Guvernul Filat-Palanca

Octombrie 28, 2010

Există în tradiţia onomastică românească o serie de nume de familie, de regulă ale unor mari personalităţi, care primesc, prin cratima de rigoare sau fără ea, numele unei localităţi sau al unei regiuni. Este vorba despre localităţi de care numele unei sau altei personalităţi s-a legat indestructibil şi pentru totdeauna. Astfel, aducem cu titlu de exemplu nume ca: Gheorghe Ionescu-Siseşti, Petre Constantinescu-Iaşi, Alexandru Brătescu-Voineşti. Uneori şi părintele Vasile Ţepordei din Basarabia, capturat în România şi deţinut în GULAG, dincolo de Cercul Polar, la minele din Vorkuta, a semnat cu numele Ţepordei-Vorkuta. Nume de locuri ca Argeş, Prahova, Piteşti, Gherla apar, de asemenea, în numele de familie compuse ale unor personalităţi române.

De ce am recurs la această incursiune în onomastică? Simplu. Pentru că anunţam în titlu un nume compus: Filat-Palanca. Va trebui să ne obişnuim cu acest nume. Putem spune cu toată certitudinea că cea mai mare ispravă a guvernului Filat-Palanca este maxima lui disponibilitate pentru transmiterea pentru totdeauna sub jurisdicţia altui stat a unei părţi strategic importante a teritoriului naţional, şi anume, a unui segment de 7,77 kilometri (18 hectare) care reprezintă singura cale terestră de acces dinspre Ucraina spre sudul înstrăinat abuziv, în 1940, al Moldovei istorice, cu litoralul basarabean al Mării Negre şi accesul la Dunăre de la revărsarea acesteia în mare până aproape de gura Prutului.

Am abordat în FLUX subiectul Palanca în mai multe rânduri. A fost o perioadă când doar FLUXUL scria despre această fărădelege iniţiată şi semnată de Lucinschi, promulgată de Voronin şi asumată sută la sută de Filat şi toată compania AIE, cu intenţia declarată de a duce până la capăt ceea ce a început Lucinschi. După ce am bătut alarma şi ne-am opus în Parlament, în spaţiul public, inclusiv în presă, acestei fărădelegi, ni s-au alăturat şi alţii. Printre aceştia au fost Petru Grozavu de la „Ziarul de gardă” şi Alexandru Petcov de la „Omega”. Alte publicaţii de la Chişinău au avut o reacţie foarte întârziată şi, în general, timidă, flască, blegită chiar, dacă nu deranjează termenul. Presa de la Bucureşti a luat apă în gură, pentru că, – dragă Doamne! – „ai noştri” sunt la putere la Chişinău şi nu se cuvine ca cineva din Bucureşti să ia în răspăr iniţiativa şi lucrarea unui român între români – nepreţuitul şi venerabilul Petru Chirilovici Lucinschi, singurul cavaler al ordinului „Steaua României” în grad de colan între Prut şi Pacific. Unde mai pui că acum relaţia superromânului Petru Chirilovici Lucinschi cu vechiul său om de încredere Vladimir Filat se certifică prin plasarea lui Chiril Petrovici Lucinschi în lista electorală a lui Filat, iar unele înalte feţe de la Bucureşti privesc, ca şi altădată, cu mare drag spre această combinaţie politică a celor doi înstrăinători de pământ al ţării. Nimeni nu a vibrat la sloganul „Palanca, pământ românesc”, nimeni nu şi-a luat palmele de la ochi pentru a vedea legătura dintre proiectul ucrainean „Palanca” şi proiectul „Bâstroe”, nimeni nu a schiţat un gest de revoltă sau de protest.

Duminică, 24 octombrie, Vladimir Filat a descins la Palanca. Ca orice criminal care revine la locul crimei, Filat a ţinut să meargă la Palanca, încercând să cumpere bunăvoinţa locuitorilor prin pomeni electorale. Pretextul formal pentru această vizită a ţinut de marcarea a 600 de ani de la prima atestare documentară a localităţii, aşa cum ne anunţă şi un comunicat de presă transmis de Guvern spre „difuzare imediată”. Spilcuitul premier cu chica răsădită în Elveţia, a făcut donaţii şcolii din localitate, măgulindu-i mieros pe pălănceni. El nu a ezitat să arunce însă şi o evidentă umbră de reproş în obrazul oamenilor de la Palanca, pentru că aceştia „ştiu să fie uniţi”. Filat a avut cât se poate de clar în vedere solidaritatea de care au dat dovadă pălăncenii în ultimul an, opunându-se intenţiei sale anticonstituţionale de transmitere sub jurisdicţie străină a unei părţi a teritoriului nostru naţional. Comunicatul de presă ne mai anunţă în doi peri că „Prim-ministrul a urat pălăncenilor mulţi ani, multă sănătate şi cât mai multe realizări”.

Factori de la Chişinău şi de la Kiev s-au grăbit pe parcursul acestei luni să ne anunţe că nu mai e mult până departe şi că este o chestiune de doar câteva luni pentru ca Ucraina să primească sub veşnică jurisdicţie coridorul strategic la Palanca, fără de care sudul Basarabiei pierde foarte mult din valoarea lui geopolitică de enclavă între România şi Republica Moldova. Până acum, presiunea opiniei publice de la noi a fost suficientă pentru a da peste cap angajamentele repetate ale lui Vladimir Filat şi ale ministrului său de Externe, Iurie Leancă, de a onora slugarnic termene fixate cu pretenţie imperială de puterea de la Kiev. Guvernul condus de Filat şi Leancă a refuzat să sesizeze Curtea Constituţională pentru a demonstra că Petru Chirilorvici Lucinschi şi camarila nu au avut nici un drept să semneze, în 1999, la Kiev, promisiuni de înstrăinare a teritoriului inalienabil al ţării şi că ratificarea de către comuniştii lui Voronin, în 2001, a celor semnate de Petru Chirilovici Lucinschi sunt lovite de nulitate, întrucât atentează la Constituţie şi la integritatea teritorială a statului. Nu ne mai întrebăm de ce a refuzat guvernul Filat să se adreseze Curţii Constituţionale. Lucrurile sunt evidente. Altminteri nu ar mai fi apărut în lista electorală a PLDM o frumuseţe de odraslă prezidenţială ca Chiril Petrovici Lucinschi.

S-ar putea ca în cazul acestei echipe verzi ca veninul numele de Filat-Palanca, pe care îl anunţam în titlu să fie incomplet şi, astfel, insuficient. Spuneţi şi dumneavoastră dacă numele de Lucinschi-Filat-Palanca nu s-ar potrivi mai bine.


În sfârşit! De la ură la înţelegere, de la confruntare la conlucrare?

Octombrie 28, 2010

Aproape nimeni nu a observat o ştire deosebită, difuzată săptămâna trecută de Patriarhia Română prin intermediul cotidianului LUMINA şi al agenţiei de ştiri BASILICA, despre o întâlnire a trei ierarhi la Chişinău. Este vorba despre Înalptreasfinţitul Petru Păduraru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor (Patriarhia Română), Înaltpreasfinţitul Vladimir Cantarean, mitropolit al Chişinăului, şi al „întregii Moldove” (Patriarhia Moscovei) şi Înaltpreasfinţitul Casian Crăciun, Arhiepiscop al Dunării de Jos (Patriarhia Română). Întâlnirea cu pricina a avut loc la 15 octombrie 2010, în biroul mitropolitului Vladimir Cantarean, din reşedinţa acestuia de pe strada Bucureşti din Chişinău.

Ziarul LUMINA consemnează evenimentul astfel: „În aceeaşi zi, la Chişinău, Înaltpreasfinţitul Petru şi Înaltpreasfinţitul Casian, după vizitarea Centrului administrativ al Mitropoliei Basarabiei, au făcut o vizită frăţească Înaltpreasfinţitului Vladimir al Chişinăului şi Moldovei de peste Prut, la Reşedinţa sa mitropolitană. Întâlnirea s-a desfăşurat într-o atmosferă caldă, frăţească şi plină de semnificaţie misionar-pastorală, mai ales pentru cei doi ierarhi care ostenesc, „cu timp şi fără timp”, pentru binele şi propăşirea sfintei Ortodoxii în spaţiul de dincolo de Prut”. Una dintre fotografiile care însoţesc ştirea, reprezentându-i pe cei trei ierarhi, este relevantă şi o reproducem cu nedisimulată plăcere.

Această întâlnire inedită şi discuţiile care au fost purtate, în premieră absolută, calm, binevoitor, în spirit fratern, îşi au rostul lor şi dau expresie, fie şi foarte târziu, deciziei Patriarhiilor Română şi Rusă din 15 ianuarie 1999 privind cele două mitropolii din Republica Moldova, care „vor trece de la ură şi confruntare la înţelegere şi conlucrare”. Respectiva decizie se cuprindea într-o Declaraţie comună semnată, la Palatul Republicii din Chişinău, de către actualul nostru Patriarh Daniel Ciobotea (mitropolitul de atunci al Moldovei şi Bucovinei), actualul Patriarh al Moscovei, Kirill Gundiaev (mitropolitul de atunci de Smolensk şi Krutiţk), mitropolitul de atunci al Olteniei, Nestor Vornicescu, mitropolitul Vladimir Cantarean al Chişinăului, Gheorge Armaşu (şeful de atunci al Serviciului de Stat pentru Problemele Cultelor de pe lângă Guvernul Republicii Moldova) şi subsemnatul, în calitate de delegat al Mitropoliei Basarabiei în Adunarea Naţională Bisericească a Patriarhiei Române şi reprezentant al Mitropoliei Basarabiei la CEDO.

Au trebuit să treacă mai bine de 10 ani ca mitropolitul Vladimir Cantarean să depăşească starea de „ură şi confruntare”, pentru a trece la „înţelegere şi conlucrare” în relaţia sa cu Mitropolia Basarabiei, care a fost întotdeauna disponibilă pentru dialog şi cooperare. Progresul este vizibil acum. Şi am vrea să credem că gestul său este unul sincer şi că va fi reconfirmat şi cu alte ocazii viitoare. Nu am vrea să cădem pradă diverselor zvonuri cum că Înaltpreasfinţia Sa ar dori doar să le transmită un semnal de avertisment mai-marilor săi de la Moscova, care l-ar fi invitat delicat să se gândească la o retragere din scaun.

Trebuie să precizăm în context că Patriarhia Română nu a pus la îndoială dreptul Patriarhiei Ruse de a avea jurisdicţie peste diaspora sa rusească din Republica Moldova, de vreme ce, urmând principiul etnic de organizare a Bisericilor autocefale, şi-a deschis braţele către fiii săi de origine română dintre Prut şi Nistru şi de dincolo de Nistru, ca să-şi confirme vocaţia de „mamă spirituală a poporului român”, cum, atât de bine, a definit-o Eminescu.

Ne amintim că nu a trecut foarte multă vreme de când mitropolitul Vladimir şi episcopii Iustinian Ovcinnikov de la Tiraspol sau Marchel Mihăiescu de la Bălţi proferau ameninţări la adresa Patriarhiei Române, calificând-o deloc măgulitor drept „tâlhar la drumul mare” numai pentru simplul fapt de a-şi fi reactivat eparhiile istorice care constituie Mitropolia Basarabiei. Iată că schimbarea de atitudine este posibilă. Cu voie de Sus, evident. Susţinem aceasta întrucât cunoaştem cu toţii că mitropolitul Vladimir a fost, în ordinea profană a lucrurilor, unul dintre principalii prigonitori ai Mitropoliei Basarabiei. În ordinea superioară a lucrurilor însă, oricât de ciudat sau paradoxal ar putea să pară, mitropolitul Vladimir a fost ales pentru a-l face pe mitropolitul Petru Păduraru drept începătură nouă întâistătătorilor readusei la viaţă Mitropolii istorice a Basarabiei. Mi-l amintesc pe mitropolitul Vladimir cu câtă poftă râdea cu ani în urmă când îi spuneam că orice prigonitor, de fapt, propovăduieşte şi că, prin ceea ce a făcut împotriva confratelui său Petru Păduraru, şi-a câştigat, fără să vrea, titlul de ctitor al Mitropoliei Basarabiei. Nimic nu este întâmplător. Iar atunci când li s-ar putea părea unora că avem de a face cu simple întâmplări, nu trebuie să uităm că întâmplarea este modul lui Dumnezeu de a rămâne discret.

Mitropolitul Vladimir l-a primit acum pe Mitropolitul Petru şi s-a fotografiat cu el chiar în biroul în care s-a fotografiat de-a lungul anilor cu Valeriu Pasat, Vladimir Filat, Vasile Tarlev, Petru Lucinschi, Vladimir Voronin şi alţi actori politici cu care a ţinut prieteşug şi care au perseverat în lucrarea lor îndreptată deschis sau subtil contra Mitropoliei Basarabiei. E o minune? Nu. E o întâmplare? Nu. Este exact ceea ce trebuia să aibă loc.

Şi dacă am văzut că cei doi mitropoliţi se pot întâlni frăţeşte, că-şi pot vorbi deschis, că pot sta alături fără a se zgâi unul la altul, dacă de ani de zile majoritatea preoţilor din cele două mitropolii (cu excepţiile notorii de rigoare) se într-ajutorează şi nu se feresc să conslujească la sfântul altar, suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm: pe când va accepta mitropolitul Vladimir Cantarean să conslujească cu Înalpreasfinţitul Petru Păduraru? De la comunicare la comuniune nu este decât un pas. Unul esenţial însă.

Un asemenea gest ar arăta întregii lumi că cele două mitropolii, separate canonic pentru motive de vitregii istorice de care nu suntem noi vinovaţi, sunt totuşi unite în Hristos, că dialogul este întotdeauna preferabil confruntării, că sufletele oamenilor şi adevărul evanghelic sunt mai importante decât jurisdicţiile administrativ-canonice, că o conciliere istorică ruso-română este posibilă fără umilirea vreuneia dintre părţi, respectând, în acelaşi timp, litera şi spiritul Evangheliei, al sfintelor canoane, libertatea, demnitatea şi identitatea de neam a credincioşilor noştri, fie români, fie ruşi.

Să vedem cum va şti să răspundă mitropolitul Vladimir acestei aşteptări legitime.


Congresul Românilor din Serbia, 5-7 noiembrie 2010

Octombrie 27, 2010

Timoc Press 27.10.2010.

af.gif

Doni Milanovaţ, Timoc, Serbia/TimocPress/miercuri, 27 octombrie 2010/ – “Ariadnae Filum” – Asociaţia pentru Cultură a Românilor- Vlahilor din nordul Serbiei va organiza, în perioada 05-07 noiembrie 2010, in localitatea Doni Milanovaţ (Donji Milanovac), ”Congresul Românilor din Serbia”.

Temele propuse pentru dezbatere sunt:

• Problemele de păstrare şi utilizare a limbii române
• Păstrarea identităţii naţionale si folosirea abuzivă a termenului “Românizare
Recensământul populaţiei din Serbia in 2011

Pedrag Balaşevici – preşedintele comitetului de organizare şi Zavişa Jurj – preşedintele Asociaţiei “Ariadnae Filum” împreună cu toţi organizatorii îşi propun ca la acest congres să se întâlnească toţi factorii relevanţi din Serbia de Est şi din Banat, să discute temele propuse şi să găsească soluţii pentru “chestiunea românească”, soluţii care să ducă la unificarea comunităţii româneşti, nu la o şi mai mare fracţionare.

”Congresul Românilor din Serbia” este sprijinit de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni din cadrul Guvernului României şi la el vor participa, printre alţii, reprezentanţi ai partidelor politice şi ONG-urilor din Serbia de NE şi Voievodina, Bisericii Ortodoxă Română, ambasade, instituţii de stat din Serbia, OSC, Consiliul Europei, Avocatul Poporului, deputaţi de origine română (vlahă), primari de origine română (vlahă) din Serbia de NE ş. a.


„Salvatorii Galaţiului” sau cum lucrează comuniştii pentru Ghimpu, Filat, Lupu şi Urechean

Octombrie 27, 2010
Să vezi şi să nu crezi! Orbiţi de românofobie, comuniştii şi prietenii lor de presă lansează aberaţia anului: regimul şi guvernul în exerciţiu (AIE, Ghimpu, Filat, Lupu, Urechean şi compania) ar fi dispus aruncarea în aer a digului de la Nemţeni pentru a preveni inundarea oraşului Galaţi din România! Ploile şi inundaţiile din vara acestui an „au fost organizate”!

Site-ul Partidului Comuniştilor a preluat marţi, 26 octombrie, o ştire a agenţiei „Omega”, intitulată „Guvernarea este acuzată de inundarea intenţionată a satelor din lunca Prutului”. Nu am fost şi nu suntem avocaţii actualei guvernări. Dar nici nu putem asista indiferenţi la acest caz de manipulare grosolană a opiniei publice.

Să cităm puţin din respectiva ştire asumată de PCRM: „Inundaţiile din vara curentă, care au prejudiciat considerabil mai multe sate din raionul Hânceşti au fost provocate artificial de către actuala guvernare a ţării, formată din partidele conduse de Mihai Ghimpu, Marian Lupu, Serafim Urechean şi Vladimir Filat.

Localnicii din satul Cotul Morii, care de facto nu mai există pe harta Moldovei şi cei din satul Nemţeni, unde “a cedat“ digul de pe Prut, au declarat unanim pentru agenţia OMEGA că în noaptea spre 7 iulie, când au venit apele, au auzit un sunet puternic, care venea din partea Prutului, asemănător cu o explozie.

Sinistraţii şi-au argumentat temerile şi prin faptul că în locul unde “s-a rupt digul“, acum este un crater de circa opt metri, care nu putea apare doar din surparea pământului. De asemenea, aceleaşi surse şi-au amintit că cu câteva zile până la inundaţii, un elicopter român a survolat spaţiul aerian moldovenesc, învârtindu-se de asupra satelor din Hânceşti. De asemenea, locuitorii satului Cotul Morii consideră că digul a fost rupt printr-o explozie pentru a salva (atenţie maximă! – nota noastră) oraşul Galaţi din România”.

Aşadar, logica strâmbă a xenofobului care a scris această ştire ar fi că Ghimpu şi Filat, Lupu şi Urechean, de mari români ce sunt, jertfelnici din fire de mama focului, mai întâi au organizat intenţionat inundaţiile, iar apoi au acţionat cu premeditare, în interesul României, ca soldaţi ai interesului românesc ce sunt, mai jertfind şi vieţile şi bunurile basarabenilor de pe malul Prutului, de dragul acestor profitori de români din „oraşul Galaţi din România”!

Ce ar trebui să înţeleagă omul de rând din această aberaţie? Şi mai ales ce ar trebui să înţeleagă alegătorul tânăr, cel instruit, vorbitor de limbă română sau cel care este deţinător al dublei cetăţenii moldo-române? Agenţia „Omega” şi PCRM le sugerează într-un mod hipertransparent, ba chiar direct, că Ghimpu, Filat, Lupu şi Urechean ar fi marii prieteni ai României şi că anume ei trebuie susţinuţi în actuala campanie parlamentară. Prezentându-i pe cei patru drept un fel de „salvatori ai Galaţiului”, autorii şi promotorii aberaţiei respective, vor să arate cât de rău este să fii „moldovean” şi cât de bine e să fii „român”, de vreme ce de „moldoveni” nu are grijă nici propriul guvern, iar de „români” au grijă tocmai două guverne – şi cel de la Bucureşti, şi cel de la Chişinău!

Am fi doar ironici în acest caz dacă paranoia xenofobă a celor de la „Omega” şi PCRM ar fi ţinut cont măcar de logica elementară. Dacă ar fi luat în calcul că cel mai mare port românesc pe Dunărea maritimă, Galaţiul, care este şi cel mai mare port al Moldovei istorice, este situat în amonte de gura Prutului, că Dunărea este cel mai mare fluviu din Europa şi are în zona Moldovei istorice un debit de vreo 30 de ori mai mare decât cel al Prutului, că relieful regiunii vizate este de aşa natură, încât apele curg singure de la deal la vale şi nicidecum invers, că, până la ipotetica şi vicleana inundare a Galaţiului, Prutul ar fi trebuit să inunde mai întâi toate localităţile de pe ambele sale maluri din aval de Nemţeni etc., etc., etc.

Credeţi că cei care au supt din peniţă ideea cu cei patru „salvatori ai Galaţiului” s-au uitat pe hartă înainte de a-i da glas prostiei? Este evident că nu. Puţin a lipsit ca cei de la „Omega” sau cei de la PCRM să spună, mimând puţin logica elementară, că cei patru crai de la Chişinău, de fapt, merită şi titlul de „salvatori ai Reniului” şi pe cel de „salvatori ai Ismailului”, întrucât ar fi acţionat cu premeditare şi în interesul Kievului, care, pentru a-şi proteja porturile dunărene din aval de gura Prutului, vechile noastre porturi basarabene, i-a invitat pe cei patru la complicitate antimoldovenească şi filokieveană! Hai că-i bună! Urechean – salvatorul României! Lupu – iubitorul de iredentişti români! Filat – apărătorul Ismailului şi al civilizaţiei dunărene (poate şi al Palancăi?)! Ghimpu – salvatorul Galaţiului şi al întregului neam românesc! Toţi patru numai buni de puşi la icoane, trecuţi în calendarul bisericesc al neamului şi aşteptaţi în panteonul naţiunii!

Nu are rost să irosim vorbe, argumente sau cifre pentru a arăta prostia celor care lansează asemenea aberaţii. Vrând-nevrând, comuniştii şi instrumentariul lor mediatic toarnă apă la moara celor patru „salvatori ai Galaţiului”, iar ideea unei concilieri politice în interesul naţional al Republicii Moldova pare să se ducă pe apa sâmbetei. A sâmbetei dinaintea alegerilor din duminica de 28 noiembrie.


Pledoarie pentru un recensământ sincronizat cu cel din UE

Octombrie 21, 2010

Revenim astăzi la un subiect mai vechi. Scriam în ianuarie în FLUX că avem nevoie de un nou recensământ în 2010. Opinam atunci că „Republica Moldova nu este o rezervaţie de aborigeni, un muzeu etnografic în aer liber, ci o parte inseparabilă a Lumii Româneşti, o lume vie, în continuă mişcare şi schimbare. Este în afară oricărei îndoieli că Republica Moldova are nevoie de un recensământ adevărat, profesionist, organizat în conformitate cu uzanţele şi exigenţele internaţionale. Numai un asemenea recensământ ne-ar putea oferi „fotografia” demografică la zi a ţării. Un asemenea recensământ ar fi al doilea din 1989 încoace. Ceea ce ar înscrie Republica Moldova într-un ritm obişnuit pentru asemenea operaţiuni de înregistrare statistică. Decalajul prea mare, de 15 ani, dintre recensămintele din 1989 şi 2004 justifică echilibrarea balanţei de timp şi organizarea unui nou recensământ în 2010. Să zicem, în toamnă. Decizia în această privinţă este pe de-a-ntregul în mâna Guvernului”. Întrucât Guvernul AIE, condus de Vladimir Filat, nu a avut subiectul respectiv printre cele importante pe agenda sa, este evident că până la încheierea anului curent nu ne surâde nicidecum perspectiva derulării unui recensământ general al populaţiei Republicii Moldova. Oricum, ideea unui recensământ, ţinut în condiţii de normalitate, rămâne de actualitate.

Aflăm mai nou că, în perioada 12-21 martie 2011, în toate cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, însumând o populaţie de peste 500 de milioane de locuitori, va avea loc un recensământ general al populaţiei şi locuinţelor, conform cerinţelor Parlamentului European (Regulamentul Comisiei Europene nr. 763/2008) şi ale Consiliului UE privind Recensământul Populaţiei şi Locuinţelor. Guvernul PDL-UDMR de la Bucureşti, în frunte cu premierul Emil Boc şi vicepremierul Marko Bela, a decis ca România să facă excepţie în peisajul european şi a amânat cu 7 luni derularea recensământului populaţiei. Urmează deci ca acesta să se deruleze în octombrie 2011, iar costurile lui se vor ridica la 20 de milioane de euro.

Dată fiind importanţa datelor statistice privind populaţia, o sincronizare a Republicii Moldova cu Uniunea Europeană ar fi binevenită. Cu atât mai mult cu cât Uniunea Europeană, în interiorul căreia locuiesc şi muncesc peste 1 milion de cetăţeni moldoveni (circa jumătate din forţa de muncă!), ar fi interesată şi disponibilă să preia în sarcină finanţarea parţială sau integrală a cheltuielilor pentru derularea propriu-zisă a unui recensământ al populaţiei Republicii Moldova, atât pe malul drept, cât şi pe cel stâng al Nistrului. Ţinerea concomitentă a recensământului populaţiei în Uniunea Europeană şi Republica Moldova ar permite corelarea rezultatelor atât la Bruxelles, cât şi la Chişinău şi i-ar da ţării noastre un plus de relevanţă în raporturile ei cu instituţiile şi oficialii europeni.

Nu doar cei peste 1 milion de concetăţeni ai noştri aflaţi în interiorul UE sunt un argument serios pentru sincronizarea Chişinăului cu Europa celor 27 la capitolul recensământ. Un argument suplimentar îl constituie şi faptul că, printre cei 22 de vecini externi ai UE, Republica Moldova este nu doar cel mai mic ca talie, dar şi vecinul care cuprinde în graniţele sale, procentual vorbind, cel mai mare număr de cetăţeni comunitari (în special, români şi bulgari). Întrucât guvernele de la Bucureşti şi Sofia nu au furnizat niciodată date oficiale la zi privind numărul cetăţenilor lor cu domiciliul în Republica Moldova, presa a vehiculat totuşi mai multe cifre care pot fi luate de bune, cu o severă doză de rezervă. În general, se consideră că cetăţenii comunitari (sau moldo-comunitari) cu domiciliul în Republica Moldova constituie uşor peste 10% din ansamblul populaţiei ţării. Pe de o parte, acest procent este însă în continuă creştere, prin efectul natural al transmiterii cetăţeniei de la părinţi la copii. Iar politicile guvernelor de la Bucureşti şi Sofia ne confirmă, pe de altă parte, că procesul de restabilire a cetăţeniei române şi cel de acordare a cetăţeniei bulgare doar va lua amploare, ridicând, în cel mult 5 ani, procentul bipatrizilor la peste 20% din totalul populaţiei. Corelată această tendinţă cu regula de aur a sociologiei (regula celor 20%), ne dăm bine seama că fenomenul a căpătat deja o logică internă a sa şi că, acumulând masa critică, este pe punctul de a deveni insuprimabil şi ireversibil.

Pentru că aspectele etnice sunt cele mai discutate în Republica Moldova, făcând, de cele mai multe ori, obiectul speculaţiilor, de regulă a celor care fac, în mod artificial, opozabili termenii complementari de român şi moldovean este bine să reamintim şi cu această ocazie cum stau lucrurile la acest capitol. Sub aspectul apartenenţei etnice a populaţiei, datele recensământului din octombrie 2004, cumulate cu cele ale recensământului din Moldova transnistreană, arată astfel: 2 milioane 816 281 de etnici români/moldoveni sau 71,5% din total, 442 346 de ucraineni sau 11,2%, 369 488 de ruşi sau 9,4%, 158 607 găgăuzi sau 4,0%, 76 769 de bulgari sau 1,9% şi 76 188 de persoane de alte etnii, echivalentul a 1,9%. Aceste cifre cumulate însumează un total de 3 milioane 938 679 de persoane, dintre care 3 milioane 383 322 de persoane în teritoriul controlat de autorităţile constituţionale şi 555 347 de persoane în teritoriul aflat sub ocupaţie militară străină. Ne referim la aspectele etnice, întrucât ele ne oferă un al treilea argument al sincronizării recensământului general al populaţiei din Republica Moldova cu cel care se va ţine anul viitor în toate ţările Uniunii Europene.

Vom aminti aici că statele membre ale Consiliului Europei, printre care România şi Bulgaria, ca ţări înrudite cu minorităţile şi comunităţile conaţionalilor lor de peste hotare, au invitaţia expresă de a organiza, în cooperare cu statele reşedinţă, recensământul propriilor conaţionali pe teritoriul respectivelor ţări de domiciliu. Adică, potrivit exigenţelor Consiliului Europei, România ar trebui să organizeze recensăminte ale etnicilor români de peste hotare, după cum şi Bulgaria ar trebui să organizeze astfel de recensăminte ale etnicilor bulgari din afara ţării. Aşadar, pentru a da substanţă prevederilor documentelor Consiliului Europei în materie de raporturi cu propriii conaţionali extrafrontalieri sau expatriaţi, Bucureştiul şi Sofia au obligaţia de onoare să-i facă o ofertă oficială Chişinăului pentru recenzarea etnicilor români, respectiv, bulgari, din Republica Moldova. Achitarea de această obligaţie depinde exclusiv de dorinţa şi voinţa politică a guvernelor de la Bucureşti şi Sofia şi de capacitatea lor de cooperare cu Guvernul de la Chişinău.

Pentru cei sceptici sau ironici, vom cita aici punctul b) al Recomandării APCE 1410 (1999) privind Relaţiile dintre europenii din străinătate cu ţările lor de origine, punct prin care APCE îi cere Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei să invite guvernele statelor membre: „să procedeze, dacă acestea doresc, la derularea recensământului conaţionalilor lor de peste hotare, ţinând cont de situaţiile variabile şi complexe în care se află expatriaţii lor permanenţi sau cei temporari”. Încercarea de a răspunde acestei invitaţii oficiale a Consiliului Europei le oferă nu doar Bucureştiului şi Sofiei posibilitatea de a-şi recenza conaţionalii din Republica Moldova, ci şi Chişinăului posibilitatea de a-i recenza pe cei peste 1 milion de concetăţeni stabiliţi permanent sau provizoriu în cuprinsul UE. În cazul Bucureştiului, sarcina este cu atât mai simplă, cu cât acesta i-a pus la dispoziţie Guvernului Republicii Moldova un ajutor nerambursabil de 100 de milioane de euro prevăzuţi pentru anul curent şi cei patru ani următori. Acest grant poate acoperi, între altele, cheltuielile necesare derulării unui recensământ corect al populaţiei Republicii Moldova şi, mai cu seamă, a populaţiei majoritare de origine etnică română, aflată în plin proces de recuperare a conştiinţei sale etnolingvistice grav afectate pe durata ocupaţiei sovietice. O asemenea condiţionare din partea Bucureştiului ar fi nu doar îndreptăţită, dar şi de maximă utilitate pentru promovarea pozitivă şi europeană, cu mult tact, bunăvoinţă şi responsabilitate, a intereselor sale legitime la răsărit de Prut.

De ce pledăm pentru sincronizarea recensământului populaţiei din Republica Moldova cu cel din Uniunea Europeană? Pentru că din momentul proclamării independenţei sale, ţara noastră nu a avut nici un recensământ ale cărui rezultate, ca formă principală de statistică demografică, să fie credibile şi nesusceptibile de falsificări. Singurul recensământ ţinut în Republica Moldova, cel din octombrie 2004, monitorizat de un grup internaţional de experţi în frunte cu canadianul John Kelley şi cuprinzând zece echipe de observatori ai Consiliului Europei, ne-a furnizat date statistice evident deturnate. Este relevant că 7 din cele 10 echipe de observatori au consemnat nereguli grave la capitolul fixarea apartenenţei etnice şi a limbii vorbite de respondenţi. John Kelley a declarat în 2004 că cele mai frecvente au fost cazurile când „recenzorii le sugerau respondenţilor să treacă în răspunsuri etnia de moldovean şi nu de român”.

Chestiunea organizării unui recensământ general al populaţiei Republicii Moldova concomitent cu cele 27 de state din Uniunea Europeană ţine doar de voinţa politică a clasei guvernante. Aspectele financiare şi cele tehnice sau organizatorice sunt, prin firea lucrurilor, secundare. Atunci când te autointitulezi pompos Alianţă pentru Integrare Europeană, trebuie să treci dincolo de cuvinte şi să umpli titulatura cu un conţinut adecvat. O integrare europeană a Republicii Moldova la capitolul recensământ ne poate doar ajuta.


Traian Cantemir – „Fata cu lacrimi de aur. Basme şi povestiri istroromâne”, editura Sedcom Libris, Iaşi, 2008

Octombrie 20, 2010

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Antologia de faţă a fost alcătuită cu mulţi ani în urmă. Lumina tiparului o vede abia acum. Motivul acestei carenţe este consecinţa faptului că produsele folclorice nu s-au bucurat, în perioada dictaturii dispărute, de aprecierea cuvenită. Mentalitatea obtuză de atunci nu le-a permis să-şi etaleze importanţa culturală pe care o au. Luând atitudinea Cenuşăresei din poveste, ele au supravieţuit nu numai greu vicisitudinilor care le-au împiedicat să se afirme.

La revigorarea lor şi-au dat concursul oameni de bine care le-au cunoscut valoare şi le-au apreciat, preţuindu-le ca dovezi peremtorii pentru afirmarea particularităţilor reprezentative ale literaturii noastre populare epice. În felul acesta, autorul a oferit marelui public un mare număr de titluri de poveşti cu conţinut popular. Apariţia lor denotă nu numai grija faţă de educaţia tinerelor generaţii, ci şi preocuparea de a nu lăsa să se piardă creaţii de incontestabili importanţa pentru definirea spiritualităţii româneşti.

Volumul încheiat cuprinde material folcloric extras din culegerile: Traian Cantemir, Ciripiri ciribire, Cernăuţi, 1935; Traian Cantemir, Texte istroromâne, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1959 şi Leca Morariu, Lu fraţii noştrii, Libru lu rumeri din Istria, editura revistei „Făt Frumos”, Suceava, 1938. Marea majoritate a pieselor reeditate aparţin celor două culegeri ale subsemnatului. Totalitatea lor n-a fost transcrisă ad litteram, ci retuşată literar, pentru a corespunde astfel lecturii tinerelor generaţii, cărora le sunt destinate. Antroponimele şi toponimele îşi păstrează forma lor originală pentru a imprima mai multă autenticitate fondului popular explorat. Din categoria de mai sus, fac parte: Împăratul fără copii, Împăratul cu trei feciori, Feciorul de împărat născut cu sabia în mână, Piatra de sub limbă, Fraţii, Cei trei fraţi, Cocoşatul, Reuşita, Cele două surori şi pisicile, Fata cea deşteaptă, Mâţa, Ciobanul Martin, Martin, Gobo şi Mago, Bogatul şi săracrul, Bătrânii scăpaţi de moarte.

Autorul


Elevi istroromâni în vizită la Preşedintele Croaţiei

Octombrie 19, 2010

Elevii şcolii medii „Ivan Goran Kovacic” din Cepich, de care aparţine şcoala elementară din Suşnieviţa, vor fi primiţi duminică 24 octombrie a. c., împreună cu o parte din dascălii lor, de către noul Preşedinte al Croaţiei, Dl. Ivo Josipovic, la Zagreb.

Şcoala „Ivan Goran Kovacic” cuprinde şi elevi de origine istroromână, fiind unica şcoală din zona în care se află satele cu populaţie istroromână de la sud de muntele Ucika (Monte Maggiore); elevii vor prezenta preşedintelui croat un ghid turistic bilingv croat şi istroromân – ceea ce constituie o premieră absolută în promovarea acestui grai după cel de al doilea război mondial -, tipărit în excelente condiţii grafice.

O elevă de origine istroromână, Silvia Şivaines, îi va recita preşedintelui Croaţiei o poezie despre toamnă în dialect istroromân. Am cunoscut-o şi am auzit-o pe această fetiţă de 12 ani, la şcoala medie din Cepich, marţi 12 octombrie, recitând poezia respectivă, ea făcând parte din „grupul tinerilor istroromâni”, organizat şi condus de tânăra profesoară Romina Licul (citeşte Liţul).

Poezia este scrisă de o tânără poetă istroromână, originară din satul Noselo de lângă Suşnieviţa, Gabriela Vretenar (născută în 1982), pe atunci când ea avea 14 ani; la fel ca şi fratele ei, Gabriel Vretenar (născut în 1984), ea a scris primele poezii creaţii literare culte cunoscute vreodată în dialectul istroromân, fiind răsplătiţi amândoi cu un premiu al Asociaţiei „Andrei Glavina” în anul 1997, decernat de către subsemnatul într-un cadru festiv la Trieste. O parte din aceste poezii ale fraţilor Vretenar au fost publicate în unicul periodic în dialect istroromân care a existat, „Scrisore către fraţi rumeri”, scris şi editat de către subsemnatul precum şi în revista „MicRomania” din Belgia şi în „Adevărul literar şi artistic”, în 2005. Această poezie, scrisă de o tânără istroromână şi recitată de o fetiţă istroromână, va ajunge la urechile Preşedintelui Croaţiei, Ivo Josipovic. Ea este un dar gingaş, ca un semn gingaş de viaţă, de existenţă, care vine de la această veche comunitate lingvistică, până acum netutelată de nimeni, căreia auspicăm să i se răspundă cu măsurile de tutelă prevăzute de „Charta europeană a limbilor regionale sau minoritare”, singurele reale şi eficiente. – „Digitalizări”, adică simple „dactilografieri” la calculator ale unor texte istroromâne culese demult de alţii, şi crearea pe calculator a unui site pentru limba „vlaşki” şi „jeianski” , cum se încearcă a se schimba de către unii denumirea graiului istroromân, sunt insuficiente pentru transmiterea limbii şi în plus sunt reductive – dacă nu chiar ofensatoare – prin noua denumire care se încearcă a se da limbii, deoarece istroromânii nu sunt un popor fără origine, apărut din nimic, dar au o origine bine stabilită ştiinţific şi istoric, de ram al romanităţii balcanice, „Rumeri”, vorbind un dialect românesc, unic în Croaţia şi în lume, care este unul dintre cele patru dialecte ale limbii române.

O mare satisfacţie ne-a fost dată de întâlnirea la Suşnieviţa cu tânăra istroromână Viviana Berkarich, licenţiată în economie la Facultatea din Rijeka, oraş în care s-a născut din părinţi istroromâni, bună vorbitoare a dialectului, care s-a oferit să ţină lecţii în dialect la Şcoala elementară din Suşnieviţa. Aceste lecţii sunt prevăzute deocamdată cu o durată de două ore odată la două săptămâni, dar încă nu s-au stabilit datele lecţiilor, din cauza, după cum am înţeles la faţa locului, a lipsei fondurilor la primăria din Krşan (Crişan) de care ţine Şcoala elementară din Suşnieviţa. Caracterul serios şi cinstit al administratorilor locali, ne oferă totuşi garanţii că aceste cursuri se vor ţine.

 

Biserica din Şuşnieviţa

Biserica din Şuşnieviţa

Considerăm faptul că preşedintelui croat i se prezintă un ghid bilingv al localităţilor „unde se vorbeşte istroromâna” şi i se recită de o elevă din acea zonă o poezie în istroromână, drept un fapt nou, plin de semnificaţie şi importanţă!

În aceste circumstanţe, cuget că ar fi foarte bine dacă tânăra doamnă Viviana Berkarich ar putea lua contact cu centrul universitar din Timişoara, cu domnii profesori Richard Sârbu şi Vasile Frăţilă, importanţi cercetători ai dialectului istroromân, cu domnii asistenţi Lucian Miclăuş şi Ana Maria Pop, de la aceeaşi facultate, pentru un schimb de experienţă în ce priveşte metodele de predare şi ar fi invitată pentru aceasta la Timişoara, eventual cu concursul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, care s-ar putea implica în finanţarea proiectului de predare a dialectului la Şcoala din Suşnieviţa şi colabora cu ONG-ul înfiinţat de doamna V. Berkarich în acest scop.

Desigur că solidari la acest proiect vor fi şi Complexul muzeal naţional ASTRA din Sibiu, prin domnul director Prof. Dr. Corneliu Ioan Bucur, valoroşii cercetători Elena Ramona Potoroacă şi Ovidiu Baron, care atât de mult s-au implicat în promovarea culturii istroromâne.

 

1958, elevi ai şcolii elementare din Şuşnieviţa

1958, elevi istro-români ai şcolii din Şuşnieviţa

O invitaţie în România ar putea fi adresată, pentru complectarea unei munci de echipă, şi Profesorului Goran Filipi de la Universitatea din Pola, asiduu cercetător al dialectului istroromân, autor al „Atlasului lingvistic istroromân” în trei magistrale volume şi organizator împreună cu subsemnatul al primului Congres istroromân desfăşurat la Universitatea din Pola între 30 martie – 1 aprilie 2000, cu numeroasă participare internaţională, finanţat de regiunea Istria, prin râvna Profesorului Mladen Duşman, asesor cultural al Regiunii.

Petru Raţiu, Preşedinte al Asociaţiei culturale istroromâne „Andrei Glavina”

Suşnieviţa, Croatia, marţi, 19 octombrie 2010


Chirtoacă şi Filat, iarăşi în comuniune cu Patriarhia Moscovei

Octombrie 15, 2010

Potrivit unui comunicat de presă al mitropoliei Chişinăului şi a „întregii Moldove”, structură a Patriarhiei Ruse de la Moscova, la 14 octombrie, mitropolitul Vladimir Cantarean a oficiat sfânta liturghie şa catedrala „Naşterea Domnului” din Chişinău, celebrând aşa-zisul  „Hram al Chişinăului”, instituit de Serafim Urechean pentru a continua tradiţia sovietică a „Zilei oraşului”.

În comunicat se mai spune că „Printre credincioșii participanţi la serviciul divin s-au numărat şi reprezentați ai autorităţilor centrale şi locale în frunte cu prim-ministrul  Vlad Filat şi primarul general al Chișinăului, domnul Dorin Chirtoacă; această comuniune, dintre creştinii de diferite ranguri sociale, a demonstrat încă o dată unitatea chişinăuenilor şi legătura lor strânsă cu Biserica” (rusă – nota noastră).

În timpul liturghiei, mitropolitul Vladimir Cantarean s-a rugat pentru sănătatea Patriarhului Moscovei Kirill Gundiaev, având comuniunea celor doi oficiali.

De precizat că nici Vladimir Filat şi nici Dorin Chirtoacă, precum şi nici unul dintre ceilalţi oficiali de azi nu au participat la 14 octombrie la sfânta liturghie oficiată în bisericile Mitropoliei Basarabiei din municipiul Chişinău.


O mie de ani – timp sfinţit prin rugăciune

Octombrie 12, 2010



Mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel adresat participanţilor la festivităţile prilejuite de aniversarea a o mie de ani de la zidirea Catedralei Svetitskhoveli din Mtskheta, Georgia

Mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel adresat participanţilor la festivităţile prilejuite de aniversarea a o mie de ani de la zidirea Catedralei Svetitskhoveli din Mtskheta, Georgia


Preafericirea Voastră Ilie II,
Arhiepiscop de Mtskheta şi Tbilisi şi
Patriarh Catolicos a toată Georgia,
Preaiubiţi Fraţi întru Arhierie,
Distinşi Participanţi,
 

Cu multă dragoste în Domnul nostru Iisus Hristos, ne bucurăm să luăm parte, prin reprezentantul nostru, Înaltpreasfinţitul Mitropolit Laurenţiu al Ardealului, la aniversarea a 1000 de ani de la ctitorirea Sfintei Catedralei Patriarhale Svetitskhoveli a Patriarhiei Georgiei.

Zidirea unei biserici reprezintă, în primul rând, un act de jertfă. Comunitatea credincioşilor, poporul ales de Dumnezeu şi dăruit cu preoţie împărătească (cf. I Petru 2, 9) aduce jertfă de mulţumire şi mântuire, zidind casă Domnului, în care să se sălăşluiască Slava Sa, precum, odinioară, aceasta a umplut templul Domnului, ridicat de înţeleptul rege Solomon (cf. III Regi 8, 11). Jertfelnicul pământesc, semn văzut al Jertfelnicului celui mai presus de ceruri, simbolizează pe Însuşi Iisus Hristos Cel Răstignit şi Înviat, Capul Bisericii şi Mântuitorul lumii, iar locaşul de închinare reprezintă Biserica cea vie, Trupul tainic al lui Hristos.

O mie de ani – timp de rugăciune şi sfinţire, de istorie unită cu veşnicia, o mie de ani de spiritualitate şi demnitate ortodoxă georgiană. Prin urmare, se cuvine să preaslăvim pe Dumnezeu şi să felicităm Biserica Ortodoxă Georgiană, la acest ceas aniversar, sfânt şi solemn.

Faptul că georgienii au îmbrăţişat din vremuri străvechi credinţa mântuitoare şi, în pofida vitregiilor istoriei Caucazului, au arătat ataşament ferm şi dragoste statornică în apărarea credinţei Bisericii lui Hristos, arată vrednicia creştinismului ortodox georgian. Ctitor de biserici, poporul georgian, purtător de Cruce şi Înviere, se bucură de multă preţuire în România, mai ales prin lumina şi lucrarea Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolit al Ţării Româneşti (Valahiei) între anii 1708-1716, care era de origine georgian.

La acest popas aniversar, ne rugăm Bunului Dumnezeu să binecuvânteze cu sănătate şi pace, cu bucurie şi mult ajutor pe Preafericirea Voastră, pe clerul şi credincioşii Bisericii Ortodoxe din Georgia, pentru a construi noi biserici şi pentru a promova valorile Ortodoxiei în societatea de azi.

Cu aleasă preţuire şi frăţească dragoste în Hristos,

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


Ispita rusă sau Ambasadorul României, un fidel sub omoforul Patriarhiei Moscovei

Octombrie 12, 2010

Îşi poate imagina cineva ca, să zicem, ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al Federaţiei Ruse la Chişinău şi familia sa să frecventeze o biserică a Mitropoliei Basarabiei din cuprinsul Patriarhiei Române? Vi-l puteţi imagina pe Excelenţa Sa, Valeri Kuzmin, cu soţia şi copiii, închinându-se la icoane într-o biserică în care răsună ectenii de sănătate pentru Mitropolitul şi Exarhul Petru Păduraru şi pentru Patriarhul Daniel Ciobotea de la Bucureşti? Întrebările sunt desigur retorice, pentru că nimeni şi niciodată nu va lua în serios o asemenea posibilitate. Există lucruri posibile şi există lucruri imposibile, excluse principial şi categoric.

Dată fiind simetria de percepţie pe care o au românii de la răsărit de Prut şi pentru a avea termenii de comparaţie în faţă, să reluăm întrebarea altfel. Îşi poate imagina cineva ca ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al României la Chişinău şi familia sa să frecventeze o biserică a structurii locale de sub jurisdicţia Patriarhiei Ruse? Vi-l puteţi imagina pe Excelenţa Sa, Marius Lazurca, cu soţia şi copiii, închinându-se la icoane într-o biserică în care răsună ectenii de sănătate pentru mitropolitul „întregii Moldove” Vladimir Cantarean şi pentru Patriarhul Kiril Gundiaev de la Moscova? Aici întrebările nu mai sunt retorice, pentru că pornesc de la un caz ieşit din comun, când chiar şeful misiunii diplomatice române la Chişinău a luat în serios o asemenea posibilitate şi… a făcut-o realitate.

Aflăm acest lucru, cu oarecare întârziere, dintr-un interviu acordat de ambasadorul României la Chişinău revistei VIP-magazin. Interviul, apărut în numărul 77 din luna septembrie 2010, este intitulat simplu: „Ambasadorul român topit în peisajul basarabean”.  Întrucât subiectul pe care, ca etnic român de confesiune ortodoxă şi cu dublă cetăţenie, moldo-română, încerc să-l abordez aici este unul delicat şi de sensibilitate, este potrivit să cităm puţin din materialul apărut în pretenţioasa revistă chişinăuiană.

Titlul interviului din VIP-magazin

Titlul interviului din VIP-magazin

Aşadar, aflăm că frecventarea parohiilor de obedienţă rusă este o tradiţie mai veche în familia domnului ambasador. Această tradiţie este continuată şi în spaţiul românesc. VIP-magazin face cunoscut opiniei publice: „Pentru Marius Lazurca, familia este conţinutul vieţii, măsura tuturor lucrurilor. Soţia Mirela, medic de profesie, a renunţat de ceva timp la carieră şi se ocupă de copii. Speră că atunci când soţul său îşi va încheia misiunea la Chişinău, vor vorbi liber rusa. Sunt din şcoală îndrăgostiţi de Tolstoi şi ar vrea să-l citească în original. De aici vin şi numele primilor copii – Vladimir şi Olga. Dar şi de la parohia pariziană unde a fost botezat Vladimir, frecventată de urmaşi ai aristocraţiei ruse din diasporă. Urmează Matei, Toma, Theodora şi Sebastian. Cât vor fi la Chişinău, şcolarii vor merge la „Prometeu”.

Duminica merg cu toţii la parohia „Sf. Dumitru”, la recomandarea „mamei Ala”, doamna care se ocupă de Sebastian şi Theodora. Le-a plăcut. Şi biserica, şi părintele Pavel.Acolo merge lume foarte diferită, spune ambasadorul. Parohia asta e ca un portret în miniatură al societăţii moldoveneşti”…”

La întrebarea „Ce vă place la Chişinău?”, Excelenţa sa a răspuns simplu: „Oh, sunt foarte multe, e greu să fac o listă exhaustivă. Într-o ordine întâmplătoare, îmi plac: cocoşul matinal al vecinilor, kvasul vândut direct pe stradă, parohia „Sfântul Dumitru”, Asif Chaudry, Casa Herţa, laptele concentrat rusesc şi icrele de lostriţă, şoseaua de la Leuşeni la Chişinău, cafenelele cu reţea wi-fi la discreţie, AIE, consilierii străluciţi ai Premierului Filat (Nicu Popescu, Stela Mocanu, Daniel Diviriceanu), Niagara Orange Fitness, rutierele, Savatie Baştovoi, chipiul larg al poliţiştilor, româna Nataliei Morari, plăcinta cu brânză, cozile la spovedanie…”.

Jurnaliştii de la VIP-magazin au fost curioşi să afle şi alte lucruri din gura Excelenţei sale: „Nu e obositor sa fiţi în permanenţă diplomat? Mă refer la calitate, nu la meserie…”  Şi pentru că nu doar plăcerea, ci şi talentul de diplomat, precum şi prudenţa îngemănată şi naturaleţea sunt la mijloc, ambasadorul Lazurca a răspuns astfel la această întrebare: „Se spune despre diplomaţie că e mai curând o artă, decât o meserie. Cred, prin urmare, că diplomaţia solicită tot atât talent, înzestrare nativă, cât cer pictura, muzica, baletul clasic. În alţi termeni, avem de-a face cu o ocupaţie pe care o poţi exercita cel mai bine dacă eşti tu însuţi, dacă eşti firesc, natural în cea mai mare parte a timpului. Am norocul de a fi diplomat fără efort, din simplul motiv că sunt destul de ceremonios şi de prudent din fire. Nu am, deci, prea multe merite.”

De ce ne-a atras atenţia acest interviu cu mărturisirile ambasadorului Lazurca? Pentru că nu e vorba de un cetăţean oarecare, ci de un oficial român aflat în misiune diplomatică. Şi pentru că ţara de acreditare este Republica Moldova, în care un diferend canonic româno-rus marchează profund peisajul în care Excelenţa sa „se topeşte”, ca să rămânem la expresia jurnaliştilor de la VIP-magazin. Orice alegere  sau preferinţă canonică se pune în balanţă şi conturează adevărata personalitate şi devotamentul celui împricinat. Interviul ne-a atras atenţia şi pentru că reţinusem bine cuvintele atât de adevărate ale preşedintelui Traian Băsescu, pronunţate în faţa camerelor reunite ale Parlamentului României, la 14 aprilie 2009: „A rosti slujba în limba română şi a oficia într-o biserică aparţinând Mitropoliei Basarabiei a fost, adesea, un act de eroism, deşi libertatea religioasă trebuie respectată ca orice drept universal”. Am spus-o şi voi repeta cât va fi nevoie: Mitropolia Basarabiei reprezintă un adevărat test pentru clasa politică. Şi nu este vorba doar de clasa politică de la Chişinău.

Pentru cei care nu cunosc, trebuie să constatăm cu titlu de precizare că parohia „Sfântul Dumitru” din sectorul Botanica a municipiului Chişinău ţine canonic de mitropolia Chişinăului şi a „întregii Moldove” din cadrul Patriarhiei Moscovei. Parohul bisericii este preotul Pavel Borşevschi.

Parohia este un centru propagandistic important al mitropoliei de obedienţă moscovită, cu care este cofondatoare a publicaţiei „Curierul ortodox” (cu versiunea rusă „Pravoslavnâi vestnik”). Cota de participare la „Curierul ortodox SRL” este următoarea: mitropolia Chişinăului şi a „întregii Moldove” – 70%, parohia „Sf. Dumitru” – 30%. Redacţia acestui organ de presă este din 1995 şi până azi situată în casa parohială a bisericii „Sf. Dumitru”.

Ambasadorul Lazurca ar fi trebuit să cunoască şi faptul că preotul paroh Pavel Borşevschi a fost principalul actor al lucrării de smulgere a parohiei „Sf. Nicolae” din Chişinău (fosta catedrală provizorie a Mitropoliei Basarabiei între 1992 şi 1999) de sub oblăduirea Patriarhiei Române şi înregistrarea ei în subordinea Patriarhiei Moscovei. El a pus la cale şi a dirijat întreaga operaţiune împreună cu ministrul de atunci (şi de acum, din partea PLDM!) de Interne, generalul Victor Catan, un prigonitor pe faţă a Mitropoliei Basarabiei. Anul trecut am scris despre asta în FLUX şi am publicat şi documente doveditoare, pe care, la timpul respectiv, le reţinuse şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca probe concludente pentru tratamentul discriminatoriu şi destul de sălbatic aplicat Bisericii noastre.

Tot acest preot este mentorul unui grup disident de preoţi din raioanele Călăraşi şi Ungheni care, cu doi ani în urmă (vara lui 2008), au organizat o campanie de denigrare a Înaltpreasfinţitului Petru Păduraru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor.

Pentru mine, ca şi pentru multă altă lume, de la Chişinău şi Bucureşti, cu care am discutat zilele acestea, lucrurile sunt clare. Ambasadorul Lazurca şi familia sa, aflându-se fizic în cuprinsul Patriarhiei Române, şi-au făcut, cu de la sine putere, ieşirea de sub omoforul ei şi s-au adăpostit sufleteşte sub omoforul Bisericii Ortodoxe Ruse, pentru care nutresc o evidentă simpatie. Fascinaţia pentru tot ce este rusesc, de la limbă, literatură, antoponimie, până la laptele concentrat, icrele de lostriţă şi accentul Nataliei Morari, ne este chiar mărturisită! Nu reproşăm însă acest lucru. Luăm act de el şi mergem mai departe la aspectele geoconfesionale.

Faptul că un membru al corpului diplomatic român a intrat sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei din preajma Kremlinului, „topindu-se” în acel mediu pe care l-am numit întotdeauna „prizonierat canonic rus”, arată cât se poate de limpede o lipsă de solidaritate şi comuniune directă cu românii ortodocşi persecutaţi şi nedreptăţiţi în continuare de Biserica Rusă şi de guvernul AIE condus de Vladimir Filat, un alt fidel al Patriarhiei Moscovei. Ambasadorul Marius Lazurca este încântat de AIE şi de guvernul Filat, împănat cu tot felul de securişti mai vechi şi mai noi, uitând cu o suspectă uşurinţă că tocmai acest guvern se arată a fi complice făţiş al mitropoliei „întregii Moldove” împotriva Mitropoliei Basarabiei, căreia refuză să-i recunoască până şi unele drepturi acordate de guvernele anterioare, opunându-se restituirii arhivelor sale şi proprietăţilor spoliate de regimul sovietic de ocupaţie.

Ca român ortodox, nu doar topit aici, ci crescut din solul basarabean, nu-mi pot explica, deocamdată, de ce un ambasador al României în Republica Moldova îşi alege subordonarea canonică „la recomandarea „mamei Ala”, doamna care se ocupă de Sebastian şi Theodor”. Mă întreb legitim şi cu toată îndreptăţirea de ce Excelenţa sa nu este fidel al Mitropoliei Basarabiei, implicit al Patriarhiei Române? Este firesc să aşteptăm un răspuns. Mă mai întreb ce ar fi fost dacă dătătoarea de tonalitate „mama Ala” era de confesiune eterodoxă? Niciodată nu te pui cu gusturile omului, mai ales ale unui ambasador, dar o altă întrebare vine: de ce îi place oare Excelenţei sale Savatie Baştovoi, unul dintre denigratorii activi ai Mitropoliei Basarabiei şi ai Patriarhului Daniel? Sper să nu fi fost iarăşi o „recomandare a mamei Ala”, invocată delicat drept scuză pentru propria alegere canonică într-un spaţiu marcat de uzurparea rusească a drepturilor Bisericii româneşti. Văzând alegerea benevolă a reprezentantului oficial al Statului Român, trebuie să înţeleagă românul de rând de la răsărit de Prut că aflarea în comuniune directă – canonică şi euharistică – cu Patriarhia Moscovei în Republica Moldova este un lucru bun şi de urmat? Că Mitropolia Basarabiei şi Patriarhia Română nu mai contează în interfluviul pruto-nistrean, că pot fi tratate ca şi inexistente aici, de vreme ce până şi trimisul Bucureştiului evită o relaţie de comuniune directă cu ele, la ele acasă? A fost reactivarea Mitropoliei Basarabiei un act reparator de dreptate sau ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al României nu pune preţ de două parale pe lucrarea noastră, a basarabenilor, şi a Sfântului, Marelui şi Îndreptătorului nostru Sinod din 1992 şi-şi ghemuieşte sufletul la sânul Bisericii moscovite? Ce crede despre asta Centrala, adică Ministerul Afacerilor Externe al României şi ce crede şeful Statului Român? Vor avea ei oare înţelepciunea, inspiraţia şi curajul să reacţioneze adecvat?

Bineînţeles că partea culturală, confesională, lingvistică şi tot ceea ce ţine de identitate şi suflet privesc domeniul privat. Aceasta este regula generală. Dar probabil nu vom greşi susţinând că ea nu li se aplică şi reprezentanţilor oficiali ai Statului Român peste hotare. Mai ales când acest „peste hotare” nu este şi „în străinătate”, ci în „spaţiul nostru cultural comun”. Bineînţeles că şi relaţiile dintre Bisericile Ortodoxă Română şi Rusă trebuie să reintre odată şi odată în normalitate. Doar că această normalitate, ca stare de împăcare şi de pace în Hristos, nu se poate sprijini decât pe dreptate şi adevăr. Nu cred însă că acest tip de soluţie ar fi posibil prin aruncarea diplomaţilor români în braţele foarte primitoare ale Patriarhiei din preajma Kremlinului şi ale neosteniţilor ei râvnitori din Republica Moldova. Şi am impresia că, oricât de subiectiv aş fi, nu spun un lucru greşit sau nedrept.

Am fost unul dintre oamenii care s-au bucurat sincer la aflarea veştii despre desemnarea lui Marius Lazurca în funcţia de ambasador al României la Chişinău. Am insistat ca FLUXUL să-i facă o prezentare cât mai generoasă şi să-i publice unele dintre eseuri, ceea ce s-a şi întâmplat. Bucuria şi speranţa mea erau legate de faptul că acest ambasador tânăr venea dintr-o misiune la Vatican, că ar fi trebuit să fie pe deplin edificat nu doar în chestiuni de teologie, dar şi de geospiritualitate în general şi de geopolitică a Ortodoxiei în particular. Pe cât de mare au fost bucuria şi speranţa mea la început, pe atât de profundă este dezamăgirea de azi.

Am mai avut un sentiment asemănător în cazul antecesorului lui Marius Lazurca în funcţia de ambasador la Chişinău. Este pentru prima dată când trebuie totuşi să mărturisesc că Excelenţa sa Filip Teodorescu, pe care mi l-am făcut neprieten din cauza veşnicelor lui şicane la adresa Mitropoliei Basarabiei, a fost omul căruia i-am spus în faţă încă acum 3 ani, în ajunul zilei naţionale a României: „Excelenţă, voi fi primul om care se va bucura sincer la încheierea misiunii dumneavoastră la Chişinău. Aştept ziua asta, ca să pot vedea vreodată un ambasador care să iubească Mitropolia Basarabiei cu adevărat”. De ce? Ambasadorul Teodorescu nu ezita să afişeze un soi de dispreţ sincer faţă de Mitropolia Basarabiei, reproşându-i că are pretenţii prea mari, că se dedă ridicării unor „construcţii faraonice”, având în vedere singura Catedrală-mausoleu înălţată în cuprinsul Patriarhiei Române, la Cania, Cantemir, pe Prut, în memoria miilor de ostaşi români căzuţi cu moarte de erou în 1941. I-am spus atunci, cu multă strângere de inimă, ambasadorului Teodorescu: „Excelenţă, nu biserica-mausoleu de  la Cania este mare, ci sufletul dumneavoastră este mic”.

De ce oare sufletul ambasadorilor pe care Bucureştiul îi trimite la Chişinău nu poate cuprinde Mitropolia Basarabiei, în care să se topească frumos şi româneşte, chiar dacă în aceste suflete poate încăpea, iată, o întreagă Patriarhie a Moscovei, sora nedreaptă şi prigonitoarea noastră? De ce?


Cine-i de vină? Ce-i de făcut?

Octombrie 8, 2010

Republica Moldova este împotmolită într-o criză politică şi constituţională cronicizată. Jocul de-a alegerile şi referendumul nu este o soluţie. După alegerile din 28 noiembrie s-ar putea ca situaţia să se repete, iar blocajul să persiste. Politic vorbind, societatea din Republica Moldova pare a fi condamnată la patimile lui Sisif, scăpătând de fiecare dată când alegerile păreau să o ridice la înălţimea momentului. Anticipatele se reiau şi totul porneşte de la capăt.

Cele două întrebări sacramentale ruseşti – Cine-i de vină? şi Ce-i de făcut? –, cunoscute prin titlurile celebrelor romane aparţinând peniţei lui Herţen şi, respectiv, Cernâşevski, se ridică astăzi drastic în faţa noastră, când ne gândim la situaţia şi evoluţiile politice din Republica Moldova. Momentul actual este unul de răscruce, de analiză şi reconsiderare a trecutului şi de conturare a liniilor de evoluţie politică a statului de acum încolo.

Totul a pornit din momentul în care, în primăvara-vara lui 2009, PCRM a sfidat AIE, insistând asupra unui singur candidat (al său!) la Preşedinţie (Zinaida Greceanâi) în ambele tururi de scrutin, candidat care, în lipsa unui singur vot, nu a putut fi ales, iar anticipatele au devenit inevitabile. Raportul de forţe în Parlament a fost în acel caz de 60 la 41 de mandate, iar Constituţia reclamă cel puţin 61 de voturi pentru alegerea şefului statului. Situaţia s-a repetat simetric la scurt timp, când, în toamna lui 2009, AIE i-a sfidat pe comunişti, insistând asupra unui singur candidat (al său, evident!) la Preşedinţie (Marian Lupu) şi în primul, şi în al doilea tur de scrutin, ca, până la urmă, Lupu să aibă soarta lui Greceanâi, iar anticipatele să fie amânate cu un an de zile. În acest al doilea caz, raportul de forţe în Parlament a fost de 53 la 48 de mandate. Singura diferenţă dintre comunişti şi liberal-democraţi este că primii au aplicat deîndată procedura constituţională de dizolvare a Parlamentului şi de convocare a anticipatelor, pe când AIE a lungit criza pentru încă un an de zile.

Aşadar, CINE-I DE VINĂ? Nimic un există fără cauză. Cineva trebuie să fie vinovat pentru criza în care se află Republica Moldova. Singurul răspuns posibil trebuie să vină prompt şi tranşant: de vină este clasa politică, egoismul şi setea ei de putere cu orice preţ. Cu un asemenea vinovat, este lesne să înţelegem de ce interesele naţionale ale statului nu au întâietate, de ce politica degradează în politicianism, spre dezamăgirea şi dezgustul profund al publicului larg, de ce ţara bate pasul pe loc, măcinată de probleme şi sărăcie, iar „conducerea de vârf a ţării”, comodă şi autosuficientă, plină de sine şi exclusivistă, ca şi acum 5, 10, 15 sau 20 de ani, o duce într-un huzur.

Dacă ai sta să discuţi cu cei care umblă cu capra verde pe ogorul patriei şi lăturaşii lor galben-roşi-albaştri despre cauzele reale, obiective ale actualei crize politice şi constituţionale, te-ai mira să primeşti un răspuns cât de cât limpede şi coerent. Unii îţi vor spune că de vină este Constituţia, care, defectuoasă în ansamblu şi chiar dacă copiată în mare parte din Constituţia României, trebuie înlocuită cu o altă Lege fundamentală, de croială nouă. Alţii îţi vor aduce argumentul că poporul este de vină pentru că nu a venit masiv la referendumul din 5 septembrie (da, poporul este de vină, poporul să-şi dea demisia!). Iar alţii, la fel de ridicoli şi depăşiţi de situaţie, vor spune că nu există nici un fel de criză şi că nu trebuie să facem nimic, întrucât vom avea iarăşi alegeri şi partidul lor va obţine majoritatea constituţională de 61 de mandate (comuniştii spun la fel!), astfel în fotoliul de şef al statului putând fi cocoţat emanatul lor.

Şi, evident, dacă ştim cine-i de vină în această situaţie, trebuie să vedem şi CE-I DE FĂCUT? Răspunsul la a doua întrebare, în aparenţă cu mult mai greu de identificat, stă totuşi la suprafaţă, la îndemâna oricui.

Unu: ar trebui ca întreaga noastră clasă politică să renunţe la practicarea acelui tip de discurs demagogic şi găunos care nu rezolvă nimic, dar tulbură apele politicii în care fiecare speră să pescuiască cât mai mult şi mai bine. Totodată, este necesară atingerea unui consens politic privind operarea de modificări în Constituţie.

Doi: ar trebui să vedem care dintre articolele Constituţiei noastre (90% identică cu cea a României) introduc contradicţii, coliziuni şi disfuncţii la nivelul instituţiilor centrale ale statului (Parlament, Guvern, Preşedinţie), pentru a şti exact unde trebuie să intervină legiuitorul, remediind textul şi, astfel, excluzând orice blocaj politic şi instituţional pe viitor. La o privire atentă vedem că articolele buclucaşe din Constituţie sunt cinci: 78 (Alegerea Preşedintelui), 85 (Dizolvarea Parlamentului), 89 (Demiterea (Preşedintelui)), 98 (Învestitura) şi 73 (Iniţiativa legislativă).

Trei: în cazul în care partidele politice convin asupra necesităţii modificării Constituţiei, procedura este angajată în Parlament şi dusă până la capăt. Alegătorul de rând, oricât ar fi de bine intenţionat, nu trebuie atras în bătăliile politice pe subiectul modificărilor constituţionale. Două proiecte de modificare a textului Legii constituţionale sunt depuse în Parlament şi au primit avizul pozitiv al Curţii Constituţionale. Întreaga procedură nu ar cuprinde mai mult de jumătate de an.

Problema care se ridică acum este că nici guvernarea AIE şi nici opoziţia comunistă nu doresc sincer promovarea proiectelor de modificare a Constituţiei. Şi unii, şi alţii speră că în viitorul legislativ vor avea reprezentări mai mult decât confortabile, peste 61 de mandate din 101, şi vor reveni la practicile de până acum, când este ales un Preşedinte cu prerogative exagerate, iar Republica Moldova va rămâne nici republică parlamentară, nici prezidenţială, întrunind elemente ale amânduror modelelor şi menţinând contradicţiile, coliziunile şi riscurile de astăzi. Disfuncţiile şi dezechilibrele întregului sistem politic se vor perpetua.

Am văzut că, prin atitudinea lor faţă de problema constituţională şi cea a crizei politice, comuniştii sunt nişte liberali sadea vopsiţi în roşu, iar liberal-democraţii sunt nişte comunişti (presa a scris chiar că ar fi nişte bolşevici) de alte culori. Pe fond, cele două tabere ireconciliabile sunt o apă şi un pământ, diferenţele dintre ele apărând doar la nivelul discursului demagogic practicat cu sârg şi abundent.


Mihai Ghimpu şi „limba moldovenească” (document)

Octombrie 7, 2010


DECLARAŢIE

Octombrie 5, 2010

Mai mulţi colegi şi prieteni m-au întrebat în ultimele zile de ce nu candidez la alegerile parlamentare anticipate din 28 noiembrie. Unii s-au şi apucat să facă presupuneri şi comentarii. În această situaţie mă văd obligat să vin cu explicaţii, pentru a face lumină asupra acestei chestiuni.

Aşadar, să le luăm pe rând:

Decizia de a nu candida îmi aparţine exclusiv. Ea se bazează pe convingerea mea profundă că trebuie să cedez locul unui tânăr din Noua Generaţie a PPCD, aşa cum şi mie altădată colegii mai în vârstă de partid mi-au cedat locul pe lista electorală. Vreau să amintesc că eu am fost deputat în patru legislaturi consecutiv (din 1994 până în 2009), iar în legislatura dintre 1994 şi 1998 am fost cel mai tânăr dintre parlamentari. Promovarea unei noi elite politice este şi va rămâne o prioritate a PPCD.

Nu am candidat nici la anticipatele din 29 iulie 2009, ca, de altfel, şi alţi colegi de-ai mei care tradiţional erau pe cele mai vizibile locuri pe listă.

Chiar dacă că nu sunt prezent pe lista de candidaţi, totuşi nu trebuie să se înţeleagă greşit că m-aş fi retras din activitatea politică, din conducerea partidului sau că nu voi fi implicat activ în campania electorală de anul acesta. Dimpotrivă, ca membru al staff-ului electoral al PPCD, voi avea o contribuţie importantă la succesul partidului în campanie.

Voi fi prezent atât la întâlnirile din teritoriu în calitate de persoană de încredere a colegilor mei, cât şi în presă, promovând mesajul şi lista candidaţilor PPCD.

Totodată, luând în calcul durata de patru ani a viitoarei legislaturi, trebuie să precizez că decizia mea de a nu candida are legătură şi cu planurile mele de creaţie, întrucât lucrez asupra unor texte pe care doresc să le public în următoarea perioadă.

Vlad CUBREACOV,
Vicepreşedinte PPCD

5 octombrie 2010