul electoral stabileşte, de asemenea, în articolul său 2 (principiile participării la alegeri) că „cetăţeanul Republicii Moldova participă la alegeri prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat”, iar articolul 5 (vot direct) stabileşte că „alegătorul votează personal”.

Întrebarea este de ce reprezentanţii plenipotenţiari ai poporului, adică mult stimaţii deputaţi, nu au formulat întrebarea de o manieră clară şi corectă, ca şi în cazul modalităţii de alegere a parlamentului: „Sunteţi pentru modificarea Constituţiei care să permită alegerea Preşedintelui Republicii Moldova prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat”? Întrebarea noastră este absolut legitimă, întrucât „întreg poporul”, ca erou colectiv în opera politică moldovenească, nu este subiect învestit cu dreptul individual de vot, acest drept revenindu-le cu titlu exclusiv, în condiţiile legii, cetăţenilor majori de ambele sexe, sub rezerva să nu fi fost privaţi de acest drept în temeiul legii.

Şi atunci, de ce au substituit stimaţii noştri parlamentari chestiunea MODALITĂŢII de alegere a şefului statului cu cea a SUBIECTULUI de vot? Răspunsurile sunt la suprafaţă. Pe de o parte, s-a urmărit gâdilarea orgoliilor populare, astfel încât poporul, scuzaţi, ÎNTREG POPORUL, să se lase uşor pe spate, topit de fericire şi satisfăcut de actul de exercitare a suveranităţii. Pe de altă parte, dacă stăm să judecăm drept, acestui măgulit ÎNTREG POPOR i se pregăteşte încă de pe acum rolul mai puţin plăcut de ţap ispăşitor pentru alegerea viitorului preşedinte, dat fiind că scenarii peste scenarii s-au urzit şi vor fi puse în aplicare pentru o recidivă moldovenească a unui recent şi deloc fast caz ucrainean.