Băsescu şi Boc, anticomunişti numai cu vorba

Noiembrie 27, 2010
Senatul, camera superioară a Parlamentului României, a respins miercuri, 24 noiembrie, cu o zdrobitoare majoritate de voturi, Propunerea legislativă privind interzicerea organizaţiilor, simbolurilor, precum şi a doctrinei comuniste care a avut la bază lupta de clasă. 

Comentând evenimentul pe blogul său, senatorul Iulian Urban consemnează: „Greu este de înţeles actuala clasă politică. Comunismul, alături de fascism, este o adevărată plagă pe obrazul omenirii şi, cu toate acestea, în România, de exemplu, simbolurile, organizaţiile şi doctrina comunistă au încă mare trecere între parlamentari. Altfel nu se poate explica, de exemplu, votul dat la 24 noiembrie 2010 în Plenul Senatului”.

Propunerea legislativă a fost depusă în Parlament de deputatul PNL, Mihăiţă Calimente, la 23 aprilie 2010.

În expunerea de motive, deputatul Mihăiţă Calimente a arătat: „Regimul comunist instalat în România sub presiunea puterii comuniste a URSS a lăsat răni adânci pentru multe generaţii de români. Deşi evenimentele din decembrie 1989 au condus la înlăturarea regimului dictatorial comunist, legislaţia română nu a luat act de aspectele social-morale ale acestor evenimente, neluând niciodată măsura scoaterii în afara legii a oricărei doctrine sau ideologii de sorginte comunistă.

O asemenea decizie face posibil ca oricând nostalgici ai regimului care a suprimat ţara vreme de mai bine de jumătate de veac, să poată utiliza în public sau chiar mai grav să înfiinţeze organizaţii politice de natură comunistă.

Considerând răul provocat poporului român de regimul comunist asemănător a ceea ce a însemnat Holocaustul pentru poporul evreu, dorim adoptarea acestui act normativ, care ar putea elimina pentru totdeauna o pată neagră din istoria şi conştiinţa poporului român.

Împiedicarea proliferării manifestării de tip comunist trebuie să fie o constantă a societăţii româneşti, având în vedere ceea ce a însemnat regimul dictatorial comunist pentru România.

Această propunere legislativă, deşi este promovată cu o întârziere de 15 ani, are ca principal scop interzicerea utilizării însemnelor, emblemelor de sorginte comunistă, interzicerea înfiinţării unor organizaţii, asociaţii sau fundaţii care să aibă activitate de promovare a ideilor, doctrinelor şi ideologiilor comuniste”.

Proiectul de lege prezentat de deputatul Mihăiţă Calimente a dat o serie de definiţii, cum ar fi „organizaţie cu caracter comunist”, „simboluri comuniste”, „dictatură comunistă”, „luptă de clasă”.

Guvernul României a prezentat un aviz negativ, semnat de premierul Emil Boc la 24 august 2010.

Potrivit datelor oficiale postate pe pagina de internet a Senatului României, la şedinţa din 24 noiembrie au fost prezenţi 105 senatori. Dintre aceştia 98 au votat pentru respingerea propunerii legislative, 5 – pentru menţinerea ei, iar 2 s-au abţinut.

Astfel, grupul Partidului Democrat Liberal (PD-L) al preşedintelui Traian Băsescu şi al premierului Emil Boc a dat 39 de voturi pentru respingerea iniţiativei, 1 vot pentru menţinerea ei şi 11 voturi de abţinere. Întreg grupul unit al Partidului Social Democrat, condus de Victor Ponta, şi al Partidului Conservator, condus de Daniel Constantin (PSD+PC), având 28 de senatori la şedinţă, a votat unanim pentru respingerea iniţiativei legislative. La fel au votat şi toţi cei 7 senatori ai Uniunii Democrate a Maghiarilor din România (UDMD), condusă de vicepremierul Marko Bela. Votul senatorilor Partidului Naţional Liberal (PNL), condus de Crin Antonescu, s-a împărţit, 12 pronunţându-se pentru respingerea iniţiativei, iar 4 pentru adoptarea ei. Dintre senatorii independenţi, 12 au votat pentru respingerea iniţiativei, iar 1 s-a abţinut.

Împotriva proiectului de lege a votat şi senatorul Viorel-Riceard Badea, ales în Colegiul Europa şi Asia, inclusiv de către cetăţenii români din Republica Moldova.

Cei 5 senatori care au votat pentru aprobarea Propunerii legislative au fost: Iulian Urban, Mircea Diaconu, Vasile Mustaţea, Raymond Luca, Cornel Popa.

Punctul de vedere al Guvernului Emil Boc poate fi văzut aici.

Emil CONSTANTINIU

FLUX, Ediţia de Vineri, Nr.201044, din 26 noiembrie 2010

 


MITROCEZARUL

Noiembrie 18, 2010

Asta-i bună de tot. Pasat, securistul albastru, a lansat o nouă năstruşnicie: „Şeful statului trebuie să fie o persoană fără de partid, care se bucură de autoritatea şi respectul populaţiei ţării şi are capacităţi necesare pentru a consolida societatea. Spre exemplu, – de ce nu? – mitropolitul Moldovei”. Comentând această prostie ieşită din gura căpeteniei securistice, secretarul mitropoliei a declarat că… „mitropolitul ar putea face faţă acestei funcţii”, dar, deocamdată, nu se implică.

Politic vorbind, nestatornicul mitropolit Vladimir se lasă tras de toţi în toate părţile. L-a tras Snegur de partea sa, cu mâinile lui vânjoase de agronom sovietic, şi Vladimir s-a lăsat tras. L-a tras Sangheli, cel cu karandaşul lui neromânesc, şi Vladimir iar s-a lăsat tras. L-a tras Lucinschi, Şmecheriloviciul tuturor timpurilor, şi Vladimir s-a lăsat tras. L-a tras Voronin, cu blasfemia sa despre „Hristos, primul comunist”, şi Vladimir s-a lăsat tras şi în grădina acestuia. L-a tras Smirnov, cu tot arsenalul lui separatist, şi Vladimir s-a lăsat tras ca un mieluşel. L-a tras securistul albastru, cu bazele ortodoxiei sale îndoielnice, şi Vladimir s-a lăsat tras cu deosebită plăcere. Zilele trecute l-a tras Craiul de Verde, cel cu chica răsădită, şi Vladimir iar s-a lăsat tras din nou la umbra stejarului electoral. 

Această tragere a mitropolitului în toate părţile se numeşte, mai nou, „implicare în procesul politic”. Ceea ce uită vlădica în această situaţie este că nu doar capul mitropoliei se „implică”, ci întreaga Biserică este târâtă în ocolul mai-marilor zilei.

Prezidenţiabila faţă bisericească s-a băgat singur în capcana securistului albastru, încă dinainte ca acesta să se fi pricopsit cu partidul său umanist. La 14 iunie 2010, Sinodul mitropoliei „întregii Moldove” spunea cu glas mare: „Ca instituţie ecleziastică ce cuprinde în sânul său majoritatea covârşitoare a cetăţenilor Republicii Moldova, dar şi în calitatea sa de autoritate morală supremă Biserica Ortodoxă decide de sine stătător când, în ce forme şi în ce scopuri să se implice în procesul politic”. Acelaşi sinod, după ce s-a învârtit în jurul bazelor ortodoxiei lui Pasat, spunea că „toate aceste fapte ne conving de necesitatea existenţei în Republica Moldova a unei forţe politice, menită să apere drepturile şi să reprezinte interesele creştinilor ortodocşi şi ale Bisericii în ansamblu. În acest sens considerăm justă şi binevenită declaraţia domnului Pasat privind intenţia de a constitui un partid politic nou de orientare creştin-ortodoxă. În cele două decenii de independenţă asemenea tentative nu s-au realizat. A fost, ce-i drept, o încercare de a folosi titulatura de „partid creştin”, însă rezultatul s-a dovedit a fi unul anticreştinesc, deoarece sub această titulatură s-a urmărit, de fapt, dezbinarea Bisericii Ortodoxe din Moldova. În intenţia creării unei noi formaţiuni vedem, însă, cu adevărat dorinţa de a introduce un suflu nou în viaţa politică din ţara noastră, care deschide o perspectivă largă procesului de conlucrare a Bisericii cu Statul întru binele poporului nostru ortodox, în conformitate cu morala şi tradiţiile sale. În acest sens, suntem dispuşi să acordăm o susţinere deplină procesului de afirmare în viaţa publică a unei noi forţe politice”.

Mitropolitul Vladimir se face a nu înţelege că asemenea „disponibilităţi” politice sunt de natură să prejudicieze Biserica şi să o vulnerabilizeze inutil. Dragostea sa creştinească faţă de fosta căpetenie securistă, căreia îi este devotat cu trup şi suflet, de când se cunosc, nu are cum să ajute Biserica şi poporul ortodox, ci, dimpotrivă, le dăunează enorm, aşa cum poate dăuna doar o relaţie clădită pe alte baze decât cele ale Evangheliei şi ale sfintelor canoane bisericeşti.

Iată că mitropolitul Vladimir nu a reacţionat în nici un fel la propunerea lui Pasat de a-l face cap de ţară. El se lasă pe mâna acestui securist, căruia chiar dacă i-a întors puţin spatele, pentru a-i face pe placul electoral şi lui Filat, îi va păstra în continuare fidelitatea. Vladimir crede că dacă Pasat l-a făcut colonel îl poate face şi preşedinte, şi comandant suprem. La cele politice se pricepe şi ştie „când, în ce forme şi în ce scopuri să se implice”, iar la cele militare cu atât mai mult, căci nu în zadar poartă, pe sub sutana largă de mitropolit, scumpii lui epoleţi de colonel. Şi-o fi zicând Pasat şi Vladimir, când stau, Securitate şi Biserică cap în cap: „Ei, a putut fi preşedinte şi comandant suprem unul ca Mihai Ghimpu, iar aşa mândreţe de mitropolit – nu?”. Ideea cezaro-papismului ortodox le-a străfulgerat minţile amândurora. Ei şi l-au şi imaginat pe mitropolit tronând, în veşminte albe, semnând decrete în stânga şi în dreapta, ca un adevărat suveran pontif moldav. Iar cum preşedintele este cel care propune candidatura şefului SIS, Pasat a şi visat că Înaltpreasfinţitul Preşedinte îl propune pe el în fruntea Securităţii.

Lăsând la o parte slăbiciunile sale politice, ar fi fost bine ca vlădica-colonel să fi făcut puţină cateheză cu iubitul său fiu duhovnicesc şi securistic, copilul de suflet al lui Lucinschi. Şi abia după ce Pasat va fi învăţat măcar rugăciunile începătoare, să deschidă într-o seară de taină o carte de canoane bisericeşti şi să afle amândoi că feţele bisericeşti nu pot fi şi feţe lumeşti, în acelaşi timp.

Iar regulile bătrâne din Biserică sunt limpezi şi sănătoase, arătând toate situaţiile de incompatibilitate. Bunăoară, canonul 6 apostolic spune: „Episcopul sau prezbiterul sau diaconul să nu ia asupra sa purtări de grijă lumeşti; iar de nu, să se caterisească”. Tot aşa, canonul 83 apostolic (preoţia şi oastea sunt incompatibile) stabileşte: „Episcopul sau prezbiterul sau diaconul, ocupându-se cu oastea (exercitând o funcţie militară), şi voind să le ţie pe amândouă, dregătoria romană de stat şi cârmuirea preoţească, să se caterisească, pentru că ale Cezarului sunt ale Cezarului, şi ale lui Dumnezeu, sunt ale lui Dumnezeu (Matei 22, 21)”. Şi canonul 81 apostolic (funcţiuni publice incompatibile cu slujirea preoţească) parcă ar fi scris pentru unii ca Pasat şi Vladimir: „Am zis că nu se cuvine ca episcopul sau prezbiterul să se pogoare pe sine în ocârmuiri obşteşti (publice), ci să se hărăzească (dedice) nevoilor (trebuirilor) bisericeşti. Deci, ori să se supună a nu face acestea, ori să se caterisească, căci, după povăţuirea Domnească (a Domnului), nimeni nu poate sluji la doi domni (Matei 6, 24)”.

Capul mitropoliei se lasă purtat de Pasat, în a cărui minte a căzut. El nu are cuvinte de dojană la adresa acestuia, cum nu a avut nici la adresa lui Snegur, Sangheli, Lucinschi, Voronin sau Filat, a tuturor celor care l-au tras de fiecare dată în cele politiceşti.

Zilele trecute, megamisionarul rus Andrei Kuraev, trimis în misiune specială la Chişinău, tot el sfetnic de taină al lui Vladimir Filat şi Petru Lucinschi, ne măgulea cu ideea că, vezi Doamne, „Chişinăul şi Tiraspolul ar putea deveni a cincea Romă”. Se pare că mitropolitul Vladimir a fost atent la aceste „profeţii misionare” picurate viclean în urechea moldovenilor. Învăluit şi de abureala plăcută a lui Pasat cum că ar fi lesne prezidenţiabil, el s-a şi văzut Mitropolit şi Papă al celei de a V-a Rome, nălucindu-i-se o Republică Moldova ca un al doilea Vatican peste care domneşte suveran ca un adevărat Mitrocezar. Să nu-l trezească nimeni din această visare cu ochii deschişi. Lăsaţi mitrocezarul să domnească în pace!


Un popă de verde. Mitropolitul-colonel Vladimir, cu spatele la Pasat şi faţa la Filat

Noiembrie 16, 2010
Mitropolitul Vladimir renunţa la marea lui dragoste politică, Valeriu Pasat, pe care îl schimbă cu Filat. Colonelul în sutană a fost invitat să înlocuiască flamura albastră a lui Pasat cu steagul verde al lui Filat. De voie, de nevoie, acesta a făcut-o. Marţi, 16 noiembrie, la Sala mare a Filarmonicii de Stat Chişinău a avut loc o conferinţă organizată de mitropolia Chişinăului şi a „întregii Moldove” (Patriarhia Moscovei), cu genericul „Predarea religiei în şcoală – factor de consolidare a societăţii”. 

La conferinţă au participat mitropolitul Vladimir Cantarean şi premierul Vladimir Filat. Acţiunea pare să fi fost concepută de mitropolie ca una electorală, marcând o uşoară distanţare tactică de proiectul politic al lui Valeriu Pasat şi o apropiere puternică de proiectul politic al lui Vladimir Filat, în condiţiile în care ambele proiecte sunt opera unei grupări mai largi în frunte cu Petru Lucinschi. De fapt, aerul care a domnit la conferinţă a fost mai mult decât unul potrivit pentru o adunare electrorală, a fost o atmosferă adevărată de şedinţă de partid.

Capul Bisericii şi capul PLDM au stat alături, în semn de reconciliere şi susţinere reciprocă. Filat a mizat pe un transfer de autoritate de pe capul albit al mitropolitului, iar mitropolitul a mizat şi el pe un transfer de autoritate de pe capul purtător de percică deasă al premierului. Mitropolitul şi premierul, şi-au rostit discursurile la tribună şi au stat alături, în prezidiul conferinţei, pentru a putea fi admiraţi, filmaţi şi fotografiaţi. Cei doi şi-au dat mâna simbolic, arătând că sunt amândoi stâlpi de nădejde ai aceleiaşi construcţii geopolitice şi soldaţi ai aceluiaşi interes. FLUX a arătat în repetate rânduri că premierul Filat, cel mult lăudat la Bucureşti şi în Occident, este fidel al Patriarhiei Ruse de la Moscova şi că se opune restituirii arhivelor Mitropoliei Basarabiei, precum şi proprietăţilor acesteia spoliate de statul sovietic în 1946.

Faptul că Pasat i l-a cedat lui Filat pe mitropolitul-colonel nu e dureros, căci şi Filat i l-a cedat lui Pasat pe Dmitri Ciubaşenko, fost candidat pe lista PLDM la ultimele parlamentare, iar acum mare râvnitor pentru „bazele ortodoxiei” umaniste din partidul fostului securist nr. 1. S-ar părea la prima vedere că trocul nu este echivalent, dar cine poate şti ce grad deţine Ciubaşenko în reţelele văzute şi nevăzute… Dacă o fi şi el colonel, că tot a studiat în timpul lui Brejnev şi Ceauşescu la Bucureşti, atunci înlocuirea unui polcovnic cu alt polcovnic îşi are poate rosturile ei.  Asta în ordinea lumii nevăzute şi purtătoare de epoleţi, iar în ordinea bisericească a lucrurilor, nu e mare scofală.  După ce a văzut lumea că ai fost un „mitropolit roşu” de la Snegur la Voronin, şi după ce ai fost o habă şi un „mitropolit albastru” iubitor de Pasat, de ce să nu fii, în spiritul timpului, şi un „mitropolit verde” ca epoleţii lui Filat pe când era drăguţul de el soldat de grăniceri în trupele slăvitului KGB sovietic?

Cinstita conferinţă de la Filarmonică a adus mai degrabă a întrunire electorală, iar discursul lui Vladimir Filat, rostit într-un ritm sacadat al celui care nu stăpâneşte materia şi subiectul, a fost scurt, plat şi nu a adus nimic nou sau valoros în conferinţă: „În ţara noastră, pe parcursul timpului, a fost ţinută într-o stare de dezbinare. Au fost invocate în permanenţă motive ca oamenii să fie ţinuţi separaţi din diferite motive sau pe diferite criterii. Rolul determinant în realizarea acestui scop, ca să avem o societate solidară îi revine Bisericii (evident, „Biserică” este doar structura locală a Patriarhiei Moscovei, de vreme ce Mitropolia Basarabiei nu a fost barem invitată la conferinţă – nota noastră). Iar noi, în activităţile administrative pe care le facem în această ţară este să creăm condiţii necesare pentru ca acest rol să aibă şi rezultat. În urma unui proces educaţional bun noi avem şansa să obţinem buni profesionişti, însă într-un proces educaţional bun şi cu predarea religiei noi avem posibilitatea să avem bun profesionişti, dar şi oameni cu o înaltă valoare morală”. Când stai să te gândeşti că respectiva conferinţă a fost organizată doar pentru ca Filat să aibă unde îşi rosti un atât de profund şi consistent discurs, nu te mai miri că acesta a fost întrerupt de ropotele de aplauze ale asistenţei…

Ce a spus mitropolitul nu mai contează. Oricum, acest linguşitor al tuturor regimurilor şi guvernelor, ditamai colonelul cu epoleţi pe sub sutană, a scăldat-o stângaci, lăsând să se înţeleagă foarte clar că gata! nu mai este înhămat la carul electoral al lui Pasat, cu bazele ortodoxiei sale, ci şi-a găsit deja locul la carul lui Filat, cu „începutul său bun” şi alte baze, mai ortodoxe decât ale lui Pasat.

Dar ce să-i faci, aşa este când hotărăşte Petru Chirilovici, marele sforar pus pe revanşă. Căci dacă era altfel, Petru Chirilovici şi-ar fi plasat odrasla, pe Chiril Petrovici, pe lista lui Pasat, nu pe cea a lui Filat. Şi ce i-i acum vechiului colonel în sutană dacă se raportează politic în termeni de Pasat sau de Filat? Dacă ecuaţia politică arăta până astăzi astfel: Pasat + Vladimir + Filat = Lucinschi, de acum încolo va trebui să o citim diferit: Filat + Vladimir + Pasat = Lucinschi. Şi nu e bai dacă Pasat a fost pentru Vladimir termenul întâi, scos în faţă, la tribună cu mitră aurită, iar acum trecut mai în spate, locul fiindu-i ocupat de Filat. Precum bine se ştie, cu schimbarea termenilor suma rămâne constantă. E ca şi cum mitropolitul-colonel Vladimir şi-ar schimba epoletul stâng pe umărul drept, iar epoletul drept pe umărul stâng. Nu spunea oare Patriarhia Moscovei că omul său din Chişinău poate susţine în alegeri orice partid politic îi pofteşte inima?


Misiunea „misionarului” sau ce caută Kuraev în Moldova? (română şi rusă)

Noiembrie 11, 2010

Interesul securiştilor pentru Biserică a sporit vădit în ultima vreme. Securistul nr. 1 din Moldova, Valeriu Pasat, a căzut subit în evlavie şi chiar dacă nu cunoaşte barem Crezul, s-a avântat să apere „bazele Ortodoxiei”, căpătuindu-se, cu această ocazie, cu un partid umanist de împrumut. Mai multe luni la rând, străzile Chişinăului, ale tuturor oraşelor din Republica Moldova şi drumurile naţionale şi raionale au fost împânzite cu panouri scumpe şi de mari dimensiuni cu portretele corifeilor Ortodoxiei: mitropolitul Vladimir Cantarean şi securistul Valeriu Pasat. Acest din urmă fapt a dovedit că şi reciproca e valabilă, adică şi Bisericii i se dă pe gust politica. Patriarhia de la Moscova, prin Departamentul său de Relaţii Externe Bisericeşti, ne-a anunţat că mitropolia sa din Republica Moldova este liberă să susţină orice partid îi pofteşte inima.

Am mai abordat acest subiect. Amintim titlul unui articol relevant de astă-primăvară: Filat + Pasat = Lucinschi. Arătam atunci, cu câteva luni înainte de lansarea oficială a lui Pasat în politică, cine şi cum este implicat în noul proiect şi că marele sforar este Lucinschi, de asemenea, maaare ortodox mare şi cel mai iubit şi mai preţuit, la Bucureşti, dintre basarabeni.

Dacă ar fi să reluăm subiectul, pentru a-l actualiza, acum ar trebui să rectificăm titlul articolului şi să spunem: Filat + Pasat + Kuraev = Lucinschi. Să vedem de ce anume. Şi, foarte pe scurt, cine este noul personaj din garnitură.




Iată omul şi „misionarul”

Aşadar, Andrei Veaceslavovici Kuraev este diacon în Patriarhia Moscovei. S-a născut la 15 februarie 1963 în Rusia, locuieşte oficial la Moscova. Şi-a petrecut o parte din copilărie la Praga, în Republica Socialistă Cehoslovacă, unde se aflau în misiune părinţii săi. În anii de şcoală a redactat revista „Ateist”. Şi-a făcut studiile la Universitatea de Stat din Moscova, la catedra de Ateism Ştiinţific din cadrul Facultăţii de Filosofie. A fost botezat în toamna anului 1982, la vârsta de aproape 20 de ani. Cunoaşte limba română, întrucât în perioada sovietică a fost trimis de Patriarhia Moscovei, cu acordul KGB, la studii teologice în România, unde a stat doi ani (asemeni actualului episcop Iustinian Ovcinnikov, fost de Tiraspol, şi trompetei de presă Dmitri Ciubaşenko (decorat de Mihai Ghimpu cu Ordinul Republicii), fost candidat pe listele PLDM, iar acum fruntaş al partidului lui Pasat). A fost o perioadă referent al Patriarhului Alexei al II-lea. Se află în cea mai mare parte a timpului, ca „misionar”, în cuprinsul Patriarhiei Georgiene, mai exact în Abhazia. Este adeptul soluţionării chestiunii cecene prin uz de forţă. A lansat noţiunea de „misiune agresivă” (agressivnoie missionerstvo – în rusă). În ultimul timp, face naveta între Moscova, Bucureşti, Chişinău şi Tiraspol. A conferenţiat la Universitatea Slavonă din Moldova. Este autorul manualului „Bazele culturii ortodoxe” şi un susţinător al proiectului lui Pasat de introducere în şcolile din Republica Moldova a cursului obligatoriu „Bazele Ortodoxiei”. Printre cei pe care îi frecventează se numără: ex-preşedintele Lucinschi, ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, Valeri Kuzmin, premierul Vladimir Filat, mitropolitul Vladimir Cantarean, episcopul Marchel Mihăiescu de la Bălţi, episcopul Sava Volkov de la Tiraspol, preacuviosul între cuvioşi Nicodim Vulpe, supranumit episcopabilul de Orhei, şi, evident, preaortodoxul între ortodocşi Valeriu Pasat şi – cine ar fi crezut? –  ministrul Educaţiei şi Cercetării de la Bucureşti, Daniel Petru Funeriu (PD-L), iniţiatorul scoaterii „Religiei” din şcolile din România şi a eliminării lui Mihai Eminescu din programele şcolare, pe motiv de operă demodată şi insignifiantă în raport cu cea a lui Shakespeare sau a lui Goethe. În această listă nu includem, chiar dacă ar fi interesant, persoanele din Abhazia cu care se are de bine diaconul Andrei Kuraev.

Oaspete nepoftit, dar des

Ca să înţelegem exact cât de mare este pasiunea misionară a diaconului Andrei Kuraev, este suficient să arătăm că, într-o lună şi jumătate de campanie preelectorală, acest atlet al pravoslaviei ruseşti a pogorât pe pământul Moldovei tocmai de patru ori: 24 septembrie, 1 octombrie, 11 octombrie şi în prima decată a lunii noiembrie. Aceste date sunt disponibile pe internet şi pot fi verificate de oricine ar fi interesat.

Pretexte, texte, subtexte şi contexte

Multă lume se tot întreabă de la o vreme, pe bună dreptate: ce caută „misionarul” sub acoperire Kuraev la Chişinău, Bucureşti şi Tiraspol? Care este scopul real şi misiunea acestui „misionar” în Republica Moldova şi în România? Ce mandat îndeplineşte? Cum se leagă pretextele lui misionare de textele pe care ni le serveşte, dar, mai ales, cum se leagă de subtextele şi contextele politice de la noi?

Dedesubturile proiectului din care face parte diaconul Kuraev sunt prea multe încât să putem găsi dintr-o dată răspuns la toate întrebările pe care ni le ridică în faţă. Totuşi, nu doar din curiozitatea intelectuală, ci dată fiind importanţa mizelor acestui proiect, să încercăm să dăm câteva răspunsuri. Pentru aceasta şi pentru a vedea legăturile dintre pretext, text, subtext şi context ne vom servi chiar de spusele „misionarului” nechemat şi de unele păreri deja exprimate de alţi observatori ai fenomenului religios din Republica Moldova la interferenţa lui cu politicul.

Kuraev + Filat + Pasat + Lucinschi

La 11 octombrie 2010, diaconul Kuraev ne anunţă pe blogul său că a avut o întâlnire cu premierul Vladimir Filat şi că aceasta a avut loc din iniţiativa premierului. Răspunzând unei replici a scriitorului şi călugărului Savatie Baştovoi, diaconul susţine: „Ei bine, şi anume pentru aceasta m-am întâlnit cu anticomunistul Filat şi la încheierea întâlnirii m-am pronunţat de bine despre Filat. Pentru aceasta l-am apărat pe mitropolitul Vladimir în sprijinul său acordat lui Valeriu Pasat (un alt politician anticomunist) cu ideea sa de predare a „bazelor ortodoxiei”.” Această polemică fusese deschisă pe marginea interviului „Chişinăul şi Tiraspolul ar putea deveni a cincea Romă”, acordat de diaconul Kuraev publicaţiei „Komsomolskaia pravda”.

O polemică interesantă

Polemica „de familie” dintre cei doi clerici ai Patriarhiei Moscovei ne-a servit, pe blogul lui Savatie Baştovoi, informaţii şi consideraţii interesante, pe care vă cerem permisiunea să le cităm integral, de vreme ce stau bine pe temelia adevărului şi sunt susceptibile de obiectivitate. Asta chiar dacă, în alte cazuri, nu subscriem ideilor acestui cleric şi ne-am îngăduit reproşuri în adresa lui.

Iată ce scrie Savatie Baştovoi: „Publicaţia „Nasha Abhazia” îl acuză pe diaconul Andrei Kuraev că ar fi agent al Securităţii ruse, îndeplinind misiuni în republicile care reprezintă un interes deosebit pentru Rusia.

„Amintim că protodiaconul Andrei Kuraev în prezent locuieşte în Abhazia, unde a fost trimis de Universitatea de Stat din Moscova pentru a preda în Universitatea din Abhazia, informează sursa abhază. De aici el se deplasează în republicile care prezintă un interes major pentru structurile de securitate ruseşti. Însăşi aflarea lui Kuraev în teritoriul ocupat al Georgiei fără acordul Bisericii Ortodoxe Georgiene este o încălcare a jurisdicţiei canonice a Bisericii Georgiene, însă Biserica Ortodoxă Rusă se îndreptăţeşte prin faptul că Kuraev nu a fost trimis de ea, ci se află în Abhazia pe linia Universităţii de Stat din Moscova. Cu toate acestea, nu există nici o îndoială că aflarea lui în regiunea ocupată are scopuri mult mai largi, urmărind anexarea ulterioară a regiunii”, conchide sursa abhază.

Situaţia aminteşte scandalul provocat zilele trecute la Chişinău de către misionarul nr. 1 al Patriarhiei Moscovei. Deplasându-se pe axa Moscova-Bucureşti-Chişinău-Tiraspol în scopuri ”private”, cum a declarat pentru presa moldovenească, protodiaconul Kuraev a decis să organizeze, în treacăt, şi o conferinţă la Academia Teologică din Chişinău. Dar mai întâi, pentru a-şi creşte audienţa, el a făcut declaraţii deşucheate la două televiziuni din Moldova, numind mai mulţi preoţi moldoveni ”sectanţi”, ”tâmpiţi”, ”führeri”, provocând prin aceasta un scandal care a sfârşit cu trageri de barbă. De la Chişinău, diaconul moscovit a plecat la Tiraspol, unde presa transnistreană l-a înfăţişat ca pe o jertfă a violenţei Chişinăului asupra unui publicist rus.

Declaraţiile sale în sprijinul unor lideri politici promoscoviţi, făcute în direct, misionarul moscovit le-a prezentat ca fiind conforme eticii bisericeşti, nevăzând în asta un act politic.

Protodiaconul Andrei Kuraev este autorul manualului ”Bazele culturii ortodoxe”, aprobat de Guvernul Federaţiei Ruse pentru a fi predat în şcoli. Misiunea sa în Moldova nu poate fi înţeleasă altfel decât o încercare de a răsturna hotărârea Guvernului Moldovei de a respinge proiectul clonă al lui Valeriu Pasat – ”Bazele Ortodoxiei” – în favoarea obiectului denumit simplu ”Religia”, după modelul român. În declaraţiile sale televizate de la Chişinău, diaconul moscovit a afirmat, în câteva rânduri, că un obiect cu denumirea ”Religia” este strict confesional şi ar putea îndreptăţi refuzul părinţilor de a-l accepta.

Va reuşi oare Kuraev şi cei care sunt în spatele lui să introducă Rusia în şcolile din Moldova în locul Religiei?”

Politică, geopolitică, panslavism, geospiritualitate?

Să revenim însă la oile noastre. Nimic nu ne-ar fi atras atenţia şi nu ne-ar fi supărat în toată povestea dacă diaconul Kuraev ar fi venit la Chişinău invitat de ierarhul promoscovit al locului, dacă ar fi avut binecuvântările de rigoare şi dacă s-ar fi limitat la cadrul bisericesc, ca un misionar exemplar şi fără rest, cum se pretinde. Aşa cum însă vizitele sale au scos la iveală mai mult legături politice decât bisericeşti, este bine să reţinem câteva detalii esenţiale pentru o înţelegere exactă a lucrurilor. Andrei Kuraev însuşi notează pe blogul său, în data de 7 noiembrie 2010, ce-şi programase pentru zilele următoare. Din însemnările sale succinte putem înţelege multe. El scrie: „Luni dimineaţă sper să fiu la slujbă la biserica Sfântul Dumitru (aceeaşi biserică pe care o frecventează cu regularitate Excelenţa Sa Marius Lazurca, ambasadorul plenipotenţiar şi extraordinar al României în Republica Moldova – nota noastră). Marţi, la ora 13, ţin cursul la Universitatea Slavonă din Moldova (organizator – preşedintele organizaţiei Russki Sobor, paroh al parohiei ortodoxe ruse Sfântul Gheorghe din Chişinău). Mai sunt preconizate discuţii cu mitropolitul Vladimir, cu ambasadorul Federaţiei Ruse în Moldova, cu fostul preşedinte al Moldovei, Petru Lucinschi… şi, evident, cu presa”. Prea mult pentru un simplu şi nechemat de nimeni „misionar” ortodox cu viza de Moscova şi cu domiciliul de Abhazia! Includerea lui Petru Lucinschi în lista întâlnirilor programate/convenite este o dovadă că aceasta nu a fost singura întâlnire a celor doi. Într-o emisiune televizată din 9 noiembrie, diaconul Kuraev a declarat că s-a mai întâlnit la Chişinău, desigur foarte accidental, cu Petru Lucinschi, şi anume la un restaurant, unde fostul secretar II al CC al PC din RSS Tadjikă, tot el fostul secretar I al CC al PC din RSSM şi fost membru al Biroului Politic al PCUS, se desfăta în discuţii teologale „cu un călugăr tibetan”. Diaconul Kuraev a avut imprudenţa să mărturisească că se află într-o veche relaţie cu Petru Lucinschi, încă „de pe când Lucinschi era membru al Politbiroului CC al PCUS” şi participau împreună „la reuniunile moldovenilor de la Moscova”. Din tot ce a scris pe blogul său, a declarat public şi au remarcat observatorii atenţi ai vieţii bisericeşti şi politice din Republica Moldova, devine clar că diaconul Kuraev nu se află deloc întâmplător la Chişinău, Bălţi şi Tiraspol, că majoritatea zdrobitoare a celor cu care a intrat în contact sunt personaje din anturajul lui Petru Lucinschi şi că mandatul său este unul cu mult mai mult decât „misionar”.

Care este totuşi miza?

Mai multe voci din sânul Mitropoliei de obedienţă rusă de la noi susţin că vizitele nepoftitului diacon rus la Chişinău au o dublă miză: politică şi bisericească. Miza politică nu este greu să o întrezărim. Miza bisericească însă este mai greu de ghicit, dat fiind paravanul „misionar” în spatele căruia este bine dosită. Rumorile din sânul Bisericii ne fac să desluşim o misiune având ca obiectiv final scoaterea mitropolitului Vladimir Cantarean din scaun. Interesul Bisericii Ruse reclamă o schimbare la Chişinău, care să-i consolideze poziţiile. Astfel, devine clar de ce episcopul Iustinian Ovcinnikov de la Tiraspol a fost înlocuit anul trecut, fără ştirea celui mai autonom dintre autonomi, mitropolitul Vladimir Cantarean, cu episcopul Sava Volkov (cel responsabil de relaţia cu armata, miliţia şi structurile de forţă ale Rusiei), de ce „partida albastră” îl promovează atât de insistent pe „blagocinul” Nicodim/Ion Vulpe de Orhei în treapta arhierească, de ce episcopul Marchel Mihăiescu de la Bălţi (vechi prieten al lui Igor Smirnov) bate fără ştirea mitropolitului său cărările Moscovei cu treabă şi fără treabă, de ce diaconul Kuraev este alintatul presei bălţene de limbă rusă şi de ce mitropolitul Vladimir, cunoscând destule detalii ale acestui joc, ne-a arătat tuturor, spre surprinderea generală, o deschidere către Mitropolia Basarabiei. Poate peste o bucată de vreme mitropolitul Vladimir va ieşi la rampă şi ne va împărtăşi gândurile sale despre luptele intestine din Biserică şi despre mizele acestora. Deocamdată, putem susţine sigur că misiunea diaconului Kuraev în Republica Moldova ţine de interese largi, situate la confluenţa dintre politic şi bisericesc, eventual (aproape cert) dintre acestea două şi serviciile secrete. Unii au vorbit şi despre oculta masonică, dar aici nu avem nici un fel de dovezi, astfel încât, până la proba contrarie, punem aceste vorbe pe seama speculaţiilor gratuite.

Ce „misiune” face Kuraev cu politicienii?

Diaconul rus ne spune că Vladimir Filat l-a căutat şi l-a rugat să-i acorde privilegiul unei întâlniri „misionare”. Întâlnirea dintre cei doi a avut loc. Guvernul nu ne-a oferit nici un fel de detalii despre respectiva întrevedere ferită de ochii lumii. Nu am fost fericiţi cu nici un comunicat de presă. Şi diaconul Kuraev a evitat cu multă grijă să ne spună ce discuţie de taină a purtat cu liberal-democratul nr. 1, fost soldat de grăniceri în trupele KGB. Diaconul rus nu ne-a spus nici despre ce a teologhisit la Chişinău cu Petru Lucinschi şi Valeriu Pasat, cu care este un bun şi vechi amic.

Încercând să reconstituim din detalii un tablou de ansamblu, ajungem la concluzia că diaconul Kuraev este un emisar politic, trimis în misiune în Republica Moldova. Aşa cum a fost trimis cu alte ocazii şi în Bielorusia, în regiunea georgiană Abhazia sau… la Bucureşti. Pe cine reprezintă Kuraev sau pe cine are în spate? Vom trăi şi vom vedea.

¤ ¤ ¤

Миссия «миссионера», или что привело Кураева в Молдову?

В последнее время заметно вырос интерес спецслужб к Церкви. Агент безопасности №1 в Молдове Валерий Пасат внезапно впал в благочестие и, даже не ведая об истинных правилах Веры, возвел себя в защитники «основ Православия» и на этом основании заранее  стал формировать имидж  гуманистической партии. Много месяцев подряд улицы Кишинева и всех городов Молдовы, а также республиканские и районные дороги были утыканы дорогущими крупногабаритными панно с портретами корифеев Православия: митрополита Владимира Кантаряна и агента безопасности Валерия Пасата. Это обстоятельство может свидетельствовать об обратной связи – церкви по вкусу политика. Московская Патриархия через свой департамент Внешних Церковных Связей сообщила нам, что ее митрополия в Республики Молдова вольна поддержать любую партию, какую только сама пожелает.

Ранее мы уже касались этого вопроса. Напомню заголовок опубликованной этой весной статьи: «Филат + Пасат = Лучинский». Тогда, за несколько месяцев до официального вступления Пасата в политику, мы рассматривали, кто и как вкладывался в новый проект, и сколь велик «старец» Лучинский, особенно в качестве величайшего христианина, самого любимого и самого ценимого в Бухаресте, среди бессарабцев.

Если вновь осветить эту тему, то ради точного соответствия сегодняшнему дню придется переиначить заголовок статьи: «Филат + Пасат + Кураев = Лучинский». Давайте узрим, почему именно так. И, прежде всего, узнаем, кто этот новый персонаж в этой истории.

Вот – человек и «миссионер»

Стало быть, Андрей Вячеславович Кураев – дьякон Московской Патриархии. Родился 15 февраля 1963 года в России, официально проживает в Москве. Часть детства провел в Праге, в Социалистической Республике Чехословакия, где находились по долгу службы его родители. В школьные годы редактировал газету «Атеист». Учился в Московском государственном университете, на кафедре научного атеизма философского факультета. Принял крещение осенью 1982 года, в возрасте почти 20 лет. Знает румынский язык, поскольку в советское время был направлен Московской Патриархией с согласия КГБ на изучение теологии в Румынию, где находился два года (так же как нынешний епископ Юстиниан Овчинников, бывший Тираспольский, и рупор прессы Дмитрий Чубашенко, награжденный Михаем Гимпу Орденом Республики, бывший кандидат в списках ЛДПМ, а сейчас ярый адепт партии Пасата). Определённое время он был референтом Патриарха Алексия Второго. Большую часть времени Кураев проводит как «миссионер» в лоне Грузинской Патриархии, точнее в Абхазии. Приверженец решения чеченского вопроса силовыми методами. Ввел концепцию «агрессивного миссионерства». В последнее время курсирует между Москвой, Бухарестом, Кишиневом и Тирасполем. Читал лекции в Славянском Университете в Молдове. Автор учебника «Основы православной культуры». Дьякон поддерживает проект Пасата по введению в школах Республики Молдова обязательного курса «Основы православия». Некоторых, с кем он лично общается, назовем поименно: экс-президент Лучинский, посол Российской Федерации в Кишиневе Валерий Кузьмин, премьер-министр Владимир Филат, митрополит Владимир Кантарян, епископ из Бельц Марчел Михэйеску, епископ из Тирасполя Савва Волков, благочестивейший из благочестивых и вечный кандидат во епископа Никодим Вулпе из Оргеева, разумеется, самый православный из православных, Валерий Пасат и – кто бы Вы думали? – министр Образования и Науки из Бухареста, Даниел Петру Фунериу (ЛДП), инициатор исключения «Религии» из школ Румынии и отмены изучения Михая Эминеску в рамках школьной программы на основании того, что это устаревшие и незначительные произведения в сравнении с Шекспиром и Гёте. В этот список мы не включаем, сколь ни было бы это любопытно, персон из Абхазии, с которыми поддерживает самые добрые отношения дьякон Андрей Кураев.

Гости незванные, но частые

Чтобы точно понять, сколь велико миссионерское рвение дьякона Андрея Кураева, достаточно отметить, что за полтора месяца предвыборной кампании этот атлет русского православия ступал на землю Молдовы четыре раза: 24 сентября,1 октября, 11 октября и в первую декаду ноября. Эти данные выложены в интернете и могут быть проверены каждым, кому это интересно.

Претекст, текст, подтекст и контекст

Многие все спрашивают и спрашивают, и вполне обоснованно: что привело «миссионера» под прикрытием в Кишинев, Бухарест и Тирасполь? Какова реальная цель и миссия этого «миссионера» в Республике Молдова и Румынии? Какое задание он выполняет? Как соотносится миссионерский – говоря старым языком, претекст, а современным – попросту предлог, с текстами, которые нам скармливают, но, особенно, как соотносятся у нас политический подтекст и контекст?

Загадок в проекте, в котором фигурирует дьякон Кураев, куда больше, чем мы можем за один раз разгадать – не найти ответы на все вопросы, вставшие перед нами. Все-таки, не столько из любомудрия или любопытства, сколько из великой важности ставок в этом проекте, постараемся найти хотя бы несколько ответов. Именно этому и тому, чтобы разглядеть связь между претекстом, текстом, подтекстом и контекстом, послужат собственные речи незванного «миссионера» и ряд мнений, высказанных другими наблюдателями религиозного феномена в Республике Молдова и его взаимопроникновения с политикой.

Кураев + Филат + Пасат + Лучинский

11 октября 2010 года дьякон Кураев сообщил в своем блоге, что встретился с премьер-министром Владимиром Филатом. И встреча прошла по инициативе премьера. Отвечая на реплику писателя и монаха Саватия Баштового, дьякон подчеркнул: «Ну да, и именно для этого встречался с антикоммунистом Филатом и по итогам встречи дал добрый отзыв о Филате. Для этого я защищал поддержку митрополитом Владимиром Валерия Пассата (еще один антикоммунистический политик) с его идеей преподавания «основ православия»». Эта полемика была открыта в связи с интервью «Кишинев и Тирасполь могли бы стать пятым Римом», данном дьяконом Кураевым газете «Комсомольская правда».

Интересная полемика

«Семейная» дискуссия между двумя клириками Московской Патриархии – к нашим услугам в блоге Саватия Баштового: интересная информация и мнения, которые мы просим позволения представить полностью, поскольку они прекрасно отражают истинную подоплеку и не могут противоречить объективности. Оговоримся при этом, что в ряде других случаев мы не подпишемся под идеями этого священника и ранее даже позволяли себе упрёки в его адрес.

Вот что пишет Саватий Баштовой: «Издание «Наша Абхазия» обвиняет Андрея Кураева, что он агент русской безопасности, выполнявший миссии в республиках, представляющих особый интерес для России.

«Напомним, что протодьякон Андрей Кураев сейчас живет в Абхазии, куда он был направлен Госуниверситетом Москвы, чтобы преподавать в Университете Абхазии»,- информирует абхазский источник. «Отсюда он перемещается в республики, которые представляют особый интерес для российских спецслужб. Само пребывание Кураева на грузинской территории, оккупированной Россией, без согласия Грузинской Православной Церкви является нарушением канонической юрисдикции Грузинской Церкви, сама же Русская Православная Церковь оправдывается тем фактом, что Кураев не был ею послан, а находится в Абхазии по линии МГУ. Вместе с тем, нет ни единого сомнения, что его пребывание в оккупированном регионе имеет куда более широкие цели, преследующие полную аннексию региона», – заключает абхазский источник.

Ситуация напоминает скандал, спровоцированный на днях в Кишиневе миссионером №1 Московской Патриархии. Перемещаясь по маршруту Москва-Бухарест-Кишинев-Тирасполь в «частных» целях, как он заявил прессе, протодьякон Кураев решил организовать, по ходу, и конференцию в Теологической Академии Кишинева. Но сначала, чтобы увеличить посещаемость, он сделал ряд богохульных деклараций на двух телеканалах Молдовы, назвав ряд молдавских священников «сектантами», «подонками», «фюрерами», вызвав тем самым скандал, который закончился «тасканием его за бороду». Из Кишинева московский дьякон уехал в Тирасполь, где приднестровская пресса представила его как жертву насилия в Кишиневе над русским публицистом.

Его напрямую сделанные декларации в поддержку промосковских политических лидеров московский миссионер представляет так, будто они соответствуют церковной этике и не выглядят политическим актом.

Протодьякон Андрей Кураев – автор учебника «Основы православной культуры», одобренного Правительством Российской Федерации для преподавания в школах. Его миссия в Молдове не может быть понята иначе, чем попытка отменить решение Правительства Молдовы об отклонении проекта-клона Валерия Пасата – «Основы Православия» –  в пользу предмета, названного просто «Религия» по румынской модели. В своих телевизионных декларациях в Кишиневе московский дьякон в ряде случаев утверждает, что предмет под названием «Религия» строго конфессионален и может дать право родителям отказаться от него.

Неужели Кураеву и тем, кто стоит за его спиной, удастся ввести Россию в школы Молдовы вместо Религии?»

Политика, геополитика, панславянство, геодуховность?

Однако вернемся к текущим делам. Ничто не привлекло бы нашего внимания и не насторожило бы во всей этой истории, если бы дьякон Кураев прибыл бы в Кишинев по приглашению промосковского иерарха и с его полного благословения, ограничился бы церковными рамками, как примерный и бескорыстный миссионер, каким он претендует именоваться. Поскольку его собственные визиты выявили больше политических связей, чем церковных, хорошо бы обратиться к нескольким существенным деталям, чтобы четко понять суть вещей. Андрей Кураев сам расписал в своем блоге 7 ноября 2010 года свои планы на последующие дни. Из его коротких заметок многое можно уяснить. Он пишет:    «В понедельник утром надеюсь быть на службе в храме св. Димитрия (та  самая церковь, которую регулярно посещает  Его Превосходительство Мариус Лазурка, чрезвычайный и полномочный посол Румынии в Республике Молдова – прим. Авт.). Во вторник в 13 часов лекция в Славянском Университете Молдовы (организатор – председатель Русского Собора, настоятель русского православного прихода Св. Георгия г. Кишинёва). Предполагается также беседа с митр. Владимиром, послом РФ в Молдове, бывшим президентом Молдовы Петром Лучинским… И, конечно, пресса». Слишком много для простого и не званного никем православного «миссионера» с пропиской в Москве и местом жительства в Абхазии! Включение Петра Лучинского в список запланированных встреч служит доказательством, что это не единственная их встреча. В телепередаче 9 ноября, дьякон Кураев заявил, что также встречался в Кишиневе – разумеется, совершенно случайно – с Петром Лучинским, и именно в том ресторане, в котором бывший второй секретарь ЦК КП Таджикской ССР, он же первый секретарь ЦК КП МССР и бывший член Политбюро ЦК КПСС, вступал в теологические диспуты «с тибетским монахом». Дьякон Кураев имел неосторожность признаться, что находится в давних отношениях с Петром Лучинским, еще «с тех пор, как Лучинский был членом Политбюро ЦК КПСС», и они вместе участвовали во «встречах молдаван в Москве». Из всего, что он написал в своем блоге, заявил на публике и из того, что отметили внимательные наблюдатели церковной и политической жизни в Республике Молдова, становится ясно, что дьякон Кураев отнюдь не случайно находится в Кишиневе, Бельцах и Тирасполе, что подавляющее большинство из тех, с кем он контактирует, это персонажи из окружения Петра Лучинского, и миссия его куда шире «миссионерской».

Какова же подоплека?

Многие представители духовенства из лона промосковской Митрополии подтверждают, что визиты незваного русского дьякона имеют двойную подоплеку: политическую и церковную. Политическую подоплеку прояснить нетрудно. О церковной задаче догадаться сложнее: представлена как «миссионерская» деятельность, за которой можно укрыть что угодно. Слухи из Митрополии дают явственное представление о миссии, конечной целью которой является смещение митрополита Владимира Кантаряна с занимаемой должности. Интересы Русской Церкви требуют изменений в Кишиневе ради укрепления своих позиций. Таким образом, становится очевидно, зачем без ведома самого автономного из автономных митрополита Владимира  Кантаряна епископ Тираспольский Юстиниан Овчинников был в прошлом году заменен на епископа Савву Волкова (ответственного за отношения с армией, милицией и силовыми структурами России), почему «голубая партия» так настойчиво продвигает «благочинного» Никодима/Иона Вулпе из Оргеева на архиерейский чин, почему митрополит Марчел Михэйеску из Бельц (старый приятель Игоря Смирнова), участив в Москву, без ведома своего митрополита, с делом и без дела, отчего дьякон Кураев обласкан бельцкой русскоязычной прессой и почему митрополит Владимир, будучи достаточно осведомлен о деталях этой игры, ко всеобщему удивлению, подчеркнул свою открытость по отношению к Бессарабской Метрополии. Может быть, через непродолжительное время митрополит Владимир появится под прожекторами прессы и поделится с нами своими мыслями о внутренних распрях Церкви и об их подоплеке. Пока же можно только утверждать, что миссия дьякона Кураева в Республике Молдова касается широкого круга интересов на пересечениях политики и Церкви, возможно (почти точно) между ними стоят и секретные службы. Были разговоры и о масонском следе, но здесь у нас нет никаких доказательств, так что до их появления оставим этот вопрос любителям досужих словопрений.

Какую «миссию» проводит Кураева среди политиков ?

Русский дьякон утверждает, что Владимимир Филат его разыскал с просьбой сделать ему одолжение и провести «миссионерскую» встречу. Встреча между ними состоялась. Правительство не представило нам никаких деталей о данном свидании, скрытом от посторонних глаз. Нас не осчастливило ни одно сообщение прессы. И дьякон Кураев с особым усердием избегает вопросов о том, какую тайную дискуссию он вел с либерал-демократом №1, бывшим советским пограничником в войсках КГБ. Русский дьякон не рассказал ничего и том, какие богословские диспуты в Кишиневе он вел с Петром Лучинским и Валерием Пасатом, коим он добрый старый товарищ.

В процессе воссоздания полной картины из разрозненных деталей приходим к заключению, что дьякон Кураев является политическим эмиссаром, отправленным с конкретной миссией в Республику Молдова. Точно так же, как в других случаях его отправляли в Белоруссию, в грузинский регион Абхазию или… в Бухарест. Кого представляет Кураев, или кто стоит за его спиной? Поживем – увидим.

Влад Кубряков, газета ФЛУКС, Кишинёв

(Перевод с румынского)


MUSCA LA ARAT

Noiembrie 10, 2010

Preluând o ştire de presă pe blogul său, Mihai Ghimpu ne anunţă: „marţi, 9 noiembrie, preşedintele interimar Mihai Ghimpu şi directorul Serviciului de Informaţii şi Securitate Gheorghe Mihai vor începe transmiterea primelor 5 000 de dosare de la Depozitul Special SIS (fosta arhivă KGB) la Arhiva Naţională”. În ziua anunţată generalul şi pensionarul KGB Gheorghe Mihai, promovat în funcţie de Mihai Ghimpu, a şi organizat o ceremonie de transmitere a respectivelor dosare deja desecretizate. Mihai Ghimpu a fost prezent, rostind un discurs şi lăsând impresia că el ar fi autorul „faptei eroice”.

Ce s-a întâmplat în realitate? Obligat fiind prin legea nr. 880-XII din 22 ianuarie 1992 privind Fondul Arhivistic al Republicii Moldova să transmită dosarele din Depozitul său special, Serviciul de Informaţii şi Securitate a procedat la o operaţiune de rutină. Dosarele transmise sunt doar cele întocmite persoanelor supuse represiunilor, nu şi dosarele operative ale ofiţerilor şi agenturii NKVD din RSSAM şi RSSM. Dosarele acoperă perioada anilor 1924-1951. Nici un alt dosar nu este ulterior datei de 1 ianuarie 1952, limită de timp în faţa căreia „eroismul” lui Mihai Ghimpu se opreşte şi bate pasul pe loc. Deci, este vorba despre un interval din interiorul perioadei staliniste, care a durat până la moartea dictatorului, în 5 martie 1953. Persoanele ale căror dosare i-au fost transmise Arhivei Naţionale de către SIS nu mai sunt în viaţă, în majoritatea lor zdrobitoare. Preşedintele interimar Ghimpu nu are, potrivit legilor în vigoare, nici un fel de atribuţii privind fondul arhivistic de stat, iar Serviciul de Informaţii şi Securitate, ca organ special în afara puterii executive, nu îi este subordonat. Majoritatea statelor ex-comuniste au desecretizat arhivele organelor de poliţie politică. Statele baltice, bunăoară, au desecretizat integral arhivele NKVD şi KGB, tot ce au cuprins acestea din 1940 până în 1991. Gestul Serviciului de Informaţii şi Securitate din 9 noiembrie a fost unul necesar, pozitiv, dar întârziat şi insuficient. Prezenţa lui Mihai Ghimpu la „ceremonia de transmitere a dosarelor” ne oferă un exemplu clasic de instrumentare în scopuri electorale a tragediei prin care au trecut persoanele supuse represiunilor. SIS putea transmite dosarele în fondurile Arhivei Naţionale cu acelaşi succes şi fără Mihai Ghimpu. Vom explica mai jos de ce.

Faptul că SIS poate avea un Depozit special de stat este în afara oricărei îndoieli. Articolul 22 al Legii privind Fondul Arhivistic al Republicii Moldova stipulează că „Depozite speciale de stat se creează la Ministerul Apărării, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul de Informaţii  şi Securitate al Republicii Moldova, Departamentul Standarde, Metrologie  şi Supraveghere Tehnică, la Academia de  Ştiinţe a Moldovei, la muzeele şi bibliotecile de stat ale Ministerului Culturii şi Turismului, la fondul de stat de informaţii privind subsolul al Asociaţiei de Stat de Producţie pentru Explorări Geologice „AGeom”, la serviciul „Hidrometeo” al Departamentului Protecţia Mediului Înconjurător. Utilizarea documentelor ce se păstrează în depozitele speciale de stat se efectuează în conformitate cu prezenta lege. Achiziţionarea de către depozitele speciale de stat  a documentelor autentice ce aparţin persoanelor juridice din alte ramuri se interzice”.

Problema este că SIS nu poate ţine oricât în Depozitul special de stat documentele cu titlu secret, fiind obligat să le transmită Arhivei Naţionale la expirarea termenelor prevăzute de lege. Articolul 34 al legii privind Fondul Arhivistic al Republicii Moldova stabileşte că „documentele din Fondul arhivistic de stat şi din Fondul arhivistic obştesc ce conţin secret de stat  şi au menţiunea „De importanţă deosebită”  şi „Strict secret” sunt supuse restricţiilor de utilizare pentru o perioadă de până la 25 de ani, iar cele cu menţiunea „Secret” – de până la 10 ani de la data apariţiei lor. Guvernul, în temeiul avizului comisiei interdepartamentale pentru apărarea secretului de stat, poate stabili termene  mai îndelungate de restricţie asupra utilizării documentelor cu menţiunea „De importanţă deosebită”. În acest caz Guvernul, ministerele şi departamentele interesate sunt obligate să reexamineze, din cinci în cinci ani, temeiurile menţinerii restricţiilor asupra utilizării acestor documente pentru o perioadă ce depăşeşte 25 de ani de la data apariţiei lor”. Legea nu prevede alte termene decât cel maxim de 25 de ani şi termene superioare stabilite, în fiecare caz aparte, prin Hotărâre de Guvern. Aşa cum deocamdată nu avem, din 27 august 1991 încoace, nici o Hotărâre de Guvern în materie de termene superioare celui de 25 de ani privind documentele din Depozitul special de stat de la SIS, este mai mult decât limpede că, în sensul legilor în vigoare, cele mai vechi documente secrete păstrate de SIS nu pot depăşi o vechime de 25 de ani.

Vom mai preciza că articolul 23 al Legii despre care vorbim prevede, între altele, că „La reorganizarea sau lichidarea instituţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor de stat chestiunile privind păstrarea ulterioară a documentelor Fondului arhivistic de stat sunt soluţionate cu participarea reprezentaţilor Organului de stat pentru supravegherea şi administrarea Fondului Arhivistic al Republicii Moldova”. Iar articolul 25 al aceleiaşi legi stabileşte că: „în cazul în care persoana juridică deţinătoare de documente ce fac parte din Fondul arhivistic obştesc se lichidează sau ea nu asigură integritatea documentelor, Fondul arhivistic al persoanei juridice respective se transmite spre păstrarea permanentă arhivelor de stat”. Dacă organele KGB au fost lichidate în 1991, când a fost creat Ministerul Securităţii Naţionale, procedura de rezolvare a arhivelor fostului NKVD/KGB trebuia rezolvată atunci. Totodată, dacă Ministerul Securităţii Naţionale a fost lichidat şi creat Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova în 1999, aceeaşi procedură era de neevitat.

Am citat pe larg aceste articole din Lege pentru a arăta că, în termenii ei, la 9 noiembrie 2010 SIS trebuia să transmită toate dosarele întocmite de KGB până la 9 noiembrie 1985 şi nu doar pe cele ale persoanelor supuse represiunilor, dar şi pe cele ale agenturii sale. Asta sub falsa rezervă că SIS ar fi prin lege succesorul juridic al KGB. Aşa cum însă SIS nu este nici succesorul NKVD şi nici al KGB, toate arhivele secrete ale celor două organe sovietice de represiune întocmite până la 27 august 1991, când a apărut Republica Moldova, trebuiau de mult desecretizate şi transmise spre păstrare permanentă Arhivei Naţionale. Ceea ce a făcut SIS la 9 noiembrie 2010 nu poate fi numit gest reparator în sensul deplin al cuvântului, întrucât această instituţie de stat va ţine în continuare sub şapte lacăte toate fondurile secrete ale NKVD/KGB din perioada 1951-1991, ceea ce înseamnă patru decenii de ocupaţie sovietică şi, implicit, de poliţie politică.

Ne vom opri puţin şi asupra unui alt detaliu interesant. Comunicatele de presă despre desecretizarea dosarelor vechi de 60 de ani ne-au anunţat că numărul celor deţinute de SIS este cu mult mai mare decât 5 000, dar acestea nu vor fi desecretizate şi transmise Arhivei Naţionale din cauza „lipsei spaţiului de depozitare”. Asta e bună de tot, ştiind că Arhiva Naţională deţine abuziv imensele Arhive ale Mitropoliei Basarabiei, capturate de sovietici în 1946 de la Craiova, ca trofeu de război, în baza unor hotărâri ale Comisiei sovieto-române de armistiţiu. Arhivele Mitropoliei Basarabiei au fost revendicare în mod repetat de către Înaltpreasfinţitul Mitropolit şi Exarh Petru Păduraru, care le-a adresat scrisori oficiale atât primului ministru Vladimir Filat, cât şi interimarului Mihai Ghimpu. Scrisorile mitropolitului au rămas însă fără răspuns, pentru că cei doi capi ai AIE, Ghimpu şi Filat, nu au urnit un deget pentru rezolvarea problemei. Dacă Ghimpu şi Filat ar fi hotărât chestiunea retrocedării Arhivelor Mitropoliei Basarabiei, s-ar fi eliberat suficient loc în depozitele Arhivei Naţionale pentru alte zeci de mii de dosare din arhivele secrete ale KGB.

Ce ar fi trebuit să facă interimarul nostru pentru ca situaţia să nu ridice nici un fel de probleme? Întâi ar fi trebuit ca pe parcursul ultimului an şi ceva să propună examinarea şi adoptarea de către Parlament a proiectului de lege privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică. Acest proiect de lege a fost elaborat şi depus oficial în Parlament de către grupul de deputaţi PPCD, nefiind examinat de nici una din majorităţile din sânul Legislativului nostru. Proiectul este singurul de acest gen prezentat vreodată spre examinare în Parlamentul Republicii Moldova. Întrebările care se pun acum sunt: de ce nu a propus Mihai Ghimpu, ca şef al Legislativului, includerea respectivului proiect de lege pe agenda Parlamentului dominat de AIE sau de ce nu a prezentat un proiect alternativ, dacă ar fi o problemă că proiectul a fost semnat de deputaţi de altă culoare politică?

Răspunsurile la aceste întrebări sunt simple şi ne stau la îndemână. Pentru că Mihai Ghimpu, s-a văzut, preferă doar gesturi zgomotoase şi facile de natură electorală în locul unor demersuri concrete şi consistente de natură legislativă pentru o adevărată lustraţie a societăţii noastre.

Crearea şi împotmolirea voită a Comisiei Cojocaru a fost doar o aruncare de praf în ochi. Raportul pregătit de aceasta nu a mai fost audiat şi nici aprobat de către Parlament, pe motiv că majoritatea Alianţei zise „pentru Integrare Europeană” a fost alergică la idee. Nu ne stă în obicei să ne autocităm, dar seriozitatea subiectului ne obligă să amintim că acum zece luni scriam în FLUX următoarele: „Succesul Comisiei Cojocaru depinde de mai mulţi factori. Dincolo de probitatea profesională a majorităţii membrilor săi, dincolo de materialele preţioase cercetate ştiinţific şi valorificate public până acum privind subiectul, Comisia Cojocaru îşi va putea duce cu brio misiunea până la capăt dacă Puterea va fi consecventă, mergând mai departe şi desecretizând arhivele ţinute încă sub şapte lacăte. Avem în vedere întâi şi-ntâi de toate arhivele NKVD şi KGB, ca principale instrumente opresive ale regimului totalitar de ocupaţie. Deschiderea acestor arhive, oricâte secrete „de stat” ar cuprinde acestea, nu poate dăuna în nici un fel intereselor legitime ale Republicii Moldova ca stat apărut pe harta Europei la 27 august 1991. Deocamdată, suntem sceptici asupra capacităţii Puterii de a decide deschiderea acestor arhive, întrucât, în eventualitatea unei asemenea decizii, lustraţia devine inevitabilă, atrăgând pe cale de consecinţă deconspirarea desei reţele de agenţi ai serviciilor secrete sovietice care menţin încă şi astăzi sub control, într-o mare măsură, mediul politic, instituţional, jurnalistic, ştiinţific, cultural, bisericesc, neguvernamental şi de afaceri. Am fi bucuroşi dacă motivele scepticismului nostru ar fi eliminate rând pe rând de hotărâri înţelepte şi necesare ale Legislativului. Fără desecretizarea arhivelor NKVD şi KGB cercetarea Comisiei Cojocaru va fi incompletă şi lacunară, iar succesul ei limitat”. Ne pare rău să constatăm, la distanţă de zece luni, că am avut dreptate. Mihai Ghimpu şi AIE au vânat doar capital politic şi nu au schimbat cu nimic situaţia de până în 2009.

Iar osteneala electorală a interimarului la SIS, unde el ar fi „desecretizat şi transmis dosarele NKVD” (şi doar pe cele de până în 1951), ni-l prezintă pe Ghimpu în postura muştei la arat din fabula lui Alexandru Donici. Vă mai amintiţi? „De la arat un plug/Venea încet spre casă/Şi, la un bou pe jug,/O muscă se-aşezase.//Iar ei, spre-ntâmpinare,/O altă muscă-n zbor/Îi face întrebare:/— De unde, dragă sor’?/— Şi mai întrebi de unde!/Ei musca îi răspunde/C-un aer supărat.//Au nu pricepi ce facem?/Nu vezi că noi ne-ntoarcem/Din câmp, de la arat!//Spre laudă deşartă/Mulţi zic: noi am lucrat,/Când ei lucrează-n faptă,/Ca musca la arat.


Frontiera Uniunii Sovietice a căzut! Trăiască frontiera Uniunii Europene!

Noiembrie 9, 2010

Incredibil, dar adevărat: în sfârşit frontiera Uniunii Sovietice pe Prut a căzut. În locul ei se ridică însă, făloasă, frontiera Uniunii Europene. Prin voia mai-marilor zilei, vechea Cortină de Fier de pe Prut este înlocuită cu o Cortină de Aur. Nenorocita linie istorică Ribbentrop-Molotov încă nu a devenit, dar va deveni într-un viitor previzibil ceea ce am putea numi Linia Schengen. Luni, 8 noiembrie 2010, a fost semnat Tratatul dintre România şi Republica Moldova privind regimul frontierei de stat, colaborarea şi asistenţa mutuală în probleme de frontieră. Până la 8 noiembrie, cele două state româneşti ale noastre au fost separate de o graniţă care nu era a lor, fosta graniţă sovietică sau linia sovieto-germană de demarcaţie, Ribbentrop-Molotov.

Din 8 noiembrie, statele noastre vor avea o frontieră care nu mai are nimic în comun cu Uniunea Sovietică sau cu succesoarea de drept a acesteia, Federaţia Rusă. Prutul, ca limită naturală, nu ne va mai separa, ci ne va uni printr-o legătură care este numai a noastră. Semnarea Tratatului face caduce Tratatul sovieto-român privind regimul frontierei de stat din 27 februarie 1961, Protocolul privind traseul frontierei în sectorul nodului hidrotehnic Stânca-Costeşti, precum şi toate documentele de demarcare adoptate de Comisia mixtă şi Comisia specială mixtă româno-sovietică pentru demarcarea frontierei sovieto-române.

Tratatul este unul tehnic. Unul tehnic este Tratatul

Tratatul privind regimul frontierei de stat, colaborarea şi asistenţa mutuală în probleme de frontiere, semnat la 8 noiembrie, este unul tehnic, după cum a remarcat mai multă lume. Sub aspect politic însă, acest tratat i-a fost necesar Bucureştiului. Una dintre mizele semnării tratatului ţine în modul cel mai evident de procesul de aderare a României la spaţiul Schengen.

Ministerul Afacerilor Externe de la Bucureşti a anunţat într-un comunicat de presă că „Tratatul este un document tehnic, el reglementează modalitatea de realizare a marcării pe teren a frontierei, soluţionarea problemelor referitoare la construirea de obiective comune la frontieră, întreţinerea frontierei, constituirea şi funcţionarea unei Comisii mixte pentru verificarea traseului frontierei de stat şi întreţinerea semnelor de frontieră, modul de folosire a apelor de frontieră, căilor ferate, şoselelor, precum şi a altor instalaţii de comunicaţii care traversează frontiera de stat, desfăşurarea unor activităţi precum pescuitul, vânătoarea, silvicultura, exploatarea subsolului în apropierea frontierei, modul de cercetare şi de soluţionare a încălcărilor regimului, cum ar fi trecerea nepermisă a frontierei sau deteriorarea semnelor de frontieră”.

Merkel şi Barroso despre Tratatul moldo-român privind regimul frontierei

Istoria pregătirii acestui document interstatal şi împrejurările în care a fost semnat nu lasă loc de îndoială că acesta este rodul presiunilor europene, mai cu seamă germane. Acum este în afara oricărei îndoieli că subiectul tratatului de frontieră, ca şi cel a reglementării transnistrene, a făcut obiectul consultărilor şi discuţiilor dintre preşedintele Traian Băsescu şi cancelarul Angela Merkel. Este la fel de sigur că aceste subiecte au fost discutate de partea germană şi cu Moscova. Faptul în sine face dovada relaxării contextului geopolitic şi lasă loc unor soluţii majore pentru destinele Republicii Moldova.

Declaraţia de la Bucureşti, din 8 noiembrie, a preşedintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, vine să confirme că şeful executivului german a exprimat poziţia comună a Uniunii Europene. Amintim în context că la 12 octombrie, la Bucureşti, Angela Merkel a declarat: „Obiectivul nostru este să rezolvăm conflictul dintre Moldova şi Transnistria. Cred că România poate juca aici un rol important. Ştiu că se fac eforturi pentru semnarea unui tratat de frontieră de către România şi Moldova, cred că aceasta e direcţia în care trebuie să continuăm”. Iar Jose Manuel Barroso a ţinut să precizeze, la distanţă de doar trei săptămâni, şi tot la Bucureşti: “Salut semnarea Tratatului de graniţă România-Moldova. Este un excelent exemplu al lucrurilor ce pot fi realizate atunci când există un interes reciproc. Ştiu că există iniţiative asemănătoare în Balcani”, având în vedere spaţiul fostei Iugoslavii.

Basarabia, Basarabia, dar totuşi Schengenul este mai drag…

Semnarea Tratatului dintre România şi Republica Moldova privind regimul frontierei de stat, colaborarea şi asistenţa mutuală în probleme de frontiere a fost primită diferit atât la Chişinău, cât şi la Bucureşti. Tratatul a fost semnat în pofida declaraţiilor ritoase ale preşedintelui Traian Băsescu privind subiectul. Toată lumea şi-a amintit acum cuvintele preşedintelui Băsescu care, la 15 mai 2009, spunea, la Piatra Neamţ: „După 1990, România a semnat un acord de recunoaştere a frontierei fostei Uniuni Sovietice. Republica Moldova este moştenitoarea acestei frontiere, deci consider inutilă semnarea unui tratat de frontieră care să facă din seful statului român un partener al lui Ribbentrop şi Molotov”. Referindu-se atunci la semnarea Acordului privind micul trafic de frontieră dintre Republica Moldova şi România, preşedintele Băsescu declarase: „Din păcate, Republica Moldova condiţionează semnarea acestui acord de semnarea tratatului de frontieră. Cine îşi poate imagina că un şef al statului român va semna un tratat prin care să consfinţească pactul Ribbentrop-Molotov? Numai o minte care nu înţelege ce înseamnă responsabilitatea şefului statului român”.

 

Traian Băsescu:

Traian Băsescu: "Cine îşi poate imagina că un şef al statului român va semna un tratat prin care să consfinţească pactul Ribbentrop-Molotov? Numai o minte care nu înţelege ce înseamnă responsabilitatea şefului statului român"

Faptul că preşedintele Băsescu a deviat de la propriul punct de vedere exprimat acum un an şi ceva nu ne miră. Nu este pentru prima dată când deţinătorul fotoliului de la Cotroceni una spune şi alta fumează. Acum, preşedintele de la Bucureşti spune doar că semnarea Tratatului privind regimul frontierei a intervenit pentru a nu le da satisfacţie comuniştilor de la Chişinău. Întrebarea care se pune este de ce le-a dat domnul preşedinte Băsescu satisfacţie comuniştilor de la Chişinău până acum şi de ce tratatul nu a fost semnat îndată după căderea acestora, ci doar sub recenta şi delicata presiune germano-europeană pe tema aderării României la zona Schengen? O altă întrebare, retorică, evident, ar fi: unde este acum „responsabilitatea şefului statului român„? Există un fel de responsabilitate până la 8 noiembrie 2010 şi o alta după această dată? Pe cât de serios este şeful Statului Român în declaraţiile sale şi cât de mult exprimă acestea interesele reale şi legitime ale poporului care l-a urcat în fotoliul de la Cotroceni? Formulez aceste întrebări ca unul care am avut multă vreme încredere în orice cuvânt al şefului Statului Român, dar şi ca unul care s-a convins, după 2005, cât de neserios, schimbător şi iresponsabil poate fi acesta. Mai ales atunci când constaţi cu dezamăgire că Bucureştiului îi lipseşte o strategie naţională coerentă şi eficientă privind Republica Moldova şi oamenii ei.

Părţile bune ale semnării Tratatului

Aşa sau altminteri, semnarea Tratatului privind regimul frontierei moldo-române va avea un impact pozitiv pentru interesele naţionale ale celor două state ale noastre.

Primul efect vizează tabăra moldoveniştilor antiromâni (comunişti, dar nu numai, de la Chişinău şi Tiraspol, dar nu numai) care nu doar au acuzat România, absolut aberant, de „imperialism”, „pretenţii teritoriale”, „expansionism” sau „iredentism”, ci chiar au lansat ideea „Moldovei Mari”. La capitolul „iredentism” a excelat fostul prezidenţiabil al AIE, Marian Lupu, care, încă în perioada când era fruntaş comunist, primea oficial la Parlament delegaţii ale „oropsitei”„comunităţi a moldovenilor” din România.

Un alt efect pozitiv se va produce cu siguranţă asupra propagandei ruseşti de la Tiraspol, Kiev sau Moscova, a cărei moară rămâne uscată în lipsa principalului său „argument” în favoarea separatismului sau a prezenţei militare ruse în estul Republicii Moldova.

În al treilea rând, vom resimţi un efect pozitiv asupra cohortei de patriotarzi de la Bucureşti care îşi lustruiesc nula şi-şi promovează interesele electorale interne speculând tragedia istorică a cedării şi ocupării Basarabiei. Avem motive să sperăm că locul vorbelor va fi ocupat de fapte şi că raporturile dintre românii din ambele state vor cunoaşte o intensificare, că vom conta la Bucureşti mai mult ca oameni decât ca spaţiu.

Semnarea acestui tratat la Bucureşti trebuie să deschidă un proces mai larg care să se încheie cu retragerea definitivă a trupelor şi arsenalelor ruseşti din Moldova transnistreană şi invitarea Chişinăului să înceapă negocierile de aderare la Uniunea Europeană.

Cortina de Aur se lasă încet de-a lungul Prutului…

În acelaşi timp, nu am vrea să credem că Tratatul de la Bucureşti, din 8 noiembrie, are menirea doar de a consolida frontiera exterioară a Uniunii Europene, pe care să o transforme tot mai mult într-o adevărată Cortină de Aur, pe care Bucureştiul şi Bruxellesul au ridicat-o împreună pe Prut, pe măsura avansării României pe traseul integrării sale europene.

Aflaţi la marginea a două spaţii şi a două lumi diametral opuse de-a lungul secolelor, adesea disputaţi între aceste spaţii şi lumi, trăind întotdeauna un pronunţat sentiment al frontierei şi al abandonării iresponsabile, al nedreptăţii istorice nemeritate, făcând, de multe ori, obiectul înţelegerilor şi tranzacţiilor geopolitice în care nu am fost niciodată consultaţi, acum nu ne rămâne decât să sperăm şi să punem umărul, atât cât depinde de noi, ca cele două spaţii şi cele două lumi să devină un singur spaţiu şi o singură lume: o Europă de la Atlantic la Pacific, fără linii de divizare şi confruntare.

Aceasta presupune însă o Uniune Europeană deschisă către noi şi o Rusie modernizată cu sprijin european. Noi, cei care am fost întotdeauna la periferia Europei, ca şi la periferia imperiului moscovit, avem nevoie să simţim că aici, pe malurile Prutului şi ale Nistrului, Europa nu se termină, ci abia începe către Răsărit şi către Apus. De ce? Pentru că nici Europa şi nici Rusia nu sunt străine de actul semnării Tratatului de la Bucureşti din 8 noiembrie 2010. A se vedea în acest sens deciziile adoptate şi declaraţiile oficiale făcute după recenta şi istorica reuniune franco-ruso-germană de la Deauville.

Ne bucurăm că frontiera URSS a căzut. Ne putem însă bucura că frontiera UE îi ţine locul? Timpul ne va da răspunsul aşteptat.