La o hirotonie

Decembrie 27, 2010

O Vulpe Albastră pentru Moldova sau cum a ajuns Poligraf Pornografovici episcop

Aşadar, Patriarhia Moscovei înţelege să nu se înţeleagă cu noi şi nici cu Biserica noastră naţională. Vineri, 24 decembrie, în ajunul Crăciunului pe nou, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, Kirill, acompaniat de o mână de arhierei ruşi (alţi 6 mitropoliţi şi 5 sinodali), a dispus, cu de la sine putere, numirea arhimandritului Nicodim (Ion) Vulpe de la Orhei drept episcop de Edineţ şi Briceni, iar duminică, 26 decembrie, respectivul a şi fost hirotonit, tot la Moscova, de către Patriarhul rus. Numirea lui Nicodim (Ion) Vulpe s-a făcut pentru eparhia care a rămas văduvă odată cu tragicul şi neelucidatul deces al episcopului Dorimedont (Nicolae) Cecan. Acest caz este relevant pentru politicile Rusiei în regiune şi pentru gradul în care Biserica rusă rămâne aservită intereselor secular-politice ale Kremlinului, constituind astfel un instrument de lux în promovarea acestor interese.

Numit, nu ales

Din textul temeiului nr. 123 al Sinopsisului şedinţei microsinodale de la Moscova, din 24 decembrie, rezultă clar următoarele: 1. Nicodim (Ion) Vulpe nu a fost ales, aşa cum stabilesc canoanele ortodoxe, de clerul şi poporul din respectiva eparhie. El a fost numit pe cale administrativă, prin voinţa Moscovei; 2. Numirea respectivului candidat s-a făcut în lipsa unei propuneri a mitropoliei Chişinăului „şi a întregii Moldove” , care se intitulează pompos şi fals drept „Biserica Ortodoxă din Moldova” şi trâmbiţează cu ocazie şi fără că dispune de un „Tomos de Independenţă” în raport cu Moscova; 3. Nicodim (Ioan) Vulpe a fost selectat de Moscova şi numit pe criterii extrabisericeşti. Vom vedea mai jos care sunt aceste criterii.

Cine este Nicodim (Ion) Vulpe?

Într-adevăr, cine este acest personaj atât de preţuit la Moscova şi atât de nădejde pentru ea? Nicodim (Ion) Vulpe, născut la 4 septembrie 1956, în comuna Chiperceni, Orhei, este bine cunoscut la noi ca unul dintre preoţii de mir. Pentru cei neavizaţi, precizăm că preot de mir înseamnă preot în lume, adică om însurat, cu nevastă în viaţă şi copii în viaţă. Iar regula bisericească spune că episcopii se aleg de către clerul şi poporul dintr-o eparhie doar dintre călugări, dintre văduvi sau dintre celibatarii vrednici. Că preotului Vulpe, care şi-a lepădat nevasta şi copiii de ani de zile, i-a mers vestea de „Vulpea albastră”, ştie toată lumea. Pentru aparenţe, iubind călugăria, dar mai ales pe călugări, acesta s-a călugărit şi el, la 23 ianuarie 2009, fără a vieţui însă în vreo mănăstire, ci rămânând în lume, ca mare „blagocin”, adică protopop de Orhei. Preoţii şi credincioşii mai în vârstă cunosc că Ion Vulpe, fost vânzător de legume în Orhei, cu reputaţie „albastră”, nu a întrunit de la bun început condiţiile canonice pentru admiterea în cler. Pentru acest motiv arhiereul rus de la Chişinău, Ionatan Kapolovici, i-a respins în mod repetat cererile de preoţire. Şi aici intervine un moment important de reţinut. Ingenioasa „Vulpe albastră” îşi pune cererea în proţap şi migrează cu ea mai spre nord, până la Leningrad. Acolo petrece o vreme, ca la 18 martie 1981 să fie diaconit de vicarul mitropoliei de Leningrad, Meliton, iar la 21 mai 1981 el este preoţit de către actualul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii, Kirill Gundiaev, pe atunci episcop de Vâborg şi rector al Academiei şi Seminarului Duhovnicesc din Leningrad. Deci, relaţia dintre Ion Vulpe şi actualul Patriarh rus, Kirill, este veche şi strânsă. În toată ecuaţia a fost implicat şi fostul Patriarh rus, Alexei al II-lea, care, la 8 iunie 1981, l-a delegat pe Ion Vulpe la Chişinău, la dispoziţia episcopului Ionatan Kapolovici. Faptul că Ion Vulpe nu a fost hirotonit în Moldova şi a trebuit să se implice nemijlocit fostul şi actualul Patriarh, împotriva cărora încă de pe atunci s-au ridicat voci acuzatoare în Biserică pe motivul relaţiilor acestora cu KGB-ul sovietic, induce ideea că respectiva structură a avut cuvântul ei de spus în toată povestea.

Episcop cu neamuri multe…

Patriarhia Moscovei s-a grăbit să şi posteze pe site-ul ei o biografie parfumată şi îndulcită a noului ei episcop, omiţând cu acurateţe orice detaliu semnificativ privind viaţa în lume a alesului său. Astfel, nu ni se spune cine este soţia acestui episcop, câţi copii are el, în ce relaţie a fost şi este cu ei. Are acest episcop nurori, gineri, cuscri, cumetri şi cum cadrează tot tabloul acesta cu sfintele canoane bisericeşti? Când s-a căsătorit proaspăt hirotonitul, când a divorţat, dacă a divorţat şi pentru care anume motive? Ceea ce cunoaşte tot creştinul din Orhei este că a fost căsătorit cu preoteasa lui, Ludmila, cu care a avut trei copii (Maria, Vasile şi Petru) şi că motivele divorţului nu au ţinut de preoteasă, o creştină smerită şi exemplară. Spun aceasta pentru că am cunoscut-o personal cu ani în urmă, când vărsa lacrimi amare din cauza celui prezentat acum de Patriarhia Moscovei ca fiind „Nikodim, episkop Edineţkii i Briceanskii (Vulpe Ioann Vasilievici)”.

Vrednic este?

Numirea şi hirotonirea lui Nicodim (Ion) Vulpe ca episcop s-a făcut în mare grabă, prezenţa elementului de surpriză fiind gândită de la bun început de către Patriarhul Moscovei. Pe de o parte, Patriarhul rus, cunoscând personajul şi faptele lui eroico-erotice pe tărâmul pravoslaviei ruseşti de sorginte kaghebistă, a dorit să preîntâmpine orice reacţie negativă din partea clerului şi credincioşilor din Republica Moldova. S-a mers pe tactica faptului împlinit. Pe de altă parte, hirotonirea trebuia făcută cât mai departe de rudele de gradul I ale împricinatului. De ce? Pentru că, potrivit obiceiului străvechi din Biserica Ortodoxă, la hirotonirea oricărei feţe bisericeşti (diacon, preot, episcop) cel care conduce slujba hirotonirii trebuie să-i adreseze poporului prezent la slujbă cuvintele de recomandare a candidatului: Vrednic este! (Axios! sau Dignus est!) Iar poporul şi strana trebuie să răspundă fie cu Vrednic este!, fie cu Nevrednic este! (Axios! sau Anaxios!, Dignus est! sau Indignus est!). Şi pentru că nu există garanţia că soţia episcopului în cauză sau copiii lui şi alte rude apropiate, alţi credincioşi şi clerici care cunosc prea bine năravurile „Vulpii albastre” să răspundă: „Nevrednic este!, Anaxios! sau Indignus est!” s-a şi decis hirotonirea în mândra capitală, Moscova, cât mai departe de ochii şi urechile moldovenilor.

Prieten trup şi suflet cu Sangheli şi Pasat

În lumea politică, Ion Vulpe l-a avut ca mare prieten de suflet pe fostul premier Andrei Sangheli, care l-a înzestrat din averea statului cu o ditamai Tipografie din Orhei. S-a opus timp îndelungat folosirii alfabetului latin pentru limba română de la noi şi a tipărit, la tipografia de dar, mai multe cărţi de rugăciune cu litere ruseşti până recent. Pentru cine cunoaşte obiceiurile şi deprinderile unor reprezentanţi ai faunei politice de la noi, trebuie să mai precizăm că Vulpea albastră este mare preţuitoare şi iubitoare şi a celui mai ortodox dintre securişti, ca şi a celui mai securist dintre ortodocşi, Valeriu Pasat. E de bine, e de rău? Noi nu comentăm, ci ne rezumăm la a consemna.

Tipograf cu pornograf

Acest personaj căzut tronc la inima Patriarhului Kirill a fost implicat, cum spuneam mai sus, într-un mare sex-scandal, când a tipărit mai multe calendare pornografice şi alte tipărituri ruşinoase la aceeaşi tipografie „bisericească” dăruită de Sangheli. Presa de la Chişinău a scris acum câţiva ani despre acest sex-scandal dezlănţuit de Vulpea albastră, poreclită de unii, cu nedisimulată răutate, desigur, Tipograf Pornografovici sau Pornograf Tipografovici. O altă versiune a poreclei care circulă prin popor este cu Poligraf în loc de Tipograf şi cu Poligrafovici în loc de Tipografovici. Alegeţi fiecare versiunea care vă pare mai potrivită.

Ca să rămânem la temă, vom arăta că Madam Vulpe are o expresie preferată, pe care o repetă adesea, mijindu-şi ochii: „Nu mă bate, că mă gâdil şi nu te uita că-s cipileag!” Ce vrea să spună Madam Vulpe cu asta, ghiciţi şi dumneavoastră…

Piratul de la Orhei

O altă ispravă a tipografului de Orhei a fost aceea că a piratat, prin mijloace numai de el ştiute,   drepturile de autor ale Patriarhiei Române asupra cărţilor de cult elaborate, traduse şi diortosite cu binecuvântarea Sfântului, Marelui şi Îndreptătorului nostru Sinod de la Bucureşti. Tot pe ce a apucat să pună mâna tipograful respectiv, a şi văzut lumina tiparului la Orhei, cu binecuvântarea mitropolitului Vladimir şi cu „îngrijirea” „blagocinului” Vulpe. Unele dintre aceste cărţi au mai primit şi sponsorizări guvernamentale, de exemplu în timpul primului ministeriat al lui Vasile Tarlev, alt prieten şi binefăcător al său pe faţă şi mai de taină. Există şi o parte bună în această poveste, pentru că astfel, zeloşii şi ridicolii românofobi din Patriarhia Moscovei, de teapa arhiepiscopului Mark, nu vor mai putea contesta niciodată că românii din prizonieratul canonic moscovit slujesc exact după aceleaşi cărţi bisericeşti ca şi românii din toată lumea, făcând astfel dovada perfectă a unităţii lor de limbă şi de neam. Şi nimeni decât tipograficescul „blagocin” de Orhei nu a avut, fie şi pentru motive de bani şi afaceri, o contribuţie mai mare la vădirea unităţii de limbă şi de neam a tuturor românilor.

Hulitor şi prigonitor al Mitropoliei Basarabiei şi al Patriarhiei Române

Ion Vulpe s-a remarcat ca unul dintre cei mai înverşunaţi prigonitori ai Mitropoliei Basarabiei. Apropo, cel care l-a tuns în monahism, în ianuarie anul trecut, a fost nimeni altul decât episcopul Marchel Mihăiescu, un alt hulitor şi prigonitor al Mitropoliei Basarabiei. Ambii s-au remarcat în acest sens încă din august-septembrie 1992, când i-am văzut ca protagonişti în atacurile asupra episcopiei de Bălţi, conduse de vlădica Petru Păduraru, actual arhiepiscop al Chişinăului şi mitropolit al Basarabiei. Au ajuns deja la Chişinău rumorile ridicate de voci din sânul Patriarhiei Ruse că unul dintre subiectele discutate între patru ochi de către Vulpea albastră şi Patriarh a ţinut tocmai de Mitropolia Basarabiei şi de situaţia viitoare a mitropolitului Vladimir. În acest context pe masa Patriarhului rus a fost pusă, drept argument solid al lipsei de devotament a mitropolitului Vladimir faţă de Moscova, fotografia acestuia cu Înaltpreasfinţitul Mitropolit Petru Păduraru al Basarabiei şi Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Casian Crăciun al Dunării de Jos. Vulpe se află în cele mai strânse relaţii cu „mitropolia” stilistă de la Slătioara, din România, precum şi cu structurile ortodoxe româneşti ieşite de sub omoforul Patriarhiei Române (în special, cele din SUA şi Canada), cu care se află în contact permanent şi pe care le vizitează periodic.

Politică, politică, politică, de 3 ori politică!

În primele patru alineate ale Cuvântului său de îndrumare, Patriarhul rus a folosit de trei ori cuvântul politic/politică! Nu e de mirare în cazul Patriarhului Kirill, care este cunoscut ca unul dintre cei care regretă destrămarea URSS, comparând-o cu o tragedie planetară. Patriarhul a dat-o pe faţă chiar din a doua propoziţie: „Tu eşti chemat la slujirea arhipăstorească a poporului tău, în Patria ta, într-o situaţie politică complicată, care cere eforturi mari de contracarare a tendinţelor schismatice”! E, asta era! Se vede că l-a fript tare pe Patriarhul Kirill fotografia mitropolitului Vladimir alături de mitropolitul Petru! Oricât s-ar jura Patriarhia Moscovei că vrea împăcare şi conlucrare cu Patriarhia Română, ca pacea să se aştearnă între cele două mitropolii ortodoxe din Republica Moldova, tot politica rămâne preocuparea de căpătâi a Patriarhului rus şi tot reflexele imperiale îşi spun cuvântul mai presus de Evanghelie!

Despre graniţa Moscovei în Moldova

Ce poveţe i-a mai dat capul Bisericii ruse episcopului numit şi făcut tot de el şi pus sub jurământ faţă de Biserica Moscovei? Ascultaţi şi vă cruciţi! „Să stai permanent în ascultare faţă de Sfânta conducere bisericească şi în fraternitate solidară cu confraţii arhipăstori. Să fii fidel jurământului arhieresc. Să-ţi aduci aminte întotdeauna de necesitatea de a urma strict rânduiala canonică, de a păstra unitatea bisericească, care nu depinde de nici un fel de schimbări politice sau stihii din lumea aceasta”. „Biserica noastră, împreună cu poporul ei, a trecut prin multe încercări serioase la începutul secolului XX, care s-au soldat cu apariţia noilor ţări şi cu modificarea graniţelor de stat. Însă, mulţumită înaltei responsabilităţi bisericeşti şi susţinerii clerului şi mirenilor, unitatea pe care am păstrat-o constituie o confirmare experimentală a principiului organizării bisericeşti înrădăcinate în Tradiţie, potrivit căreia fruntariile canonice ale unei Biserici Locale nu sunt determinate doar de graniţele politice trecătoare. În conformitate cu aceste norme este organizată viaţa unor asemenea Patriarhii ca cele de Constantinopol, de Ierusalim, a Antiohiei şi a celei a Moscovei, precum şi a unui şir de alte Biserici Ortodoxe Locale”. Aici Patriarhia Română a fost omisă premeditat, întrucât, dacă ar fi fost invocată expres, faptul ar fi ruinat toată speculaţia sofistică moscovită legată de Mitropolia Basarabiei.

Care ţi-i Patria, care-ţi sunt vecinii?

Este interesant să urmărim firul gândului Patriarhului Kirill, care parcă i s-a adresat mitropolitului Vladimir: „Urmează ca tu să-ţi duci slujirea în Biserica Ortodoxă din Moldova, care constituie o parte organică şi inseparabilă a Patriarhiei Moscovei, pe un pământ cu o istorie creştină multiseculară. Nobleţea şi tăria credinţei poporului moldovenesc nu poate să nu ne trezească bucurie. Acest popor este înrădăcinat în mod tradiţional în Ortodoxie, vestit din vechime prin îmbinarea rezistenţei spirituale, a dragostei de Patrie şi a atitudinii binevoitoare faţă de vecinii săi.” Asta-i bună de tot! Patriarhul Moscovei are în vedere, când vorbeşte de Patrie,  „patria” sovietică, evident, şi se va vedea mai jos de ce. Iar când ne vorbeşte despre „vecinii” „poporului moldovenesc”, are în vedere şi cealaltă jumătate a Moldovei istorice, cu capitala la Iaşi, cu Putna lui Ştefan cel Mare şi tot ceea ce înseamnă Lumea Românească. Să vedem ce cuvinte înaripate şi-au mai luat zborul de pe buzele Patriarhului de la Moscova duminica trecută.

Referindu-se la „poporul moldovenesc”, Patriarhul Kirill spune: „Urmându-I lui Hristos pe calea împlinirii sfintelor Lui porunci, el a mers, sute şi sute de ani, umăr la umăr cu popoarele Rusiei ortodoxe. În cele mai diferite epoci istorice noi ne-am împărtăşit bucuriile şi amarul, ne-am ridicat împreună împotriva atentărilor la patrimoniul nostru comun şi am apărat împreună credinţa ortodoxă. Mult timp noi am fost un singur stat”.

Unitate cu Bielorusia şi Kazahstanul, dar în nici un caz cu Iaşiul, Bucureştiul, Suceava sau Putna

Încă puţin din gândirea şi rostirea celui care l-a binecuvântat şi decorat pe Igor Smirnov, ca „preşedinte al Republicii Moldoveneşti Nistrene”: „Poporul ortodox al Moldovei independente îşi păstrează unitatea cu popoarele frăţeşti ale Bielorusiei, Rusiei, Ucrainei şi ale altor ţări, părtaşe ale moştenirii spirituale a Sfintei Rusii, înfăptuind această unitate prin apartenenţa la o singură Biserică-Mamă”. Citind aceste rânduri te poţi întreba, la o adică: ce caută ambasadorul plenipotenţiar şi extraordinar al României la Chişinău, Marius Lazurca, cu rugăciunea şi spovedania sub omoforul acestei „singure Biserici-Mame”, care cultivă „dragostea de Patria” sovietică, care ar constitui „o parte organică şi inseparabilă a Patriarhiei Moscovei”, întrucât „mult timp noi am fost un singur stat”? Tot la o adică, este foarte interesant în ce termeni raportează Excelenţa Sa acasă această ultimă mişcare geospirituală a Moscovei pe harta noastră de suflet, pe trupul viu al Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, ca „parte organică şi inseparabilă” a Lumii Româneşti.

De la nicodimism la serapionism şi, apoi, la vulpism. Tot rusism şi imperialism

Răspunzând destul de politiceştilor poveţe ale Patriarhului Kirill, „Vulpe Ioann Vasilievici” a ţinut să precizeze, între altele: „Nu-mi preget slabele puteri pentru a urma pilduitoarele exemple de slujire bisericească pe care ni le-au arătat fericiţii în adormire mitropoliţi Nicodim (Rotov) şi Serapion (Fadeev)”. Precizăm, în context, că mitropolitul Nicodim Rotov a fost mulţi ani şef al Sectorului Relaţii Externe Bisericeşti, numit în funcţie la cererea oficială a KGB. Presa şi istoriografia rusă folosesc termenul de „nikodimşcina” (nicodimism) pentru a desemna cea de-a doua fază a „serghianismului” ca formă de aservire a Bisericii intereselor statului secular-politic de esenţă imperială. Iar mitropolitul Serapion Fadeev de Tula, fost de Chişinău, l-a precedat în scaun pe actualul mitropolit Vladimir. Termenul de „serapionism” are în continuare circulaţie în Republica Moldova pentru a desemna fenomene  deosebit de negative, printre care corupţia, desfrâul, luarea de mită, vinderea celor sfinte şi românofobia bisericească.

Mândria de „cetăţean al Sfintei Rusii”…

„Gândurile mele sunt îndreptate către minunata mea Patrie, care de aproape 200 de ani se salvează împreună cu mulţimea de popoare care alcătuiesc în sine acea Sfântă Rusie care nu există pe hartă, dar a cărei cetăţenie noi o purtăm cu mândrie. Asupra acestei identităţi atentează tatăl a toată dezbinarea şi a toată minciuna, vrăjmaşul neamului omenesc care vrea să împingă însăşi Biserica în prăpastia discordiei”, a mai spus vechiul soldat al interesului rusesc în cuvântul său de credinţă Moscovei.

De ce se grăbeşte Moscova?

V-aţi aşteptat la altceva? Eu, nu. Este clar ca bună ziua că Patriarhia de lângă Kremlin este consecventă în urmarea planurilor ei de dominaţie şi control spiritual în fostele state sovietice, printre care şi Republica Moldova. Decizia unilaterală şi voluntaristă a Moscovei de a numi un nou episcop peste capul moldovenilor de la răsărit de Prut arată că nu contează nici Statutul mitropoliei Chişinăului şi „a întregii Moldove”, nici acel capăt de hârtie numit „Tomosul de Independenţă”, nici voinţa poporului lui Dumnezeu, nici canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe universale, nici bunul-simţ, nici istoria autentică, nici Evanghelia lui Hristos. Totul este politică, geopolitică şi geospiritualitate vicleană, agresivă şi hrăpăreaţă. Dacă bătrânul tipăritor de calendare pornografice, a cărui hirotonire răposatul Patriarh Alexei al II-lea a respins-o în mod repetat pentru motive temeinice de moralitate, este acum lumina pe care Patriarhia Rusă o pune în sfeşnic, cu mâna Patriarhului Kirill, înseamnă că Moscova acţionează totuşi pripit şi în disperare de cauză.

Ce va urma?

Ce ar putea să urmeze? E simplu. Vor exista efecte adverse scopului scontat de Moscova. Un anumit număr de preoţi şi de parohii vor reveni la sânul Mitropoliei Basarabiei, nedorind să fie în comuniune cu un vlădică de felul lui „Poligraf Pornografovici”. Şi nu cred ca Moscova să găsească forţă de a-i convinge să rămână la pieptul ei. Mitropolia Basarabiei se va consolida numeric. Cu cât creşte numărul de episcopi nevrednici puşi în capul moldovenilor de Moscova, cu atât scade numărul de preoţi, credincioşi şi parohii care mai rămân sub oblăduire rusească.

Hiperinflaţie de episcopi moscoviţi în Moldova

Este de aşteptat o reacţie firească a Patriarhiei Române. În ultimele două decenii, hirotonia lui Nicodim (Ion) Vulpe este a 10-a hirotonie întru episcop special săvârşită pentru Republica Moldova. Cei 10 ierarhi au fost: Vladimir, Petru, Vichentie, Iustinian, Dorimedont, Anatolie, Marchel, Petru, Sava şi Nicodim. Fiecare dintre aceşti episcopi a fost văzut de Biserica Rusă ca ţăruş geopolitic, care să ţintuiască Republica Moldova în sfera de influenţă şi control a Moscovei. Din cei 10 astăzi au rămas doar 6. Dar Moscova nu se va opri aici. Într-un efort de „acupunctură geopolitică”, ea va împlânta şi alţi ţăruşi în trupul nostru, doar pentru a-şi atinge interesele. Toate aceste gesturi unilaterale ale Patriarhiei Ruse reclamă replici demne şi ferme ale Patriarhiei Române. Potrivit Dipticelor refăcute ale Bisericii Ortodoxe Române şi Statutului de organizare şi funcţionare a Mitropoliei Basarabiei, autonomă şi de stil vechi, cu reşedinţa în Chişinău, ar urma ca Sinodul Mitropoliei Basarabiei să fie format din mitropolit şi alţi 8 ierarhi. Hirotonirea acestora întârzie. Dar deciziile unilaterale ale Moscovei vor atrage în mod logic şi inevitabil după sine angajarea procedurilor canonice de alegere, de jos în sus, adică de pleroma Bisericii locale, a celor 8 ierarhi care să i se alăture Înaltpreasfinţitului Mitropolit şi Exarh Petru Păduraru. Iar călugării vrednici care vor veni să întregească sinodul Mitropoliei Basarabiei vor fi nu numai oameni de credinţă autentică, dar şi călugări cu multă carte şi bun-simţ creştinesc. Important este ca ei să nu fie tot oamenii Moscovei, luaţi dintre basarabeni şi strecuraţi tacit, pe uşa din spate, în curtea Patriarhiei Române.

Unde dai şi unde crapă!

Păcat că expresia românească „unde dai şi unde crapă!” nu are echivalent exact în limba rusă. Şi păcat că Patriarhul Kirill nu cunoaşte limba română. Ar fi fost frumos ca Preafericirea Sa, dotat cu diverse talente, să-şi însuşească sensul deplin al expresiei. Ar fi fost un exemplu bun de mai bună cunoaştere a celor pe care el îi păstoreşte fără să-i fi întrebat dacă vor ei sau nu să fie păstoriţi de el. Desigur, ambasadorul României la Chişinău, ca unul care şi-a băgat singur şi de bună voie capul sub omofor rusesc, face notă distinctă şi, pe cale de consecinţă, se exclude. Excelenţa Sa, ca fidel voluntar al Patriarhiei Ruse originar din România, cunoaşte expresia şi, dacă tot transpiră de ani grei să deprindă frumuseţile limbii ruse, poate i-o traduce, mai bine decât noi, Patriarhului său din preajma Kremlinului.


Drumul realist al Republicii Moldova este cel spre Tratatul de Asociere la UE

Decembrie 24, 2010

Vlad Cubreacov în discuţie cu domnul prof. Dr. Iulian Chifu, analist de politică externă, director al Centrului pentru Prevenirea Conflictelor şi Early Warning, Bucureşti

– Domnule profesor, suntem aproape de finele anului 2010. Cum aţi caracteriza anul care se încheie din punct de vedere al marilor evenimente politice cu impact asupra regiunii Europei de sud-est în care se situează România şi Republica Moldova?

– Este o perioadă de instabilitate cronică, de schimbări tectonice ale situaţiei internaţionale. Este un an greu. Cu măsuri nepopulare, unele de-a dreptul ilogice, cu costuri majore pentru lumea politică în general şi cu reconsiderări ale situaţiei raportului instituţional, dar chiar al relaţiei dintre realism, politicianism, populism, naţionalism şi xenofobie calificată şi pragmatism, respectiv o căutare nouă a meritocraţiei şi reîntoarcerea spre elitele naţionale, capabile să mişte lucrurile pe un trend pozitiv şi să recreeze încrederea oamenilor. Incertitudinea, pe alocuri haosul, fenomene imprevizibile apar peste tot şi credinţa mea este că trebuie să ne obişnuim din ce în ce mai mult să trăim cu această realitate, pentru că lumea contemporană şi resursele epuizate ale dimensiunilor politice nu ne pot oferi altceva, iar credinţa a fost abandonată de marea majoritate a populaţiei – mă refer la credinţa profundă, nu la rituri şi formalisme superficiale.

Patru probleme majore

– Care dintre evenimentele anului 2010 consideraţi că marchează pentru o perspectivă medie şi îndelungată de timp mersul lucrurilor în zona noastră, dar şi în spaţiul mai larg al regiunii extinse a Mării Negre?

– Avem, în momentul de faţă, o perioadă de reflecţie în privinţa marilor teme ale regiunii care pornesc de la regândirea rolului şi formulelor de evoluţie ale instituţiilor europene şi euroatlantice – NATO a făcut deja reflecţia şi a ieşit cu bine din confruntarea cu istoria, în timp ce UE îşi joacă câteva cărţi mari privind supravieţuirea instituţiilor sale aşa cum le ştim, cu efecte majore de decredibilizare, ierarhizare a statelor şi blocaje ale consensului, în contextul tentativelor de salvare a monedei Euro, a căror perspective se vor stabili anul viitor. În al doilea rând, se evaluează gestionarea Rusiei, un stat asertiv, agresiv în mişcări, în revenire de formă şi cu tendinţe revizioniste asumate public. În al treilea rând, se vorbeşte despre modul de abordare mai departe a „noilor democraţii”, respectiv a statelor ieşite din regimuri dictatoriale şi comuniste şi eliberate, după ce şi-au găsit independenţa, care trebuie consolidată, alături de suveranitatea reală şi neatârnarea de fostele metropole – imperiale, federale sau coloniale – şi de integritatea teritorială în graniţele recunoscute internaţional. În al patrulea rând, se discută substanţial gradul de implicare al SUA în regiune. Peste toate, schimbările majore ce au loc după războiul ruso-georgian şi criza economică globală, mai nou criza datoriilor suverane din Europa, împing dezbaterea spre a stabili dacă vorbim despre schimbări de nuanţă, de etapă, adaptări ale sistemului internaţional sau deja e vorba despre o schimbare a însăşi naturii Relaţiilor Internaţionale. Sunt probleme ce preocupă toate minţile serioase ale lumii şi de aceea am adus în prim-plan reflecţia asupra acestor teme în regiune pentru a determina reflecţia şi în rândul elitelor statelor regiunii, dar mai ales reacţii ale autorităţilor la aceste schimbări şi bune practici ce pot fi oferite potrivit particularităţilor fiecărui actor din regiune.

– Reuniunea OSCE de anul acesta, de la Astana, nu a adus nici un progres pentru Republica Moldova, în ceea ce priveşte soluţionarea diferendului moldo-rus din Transnistria. Ce şanse credeţi că ar avea o soluţionare justă a acestui diferend de acum încolo?

– Nu se pune problema unei soluţii pe termen scurt sau mediu decât dacă vrem consfinţirea unei realităţi ce este impusă de la început, inacceptabilă pentru nici un stat serios, cu atât mai mult aici, la marginea Europei. Este un spaţiu de confruntare, de rivalitate geopolitică, tentativele şi deschiderile în sensul soluţionării fiind deja depăşite. Orice încercare de a tulbura astăzi liniile de dezvoltare existente, mergând de la relansarea discuţiilor în mecanismul 5+2. În relaţiile bilaterale dintre Chişinău şi Tiraspol, în formulele de construcţie a încrederii poate duce la un dezastru total, respectiv la o soluţie proastă a situaţiei care să înglobeze în interior contradicţii şi mai puternice şi sâmburii viitoarelor conflicte. Schimbările din regiune, revizionismul Rusiei, subordonarea asumată de către Ucraina faţă de interesele Moscovei în regiune, eventuala schimbare de Guvern sau de orientare la Chişinău pot duce la costuri majore pentru situaţia din regiune.

Transnistria, testul de europenitate al Rusiei

– După cum cunoaştem, Republica Moldova şi regiunea ei de răsărit, Transnistria, au făcut obiectul discuţiei cu ocazia Întrevederii franco-ruso-germane, de la Deauville, dintre preşedinţii Sarkozy şi Medvedev şi cancelarul Merkel. Ce impact practic ar putea avea înţelegerile la care au ajuns cei trei lideri privind situaţia din Republica Moldova.

– A fost o anumită deschidere după summitul Merkel-Medvedev-Sarkozy, o tentativă de a propune Moscovei să realizeze angajamentele de resetare a relaţiilor promise, iar acest lucru să se realizeze în Transnistria. Din păcate, textul şi propunerile Moscovei ce au urmat au fost complet inacceptabile pentru UE şi pentru situaţia din regiune, nu au dovedit decât continuarea unei politici de scindare a unităţii statelor europene şi de sfidare a bunului-simţ politic, a logicii şi credibilităţii actorilor regiunii. Rezultatul a fost unul în care Rusia a reiterat acuzaţii inacceptabile la adresa unui stat european şi aceeaşi propagandă depăşită privind românizarea, contestarea frontierelor sau instabilitatea supravieţuirii statului Republica Moldova, motiv pentru care s-a demonstrat neseriozitatea demersului. Mai mult, apariţia publică a datelor privind amplasarea de către Moscova a arsenalelor de rachete nucleare cu rază mică de acţiune în timp ce se discuta dezarmarea nucleară şi opţiunea de zero arme nucleare în lume, sau accesul major la resursele de informaţii ale SUA prin reţele de spionaj acoperite în plină resetare a relaţiilor ruso-americane, pentru ca ulterior unii dintre spionii expuşi să devină vedete de pictorial şi să se lanseze în viaţa politică, continua sfidare a unui stat european, Marea Britanie, în care Rusia şi-a permis să lanseze operaţiuni de ucidere a unor ofiţeri refugiaţi cu material nuclear, expunând un mare număr de civili şi apoi recompensând pe ofiţerul responsabil de operaţiune, căutat la nivel internaţional, printr-un fotoliu în Duma de Stat, pe listele Partidului premierului Putin, toate acestea arată consecvenţa în bătaie de joc la adresa lumii întregi şi lipsa oricărei dorinţe de a deschide porţile şi asuma un dialog real din partea Rusiei cu restul lumii.

– Franţa şi Germania au acceptat discutarea aşa-numitului plan Medvedev pentru o structură de securitate pan-europeană. Pe cât de reale consideraţi că ar fi şansele ca un asemenea plan să fie pus în aplicare?

– O asemenea situaţie este exclusă. Singurul lucru admis este discutarea propunerii, iar singurul loc unde această discuţie se poate produce este OSCE, organism depozitar al angajamentelor de securitate europene. Mai mult, lucrurile sunt clare şi au fost stabilite la summitul NATO de la Lisabona. Rusia trebuie să demonstreze că vorbele sale sunt dublate şi de fapte, nu sunt doar manifestări ale propagandei, şi că respectă regulile existente înaintea trecerii la evaluarea unor noi reguli. Acordurile de la Helsinki din 1975 au necesitat 10 ani de negocieri anterioare, or, astăzi avem timp să reluăm un asemenea proces? Şi de ce? Pentru un actor revizionist al sistemului, nemulţumit de locul rezervat pe care şi l-a asumat? Ce facem cu regulile existente, cu angajamentele pe care le avem pe masă? Facem tabula rasa, revenim la zero şi pornim negocieri (ce se întâmplă între timp cu Europa), menţinem situaţia existentă cramponându-ne de statu-quo cu riscul irelevanţei sau încercăm serios o discuţie şi acceptarea unor poziţii legitime, cu condiţia respectării tuturor aranjamentelor existente – în primul rând integritatea Georgiei, acordul de încetare a focului girat de Franţa şi respectarea regulilor existente şi a angajamentelor existente? Căci nu poţi semna nici un acord cu un partener care nu respectă angajamentele deja asumate. Cum, altfel, le va respecta pe cele viitoare?

Propunerile domnului Medvedev nu au de a face cu securitatea, nici cu apărarea comună

– Planul Medvedev trebuie privit ca o alternativă la proiectele de securitate ale NATO? Mă refer aici şi la scutul american antirachetă, a cărei instalare în România ar fi preconizată pentru anul 2015.

– Proiectul grupului Valdai, al lui Serghei Karaganov, preluat sub forma propunerilor pentru securitatea în Europa de Dmitri Medvedev, nu au de a face cu acţiunea şi regulile apărării comune propuse de alianţa politico-militară nord-atlantică, cea care-şi rezervă, potrivit Conceptului Strategic adoptat la Lisabona, la sfârşit de noiembrie, dreptul de a apăra statele, cetăţenii şi teritoriile statelor membre cu orice mijloace, inclusiv cu cele nucleare, atât timp cât există arma nucleară în lume. Scutul antirachetă a făcut saltul de la apărarea trupelor şi comandamentelor NATO la apărarea teritoriilor statelor membre şi a cetăţenilor împotriva atacurilor cu rachete, cooperarea cu Federaţia Rusă fiind acceptată de către Alianţă la nivelul schimbului de informaţii. Nu e însă posibil, cum doreşte Moscova, să participe la toate fazele montării sistemului pentru că asta ar însemna furt de tehnologie sau transfer consfinţit de tehnologie militară. Nu poate avea nici drept de veto pe locul de amplasare al sistemului – cu atât mai mult cu cât SUA a modificat deja, la cererea Moscovei, sistemul, pentru a nu avea capabilităţi explozive şi a nu putea fi utilizată ofensiv, ci doar defensiv, fără încărcătură explozivă cu acţiune prin pulverizarea ţintei la impact din energia cinetică şi viteza interceptorilor. Nici asumarea de către Rusia a unui drept de veto la lansarea unei contra-rachete nu e posibilă, odată ce această decizie trebuie luată în secunde şi cel mult minute, când o rachetă se îndreaptă spre teritoriul aliat, nu după întrunirea Consiliului NATO-Rusia şi parlamentări de oportunitate. Nici varianta asumării de către Rusia a responsabilităţilor pe o parte a spaţiului Aliat sau al partenerilor nu e posibilă din cauza principiului indivizibilităţii apărării NATO. Propunerile domnului Medvedev nu au de a face cu securitatea, nici cu apărarea comună, şi sunt apanajul OSCE, iar elementele concrete de preocupare pot fi discutate în cadrul Consiliului NATO-Rusia, aşa cum NU a făcut-o Rusia înainte să invadeze Georgia, la 8 august 2008, dacă avea vreo îngrijorare.

Drumul realist al Republicii Moldova este cel spre Tratatul de Asociere la UE

– Anul acesta oficiali de la Chişinău şi de la Bucureşti au reluat ideea ca Republica Moldova să fie inclusă în pachetul Balcanilor Occidentali pentru aderarea la Uniunea Europeană. Ţinând cont de evoluţiile din regiune şi de semnalele transmise de Bruxelles, consideraţi că Republica Moldova are vreo şansă cât de cât reală să fie acceptată în acest pachet?

– Personal nu consider o ţintă această idee. Ea ascunde însă o aspiraţie reală, respectiv dobândirea de către Republica Moldova a unui angajament de tip Salonic pentru ţările Balcanilor Occidentali, că vor fi admişi în UE, sau de tip Summitul NATO de la Bucureşti pentru Georgia şi Ucraina, dacă vreţi. Aceasta este ţinta Chişinăului, nu o ipotetică alăturare unor state din Balcanii de Vest cu mari probleme, unele dintre ele cu şanse infime de a le rezolva prea repede. Drumul realist este cel spre Tratatul de Asociere, pe care Republica Moldova îl va putea accesa în 2 ani şi jumătate-3, după concretizarea liberalizării vizelor şi a acordului întărit şi comprehensiv de comerţ liber. Totul depinde însă de o continuitate a politicilor şi orientărilor la Chişinău, de menţinerea ritmului reformelor şi de un guvern coerent, capabil să realizeze aceste reforme. În plus, Partidul Comuniştilor nu trebuie să fie parte a guvernării şi trebuie să asigure succesiunea, să se reformeze şi să se transforme din formaţiunea anacronică de astăzi într-un partid european frecventabil. Are nevoie de un mandat în opoziţie pentru acest lucru. Schimbări importante trebuie să facă şi alte formaţiuni politice pentru a deveni partide construite realist, pe reguli de reprezentare, nu partide de lideri, partide proprietatea unor oligarhi sau manevrate de oligarhi, nici partide unipersonale, în care totul depinde de voinţa tătucului de partid. Mai mult, trebuie dovezi clare că drumul european este ireversibil pentru a valorifica o fereastră de oportunitate reală pe care încă o are Republica Moldova, singurul stat din Parteneriatul Estic capabil să prindă acest ultim vagon al ultimului tren pentru multă vreme spre Occident.

Rusia are mari probleme, dar e prea demnă, într-un sens negativ, pentru a-şi accepta slăbiciunile

– După cum se ştie, un val de violenţe etnice a fost declanşat, la 11 decembrie, la Moscova şi Sankt Petersburg şi s-a extins în multe dintre marile oraşe şi regiunile Federaţiei Ruse. Liderul spiritual rus, patriarhul Kirill Gundiaev, a avertizat asupra posibilităţii destrămării Federaţiei Ruse pe criterii etnice, vorbind despre „ciocnirea radicalismelor etnice” din această ţară. Care sunt, în opinia dumneavoastră, cauzele acestui tip de evoluţii interne din marea federaţie de la răsărit şi ce pronosticuri s-ar putea face în legătură cu acest subiect?

– Este o lume contradictorie, cu multe probleme structurale pendinte şi neabordate la timp, eventual ascunse sub faldurile propagandistice, populiste şi de agresivitate pe care le emană actuala conducere. În fapt oricine poate spune că Moscova a pierdut Nordul Caucazului, că nu are mijloace şi instrumente să calmeze situaţia, că forţa militară, coruperea liderilor prin cumpărare cu bugete deblocate la nivel federal şi tolerarea abuzurilor liderilor locali nu mai dă rezultate. Şi în Asia Centrală, pătrunderea radicalismelor islamice riscă să arunce în aer stabilitatea. Rusia are mari probleme, dar e prea demnă, într-un sens negativ, pentru a-şi accepta slăbiciunile şi a solicita sprijin internaţional, eventual a asculta soluţiile altor state. Exacerbarea puterii, dorinţa de a acoperi sub preşul fanfaronadei cu olimpiada de la Soci şi Campionatul Mondial de Fotbal nişte realităţi dezastruoase nu ajută nici conducerea Rusiei pe termen mediu şi lung, nu satisface nici elitele şi leadershipul rus, sătui de spoială şi conştienţi de problemele pe care stă Federaţia. Cred că Federaţia Rusă trebuie să realizeze că pentru a-şi soluţiona problemele are nevoie de stabilitate şi un guvern credibil în Sudul Caucazului şi că o Georgie puternică, în deplin control al teritoriului său naţional, este un partener extrem de important în această întreprindere, spre deosebire de teritorii necontrolate, pline de luptători voluntari de toate formaţiile şi avizi să-şi procure mijloacele prin violenţă, cum sunt cei de la Suhumi şi Ţhinvali sau din republicile nord-caucaziene.

Rusia nu ştie să abordeze România (sau nu vrea) plecând de la demersuri simbolice cu relevanţă majoră

– Să trecem la alt subiect important. Ce comentarii s-ar putea face în legătură cu nivelul actual al relaţiilor ruso-române?

– Cele două părţi se ignoră, nu au neapărată nevoie una de alta, iar Rusia nu ştie să abordeze România (sau nu vrea) plecând de la demersuri simbolice cu relevanţă majoră precum scuzele pentru Ribbentrop-Molotov, pentru raptul Basarabiei sau deportările de cetăţeni români în Siberia, pentru toate suferinţele aduse poporului român prin decimarea elitelor sale şi implementarea forţată a comunismului, pentru furtul tezaurului şi pentru alte vicisitudini istorice. Numai o declaraţie clară a unui oficial rus de rang înalt, dublată de retrocedarea măcar a actelor Tezaurului, cu valoare istorică, ar juca un rol mult mai mare în detensionarea relaţiilor reciproce, aşa cum a făcut-o Rusia prin recunoaşterea masacrului de la Katyn împotriva Poloniei şi scuzele aferente, simbolice, dar relevante în relaţiile civilizate, moderne ale unor state. Gesturi neprieteneşti, turnătorii ieftine sau ameţirea unor parteneri din UE sau a unor aliaţi din NATO ai României nu are cum să ajute. România este conştientă de poziţia sa, nu revendică nimic de la nimeni, ajută acolo unde poate, este consecventă cu realitatea din teren şi frontierele existente, îşi asumă şi ruperea poporului său în două state, dar îşi doreşte o sincronicitate a dezvoltării celor două state şi a Ucrainei în sens european şi respinge orice tentativă de reînviere a teoriilor revizioniste, propagandistice staliniste de existenţă a unui popor moldovenesc şi a unei limbi moldoveneşti diferite de poporul român şi de limba română. Recunoaşterea acestei realităţi deschide larg calea cooperării cu Rusia pe bazele respectului reciproc şi a intereselor României. România îşi cunoaşte limitele, nu încearcă un excepţionalism politic sau gesturi reprobabile, traversează criza cu greu, respectând regulile europene ale limitării deficitului bugetar, pe seama cetăţenilor săi şi a austerităţii, dar nu face rabat de la ideile şi convingerile sale, de la angajamentele sale, inclusiv de ajutorare a Republicii Moldova, de furnizare a ajutorului pentru dezvoltare Chişinăului, Belgradului şi Tbilisiului.

Între Bucureşti şi Kiev nu există probleme ce să nu fi intrat într-un mecanism multilateral, european, de rezolvare

– Un vecin important al României şi al Republicii Moldova este Ucraina. Odată cu schimbarea conducerii de la Kiev şi adoptarea unor noi priorităţi de politică internă şi externă de către vecinul nostru din răsărit, care ar fi punctele problematice în raporturile noastre cu acest vecin?

– Astăzi câteva din punctele de divergenţă par a se afla pe un trend pozitiv, de depăşire a acestor realităţi. Ucraina a avut probleme în gestionarea şi stabilirea poziţiilor sale, chiar în această perioadă încearcă să evalueze relaţia sa la Vest, cu România şi Republica Moldova. România a salutat solicitarea preşedintelui Ianukovici către staff-ul său din Consiliul de Securitate naţională, dar mai ales discuţiile bilaterale la nivel de miniştri de Externe între cele două ţări, de la Astana, şi viitoarea vizită a ministrului de Externe ucrainean la Bucureşti, la începutul anului 2011. Astăzi nu există între Bucureşti şi Kiev probleme ce să nu fi intrat într-un mecanism multilateral, european, de rezolvare, chiar dacă se aşteaptă răspunsuri şi decizii la majoritatea acestor subiecte. După pronunţarea Curţii de la Haga privind delimitarea zonelor economice exclusive, ambele părţi au putut trece la exploatarea resurselor din regiune, lucru imposibil după al doilea război mondial. În ciuda modificărilor de orientare şi de trend de la Kiev, România respectă opţiunile vecinului său şi face observaţiile necesare în format bilateral sau multilateral, european, pe canale diplomatice, fără a se aventura în tirade publice, fapt care, cred eu, este de apreciat la Kiev şi constituie o premisă solidă pentru dezvoltarea relaţiilor şi soluţionarea tuturor punctelor de divergenţă, de la canalul Bâstroe – intrat în mecanismul Convenţiei de la Espoo – la situaţia minorităţilor – pe baza reciprocităţii şi a regulilor europene – problema Krivoi Rog (pe baza înnoirii acordului de protecţie reciprocă a investiţiilor în format european) sau problema semnării tratatului de mic trafic de frontieră (pe baza regulilor europene şi cu respectarea nevoilor tehnice de satisfacere a populaţiei vizată de acord, la nivelul unui număr suficient de consulate aflate la distanţă acceptabilă de domiciliul solicitanţilor).

România va susţine mersul european al Republicii Moldova

– Să venim mai aproape. Raporturile dintre Chişinău şi Bucureşti fac obiectul unei preocupări sporite în cele două state ale noastre. Ce ne lipseşte acum pentru a putea considera că relaţiile dintre cele două capitale sunt înfloritoare?

– Cred că suntem într-o perioadă în care relaţiile sunt înfloritoare ca niciodată. Stabilitatea de un mandat întreg şi renunţarea la perioade succesive electorale, menţinerea sustenabilităţii orientării europene şi a sensului şi ritmului reformelor şi renunţarea de către anumiţi politicieni, a mass-media asociate unor forţe politice şi unor instrumente de propagandă la retorica antiromânească şi acceptarea realităţii similitudinii români-moldoveni este pasul esenţial pentru închiderea completă a oricărui contencios. Cu toată părerea de rău a unei eventuale schimbări de orientare, România va susţine mersul european al Republicii Moldova, chiar dacă politicienii vor ignora voinţa alegătorilor şi vor opta pentru o altă orientare şi o amânare a reformelor, cu pierderea inclusiv a şanselor apropierii de UE.

– Ce proiecte comune ar fi prioritare pe agenda bilaterală pentru strângerea acestor raporturi şi aducerea la un punct maxim al lor, astfel încât să putem culege tot mai multe roade ale acestora?

– Cred că proiectele necesare au fost enunţate şi lansate deja, trebuie să se concretizeze odată cu stabilirea puterii politice la Chişinău. De la proiectele cu finanţare românească în zonele rurale, la cele de investiţii în infrastructură, interconectarea reţelelor energetice şi preluarea acquis-ului european şi procedarea la reformele necesare, toate sunt proiecte majore ce trebuie realizate în viitorul mandat, concomitent cu paşii Republicii Moldova spre libera circulaţie, comerţ liber cu UE şi statutul de stat asociat la Uniune.

Fără a fi perfectă, România este un stat european partener de echipă

– Cum se înscrie ca atare şi cum este privită astăzi România în peisajul european? Ce s-ar putea spune despre succesele sau insuccesele politice ale Bucureştiului în 2010? Care dintre aceste realizări şi eşecuri sunt de mâna întâi?

– România îşi urmează neabătut drumul spre integrarea europeană, cu sincopele şi dificultăţile pe care le dau situaţia crizei, situaţia politică internă în unele state europene partenere, efectul creşterii naţionalismului, xenofobiei şi populismelor europene ce antrenează un număr de lideri să sacrifice temele europene şi partenerii europeni pe altarul pragmatismului electoral intern. Fără a fi perfectă, România este un stat european partener de echipă, deşi suferă de problemele instituţionale europene, de prima criză ce loveşte Europa unită şi tulbură Euro, care face ca aceleaşi două state ce au respins Tratatul Constituţional acum câţiva ani (din raţiuni interne domestice) să încerce şi astăzi exportul de costuri ale proastei gestiuni interne către parteneri externi europeni sau către Uniunea Europeană ca întreg. Aceste dureri de creştere vor trece, probabil, şi, fie vom avea o altă Uniune Europeană, fie aceasta va reuşi să-şi asume propriile slăbiciuni şi să disciplineze şi statele mari şi puternice în a respecta tratatele şi angajamentele pe care şi le-au luat şi pe care le-au semnat. Realizarea majoră este intrarea în normalitate şi asumarea situaţiei reale interne, munca susţinută pentru a recupera diferenţele, cu sudoarea şi munca tuturor cetăţenilor – şi inabilităţi vizibile ale lidershipului politic aflat la guvernare – dar fără a revendica ce nu-i aparţine sau a nega propriile slăbiciuni. Eşecul major este inabilitatea de a oferi României un Guvern cu susţinere largă şi care să le redea românilor speranţa.

În Republica Moldova totul depinde de înţelepciunea liderilor politici

– În încheiere, cum apreciaţi că va fi anul politic şi geopolitic 2011 pentru Republica Moldova?

Decizia sfârşitului de an, a Guvernului şi a orientării este cea determinantă pentru următorul an sau următorii ani, cu un risc major de cădere în băltire, lipsă de realizări şi administraţie vetustă, cu suferinţe majore pe care le-ar putea impune propriei populaţii în mod inutil. Totul depinde de înţelepciunea liderilor politici şi a reprezentanţilor din Parlament care au posibilitatea abandonării unor decizii proaste în favoarea unei majorităţi proeuropene clare, chiar dincolo de liniile de demarcare partinică. Să sperăm că sfintele sărbători şi Crăciunul le vor da politicienilor şi parlamentarilor de la Chişinău mintea cea de pe urmă pentru a prinde ultimul firicel de fantă de oportunitate pentru Republica Moldova pentru a evita prăbuşirea în stabilitatea şi nemişcarea anacronică a unui regim fără orizont.

– Domnule profesor, vă mulţumim.


CEDO: interzicerea avorturilor nu încalcă drepturile omului şi se bazează pe valorile morale profunde ale poporului irlandez

Decembrie 23, 2010
Adepţii protejării vieţii umane de la concepere până la moartea naturală au repurtat săptămâna trecută o mare victorie la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Invitată să se pronunţe asupra compatibilităţii interzicerii avorturilor de către Irlanda cu dreptul la o viaţă privată şi familială (articolul 8 al Convenţiei Europene), Marea Cameră a CEDO a adoptat o decizie nuanţată.

Examinând două cazuri, în care viaţa mamelor nu era periclitată în mod direct, judecătorii Curţii de la Strasbourg au apreciat, în şedinţa din 16 decembrie 2010, cu 11 voturi pro faţă de 6 voturi contra, că interdicţia legală de a avorta nu aduce niciun fel de atingere drepturilor omului.

Marea Cameră a CEDO a estimat: „consensul observat printre statele membre ale Consiliului Europei nu reduce de o manieră hotărâtoare ampla marjă de apreciere de care se bucură statul irlandez în această privinţă. Curtea aminteşte că ea a admis într-un dosar precedent („Vo contra Franţei”) că problema de a şti în ce moment începe viaţa ţine de marja de apreciere a statelor. Dat fiind că nu există niciun fel de consens european asupra definiţiilor ştiinţifică şi jurnalistică a începutului vieţii şi că drepturile revendicate în numele fătului şi cele ale viitoarei mame sunt indestructibil legate, marja de apreciere a unui stat privind chestiunea începutului vieţii implică în mod necesar o marjă de apreciere de o amploare similară în cazul modului de a asigura un echilibru între drepturile fătului şi drepturile concurente ale femeii însărcinate.

După analizarea acestei marje de apreciere şi a faptului că primele două petiţionare au avut posibilitatea să meargă peste hotare pentru a avorta şi posibilitatea de a obţine în acest sens, în Irlanda, îngrijiri medicale adecvate, şi a faptului că interzicerea avortului în Irlanda pentru raţiuni de sănătate şi de bunăstare se bazează pe valorile morale profunde ale poporului irlandez cu privire la dreptul la viaţă al copilului care urmează a se naşte, Curtea concluzionează că interzicerea contestată a stabilit un echilibru just între dreptul primei şi al celei de a doua petiţionare la respectarea vieţii lor private şi drepturile invocate în numele copiilor care urmau a se naşte.

Astfel, articolul 8 al Convenţiei nu a fost violat în cazul primei şi al celei de a doua petiţionare”.

Totodată, pronunţându-se asupra unui al treilea caz, al unei mame afectate de cancer, judecătorii CEDO au considerat, cu unanimitate de voturi, că Irlanda se face vinovată de încălcarea drepturilor petiţionarei garantate de articolul 8 al Convenţiei Europene (dreptul la o viaţă privată şi familială). CEDO a obligat Irlanda să-i achite celei de a treia petiţionare o despăgubire morală în valoare de 15 000 de euro.

În Irlanda avortul este interzis, iar practicarea lui este incriminată penal, în conformitate cu articolul 58 al Legii privind infracţiunile contra persoanei, din 1861 (Offences against the Person Act 1861), în vigoare până în prezent. Articolul 58 al legii respective prevede că orice femeie însărcinată sau orice terţă persoană care întreprinde acţiuni ilicite în vederea provocării unei naşteri false (avort) se face vinovată de o crimă pedepsită cu închisoarea pe viaţă.

Constituţia Irlandei interzice în mod expres avorturile, dar le autorizează, începând cu anul 1983, cu titlu de excepţie, doar în cazul în care viaţa mamei este pusă nemijlocit în pericol. Articolul 40.3.3 al Constituţiei irlandeze recunoaşte dreptul la viaţă al copilului şi dreptul lui de a se naşte, ţinând cont, în egală măsură de dreptul la viaţă al mamei. În acelaşi timp, această normă constituţională nu a fost transpusă în vreo lege internă, astfel încât amendamentul constituţional aprobat în 1983 să devină aplicabil.

Din completul de 17 judecători ai CEDO a făcut parte şi judecătorul din partea Republicii Moldova, Mihai Poalelungi, însă acesta, împreună cu alţi cinci judecători, a formulat o opinie disidentă care a fost anexată la Decizia Curţii.

Judecătorul din partea României, Corneliu Bîrsan, a făcut parte din grupul majoritar al celor 11 judecători cu votul cărora Decizia Curţii a fost adoptată.

Decizia CEDO pronunţată la 16 decembrie 2010 în dosarul „A, B şi C contra Irlandei” (plângerea nr. 25579/05) este definitivă, constituie un precedent răsunător şi va avea un impact major asupra legislaţiilor naţionale din cele 47 de state membre ale Consiliului Europei, precum şi asupra jurisprudenţei instanţelor din aceste ţări.

Avortul este interzis prin lege în 3 state membre ale Uniunii Europene (Irlanda, Malta şi Polonia), precum şi în 2 microstate europene care nu fac parte din UE, dar sunt membre ale Consiliului Europei (Andora şi San Marino). România se situează pe locul III în Europa şi pe primele locuri pe glob în ceea ce priveşte rata avorturilor la mia de femei fertile, fiind depăşită de state ca Vietnam sau Cuba. În Republica Moldova rata avorturilor este de două ori mai mică decât în România. Printre statele lumii cu cel mai mic număr de avorturi se situează Bangladeşul, Irlanda, Belgia, Spania, Elveţia, Olanda şi Tunisia.


Ciocnirea radicalismelor etnice clatină Rusia

Decembrie 18, 2010
Patriarhul Kirill avertizează asupra pericolului destrămării Rusiei pe criterii etnice 

Suntem deja obişnuiţi ca întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse să ne fericească, din când în când, cu discursuri, intervenţii sau cuvântări cu caracter nu tocmai religios, la limita dintre acesta şi politic. Un nou asemenea prilej ni s-a oferit zilele acestea.

Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, Kirill, a adresat marţi, 14 decembrie, un apel special autorităţilor şi opiniei publice din Federaţia Rusă prin care avertizează asupra faptului că ţara sa este vulnerabilă în faţa pericolului etnic şi că s-ar putea destrăma, aşa cum doresc unii, dacă nu vor fi luate măsuri corespunzătoare. Apelul Patriarhului Kirill este intitulat sugestiv – „Trebuie create condiţii insuportabile pentru activitatea oricăror grupări radicale” – şi vine ca urmare a dezordinilor de săptămâna trecută din Piaţa Manejnaia din Moscova, soldate cu zeci de răniţi. Acest Apel este singular în felul său după căderea URSS, iar tonalitatea lui şi termenii cu care operează sunt atât de asemănătoare cu cele din discursul public al ierarhilor ruşi din perioada destrămării URSS.

Pentru că este vorba despre Federaţia Rusă, de liderul ei spiritual şi de alcătuirea etnică a corpului social din această ţară, vom arăta doar, pentru cei care, posibil, nu sunt pe deplin edificaţi asupra realităţilor etnice din federaţie, care este arhitectura etnică a acestui stat.

Aşadar, Federaţia Rusă este constituită din 83 de entităţi federale, dintre care 21 sunt republici naţionale, 9 sunt ţinuturi cu populaţie etnică amestecată, 1 este regiune autonomă etnică (evreiască), 4 sunt districte autonome etnice, 46 sunt simple regiuni cu populaţie preponderent rusă şi 2 sunt oraşe de subordonare federală (Moscova şi Sankt Petersburg).

Dar să vedem totuşi mai întâi, ce anume a spus Patriarhul Kirill în Apelul său din 14 decembrie, difuzat în aceeaşi zi de către Serviciul de presă al Patriarhiei Ruse.

„Ceea ce s-a întâmplat în Piaţa Manejnaia a relevat, în opinia mea, trei probleme”, a arătat capul Bisericii Ruse. „Prima problemă este cea a huliganismului, a celui mai elementar huliganism, când omul nu este în stare să-şi stăpânească emoţiile, când el începe să distrugă tot ce găseşte în jurul său, când sare la bătaie. Adesea acest huliganism este însoţit de consumul de băuturi spirtoase şi droguri. Ei bine, cu huliganismul trebuie să ne clarificăm cum se cuvine, să instalăm ordinea. Dacă oamenii nu sunt receptivi la apeluri, atunci trebuie să recurgem la folosirea puterii”, a punctat Patriarhul.

URSS s-a destrămat pe motive etnice

Dorind să sublinieze prezenţa factorului şi scopurilor politice în producerea violenţelor etnice de la Moscova, şeful Patriarhiei Ruse a continuat: „A doua problemă, care se prezintă ca fiind absolut evidentă, constă în faptul că în Piaţa Manejnaia nu a fost vorba doar despre huliganism, dar şi despre o provocare politică. Există forţe în societatea noastră interesate în destabilizarea situaţiei. Acţiunile acestor forţe pot lua amploare, pe măsură ce ne vom apropia de alegerile din anul 2012. Pentru astfel de forţe, tema relaţiilor interetnice din Rusia este o bucăţică grasă”. Făcând o paralelă între defuncta URSS şi Federaţia Rusă de astăzi, pusă în faţa spectrului violenţelor cu caracter etnic, capul Patriarhiei din preajma Kremlinului a ţinut, de asemenea, să precizeze: „Dacă este să ne amintim timpurile Războiului Rece, mulţi dintre cei care, la timpul respectiv, erau în opoziţie faţă de Uniunea Sovietică vorbeau despre faptul că multietnicitatea a constituit călcâiul lui Ahile al Uniunii Sovietice şi că, apăsând această pedală, ţara se poate prăbuşi. De fapt, anume aşa s-a şi întâmplat”.

Patriarhul Moscovei a continuat pe acelaşi ton acuzator în adresa celor care, altădată, se aflau „în opoziţie faţă de Uniunea Sovietică”: „Dar iată că, pentru a destabiliza şi pentru a destrăma Rusia, mulţi nutresc, probabil, dorinţa de a presa acest călcâi al lui Ahile astăzi, folosind diverse pretexte”.

S-ar părea că ne-am răssăturat cu toţii de această stabilitate şi suntem iarăşi gata să ne destrămăm ţara

„Faptul că provocarea politică a fost prezentă în evenimentele din Piaţa Manejnaia este unul evident şi acesta reclamă o atitudine atentă şi plină de grijă din partea autorităţilor, inclusiv din partea organelor de drept. Este inadmisibilă revenirea ţării în haosul de la începutul anilor 1990. Este inadmisibilă destabilizarea sistemului politic şi al vieţii sociale. Probabil că mulţi nu-şi mai amintesc de acei ani de groază pe care i-au trăit oamenii de vârsta a doua şi a treia. Cât de multe eram gata să facem în acele vremuri pentru ca să se instaureze stabilitatea, ca să înceteze destrămarea ţării şi distrugerea relaţiilor sociale! Cât de fericiţi am fost cu toţii că, la începutul anilor ‘90, au apărut semnele unei stabilităţi politice! Iar astăzi s-ar părea că ne-am răssăturat cu toţii de această stabilitate şi suntem iarăşi gata să ne destrămăm ţara”, a punctat liderul spiritual de la Moscova.

„Aş dori să mă adresez tuturor celor care mă aud. Stabilitatea politică din Rusia este o condiţie a schimbării vieţii noastre în bine. Noi nu vom avea nici un fel de bunuri economice dacă vom distruge viaţa noastră socială”, a opinat Patriarhul Kirill în continuare.

E complicat să fii Imperiu, e complicat să fii Federaţie multinaţională…

De asemenea, Patriarhul Moscovei a dorit să menţioneze: „În sfârşit, despre ceea ce este cel mai important. Tema relaţiilor interetnice şi tema relaţiilor dintre naţiuni sunt teme foarte complicate. Religiile mondiale au avut un mare aport pentru ca oamenii care aparţin unor religii diferite să poată trăi paşnic alături unii de alţii. Aş vrea să vorbesc despre aportul deosebit al Bisericii Ortodoxe Ruse la păstrarea păcii dintre naţiuni atât în Imperiul Rus, cât şi în Rusia de astăzi. Biserica a cultivat întotdeauna spiritul păcii, capacitatea de a împărtăşi durerea aproapelui, indiferent de confesiunea acestuia. Anume cultivarea acestui spirit al păcii a şi condus la faptul că în Rusia, practic, nu au existat nici un fel de războaie interreligioase sau interetnice”.

Radicalismul etnic rus se ciocneşte cu radicalismul etnic nerus

„Dar ce se întâmplă astăzi? Astăzi se produce o ciocnire a radicalismelor. Relaţiile inter-etnice sunt asemenea vaselor comunicante. Nu putem arăta cu degetul spre o parte a acestor vase comunicante, trecând cu vederea cealaltă parte. Apariţia radicalismului în interiorul grupurilor solidare etnic, în special apariţia grupărilor criminale radicale etnice, provoacă neîntârziat reacţia majorităţii, de asemenea, radicală. Şi cine are de suferit de pe urma unui asemenea fapt? Suferă oamenii simpli. Atunci când am văzut oameni răniţi, oameni care nu sunt cu nimic vinovaţi şi care au fost snopiţi în bătaie doar pentru faptul că au pielea de altă culoare sau că au un alt aspect exterior, atunci când înţelegi că aceştia sunt oameni cumsecade şi buni, care locuiesc alături de noi, ţi-i, desigur, amar şi ruşine pentru cele întâmplate. Dar înţelegi, în aceleaşi timp, că ei au căzut victime inclusiv ale acţiunilor grupărilor etnice radicale care există astăzi în diasporă şi care provoacă – vreau să repet – distrugerea păcii interetnice, distrugerea păcii dintre naţiuni.

De aceea, lupta împotriva radicalismului – iată calea pe care trebuie să mergem pentru a scoate astăzi relaţiile interetnice din acea stare periculoasă în care se află acestea. Trebuie să-i izolăm pe radicali de oamenii cumsecade. Trebuie să creăm condiţii insuportabile pentru activitatea oricăror grupări radicale, atât din rândul minorităţilor etnice, grupări aflate în diasporă, cât şi din rândul majorităţii autohtone. Pentru aceasta sunt necesare eforturile autorităţilor, ale organizaţiilor neguvernamentale, ale Bisericii, ale altor reprezentanţi ai religiilor. Trebuie să conlucrăm pentru scăderea gradului de radicalism şi să nu admitem distrugerea păcii interreligioase şi interetnice, datorită cărora Rusia şi există ca un stat măreţ. Orice provocare a discordiei interetnice este o provocare pentru însăşi existenţa marii şi multinaţionalei noastre Patrii”, spune Patriarhul Kirill în încheierea Apelului său din 14 decembrie.

O situaţie foarte cunoscută…

Ca reprezentanţi ai unei naţiuni captive în Imperiul Rus pravoslavnic, timp de 106 ani (1812-1918), şi în Uniunea Sovietică atee, timp de 48 de ani (1940-1941, 1944-1991), cunoaştem destul de bine acest tip de discurs. Înţelegem, în esenţa lui, fenomenul care se produce în Federaţia Rusă de astăzi, acesta amintindu-ne de fenomenele care aveau loc în perioada clătinării URSS, perioada avântului naţional din toate cele 14 republici neruse, ţinute altădată în ceea ce până şi ruşii oneşti au numit „închisoarea popoarelor”.

Pe cât de rusă este Federaţia Rusă?

Astăzi, Federaţia Rusă este, etnic vorbind, o Uniune Sovietică la scară mai mică. Federaţia Rusă nu este un stat naţional. Colosul din Răsărit, învecinat cu 18 state şi scăldat de 12 mări, este ameninţat cu fragmentarea din cauza politicilor de asimilare a popoarelor neruse. Tensiunile etnice sunt în creştere peste tot, de la graniţa finlandeză la cea chineză. O situaţie mai mult decât complicată s-a creat în republicile autonome din Caucaz, în Republica Tuva, dar şi în Iakuţia, cea mai întinsă republică autonomă, cu o suprafaţă mai mare decât cea a Franţei sau a Germaniei, bunăoară.

Tensiunile cresc, nu scad

Observatorii vieţii social-politice din Federaţia Rusă semnalizează în prezent o consolidare a conştiinţei etnice şi o creştere a tensiunilor în raporturile cu etnicii ruşi în ţinutul Altai, în Republicile Buriată, Kalmâkă, Ciuvaşă, în Tatarstan şi Başkorkostan, în Mordovia, Adâgheea, dar şi în districtele Ust-Ordânsk şi Aghinsk-Buriat.

Ar însemna să turnăm apă pe sol umed dacă am aminti şi faptul că tensiunile etnice tradiţionale din Republica Icikeria (Cecenia) au ieşit din latenţă şi au condus la recrudescenţe violente, care au trecut apoi într-un război de gherilă pentru secesiunea micii republici caucaziene de Federaţia Rusă. O situaţie la fel de complicată găsim şi în alte două republici caucaziene – Daghestan şi Inguşeţia – , acolo unde spirala terorismului pe motive etnice face ravagii în ultimii ani sub privirile destul de neputincioase ale administraţiei de la Moscova.

„Protestul” etnicilor ruşi contra cetăţenilor ruşi de „naţionalitate neslavă”

Să revenim însă la evenimentele din Piaţa Manejnaia din centrul capitalei federale. Ce s-a întâmplat, de fapt? La 11 decembrie curent, peste 10 000 de microbişti cu vederi naţionaliste ruseşti, foarte bine organizaţi, au desfăşurat mai întâi o „manifestaţie de protest împotriva persoanelor de naţionalitate neslavă”, iar apoi s-au dedat la un adevărat pogrom. Drept pretext pentru „manifestaţia de protest” a servit acuzarea cetăţenilor ruşi originari din micile republici caucaziene de moartea lui Egor Sviridov, unul dintre membrii galeriei echipei moscovite de fotbal „Spartack”.

„Rossia ne Kavkaz, Kavkaz ne Rossia!”

Sub stindardul cărei idei au „protestat” miile de etnici ruşi la Moscova contra concetăţenilor lor de „naţionalitate neslavă”? Care au fost lozincile lor? Iată doar câteva dintre ele: „OMON – trădătorul poporul rus!”, „Rusia nu e Caucauzul, Caucazul nu e Rusia!”, „Rusia pentru ruşi, Moscova pentru moscoviţi!”, „Numai ruşii, numai victoria!”. În seara zilei de 11 decembrie, desigur, absolut întâmplător, cum este întâmplător totul în Rusia, o manifestaţie similară a avut loc în cel de-al doilea oraş al ţării, Sankt Petersburg, unde au fost proferate aceleaşi lozinci xenofobe.

Bilanţul „protestelor”

Cum spuneam mai sus, „protestele” din 11 decembrie au degenerat în violenţe şi pogromuri. „Protestatarii” au molestat mai întâi două persoane „de naţionalitate caucaziană” în Piaţa Manejnaia, apoi au luat cu asalt staţiile de metrou, dedându-se atacurilor asupra persoanelor originare din republice nord-caucaziene ale Federaţiei Ruse. Potrivit datelor presei ruse, în urma pogromului organizat la Moscova de naţionaliştii ruşi, peste 30 de persoane s-au ales cu traume fizice, 70 au fost reţinute de miliţie, 29 de persoane au fost spitalizate. Unele publicaţii ruseşti au scris şi despre un deces, cu toate că ştirea nu a fost confirmată, deocamdată, de autorităţile sanitare de la Moscova. Totodată, la Sankt Petersburg, forţele de ordine au reţinut peste 60 de „protestatari” violenţi.

Patriarhia Moscovei are partea ei de răspundere

Este de înţeles că Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, speriat de amploarea pe care o ia şovinismul rus la el acasă, a lansat Apelul său din 14 decembrie. Ceea ce nu este însă de înţeles este că însăşi Patriarhia Moscovei a alimentat şi alimentează stări de spirite şovine, consolidând ideile velicorusă şi panslavistă. Am mai arătat şi cu alte ocazii că Patriarhia Moscovei practică discursul politic fără nici un fel de ezitare, iar atunci când îl practică recurge la demagogie şi duble standarde. Să ilustrăm puţin situaţia, oferind un exemplu concludent. Faptul că Patriarhia Moscovei a salutat, acum doi ani, decizia Dumei de Stat de anulare a Hotărârii Parlamentului Republicii Tatarstan de revenire a scrisului tătar la alfabetul latin, spune totul de la sine. Tătarii sunt un popor de origine turcică, preponderent musulman, constituind cea mai numeroasă minoritate etnică din cuprinsul Federaţiei Ruse. Chestiunea scrisului tătar ţine de spiritualitatea acestui popor, care trebuie să fie suveran în a decide asupra ei, fără ca aceasta să aibă vreo tangenţă cu Ortodoxia sau cu domeniile de competenţă ale Patriarhiei Moscovei. Putem vorbi şi despre implicaţiile nu tocmai curate şi luminate ale Patriarhiei Moscovei în republicile Caucazului de Nord (Cecenia, Inguşeţia, Daghestan etc.), dar şi în regiunile autonome georgiene Abhazia (acolo unde îşi duce „misiunea” cu succes „românologul” şi „georgianologul” Andrei Kuraev) şi Oseţia de Sud. Să ne amintim şi despre încurajarea şi binecuvântarea separatismului transnistrean de către Patriarhia Moscovei. Decorarea repetată a „preşedintelui” Igor Smirnov de la Tiraspol şi a apropiaţilor lui cu tot felul de ordine bisericeşti ale Patriarhiei Moscovei constituie o dovadă de atitudine „atentă şi plină de grijă” exclusiv faţă de ideea etnică rusă, în contradicţie cu spiritul autentic creştin şi ortodox. Nu vom continua cu alte exemple de acest fel, pentru că sunt prea multe şi stau la îndemâna oricui.

Lumea Rusă?… Sfânta Rusie?…

Patriarhul Kirill este cel care a lansat conceptele de „Lumea Rusă” şi de „Sfânta Rusie”, care ar trebui să-i cuprindă, în opinia sa, pe ruşi, bieloruşi, ucraineni şi moldoveni. Adică, potrivit acestui vlădică de lângă Kremlin, Republica Moldova ar fi trup din trupul Rusiei şi nu al oricărei Rusii, ci al Sfintei Rusii, căci Rusia altfel decât Sfântă nu poate fi! Cât de sfântă este Rusia am văzut la 11 decembrie, evenimentele violente din Piaţa Manejnaia fiind un adevărat corolar al „sfinţeniei” pe care Patriarhul Kirill le-o împărtăşeşte moldovenilor fără a-i întreba dacă-şi doresc ei sau nu această sfinţenie.

Şi care e problema? – vă veţi întreba. Problema constă în faptul că, în timp ce Patriarhia Moscovei se lăcomeşte, bunăoară, la micuţa Republică Moldova, cu tradiţia ei ortodoxă de două ori mai veche decât cea rusească, trimiţându-ne pe cap „misionari” de tipul lui Andrei Kuraev, blamând istorica noastră Mitropolie a Basarabiei, ea uită că are chiar în cuprinsul său între 20 şi 30 de milioane de cetăţeni ruşi de confesiune musulmană, că are alte câteva milioane de budişti şi animişti, de regulă de altă etnie decât cea rusă, pentru care nu manifestă nici „atenţia şi grija” de care avem noi parte. Patriarhia Moscovei nu observă că în inima Rusiei chiar, în „oraşul-erou Moscova”, numărul moscheilor tinde să-l egaleze pe cel al bisericilor ortodoxe. Depăşită sub multe aspecte de realităţile şi tendinţele demografice din Federaţia Rusă, Patriarhia Moscovei încearcă să compenseze eşecurile misionare din interiorul propriei ţări cu o aberantă politică panslavistă, absolut străină Ortodoxiei noastre tradiţionale.

Lecţia de la 11 decembrie

Naţionaliştii ruşi ne-au dat tuturor, la 11 decembrie (pentru a câta oară!), o lecţie politică, dar şi una de geopolitică şi de geospiritualitate. Noi am înţeles mai bine ce fel de energii latente se mişcă în adâncurile nici pe departe explorate până la capăt ale spiritului imperial rus, iar Patriarhia Moscovei, sperăm, a tras învăţămintele de rigoare pentru a-şi aduce faptele în conformitate cu litera Evangheliei, nu cu cea a comandamentelor politice, ca până acum. Se va destrăma Federaţia Rusă pe criterii etnice? Nu putem şti cu exactitate. Dar faptul că Patriarhul Kirill a vorbit public despre posibilitatea unei asemenea perspective, înseamnă ceva.


Sex-gate în AIE

Decembrie 16, 2010
Un nou război a izbucnit în Alianţa de guvernământ. Taberele implicate sunt PLDM şi PL. Premierul Filat a cerut în şedinţa Guvernului scoaterea din circulaţie a celor două volume ale cărţii „Sexul povestit celor mici” (200 de pagini), apărută în anul 2004 la editura „Prut Internaţional”, condusă de deputatul Oleg Bodrug, ales pe listele Partidului Liberal al interimarului Mihai Ghimpu. 

Editura „Prut Internaţional” a postat pe site-ul http://www.cartiabc.ro o informaţie despre carte, arătând că autorul ei e „Institutul pentru Studierea Sexualităţii din Spania”. Numele traducătoarei este Nadia Farcaş. Editura ne prezintă această carte astfel: „Cele două volume, reunite sub titlul „Sexul povestit celor mici”, apărute în condiţii grafice deosebite, oferă răspunsuri la multiplele întrebări ale părinţilor şi educatorilor conştienţi de importanţa unei educaţii sexuale sănătoase a copiilor. Cartea, scrisă într-un limbaj accesibil de specialişti în domeniu de la Institutul pentru Studierea Sexualităţii din Spania, se adresează atât adulţilor, cât şi copiilor şi reprezintă o ficţiune narativă, având drept personaje principale un băieţel şi o fetiţă, care participă la prezentarea subiectului. Lucrarea conţine informaţii de bază cu privire la educaţia sexuală şi afectivă a copiilor”.

Manual de sex pentru preşcolari

Întrucât această carte este distribuită nu doar în Republica Moldova, dar şi în România, unde este exportată masiv, dincolo de Prut reacţiile nu au întârziat să apară, lucrarea fiind interzisă în grădiniţe. Prezentăm mai jos un material, intitulat „Manual de sex pentru preşcolari”, semnat de Rareş Grig şi apărut în 2005 în legătură cu acest subiect în revista COTIDIANUL din Bucureşti:

„Să cauţi o carte pentru copii e o adevărată aventură. Asta pentru că minorul trebuie să primească o educaţie sănătoasă, iar informaţiile pe care le primeşte în cei şapte ani „de acasă“ îl vor influenţa pe tot parcursul vieţii. „Sexul povestit celor mici” este o traducere a unei cărţi apărute în Spania, editată în Republica Moldova şi comercializată în România de societatea de distribuţie a cărţii „Pro Noi”. Ministerul Educaţiei şi Cercetării a interzis însă ghidul în grădiniţe.

Cum se face sex, cum ne masturbăm şi ce sunt homosexualii? Sunt aspecte tratate de o carte tradusă în limba română de Editura „Prut Internaţional” din Chişinău şi importată în România de Societatea de distribuţie a cărţii PRO NOI. Pentru a răspunde cât se poate de explicit la aceste întrebări, cartea conţine şi poze cu copii cum se uită cu lupa la organele sexuale, cu băieţei care se ţin de mână şi cu un penis care pătrunde într-un vagin.

„A avea relaţii sexuale este minunat”

„Sexul povestit celor mici”, aşa cum se numeşte cartea despre care vorbim, este un ghid pentru micuţii grăbiţi să descopere ce e sexul. Pentru a fi siguri că invenţia beletristică ajunge pe mâinile cui trebuie – preşcolarii – autorii specifică pe cotor: „Ghid pentru copii, părinţi şi educatori”. Cartea e conceputa într-un mod extrem de simplu. Textul e conceput ca o poveste cu două personaje principale – Carol şi Maria, copii de vârstă preşcolară care încă nu ştiu să citească, dar sunt ajutaţi să priceapă textul, pe care îl citeşte mama lor.

Sexul, explicat în cele mai mici detalii

În carte, lecţiile de educaţie sexuală se fac treptat. Toate lucrurile sunt explicate, astfel încât noţiunile să nu năucească nici un preşcolar. Personajele din carte ascultă cu interes ceea ce mămica le citeşte: „Pentru a putea avea copii, este nevoie ca bărbatul şi femeia să facă dragoste. Ceea ce înseamnă că vor căuta un loc în care să fie singuri şi să le fie confortabil, îşi dau hainele jos, se mângâie, se sărută şi îşi spun lucruri frumoase unul celuilalt”.

Continuarea poveştilor romantice este o imagine de-a dreptul furată din cărţile pentru adulţi: „În acele momente, penisul bărbatului intră în erecţie, iar vaginul femeii se umezeşte uşor. În continuare, bărbatul îşi introduce penisul în vaginul femeii, ceea ce le produce amândurora o senzaţie foarte plăcută. Atât de plăcută, încât în scurtă vreme se produce ejacularea şi milioane de spermatozoizi pătrund în vagin”.

MEC interzice ghidul în grădiniţe

Reprezentanţii Ministerului Educaţiei susţin că informaţiile din cartea „Sexul povestit celor mici” sunt departe de ceea ce prevede programa pentru preşcolari. „Informaţiile respective, nefiind parte a curriculumului obligatoriu, nu cred că ar putea fi abordate în grădiniţa de copii şi nici măcar nu cred că vreo educatoare şi-ar putea asuma responsabilitatea transmiterii acestui gen de informaţii. Dacă e vorba despre un ghid pentru educatoare este exclusă utilizarea lui în procesul instructiv-educativ desfăşurat în grădiniţe pentru că nu are avizul Ministerului Educaţiei şi fără el cadrele didactice nu pot utiliza astfel de materiale, iar programa nu prevede abordarea unor astfel de conţinuturi”, spune Viorica Preda, inspector pentru preşcolari în cadrul Ministerului Educaţiei.”

Am încercat să ne documentăm asupra acestei apariţii bibliografice de la editura „Prut Internaţional”, condusă de deputatul PL, Oleg Bodrug. Indicele internaţional al cărţii (ISBN) este 9789975694780. Formatul: 22 x 29 centimetri.

În România, cartea, apărută în colecţia „Despre sex fără prejudecăţi”, se vinde la preţul de 90 RON, echivalentul a circa 340 de lei moldoveneşti. Site-ul http://www.jucariisijocuri.ro ne prezintă cartea ca fiind destinată copiilor cu vârsta de „5 ani, 6 ani, 7 ani, 8 ani, 9 ani, 10 ani”. Mai aflăm că există doi coordonatori ai cărţii: Elena O Callaghan i Duch, „pedagog, scriitoare”, şi Pere Front Cabre, „psiholog, director al Institutului pentru Studierea Sexualităţii şi a Cuplului”. Editura „Prut Internaţional” nu a beneficiat de finanţări externe pentru tipărirea acestei cărţi în mai multe mii de exemplare, dar încasează profituri fabuloase de pe urma vânzării ei atât în Republica Moldova, cât şi în România.

Şi Ministerul de Interne a discutat despre „Sexul povestit celor mici”

Faptul că unul dintre fruntaşii Partidului Liberal, Oleg Bodrug, este cel care a editat cartea nu limitează cercul celor responsabili doar la acest partid. Un reprezentant de vârf al Partidului Liberal Democrat din Moldova, ministrul Afacerilor Interne, Victor Catan, este, de asemenea, implicat. Astfel, potrivit datelor disponibile pe internet, la 27 octombrie 2010, la ora 14.00, Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova a organizat o masă rotundă cu titlul „Sexul povestit celor mici. Educaţie sexuală în familie, societate şi şcoală”. La masa rotundă au participat reprezentanţii ai două agenţii ONU la Chişinău: UNFPA şi UNICEF. Cu toate că participanţii la masa rotundă şi-au exprimat, în cea mai mare parte, atitudinea negativă faţă de cartea „Sexul povestit celor mici”, ministrul Victor Catan nu a intervenit în şedinţa de guvern la care şeful său de partid a cerut scoaterea respectivei cărţi din circulaţie. Admitem că informaţia despre carte i-a fost totuşi furnizată lui Filat chiar de către Catan, în situaţia în care animozităţile şi cearta de familie din AIE sunt în creştere, iar o recidivare a alianţei pare, odată cu trecerea timpului, tot mai puţin şi mai puţin verosimilă.

PL recidivează

Reprezentanţii Partidului Liberal nu sunt la prima lor sfidare a spiritului şi eticii creştine. Amintim în context că, în ianuarie 2010, şefa delegaţiei Republicii Moldova la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Ana Guţu (PL), a votat în favoarea Rezoluţiei „15 ani de la Conferinţa Internaţională a Populaţiei şi Dezvoltării (recomandarea 1903 (2010))”, menită să promoveze „drepturile şi serviciile sexuale şi reproductive”, ceea ce presupune inclusiv favorizarea avorturilor.


Moldova în ceaţă. Aveţi puţintică răbdare!

Decembrie 10, 2010

Arătam acum o săptămână în FLUX că alegerile din 28 noiembrie nu au fost câştigate de nimeni. Toţi actorii implicaţi în competiţie, interni şi externi, sunt, deocamdată, perdanţi. Apele politice sunt încă tulburi. Oricui nu-i este lene încearcă să pescuiască peştele cel mare în aceste ape, pentru a urca apoi pe podium ca învingător. Până să prindă însă peştele năzdrăvan (de aur?) al politicii moldoveneşti, competitorii de ieri, tot ei aspiranţii de astăzi la titlul de câştigător, aleargă nerăbdători, se zbat, dau din coate, gesticulează zgomotos şi frenetic, se grozăvesc nevoie mare şi-şi profetizează cu sârg propriul, iminentul şi răsunătorul succes, spre binele Patriei, evident.

Până una, alta, să trecem peste speculaţiile de presă care au proliferat în ultimele două săptămâni şi să încercăm să desluşim în această învălmăşeală politică posibilele formule de coalizare parlamentară (implicit, de guvernare) modelate până acum de cei interesaţi. Să le luăm pe rând.

1. Formula PD-PLDM-PL, adică reeditarea AIE în format tripartit. Aceasta înseamnă 59 de mandate din 101, posibilitatea de a alege un preşedinte de parlament şi de a instala un nou guvern, dar şi faptul că un preşedinte al statului nu va putea fi ales fără alte 2 voturi care să provină din fracţiunea PCRM. Această formulă are 50% de şanse să fie realizată.

2. Formula PD-PCRM. O asemenea coaliţie parlamentară ar dispune de 57 de mandate din 101, fiind simetrică, politic vorbind, cu formula 1, singura diferenţă constând în faptul că un viitor şef de stat ar putea fi ales doar prin cooptarea altor 4 voturi care să provină din fracţiunea PLDM sau/şi din cea a PL. Şi această formulă are 50% de şanse să fie realizată.

3. Formula PCRM-PD-PLDM. Oricât de paradoxală ar părea, această formulă a fost vehiculată tot mai mult în ultimele zile. Serafim Urechean, un personaj cu relaţii strânse la Moscova, a numit respectiva combinaţie drept „Guvern al salvării naţionale”. Combinaţia ar asigura 89 de voturi, cu mult peste majoritatea guvernamentală (51), prezidenţială (61) şi constituţională (67). Această formulă are 30% de şanse de realizare, dar ele pot creşte spectaculos în funcţie de surprizele pe care le poate oferi PLDM (sau o parte a fracţiunii PLDM), care cuprinde suficiente elemente (ex)comuniste sau oportuniste.

4. Formula PCRM-PD-PL. Aceasta ar fi cea mai ciudată dintre toate formulele vehiculate. O asemenea coaliţie, doar în aparenţă împotriva naturii, ar întruni 69 de voturi, de asemenea peste majoritatea constituţională de 67 de voturi. O asemenea formulă ar avea, pentru moment, şanse de doar 15% de a fi realizată, dar şi aceste şanse pot creşte în funcţie de factorii care scapă publicului larg şi ţin de domeniul serviciilor secrete, cu putere de influenţă asupra tuturor celor trei componente ale formulei.

Fiecare dintre aceste 4 variante ale unui posibil puzzle politic moldovean ridică mai multe semne de întrebare, asupra cărora nu vom insista aici şi acum.

Totodată, trebuie să observăm că formula 1 (PD-PLDM-PL), bunăoară, nu oferă nici o garanţie împotriva unor majorităţi conjuncturale care ar coincide cu formulele 2, 3 şi 4. Aşadar, formula 1 nu rezolvă criza politică, ci o poate croniciza. Singura grupare care ar avea de câştigat efectiv dintr-o asemenea combinaţie ar fi omnivorul PLDM şi liderul său, avându-i ca auxiliari de serviciu sau de „idioţi utili” pe Lupu şi Ghimpu. O asemenea formulă nu exclude posibilitatea unor alegeri parlamentare anticipate, la începutul anului 2012, până atunci urmând să asistăm la o nouă bălăcăreală politică asemănătoare celei dintre 29 iulie 2009 şi ziua de astăzi.

Formula 2 (PCRM-PD) le-a părut unora, la un moment dat, ca fiind cea mai verosimilă. Judecăţile au pornit de la frustrările acumulate de PD în situaţia în care, în locul lui Marian Lupu, fotoliul prezidenţial a fost încălzit, timp de un an şi jumătate, de un intelectual şi om politic remarcabil de calibrul lui Mihai Ghimpu. A fost luat în calcul şi spiritul de revanşă din tabăra PCRM, care, dincolo de aspectele egoiste ale problemei, se înscrie cumva în logica alternanţei la guvernare. Politic vorbind, o asemenea formulă ar fi dezastruoasă pentru PLDM, în frunte cu „Regele contrabandei”, cum s-a exprimat destul de plastic şi de exact liderul comuniştilor, Vladimir Voronin. Coaliţia PCRM-PD ar oferi posibilitatea fuzionării, în cele din urmă, a celor două entităţi constitutive de stânga şi a simplificării eşichierului politic din Republica Moldova, termenul de „comunist” cedând definitiv în faţa celui de „socialist” sau de „social-democrat”.

Formula 3 (PCRM-PD-PLDM), respinsă acum de unii „ultrarevoluţionari” de la 7 aprilie, este pe deplin posibilă, dacă ţinem cont că însuşi Vladimir Filat este un oportunist de notorietate şi că acesta a intrat şi s-a afirmat în viaţa publică afişând convingeri profunde de stânga (socialiste). Să ne amintim că Filat a fost, timp de mai mulţi ani, unul dintre liderii Partidului Democrat (vicepreşedinte) al lui Dumitru Diacov, care face parte din Partidul Socialist European şi din Internaţionala Socialistă. Aşadar, formula 3 ar fi, pe fond, ca şi formula 2, una eminamente de stânga, dincolo de faptul că vechiul socialist (roşu) Filat s-a vopsit la un moment dat în verde, s-a declarat liberal-democrat, iar acum încearcă să se strecoare în tabăra oranj a creştin-democraţilor europeni.

Formula 4 (PCRM-PD-PL) este luată în serios de prea puţină lume, cu toate că cei care au lansat ideea provin din zona bine informată a politicului de la Bucureşti. Realizarea acestui soi de formulă ar fi posibilă doar sub auspicii ruseşti, iar în Republica Moldova, unde (prea) multă lume una spune şi alta fumează, totul e cu putinţă.

O observaţie se impune. Toate cele 4 variante ale noii ecuaţii politice din Parlament au un singur termen comun: PD. Conştienţi de acest fapt, exponenţii acestei grupări încearcă să joace la două capete şi, evident, supralicitează. Nu o vor putea face însă la nesfârşit. Cele 4 formule sunt acum ipotetice şi doar una dintre ele se va întrupa pe scena politică.

Singurul lucru clar este că Moldova rămâne, deocamdată, în ceaţă. Confuzia mai este încă la ea acasă. Însă nu e mult până departe. Ceaţa se va risipi deîndată ce gruparea Lupu-Plahotniuc-Diacov îşi va da pe faţă intenţia de aliere fie cu PCRM-ul lui Voronin, fie cu PLDM-ul lui Filat-Lucinschi-Tănase. Şi momentul nu va depăşi data primei convocări a noului Parlament.

„Stimabili, onorabili, sunt cestiuni arzătoare la ordinea zilei, aveţi puţintică răbdare!” vorba nemuritorului Trahanache.


Românii Roşii din AIE şi mustrarea mitropolitului Petru

Decembrie 8, 2010
Şi anul acesta, ca şi în ceilalţi ani, a fost 1 decembrie, mare zi de sărbătoare şi de bucurie pentru tot românul. Ca şi în toţi anii, Mitropolia Basarabiei a fost singura Biserică din Republica Moldova care s-a rugat pentru unitatea neamului nostru şi pentru odihna sufletelor făuritorilor Unirii de la 1 decembrie 1918. Înaltpreasfinţitul Părinte Petru Păduraru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor, a asistat la Sfânta Liturghie oficiată la mănăstirea Sfântul Apostol Andrei de la Durleşti şi a rostit un cuvânt de învăţătură. 

Excursia canonică a ambasadorului de 1 decembrie

Semnificaţia zilei a fost atât de mare încât până şi ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al României la Chişinău, domnul Marius Lazurca, a lăsat pentru câteva ore deoparte jurisdicţia sa canonică moscovită şi a făcut o excursie de sărbătoare în cuprinsul Patriarhiei Române, asistând, de asemenea, la serviciul divin de la Durleşti. Împreună cu ambasadorul, la liturghie au mai asistat deputatul PL Ştefan Urâtu, fost consilier prezidenţial al interimarului Mihai Ghimpu, precum şi Vladimir Hotineanu, care deţine portofoliul de ministru al Sănătăţii în guvernul Filat, reprezentând PLDM.


Vom prezenta mai jos câteva spicuiri din cuvântul de învăţătură al mitropolitului nostru.

Credinţa se arată prin fapte, nu prin vorbe

Mai întâi, vlădica Petru a vorbit despre faptul că „această sărbătoare nu este numai a României şi a românilor din ţară, ci este a noastră, a tuturor românilor”, referindu-se în continuare la vechimea şi continuitatea creştinismului la români: „La sfârşitul lunii acestea sărbătorim pe unul dintre marii sfinţi ai creştinismului – Sfântul Apostol Andrei cel Întâichemat, care a sfinţit cu paşii lui acest pământ românesc”. „Biserica noastră strămoşească, Biserica Ortodoxă Română, îşi are baza cea mai puternică în spaţiul acesta. Biserica a fost cea care a îmbrăţişat poporul. Biserica a fost în mijlocul oamenilor, în mijlocul credincioşilor”, a adăugat mitropolitul, subliniind: „Biserica nu a vorbit mult, ci şi-a arătat credinţa prin fapte, fiind aproape de popor”. „De-a lungul tuturor perioadelor de persecuţii şi năvăliri ale barbarilor, ale tuturor cotropirilor venite asupra poporului român, Biserica, preoţii, călugării şi credincioşii au fost împreună cu cei aflaţi în nevoinţă. În războaie, Biserica a ajutat armata cu hrană. Călugării şi călugăriţele au fost de multe ori alături de ostaşi, acordându-le asistenţă medicală. Nu cum vorbeşte cineva care este departe de Hristos, cum că Biserica nu ar fi făcut nimic”, a mai spus întâistătătorul Mitropoliei Basarabiei.

Unde sunt faptele noastre de dragoste, de unire între noi?

Făcând un amplu recurs la istoria naţională, Înaltpreasfinţitul Petru a ţinut să se refere în continuare la păcatele noastre prin omisiune şi la dezbinarea şi ura dintre fraţi: „Ziua noastră, a României şi a românilor, trebuie prăznuită nu numai prin fast, ci prin fapte, arătând faptele cele bune ale creştinilor, de unire, de neam, de gândire românească. Noi prea mult vorbim de unire, nu vorbim de fapte, de dragoste, de unire între noi. Ci de multe ori noi românii suntem dezbinaţi în multe ramuri. Cred că nimeni nu se va sminti când vorbesc despre această dezbinare, pentru că acesta este adevărul şi trebuie ca fiecare dintre noi să ne gândim la această dezbinare a noastră. Fiecare, în gândirea sa, să vadă că există chiar aici, între românii moldoveni, unii care urăsc unirea dintre fraţi, urăsc neamul nostru şi o dau numai cu moldovenismul. Trebuie ca ei să ştie, şi să ştim şi fiecare dintre noi, că Biserica are o singură limbă, nu are două. Biserica noastră, în timpurile cele mai grele, a fost cea care a tipărit cărţile bisericeşti, fie în Ţara Românească, fie în Moldova, de unde treceau peste muţi, în Ardeal, la fraţii noştri, care, cotropiţi fiind de alte neamuri, nu se puteau afirma şi exprima ca români. Cărţile circulau între Ţara Moldovei, Ţara Românească şi Ţara Ardealului pentru că avem o singură limbă şi suntem un singur neam. Aceasta arăta unitatea noastră cu fraţii din Ardeal şi Maramureş. Arăta că atunci nu exista ură între fraţi, ca astăzi. Că moldovenii români ajutau pe ardeleni cu cărţi, iar ardelenii români îi ajutau pe moldoveni cu alte lucruri. De multe ori ardelenii şi-au luat bisericile în spate, s-au ridicat sate întregi şi, cu averile lor, s-au aşezat în Ţara Moldovei de atunci. Dar iată ce găsim în ziua de astăzi! Găsim numai controverse. Cei care nu ştiu să vorbească româneşte ne învaţă ce limbă vorbim, că limba noastră este moldovenească. Am menţionat mai înainte că Biserica are o singură limbă – românească. Oricine şi oriunde s-ar duce, în orice colţ de ţară, poate găsi cărţile noastre scrise într-o limbă curată, pură românească în biserică.

Îndemn la unitate

Iată pentru ce a luptat Biserica şi credincioşii ei! De aceea, eu vă îndemn pe toţi să fiţi uniţi nu în asociaţii şi partiduţe diferite, fiecare aşteptând un profit oarecare, ci fiecare să fie cinstit şi să nu joace pe mai multe scaune, că, iute, acolo îmi va fi mai bine. Şi trebuie să luptăm prin fapte, nu prin vorbe”, a îndemnat mitropolitul.

Guvernarea AIE, ca şi cea anterioară, nu a fost favorabilă Mitropoliei Basarabiei

Trecând la problematica cu care se confruntă Biserica în relaţiile ei cu Statul, Înaltpreasfinţitul părinte a menţionat: „Îmi este greu să vorbesc într-o zi de sărbătoare ca aceasta, ştiind că conducerea noastră, a Republicii Moldova, nu a fost favorabilă Mitropoliei Basarabiei. Din contra, mitropolia noastră a fost persecutată până la această conducere pe care o mai avem. Dar mitropolia nu şi-a revendicat drepturile, mai ales drepturile de avere. Noi nu am cerut nici de la conducerea de astăzi toată averea Mitropoliei Basarabiei, ci am cerut câteva, una două. Aici este problema, căci nu se poate lucra. Biserica este lăsată de izbelişte, nu este ajutată. Bisericii noastre i s-au luat drepturile, i s-au luat averile. Cei care au ajuns să guverneze zilele de astăzi şi cei care au guvernat mai înainte, timp de opt ani de zile, au fost numai în favoarea unei singure părţi, cea care aparţine de Patriarhia Rusă”.

Guvernarea de astăzi nu ne-a arătat deschidere

Am aşteptat de la guvernarea de astăzi o deschidere mai mare. Nu am cerut bani, nici avere, ci am cerut numai câteva lucruri – ca să ni se întoarcă şi nouă o clădire sau două. Din păcate, justiţia nu lucrează, numai facem afirmaţii despre asta la televiziune. Cu aşa ceva nu mai putem ajunge să facem unirea românilor, dacă noi românii între noi nu suntem uniţi”, a continuat vlădica Petru.

Ghimpu ştie, dar nu a făcut nimic

Conducătorul Mitropoliei Basarabiei s-a referit în cuvântul său şi la cei de faţă, care reprezentau guvernarea AIE: „Aici este domnul consilier Ştefan Urâtu şi să-i transmită domnului Preşedinte Ghimpu, căci ştie, dar să audă şi mesajul acesta de astăzi, că Mitropolia Basarabiei are nevoie de acele clădiri. Cum am spus, şi am discutat cu dumneavoastră, domnule consilier, nu o singură dată, nu cerem totul, nu cerem de acolo unde sunt grădiniţe, unde sunt bătrâni, pe care nu-i putem da afară. Iată că altor culte li s-a dat, chiar dacă nu era lege. Iar legea o face omul şi ea trebuie respectată. Pe când legea lui Dumnezeu trebuie respectată mai mult decât legea omului. Mântuitorul Hristos i-a spus lui Zaheu, care era vameş, aşa: dacă ai luat de la cineva cu nedreptate, să întorci împătrit. Îmi pare rău că în această zi trebuie să spun aceasta. Dar vă spun pentru că astăzi sunteţi într-un număr mai mare aici”.

Fiecare aşteaptă să-i fie numai lui bine, nu la tot Neamul românesc zbuciumat din Basarabia

Înaltpreasfinţitul Petru a mai spus cu durere: „Eu am aşteptat de la aceste alegeri mai multă deschidere spre spaţiul românesc, ca Neam, ca Ţară, ca să iasă fiecare la alegeri. Dar iată că nu s-a întâmplat aşa. Înaintaşi nu au făcut aşa când au izbândit Unirea şi toate celelalte. Noi batem apa în piuă. Noi tot stăm pe loc. Căci fiecare aşteaptă un locuşor în care să-i fie numai lui bine şi nu la toţi confraţii noştri, la tot Neamul românesc de aici din Basarabia, care este zbuciumat. Şi tineretul este cum este. Este o parte mare de tineret indiferentă faţă de Neam, naţiune şi istorie. Dar şi o mare parte din intelectualitate trăieşte fără Dumnezeu şi fără Biserică. Să luăm pildă de la intelectualitatea din Ţară, care sunt cu Biserica, cu Neamul. La noi nu este aşa. Noi în toată ziua facem lansări de cărţi, dar nimeni nu le mai citeşte. Şi dacă nu ne vom consolida, să fim toţi împreună, vom merge tot aşa. Pentru că avem orgolii mari, nu cedăm unii altora, nu ne putem înţelege unii cu alţii. aici e marea noastră vină. De la Chişinău se duc la Bucureşti şi se plâng şi de la Bucureşti vin înapoi şi tot aşa mai departe. Dumnezeu toate le face şi toate le vrea, dacă le vrea şi omul. Dar dacă nu doreşte omul, nici Dumnezeu nu doreşte. Unii spun: cred aşa e de la Dumnezeu. Nu!

Ne lăsăm în mâna unui număr mic de oameni şi ne întrebăm: ce va zice Răsăritul, ce va zice Apusul?

„Nu se întâmplă aşa de la Dumnezeu, ci se întâmplă aşa pentru că aşa vrem noi! Şi întotdeauna pedeapsa vine asupra noastră când tot stăm pe loc şi tot gândim aşa: ce vor zice unii, ce vor zice alţii. Adică, noi ne lăsăm în mâna unui număr mic de oameni şi ne întrebăm: ce va zice Răsăritul, ce va zice Apusul? Asta e problema noastră: nu avem stabilitate clară”, a pus vlădica degetul pe rană.

Lumea nu mai crede în oameni politici

Noi umblăm prin parohiile noastre şi auzim ce spune o mare parte din cetăţenii noştri, ce spune lumea de la ţară. Prea puţin se lucră la ţară în domeniul acesta. Profesorii, la şcoală, unii sunt pentru, iar alţii sunt contra. Iar pe cei pe care îi votăm, lumea nu-i mai vede la ţară patru-cinci ani de zile. Fiecare îşi caută de treaba lui. Iată de aceea suntem unde suntem noi acum. Lumea nu mai crede în oameni politici. Primesc sute de telefoane, dar lumea îmi spune şi cu ocazia vizitelor şi slujbelor din parohii, despre unele ca acestea. Şi noi strângem din umeri, pentru că noi nu le-am promis nimic. Aici este această mare dramă a noastră, a tuturor. Trebuie să avem, dar nu avem, o generaţie cu totul specială care, aşa cum spune pilda Evangheliei, să cureţe grâul de neghină şi atunci vom putea face ceva. Cineva să nu ia aminte că am vorbit despre o persoană sau alta, ci am vorbit în mare, pentru că aceasta este durerea noastră. Noi stăm numai la televizor şi privim ce să întâmplă”, a mai spus Înaltpreasfinţitul Petru.

Lumea la ţară plânge

Înaltul ierarh s-a referit şi la efectele proastei guvernări din Republica Moldova, arătând, între altele: „Lumea la ţară plânge. Pentru că unii nu au acum cu ce să-şi îmbrace copiii, ca să-i dea la şcoală, unii îngheaţă de frig, căci iată suntem la început de iarnă. Dar nu toţi se gândesc la populaţie”.

Românii Roşii din AIE

Referindu-se aluziv la ambasadorul venit în excursia sa canonică de sărbătoare, dar şi la alte obraze subţiri de dincolo de Prut, vlădica Petru li s-a adresat şi acestora pe faţă: „Văd că sunt pe aici mai multe persoane şi din Ţară. Să le transmiteţi acolo mesajul nostru atât de dureros despre sărăcie. Şi acolo la conducere sunt români. Aicea – mai rău, căci avem români de altă culoare. Avem ROMÂNI ROŞII, aşa le putem zice. Căci lucrurile trebuie spuse pe faţă”.

Această vrere să fie de la noi

Vă dorim sănătate, vă dorim mulţi ani şi ziua de astăzi să fie întotdeauna în amintirea noastră, chiar dacă e greu, dar aşa trebuie să fie, să ducem greul în ţara noastră şi indiferent în care parte a lumii am fi. Bucurii şi multă sănătate şi multă speranţă! Dar această vrere să fie de la noi. Că nimic nu se va întâmpla, nimic nu se va face dacă nu va fi vrerea noastră a tuturor. Aşa atunci, în 1918, au făcut Unirea înaintaşii noştri. Împreună cu ierarhii Bisericii, împreună cu poporul. Vă mulţumesc şi vă doresc numai bine”, a fost urarea cu care şi-a încheiat cuvântul de învăţătură Înaltpreasfinţitul nostru Părinte Petru Păduraru.

Am prezentat pe larg bucăţi din acest cuvânt de învăţătură pentru că el exprimă sincer şi cum nu se poate mai şi mai bine o stare de fapt dezastruoasă în care, pe timpul guvernării „Românilor Roşii”, a celor care ţin cu rea-credinţă legate drepturile patrimoniale ale Bisericii noastre strămoşeşti, a celor care au pus vorba înaintea faptei, lumea a ajuns să plângă, să nu mai aibă încredere în oamenii politici, acea mână de oameni care, în loc să-şi facă datoria, au aşteptat să le fie „numai lor bine, nu la tot Neamul românesc zbuciumat din Basarabia”, şi nu au făcut decât să se întrebe: ce va zice Răsăritul, ce va zice Apusul? Guvernarea „Românilor Roşii” care nu s-au întrebat niciodată: ce va zice oare Mitropolia Basarabiei, ce va zice Biserica noastră strămoşească în care sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu?

AIE nu a trecut testul Mitropoliei Basarabiei

Nu am trecut cu vederea acest cuvânt al Înalptreasfinţitului nostru mitropolit dacă nu am fi arătat încă la începutul mandatului guvernării născute din spuma „revoluţiei de la 7 aprilie” că Mitropolia Basarabiei a fost şi rămâne a fi un adevărat test pentru clasa politică de la Chişinău, iar uneori şi de la Bucureşti. Mai în glumă, mai în serios, trebuie să arătăm că orice guvern se pune de-a curmezişul în calea Mitropoliei Basarabiei, neprimind binecuvântarea ei şi călcându-i drepturile, se prăbuşeşte lamentabil, cade şi căzut rămâne. Iată ce scriam la 14 august 2009: „Cel de-al patrulea regim politic din Republica Moldova, oricum se va numi acesta, dar şi guvernul sau guvernele pe care le va instala vor trebui să facă faţă unor cereri legitime ale Mitropoliei Basarabiei, o instituţie victimă a regimului sovietic încă nereabilitată complet. Aceste cereri privesc două chestiuni deocamdată nesoluţionate: restituirea arhivelor Mitropoliei Basarabiei, arhive deţinute abuziv de către stat prin incorporarea lor în fondurile Arhivei Naţionale a Republicii Moldova, şi retrocedarea bunurilor imobile ale Mitropoliei Basarabiei deţinute în prezent de către stat. Aceste bunuri imobile alcătuiesc un vast şi valoros patrimoniu care, o dată retrocedate, i-ar putea asigura Mitropoliei baza economică necesară dezvoltării ei în continuare. Un alt aspect relevant ţine de deblocarea procesului de înregistrare a parohiilor Mitropoliei Basarabiei, proces blocat în anul 2007. În funcţie de felul în care aceste probleme vor fi soluţionate va putea fi judecată viitoarea guvernare şi viitorul regim”. „Testul este acelaşi şi se numeşte Mitropolia Basarabiei. Un test care relevă de fiecare dată orientarea geopolitică şi geospirituală, dar şi politicile pe plan identitar ale oricărei administraţii de la Chişinău.” Nici Mihai Ghimpu şi nici Vladimir Filat nu au trecut acest test, cum nu l-au trecut nici regimurile Snegur, Lucinschi, Voronin şi nici cele 10 guverne ale lor din 1992 încoace: Sangheli I, Sangheli II, Ciubuc I, Ciubuc II, Sturza, Braghiş, Tarlev I, Tarlev II, Grecianâi I, Grecianâi II, provizoriu.

Cel de-al 11-lea guvern, Filat, şi AIE, cu toţi „Românii lor Roşii”, au venit şi pleacă. Mitropolia Basarabiei a fost şi rămâne. Doamne ajută!


Proprietăţile bisericeşti spoliate de sovietici vor fi restituite în Rusia, nu şi în Republica Moldova

Decembrie 8, 2010

Preşedintele Federaţiei Ruse, Dmitri Medvedev, a promulgat legea federală cu privire la restituirea către organizaţiile religioase a proprietăţilor cu destinaţie religioasă. Acest fapt a fost adus la cunoştinţa Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii, Kirill, de către preşedintele rus în persoană, imediat după încheierea ceremoniei de prezentare a mesajului prezidenţial în faţa Adunării Federale, camera superioară a Parlamentului rus.

„Legea promulgată astăzi este una serioasă, pe marginea căreia s-au purtat dezbateri şi coordonări destul de îndelungate”, a menţionat preşedintele rus.

„Acest document este o dovadă a faptului că ţara noastră depăşeşte urmările apăsătoare şi restabileşte dreptatea. Numai un stat care îşi întemeiază activitatea pe dreptate poate avea viitor”, a răspuns patriarhul Moscovei.

Menţionăm că în Republica Moldova nu există o lege similară, privind restituţia proprietăţilor bisericeşti confiscate în timpul ocupaţiei sovietice. Totodată, atât guvernele Tarlev şi Greceanâi, cât şi guvernul Filat au refuzat să-i restituie Mitropoliei istorice a Basarabiei arhivele sale bisericeşti, precum şi alte proprietăţi imobiliare confiscate abuziv în timpul sovietic şi deţinute de guvernul Republicii Moldova.

Amintim că ministrul Justiţiei, Alexandru Tănase (PLDM), a tratat cu refuz cererea oficială a mitropolitului Petru Păduraru al Basarabiei de restituire a arhivelor bisericeşti şi a altor proprietăţi deţinute de Biserică până la ocupaţia sovietică.

Ministrul Alexandru Tănase i-a scris mitropolitului Petru, între altele: „Cu referire la pretinsa încălcare a dreptului de proprietate (sau prezumţie a existenţei dreptului de proprietate asupra bunurilor naţionalizate de regimul totalitar sovietic) – comunicăm că în perioada anterioară declarării independenţei Republicii Moldova nu exista proprietate privată (în sensul actual) asupra edificiilor şi lăcaşelor de cult, ca rezultat al naţionalizării acestora. Astfel, potrivit punctului 28 din Regulamentul asociaţiilor religioase din RSSM, aprobat prin Ordinul Prezidiumului Sovietului Suprem al RSSM din 19 mai 1977, toate casele de rugăciuni, precum şi bunurile necesare exercitării cultului transmise pe bază de contract credincioşilor careu au format asociaţia religioasă, cumpărate de ei sau donate lor, constituia proprietate a statului”.

„Atât Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cât şi Constituţia Republicii Moldova, garantează protecţia proprietăţii private, legal dobândite, dar nu impune statul să restituie proprietăţile naţionalizate pe teritoriul actualei Republici Moldova, anterior dobândirii suveranităţii”, a mai precizat ministrul Alexandru Tănase, nr. 2 în ierarhia Partidului Liberal Democrat din Moldova.


Transnistria – entitate falită finanţată din afară

Decembrie 7, 2010
„În anii 1990 presupuneam că, folosind marele potenţial industrial moştenit din perioada sovietică, vom fi într-o deplină autosuficienţă. Timpul a arătat însă că noi nu am fost în stare, din varii motive, să păstrăm şi să folosim eficient acest potenţial. Faptul se adevereşte, în particular, prin bugetul pe anul 2011”, a declarat Anatoli Kaminski, preşedintele aşa-numitului „soviet suprem al Transnistriei” şi preşedinte al partidului „Obnovlenie”, într-un interviu acordat la 3 decembrie 2010 corespondentului agenţiei RIA Novosti, Vladimir Sanduţa. 

Kaminski a ţinut să mai menţioneze: „Din veniturile proprii urmează să acoperim doar o treime din cheltuielile planificate. De aici şi un şir întreg de probleme. Anul viitor nu vom reuşi să majorăm substanţial salariile bugetarilor, acestea vor creşte doar în limita inflaţiei, însemnând 12% ”.

„Pentru un învăţător sau pentru un medic salariul lunar de 120-150 de dolari nu e salariu. De aici şi exodul populaţiei, mai cu seamă exodul specialiştilor. Din cauza salariilor mici prognozăm pentru perioada imediat următoare o foame (insuficienţă) de cadre în sfera bugetară”, a mai adăugat preşedintele partidului „Obnovlenie” de la Tiraspol, care colaborează cu Partidul Regiunilor din Ucraina şi cu partidul „Edinnaia Rossia” din Federaţia Rusă.

Precizăm că, în condiţiile în care Transnistria îşi acoperă doar 1/3 din propriile cheltuieli, celelalte 2/3 sunt acoperite, de obicei, de alocaţii din Bugetul de Stat al Federaţiei Ruse.

În acelaşi interviu, Kaminski, referindu-se la situaţia financiar economică a regiunii, a mai declarat: „În anul 2006 autorităţile Moldovei au introdus condiţii suplimentare pentru activitatea economică externă a întreprinderilor din Transnistria. La noi aceste măsuri au fost numite blocadă. Pierderile de ansamblu ale republicii pe durata aplicării acestor măsuri de blocadă au constituit circa 500 de milioane de dolari. În 2007 situaţia s-a acutizat din cauza secetei fără precedent, când au fost compromise aproximativ 35% din suprafeţele însămânţate, pierderile constituind 40 de milioane de dolari. În anul 2008 am avut inundaţii care ne-au provocat pierderi de aproximativ 22 milioane de dolari. Anul curent întreaga lume a început să simtă influenţa crizei economice mondiale. Economia Transnistriei nu a constituit o excepţie.”

„Şi cum să nu ne amintim aici cu un cuvânt de bine despre Rusia, fără al cărei ajutor ne-ar fi fost foarte dificil să rezolvăm problemele privind protecţia socială a populaţiei. În anul 2006 am primit din Rusia 70 de milioane de dolari, care au fost îndreptaţi spre susţinerea domeniului financiar-creditar. În anul 2008 am mai primit 9 milioane de dolari, care au fost direcţionaţi către acordarea de credite preferenţiale întreprinderilor din complexul agro-industrial. În perioada anilor 2008-2010, datorită ajutorului Rusiei, am reuşit să-i alocăm fiecărui pensionar un supliment de 15 dolari la pensia lunară”, a ţinut să arate Anatoli Kaminski.

Bugetul Transnistriei pentru anul 2011 cuprinde venituri programate în mărime de 1 miliard 761 milioane de ruble transnistrene (echivalentul a 176,1 milioane de dolari SUA) şi venituri în mărime de 4 miliarde 601 milioane de ruble. Veniturile programate acoperă 31,2% din cheltuieli. Deficitul bugetar constituie 36,4%, în condiţiile unui PIB de 9 miliarde 162 milioane de ruble transnistrene.

Dependenţa Transnistriei de alocaţiile financiare de la Bugetul de Stat al Federaţiei Ruse constituie o importantă pârghie de influenţă pe care Moscova o poate exercita oricând asupra regimului de la Tiraspol. Orice sistare a acestor alocaţii transferate lunar ar putea însemna o prăbuşire rapidă a regimului Smirnov.


Cavalerul, ca Valera

Decembrie 2, 2010

Că interimarul Mihai Ghimpu şi-a bătut joc de „Ordinul Republicii”, aruncând cu el în stânga şi în dreapta, nu mai poate pune nimeni la îndoială. El a făcut risipă de atâtea „Ordine ale Republicii”, încât, luaţi la un loc, tustrei preşedinţii de până la el (Snegur, Lucinschi, Voronin) nu pot egala nici jumătate din „performanţa” interimarului.

Fără îndoială că printre cei mulţi care au primit din mâna lui Ghimpu distincţia supremă în stat există şi un anumit număr de persoane care meritau decoraţia. Nu despre aceştia vreau să vorbim aici şi acum. Ci despre cei mulţi (prea mulţi!) care, nevrednici şi nemernici fiind, au fost binecuvântaţi şi preţuiţi cu nesăbuinţă de către Ghimpu.

Să luăm din galeria nevrednicilor lui Ghimpu un singur personaj. Numele lui este Dmitri Ciubaşenko. Cine este acest „erou al revoluţiei de la 7 aprilie” hiritisit de Ghimpu cu „Ordinul Republicii”?

Dmitri Ciubaşenko este singurul din droaia de „cavaleri ai Ordinului Republicii” decoraţi de Ghimpu care a renunţat la decoraţie şi i-a restituit-o interimarului, prin curier poştal, împreună cu brevetul de conferire. Primind cavalerescul „colet”, Ghimpu şi-a anulat propriul decret de decorare a lui Ciubaşenko, ceea ce a fost, procedural vorbind, corect.

În paranteză fie spus, văzând decretul lui Ghimpu de anulare a propriului său decret, ne-am întrebat, pe bună dreptate, de ce oare nu a anulat Ghimpu şi alte decrete de ale preşedinţilor Mircea Snegur, Petru Lucinschi sau Vladimir Voronin privind conferirea „Ordinului Republicii” unor „personalităţi” ca Ivan Ivanovici Bodiul sau Nikolai Platonovici Patruşev, ca să luăm două nume la întâmplare.

Precum se ştie, „Ordinul Republicii” este distincţia supremă de stat a Republicii Moldova şi li se conferă unor personalităţi din ţară şi de peste hotare „pentru merite excepţionale în toate domeniile de activitate întru binele Patriei şi al omenirii”. Cunoscându-l prea bine pe Dmitri Ciubaşenko, ne-am întrebat, în momentul când Ghimpu i-a conferit „Ordinul Republicii”, ce „merite excepţionale” o fi având respectivul în activitatea lui „întru binele Patriei şi al omenirii”. Am căutat „meritele excepţionale” şi nu le-am găsit.

Deschizând o altă paranteză, trebuie să arăt că aceeaşi întrebare mi-am pus-o şi în cazul decorării de către Ghimpu cu „distincţia supremă de stat” şi a altor „eroi ai revoluţiei de la 7 aprilie” ca Anatolie Golea, Elena Zamura şi alţii. Iată ce scriam la 14 septembrie, când interimarul Ghimpu a respins propunerea de a-i decerna „Ordinul Republicii” Mitropolitului Basarabiei: „Părerea noastră este că preşedintele Ghimpu a gafat enorm respingând propunerea de a-i decerna Întâistătătorului Mitropoliei Basarabiei Ordinul Republicii, de vreme ce anterior le-a acordat distincţia supremă unor personalităţi de excepţie pe ogorul Patriei ca Dmitri Ciubaşenko, Anatolie Golea, Lorena Bogza, Elena Zamura, Corina Fusu, Aneta Grosu, Val Butnaru, Valentina Ursu, sau unor subalterni ai Mitropolitului Petru Păduraru – preoţii Petru Buburuz şi Ion Ciuntu. Este păcat că, sfătuit de consilierii săi, preşedintele interimar a procedat aşa. Gestul lui Mihai Ghimpu îl situează pe mitropolitul Petru mai prejos decât cei enumeraţi mai sus, dar şi decât atâţia alţi purtători ai Ordinului Republicii, printre care şi capul structurii locale a Patriarhiei Moscovei, cu care domnul Ghimpu s-a avut şi se are de bine. Dar, de! Ce să-i faci?!…  E limpede că în ochii lui Mihai Ghimpu părintele Mitropolit Petru Păduraru al Basarabiei mai are încă de crescut până la nivelul staturii morale şi cetăţeneşti a unor uriaşi ca Elena Zamura, Dmitri Ciubaşenko sau Anatolie Golea, preţuiţi,  după cum se şi vede, mai înalt de către iubitul nostru interimar.”

Să revenim însă la cavalerul, deja ex-cavalerul „Ordinului Republicii”, Dmitri Ciubaşenko. Cine este acest personaj atât de apreciat de interimarul Ghimpu?

Dmitri Ciubaşenko s-a născut la 14 august 1963 şi este fiul lui Alexei Ciubaşenko, fost redactor-şef la „Vecernii Kişiniov” în perioada sovietică, unul dintre corifeii jurnalisticii sovietice de partid. Dmitri Alexeevici Ciubaşenko şi-a făcut studiile universitare, în perioada sovietică, la Bucureşti, unde a fost delegat de Universitatea de Stat din Moscova, cu aprobarea celor care aveau atunci apanajul unor asemenea aprobări. A fost mulţi ani redactor-şef la publicaţia de limbă rusă „Moldavskie vedomosti”, care s-a remarcat ca o tribună antiromânească. A mai fost o perioadă „corespondent” al Agenţiei Telegrafice Moldoveneşti (ATEM), al Agenţiei Telegrafice a Uniunii Sovietice (TASS) , precum şi al agenţiilor APN, INFOTAG şi Reuters. De asemenea, a făcut parte din echipa „jurnal.tv” în frunte cu Val Butnaru, unde a moderat emisiunea de limbă rusă „Dnevnik”. Acum este redactor-şef al publicaţiei de limbă rusă „Panorama”. Chiar dacă a avut anumite semne de întrebare în privinţa lui, Constantin Cheianu, bunăoară, tot de la „Jurnal de Chişinău”, îl caracteriza recent pe Ciubaşenko drept „unul din cei mai inteligenţi şi mai subtili jurnalişti din Moldova, un autor pe care îl citeam întotdeauna cu interes şi chiar pasiune”. Ne vom referi în continuare şi la unele „subtilităţi” ale acestui atât de gustat jurnalist de către colegii lui de la „Jurnal”.

Politic însă, Dmitri Ciubaşenko a avut până acum două înregimentări pe faţă. Spunem pe faţă, pentru că şi până atunci a fost scufundat în politică până peste urechi, dar îi plăcea să treacă drept „neangajat politic” şi neutru.

Prima ieşire deschisă la rampă a lui Dmitri Ciubaşenko în politica de partid s-a produs în vara anului trecut, alături de personaje ca Vladimir Filat, Alexandru Tănase şi Iurie Leancă. Partidul Liberal Democrat din Moldova i-a oferit lui Ciubaşenko locul 25 pe lista electorală pentru anticipatele din 29 iulie 2009. Aderarea lui Ciubaşenko la PLDM şi candidarea lui pe listă a fost anunţată personal de Vladimir Filat, într-o conferinţă de presă din 16 iunie 2009. În calitate de candidat PLDM, Ciubaşenko a propus oficializarea limbii ruse ca a doua limbă de stat a Republicii Moldova. Iată cum a comentat publicaţia noastră năstruşnica iniţiativă a peledemistului trimis altădată de Moscova la Bucureşti: „Candidatul la funcţia de deputat pe listele PLDM, Dmitri Ciubaşenko, s-a arătat, astăzi, revoltat că PCRM nu a oferit limbii ruse statutul de limbă oficială. Redactorul-şef al publicaţiei de expresie rusă „Moldavskie vedomosti” a citat din programul electoral al PCRM din anul 2001, reamintind de promisiunea de atunci a comuniştilor de egalare în drepturi a limbii ruse cu limba română. „Au trecut nouă ani, dar nu s-a realizat nimic”, a spus Ciubaşenko”. O altă trăsătură de condei ne poate ajuta să desluşim portretul politic al peledemistului cu pricina. Este vorba de raportarea lui la data de 22 iunie. Apelăm iarăşi la FLUX: „Întrebat de jurnalişti ce semnificaţie are pentru el ziua de 22 iunie, Ciubaşenko a spus că este ziua în care Germania nazistă a atacat Uniunea Sovietică. „Este ziua în care a început ceea ce se numeşte Marele Război pentru Apărarea Patriei”, a precizat redactorul-şef al ziarului „Moldavskie vedomosti”. Reamintim că, la 22 iunie 1941, armata română a eliberat Basarabia şi Bucovina de Nord de sub ocupaţia sovietică, produsă ca urmare a tratatului adiţional secret semnat de URSS cu Germania nazistă”. Acesta a fost partidul şi acesta a fost candidatul lui! Să se mai întrebe acum cineva de ce a mers premierul Vladimir Filat, în august 2010, să depună flori la Memorialul Armatei Sovietice, comemorând „Operaţiunea Iaşi-Chişinău”…

Nu a trecut bine anul de zile de când s-a lipit Ciubaşenko de PLDM şi PLDM-ul de Ciubaşenko, că jurnalistul şcolit altădată pe axa Moscova-Bucureşti a fost delegat de domnul Filat (a se citi Lucinschi) în alt cuib politic, cel al fostului director al Serviciului de Informaţii şi Securitate, Valeriu Pasat. Noul cuibuşor politic se numeşte Partidul Umanist din Moldova. Din liberal-democrat Ciubaşenko a devenit umanist. Ştiindu-se prea bine că PLDM şi PUM sunt părţi ale unui singur proiect politic girat din umbră de Petru Chirilovici Lucinschi, mutarea lui Ciubaşenko dintr-un buzunar în altul al aceleiaşi mantale de croială rusească, nu a constituit vreo problemă. Şi cum efortul mutării trebuia cumva răsplătit, Ciubaşenko a figurat deja pe locul 5 în lista lui Pasat la anticipate, nu pe 25, cum a fost în lista lui Filat. În plus, ca „unul din cei mai inteligenţi şi mai subtili jurnalişti din Moldova”, vorba celor de la „Jurnal de Chişinău”, a şi fost desemnat drept „purtător de cuvânt” al fostului securist nr. 1. În această triplă calitate, de membru, candidat electoral şi purtător de cuvânt al PUM, Ciubaşenko s-a zbătut din răsputeri pentru „Bazele Ortodoxiei” lui Pasat, care, precum s-a văzut, a mai fost susţinut şi de emisarul Moscovei pravoslavnice la Suhumi, Tiraspol, Chişinău şi Bucureşti, diaconul Andrei Kuraev.

Despre ce cuvinte a purtat purtătorul de cuvânt al lui Pasat, se ştie prea bine: „crearea Uniunii Europene de Est (UEE) – UE-2”, „Moldova să rămână o parte componentă a spaţiului spiritual unic al Bisericii Ortodoxe Ruse”, „aderarea Moldovei la Uniunea Vamală  Belarus-Kazahstan-Rusia”, „amnistierea generală a persoanelor din puşcării”, „alegerea mitropolitului Vladimir ca preşedinte al Republicii Moldova”, „referendum pentru studierea obligatorie a „Bazelor ortodoxiei” în şcoală”, „limba rusă, a doua limbă de stat” etc., etc.

Acum, când cunoaştem mai bine personajul, trebuie să arătăm că, deranjat de vizita preşedintelui georgian Mihail Saakaşvili la Chişinău, la 25 noiembrie 2010, acest Ciubaşenko „s-a dezis de”, adică a renunţat la „Ordinul Republicii”, pe care interimarul Mihai Ghimpu i l-a pus la gât la 24 decembrie 2009, ca şi altor 11 jurnalişti aplaudaci din tabăra mai veche şi mai nouă a domnului Lucinschi. „Eu nu vreau să am una şi aceeaşi distincţie cu Saakaşvili, care la 2 martie 2005 venise la Chişinău pentru a-l susţine pe Vladimir Voronin şi PCRM. Nu vreau să am acelaşi ordin cu Saakaşvili, care promovează o politică antirusă şi care a declanşat războiul în Oseţia de Sud şi Abhazia”, a declarat mânios nevoie mare Ciubaşenko, aplaudat de Pasat. Arătăm aceasta, ca să ne întrebăm cu toţii: pentru ce merite fusese preţuit de către Ghimpu acest Ciubaşenko mai mult decât, să zicem, Mitropolitul Basarabiei, Înaltpreasfinţitul Petru Păduraru?

Răspunsul îl găsim în decretul prezidenţial din 24 decembrie 2009, deja anulat de emitent. Aplaudacii de presă, inclusiv cavalerul Ciubaşenko, au fost decoraţi – ia poveste! –  „în semn de înaltă apreciere a meritelor deosebite în afirmarea libertăţii de exprimare, pentru contribuţie substanţială la procesul de renaştere naţională şi la promovarea democraţiei şi a valorilor general umane”.

Pasat a comentat „dezicerea” cavalerului Ciubaşenko de „Ordinul Republicii”, zicând că nu-i bai şi că el are doar ordinul rus „Drujba”. În logica acestuia, nu se prea cuvine ca un subaltern, un simplu instrument de presă, fie şi şlefuit altădată pe la Bucureşti, să aibă acum distincţii mai mari decât „Drujba” celui mai umanist şi ortodox şef de partid. Important este să vegheze ambii, alături de mitropolitul Vladimir, asupra bazelor ortodoxiei ruse în Moldova, pe care se sprijină multă lume, de la Petru Lucinschi şi Andrei Kuraev până la ambasadorul României, Marius Lazurca, şi Savatie Baştovoi, călugărul care osteneşte cu sârg la acelaşi post de televiziune la care a ostenit în talk-show-uri şi cavalerul ortodox Ciubaşenko.

Dacă nu ar fi venit Mihail Saakaşvili în Republica Moldova, aşa ar şi fi umblat cavalerul ortodox cu „Ordinul Republicii” la gât. Saakaşvili însă şi-a efectuat vizita la Chişinău şi lista decoraţilor a scăzut cu unul. Nu e nici o pagubă. Săptămâna aceasta, încă interimarul Ghimpu va mai acorda încă vreo 400 de ordine şi medalii pe lângă cele vreo 2 mii din ultimele luni. Ce mare scofală! Un cavaler mai puţin, 400 de cavaleri mai mult…

Şi, după toată tărăşenia asta cu „dezicerea” lui Ciubaşenko, parcă-l văd pe Ghimpu râzând mălăieţ cu gura largă: dacă n-a vrut să fie cavaler, să fie ca Valera (…Pasat), adică fără ordin.


Post-Scriptum la anticipate

Decembrie 1, 2010
Anticipatele din 28 noiembrie au rămas în urmă. Comisia Electorală Centrală ne-a furnizat datele preliminare după numărarea voturilor. Cele 101 mandate de deputat se vor repartiza astfel: PCRM – 42, PLDM – 32, PD – 15, PL – 12. 

Cele trei niveluri ale majorităţii parlamentare funcţionale

Aşa cum şi era de presupus, nici un partid un a acumulat de unul singur numărul necesar de voturi pentru a guverna de unul singur. Problema alianţelor rămâne pe ordinea zilei. Majoritatea analiştilor politici şi ai comentatorilor de presă s-au lansat în fel de fel de speculaţii, încercând să modeleze toate combinaţiile posibile şi imposibile. Aritmetica de presă a vizat cifrele câtorva majorităţi: guvernamentală (52), prezidenţială (61) şi constituţională (67).

200 de mii de alegători în plus?

Mai puţină lume a fost atentă la 28 noiembrie şi după la alte cifre decât cele care reprezintă rezultatul electoral. Totuşi, nu este bine să trecem cu vederea aritmetica listelor electorale, element esenţial pentru orice calcul privind valabilitatea şi corectitudinea scrutinului.

Potrivit datelor Comisiei Electorale Centrale, la scrutinul din 28 noiembrie au participat 1 721 157 de alegători, ceea ce ar constitui 59,1% din totalul persoanelor cu drept de vot incluse în listele electorale. Operând un simplu calcul, deducem că totalul de 100% reprezintă 2 912 279 de alegători incluşi în liste. Să reţinem această cifră: 2 912 279.

Conform datelor aceleiaşi Comisii Electorale Centrale, la referendumul constituţional din 5 septembrie 2010, în listele de bază şi cele suplimentare au fost incluse 2 721 623 de persoane cu drept de vot.

De asemenea, la alegerile parlamentare anticipate din 29 iulie 2009, listele de bază şi cele suplimentare au cuprins 2 708 381 de alegători.

Aşadar, numărul concetăţenilor noştri incluşi în listele electorale la 28 noiembrie 2010 este cu 190 656 mai mare decât cel al alegătorilor care au figurat în liste la 5 septembrie 2010 şi cu 203 898 mai mare decât cel al persoanelor cu drept de vot din listele de la 29 iulie 2009. Observăm, totodată, că, între anticipatele din 29 iulie 2009 şi referendumul din 5 septembrie 2010, masa electorală a cunoscut o fluctuaţie oarecum firească, cel puţin explicabilă, de 13 242 de alegători. Această fluctuaţie nu se explică demografic, ci birocratic, la mijloc fiind imperfecţiunea listelor. Se ştie că atât competitorii electorali, cât şi observatorii internaţionali, au acuzat un şir de nereguli în legătură cu listele întocmite de administraţia publică locală.

Ţinând însă cont de faptul că ansamblul corpului social, respectiv masa electorală, este în declin numeric pe parcursul ultimelor două decenii, mortalitatea depăşind natalitatea, este greu să găsim o explicaţie a creşterii bruşte, pe hârtie, într-un interval de timp de doar două luni de zile, cu circa 200 de mii de alegători. Mai mulţi observatori înclină să creadă că anume acest surplus de 200 de mii de alegători pe hârtie a constituit o măsură de garanţie pe care administraţiile locale tot mai verzi şi mai verzi şi-au luat-o ca marjă pentru fraudare acolo unde şi cât s-a putut.

Ecuaţia politicăşi necunoscutele ei

Matematic vorbind, sunt posibile mai multe combinaţii între cele patru facţiuni parlamentare. Cu toate acestea, ţinând cont de declaraţiile oficiale făcute de unele dintre acestea sunt deja excluse: PCRM împreună cu PL, precum şi PLDM împreună cu PCRM. Posibilitatea creării unui guvern de uniune naţională este, de asemenea, exclusă. Singurele variante realiste, care rămân posibile sunt două. Prima ar însemna o combinaţie dintre PCRM şi PD (42 + 15 = 57 de mandate), ceea ce ar asigura doar depăşirea majorităţii guvernamentale (52) fără atingerea celei prezidenţiale (61). A doua ar însemna combinaţia dintre PLDM, PD şi PL (32 + 15 + 12 = 59 de mandate), ceea ce nu face situaţia esenţial diferită de prima variantă. Deocamdată, judecând strict formal sau după declaraţiile de presă, ideea ca PCRM şi PD să absoarbă 4 voturi de la grupările lui Filat şi Ghimpu, pentru atingerea majorităţii prezidenţiale, este neverosimilă. La fel de neverosimilă este ideea ca cei din urmă să absoarbă 2 voturi din rândul deputaţilor PCRM şi PD. Asta în cazul în care PCRM şi PLDM nu ar fi folosit „coridorul de comunicare” dintre ele pentru aranjamente încă dinaintea alegerilor. Există mai multe elemente care admit că între anumite personaje din conducerea PLDM şi cea a PCRM au existat convorbiri prealabile şi, de presupus, anumite înţelegeri. Convorbiri şi înţelegeri determinate şi de interese locale, nu doar de sugestii consensuale ruso-franco-germane, cu care lumea s-a obişnuit prea mult de la o vreme încoace.

Rămânând însă pe linia declaraţiilor de presă, trebuie să constatăm că gruparea Lupu-Plahotniuc este cea care are acum voturile decisive în mână. Ea poate înclina balanţa politică într-o parte sau în alta. În funcţie de partea în care se va înclina această balanţă depinde ce fel de guvernare provizorie şi ce fel de preşedinte interimar vom avea până la următoarele anticipate, care ar putea avea loc nu mai devreme decât începutul lui 2012. Tocmai pentru acest motiv, Plahotniuc şi Lupu şi, eventual, Diacov, vor supralicita, vor aştepta să fie curtaţi şi din stânga, şi din dreapta, numai ei ştiind ce le stă în intenţie cu adevărat.

Greşesc cei care trag în bobi, ghicesc în cafea sau în stele şi se dau grabnic cu părerea despre viitoarea configuraţie a puterii politice de la Chişinău. Este bine să lăsăm lucrurile să se limpezească de la sine, căci o clarificare va interveni cât de curând.

Tuspatru partidele care au penetrat în Parlament au trâmbiţat că au câştigat alegerile şi, într-un fel, este adevărat. Dar este tot atât de adevărat că nimeni nu a câştigat aceste alegeri anticipate, pentru că situaţia este o banală recidivă a ceea ce am avut şi până la alegeri. Sentimentul de deja vu face parte din percepţia corectă a acestei situaţii.

Important este ca limpezirile şi evoluţiile pe care le aşteaptă toată lumea să nu ne prezinte, până la urmă, o Republică Moldova tot mai în verde-roş sau în roşu-verde, după culorile drapelului fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti, născută tot din înţelegeri ruso-europene, drapel care flutură şi astăzi la Tiraspol, acolo unde Vladimir Filat obişnuieşte să meargă, pentru câte un meci de fotbal, alături de „anticomunistul” Igor Nikolaevici Smirnov.


IUBIM ROMÂNIA

Decembrie 1, 2010

noua-romanie-dacia-felix-geneva-1919
M-a ispitit astăzi cineva, cu gând ascuns, să spun ce simt pentru România. Am răspuns, senin şi fără patetism, că o iubesc. Şi, slavă Domnului, nu sunt singurul care trăieşte sincer acest sentiment.

Da, iubim România. Cine şi ce ne poate reproşa din asta?

Am iubit-o dintotdeauna. De cum ne-am ridicat mai măricei în satele şi târgurile pruto-nistrene şi am înţeles că palma noastră de ţară nu-i totul, am început să aruncăm „priviri lungăreţe” peste sârma ghimpată. Puterea de atracţie a lumii DE DINCOLO s-a transformat cu timpul în fascinaţie, devenind mai apoi cea mai curată dragoste pentru ea.

Iubim România pentru că suntem români.

Nu am ales noi să fim români, după cum nu am ales nici când, nici unde, nici din ce părinţi să ne naştem, nici să fim bărbaţi sau femei. Suntem români pentru că aşa ne-a vrut Dumnezeu. Şi pentru că dacă nu am fi fost români am fi fost, poate, altceva. Dar – iată! – suntem români. Nu e un merit, nu e o pricină de fală, dar nici una de ruşine.

Iubim România creştină, plină de martiri şi de sfinţi nerecunoscuţi. Iubim România adevărată şi curată. Iubim România care nu-şi uită şi-şi apără copiii.

Iubim România care are încredere în puterile ei şi este demnă în tot şi în toate. Iubim România care nu aleargă după vânt, dar adună înţelepciune şi caută folosul fiilor ei. Iubim România care, în faţa oricărui ultimatum păgân, nu este în stare de cedări.

Iubim tot ce a fost al strămoşilor noştri şi trebuie să fie al nostru până la sfârşitul veacurilor. Iubim Carpaţii şi Dunărea, iubim Nistrul şi Tisa. Iubim Marea Neagră şi Bărăganul. Iubim Lumea Românească întreagă. Iubim Ardealul care iubeşte Basarabia. Iubim Bucovina care iubeşte Oltenia. Iubim Dobrogea care iubeşte Maramureşul. Iubim Crişana care iubeşte Muntenia. Iubim Moldova care iubeşte Transnistria. Iubim Banatul care iubeşte Timocul. Iubim România care iubeşte Republica Moldova şi iubim Republica Moldova care iubeşte România.

Iubim România lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, cu mormântul lui de la Putna şi locul din Bucureşti în care vreodată vom fi în stare să-i ridicăm un monument. Iubim România lui Vlad Ţepeş, a lui Mihai Viteazul, a lui Constantin Brâncoveanu şi a tuturor voievozilor noştri mari şi puternici, „dătători de legi şi datini”.

Iubim România lui Mihai Eminescu, dulcea Românie pe care şi el a iubit-o până dincolo de lacrimi şi până dincolo de viaţă, simţind-o cum o simte a fi fiecare român din lume – „ţara mea de glorii, ţara mea de dor”.

Iubim ţăranul şi intelectualul român şi îi iubim pe toţi românii. Iubim pe cei ce muncesc şi făuresc. Iubim pe cei ce se roagă pentru fraţii lor.

Iubim limba română, geniul şi bogăţiile ei. Iubim dialectele noastre de la sud de Dunăre cu frumuseţile lor. Iubim cântecul şi sufletul românesc, pentru că România nu este doar un teritoriu mărginit, ci o nesfârşită întindere sufletească.

Iubim şi pe neromânii dintre noi şi de lângă noi care nu ne scot ochii pentru simplul fapt că Dumnezeu ne-a făcut români. Iubim pe orice neromân pentru că şi pe ei Dumnezeu i-a făcut ceea ce sunt. Numai cei fără de minte se pot certa cu Dumnezeu pentru că ne-a făcut pe fiecare ceea ce ne-a făcut.

Peste toţi aceştia şi peste toate se revarsă dragostea noastră curată. Pentru că îi iubim ca pe sufletul pe care ni l-a dat Dumnezeu. Iubim cu bucurie, cu înţelepciune, cu recunoştinţă în faţa Părintelui Ceresc.

Iubim, dar cu altfel de iubire, cu tristeţe, cu amar, cu durere şi cu speranţa că se vor vindeca şi pe românii care se leapădă de neamul lor, din neştiinţă şi fără gând viclean.

Iubim România chiar şi atunci când administraţiile ei trecătoare uită să ne iubească, pentru că uită să fie româneşti până la capăt.

Iubim România, pentru că ea este o ţară de iubit şi de slujit cu dăruire, nu o administraţie de servit.

Iubim România. Nu ne lăudăm şi nu căutăm folos din asta. Cine şi ce poate avea împotriva iubirii noastre? Numai cine nu poate iubi nu ne poate înţelege.