HOMO…LDOVA?

Martie 30, 2011
90 000 de homo…ldoveni! Atâţia homosexuali ar locui în Republica Moldova! Halucinanta cifră a fost lansată săptămâna trecută (24 martie) de organizaţia „Gender-Doc M” a lui Alexei Marcikov în cadrul unei conferinţe de presă. Suflătorul în goarnă a fost juristul respectivei organizaţii. Năucitoarea cifră s-ar baza, chipurile, pe studii „interne”. „Ştirea” despre cei 90 de mii de homo…ldoveni a fost preluată cu viteza fulgerului de jurnal.md şi de Pro TV Chişinău, fără a pune deloc la îndoială corectitudinea studiilor „interne”.  

De unde au scos pederaştii această cifră? De unde o asemenea armată de homosexuali care depăşeşte totalul populaţiei multor raioane ale Republicii Moldova? Aberanta cifră este mai mare decât cea a minorităţii etnice bulgare, de exemplu, sau decât cea a concetăţenilor noştri înregistraţi expres ca români la recensământul din 2004. Cifra aceasta absolută, aruncată fără a se clipi din ochi, reprezintă între 2 şi 3 % din ansamblul populaţiei Republicii Moldova. Este de vreo 70 de ori mai mult decât numărul clericilor de la noi! De vreo 15 ori mai mult decât efectivul Armatei Naţionale! De două ori şi jumătate mai mult decât numărul copiilor născuţi vii într-un an de zile! Dacă avem peste 900 de primării în întreaga republică, ar rezulta că nălucitele 90 de mii de sodomiţi ar trebui să fie repartizate, teoretic şi în medie, câte aproximativ 100 de exemplare active şi pasive în fiecare sat!

Când ni se trâmbiţează despre aceste pretinse 90 de mii de homosexuali dintre moldoveni, avem impresia unui deja vu. Parcă ne-a mai fluturat cineva cifre din astea ameţitoare prin faţa ochilor şi, din câte ne amintim, ni se vorbea în aceeaşi limbă, românească, în care suntem prostiţi acum la Chişinău.

Ei, aţi ghicit! Numai Traian Băsescu, actualul preşedinte al republicii de la Bucureşti, le-a mai adus asemenea ofense românilor. La 10 noiembrie 2004, intervenind telefonic în emisiunea lui Radu Moraru, „Naşul”, de la postul de televiziune Antena 3, Traian Băsescu a făcut o afirmaţie care a stupefiat o ţară întreagă: 20% dintre români sunt homosexuali. Transformat în cifre absolute, acest procent ar fi însemnat peste 4 milioane de adulţi care ar practica raporturile homosexuale. O jignire mai mare nici că li se putea aduce românilor din lumea întreagă şi sentimentelor lor creştine. Şocul şi tulburarea au fost mari în ţară şi peste hotare. Atunci, cercuri mediatice străine şi ostile au lansat, spre umilirea românilor, termenul ofensator de Homânia.

De ce am readus în atenţie această paralelă Chişinău–Bucureşti a exagerărilor grosolane cu privire la numărul sodomiţilor sau al „găozarilor”, cum chiar domnul Băsescu s-a exprimat într-un alt context? Pentru că actuala coaliţie de guvernământ şi, mai ales, capul guvernului (capul relelor la promovarea „orientării sexuale” în legislaţie) încearcă să imite, adică să maimuţărească guvernarea PDL-UDMR de la Bucureşti în materie de „europenitate”. O europenitate prost înţeleasă. În loc să urmeze exemplul Poloniei sau pe cel al micului, dar demnului stat ex-sovietic estonian (Estonia, apropo, a aderat înaintea României şi la NATO, şi la UE, şi la spaţiul Schengen, şi la zona Euro), care nu au acceptat să li se bage pe gât de la Bruxelles „orientarea sexuală”, PLDM-ul lui Filat ia pildă de la Bucureşti!

Să-i dăm preşedintelui de la Bucureşti cele ale preşedintelui de la Bucureşti. Iată transcriptul a două fragmente din emisiunea în care fuseseră avansate şocantele 20 de procente de români homosexuali:

„Traian Băsescu: Am intervenit pentru că întâmplător eu am provocat dezbaterea care a luat amploare în ultimele zile şi deşi nu are nimic legat de modul cum alianţa şi-a propus să deruleze campania, trebuie să spun că provocând acest subiect … am avut dorinţa să intervin în emisiunea dvs. Eu am primit o întrebare la MTV, dacă eu condamn homosexualitatea şi căsătoriile între homosexuali, plecând de la premisa că sunt ţări în care s-au legalizat. Răspunsul meu a fost „nu, nu condamn homosexualitatea, nu condamn căsătoriile între homosexuali acolo unde ele există”. Avem obligaţia să privim realitatea în faţă. Homosexualitatea este o realitate şi în România. Ceea ce cred eu că trebuie să facem, în mod neapărat şi obligatoriu ca oameni politici, este să încercăm să atenuăm sentimentul de oameni ce trebuie excluşi, pe care cea mai mare parte dintre homosexuali îl au, pentru că l-am creat noi. Din informaţiile mele, 20% din populaţie este afectată de acest mod de viaţă şi v-aş ruga să luaţi notă că acest mod de viaţă este rezervat nu unei anumite categorii sociale.

Radu Moraru: Dar staţi un pic, aţi spus 20%?

Traian Băsescu: Circa 20%.

Radu Moraru: Dintre români?

Traian Băsescu: Neoficial, dar cam pe aici sunt evaluările.

Radu Moraru: Domnule Băsescu, nici măcar ACCEPT-ul n-a avansat aceste procente…

Traian Băsescu: ACCEPT-ul poate să facă ce vrea, eu am evaluările mele ca primar.

Radu Moraru: Bun. Domnule Băsescu, totuşi, nu credeţi că …

Traian Băsescu: Domnule Moraru, am o rugăminte …

Radu Moraru: Dar e şocantă afirmaţia asta pe care o faceţi, şi, doi: nu credeţi că tulburăm toată societatea dacă ne apucăm acum să punem această chestiune, care nici măcar în SUA n-a fost foarte clar, tranşant, pusă în discuţie între cei doi candidaţi la preşedinţie?

Traian Băsescu: Eu vreau să plecaţi de la premisa că sunt homosexuali şi oameni politici extrem de importanţi şi medici, şi informaticieni, şi oameni cu pregătire mai puţină şi că, cel puţin la nivelul politicienilor, nu avem dreptul, repet, nu avem dreptul sa îi excludem.

Radu Moraru: 20%?

Traian Băsescu: Domnule Moraru, eu nu ştiu cât e credinţă, cât e necredinţă. Poate-i 15, poate-i 18, poate mă apropii, dar vă asigur că evaluarea mea nu este foarte departe de realitate. Cifra oficială de circa 10% care se declară a fi homosexuali reprezintă doar pe cei foarte curajoşi, care au avut curajul să înfrunte realitatea excluziunii sociale. Realitatea, dacă vreţi, a lipsei noastre de toleranţă. Dar repet, ţineţi cont că sunt oameni extrem de instruiţi, au fost reprezentanţi de stat, chiar la noi în ţară şi nu s-a ridicat nici o Biserică Ortodoxă şi nici un domn parlamentar n-a venit la un talk-show să-l condamne cu Biblia în mână. L-a acceptat ca pe-o realitate pentru că era din altă ţară, iar când vine vorba de un român, ne-am urcat cu picioarele pe el, că la el ne permitem s-o facem.

Marian Munteanu: Domnule Băsescu, dvs., în calitate de candidat la preşedinţie, consideraţi totuşi că în această chestiune, a sensului moral al instituţiilor societăţii româneşti şi în cazul de faţă al căsătoriei între homosexuali, veţi ţine seama de punctul de vedere oficial al Bisericii Ortodoxe Române?

Traian Băsescu: Categoric da şi sunt unul dintre politicienii care consideră că nu suntem pregătiţi să acceptăm căsătoriile între homosexuali, dar cred că am face un pas extraordinar de important dacă, în prima fază, am încerca să nu mai excludem social această categorie. Să n-o mai blamăm. Dacă vreţi, să fim toleranţi. (…)

Radu Moraru: O ultimă întrebare, domnule Băsescu, veţi fi de acord (acum vă întind eu iar o capcană, cum ar spune cei din staff-ul dvs.) şi cu adopţiile de copii de către aceste cupluri de homosexuali?

Traian Băsescu: Deja e un lucru la care n-am apucat să mă gândesc …

Radu Moraru: Staţi un pic, aţi spus că nu evitaţi întrebările grele …

Marian Munteanu: E cheia problemei…

Traian Băsescu: Domnule Moraru, nu vă mai repeziţi, aşteptaţi. Dar …

Radu Moraru: Asta-i cheia problemei, a spus domnul Marian Munteanu. Discuţia, dacă vreţi, aici s-a oprit şi la dânsul în această seară.

Traian Băsescu: Eu nu mă opresc la discuţiile domnului Marian Munteanu. Dacă totuşi întrebarea este pusă, vă pot spune că decât un copil prin canale, mai bine adoptat de … şi ţinut într-o casă de oameni”.

Poveştile băsesciene despre 20% de români homosexuali aveau menirea de a pregăti terenul pentru supunerea României faţă de pretenţia cercurilor homosexuale de impunere a propagandei lor la nivelul întregii societăţi, în toate sferele vieţii publice, inclusiv în învăţământul de stat şi privat de toate gradele. Ceea ce, până la urmă, s-a şi întâmplat. Cifrele au fost umflate cu paiul ca să impresioneze, dar şi ca să arate că numărul discriminaţilor pe criteriul dez-”orientării sexuale” ar fi enorm, de ordinul milioanelor.

Acum, la Chişinău, se doreşte acelaşi lucru. Republica Moldova rămăsese singura parte a Lumii Româneşti în care copiii nu sunt iniţiaţi, începând cu treapta de grădiniţă şi şcoală primară, în „tainele” homosexualităţii. Şi, pentru a ne induce chiar sentimentul de vină pentru neacceptarea (deocamdată) a sintagmei „orientare sexuală” în proiectul legii antidiscriminare, mediile progay de la noi invocă cifra de 90 de mii de homo…ldoveni în sosul propagandistic al unei adevărate apocalipse îndurate de Alexei Marcikov şi compania.

Iată cum ni se inoculează sentimentul de vinovăţie: „Reprezentanţii Centrului spun că în ultima perioadă, de când organizaţia pledează deschis pentru adoptarea legii antidiscriminare, homosexualii au fost agresaţi în stradă. Preşedintele Gender-Doc, Alexei Marcikov, a fost lovit cu pietre după ce a coborât dintr-un maxi-taxi (când, unde, de către cine şi a depus Marcikov plângeri oficiale în ordinea stabilită? – nota noastră). Alte trei angajate ale Centrului Gender-Doc spun că au fost agresate verbal într-un taxi (când, cum, care angajate şi au depus acestea plângeri? – nota noastră). Organizaţia susţine că valul de intoleranţă a fost provocat de declaraţiile făcute în ultimul timp la adresa gay-ilor şi a lesbienelor, atât de politicieni, cât şi de Biserică”.

Clar, domnilor? Foarte clar: val de intoleranţă, agresiuni stradale, tsunami al persecuţiilor, lapidare publică, 90 000 de victime reale şi potenţiale luate la un loc, un adevărat Holocaust! Şi asta a intervenit subit, “în ultima perioadă, de când organizaţia pledează deschis pentru adoptarea legii antidiscriminare”.

Dacă ar citi aceste rânduri, domnul preşedinte Băsescu, atletul promovării homosexualităţii în România, ar vărsa înduioşat o lacrimă şi ar spune: „Ei, vedeţi, şi asta confirmă că sunteţi români! Aveţi şi voi găozarii voştri! Nu-i mai discriminaţi, bă! Nu fiţi şi voi atât de intoleranţi ca românii din dreapta Prutului!”

Drept să vă spun, în situaţia asta stupidă, când mai-marii zilei de la Bucureşti şi mai-marii zilei de la Chişinău s-au pus de acord, pretins europeneşte, în problema propagandei homosexuale în şcolile noastre şi în societate, mai că-mi vine să strig, cu toată disperarea românească, în gura mare: mai bine mă năşteam în Estonia!

Emil CONSTANTINIU, FLUX

Libertatea care împacă termenii „ROMÂN” şi „MOLDOVEAN”

Martie 24, 2011

Iată că astăzi avem un cuvânt de apreciere pentru Guvern. Mai bine zis, pentru una dintre faptele lui. Acesta a trimis în Parlament un proiect de lege privind modificarea şi completarea Legii privind actele de stare civilă. Modificările nu sunt unele ordinare, ci esenţiale. Odată adoptate de Parlament, acestea vor fi de natură să aplaneze într-o oarecare măsură criza identitară a populaţiei majoritare şi să relaxeze dezbaterea publică pe aceste teme.

Statul nu este stăpânul nostru

Să vedem în ce anume constă iniţiativa. Serviciul de presă al Guvernului ne informează că, în şedinţa sa de miercuri, 23 martie, „Executivul a aprobat modificarea Legii privind actele de stare civilă, prin care s-a propus excluderea menţiunii privind naţionalitatea din actele de stare civilă, în afară de actul de naştere, în care să fie scrisă apartenenţa etnică a persoanei la cererea persoanei vizate ce a împlinit vârsta de 16 ani sau a părinţilor, în baza declaraţiei pe propria răspundere. Această prevedere vine să conformeze cadrul legislativ naţional cu standardele internaţionale şi anume cu art. 8 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale privind respectarea vieţii private în vederea respectării interne pentru modificarea originii etnice”.

Descrierea iniţiativei, aşa cum ne-o prezintă serviciul de presă al Guvernului, este una destul de seacă şi tehnicistă. Dincolo de cuvinte însă întrezărim schimbări majore. Modificarea în sine, dacă va fi adoptată de Legislativ şi va intra în vigoare, va constitui un adevărat ferment al proceselor de reabilitare etnică a populaţiei majoritare după un îndelungat şi dureros proces de aculturaţie (rusificare) şi de anihilare metodică a conştiinţei etnice, ca să nu spunem după o politică de etnocid.

Proiectul de lege ţine cont de realităţile etnice vii din ţara noastră, precum şi de contradicţiile acumulate la nivelul etniei majoritare, sfâşiate între etnonimul „român”, pe de o parte, şi infranimul şi politonimul „moldovean”, pe de altă parte.

Observăm, în context, că proiectul reia o altă iniţiativă a deputatei Ana Guţu, respinsă de Parlament, inclusiv cu votul unor deputaţi din alianţa de guvernământ. S-a dorit cu orice preţ ca laurii pentru o asemenea modificare a legislaţiei să fie culeşi de Guvern. Mă rog, asta este voia boierilor. Ea ne aminteşte de trucul la care recurgea guvernarea PCRM, care respingea în Parlament iniţiative rezonabile ale opoziţiei, pentru ca, la scurt timp, Guvernul Tarlev să se prezinte în faţa forului legiuitor cu acelaşi proiect, în care se adăugau sau din care se scoteau două-trei virgule. Important pentru noi acum este însă ca proiectul să fie adoptat de Parlament, indiferent de cine îşi va aroga meritele iniţiativei.

Falimentul politicilor naţionale de stat

Ispita tuturor guvernelor de după 1991 a fost să intervină în procesele de recuperare a conştiinţei etnice a populaţiei majoritare, impunând un soi de ideologie de stat, ca surogat al vechii ideologii sovietice. Politicile de acest gen au culminat cu adoptarea de către Parlament a „Concepţiei politicii naţionale a Republicii Moldova”, avându-i ca autori spirituali pe Victor Stepaniuc şi Vasile Stati şi aprobată prin Legea nr. 546 din 19 decembrie 2003. Concepţia rămâne în vigoare până astăzi, iar Alianţa pentru Integrare Europeană a refuzat, în ultimele două legislaturi, să o abroge.

Unul din handicapurile fundamentale ale Republicii Moldova este că aceasta nu se declară şi nu se doreşte a fi un stat naţional. Constituţia ţării, din 1994, evită ideea de stat naţional. Faptul a fost determinat atunci de disputele dintre adepţii denumirilor de „moldovean” şi „român”, când, de fapt, era vorba despre una şi aceeaşi identitate desemnată cu termeni diferiţi.

Percepţiile identitare diferite trebuie conciliate

Acum câţiva ani, am abordat această chestiune în Parlament. Am arătat că punerea celor doi termeni în relaţie de adversitate este contraproductivă şi dăunează stabilităţii ţării. Cu îngăduinţa cititorilor noştri ne vom permite să readucem în atenţie câteva dintre gândurile formulate de la tribuna Legislativului în 29 iulie 2006, rămase de actualitate şi la care nu vom renunţa atât timp cât există problema dihotomiei terminologice: „Ne-am plasat în permanenţă pe poziţii diametral opuse, militând pentru aceeaşi identitate pe care o numim diferit. Istoria tragică a pământului nostru a impus pecetea unor percepţii identitare diferite, care astăzi, în sfârşit, trebuie reconciliate. Ca oameni responsabili şi patrioţi ai acestei ţări trebuie să învăţăm să ne împăcăm unii cu alţii. În lumea modernă, fiecare persoană umană are dreptul la autoidentificare, inclusiv dreptul de a-şi asuma în libertate acea identitate care îl exprimă mai bine cultural, lingvistic şi spiritual.

Ştim cu toţii că dezbaterea identitară trasează între numele de moldovean şi cel de român o linie de divizare, aceasta privind deopotrivă şi numele limbii. Însă orice război se încheie, mai devreme sau mai târziu, cu pace. Iar părţile beligerante se aşază la masa de negocieri. Este momentul ca şi noi să depăşim încrâncenările de altădată.

Această confruntare nu trebuie să urmărească un deznodământ cu învingători şi învinşi. Înţelept este să câştige, în egală măsura, fiecare dintre noi, şi, mai ales, întreaga societate. Oricine dintre noi, indiferent dacă îmbrăţişează identitatea de moldovean sau de român trebuie respectat deopotrivă de ceilalţi membri ai societăţii, dar şi să se bucure de un tratament egal şi nediscriminatoriu din partea statutului. Obiectiv, suntem una şi aceeaşi, dar subiectiv ne identificăm diferit. Suntem cu toţii cetăţeni ai Republicii Moldova şi, în acest sens, suntem cu toţii mândri de numele nostru de moldoveni.

E timpul să încetăm polemicele inutile în chestiunea identitară şi să conciliem identitatea noastră politică cu cea etnică. În accepţia europeană modernă autoidentificarea este parte inalienabilă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”.

Vorbind altădată la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, am lansat de la tribuna acestui for, poate nereuşit, termenul de moldo-români pentru majoritatea etnică din Republica Moldova. Nu era vorba de o ambiţie deşartă, ci de o replică dată ideologiei de stat, a moldovenismului rusoman şi românofob, ca şi spiritului patriotard al protipendadei bucureştene care nu poate înţelege până la capăt trauma identitară produsă la răsărit de Prut cu câteva milioane de conaţionali abandonaţi în mod repetat de-a lungul istoriei.

Paradoxuri locale: sinonime antonime…

Întotdeauna am considerat că retragerea statului din sfera identitară şi lăsarea aspectelor identificării etnice la latitudinea fiecărei persoane este soluţia cea mai potrivită şi euroconformă în cazul Republicii Moldova. Ideea de confruntare intracomunitară ne repugnă, pentru că înseamnă consumarea energiilor noastre etnice pe nişte chestiuni formale, divizându-ne şi mai mult şi subminând orice aspiraţie de unitate naturală a noastră. Deideologizarea disputei identitare este şi ea necesară. Nu mai putem privi lucrurile de parcă am fi în plin Război Rece, de parcă am trăi în continuare în URSS. După cum nu mai putem, în accepţia etnică a termenilor, face din cele două sinonime relative, român şi moldovean, două antonime. Termenii sunt complementari şi nicidecum opozabili. Să învăţăm asta de la înaintaşii noştri din perioada interbelică. Când spunem „războiul etnonimic moldo-român” este ca şi cum am spune „războiul etnonimic germano-nemţesc, maghiaro-unguresc, greco-elen sau gruzino-georgian”. În epoca identităţilor multiple este necesar să ştim să le ordonăm corect, evitând orice umbră de conflictualitate dintre mai multele identităţi care ne caracterizează şi pe care ni le asumăm fiecare în libertate. Iar politonimele român şi moldovean privesc alte realităţi decât cele etnice şi-i cuprind şi pe românii şi moldovenii alogeni.

Dispută identitară, dar şi conflict de generaţii…

Situaţia s-a schimbat mult în ultimii ani în Republica Moldova. Linia de divizare dintre cei care se autoidentifică etnic drept moldoveni şi cei care se autoidentifică drept români este una fluctuantă. Nimeni nu o poate surprinde exact, nici măcar recensămintele. S-a văzut în 2004, când am avut peste jumătate de milion de persoane înregistrate ca vorbitoare de limbă „română” şi doar vreo 80 de mii de persoane de „naţionalitate română”, întrucât în faţa recenzorilor doar atâţia au putut face dovada „naţionalităţii” cu paşaportul românesc, singurul acceptat ca probă, cu greu, în vechiul, ca şi în actualul regim. Dacă s-ar face astăzi un recensământ, se va vedea că persoanele declarate de „naţionalitate română” sunt de câteva ori mai multe decât în 2004 şi că numărul celor de „naţionalitate moldoveană” a descrescut exact cu cât au crescut primii. Se va ajunge la un moment dat ca cei care se declară români şi cei care se declară moldoveni să fie la egalitate. Tendinţele şi dinamicele sociale îndreptăţesc o asemenea concluzie realistă. Cei care se consideră şi se declară români din punct de vedere etnic sunt preponderent tineri, majoritatea născuţi după căderea regimului sovietic. Pe când majoritatea celor care se consideră şi se declară moldoveni din punct de vedere etnic sunt în mod covârşitor persoane în vârstă, născute şi formate în timpul URSS. Cele două tabere sunt reprezentate în mare măsură de părinţi, pe de o parte, şi de propriii lor copii, pe de altă parte. La rândul lor, părinţii „moldoveni” ai copiilor „români” au şi ei părinţi care s-au declarat români înainte de 1944. De aceea, nu trebuie să mergem pe linia confruntării, a respingerii celuilalt, a războiului fratricid. Mai înţelept şi mai de folos este să-l lăsăm pe fiecare să se declare ceea ce consideră el subiectiv că este, fără frica de a fi urmărit sau pedepsit de către statul atotputernic, axat pe ideologiile sale deşucheate.

Naţionalitate versus apartenenţă etnică

Identitatea etnică este un dat, un fapt obiectiv. Acest fapt obiectiv trebuie conştientizat şi asumat subiectiv de către fiecare în parte. În funcţie de gradul de conştientizare şi asumare subiectivă a faptului obiectiv putem vorbi despre nivelul de conştiinţă etnică, de gradul de solidaritate etnică, iar mai apoi şi de nivelul de conştiinţă naţională, în accepţia cetăţenească a termenului.

Confuzia identitară din Republica Moldova este perpetuată şi de faptul că legislaţia în domeniu admite o suprapunere a noţiunilor de „naţional” şi „etnic”, ca şi cum ar fi vorba despre acelaşi lucru. Cadrul european şi internaţional în materie face o distincţie netă între cele două noţiuni. Totodată, vom observa că aceeaşi confuzie există şi în legislaţia României. Cine a urmat procedurile de repunere în drepturile de cetăţean român a putut observa că în Registrele de evidenţă a populaţiei nu există rubrica „apartenenţă etnică”, ci doar cea de „naţionalitate”, în care, în cazul etnicilor români, era trecută, invariabil, ca la sovietici, „naţionalitatea moldoveană” fără acordul celui vizat.

Pacea intracomunitară ca temelie a păcii civice

În acest context, proiect aprobat miercuri, 23 martie, de Guvernul de la Chişinău şi transmis în Parlament spre adoptare este unul salutar. O asemenea iniţiativă s-a lăsat prea mult aşteptată. Ea va fi în măsură să rezolve pe cale paşnică o mare, veche şi gravă problemă: problema identitară. Războiul terminologic „moldo-român” la noi acasă este o pacoste. El poate fi şi trebuie încheiat fără nici un fel de pierderi de o parte sau alta. Condiţia păcii în acest caz însă este una singură: libertatea exercitată în deplină cunoştinţă de cauză. Restul este treaba lui Dumnezeu.


UE faţă cu „orientarea sexuală”: 8/10/9 = 27

Martie 23, 2011

Cifrele din titlul ştirii ne arată că în cuprinsul Uniunii Europene nu există practici şi legislaţii uniforme privind antidiscriminarea şi admiterea propagandei homosexuale la nivelul întregii societăţi.

Aşadar, aritmetica este simplă. Numărul statelor membre ale UE este de 27. Potrivit datelor oficiale ale Comisiei Europene, în materie de legislaţie non-discriminare pentru persoanele de o altă „orientare sexuală” statele europene formează 3 grupuri relativ egale, de 8, 10 şi, respectiv, 9 ţări.

Grupul nr. 1: Belgia, Bulgaria, Germania, Spania, Austria, România, Slovenia şi Slovacia. În aceste 8 state ale UE legislaţia împotriva discriminării pe motive de „orientare sexuală” nu acoperă doar încadrarea în muncă a persoanelor adulte, ci şi toate domeniile suplimentare, practic orice sferă a vieţii, inclusiv învăţământul de la cel primar la cel universitar. Aceste ţări se confruntă cu o degradare rapidă a contextului social şi subminarea făţişă a bunelor moravuri, protejate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Grupul nr. 2: Republica Cehă, Irlanda, Letonia, Lituania, Luxemburg, Ungaria, Olanda, Finlanda, Suedia şi Marea Britanie. În aceste 10 state ale UE legislaţia împotriva discriminării pe aceleaşi motive, de „orientare sexuală” a fost extinsă doar parţial asupra altor domenii decât încadrarea în muncă a persoanelor adulte. În Marea Britanie extinderea vizează şi domeniul învăţământului, în care a căpătat forme aberante.

Grupul nr. 3: Danemarca, Estonia, Grecia, Franţa, Italia, Cipru, Malta, Polonia şi Portugalia. În  aceste 9 state ale UE legislaţia respectivă se referă strict la persoanele adulte şi exclusiv la domeniul încadrării în câmpul muncii. Aceste legislaţii acoperă doar domeniile menţionate în Directiva privind egalitatea de tratament la încadrarea în muncă (Directiva 2000/78/CE). Spre deosebire de unele state din grupul nr. 1, statele din grupul nr. 3, al celor 9, fac toate parte din zona Schengen şi din zona Euro.

Deci, pentru a face parte din UE, din spaţiul Schengen şi din zona Euro nu este obligatoriu să extinzi legislaţia naţională mai mult decât domeniul de acoperire al Directivelor europene.

Există două directive în materie de nediscriminare: nr. 200/43/CE, care nu cuprinde sintagma „orientare sexuală”, şi nr. 2000/78/CE, care cuprinde această sintagmă cu referire doar la adulţi şi doar la angajarea în muncă.

Un model unic nu există în UE, după cum nu există nici legislaţii sau practici uniforme.

Proiectul legii privind prevenirea şi combaterea discriminării promovat de Guvernul Filat II doreşte alinierea legislaţiei Republicii Moldova la Grupul nr. 1 de state UE în care iniţierea şi propaganda homosexuală se face în şcolile de orice tip şi de orice nivel.


Albastru pidosnic în Altar!

Martie 22, 2011

Vineri, 18 martie, şase oameni, arhierei ai Patriarhiei Ruse în Moldova (Vladimir Cantarean, Sava Volkov, Anatolie Botnari, Petru Musteaţă, Marchel Mihăiescu şi Nicodim Vulpe), s-au convocat în şedinţă. Constrânşi de împrejurări, aceştia au cedat presiunii publice şi au decis caterisirea, adică răspopirea, arhimandritului pederast Vasile Ciobanu de la mănăstirea Tabăra. Iată temeiul invocat în decizia nr. 2 adoptată la 18 martie: „În baza recomandării Judecăţii Mitropolitane Nr. 5-11 din 04.03.2011, care a studiat probele de învinuire aduse arhimandritului Vasile (Ciobanu) duhovnicul Mănăstirii Tabăra, de săvârşirea păcatului sodomiei (malahie în grup, sex oral) prezentate prin dovezi convingătoare (video) de către mass-media. Având în vedere şi recunoaşterea săvârşirii acestora de către duhovnicul sus numit şi în temeiul sfintelor canoane (urmează extrase din canoane – nota noastră) Decidem caterisirea Arhimandritului Vasile (Ciobanu)”. Am redat întocmai ortografia „sinodalilor” pentru a se vedea gradul lor de cărturărie şi nicidecum pentru a jigni sentimentul nostru de respect pentru limba română literată.

Decizia nr. 1: IN-TER-ZI-CEM să mai vorbiţi!

Puţină lume a observat că această decizie de răspopire a fost precedată de alta, decizia nr. 1, intitulată „Difuzarea informaţiei şi prezentarea poziţiei oficiale a Bisericii”. Între decizia nr. 1 şi decizia nr. 2 există o legătură directă şi lesne de întrezărit. Decizia nr. 1 se rezumă, în fond, la următoarele: „Sinodul Decide: Interzice slujitorilor şi nevoitorilor din cuprinsul Mitropoliei Chişinăului şi a Întregii Moldove să apară samovolnic cu declaraţii publice fără permisiunea şi coordonarea cu Serviciul de presă Mitropolitan şi Eparhial”. Referindu-ne, între altele, la felul cum arată acest fragment de text, această galimatie, nu putem trece cu vederea că obsesia sinodalilor pentru majuscule, semn sigur de grandomanie, este menită doar să arunce respectiva decizie în ridicol, pe motiv de agramatism elementar. Mare cum este, nici măcar Patriarhia Moscovei şi a întregii (cu minusculă) Rusii, nu foloseşte atâtea majuscule pe un centimetru pătrat de text ca sărmanii sinodali de la Chişinău. Practica bate gramatica, ar glumi în această situaţie preasfinţita Vulpe, cum îi stă în obicei. Atâta doar că gramatica (litera învăţăturii evanghelice) este bătută şi chiar doborâtă la pământ de practica sau practicile unor nechemaţi în sutane. Lăcomia, goana după bani, homosexualitatea, setea de slavă deşartă şi altele de felul acesta au pătruns, spre amarul nostru, în altarul Bisericii, în Sfânta Sfintelor şi ne predică de acolo ce e bine şi ce e rău, ce este canonic şi ce nu este, cum să iubim Moscova şi cum să nu iubim Patriarhia Română numită „tâlhar la drumul mare”, cum să-l susţinem pe securistul Valeriu Pasat şi partidul lui politic şi tot aşa mai departe. Astăzi, cei care i-au oferit tribuna Bisericii unui securist ca Pasat, le refuză dreptul la cuvânt slujitorilor lui Hristos!

Sinodul ia prăjina: când vorbiţi, să tăceţi!

Înainte de a hotărî răspopirea arhimandritului lor pederast, cei şase sinodali de sub omoforul Moscovei şi-au luat măsuri de precauţie şi le-au cusut gura cu aţă albă tuturor preoţilor, călugărilor şi călugăriţelor, ascultătorilor şi ascultătoarelor din mănăstiri şi tuturor celor cere se nevoiesc în cuprinsul mitropoliei „Întregii” Moldove, ca nu cumva cineva, Doamne fereşte! să apară (sic!), samavolnic (brrrrr!), cu declaraţii publice. Nu care cumva să se găsească vreun preot mai cu obraz şi să declare public, chiar despre mândrii sinodali, ceea ce constituie subiect de discuţie aprinsă în sânul Bisericii: homosexualitatea unor clerici, mai cu seamă a celor dintre monahi. Nu care cumva să se mai vorbească despre fiii naturali, adică trupeşti şi nu doar duhovniceşti, ai cinstitelor feţe sinodale şi monahale. Ferească Dumnezeu ca cineva să „apară samavolnic” cu declaraţii publice despre târâtul Sfintei Biserici în mocirla politicii partizane sau despre colaborarea sfintelor obraze bisericeşti cu KGB-ul sovietic şi cu serviciile lui succesoare! Să nu-l împingă păcatul pe nimeni să pună la îndoială trăirea pilduitoare a creştinismului de către „preasfânta” conducere „Mitropolitană şi Eparhială”! Să nu se dea cineva, cumva, cândva, pe undeva, din impuls păgân şi samavolnic, fireşte, criticilor pentru jupuiala de taxe de pe viu şi de pe mort, pentru „contribuţiile” foarte „benevole” ale parohiilor în fondul mitropolitan de milioane, izvorul luxului în care se scaldă şi se desfată vlădicii! Să nu îndrăznească vreo gură creştină să ridice glas contra simoniei, adică a cumpărării preoţiei pe bani, a parohiilor şi a funcţiilor ierarhiceşti. Să nu care cumva să cuteze vreo inimă mai însetată de dreptate să-i arate şi pe ei, pe preasfinţiţii sinodali, cu degetul! O, nu, onoarea de supuşi ai Patriarhiei Moscovei nu suportă aşa ceva! Pentru asta trebuia o interdicţie îmbrăcată în haina unei decizii. Şi cei şase sinodali au votat ceea ce intră şi rămâne în istorie ca „Decizia nr.1”, decizia de căpătâi pentru toţi şi pentru toate. Decizia tăcerii, decizia gurii închise şi a limbii ţinute strâns după dinţi. Slujitorii Cuvântului să nu aibă cuvânt! Darul vorbirii în public şi monopolul adevărului le revine doar sacrosanctului sinod al celor şase şi purtătorului lor de cuvânt! Mesajul celor 6 sinodali trimis clerului este limpede: Voi când vorbiţi cu noi, să tăceţi! Când vorbiţi cu poporul lui Dumnezeu, să tăceţi! Vom vorbi noi pentru voi!

Cenzura celor 6

Chiar ne mirăm că nu i-a pălit pe bravii sinodali această idee genială mai înainte. Că doar cazuri de felul celui al preotului pederast şi, probabil, şi pedofil Vasile Ciobanu au fost şi mai sunt încă multe, foarte multe. Aşa însă cum cazul acestui pederast în sutană este primul finalizat cu răspopirea, interdicţia sinodală nu mai putea aştepta, nu mai putea „răbda amânări”, cum calchiază unii basarabeni din rusă. Căci, vorba aia, dacă nu interzici la timp, te pomeneşti mâine-poimâine că va trebui răspopită şi o bună jumătate de sinod, dacă nu chiar şi mai mult! Pentru acest motiv nedeclarat, dar real, nu pentru altul, cei 6 au institui CENZURA vorbirii publice pentru clerici. Interdicţia nu este nici pe departe îndreptată împotriva pederaştilor în sutană, cim împotriva preoţilor cumsecade care, pentru Hristos şi pentru Evanghelie, ar putea da în vileag numeroasa partidă albastră din mitropolie. Se vede astfel că Decizia nr. 1 îi tratează cu neîncredere pe clericii vrednici, iar pe nevrednicii şi nemernicii de sodomiţi cu multă îngăduinţă, protejându-i împotriva oricărei eventuale denunţări publice de către preoţii vrednici şi cu frică de Dumnezeu.

Homosexualii bat în uşa Bisericii

Din păcate, homosexualitatea, precum se ştie de mult, bate în uşa Bisericii. Numai că ea nu bate din afară, ci dinăuntru. Halul fără de hal în care a ajuns mitropolia Chişinăului şi a „întregii Moldove”, ca instituţie omenească, este unul care nu prea oferă prilejuri de bucurie sau de optimism. Stricăciunea aciuată în interiorul acestei structuri datează, în cea mai mare parte, din timpul mitropolitului rus de tristă faimă, Serapion Fadeev, „părintele spiritual” al mitropolitului Vladimir şi al majorităţii actualilor sinodali de obedienţă moscovită. Dincolo de strălucirea slujbelor arhiereşti televizate, dincolo de pompa oricărei acţiuni mediatizate intens, dincolo de aplombul cu care ne vorbesc sinodalii cu orice ocazie, dincolo de acest fals inconostas – de fapt, un banal paravan – există multe lucruri greu de închipuit şi deloc compatibile cu cele predicate de cei chemaţi la slujirea preoţească şi arhierească.

Postul ca prilej de reflecţie

Desfâul este la el acasă în curtea mitropoliei. Cu ocazia sinaxei (întrunirii) stareţilor de mănăstiri din aceeaşi zi, 18 martie, episcopul Marchel Mihăiescu a confirmat că există mai multe cazuri de homosexualitate în mitropolia „Întregii” Moldove, iar stareţul mănăstirii Cosăuţi a ţinut să-i înfiereze pe cei „slabi de îngeri” care „scot gunoiul din mănăstire”. Presa italiană relata recent despre câţiva preoţi delegaţi în Occident de mitropolitul Vladimir protagonişti ai unui scandal sexual de proporţii, cu implicarea mai multor prostituate. În loc să se autosesizeze în fiecare caz aparte, sinodalii escamotează fenomenul şi bagă gunoiul cât mai adânc sub ţol. Umila noastră părere este că tocmai în Postul Mare este momentul ca toate cazurile cunoscute şi răscunoscute de homosexualism printre slujitorii altarelor să facă obiectul dezbaterii şi deciziilor sinodale, dacă s-ar dori cu adevărat o instituţie curată. Dacă nu se merge pe această cale, păcatul se va înmulţi, adică pederastia va căpăta teren şi mai larg în Biserică, spre sminteala credincioşilor de ambele genuri, de toate vârstele şi de toate naţiile.

Cineva chiar ne-a reproşat că abordăm asemenea subiecte în timp ce suntem în Postul Mare. Da, suntem în Postul Sfintelor Paşti, perioadă de rugăciune, de reflecţie, de pocăinţă, de iertare şi de curăţire sufletească, este adevărat. Nu am fi vorbit şi nu am fi scris despre cazul pederastului răspopit Vasile Ciobanu, „Arhimandrit” cu literă mare în decizia sinodală din 18 martie, dacă cei şase sinodali nu ar fi „apărut samavolnic” cu interdicţia lor de demascare publică a altor pederaşti strecuraţi în altarele ortodoxe.

Îngenunchere doar pentru rugăciune

Poate cuiva i s-ar părea că am îngroşat culorile, că încercăm să prezentăm situaţia în negru, că am pune o pată pe obrazul limpede de curat al mitropoliei. Nicidecum. Multe dintre „gunoaiele” băgate sub preş de către cinstiţii sinodali, sub ameninţarea cu pedeapsa în caz de divulgare, se văd cu ochiul liber şi fără a le arăta noi. Preoţii vrednici, aşa cum sunt majoritatea preoţilor din parohii, ştiu despre ce este vorba. Şi aceşti preoţi vrednici, care, spre deosebire de unii sinodali şi călugări, se pun în genunchi doar pentru a se ruga, văd că nu noi prezentăm situaţia în negru. Pentru că, pur şi simplu, situaţia ni se prezintă ea însăşi, din cap până-n picioare, din dormitor până în altar, din mănăstire până la sinod, în tonuri albastre. Pentru cei care nu cunosc semnificaţia simbolică a culorilor pe plaiurile „Întregii” Republici Moldova, vom preciza că, spre deosebire de rozul din Occident sau curcubeicul internaţional, albastrul este  culoarea de identificare a homosexualilor.

Din cauza acestui albastru pidosnic sinodul celor şase şi-a pus pe buze samavolnicul cuvânt „Interzicem”.


Chişinăul între Moscova şi Washington. Post-scriptum la vizita vicepreşedintelui Biden

Martie 17, 2011
Un elefant şi un şoricel mergeau pe o punte. La un moment dat, gânditor, şoarecele face către elefant: „Măi frate, da ce mai tropăim!” (Folclor românesc)

Vizita istorică, de succes, la Chişinău, a vicepreşedintelui SUA, Joe Biden, a fost privită, percepută şi comentată diferit. Gama abordărilor la care s-au dedat actorii politici şi analiştii de presă a cuprins întreaga paletă: de la cele realiste la cele fanteziste, de la cele calme la cele pasionale. Între frenezia provestică a susţinătorilor de serviciu ai guvernării şi desueta mânie proletară a taberei comuniste „antiimperialiste” au încăput tot felul de interpretări, care mai de care mai superficiale şi mai reducţioniste. Din acest motiv, am evitat cu grijă să ne înregimentăm într-o cohortă sau alta. Vizita la Chişinău a persoanei nr. 2 în Executivul american merită o prezentare şi o analiză obiectivă, curăţată de orice prejudecăţi sau iluzii. Nu le vom face noi aici, într-un simplu articol de ziar. Din tabloul de ansamblu vom reţine doar câteva elemente care ni s-au părut relevante.

Un context în mişcare

Această importantă vizită, de doar câteva ore, trebuie înţeleasă, în opinia noastră, întâi de toate contextual. Când afirmăm aceasta ne referim la contextul imediat (turneul Helsinki-Moscova-Chişinău), dar şi la contextul larg, geopolitic, care a acumulat o sumă de latenţe şi cunoaşte un şir întreg de mutaţii serioase, anunţându-le deja pe altele.

Cum spuneam, o abordare izolată nu ne poate ajuta cu nimic. Vizita vicepreşedintelui Biden la Chişinău a fost, în turneul său, una de final. Comentatorii de presă şi analiştii politici de la noi aproape că nu s-au referit la legătura dintre finalul turneului (declaraţiile de la Chişinău) şi partea lui de bază (discuţiile şi înţelegerile de la Moscova), şi, cu atât mai mult, la debutul lui (întrevederile de la Helsinki). Este de reţinut că escala de câteva ore la Chişinău a fost, de fapt, o adevărată vizită de curtoazie şi de încurajare, pe când vizita de două zile de la Helsinki şi vizita de trei zile de la Moscova au fost vizite de lucru, după cum a subliniat oficial şi în mod repetat partea americană. Deci, la Helsinki şi Moscova s-a lucrat, iar la Chişinău s-au transmis încurajări. Concluzia corectă pe care trebuie să o tragem în acest caz este că vizita la Chişinău a fost o continuare a celei de la Moscova. Jocurile sunt făcute în continuare de cei mari, iar Republica Moldova trebuie să le înţeleagă exact şi să se înscrie reuşit şi cu demnitate în noul peisaj geopolitic, promovându-şi propriile interese.

„Resetarea” americano-rusă

Relaţionarea americano-rusă din ultimii doi ani cunoaşte o dinamică pozitivă, fără precedent după încheierea Războiului Rece. Odată cu lansarea, în 2008, chiar de către Joe Biden, a conceptului de „resetare” a relaţiilor ruso-americane, asistăm, pe de o parte, la un proces continuu de detensionare a raporturilor bilaterale dintre Moscova şi Washington, iar pe de alta, la amplificarea gradului de interdependenţă şi intercondiţionare dintre cele două mari capitale.

În această nouă situaţie geopolitică, trecută cu vederea de foarte multă lume la Chişinău, devine tot mai limpede că americanii au un şir de exigenţe, dar şi un şir de oferte greu de refuzat pentru Moscova, iar aceasta din urmă are, în dialogul cu Washingtonul, o serie întreagă de cereri şi aşteptări fireşti. Există o multitudine de interese comune ale celor doi actori internaţionali. Întrepătrunse, aceste interese alcătuiesc noua conjunctură geopolitică, de această dată favorabilă, în care se situează Republica Moldova.

Aşadar, în acest context, ce vor americanii? Ce vor ruşii? Ce trebuie să vrea şi să aştepte Chişinăul, ţinând cont de ceea ce au voinţă să facă în comun americanii şi ruşii?

Vizita la Moscova a celui de al doilea om ca poziţie şi celui dintâi ca experienţă în administraţia americană ne oferă răspunsurile la aceste întrebări şi pun într-o lumină clară semnificaţiile escalei de 6 ore a vicepreşedintelui SUA la Chişinău.

Rusia are nevoie urgentă de modernizare

Moscova doreşte, evident, să accelereze procesul de modernizare a ţării, fără de care, potrivit predicţiilor formulate anterior chiar de către vicepreşedintele Biden, Rusia se poate prăbuşi în mai puţin de două decenii. Liderii ruşi au conştientizat că o modernizare a Rusiei nu este posibilă fără o implicare hotărâtă a Occidentului, adică a UE şi a SUA. Dacă doreşte să primească asistenţa Occidentului, Rusia trebuie să ofere ceva în contrabalanţă.

Chestiunile discutate de vicepreşedintele Biden cu preşedintele Medvedev şi premierul Putin au fost câteva. Tematica economică şi cea de securitate au dominat agenda. Ne vom opri doar asupra subiectelor cu incidenţă directă sau indirectă asupra Republicii Moldova.

OMC ca ţintă precisă

Prima dintre chestiunile importante abordate s-a referit la încheierea procedurii de aderare a Rusiei la Organizaţia Mondială a Comerţului. Astăzi, Rusia reprezintă singura economie importantă a lumii care nu este acceptată în OMC, ceea ce comportă pierderi financiar-economice semnificative pentru Moscova. În această organizaţie funcţionează regula consensului, adică decizia de aderare trebuie votată în unanimitate de reprezentanţii celor 153 de state membre. Fără aderarea la OMC, cursul de modernizare a colosului din Răsărit, susţinut de SUA, este problematic. Ţările care s-au opus în ultimii 18 ani aderării Rusiei la OMC au fost Georgia şi Republica Moldova, pentru motive binecunoscute legate de susţinerea separatismului din Abhazia, Oseţia de Sud şi Transnistria. Deci, Rusia vrea să fie primită în OMC, iar SUA devine primul ei avocat în această chestiune. Vicepreşedintele Biden a declarat la Moscova, în numele SUA, că, anul acesta, Rusia va deveni, cu siguranţă, membru al OMC. Pentru reuşita demersului este necesar un dialog constructiv cu Chişinăul şi Tbilisi, astfel încât acestea să nu ofere, din nou, surpriza de a se opune acestei mult dorite aderări de către Moscova.

Amendamentul Jakson-Vanik

A doua chestiune importantă de pe agenda vizitei la Moscova a constituit-o cererea administraţiei ruse de anulare a Amendamentului Jakson-Vanik. Acest Amendament la legea Statelor Unite despre comerţ este o reminiscenţă a Războiului Rece, care, economic vorbind, încă nu s-a încheiat oficial. Amendamentul a fost adoptat în 1974 şi a avut ca scop limitarea schimburilor comerciale cu URSS şi alte câteva state ale lagărului socialist, interzicând acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate, precum şi acordarea de credite şi garanţii statelor responsabile de încălcarea sau de limitarea serioasă a dreptului cetăţenilor de a-şi părăsi ţara. Adoptarea Amendamentului fusese determinată, în principal, de opunerea Moscovei faţă de procesul emigraţiei evreieşti din URSS, faţă de ceea ce s-a numit „scurgerea de creiere în exterior”. Amendamentul, în vigoare şi astăzi, constituie o piedică foarte serioasă în calea modernizării economice a Rusiei, dar şi a altor state din CSI, ca succesoare de drept ale fostei URSS. Printre acestea este şi Republica Moldova, împiedicată să obţină clauza naţiunii celei mai favorizate.

Amendamentul Jakson-Vanik a fost anulat doar pentru cele 3 state baltice membre ale NATO şi UE, precum şi pentru 4 state ale CSI: Kârgâzstan (în 2000, în legătură cu aderarea la iniţiativa americană din 1998 privind „restabilirea Marelui Drum al Mătăsii” prin care a fost creat coridorul euroasiatic de tranzit evitând Rusia, Iranul şi Irakul); Georgia (în 2000, în legătură cu „promovarea democraţiei” şi alăturarea la proiectul „Marelui Drum al Mătăsii”); Armenia (în 2004, pentru aceleaşi motive) şi Ucraina (în 2005, după victoria „revoluţiei oranj”). În ianuarie 2002, preşedintelui George Bush a introdus în Senatul şi Congresul Statelor Unite o iniţiativă de anulare a Amendamentului în privinţa Rusiei şi a altor 8 state ale CSI, inclusiv a Republicii Moldova, dar iniţiativa prezidenţială nu a fost susţinută de parlamentari. Astfel, în termenii amendamentului, se consideră că atât Federaţia Rusă, cât şi Republica Moldova nu sunt încă state cu o economie de piaţă în care drepturile şi libertăţile omului să fie respectate. În consecinţă, SUA nu le acordă celor 9 state ale CSI clauza naţiunii celei mai favorizate şi nu întreţine cu ele raporturi comerciale normale la maximă capacitate. În discuţia sa cu liderii ruşi, vicepreşedintele Joe Biden s-a arătat foarte optimist în privinţa anulării de către SUA, cel mai probabil anul acesta, a Amendamentului Jakson-Vanek. Republica Moldova va avea doar de câştigat în urma unei asemenea evoluţii pozitive în raporturile americano-ruse, evoluţie al cărei vestitor este vicepreşedintele Biden. Să sperăm că, de anul acesta, între Atlantic şi graniţa vestică a Rusiei, să nu mai fim singurul stat care nu are şi nici nu poate primi clauza.

Securitatea şi apărarea antirachetă

Un subiect-cheie discutat de vicepreşedintele Biden cu oficialii ruşi l-a constituit sistemul american antirachetă. Se ştie că, încă în 2001, Joe Biden, ca specialist în domeniul controlului asupra armamentului şi al neproliferării, s-a pronunţat deschis împotriva deciziei preşedintelui Bush de retragere a Statelor Unite din Acordul de apărare antirachetă, din 1972. De această dată, vicepreşedintele Biden a vorbit la Moscova despre o nouă arhitectură de securitate bazată pe cooperare. Acest fapt exclude, deocamdată, posibilitatea ca Pentagonul şi Rusia să construiască un sistem antirachetă comun, dar lasă deschisă calea pentru semnarea, chiar în 2011, a unui acord americano-rus în domeniul apărării antirachetă.

Conceptul de „arhitectură cooperaţională”, lansat de Joe Biden la Moscova, se doreşte a fi o soluţie rezonabilă şi pragmatică, în măsură să asigure securizarea unei mari părţi a emisferei nordice, iar în subsidiar să menajeze unele dintre orgoliile şi temerile încă nestinse ale Kremlinului. Bineînţeles că, atunci când discută probleme de securitate, oficialii americani şi ruşi nu pot ocoli chestiuni precum cea a prezenţei ilegale a efectivelor şi arsenalelor militare ruseşti în Moldova de peste Nistru. Întrebat de corespondentul ITAR-TASS care este principala problemă de pe agenda bilaterală ruso-americană pe care ar dori să o rezolve până la sfârşitul acestui an, Joe Biden a răspuns tranşant: „Apărarea antirachetă. Şi pe linie bilaterală, şi în cadrul Consiliului NATO-Rusia încercăm din răsputeri să închegăm un plan de cooperare privind apărarea antirachetă. Aceasta este cea mai bună cale spre consolidarea încrederii şi a stabilităţii strategice între cele două ţări ale noastre. Exprim convingerea că suntem în stare să uzăm de posibilităţile noastre unice de felul lor şi de complementaritate reciprocă în domeniul apărării antibalistice, pentru a-i proteja atât pe cetăţenii noştri, cât şi pe aliaţii şi partenerii noştri”.

În virtutea statutului său declarat de neutralitate, Republica Moldova nu este un aliat al NATO şi, implicit, al SUA. Dar este, în schimb, un partener al acestora. Pentru acest motiv, după vizita sa de lucru la Moscova, vicepreşedintele Biden a vorbit la Chişinău, deschis şi ferm, despre integritatea teritorială a Republicii Moldova, din care regiunea transnistreană este parte inseparabilă.

Parteneri strategici

Rusia, după cum s-a văzut, a demonstrat că este capabilă să manifeste spirit de cooperare cu SUA în domeniul securităţii. Imediat după întâlnirea cu vicepreşedintele Biden, preşedintele Medvedev a semnat, la 10 martie, un decret privind introducerea de sancţiuni împotriva regimului lui Muammar Gaddafi din Libia, chiar dacă Rusia va înregistra pierderi de câteva miliarde de dolari din contractele de livrare către Tripoli a tehnicii militare şi armamentului. Preşedintele Medvedev a ţinut să arate: „Anul 2010 a fost unul de succes pentru relaţiile ruso-americane. Suntem disponibili să dezvoltăm relaţii strategice cu Statele Unite”. Relevant este şi faptul că, anul acesta, Statele Unite şi Rusia vor desfăşura, pentru a doua oară, aplicaţii militare comune, la care au invitat şi Canada. Aplicaţiile anterioare, din 2008, au fost calificate atât de ruşi, cât şi de americani, ca fiind unele „de succes”.

Trebuie să arătăm că întâlnirile de lucru de la Moscova au avut loc în format lărgit, întrucât la ele au mai participat consilierul vicepreşedintelui SUA în probleme de securitate naţională, Antony Blinken, ambasadorul SUA la Moscova, John Byerly, adjunctul secretatului de stat, William Berns, consilierul special al preşedintelui SUA în problemele Rusiei şi ale Eurasiei, Michael McFaul, consilierul principal al preşedintelui SUA în problemele economiei mondiale, David Lipton, şi alţi experţi şi oficiali de la Washington.

Alte subiecte pe agenda vizitei la Moscova s-au referit la: vizita de anul acesta la Moscova a preşedintelui Barack Obama, situaţia din Afganistan, cooperarea aprofundată ruso-americană privind tranzitarea teritoriului rusesc de către personalul militar şi civil american, acordarea de asistenţă rusească guvernului de la Kabul, stabilizarea situaţiei din Kârgâzstan şi sprijinirea în comun a noului guvern democratic de la Bişkek, strângerea cooperării ruso-americane în problema iraniană, coordonarea eforturilor pentru denuclearizarea Coreii de Nord, impulsionarea cooperării în cadrul aşa-numitului „acord 123” privind utilizarea energiei atomice în scopuri paşnice, astfel încât companiile americane să le poată transmite partenerilor ruşi tehnologiile care le lipsesc, cooperarea dintre companiile americane şi ruseşti în domeniul inovaţiilor şi, în general, privind transferul de tehnologii americane către ruşi, eventualitatea abolirii regimului de vize dintre SUA şi Rusia.

Desigur, Joe Biden a discutat cu Medvedev şi Putin şi despre rolul care îi revine Finlandei în această ecuaţie cu tot mai puţine necunoscute. Finlanda va avea rolul de platformă de lansare pentru marile proiecte americano-ruse de modernizare a marii federaţii eurasiatice. De ce anume Finlanda? Pentru că, şi acum şi istoric, se bucură de încredere egală din partea Moscovei şi Washingtonului, pentru că nu aparţine nici vechii şi nici noii Europe, fiind vecinul cel mai deschis şi neproblematic al Rusiei, dar şi un aliat echilibrat şi onest al SUA. Aceste aspecte au fost subliniate de vicepreşedintele Biden atât la întâlnirea cu preşedintele finlandez Tarja Halonen, cât şi la cea cu primul ministrul al Finlandei, Mari Kiviniemi, fapt remarcat la Moscova.

În loc de concluzii

Când vechii adversari şi concurenţi, greii planetei, se împacă şi-şi dau mâna pe faţă, trebuie să observăm asta la timp. Pentru că orice preferinţă sau antipatie a noastră, adică orice încremenire în clişeele trecutului ne-ar putea costa mult. Entuziasmul febril al taberei guvernante de la noi cu tot extazul mediatic însoţitor şi reacţiile destul de nevrotice ale comuniştilor în legătură cu escala vicepreşedintelui Joe Biden la Chişinău nu fac decât să sublinieze o proastă înţelegere a realităţilor geopolitice în schimbare şi a beneficiilor pe care, ca ţară, suntem, pur şi simplu, obligaţi să le extragem, dincolo de ciomăgeala pentru putere şi nişte meschine calcule politice interne. Propaganda de nici un fel nu e bună în asemenea situaţii.

Una dintre concluzii a fost formulată chiar de către vicepreşedintele Biden. Domnia sa a spus: „Consider că resetarea relaţiilor Statelor Unite ale Americii cu Rusia contribuie la consolidarea securităţii în Europa. Noi respingem ideea cum că îmbunătăţirea relaţiilor cu Moscova ar trebui să se producă pe seama relaţiilor noastre cu alte state din regiune, cum ar fi Polonia, ţările baltice sau Georgia, sau ca şi cum angajamentele noastre faţă de aliaţi ar fi incompatibile cu nişte relaţii americano-ruse mai trainice. Dimpotrivă, nutrim convingerea că ele se consolidează reciproc”. Republica Moldova nu a fost pomenită expres în acest text de declaraţie, dar este prezentă în subtextul ei. Lumea se schimbă. Să ne bucurăm că între Moscova şi Washington intervine această normalizare a relaţiilor. Să fim solidari în interiorul ţării şi să veghem asupra interesului nostru naţional.

Degeaba cred unii naiv că şoricelul moldovean este, în lumea aceasta complexă, egalul masivului şi inteligentului elefant american sau al greoiului urs polar rusesc. Să fim realişti şi să păstrăm proporţiile, domnilor. Şi, mai cu seamă, să nu ne facem iluzia că am tropăi şi noi în istorie, când avem, iarăşi, de trecut o ditamai punte.


Elegie pentru istroromâni la apariţia primului dicţionar istroromân-italian (română, suedeză)

Martie 15, 2011

Anunţăm, în premieră absolută în presa de limbă română de dincoace şi de dincolo de Prut, apariţia primului dicţionar istroromân-italian, semnat de profesorul Antonio Dianich, el însuşi istroromân. Intitulat „Vocabolario istroromeno-italiano. La varietà istroromena di Briani”, dicţionarul a văzut lumina tiparului, în ianuarie 2011, la editura italiană „Edizioni ETS” prin generoasa contribuţie a Departamentului de Lingvistică „Tristano Bolelli” al Universităţii din Pisa.

Cunoşteam, încă din toamna anului 2008, din corespondenţa cu profesorul Antonio Dianich, că dumnealui lucrează, de ani de zile, asupra acestui dicţionar al limbii vorbite altădată în localitatea istriotă Bărşcina. Prilejul cu care ne-am cunoscut la distanţă ne-a fost oferit de o iniţiativă pe care am lansat-o, la 17 aprilie 2008, în calitate de membru al Subcomisiei APCE pentru Minorităţi, împreună cu alţi 33 de deputaţi din 20 de state membre ale Consiliului Europei. Era vorba atunci de proiectul de Rezoluţie privind situaţia culturală dificilă a minorităţii istro-române deosebit de ameninţate, proiect înregistrat oficial la 21 aprilie şi difuzat, în limbile engleză şi franceză (La situation culturelle difficile de la minorité istro-roumaine particulièrement menacée/Difficult cultural situation of the Istro-Romanian minority particularly threatened), ca document al Consiliului Europei cu numărul Doc. 11595.

Prin amabilitatea autorului, valoroasa apariţie bibliografică şi lexicografică ne-a sosit zilele acestea la Chişinău, fapt pentru care nu numai că îi suntem deosebit de recunoscători, dar ne şi vedem obligaţi să o prezentăm deîndată, fie şi scurt, publicului nostru cititor.

Vom începe prin a arăta că dicţionarul domnului Dianich are o dedicaţie. Merită să o reproducem, întrucât aceasta, spre deosebire de toate comentariile şi explicaţiile făcute în italiană, este formulată în dialect istroromân: „Cesta libru fuost-a piseit za uspomena de mea måie Miţa lu Petărhuli, de me ceåce Buojo lu Şceavina, şi de tuoţ briiåni cårli scu restriţ pre tuota luma”, adică „Această carte a fost scrisă în amintirea mamei mele Miţa a lui Petărhuli, a tatălui meu Buojo lui Şceavina, şi a tuturor brienenilor care sunt risipiţi în toată lumea”.

Dicţionarul cuprinde doar material lexical colectat de-a lungul anilor, printr-un efort susţinut şi exemplar, de la vorbitorii dialectului istroromân care au mai supravieţuit în comuna în care autorul a copilărit sau, mai ales, de la consătenii săi plecaţi în diasporă, în special la New York, unde există o comunitate de câteva sute de istroromâni, fapt reflectat în chiar titlul lucrării: „Vocabolario istroromeno-italiano. La varietà istroromena di Briani” („Vlåşchi ce s-a ganeit în Bărşcina”, adică „Româna ce s-a vorbit în Bărşcina”).

În cele 233 (XXXIV plus 199) de pagini ale sale, lucrarea inserează, pe lângă Vocabularul propriu-zis şi o Culegere de texte în dialect istroromân: o Prefaţă a profesorului Roberto Ajello; Consideraţii generale; o amplă Introducere care include la rândul său o prezentare istorico-geografică şi cultural-spirituală a istroromânilor, a dialectului vorbit de ei, o listă de informatori, tabele cu un număr de 7 verbe conjugate (a vrea (vrea), a avea (vea), a fi (fi), a usca (uscå), a şti (şti), a mânca (muncå), a merge (meare)); un Tabel sinoptic al toponimelor istroromâne cu echivalentele lor italiene şi croate; o Listă a numelor de familii (case) şi a agrotoponimelor care figurează în lucrare. Textele istroromâne şi traducerile lor în italiană sunt grupate astfel: Istorie, Viaţa la ţară, Descântece şi vrăji, Ritmuri şi cântări, Proverbe şi zicători, Anecdote.

Pentru redarea cuvintelor şi textelor în dialectul istroromân, autorul foloseşte un sistem grafic propriu, inspirat din scrierea italiană şi croată, dar şi din alfabetul IPA (International Phonetic Association), ceea ce, la prima vedere, face textul istroromân poate mai greu de recunoscut de către persoanele obişnuite cu scrierea românească.

O informaţie de utilitate. Pentru cei interesaţi să intre în posesia valoroasei lucrări, vom preciza că dicţionarul poate fi livrat prin poştă, la preţul de 20 €. Editura primeşte comenzile în acest sens pe adresa electronică info@edizioniets.com sau la numerele de telefon (+39) 050-29544-503868 şi de fax (+39) 050-20158.

Să revenim însă la prezentarea propriu-zisă a acestui instrument lexicografic unic în felul său. „Dicţionarul se doreşte a fi o arhivă sau un depozitar al limbii aşa cum se vorbea ea înainte de ocupaţia croată şi înaintea plecării în diasporă, cu certitudine nu în iluzia că limba ar putea supravieţui la faţa locului, ci în speranţa că va putea rămâne o mărturie a existenţei ei”, spune profesorul Dianich în Introducerea sa. Autorul mai arată, de asemenea: „Acest dicţionar se vrea a fi însă, mai presus de orice, un omagiu adus populaţiei istroromâne, curajului şi tenacităţii cu care şi-a conservat limba de-a lungul secolelor până la limita oricărei posibilităţi omeneşti şi care astăzi, risipită în lume, asistă neputincioasă la agonia ei.

Dicţionarul istroromân-italian elaborat de profesorul Dianich şi publicat acum la Pisa are, fără exagerare, o importanţă inestimabilă pentru lexicografia şi dialectologia română. Această monumentală lucrare ştiinţifică şi instrument practic este rodul efortului unui singur om, efort pe care ar fi trebuit să-l depună instituţii ştiinţifice întregi.

Câteva cuvinte despre autor

profesorul Antonio Dianich

profesorul Antonio Dianich

Se prezintă modest, cu multă zgârcenie şi nostalgie, în acelaşi timp, el însuşi, pe supracoperta lucrării: „Sunt un istroromân născut la Fiume în 1933. În 1949 a trebuit să-mi părăsesc ţara. Sunt licenţiat în Limbi Clasice al Universităţii din Pisa şi al Şcolii Normale Superioare din aceeaşi localitate. Am predat întotdeauna limbile italiană şi latină în licee din Italia, dar şi la cele din Madrid sau din Istanbul. Actualmente sunt pensionar: locuiesc la Pisa, dar am scris această carte la umbra măslinilor din Casa di Cimitagna, la poalele altui Munte Mare (Monte Maggiore), unde creşte şi rodeşte cele mai bune prune un pom pe care l-au adus cu ei din Istria părinţii mei pe când era doar un puiete cu două frunze palide.” Vom adăugă faptul că profesorul istroromân Antonio Dianich este fratele unui mare teolog şi prelat romano-catolic, Severino Dianich, vicar al Arhiepiscopiei de Pisa.

Profesorul Dianich mai scrie, cu evidentă bucurie şi durere în suflet: „Istroromânii, un grup lingvistic minuscul din Istria, în a cărui istorie nu este cert aproape nimic cu excepţia dureroaselor întâmplări din ultimul război, care a determinat o dramatică plecare a lor în diasporă, au locuit pe dealurile din jurul lacului Felicia, iar acum, după întremarea lor din anii 1930, locuiesc într-o vale însorită de la poalele Muntelui Maggiore: o mică, săracă, dar fericită Arcadia, l’hortus conclusus-ul vieţii lor, al cântecului şi al graiului lor deosebit.

Acum însă vechile case de piatră, adesea având acoperişuri de stuf, sunt ocupate de persoane venite de pe aiurea: doar câţiva bătrânei care au rămas, căci nu i-a lăsat inima să plece, încă mai vorbesc bătrânul grai. Printr-o minune a istoriei, supravieţuieşte la New York o mică colonie, sortită şi ea să se stingă. Singurul lucru pe care l-am putut face a fost să recuperez din propriile-mi amintiri şi din cele ale unor ţărani forţaţi să devină cetăţeni ai unei mari metropole, relictele unui naufragiu fatal. Cartea de faţă se doreşte a fi o arhivă  a ceea ce încă supravieţuieşte din cultura ultimilor istroromâni şi, în mod deosebit, din limba lor (şi a mea) aflată pe moarte.

Mai este însă şi o „frumoasă călătorie de suflet” în autobiografia mea, o elegie pentru sfârşitul unei lumi, al lumii noastre istroromâne.

Aceste cuvinte, scrise cu atâta suflet, concentrează în ele drama comunităţii istroromâne şi ne scutesc de datoria de a mai adăuga ceva.

Şi totuşi… Merită totuşi să lansăm cu această ocazie, a apariţiei primului dicţionar istroromân-italian, alcătuit de un istroromân, o frumoasă provocare… Multă lume s-ar gândi, poate, la aşa ceva. Dacă aş fi din Bucureşti şi ar depinde de mine, aş căuta, fără ezitare, să răsplătesc, în numele tuturor românilor, efortul distinsului profesor Antonio Dianich, cel mai mare intelectual istroromân în viaţă. Cultural vorbind, Domnia sa a făcut pentru istroromâni ceea ce un alt distins profesor, Petar Atanasov de la Skopie (Macedonia), a făcut (şi face) pentru megleno-români. Dacă profesorul Andrei Glavina a fost, la începutul secolului XX, primul apostol al isroromânilor, profesorul Antonio Dianich este acum, la venerabila vârstă de 77 de ani, ultimul lor patriarh şi apostol.

O lansare de carte în Bucureşti şi în alte centre culturale ale ţării, cu participarea autorului, şi o reeditare a dicţionarului în România, cu alfabet românesc ar fi de luat în seamă.

Probabil că nici Academia Română şi nici Preşedintele României nu ar greşi deloc dacă şi-ar opri atenţia şi generozitatea asupra acestui om care are meritul real de a fi contribuit exemplar la cunoaşterea şi, poate, supravieţuirea comunităţii istroromâne aflate în agonie sub ochii neputincioşi (şi nepăsători?) ai Statului (naţional) Român.

Vlad CUBREACOV, FLUX

Nota noastră: Dialectul istroromân este unul dintre cele 4 dialecte istorice ale limbii române (alături de dialectele megleno-român, aromân şi daco-român).

Organizaţia internaţională UNESCO a inclus dialectul istroromân în Cartea Roşie a limbilor în pericol (UNESCO Red book on endangered languages), amintind că este grav periclitat, întrucât nu există administraţie, învăţământ, presă sau biserici în acest dialect istoric al limbii române.

Zona locuită de istroromâni este cunoscută până astăzi şi ca regiunea Ciceria, fapt pentru care aceşti confraţi ai noştri mai sunt numiţi şi Cici. Unii le mai spun onomatopeic Ciribiri (după cuvintele pronunţate dialectal „cire”/cine şi „bire”/bine). Ei îşi spun astăzi Vlåhi,iar din vechime şi până nu demult şi-au spus Rumâri sau Rumeri. Cele mai recente ediţii ale marilor enciclopedii ale lumii, precum şi UNESCO ne prezintă cifre care variază între 500 şi 1500 de vorbitori concentraţi în special în opt localităţi din partea croată a peninsulei Istria şi în două localităţi din partea slovenă a peninsulei. Potrivit altor surse, numărul vorbitorilor de istroromână ar fi şi mai mic. Oricum, acesta este în declin continuu. În Croaţia istroromânii locuiesc în satul Žejane/Jeiăni (cea mai mare dintre toate localităţile istroromâne, situată la nord de Muntele Mare sau Maggiore/Učka) din plasa Mune, judeţul (županija) Primorsko-goranski, precum şi de satul Šušnjevica/Şuşneviţa sau Val d’Arsa şi cătunele Brdo/Bârda, Jesenovik/Sucodru, Nova Vas/Nosela, Kostračani/Costerceani, Letaj/Letai şi Zankovci din plasa Kršan/Crişan, judeţul (županija) Istria, iar în Slovenia este vorba de localităţile Golac şi Polijane.

Andrei Glavina, supranumit „Apostolul istroromânilor”, a înfiinţat şi a condus între 1921 şi 1925 la Šušnjevica/Şuşneviţa şcoala „Împăratul Traian” cu predare în dialectul istro-român şi în româna literară, tot el fiind şi autor al primei cărţi de rugăciune în dialectul istroromân. Istroromânii sunt romano-catolici. Printre marile personalităţi date de istroromâni se numără: Matei Vlăhici (1520-1575), teolog protestant de limbă latină şi germană din secolul XVI, primul şi cel mai de încredere colaborator al lui Martin Luther; Nicolae Teslea (1856-1943), devenit cunoscut ca Nicola Tesla (în croată şi în alte limbi), recunoscut unanim pe plan mondial ca cel mai mare inventator al secolului XX şi supranumit „extraterestrul român”. Nicolae Teslea a înregistrat peste 1200 de invenţii de o tehnicitate ce surclasa contemporaneitatea şi care sunt aplicate abia acum, în secolul XXI. În SUA foarte multă lume spune că numele corect al secolului XXI este Nicolae Teslea.

Printr-o Decizie a Ministerului croat al Culturii din 27 august 2007 graiurile istroromâne (Istro-rumunjski govori (vlaški i žejanski)) au fost declarate drept bun cultural nematerial şi incluse în Lista bunurilor culturale nemateriale protejate (Lista zaštićenih nematerijalnih kulturnih dobara), care cuprinde orice bun care s-a înrădăcinat ca tradiţie şi prezintă valoare deosebită sub aspect ştiinţific, etnografic, sociologic, antropologic sau lingvistic. În afara acestui act declarativ, nici o altă măsură practică nu a fost întreprinsă în vederea salvării graiurilor istroromâne.

Vlad CUBREACOV

Doamna Sofia Marinca de la Gislaved, Suedia, a avut bunăvoinţa să traducă acest articol în suedeză, în vederea difuzării lui în ţara sa de reşedinţă, într-un efort de aducere a cazului şi problematicii istro-române în atenţia publicului de limbă suedeză, fapt pentru care îi suntem profund recunoscători. Cu îngăduinţa doamnei Sofia Marinca publicăm mai jos versiunea suedeză a articolului.

Elegi för istrorumäner vid uppkomsten av det första istrorumänska-italienska lexikonet

Översättning av artikeln skriven av Vlad Curbeacov på nyhetssidan nedan http://www.flux.md/articole/11493/

För första gången har det kommit ut ett istrorumänskt-italienskt lexikon, författat av professor Antonio Dianich, själv istrorumän. Med titeln “Vocabolario istroromeno-italiano. La varietà istroromena di Briani” kom det från tryckeriet i januari 2011 på det italienska bokförlaget “Edizioni ETS”, genom generöst bidrag från det lingvistiska departamentet “Tristano Bolelli” vid Pisas universitet.

Redan hösten 2008, då jag brevväxlat en tid med professor Antonio Dianich, kände jag till att han sedan många år jobbade på detta lexikon av ett språk som en gång talades i det området på Istrien som heter Bărşcina. Vi blev bekanta tack vare ett initiativ som jag tog den 17 april 2008, som medlem i APCE (Underutskottet för nationella minoriteter) tillsammans med 33 andra parlamentariker från 20 länder i Europeiska Kommissionen. Det handlade då om projektet Difficult cultural situation of the Istro-Romanian minority particularly threatened, projekt som blev registrerat den 21 april och tillkännagiven som Europakommissionens dokument med nr: Doc. 11595.

Genom författarens vänlighet, landade den värdefulla bibliografiska och lexikografiska publikationen hos oss i Kishinev (Moldavien). Vi är inte bara tacksamma för detta vi känner att vi måste presentera den omedelbart för vår läsande publik.

Jag ska börja med att visa att professorns lexikon har en dedikation. Jag måste återge den eftersom denna, till skillnad från alla kommentarerna och förklaringarna gjorda på italienska, är formulerad på istrorumänska: „Cesta libru fuost-a piseit za uspomena de mea måie Miţa lu Petărhuli, de me ceåce Buojo lu Şceavina, şi de tuoţ briiåni cårli scu restriţ pre tuota luma”, („denna bok skrevs till minne av min mamma Miţa, dotter till Petărhuli, av min far Buojo, son till Şceavina och av alla brianerna som är spridda i hela världen”).

Lexikonet innehåller lexikalt material samlat under många år genom en långvarig process från istrorumänsktalande personer. De är människor som har överlevt historiens gång i den by där författaren tillbringade sin barndom. Det är också mycket material från de bybor som har varit tvungna att utvandra, många till New York där det finns en diaspora på några hundra istrorumäner. Det faktum avspeglar sig redan i verkets titel ” La varietà istroromena di Briani” („Vlåşchi ce s-a ganeit în Bărşcina”), dvs. ”Rumänskan som talades i Bărşcina”.

På sina 233 sidor innehåller arbetet förutom det egentliga uppslagsverket även en textsamling i den istrorumänska dialekten, ett förord skrivet av professor Roberto Ajello, allmänna överväganden, en omfattande introduktion som, i sin tur, inkluderar en historisk-geografisk och kulturell-spirituell presentation av istrorumänerna och dialekten de talar, en förteckning över uppgiftslämnare, tabeller med 7 böjda verb (att vilja, att ha, att vara, att torka, att veta, att äta, att gå), en tabell av ortnamn med sina motsvarigheter på istro-rumänska, italienska och kroatiska samt en lista med namn och gårdar. De istrorumänska texterna och deras översättningar på italienska är grupperade som följer: Historia, Livet på landet, Besvärjelser och trolldom, Rytmer och sånger, Ordspråk och talesätt, Anekdoter.

För återgivandet av ord och text på den istrorumänska dialekten använder författaren ett eget grafiskt system inspirerat av den italienska och den kroatiska stavningen men även från alfabetet IPA (International Phonetic Association), vilket kanske till en början gör den istrorumänska texten lite svårare att känna igen av personer som är vana vid den rumänska stavningen.

En användbar upplysning, för de som är intresserade att få tag på detta värdefulla verk kan lexikonet beställas och skickas då med post till priset av 20 €. Förlaget tar emot beställningar på e-post: info@edizioniets.com eller tel. (+39) 050-29544-503868 och fax (+39) 050-20158.

Låt oss dock återvända till den egentliga presentationen av detta lexikografiska instrument, enastående på sitt sätt. ”Ordboken är tänkt att vara ett arkiv eller en bevarare för språket så som det talades före den kroatiska ockupationen och före den påtvingade emigreringen, inte i illusionen att språket skulle kunna överleva men i hoppet att det ska kunna vara en vittnesbörd för dennas existens”, säger professor Dianich i sin introduktion. Han säger också ”detta lexikon vill sig vara, framförallt, en hyllning till det istrorumänska folket, till dess mod och styrka med vilka de har konserverat sitt språk under århundradena ända intill gränsen för all mänsklig möjlighet och som idag, spritt överallt i världen, uthärdar sin vånda”.

Det istrorumänska-italienska lexikonet, utarbetat av professor Dianich och nu utgivet i Pisa, är utan att överdriva ovärderligt viktigt för den rumänska lexikografin och dialektologin. Detta gigantiska vetenskapliga arbete och praktiska instrument är frukten av en enda mans arbete, en ansträngning som skulle ha gjorts av hela vetenskapliga institutioner.

Några ord om författaren

Han presenterar sig modest, med anspråkslöshet och nostalgi på samma gång, på omslaget: ”Jag är en istrorumän född i Fiume 1933. År 1949 var jag tvungen att lämna mitt land. Jag har filologiexamen i klassiska språk på Pisa Universitet och på ”Scuola Normale Superiore” på samma ort. Jag har alltid undervisat i latin och italienska på olika gymnasier i Italien men även i Madrid och Istanbul. Numer är jag pensionär. Jag lever i Pisa, men har skrivit denna bok under olivträdens skugga vid Casa di Cimitagna, vid foten av ett annat stort berg (Monte Maggiore), där det växer och ger de godaste plommonen, ett plommonträd som mina föräldrar hade med sig från Istrien, då det var tunn och ung med ett par vissna blad”.

Vi tilläger att den istrorumänske professorn Antonio Dianich är bror till en stor teolog och prelat, romersk-katolsk, Severino Dianich, biskop av Ärkestiftet i Pisa. Professorn Dianich skriver också med uppenbar glädje och sorg i själen: ”Istrorumänerna, en mycket liten lingvistisk grupp från Istrien, i vars historia nästan ingenting är säkert, med undantag från de smärtsamma händelserna från det senaste kriget, som har orsakat en dramatisk utflyttning till diaspora, har bott på backarna runt Feliciasjön och nu, efter deras återhämtning från 30-talet, bor de i en solig dal vid foten av Monte Maggiore; en liten, fattig men lycklig Arcadia, l’hortus conclusus i deras liv och i deras sång och tal som är så annorlunda.

Idag, är de gamla stenhusen, ofta med vasstak, ockuperade av personer som kommer från olika håll, bara några gamlingar är kvar – de som inte hade hjärtat att gå – och pratar fortfarande den gamla dialekten. Genom ett historiskt under överlever i New York en liten koloni, även den dömd att slockna. Det enda jag kunde göra var att hämta reliker av ett totalt skeppsbrott från mina och några bönders, tvungna att bli medborgare i en stor metropol, gamla minnen. Denna bok är tänkt att vara ett arkiv av det som fortfarande överlever från de sista istrorumänernas kultur och i synnerhet av deras (och mitt) språk som ligger på dödsbädden. Men det är även en ”vacker själsresa” i min självbiografi, en elegi för världens slut, vår istrorumänska värld”.

Dessa ord, skrivna från djupet av hjärtat, koncentrerar i sig själva det istrorumänska folkets hela drama och det befriar oss från skyldigheten av att tillägga något.

Fakta

Den istrorumänska dialekten är en av de 4 historiska dialekterna av det rumänska språket (de andra är meglenorumänska, arumänska och dacorumänska). UNESCO har satt den istrorumänska dialekten i Red Book (utrotningshotade språk) där det påpekas att språket är allvarligt hotat, eftersom det inte finns administration, utbildning, medier eller kyrkor på den historiska dialekten av rumänska språket.

Vlad CUBREACOV

Översättning gjord av Sofia Marica,  Gislaved, Mars 2011


„Liberaştii” vor să ne dea copiii pe mâna homosexualilor

Martie 12, 2011

„Konkretică” pentru ministrul Tănase sau despre proiectul „liberast” şi pedofilia morală a tandemului Tănase-Filat

Degeaba se revolta Filat…

Degeaba se revolta domnul Filat recent în Guvern şi pe la televiziunile obediente, cât se poate de făţarnic, de apariţia la Chişinău a unei cărţi ca „Sexul povestit celor mici”… Acum Guvernul Filat a lansat un proiect de lege pentru prevenirea discriminării care deschide calea pentru cărţi şi manuale mai dihai şi răsdihai decât „Sexul povestit celor mici”… După ce a combătut cu succes sărăcia moldovenilor, Guvernul Filat II se avântă să combată o închipuită „discriminare” a homosexualilor de către picii de la grădiniţă. De fapt, Guvernul Filat II împinge societatea noastră într-o operă care s-ar putea numi „Orientarea sexuală a celor mici”.

Să precizăm termenii

Cuvântul teribilist „konkretikă” din titlul acestui material nu este atestat de nici un dicţionar al limbii române. El are totuşi circulaţie, fiind un barbarism de origine rusă care a pătruns de la o vreme în limbajul delăsat al unora. Acest barbarism ar vrea să însemne „concreteţe”, „concretitudine” sau „caracter concret”. Nici cuvântul „liberast/liberaşti” nu există în limba română. Degeaba îl veţi căuta în dicţionare, degeaba veţi apela la specialişti, căci nu-l veţi găsi atestat nicăieri. Şi totuşi, această vocabulă s-a născut şi-şi cere dreptul de cetate (de dicţionar). Rod al contaminării dintre cuvintele „liberal” şi „pederast”, el vrea să definească, în limba română vie, pe cineva care, dindărătul paravanului unor convingeri liberale promovează dreptul homosexualilor (dar şi al lesbienelor, bisexualilor şi transsexualilor) la manifestare publică, dincolo de cadrul intim şi privat, într-un mod care sfidează bunele moravuri şi morala publică şi care ridică homosexualitatea la rang de normă. Aşadar, ca substantiv şi adjectiv, „liberast” nu înseamnă nici liberal autentic şi nici homosexual în sensul exact al cuvântului. Este vorba despre o noţiune cu totul nouă şi se pare că termenul care o defineşte are circulaţie şi în alte limbi vii, cum ar fi engleza, rusa sau franceza. „Liberast” a căpătat şi forme flexionare şi derivate (liberastă, liberaşti, liberaste, demoliberast, liberastic, liberastie şi altele), aşa că paleta semantică a cuvântului capătă teren. Trebuie să precizez că aducerea în atenţia cititorilor noştri a acestui termen recent din limba vorbită nu urmăreşte să atingă în vreun fel onoarea sau demnitatea cuiva, nici să discrimineze pe cineva dintre cei care s-ar putea considera vizaţi. Pentru acest motiv vom utiliza în întreg cuprinsul acestui material ghilimelele de rigoare.

Ministru concret fără „konkretikă”

După această precizare terminologică, să ne explicăm. În data de 7 martie, ministrul Justiţiei, Alexandru Tănase, s-a arătat foarte contrariat, în faţa presei, de reacţia energică a cultelor religioase din Republica Moldova faţă de proiectul legii privind combaterea discriminării, elaborat chiar de Ministerul Justiţiei şi aprobat în unanimitate de Guvernul Filat II. Făcându-se că plouă, domnul Tănase le-a reproşat celor care se opun proiectului de lege buclucaş că nu aduc nici un fel de „konkretikă” în dezbatere şi, astfel, punctul lor de vedere ar fi lipsit de substanţă. Prin urmare, în opinia ministrului contrariat, acest punct de vedere ar fi lesne şi perfect neglijabil. Ministrul a vrut să i se arate capitolul şi articolul din lege care nu-i convine majorităţii religioase (creştine şi preponderent ortodoxe) din ţara noastră şi nu poate fi acceptat. El ne-a asigurat că nimic în plus faţă de ce prevede Constituţia nu există în respectivul proiect de lege şi că, oricum, alte legi în vigoare prevăd măsuri împotriva discriminării persoanelor „de această orientare”. Imaginea pe care a încercat ministrul Tănase să le-o inducă celor care, în mod perfect democratic, au formulat critici privind proiectul cu pricina şi se opun adoptării lui în Parlament, a fost una de ignoranţi, care nu sunt în stare barem să facă trimitere la un articolaş din proiectul elaborat de echipa demoliberală şi aprobat de Guvernul AIE II. În plus, ministrul a ţinut să arate cum că adoptarea proiectului în Parlament nu va schimba situaţia actuală cu nimic esenţial şi că nici un fel de drepturi nu li se conferă persoanelor „de această orientare” în raport cu majoritatea zdrobitoare care nu este „de această orientare”.

Publicaţia noastră a subscris, săptămâna trecută, Apelului comun al cultelor religioase şi al reprezentanţilor partidelor politice şi celor ai societăţii civile. Nu vom relua întreaga argumentaţie în sprijinul punctului nostru de vedere împărtăşit în cvasiunanimitate de către societatea din Republica Moldova. Totuşi, vom răspunde îndemnului, ca să nu spunem reproşului, domnului ministru Tănase şi-i vom servi „konkretika” care îi lipsea. Totodată, dincolo de spiritul polemic necesar în asemenea situaţii, vom încerca să arătăm, mai mult pentru cititorii noştri decât pentru birocraţii „liberaşti” ursuzi la argumente, care sunt riscurile pe care le comportă adoptarea proiectului de lege în formula actuală, numită în popor „liberastă”.

Să începem cu începutul. Cu „konkretika”. Oponenţii proiectului „liberast” Tănase-Filat ridică o singură obiecţie. Ea vizează, în fond, un singur capitol din lege, un singur articol (articolul 1) şi o singură sintagmă – „orientare sexuală”. Oponenţii proiectului „liberast” sunt unanimi în părerea că fără această sintagmă, proiectul de lege ar fi unul perfect euroconform şi acceptabil, chiar salutabil. Doar cu această sintagmă proiectul dobândeşte caracter „liberast”. Sintagma „orientare sexuală”, de altfel nedefinită de nici una dintre legile Republicii Moldova, reprezintă celebra lingură de dohot din butoiul cu miere.

Lingura de dohot „liberastă” a lui Tănase şi Filat strică echilibrul social

În principiu, nimeni în societatea noastră nu se opune adoptării unei legi antidiscriminare conforme cu Legea fundamentală a ţării. Nu cred că printre oponenţii proiectului „liberast” ar fi cineva setos să practice discriminarea. Ba, dimpotrivă, majoritatea absolută a societăţii este de acord că discriminarea trebuie prevenită şi combătută cu mijloace legale, inclusiv de coerciţie. Şi atunci unde-i buba? Problema constă însă în faptul că lingura de dohot din proiectul legii antidiscriminare are menirea de a determina ulterioara ajustare a întregii legislaţii, inclusiv a Constituţiei noastre, la noua normă privind „orientarea sexuală”. Este vorba despre riscuri reale care, ca şi în alte ţări, se pot transforma rapid şi ireversibil în pericole reale pentru copiii noştri, iar în consecinţă pentru întreaga noastră societate. Potenţialul de sfidare şi de conflictualitate al formulei juridice „orientare sexuală” este unul enorm, întrucât autorii proiectului încearcă să opună unele drepturi (ale minorităţii) altor drepturi (ale majorităţii). Dreptul la viaţă intimă şi privată al homosexualilor, drept pe care nu-l contestă nimeni, ca orice drept la libertate asumată în responsabilitate, este opus dreptului tuturor celorlalţi cetăţeni majoritari la credinţă religioasă, dreptului acestora la opinie şi dreptului lor de a decide asupra modului de formare şi instruire a propriilor lor copii, fără presiuni şi riscuri impuse de stat. Conflictualitatea majoră a situaţiei vine şi din faptul că Guvernul Filat doreşte să transforme dreptul firesc al homosexualilor la viaţă intimă şi privată în cu totul altceva şi să scoată homosexualitatea din dormitor, făcând-o obiect de studiu şi de contemplaţie şi chiar de admiraţie direct în spaţiul public, adică în stradă, în şcoală, în mediile de informare etc. Vom preciza că dreptul constituţional şi legal la un mod de viaţă homosexual nu este unul fundamental, în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Totodată, dreptul constituţional şi legal la credinţă religioasă şi dreptul la opinie sunt drepturi fundamentale proclamate şi protejate de Convenţie. Pentru cei care poate nu au fost atenţi la acest aspect, vom preciza că şi alte drepturi constituţionale şi legale nu sunt drepturi fundamentale. De exemplu, dreptul la muncă. Sau dreptul la studii. Contrapunerea de către Guvern a unor drepturi nefundamentale ale minorităţii homosexuale unor drepturi fundamentale ale majorităţii tradiţionale constituie o provocare la adresa societăţii noastre şi comportă riscuri evidente de destabilizare.

Directivele UE sunt din alt domeniu

Guvernul Filat II, ca autor al proiectului de lege, face, formal, trimitere în preambulul acestuia la două acte ale Uniunii Europene în materie de nediscriminare. Primul act juridic este Directiva 2000/43/CE din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică. L-am consultat atent şi am remarcat că din acest instrument juridic lipseşte orice referire la „orientarea sexuală”. Al doilea act juridic, sectorial, este Directiva 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă. Acest al doilea act cuprinde, este adevărat, în textul lui sintagma „orientare sexuală”, dar domeniul vizat este, cât se poate de strict cu putinţă, cel al muncii şi al ocupării forţei de muncă.

Nu tot ceea ce fac adulţii trebuie arătat… copiilor

Dacă proiectul de lege elaborat şi aprobat de Guvernul Filat II ar fi cuprins sintagma „orientare sexuală” doar în domeniul vizat de Directiva 2000/78/CE, cu siguranţă că temerile cultelor religioase şi ale societăţii civile ar fi fost mai mici, cu toate că lipsite complet de temei tot nu ar fi fost. Directiva 2000/78/CE se referă doar la persoane adulte şi nu vizează în nici un fel domeniul educaţiei morale şi formării cultural-identitare a copiilor şi adolescenţilor.

Tot şi toate… cu fundul în sus

Proiectul „liberast” elaborat, aprobat, promovat şi apărat cu îndârjire de domnii Alexandru Tănase şi Vladimir Filat extrapolează cele prevăzute de Directiva 2000/78/CE la alte domenii decât cel al muncii şi plasării adulţilor în câmpul muncii. Ceea ce Directiva 2000/78/CE prevede pentru domeniul angajării în câmpul muncii, legea „liberastă” Tănase-Filat doreşte să aplice „în sfera politică, economică, socială, culturală şi alte sfere ale vieţii”. Ni se arată expres că tandemul Tănase–Filat insistă să pună toată viaţa socială… cu fundul în sus…

Substituirea noţiunilor din textul Directivei

Există şi alte diferenţe majore între textul legii „liberaste” de la noi şi textul Directivei 2000/78/CE. Bunăoară, legea „liberastă” evită să folosească termenii constituţionali şi perfect euroconformi de „bărbat/bărbaţi” sau „femeie/femei”, în timp ce Directiva folosită ca paravan îi utilizează din plin. O altă diferenţă esenţială între legea „liberastă” şi Directiva 2000/78/CE constă în faptul că prima vorbeşte despre „religie sau convingere religioasă”, pe când Directiva – despre „apartenenţă religioasă şi convingeri”, ceea ce este total diferit. Se ştie că în Republica Moldova a fi de religie ortodoxă, de exemplu, nu înseamnă să aparţii religios unei sau altei jurisdicţii. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea sa din 13 decembrie 2001 în dosarul „Mitropolia Basarabiei şi alţii versus Republica Moldova”, a constatat că statul a admis şi aplicat diferenţe de tratament (discriminare) în funcţie de apartenenţa religioasă a persoanelor sau comunităţilor, sub pretextul că în Republica Moldova exista deja o structură religioasă având cuvântul „ortodox” în titulatură.

Tănase şi Filat vor să ne caute la „originea socială”

În plus, în timp ce Directiva 2000/78/CE vorbeşte despre „origine rasială şi etnică”, fără a se referi şi la alte „origini”, legea „liberastă” preia noţiunea de extracţie sovietică (comunistă) „origine socială”, noţiune puternic marcată ideologic şi nefolosită în nici unul dintre statele membre ale Uniunii Europene. Acum doi ani, în plină campanie electorală, încercam să-i explic unui prieten german ce înseamnă în formularele completate de candidaţii la parlamentare „originea socială”. A fost imposibil ca neamţul meu să înţeleagă raţiunea includerii unei asemenea rubrici în chestionar. În perioada URSS, rubrica respectivă era completată astfel: „din muncitori”, „din colhoznici”, „din slujbaşi”, adică „funcţionari”, iar în primii ani postbelici şi „din chiaburi” sau „culaci”, cum se spunea atunci. În lagărul (de concentrare) socialist, orice persoană trebuia să aibă o marcă, o ştampilă, o danga care să indice statutul social al părinţilor săi şi, astfel, să poată fi, evident, tratat corespunzător de către stat sau de către oricine. Vă daţi seama ce putea scrie la rubrica respectivă un fiu sau o fiică de preot, de pastor, de persoane deportate sau supuse represiunilor politice… Existenţa unor asemenea rubrici şi criterii constituiau temeiul sigur pentru identificarea originii „sănătoase” sau „nesănătoase” din punct de vedere ideologic a celui cu pricina. Şi, în definitiv, pentru cea mai banală şi mârşavă discriminare. Acum, că Alianţa pentru Integrare Europeană tot perpetuează noţiunea ideologică comunistă, fiul sau fiica domnului Vladimir Filat sau copiii domnului Vladimir Plahotniuc, sau cei ai domnului Anatol Stati, sau poate cei ai domnului Oleg Voronin ar trebui să completeze rubrica respectivă simplu, pentru a da satisfacţie prostiei moldoveneşti: „din oligarhi” sau poate „din milionari”, „miliardari”, căci Dumnezeu ştie ce „origini sociale” le clădesc respectivii odraslelor lor, cât guvernează pe banii noştri.

Daţi părinţii la o parte, ca să fie Statul singurul părinte

Constituţia Republicii Moldova, în chiar Preambulul său, ne spune, între altele, că „demnitatea omului” reprezintă o „valoare supremă”. Impresia mea este că proiectul „liberast” Tănase–Filat tinde să răstoarne noţiunea constituţională de „demnitate umană”, sugerându-ne că în grădiniţe şi şcoli, copiilor noştri li se vor prezenta practicile homosexuale ca fiind nu doar „normale”, ci şi ca model de „demnitate a omului”. Nu am fi exprimat această temere dacă proiectul „liberast” nu s-ar fi atins de sfera educaţiei şi, astfel, de copiii noştri. Ca părinţi, potrivit Constituţiei şi Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, suntem singurii în drept să decidem asupra modului în care să fie instruiţi şi educaţi, inclusiv moral şi religios, propriii noştri copii. Acesta este un apanaj al nostru şi nicidecum al statului, care tinde, după cum vedem, să uzurpeze dreptul exclusiv, bazat pe lege, al părinţilor de a decide asupra acestor aspecte. Altminteri… Altminteri riscăm să multiplicăm precedentele periculoase din alte state europene care au mers pe calea pe care ne împing acum din spate domnii Tănase şi Filat. Dumnealor, ca jurişti de formaţie, cunosc că principiul analogiei este aplicabil oricărei situaţii de drept şi de fapt. Analogii în materia care ne interesează sunt multe. Până a face trimitere la unele dintre ele, să dăm o statistică sumară.

Nu toată Uniunea Europeană este „liberastă”

În 26 de state membre ale Consiliului Europei uniunile civile dintre persoane de acelaşi gen nu sunt admise. Doar în 6 state europene mariajul homosexual este admis. Există state membre ale Uniunii Europene care fac notă distinctă (în sensul bun al cuvântului) în materie de sexualitate şi homosexualitate, familie, maternitate, paternitate, avort sau protecţie a copiilor. Printre acestea se numără Polonia, bunăoară. Sau Irlanda, ca să dăm un exemplu mai occidental sub aspect geografic. La polul opus se situează, de pildă, Marea Britanie şi, mai nou, Spania, care le impun societăţilor lor tot mai mult şi mai mult norme „liberaste”. România este un exemplu prost în acest sens, întrucât, molatecă şi descreştinată la nivelul clasei politice, a preluat fără discernământ modelul britanic impus cu râvnă de cercurile homosexuale de la Bruxelles şi susţinătorii acestora.

Să ai „origine socială”, „orientare sexuală”, dar nu „mamă” şi „tată”, ci doar nişte „părinţi” colea

Acum să revenim la analogie. Marea Britanie a început exact cum ne împinge acum să facem tandemul demoliberal Tănase–Filat, a acceptat în legislaţie noţiunea de „orientare sexuală” cu referire la toţi membrii societăţii şi la toate sferele vieţii publice, nu doar la persoanele adulte şi nu doar la cadrul privat şi intim. Pentru corelarea cu noţiunea de „orientare sexuală”, legislaţia britanică şi practicile, deja notorii, din această ţară au „evoluat” enorm pe linia de gândire a „orientării sexuale”. Unde s-a ajuns? S-a ajuns într-acolo încât în grădiniţele de copii, după atingerea vârstei de 4 ani, dar şi în şcoli (treapta primară şi gimnazială) copiilor li se interzice utilizarea cuvintelor „mamă” şi „tată”. În toate manualele acestea au fost înlocuite cu sintagma „unul dintre părinţi”. De ce? Pentru a nu-i discrimina pe cei care au constituit „cupluri” homosexuale şi au adoptat copii. Copiii cedaţi în adopţie „cuplurilor” homosexuale au, cum ar veni, fie doi „taţi”, fie două „mame” şi nicidecum o mamă naturală şi un tată natural. Iată un fragment dintr-o ştire a agenţiei naţionale române de presă Rompres (acum Agerpres): „Profesorii din Marea Britanie nu vor mai avea voie să folosească expresia „mamă şi tată” şi nu vor trebui să presupună că elevii au părinţi heterosexuali. Începând cu vârsta de patru ani, copiii vor fi familiarizaţi cu ideea că există şi cupluri de acelaşi sex, iar profesorii trebuie să se asigure că elimină atitudinile homofobe din comportamentul micuţilor, precizează noile directive concepute de grupul Stonewall din Marea Britanie, care militează pentru drepturile homosexualilor, notează tabloidul britanic The Daily Mail, citat de Rompres.” Tabloidul citat de Rompres ne mai arată că „În momentul în care profesorii discută cu copiii despre căsătorie, trebuie să le spună micuţilor despre drepturile civile ale partenerilor şi despre drepturile de adopţie ale homosexualilor. Documentul precizează că elevii care îşi cataloghează colegii ca fiind „gay” trebuie să fie trataţi asemenea rasiştilor, demonstrând astfel „toleranţa zero” faţă de folosirea acestui cuvânt care reprezintă o insultă. Profesorii vor trebui să evite să le spună băieţilor „fii bărbat” sau să îi acuze că se comportă asemenea „unor fete”. Aceste mustrări „ducând la intimidarea acelora care nu se conformează ideilor fixe în ceea ce priveşte genul”, se precizează în document. În acelaşi timp, şcolile ar trebui să încurajeze şi să prezinte drept model persoanele gay din rândul personalului din învăţământ, părinţilor sau guvernatorilor. Personalul gay din învăţământ ar trebui să fie capabil să discute despre viaţa privată după o consultare în prealabil cu directorul… Trebuie să îi facem pe copii să înţeleagă că a fi homosexual nu este degradant”. Bineînţeles că domnii Tănase şi Filat şi alţi adepţi ai proiectului „liberast” nici nu vor să audă de acest nefast precedent britanic. Ei nu vor să audă nici despre cazurile polonez şi irlandez în care nu sunt acceptate norme „liberaste”. Ei vor să ne convingă că moldovenii nu vor ajunge niciodată în situaţia britanicilor şi că exemplele pozitive irlandez şi polonez ar fi proaste.

Ţinta „liberaştilor” şi homosexualilor – copiii noştri minori

Proiectul „liberast” al domnilor Tănase şi Filat ne spune clar, în articolul său 11, că acest criteriu „liberast” al „orientării sexuale” şi tot ce ar putea fi catalogat drept discriminare pe baza „orientării sexuale” vor constitui adevărate pietre de temelie, cităm, „în procesul educaţional, inclusiv la evaluarea cunoştinţelor acumulate (!)”, „în activitatea ştiinţifico-practică”, „prin elaborarea de materiale didactice (!) şi programe de studii (!)”, „prin realizarea, în comun cu alte autorităţi abilitate şi în colaborare cu organizaţiile necomerciale în domeniu (bunăoară, cu „Gender-doc M” al lui Alexei Marcikov şi cu alte organizaţii ale homosexualilor şi lesbienelor – nota noastră) a programelor educaţionale pentru copii (!) şi pentru părinţi, în vederea prevenii şi combaterii discriminării (inclusiv pe baza „orientării sexuale” – nota noastră)”. Vedem că proiectul „liberast” nu face distincţie între grădiniţă, şcoală primară, gimnaziu, liceu sau universitate, prezumând, contrar evidenţelor şi legislaţiei în vigoare, că toţi copiii, indiferent de vârstă, ar avea discernământ format şi consolidat şi pot, în consecinţă, adopta decizii libere şi responsabile asemenea persoanelor adulte. Proiectul se referă în mod expres, în acelaşi articol 11, la „instituţiile de învăţământ de orice formă şi nivel”. Corelat cu faptul că articolul 12 al proiectului Tănase–Filat, articolul 11, de fapt, ridică oficial „asociaţiile obşteşti” de tipul „Gender-doc M” la nivelul de instanţă morală cu drept de imixtiune şi de veto în elaborarea de cărţi pentru copii, de manuale, programe şcolare şi orice alte materiale didactice din grădiniţele şi şcolile de stat şi cele private, într-un cuvânt, în formarea psihomorală a copiilor noştri minori. Filat şi Tănase, fără să ne fi întrebat, vor să ni-l impună pe homosexualul Marcikov şi toată comunitatea lui de gay şi lesbiene în calitate de formatori şi educatori ai copiilor noştri. Ce legi le conferă asemenea drepturi lui Tănase şi Filat? Am fi şi noi îndreptăţiţi să le cerem celor doi guvernanţi ceva „konkretikă”…

CEDO: primează valorile morale profunde ale poporului şi marja amplă de liberă apreciere a fiecărui stat

CEDO a decis anul trecut că aceste chestiuni rămân la latitudinea fiecărei ţări, în limitele suveranităţii lor. Iar dreptul la relaţii homosexuale, în cadrul intim şi privat, fără afişarea şi exacerbarea publică, este, bineînţeles, un drept natural, cum este şi dreptul la păcat, dar nu poate fi un drept sau o libertate fundamentală, cum sunt dreptul la viaţă, dreptul la opinie, dreptul la credinţă, dreptul de proprietate, dreptul de asociere şi altele. Chiar dacă Republica Moldova ar fi fost membră a UE (dar nu este şi nu se ştie dacă va fi vreodată), ar adopta legea despre care vorbim fără sintagma „orientare sexuală”, nimeni nu i-ar putea face sau reproşa nimic, văzându-se obligat să-i respecte opţiunea. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul legislaţiei antiavort şi de protejare a vieţii. CEDO poate condamna un stat pentru „încălcarea dreptului cuiva” doar dacă acesta este: 1. fundamental, 2. prevăzut de lege, 3. necesar într-o societate democratică. Am mai arătat că state democratice şi membre ale UE ca Polonia sau Irlanda nu şi-au înţesat legislaţia cu ce vor să ne bage acum pe gât domnii Tănase şi Filat şi, astfel, nu sunt condamnate la CEDO în cazul în care sunt reclamate. Veţi întreba iarăşi de ce? Pentru că CEDO apreciază că aceste aspecte „ţin de marja de apreciere a statelor”, întrucât „nu există un consens european asupra definiţiilor juridică şi ştiinţifică” a respectivelor fenomene. Între modelul britanic „liberast” şi cel polonezo-irlandez, respectat de CEDO, dat fiind că „se bazează pe valorile morale profunde ale poporului”, pentru noi este mai potrivit cel de al doilea. De noi depinde la cine ne aliniem şi ce modele îmbrăţişăm.

Luptând cu simbolurile şi tradiţiile noastre morale, Tănase şi Filat vor să facă „liberastă” toată legislaţia noastră, inclusiv cea penală

Un aspect important pe care mulţi l-au trecut cu vederea este cel al intenţiei de constituire a unui Consiliu pentru prevenirea şi combaterea discriminării (articolele 12-17 ale proiectului). Între altele, acest consiliu ar urma să vegheze asupra a tot ceea ce înseamnă imagine sau simbol prezent în spaţiul public. Simbolurile creştine nu sunt o excepţie. Consiliul conceput de tandemul Tănase–Filat este ca şi tras la xerox după cel de la Bucureşti, care, s-a văzut, a calificat ca fiind discriminatorie prezenţa icoanelor sau crucifixelor în şcoli. Ceva similar s-a întâmplat în Italia, care a avut pe rolul CEDO un proces în care a fost condamnată pentru discriminare. Şi parcă îmi amintesc bine că Republica Moldova a intervenit oficial la CEDO în sprijinul Italiei, arătând importanţa tradiţiilor morale ale societăţii…

Ni se pregătesc lucruri urâte

Proiectul „liberast” prevede urmărirea în justiţie a celor care, de exemplu, vor afişa simboluri care nu ar fi pe placul homosexualilor. Este vorba, în special, de simboluri creştine. Dacă un homosexual va fi deranjat de afişarea unei cruci sau a unei icoane, sau a imaginii unei familii (tată, mamă şi copii), sau a unui cuplu natural (bărbat şi femeie), potrivit proiectului „liberast”, respectivul homosexual poate introduce reclamaţii, te poate chiar traduce în justiţie, năzărindu-i-se lui că este discriminat. Articolul 20 al proiectului „liberast” Tănase–Filat spune expresis verbis: „Faptele de discriminare sunt pasibile răspunderii disciplinare, civile, contravenţionale şi penale, conform legislaţiei în vigoare”.

Şi pentru că acum legislaţia nu cuprinde prevederi în materie „liberastă”, articolul 27 al proiectului ne spune că: „Guvernul, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi (1 iulie 2011 – nota noastră): a) va prezenta Parlamentului propuneri de aducere a legislaţiei în vigoare în concordanţă cu prezenta lege; b) va adopta actele normative necesare executării prezentei legi”. Această obligaţie vizează şi Constituţia, care ar urma să fie modificată, pentru două motive. Unu: articolul 16 (egalitatea) al Legii fundamentale cuprinde o listă exhaustivă a deosebirilor care impun egalitatea în faţa legii: „2. Toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială.” Aici, în şirul deosebirilor, ar urma ca Filat să propună includerea sintagmei „orientare sexuală”. Doi: articolul 48 (familia) al Constituţiei spune în primele ei două alineate: „1.   Familia constituie elementul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului. 2. Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între bărbat şi femeie, pe egalitatea lor în drepturi şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.” În acest caz, sintagma „între bărbat şi femeie” ar urma să fie înlocuită cu „soţi” sau „persoane”, pentru a nu admite „discriminarea” celor „orientaţi sexual” altfel decât în familia naturală şi tradiţională. Se ştie că, în 1994, Constituţia Republicii Moldova a avut ca principală sursă de inspiraţie Constituţia României, din care foarte multe articole au fost, pur şi simplu, preluate mecanic. Numai datorită presiunilor energice pe care le-am făcut în 1994 la tribuna Parlamentului am evitat, în cazul articolului 48 din Constituţia noastră, formula iniţială, copiată de la Bucureşti, formula defectuoasă: „(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.” Modificări substanţiale ar urma să suporte şi Codul Familiei. Filat şi Tănase ne pregătesc o răsturnare fundamentală a întregului cadru legislativ, în sensul de a-l face „liberast”, şi nici nu ascund asta. Cutia Pandorei abia aşteaptă să fie deschisă. Şi atunci ne vom sufoca moral cum se sufocă astăzi britanicii şi se cam înăduşesc şi fraţii noştri din România.

Subiectul pe care îl abordăm aici este totuşi unul prea amplu. El necesită o dezbatere publică cât mai largă posibil. Aceste câteva consideraţii sunt prea puţine pentru a putea cuprinde şi arăta toate riscurile proiectului „liberast”. Cu siguranţă, vom reveni asupra lui în ediţiile noastre viitoare. Sperăm să ne încadrăm în timpul extrem de scurt fixat arbitrar de Filat şi Tănase pentru a ne băga, cu de-a sila, pe gât legea lor „liberastă”. Mă tem că, după data de 1 iulie a anului curent, orice dezbatere a subiectului va fi calificată drept „discriminare” a celor care vor să ne abuzeze moral copiii. S-ar putea ca, după 1 iulie, să ni se închidă gura şi să fim târâţi prin tribunale pentru simplul fapt că nu acceptăm pedofilia morală practicată de guvernanţii „liberaşti” şi favoriţii lor homosexuali.

Cât încă se mai poate, să le spunem celor doi guvernanţi verzi-albaştri şi nedespărţiţi: Filat, fii bărbat întreg la fire! Tănase, fii creştin! Faceţi-vă cruce şi lăsaţi copiii noştri în pace! Nu vă atingeţi de ei, abuzându-i cu „orientarea” voastră „sexuală” din proiectul vostru „liberast”! Nu atentaţi la drepturile noastre de părinţi! S-ar putea să ne coste şi să vă coste prea scump…


Patriarhia Moscovei susţine separatismul în Moldova

Martie 7, 2011

La 2 martie, miliţia transnistreană i-a arestat pe primarul satului Corjova, Valeriu Miţul, şi pe Iurie Coţofană, consilier în Primăria Corjova, raionul Dubăsari. Cazul a fost destul de mediatizat în Republica Moldova, ca să revenim acum cu detalii. Cert este că arestarea a constituit un abuz şi o brutalitate din partea regimului instalat la Tiraspol.

Peste 3 zile, la 5 martie, la indicaţia personală a lui Igor Smirnov, sub presiunea OSCE, primarul Miţul şi consilierul Coţofană au fost eliberaţi. În preziua eliberării, la 4 martie, mitropolia Chişinăului „şi a întregii Moldove” a postat pe pagina sa de internet o scrisoare, tradusă din rusă, nr. 01-02/069, adresată Patriarhului Kiril al Moscovei şi al întregii Rusii de către mitropolitul Vladimir, aflat într-un turneu în Portugalia. Iată cuprinsul scrisorii cu pricina în traducerea oficială a mitropoliei:

„Sanctitatea Voastră!

Vă aducem la cunoştinţă, că în ziua de 2 martie a fiecărui an, în Republica Moldova se comemorează începutul conflictului armat de pe Nistru (1992). În această zi în toate bisericile şi mănăstirile sunt săvârşite slujbe de pomenire pentru cei căzuţi în acest război fratricid.

Anul 2011 nu a fost o excepţie, doar că Ziua pomenirii a fost umbrită de acţiunile ilegale ale structurilor de forţă ale regiunii Transnistrene. Astfel, după oficierea serviciului divin, chiar în pragul bisericii din s. Corjova, r. Dubăsari, reprezentanţii structurilor de forţă transnistrene au încălcat flagrant drepturile şi libertăţile cetăţenilor, mai întreprinzând un şir de acţiuni ofensatoare faţă de simbolica de stat – drapelul Republicii Moldova, una dintre părţile operaţiunii de menţinere a păcii. În cadrul acţiunilor planificate din timp, aplicând forţa, structurile transnistrene de profil i-au reţinut pe primarul s. Corjova, domnul Valeriu Miţul şi pe consilierul Primăriei din localitate, domnul Iurie Coţofană. Cei doi oficiali au fost arestaţi ilegal şi duşi la instituţiile judecătoreşti regionale neconstituţionale, unde pe motivul unei acuzaţii închipuite „de opunere a rezistenţei reprezentanţilor de menţinere a ordinii” au fost condamnaţi la şapte zile privaţiune de libertate.

Sanctitatea Voastră!

Cu smerenie Vă rugăm să participaţi în măsura posibilităţilor la rezolvarea conflictului şi să Vă adresaţi conducerii regiunii Transnistrene cu rugămintea de a elibera oficialii menţionaţi mai sus şi reîntoarcerea lor pe teritoriul Republicii Moldova. În acelaşi timp Vă informăm că s. Corjova este localitatea de baştină a fostului Preşedinte al Republicii Moldova, domnul Vladimir Voronin. De rând cu celelalte trebuie menţionat faptul că din punct de vedere teritorial şi administrativ s. Corjova aparţine Republicii Moldova, fiind parte indivizibilă a r. Dubăsari.

Al Sanctităţii Voastre smerit ascultător,

Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi al Întregii Moldove”.

Bineînţeles că Patriarhul Kiril al Moscovei şi al întregii Rusii nu a intervenit în nici un fel la Tiraspol şi nici nu a trimis vreun răspuns la Chişinău. Contrar uzanţelor, Patriarhia Moscovei nici nu a postat această scrisoare pe pagina sa de internet. De regulă, scrisori cu mult mai neînsemnate, semnate de mireni, cum ar fi cele ale lui Marian Ilici Lupu, sunt postate pe site-ul Patriarhiei Ruse la câteva minute de la sosire. În legătură cu această situaţie ar fi câteva lucruri de precizat în fuga condeiului.

1. Fără să vrea (nu este pentru prima oară!), mitropolitul Vladimir i-a conferit gestului şi textului său valoare de test de sinceritate pentru superiorii săi de la Moscova. Mitropolitul Vladimir a confirmat prin gestul său că Moldova de peste Nistru se află sub ocupaţia militară şi controlul efectiv al Federaţiei Ruse şi că factorii politici de putere de la Moscova sunt mână în mână cu factorii bisericeşti de putere. Iar regimul separatist de la Tiraspol este unul subordonat acestor factori de putere de la Moscova.

2. După cum se ştie, mitropolitul Vladimir se află în relaţii personale vechi şi directe, de „colaborare”, cu Igor Smirnov de la Tiraspol. Nu o singură dată mitropolitul a intervenit la Moscova în favoarea lui Smirnov. I-a făcut pe plac de fiecare dată: a cerut ca centrul eparhial să fie mutat de la Tighina la Tiraspol, a consimţit la îndepărtarea episcopului Vichentie Morari din eparhie, l-a adus în loc pe bravul episcop Iustinian Ovcinnikov, care spunea şi scria cu orice ocazie că „Transnistria este străvechi pământ rusesc”, iar după învechirea acestuia în rele a cerut înlocuirea lui cu unul mai de nădejde, Sava Volkov. Cu toate acestea, mitropolitul a evitat să intervină pe lângă căpetenia separatistă pentru eliberarea primarului şi consilierului arestaţi ilegal. Mitropolitul Vladimir a evitat să i se adreseze direct lui Smirnov, ceea ce se vede din faptul că acesta îi cere patriarhului său „să Vă adresaţi conducerii regiunii Transnistrene cu rugămintea de a elibera oficialii menţionaţi mai sus”.

3. Totodată, mitropolitul Vladimir are la Tiraspol un episcop, Sava Volkov, care este şi vicepreşedinte al Sinodului mitropolitan de la Chişinău, aşadar nr. 2 în structura locală a Patriarhiei Moscovei. Ca cetăţean rus, trimis de Moscova în teritoriile ocupate ale Republicii Moldova, episcopul Sava Volkov, de asemenea, nu a intervenit pe lângă Smirnov pentru eliberarea celor doi oficiali arestaţi. De ce nu a intervenit episcopul Sava Volkov? Este simplu, pentru că el este unul dintre colegii şi partenerii lui Igor Smirnov în exercitarea ilegală a controlului efectiv al Moldovei de peste Nistru. Între episcopul Sava şi Igor Smirnov există o relaţie de înţelegere perfectă, de complementaritate armonioasă. Nu este de neglijat faptul că episcopul Sava Volkov şi clerul din subordinea sa recunosc regimul ilegal de la Tiraspol ca fiind unul legal, episcopia şi toate părţile ei componente activând ca „persoane juridice transnistrene” înregistrate de organele separatiste. Totodată, episcopul Sava Volkov şi clerul său participă cu diverse ocazii la acţiunile publice de legitimare a regimului separatist, binecuvântându-i pe capii acestuia, pentru care, la fiecare slujbă religioasă, înalţă ectenii de sănătate şi prosperitate, adică se roagă lui Dumnezeu ca regimul să înflorească cu tot ce are el, de la administraţia ilegală la serviciile secrete. Nici dimensiunea militară nu e absentă în acest context. Aceleaşi ectenii sunt rostite de către respectivii clerici şi pentru ocrotirea “oastei”, adică a Gărzii transnistrene.

4. Patriarhul Kiril nici nu a clintit la primirea scrisorii mitropolitului Vladimir. Era şi firesc. De ce nu a reacţionat în nici un fel Patriarhul Moscovei? Pentru că Igor Smirnov este unul dintre favoriţii şi alintaţii ei. Am mai scris în FLUX că separatistul nr. 1 este cel mai decorat dintre toţi laicii din cuprinsul Patriarhiei Moscovei. Nici o altă persoană din spaţiul a ceea ce patriarhul Kiril numeşte „Lumea Rusă” (Rusia, Ucraina, Bielorusia şi „întreaga Moldovă”) nu s-a mai bucurat de atâtea înalte aprecieri, încurajări şi creditări morale ca Igor Smirnov. Aşa a fost pe timpul patriarhului Alexei al II-lea, aşa este şi de când pe tronul patriarhal de la Moscova s-a urcat actualul cap al Bisericii Ruse, Kiril. Dar, reciproca e valabilă. Şi patriarhul Kiril a primit decoraţii ale “republicii moldoveneşti nistrene”, chiar din mâna preaiubitului său fiu duhovnicesc, Igor Smirnov.

5. Mitropolitul Vladimir susţine că, „din punct de vedere teritorial şi administrativ, s. Corjova aparţine Republicii Moldova, fiind parte indivizibilă a r. Dubăsari”, ca şi cum celelalte localităţi de peste Nistru nu ar aparţine Republicii Moldova. Mesajul citit printre rânduri este, din păcate, următorul: Smirnov să stea în teritoriul controlat de el, acela nu aparţine Republicii Moldova! Apropo, în scrisoarea sa din Portugalia, mitropolitul Vladimir foloseşte pentru Moldova, între altele, denumirea sovietică de “Moldavia”.

6. Gestul mitropolitului Vladimir, în aparenţă marcat de bune intenţii, este, în realitate, unul plin de contradicţii şi trimis pe o adresă greşită. Pe de o parte, mitropolitul ne dă limpede de înţeles că nu este chiar mitropolit al „întregii Moldove” şi nici chiar al „întregii Republici Moldova”, pentru că „rmn”-ul lui Smirnov şi al episcopului Sava Volkov este altceva decât „jurisdicţia Republicii Moldova”, de vreme ce vorbeşte de reîntoarcerea celor doi oficiali de la… Tiraspol… “pe teritoriul Republicii Moldova”. De parcă Tiraspolul ar fi în afara teritoriului Republicii Moldova! Pe de altă parte, era mai simplu ca mitropolitul Vladimir să i se fi adresat direct lui Igor Smirnov, acest mare „credincios” care stă sub omoforul său şi este păstorit cu atâta drag împreună cu fratele lui de jurisdicţie benevolă, ambasadorul României la Chişinău, Marius Lazurca. Dar – nu-i aşa? –, cum să-i spună mitropolitul Vladimir ceva de la obraz lui Igor Smirnov, când până acum a avut pentru el doar binecuvântări şi cuvinte de laudă.

7. Este bine că primarul Valeriu Miţul şi consilierul Iurie Coţofană au fost eliberaţi din arestul ilegal. Slavă Domnului pentru asta şi recunoştinţă intervenienţilor din partea OSCE. Atâta doar că intervenţiile Bisericii Ruse în această situaţie au fost nule.

Te-ai mira ca fie şi a treia zi de Paşti să auzim din gura patriarhului Kiril măcar un cuvânt de dojană faţă de Smirnov şi ceata sa de separatişti trimişi în misiune în partea de răsărit a ţării noastre. Abia aşteptăm să citim pe pagina de internet a mitropoliei „întregii Moldove” sau pe cea a Patriarhiei Ruse ce va filosofa sau ce va teologhisi patriarhul Kiril al întregii Rusii şi al întregului CSI ca răspuns la rugămintea preasmeritului şi ascultătorului său mitropolit de la Chişinău.


Doi mitropoliţi

Martie 7, 2011
Slavă Domnului! Am trăit şi am văzut-o şi pe asta! Mitropolitul Vladimir şi Mitropolitul Petru, cei doi întâistătători ai mitropoliilor din Patriarhia Rusă şi Patriarhia Română din Republica Moldova şi-au pus semnătura, în premieră absolută, sub acelaşi document! Este vorba despre o declaraţie comună a şefilor cultelor religioase şi a reprezentanţilor partidelor şi ai societăţii civile din ţara noastră contra promovării de către Guvernul Filat a proiectului de lege privind prevenirea şi combaterea discriminării. 

Cei doi mitropoliţi, Vladimir Cantarean şi Petru Păduraru, secondaţi de episcopul romano-catolic Anton Coşa şi şefii altor câtorva culte creştine afirmă într-un singur glas: „Noi susţinem politica de integrare a ţării în Uniunea Europeană şi un regim liberalizat de vize, dar un asemenea deziderat nu poate fi obţinut cu orice preţ. Există lucruri care nu se cumpără şi nu se vând – credinţa, familia şi copiii”. Tot la unison vlădicii continuă: „Sperăm că aleşii poporului sunt de aceeaşi părere, iar dacă nu, atunci noi vom folosi toate mijloacele ca la alegerile locale şi parlamentare să sensibilizăm opinia publică pentru a alege oameni de bună-credinţă, care să nu trădeze valorile morale de dragul puterii şi a banilor”.

Şi redacţia FLUX a subscris textului cu pricina. Am făcut-o din convingere. Vom continua să promovăm o politică editorială în sprijinul familiei şi a valorilor creştine. Totuşi, am subscris textului respectiv şi din plăcerea de a vedea alături semnăturile celor doi ierarhi, ca dovadă că este posibilă cooperarea între cele două mitropolii ortodoxe.

Într-adevăr, atunci când pericolul homosexual ameninţă morala publică, când valorile Evangheliei sunt sabotate de politicienii ajunşi la guvernare, când societatea este măcinată de sărăcie, de nevoi şi de necazuri, când slăbiciunile şi păcatul se întind peste sufletele oamenilor, când ţara arde, cele două mitropolii ale noastre nu au voie să se pieptene (singure sau una pe alta)!

Împăcarea şi conlucrarea sunt incomparabil mai bune decât ura şi confruntarea. Bineînţeles că de la simplul fapt al unei întâlniri amicale, cum a fost cea de toamna trecută, a celor doi mitropoliţi, de la simplul fapt al unor semnături puse alături pe un text important mai este încă foarte mult până la a putea spune că cei doi ierarhi ar fi, vorba cântecului, „ca doi ochi într-o lumină, ca doi brazi într-o tulpină”! Cu toate că anume aşa ar trebui să fie.

Mulţi zic că nu pot fi doi mitropoliţi într-o singură ţară. Ba pot fi, le răspundem. Apoi vin alţii şi ne spun că nu pot fi doi mitropoliţi la fel de mitropoliţi în ţara noastră. Ba şi asta se poate. Atunci ispititorii ridică vocea şi spun: cum aşa, căci cineva trebuie să fie mai mare şi mai înainte stătător? Da, aşa este. Pentru buna rânduială, cineva trebuie să fie într-adevăr mai mare decât ceilalţi şi să stea înainte, pentru a-i apăra pe ceilalţi. Şi dacă este aşa, atunci unul dintre cei doi să fie mitropolit primat. Dacă mitropolitul Vladimir va vrea într-o bună zi să stea în acelaşi Sfânt Sinod ortodox cu mitropolitul Petru, să hotărască care dintre ei va fi primat, adică întâiul mitropolit de la Chişinău. Dar astea sunt visuri şi păreri omeneşti, nicidecum îndemnuri sau poveţe.

Nici mitropolitul Vladimir nu este mai creştin şi mai ortodox decât mitropolitul Petru şi nici mitropolitul Petru nu este mai creştin şi mai ortodox decât mitropolitul Vladimir. Şi unul şi altul reprezintă ansamblul Ortodoxiei universale, atâta doar că unul prin jurisdicţia rusă, iar altul prin jurisdicţia românească. Faptul că unul face parte din Sinodul de la Moscova şi altul din Sinodul de la Bucureşti nu-i legitimează în nici un fel împotriva sau în detrimentul celuilalt. Dacă cele două Sinoade sunt Sfinte, după cum se şi numesc, ele sunt la fel de sfinte şi la fel de ortodoxe. Prin urmare, şi ierarhii care fac parte din ele au legitimitate egală. Şi aici vine marele test: acceptă fiecare dintre cei doi mitropoliţi egalitatea celuilalt? Suntem îndreptăţiţi să aşteptăm un răspuns bun şi folositor la această întrebare.

Şi totuşi, ne bucurăm să ştim că cei doi mitropoliţi au ţinut în mâini aceeaşi foaie de hârtie, că au citit acelaşi text aşternut pe faţa ei şi că, fie şi în birouri diferite, fie şi cu condeie diferite, şi-au pus semnăturile alături, mai confirmându-le în plus cu peceţile sfintelor mitropolii…

De ce ne bucurăm? Pentru că, la bine sau la greu, „este bine ca fraţii să fie împreună”! Şi pentru că Evanghelia iubirii ne aminteşte: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” şi că „oricine se mânie pe fratele său, vrednic va fi de osândă”.

Emil CONSTANTINIU

FLUX, Ediţia de Vineri Nr. 20118 din 04 martie 2011


Marea Neagră vine spre Palanca sau cum încurcă Dumnezeu planurile moldo-ucrainene

Martie 7, 2011
De la o vreme un şir de agenţii de presă şi publicaţii din Rusia, Ucraina şi România relatează alarmat o creştere semnificativă a nivelului apelor Mării Negre. Limanul Nistrului avansează rapid către Republica Moldova, împingând linia ţărmului tot mai aproape de frontiera moldo-ucraineană în regiunea satului Palanca din raionul Ştefan Vodă. Fenomenul nu este unul izolat. Apele Mării Negre înghit teren nu doar în Ucraina, dar şi în România, Rusia şi Georgia. Totodată, ţărmul sudic al Mării Negre câştigă în înălţime aproximativ 25 de centimetri anual. Marea Neagră parcă ar „fugi” dinspre Turcia către Ucraina şi, implicit, către Republica Moldova. Asistăm la o reconfigurare naturală a liniei ţărmului pontic, iar Republica Moldova are toate şansele să (re)devină ţară direct riverană la Marea Neagră. 

O ştire de la Bucureşti ne anunţă: „nivelul Mării Negre ar putea creşte cu până la cinci metri, fapt care ar duce la inundarea Deltei Dunării, dar şi a localităţilor Sulina, Tulcea, Brăila, Chilia Veche, Ismail şi Reni. „Planul Naţional de Adaptare la efectele schimbărilor climatice”, realizat de Ministerul Mediului, arată ca litoralul va fi cel mai afectat. Acesta va fi influenţat de eroziunea costieră şi creşterea nivelului mării. În cazul plajei din Mamaia, conform datelor Institutului Naţional de Cercetare şi Dezvoltare Marina „Grigore Antipa”, ritmul mediu anual de modificare a liniei ţărmului a fost de 2, 3 metri pe an. Potrivit directorului Administraţiei Naţionale „Apele Române”, Marius Postelnicescu, litoralul va beneficia de investiţii în perioada următoare, având în vedere că Marea Neagră a avansat în ultimii 60 de ani cu aproximativ 12 metri”.

Pe de altă parte, agenţiile din Rusia au relatat că din cauza curenţilor calzi din Marea Neagră, oraşul Eisk este supus riscului de inundare. La 14 februarie s-a înregistrat o creştere bruscă a apelor Mării Azov ca urmare a unui aflux de apă caldă din Marea Neagră, prin strâmtoarea Kerci. Peste 900 de pescari ruşi au fost evacuaţi recent din zona ţărmului în legătură cu această ridicare a nivelului apelor mării.

Spre deosebire de Marea Caspică, în care în ultimii 30 de ani nivelul apelor a scăzut cu 2,5 metri, Marea Neagră, legată de Marea Mediterană prin strâmtoarea Bosfor, cunoaşte o completare permanentă a apelor sale. Pe segmentul de ţărm dintre oraşele georgiene Poti şi Suhumi s-au înregistrat în ultimele decenii o avansare vizibilă a apelor mării, care au înghiţit deja complet ruinele unei cetăţi medievale situate altădată pe ţărm. Fenomenul este mai vechi. În apropierea oraşului Suhumi arheologii marini au descoperit recent, sub ape, ruinele oraşului antic Diocuria.

În august 2009, la Odesa, a avut loc cea de-a II-a Conferinţă internaţională cu genericul „Culoarul mediteraneano-pontic în ultimii 30 de mii de ani: schimbarea cotelor apelor şi adaptarea umană”, for ştiinţific la care au participat circa 100 de specialişti din domeniile arheologiei, geologiei, geografiei, biologiei, ecologiei, climatologiei şi din alte domenii din 18 ţări ale lumii. Cu această ocazie, Valentina Ianko, preşedinte al Institutului de Ştiinţe Aplicate şi profesor la catedra de geologie marină a Universităţii din Odesa, a ţinut să arate că apele Mării Negre au fost şi sunt într-o creştere anuală medie de 3 centimetri. În unii ani această creştere depăşeşte cu mult media anunţată. Potrivit cercetătoarei, în ultimii 10 mii de ani, nivelul Mării Negre a crescut cu peste 100 de metri. Iar în următoarea sută de ani, nivelul apelor Mării Negre ar urma să urce cu circa 3 metri.

Totodată, presa ucraineană bate alarma şi ne anunţă că în următorii 40 de ani, mai exact către anul 2050, litoralul din Crimeea va fi înghiţit de apele mării. Cauza acestui fenomen constă, de asemenea, în schimbările climatice determinate de încălzirea globală, efectul de seră şi creşterea nivelului apelor Oceanului planetar. Ţinând cont de particularităţile de relief ale istmului Perekop, care leagă peninsula Crimeea de continent, întreaga peninsulă ar putea fi înconjurată de apele mării, devenind o insulă în mai puţin de 50 de ani.

Cercetătorii din cadrul Academiei de Ştiinţe a Ucrainei sunt foarte îngrijoraţi de fenomenul creşterii nivelului apelor Mării Negre, întrucât nu doar peninsula Crimeea poate deveni o insulă, dar şi cel mai mare port ucrainean la Marea Neagră, Odesa, ar putea avea de suferit, rămânând în cea mai mare parte sub apele mării, care câştigă teren, avansând an de an.

Aşadar, linia ţărmului avansează anual cu câte 3 metri în partea de nord şi de est a Mării Negre din cauza faptului că nivelul apelor marine creşte în medie cu 3 centimetri. Fenomenul este observat şi în regiunea satului Palanca din raionul Ştefan Vodă, unde linia ţărmului avansează tot mai mult către linia de frontieră moldo-ucraineană. Această linie de frontieră era situată acum câţiva ani la circa 1 800 de metri de litoralul Mării Negre (Limanul Nistrului). Întrucât nivelul de la talpa terasamentului autostrăzii Odesa-Reni în regiunea satului Palanca este de mai puţin de 1 metru faţă de nivelul mării, este de presupus că în următoarele două decenii, apele Mării Negre vor atinge teritoriul naţional al Republicii Moldova. Traseul Odesa-Reni riscă să rămână complet sub ape. Sub apele Mării Negre, evident.

„Natura” înţeleaptă ţine cu noi! Dacă ni s-au luat bucăţi importante din trupul vechii Moldove şi au fost lipite artificial de Ucraina, dacă guvernanţii de la Chişinău au trădat interesul naţional nu o singură dată şi i-au cedat Ucrainei, fără luptă şi fără război, 7 părţi din teritoriul inalienabil al Republicii Moldova (inclusiv insula Nişaliu de 105 hectare, de pe Nistru), dacă Filat, Leancă şi Popov treapădă la Kiev şi fac sluj ba în faţa lui Timoşenko, ba în faţa lui Azarov, iată că „natura” ţine cu noi, iată că ea ne răzbună în sensul cel mai bun al cuvântului.

În anii ploioşi, în care Nistrul îşi iese din albie, cum a fost 2008, Marea Neagră se contopeşte cu Nistrul, iar traseul Odesa-Reni, cu tot cu terasamentul menit să-l înalţe, rămâne sub ape. Este suficient să avem câţiva ani ploioşi ca Nistrul să rupă albia şi, scurtându-şi cursul cu 17 kilometri, să o ia în regiunea Abdiv, direct către Marea Neagră, prin Baibol. Ca teritoriu al Republicii Moldova de dincolo de traseul Odesa-Reni, Baibolul este, de fapt, o baltă cu stufăriş care vine în continuarea Marii Negre. Altitudinea Baibolului faţă de apele mării este de numai 25 de centimetri. Este suficient ca nivelul apelor din Limanul Nistrului să se ridice cu 25 de centimetri, că Marea Neagră va intra în teritoriul naţional al Republicii Moldova. Iată de ce autorităţile ucrainene insistă, pe de o parte, asupra transmiterii în proprietate gratuită şi eternă a traseului Odesa-Reni şi a pământului de sub el (18 hectare) în regiunea satului Palanca, iar, pe de altă parte, aceleaşi autorităţi ucrainene, speriate de surprizele pe care Marea Neagră le oferă de la o vreme, împingând spre nord linia ţărmului, refuză să demarcheze segmentul de frontieră moldo-ucraineană de dincolo de traseu, pe limita inferioară a Baibolului şi a celorlalte teritorii moldoveneşti exclavate.

Vom preciza că Limanul Nistrului este cel mai mare liman la Marea Neagră. El are o lungime de 40 de kilometri, o lăţime de 12 kilometri, o suprafaţă de 360 de kilometri pătraţi şi un volum de apă de 540 de milioane de metri cubi. Legătura Limanului Nistrului cu Marea Neagră se face prin strâmtoarea Bugaz. Balta care uneşte teritoriul Republicii Moldova în zona Baibol (Palanca) se numeşte Balta lui Alexandru Vodă. Portul Cetatea Albă este unul funcţional, iar odată cu avansarea liniei ţărmului spre Baibol, Republica Moldova şi-ar putea construi propriul port la Marea Neagră.

În concluzie, putem afirma că ceea ce nu vor oamenii să facă, are grijă şi face „natura”, mai bine zis, Bunul Dumnezeu. Dacă Filat, Leancă sau Popov se tot căciulesc în faţa Kievului ca să ne lase fără pământul de la Palanca, Dumnezeu zâmbeşte senin, apucă Marea Neagră din partea de sud şi, încet-încet, o înclină mai către noi. E semn clar că Cel de Sus ne iubeşte.

Emil CONSTANTINIU

FLUX, Ediţia de Vineri Nr. 20118 din 04 martie 2011


1 general KGB + 1 general KGB = 2 generali KGB. Marginalii la o fuziune

Martie 7, 2011
„Kaghebişti din toate partidele, uniţi-vă!” 

S-ar putea ca unora dintre cititorii noştri să li se pară ciudat acest motto. S-ar putea ca alţii să se revolte, luând lucrurile în serios şi înţelegând greşit că am pleda pentru unirea forţelor KGB din Republica Moldova. S-ar putea ca şi mai alţii să persifleze, pricepând că este vorba de parafrazarea ironică a celebrei lozinci marxiste „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”.

Dintre toţi aceştia le-am da dreptate celor din urmă. Umbra de ironie vine din faptul că, deunăzi, gura presei de la noi nu a mai prididit să răspândească mare veste mare: PL-ul lui Ghimpu şi MAE-ul lui Untilă fuzionează!

Aflând vestea, chiar ne-am bucurat că spectrul politic chişinăuian se va simplifica. Numai că bucuria noastră s-a stins repede, îndată ce un coleg de redacţie ne-a atras atenţia asupra unui fapt curios. MAE se varsă în PL cu tot ce are, bun şi rău, întâi de toate cu membrii săi. Iar printre membrii MAE este şi generalul KGB (în retragere) Fiodor Leontievici Botnaru, care nu este un membru oarecare, de vreme ce a fost delegat la ultimul congres al formaţiunii.

Aşadar, Fiodor Leontievici Botnaru este parte a patrimoniului uman pe care MAE se altoieşte (este altoit) pe tulpina albastră a PL-ului. Într-un alt context, în martie anul trecut, FLUX atrăgea atenţia asupra unor fapte curioase: „Există şi legături mai vechi între gruparea Filat şi Pasat, întrucât în timpul preşedinţiei lui Lucinschi ambii au făcut parte din acelaşi guvern (Vladimir Filat ca ministru de Stat, între 12 martie şi 12 noiembrie 1999, iar Valeriu Pasat ca ministru al Apărării, între 12 martie şi 11 mai 1999, şi ministru al Securităţii Naţionale, între 11 mai şi 12 noiembrie 1999). Trebuie să amintim că Valeriu Pasat l-a succedat ca ministru al Securităţii Naţionale pe generalul KGB Tudor Botnaru, care apare ca membru al Mişcării Acţiunea Europeană. Acest Tudor Botnaru, vechi cadru KGB, care ocupa un post-cheie în ambasada URSS de la Bucureşti până în 1990, este considerat un fel de mentor spiritual al mai multor politicieni. În treacăt fie spus, se aude că Filat şi Pasat au purtat discuţii intense la începutul anului curent în legătură cu MAE, care se doreşte a fi un satelit al partidului condus de premier”.

Cazul generalului KGB Tudor Botnaru de la MAE este mai mult decât interesant, aşa că am încercat să ne documentăm asupra persoanei. Nu am vrut să fim subiectivi în aprecieri, de aceea ne-am gândit că este mai bine să-i lăsăm pe alţii să vorbească. Iar în asemenea situaţii sursele publice, adică deschise, sunt cele mai indicate. Primele informaţii despre el ne-au fost la îndemână pe internet, oferite de enciclopedia electronică Wikipedia. Este drept că articolul care îi este consacrat este destul de mare, dar mare este şi personajul cu pricina şi mari au fost, sunt şi, probabil, vor fi implicaţiile sale pe planul politicii autohtone. Să ne înarmăm cu puţină răbdare şi cu multă atenţie. Iată ce spune Wikipedia despre respectivul membru MAE: „Tudor Botnaru s-a născut la data de 27 decembrie 1935 în satul Lipceni (astăzi în raionul Rezina). A absolvit, în anul 1959, Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii de Stat a Moldovei. După absolvirea facultăţii, a lucrat ca ghid şi interpret principal la Hotelul „Inturist” din Chişinău (1959-1962). A fost membru al PCUS.

În anul 1963 a fost angajat în cadrul KGB-ului din RSS Moldovenească, încadrat în structurile serviciilor de contraspionaj, iar din anul 1966 – în serviciile de informaţii externe. În calitate de ofiţer de informaţii externe, el a avut acoperire diplomatică a Uniunii Sovietice, lucrând la ambasadele URSS din România şi Franţa. În cadrul KGB-ului din RSS Moldovenească, el a îndeplinit pe rând funcţia de inspector principal operativ în Secţia I-a şi, ulterior, pe cea de şef de Birou.

Tudor Botnaru a lucrat la Comitetul Securităţii de Stat din Moldova, pe urmă a fost în Comitetul Unional, apoi a fost ofiţer de securitate la Ambasada URSS din Bucureşti.

În iulie 1990, la iniţiativa conducerii Republicii, Tudor Botnaru a fost adus de la Bucureşti şi a fost numit în funcţia de preşedinte al Comitetului de stat al Securităţii (şef al KGB-ului) din RSS Moldova, fiind avansat la gradul de general-maior. El a fost primul ofiţer de informaţii externe care a devenit preşedinte al KGB din RSS Moldovenească.

În luna aprilie a anului 1990, conducerea Ministerului Securităţii Naţionale (MSN) a Republicii Moldova (Tudor Botnaru, Demian Munteanu), sub pretextul că există pericolul ca localul KGB al RSSM să fie atacat de către “extremiştii” Frontului Popular din Moldova, a hotărât să transporte Arhiva KGB-ului RSSM de la Chişinău la Tiraspol, unde se află şi în prezent. De asemenea, el a fost autorul propunerii de reorganizare a KGB-ului din RSS Moldova într-un serviciu de informaţii, propunere care nu a fost luată în discuţie la acel moment.

Tudor Botnaru a îndeplinit funcţia de preşedinte al Comitetului de stat al Securităţii (şef al KGB-ului) din RSS Moldova până la data de 29 august 1991, după puciul de la Moscova care a avut ca rezultat desfiinţarea URSS-ului. Acuzat de colaborare cu puciştii, Botnaru a fost demis din funcţie imediat după proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova. Într-un interviu din anul 2001, el a susţinut că nu ştia nimic despre organizarea puciului, cu toate că, cu puţin înainte, fusese la Moscova, la şedinţa Colegiului KGB, dar nimeni nu a spus nimic despre organizarea unui puci, organizatorii planificându-şi acţiunile într-un secret desăvârşit, intenţionând să-i implice doar pe securiştii care se subordonau direct Centralei KGB de la Moscova.

Între anii 1991 şi 1994, generalul Botnaru a îndeplinit funcţia de şef al Centrului de instruire al Ministerului Securităţii Naţionale din Republica Moldova. Din aprilie 1994 a lucrat ca prim-viceministru al Afacerilor Externe. În perioada decembrie 1994-1997, el a îndeplinit misiunea de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Republicii Moldova în Regatul Belgiei şi, prin cumul, în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Marele Ducat de Luxemburg şi Regatul Olandei, precum şi şef al misiunii diplomatice a Republicii Moldova la Consiliul Europei (din 3 mai 1995). A fost rechemat din funcţie la 17 martie 1997, după ce fusese numit ca ministru al Securităţii Naţionale.

În perioada 24 ianuarie 1997 – 11 mai 1999, Tudor Botnaru a deţinut funcţia de ministru al Securităţii Naţionale, fiind membru al Consiliului Suprem de Securitate. La data de 14 martie 1997, preşedintele Petru Lucinschi i-a acordat gradul militar de general de divizie. La data de 11 mai 1999, a fost revocat la cerere din funcţia de ministru, „în legătură cu atingerea vârstei de pensionare”, şi trecut în rezervă.

A candidat la alegerile parlamentare din 25 februarie 2001 pentru postul de deputat pe listele Mişcării social-politice „Pentru Ordine şi Dreptate”.

În anul 2004, el a publicat, împreună cu colonelul Alexandru Ganenco, lucrarea „Istoria Serviciilor Secrete”, la Editura Museum din Chişinău, aceasta fiind prima încercare de a prezenta istoria serviciilor secrete sovietice moldoveneşti, prin prisma biografiilor şefilor acestora.

Tudor Botnaru este căsătorit şi are un copil.”

Lung acest insert de pe Wikipedia, dar merita efortul, nu-i aşa? Poporul trebuie să-şi cunoască eroii. Iar alegătorii trebuie să cunoască bine cu ce partide au de a face. Unde mai pui că MAE se altoieşte pe tulpina PL nu doar cu generalul KGB Fiodor Leontievici Botnaru, dar şi cu alte personaje interesante. Care anume? Păi, sunt multe. Să ne oprim doar la unele dintre ele. Să zicem, fostul preşedinte al MAE, Anatol Petrenco. Dumnealui, ca fost preşedinte MAE, care i-a cedat subit funcţia domnului Veaceslav Untilă (tot la sugestia bătrânului general KGB Botnaru), nu trebuie prezentat pe larg. O interesantă caracterizare i-a făcut lui Anatol Petrenco unul dintre corifeii comunismului de la noi, Mark Tkaciuk, o persoană cât se poate de avizată asupra multor persoane şi aspecte din biografiile lor. Ia să vedem: „La sfârşitul anilor 80, domnul Petrenco, de asemenea, membru al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, şi-a susţinut o teză de doctor, cu titlu secret, la unul dintre institutele din Moscova. O teză secretă, cu un conţinut piperat, care nu trebuia să devină cunoscută societăţii de atunci. Cazul este de-a dreptul clinic pentru ceea ce ei numesc regim totalitar: cercetare ştiinţifică secretă, care, evident, nu era posibilă fără participarea serviciilor secrete de atunci.”

Un alt personaj interesant altoit pe tulpina PL este domnul Veaceslav Untilă, actualul preşedinte. Până a deveni preşedinte MAE, domnul Untilă a fost prim-vicepreşedinte al Alianţei Moldova Noastră, adică a fost primul secund al domnului Serafim Urechean. La Urechean a ajuns din poziţia de preşedinte al Partidului Liberal (alt Partid Liberal decât cel de astăzi al lui Ghimpu), care a fuzionat cu Alianţa Social Democrată şi cu Alianţa Independenţilor. La Partidul Liberal a ajuns din poziţia de preşedinte al Uniunii social-liberale „Forţa Moldovei”. La Uniunea social-liberală „Forţa Moldovei” a ajuns din poziţia de preşedinte al Partidului Ordinii şi Dreptăţii Sociale. Acum domnul Untilă aderă, cu tot cu MAE, la PL. Dacă ţinem cont că în perioada sovietică a fost membru al PCUS, putem spune că domnul Untilă, altoindu-se pe trunchiul PL, este la al 7-lea mariaj politic! De fapt, cu aşa ceva este greu să miri pe cineva în Republica Moldova. Oportunismul şi traseismul politic au devenit de mult fenomene dintre cele mai banale în sânul clasei politice moldoveneşti. De mirat ar trebui să ne mire altceva în cazul domnului Untilă. Anume faptul că pe durata mai multor ani a lipsit din ţară. Acest curios fapt este camuflat cu grijă în toate biografiile sale parfumate. Dar în care străinătăţi a muncit personajul nostru ajuns la a şaptea căsătorie politică? În Elveţia! La Geneva! În ce calitate, cu ce doruri pe acolo? Păi, în calitate de reprezentant al unei obscure organizaţii a poliţiei rutiere din CSI! Da, da, nu vă miraţi, poliţia rutieră din CSI şi-a fixat sediul la… Geneva. Că, vorba vine, de la Geneva, dacă faci privirea roată, se vede toată Europa! În biografia sa din aceeaşi enciclopedie Wikipedia ni se spune că „între anii 1995 şi 1998 a fost funcţionar internaţional OISR”. OISR s-ar descifra Organizaţia Internaţională a Serviciului Rutier. Internaţională, internaţională, dar numai din CSI şi încă la Geneva. Gurile rele susţin că în cazul acestei „organizaţii internaţionale”, ca şi în cazul alteia, a „jurnaliştilor” din CSI, cu sediul la… Budapesta, OISR nu este decât un paravan perfect pentru acoperirea activităţilor de spionaj. Ceea ce ne conduce la concluzia că „funcţionarii internaţionali” din cadrul lor nu erau deloc şi nici pe departe străini de slăvitele servicii secrete născute din burta KGB.

Gata, despre alte personaje care urmează a fi „altoite” pe portaltoiul liberal vom vorbi cu alte ocazii. Să trecem acum la un alt personaj, care este de-al casei în PL. Un om lăudat, preţuit şi promovat cu sârg de către preşedintele PL, Mihai Ghimpu. Este vorba despre un alt general KGB. Nu, nu se poate ca MAE să aibă generalul său KGB şi PL să nu-l aibă! Generalul KGB din curtea PL este actualul director SIS, Gheorghe Mihai. În strălucirea sa intelectuală, cu care ne-a obişnuit deja, Mihai Ghimpu a spus acum un an şi ceva, la promovarea în funcţie a generalului KGB Gheorghe Mihai, următoarele cuvinte care au făcut carieră: „Gheorghe Mihai este un adevărat profesionist, un intelectual care înţelege că libertatea şi drepturile omului sunt cheia”. Pe când presa de la Bucureşti ne-a avertizat într-o cu totul altă „cheie”, titrând: „Noul şef al Securităţii-SIS de la Chişinău este un kgb-ist cu şcoala în Belarus!”. Şi, într-adevăr, chiar pagina de internet a SIS ne prezintă următoarea informaţie: „Prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.24-XVIII din 25 septembrie 2009 domnul Gheorghe MIHAI a fost numit în funcţia de Director al Serviciului de Informaţii şi Securitate.

Colaborator emerit al Serviciului de Informaţii şi Securitate, decorat cu distincţii de stat şi departamentale.

Activitatea în muncă a început-o în anul 1972, după absolvirea Universităţii Tehnice din Moldova cu diploma de „inginer-mecanic”.

Între anii 1975 şi 1977 a îndeplinit serviciul militar în termen.

În anul 1978 a fost încadrat în serviciul militar în cadrul organelor securităţii de stat.

După absolvirea cursurilor superioare specializate din or. Minsk, în anul 1979, a activat în calitate de împuternicit operativ, împuternicit operativ superior în secţia raională Briceni.

Între anii 1983 şi 1985 a urmat Facultatea de pregătire a cadrelor de conducere a Şcolii Superioare a Comitetului Securităţii de Stat al fostei URSS din or. Moscova, după care a deţinut diferite funcţii de conducere în cadrul organelor securităţii de stat, avansând până la cea de şef de direcţie generală din cadrul aparatului central al Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova.

Vorbeşte fluent limba engleză.

Domnul Gheorghe MIHAI s-a născut pe data de 20 noiembrie 1950 în localitatea Colibaşi, raionul Vulcăneşti.

Este căsătorit şi are doi copii.”

De precizat că atât în algoritmul de partajare a puterii de către AIE I, cât şi în cel al AIE II, funcţia de director SIS i-a revenit Partidului Liberal al ex-interimarului Mihai Ghimpu. De fiecare dată domnul Ghimpu l-a promovat în funcţie pe general-maiorul KGB Gheorghe Mihai.

Acum, că traiectoriile politice ale MAE şi PL se vor intersecta, ca apoi să se suprapună perfect, este bine să observăm faptul că pe tulpina PL ni se vor înfăţişa de acum încolo două mândreţe de generali KGB: Gheorghe Mihai din viţa pelistă şi Fiodor Botnaru din viţa meaeistă. Cu aşa ceva chiar că nu se poate lăuda nici un alt partid politic nici de la Chişinău, nici de la Bucureşti. Despre kaghebiştii mai mărunţei nu mai are rost să vorbim, pentru că unde încap tocmai doi generali KGB, încape şi o legiune întreagă din aceştia mai mărunţi…

S-auzim de bine şi să ajungem ziua când vom putea spune că democratizarea Republicii Moldova înseamnă întâi de toate dekaghebizarea ei…

Emil CONSTANTINIU

FLUX, Ediţia de Vineri Nr.20118 din 04 martie 2011


Burtăverde în Maldive sau (încă) o săptămână fără premier

Martie 7, 2011
 

Pa, la revedere

Vladimir (supranumit Vlad) Filat, însoţit de consoarta sa cu dublă identitate, Sanda (de fapt, Nadejda) Filat, şi unul din cei doi copii ai lor, Luca, de 14 ani, (nu şi Iustina, de 12 ani), au luat, duminică, 20 februarie 2011, calea aerului spre Elveţia. Televiziunile şi agenţiile de ştiri ne spun că augusta familie prim-ministerială va reveni în patrie abia „la sfârşitul săptămânii viitoare”. Este de presupus că cei trei membri călători ai familiei Filat au plecat în străinătate cu paza de corp a premierului. Nici o autoritate publică nu s-a pronunţat asupra subiectului, chit că interesul pentru viaţa uneia dintre principalele persoane publice de la noi este, în mod firesc, foarte mare.

Elveţienii nu ştiu nimic

Se pare că Elveţia a devenit o destinaţie predilectă pentru familia jupânului Filat. Din informaţiile foarte zgârcite care au transpirat către presă, aeroportul pe care a aterizat familia noastră prim-ministerială este Geneva. Nu putem şti însă exact dacă familia primului ministru moldovean nu a luat cumva la Geneva un alt avion pentru o altă destinaţie exotică. Membrii reprezentanţei Republicii Moldova la Geneva ne-ar putea furniza date preţioase privind acest subiect. De regulă, în asemenea situaţii, membrii misiunilor diplomatice ale ţării noastre sunt obligaţi să aibă grijă de întâmpinarea, acomodarea, sejurul şi revenirea în ţară a primului ministru şi a familiei sale. Ministerul Afacerilor Externe şi al Integrării Europene nu a informat opinia publică asupra acestei ciudate şi neplanificate vizite pe linie bilaterală, moldo-elvetică, a premierului în Elveţia. Am urmărit site-urile instituţiilor centrale elveţiene, precum şi ştirile marilor agenţii de presă din Confederaţia Elveţiană, dar nici o ştire nu a fost difuzată în legătură cu vizita augustei familii. Nici nu putea fi altfel, de vreme ce vizita nu este una oficială, ci strictamente privată.

Iustina cu girofar

Aşadar, premierul lipseşte o săptămână de la serviciu. Unul dintre cei doi copii ai săi, Luca, lipseşte o săptămână de la şcoală, de la liceul privat „Prometeu” din Chişinău. (În paranteză fie spus, domniţa Iustina Filat a frecventat săptămâna aceasta lecţii, mergând la liceu „Prometeu” şi înapoi acasă, însoţită de renumitul cortegiu prim-ministerial cu girofarul de rigoare şi blocarea circulaţiei rutiere pe traseu.) Doamna Sanda Filat, psiholog de formaţie, nu lipseşte de la serviciu, întrucât nu este angajată în câmpul muncii. Şedinţa tradiţională a guvernului nu a mai avut loc săptămâna aceasta, dat fiind că primul ministru nu a emis nici o dispoziţie în legătură cu persoana viceprim-ministrului care să conducă şedinţa de guvern în absenţa sa. De remarcat că nici Serviciul de presă al Guvernului nu suflă nici o vorbă despre cauzele absenţei premierului de la serviciu, timp de tocmai o săptămână. De ce oare?

Tranzităm Geneva pentru ţările calde

Colega noastră Ioana Florea ne readuce în atenţie că premierul şi familia a mai călătorit, acum exact o lună, având ca destinaţie anunţată Elveţia. Din datele de care dispunem însă, şi acum o lună familia Filat, ajunsă în aeroportul internaţional Geneva, a fost asistată de către reprezentanţii corpului diplomatic moldovean şi s-a îmbarcat într-un alt avion, care s-a îndreptat către o destinaţie exotică. Nu Elveţia, ci ţările calde au fost atunci adevărata destinaţie a lui Filat şi a foarte bogatei sale familii. Elveţia a fost doar ţară de tranzit. De ce a fost aleasă această ţară acum o lună, ca şi de data această? Pentru că Elveţia nu face parte din Uniunea Europeană şi nu oferă statelor membre ale UE informaţii cu privire la pasagerii aerieni care aleg această ţară ca destinaţie sau ca pe una de tranzit.

Informaţi-vă din 48 de litere şi un punct(um)

De data aceasta, ca şi acum o lună, atât Secretariatul General (Victor Bodiu – PLDM) al Guvernului, cât şi Ministerul Afacerilor Externe şi al Integrării Europene (Iurie Leancă – PLDM), s-au eschivat să informeze opinia publică naţională, obiectiv şi complet, asupra destinaţiei reale a călătoriei, precum şi asupra scopurilor şi motivelor absentării nemotivate a premierului de la serviciu, timp de o săptămână. Singura instituţie care ne-a „informat” totuşi asupra vizitei actuale a premierului este Serviciul de presă al guvernului. Acesta a postat pe pagina de internet a Guvernului Republicii Moldova o ştire dintr-o singură propoziţie. Titlul ştirii, având 56 de semne, sună astfel: „Prim-ministrul Vlad FILAT este plecat într-o deplasare privată.” şi este mai lung decât conţinutul acesteia. „Ştirea”, făcută de ochii lumii, mai mult pentru naivi, ca să nu spunem pentru proşti, are 49 de semne (inclusiv punctul de final) şi ne spune, literalmente, următoarele: „Premierul va reveni în ţară la finele săptămânii curente.” Acest gen de „ştire” este crestomatic pentru ceea ce am putea numi „vă spun că nu vă spun nimic, dar să nu spuneţi că nu v-am spus”.

Verzi, verzi, dar bronzaţi

Pentru că, pe durata iernii, în Elveţia timpul este destul de rece, s-a presupus acum o lună că familia prim-ministerială a vizitat această ţară pentru alte interese decât cele de agrement. S-a vorbit atunci despre aspecte medicale, legate de sănătatea premierului, în special de transplantul de păr în zona calviţiei sale avansate, dar şi de aspecte financiare, Elveţia fiind cunoscută ca o destinaţie predilectă pentru marii bogătani ai lumii. Ceea ce le-a scăpat însă, acum o lună, tuturor este că atât premierul, cât şi soţia lui şi cei doi copii ai lor, s-au întors acasă foarte bronzaţi. Tenul i-a dat de gol.

De la călcâiul lui Ahile la călcâiul lui Luca

Acum ne întrebăm dacă o fi făcut Filat cu întreaga lui familie, în plină iarnă, băi de soare la solariile din Elveţia, de vreme ce există solarii şi la Chişinău? Evident că nu. Elveţia a fost, repetăm, doar o destinaţie de tranziţie, nu una finală pentru augusta şi bogata familie. Surse medicale competente şi bine avizate ne-au declarat, sub acoperirea anonimatului (dar gata să-şi dezvăluie identitatea în cazul desecretizării de către Guvern a informaţiei despre acea călătorie), că, Luca Filat (14 ani), întâiul născut al cuplului prim-ministerial, a avut, după călătoria cu pricina, o problemă la unul dintre membrele inferioare (cel mai probabil o tăietură de cochilie de scoică) şi a urmat tratamentul de rigoare. E greu să atingi o asemenea performanţă, pe timp de iarnă, în Elveţia. Dacă Luca Filat ar fi fost băiat cuminte şi ar fi ascultat de tata, nu am fi ajuns să aflăm, poate, niciodată, că, de fapt, ţara de destinaţie a familiei prim-ministeriale a fost una dintre ţările calde, cel mai probabil, ecuatoriene sau gisecuatoriene, şi nicidecum Elveţia Alpilor înzăpeziţi.

6 kile din Maldive

Sursele noastre sigure spun că familia Filat a fost acum o lună în Insulele Maldive. Acolo, într-adevăr, băiatul cel mare al premierului, Luca, şi-a rănit talpa unui picior. Băiatul a primit îngrijiri medicale în Insulele Maldive, el trebuind să rămână internat într-un spital, sub îngrijirea medicilor locali, încă timp de o săptămână. După care, deja fără deplasarea premierului în Maldive, Luca Filat a revenit acasă, unde şi-a dus la capăt tratamentul. Şi dacă Luca Filat s-a ales cu rana la picior, tatăl său s-a ales cu cele 6 kilograme în plus, devenit celebre, întrucât Serviciul de presă al Guvernului, dar şi premierul însuşi, ne-au informat cu lux de amănunte asupra subiectului. Ba chiar ni s-a spus că Filat s-a îngrăşat cu 6 kilograme pentru că lucrează… prea mult. Toată presa proguvernamentală a dat atunci ochii peste cap, arătându-ne cât de mare este puterea de voinţă a premierului, de vreme ce s-a angajat să dea jos cele 6 kilograme, despre care abia acum aflăm că au origine maldivă, nu moldavă.

Aşa că poveştile premierului cum că ar munci pe rupte, că ar dormi doar câte 4 ore din 24 să le creadă naivii din AIE-2 sau cei din presa aservită puterii (cel puţin premierului Filat).

Trăiască maldivienii şi Republica Maldivă, alt RM!

Pentru cei care nu au zburat niciodată de la Geneva la Male şi nu şi-au petrecut vacanţa în Maldive, trebuie să arătăm că, potrivit enciclopediei Wikipedia: „Maldive sau Insulele Maldive, oficial Republica Maldive, este un stat insular format dintr-un grup de atoli din Oceanul Indian, situat la sud-vest de India în Marea Laccadivelor din Oceanul Indian. Cei 26 de atoli ai arhipelagului formează un teritoriu ce conține 1192 de insule din care 250 sunt locuite. in secolul al III-lea budismul a fost religia principală a locuitorilor, până în 1153 când în arhipelag a fost introdus islamul. În 1558 arhipelagul intră sub influența Imperiului Portughez și apoi al celui Olandez din 1654. În 1887 devine un protectorat britanic. În 1965, arhipelagul devine independent iar din 1968 forma de organizare statală este republica. Maldivele sunt cel mai mic stat asiatic, atât din punct de vedere al populației cât și al suprafeței. Este de asemenea statul cu cea mai mică altitudine maximă din lume”.

Moldoveni, lăsaţi-vă invidia la o parte!

Alte surse ne informează că „Insulele Maldive sunt un „miriapod răsturnat” pe o suprafață de aproximativ 500 de kilometri pătraţi. Arhipelagul apare ca un puzzel de coral din peste 1000 de insule de diferite dimensiuni, înconjurate de ape limpezi de culoarea turcoazului. Palmieri exotici, ecuatoriali, umbresc plajele cu nisip foarte fin. Distantele dintre insule sunt foarte mici, oferind șansa de a face plimbări cu barca de la o insulă la alta sau de a locui pe rând pe mai multe insule. Văzute de sus, insulele arhipelagului apar ca niște mărgele verzi, plutitoare pe o mare de turcoaz. Atmosfera generală este foarte idilică pentru ca toate insulele păstrează intacte condițiile naturale. Clima este caldă tot timpul anului şi oferă un confort fizic de relaxare, iar liniștea firească nu este tulburată de nici un zgomot „mașinist”. Clima: 2 sezoane: cald şi uscat, noiembrie-aprilie; cald şi umed, mai-octombrie. Influenţa musonului de vară este diferită în funcție de amplasarea insulelor. Ora locală: GMT +5 ore. Moneda: rupia maldivă (Ruffiyaa). Capitala Republicii Maldive este Male. Ţara numără în jur de 300 000 de locuitori”. Cazarea pentru o noapte la orice hotel din Maldive costă între 1800 şi 3000 de euro. Iată, deci, unde şi-a petrecut premierul nostru o jumătate de lună anul acesta! A stat cu burta la soare! Iar lumea noastră crede, sărmana, că premierul nu are somn din cauza sărăciei care ne mănâncă pe toţi şi că din cauza asta se îngraşă cu câte 6 kile pe lună, dragul de el!

De ce trebuia ferită această „deplasare privată” de ochii celor mulţi, a opiniei publice din ţară? Oricine deţine, pe banii noştri, o funcţie publică, trebuie să fie conştient că absentările lui de la serviciu, pe motiv de „deplasare privată” fac, în mod cât se poate de firesc, obiectul interesului public.

Călătorim în taină, dar şi muncim în taină…
pentru AIE 3

Unii observatori atenţi ai evoluţiilor politice de la noi au remarcat că după călătoria sa de acum o lună în Maldive, omul verde din capul guvernului a început a cocheta cu echipa Voronin-Tkaciuk şi s-a dedat atacurilor împotriva propriilor parteneri de coaliţie. Mai multe întâlniri secrete între Filat şi Voronin au avut loc departe de ochii lumii. Nu putem exclude că prima vacanţă de iarnă din Maldive i-a oferit lui Filat posibilitatea de a se întâlni acolo cu oameni serioşi de prin alte ţări (numai nu din UE!) care l-au contactat şi l-au consiliat la timp şi fără pierderi asupra comportamentului politic de urmat şi în raport cu Tkaciuk-Voronin, şi în raport cu Lupu şi Ghimpu. Nu poţi trece de la AIE-2 (PLDM, PD, PL) la AIE-3 (PLDM+PCRM) chiar cu una cu două. E nevoie de timp, de scenarii. Slavii răsăriteni sunt, până la urmă, oameni serioşi. Şi le place şi lor culoarea verde, unde mai pui că aceasta este culoarea KGB. Nu băgăm mâna în foc, dar, după această nouă „deplasare privată”, este foarte probabil că verdele nostru premier ne va oferi surprize şi mai dihai decât întâlnirile lui de taină cu Tkaciuk-Voronin. Parafrazând denumirea unui cunoscut film rusesc, am putea spune şi noi: Maldive, locul întâlnirii nu se schimbă! Şi totuşi nu ne-am mira să aflăm că harbuzul politic moldovean (PLDM+PCRM) s-a copt săptămâna aceasta, cu asistenţa răsăriteană de rigoare şi departe de ochii occidentalilor, sub cerul senin şi soarele dogoritor de februarie, pe plaiurile maldiviene.

Ce zic legile sau cine i-a ţinut locul chiulangiului verde?

Să revenim acum la aspectele juridice ale cazului. Întrebările ar putea veni în cascadă. Cum poate lipsi un prim-ministru de la serviciu, timp de jumătate de lună (1 săptămână + 1 săptămână), în doar 2 luni calendaristice ale anului care abia s-a început? Este suficient pentru aceasta să ai doar motive private? Şi cine ţine locul prim-ministrului şi lucrează pentru el pe durata absenţei din ţară? Adică, cine asigură interimatul funcţiei? Alineatul 9 al articolului 27 al Legii Republicii Moldova despre guvern, nr. 64-XII, spune cât se poate de limpede: „În cazul în care Prim-ministrul este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele Republicii Moldova va desemna un alt membru al Guvernului ca Prim-ministru interimar. Interimatul încetează dacă Prim-ministrul reia activitatea în Guvern”. Această prevedere se referă la cazurile de boală şi de concediu, cum este cazul în jumătate de lună de anul acesta în care primul nostru ministru chiuleşte. Iar articolul 27/1 al aceleiaşi legi (Atribuţiile ministrului care îndeplineşte temporar obligaţiile Prim-ministrului) statuează: „Ministrul care îndeplineşte temporar obligaţiile Prim-ministrului are aceleaşi atribuţii ca şi Prim-ministrul, cu excepţia: 1) adoptării hotărârii privind demisia Guvernului sau Prim-ministrului; 2) formării şi propunerii componenţei Guvernului; 3) înaintării propunerilor privind numirea în funcţie şi eliberarea din funcţie a miniştrilor; 4) numirii în funcţie şi eliberării din funcţie a Şefului Aparatului Guvernului; 5) numirii în funcţie şi eliberării din funcţie a conducătorilor organelor şi instituţiilor din subordinea Guvernului”. Mai degrabă că aceste exigenţe legale nu au fost respectate de premierul nostru. Serviciul de presă refuză să informeze opinia publică cine dintre membrii guvernului exercită, în absenţa domnului Filat, funcţia de prim-ministru interimar. Observăm însă, că presa proguvernamentală nu are nici cea mai mică preocupare pentru aceste aspecte grave, în opinia noastră.
Ceea ce este, de asemenea, de natură să ridice în faţa noastră un mare şi drastic semn de întrebare este, dincolo de aspectele competiţiei politice, dacă premierul Vladimir (şi nicidecum Vlad, la fel de nepotrivit cum ai spune Vlad Voronin) Filat l-a pus la curent în legătură cu escapada sa maldiviană pe şeful puterii executive, preşedintele interimar Marian Lupu? Drept să spun, mă cam îndoiesc.

Burtăverde moldovean e acum şi maldivian

Atunci, permiteţi-mi încă o întrebare, de final: cine se crede acest Filat în ţara noastră dacă, în timp ce moldovenii sunt mâncaţi de nevoi şi de sărăcie, speriaţi mai nou de majorările de preţuri la toate mărfurile de primă necesitate şi la servicii, el, boierul, se bronzează, cu cucoana lui, în Insulele Maldive, când ar trebui să muncească pentru noi?

Concluzia? În Moldova sau în Maldive, Burtăverde tot Burtăverde rămâne!

Emil CONSTANTINIU

FLUX, Ediţia de Vineri Nr.20117 din 25 februarie 2011


Lupu cel pios şi sinoadele arhiereşti

Martie 1, 2011
Aşa cum vă informam în numărul trecut al FLUX-ului, Marian Ilici Lupu, eternul prezidenţiabil al AIE, a căzut subit în evlavie şi s-a aruncat să trimită, alături de Aleksandr Lukaşenko şi Victor Ianukovici, telegrame de felicitare la Moscova, „în legătură cu începutul lucrărilor Sinodului Arhieresc” al Patriarhiei Ruse. 

Marian Ilici a specificat că face aceste urări „în numele cetăţenilor Republicii Moldova” şi al său personal. Că cele circa 4 milioane de cetăţeni ai Republicii Moldova nu l-au împuternicit pe Marian Ilici să se avânte în pupatul mâinilor arhiereilor ruşi este evident. Cel puţin cetăţenii Republicii Moldova de confesiune ortodoxă aflaţi sub ascultarea canonică a Patriarhiei Române nu au făcut-o.

Putem admite cu bunăvoinţă că Marian Ilici a salutat fierbinte Sinodul Rus cel puţin în numele celor care l-au desemnat drept candidat la preşedinţie. În numele domnilor Filat, Ghimpu, Plahotniuc, Diacov şi întreaga companie AIE 2, care-şi are ascultările sub omoforul Bisericii Ruse. „De veacuri este apreciată activitatea Bisericii Ortodoxe, care a fost şi este o fortăreaţă a păcii, liniştii şi moralităţii. Şi astăzi contribuţia ei este inestimabilă întru menţinerea armoniei interetnice şi interconfesionale. Iată de ce Soborul Arhieresc este de-a dreptul unul important, un forum de anvergură, deciziile căruia au o implicare majoră în viaţa social-culturală a ţărilor ortodoxe. Sunt convins că deciziile luate vor contribui la soluţionarea diverselor probleme actuale din lumea creştină – prevenirea extremismului etnic şi religios, educaţia morală a tineretului, întărirea relaţiilor de bună vecinătate, a toleranţei şi umanismului. Doresc din inimă tuturor participanţilor la acest sobor multă sănătate, înţelepciune şi decizii viabile, precum şi succese în slujirea spre binele popoarelor noastre, pace şi bunăvoinţă”, a spus Marian Ilici, în numele nostru, al tuturor, în limba rusă, evident, căci Patriarhul Moscovei şi Sinodul său Arhieresc nu cunosc limba oficială a Republicii Moldova.

Bine, bine, au spus unii dintre observatorii evoluţiilor bisericeşti de la noi, alinierea lui Marian Ilici Lupu la gestul lui Aleksandr Grigorievici Lukaşenko, alt mare ortodox al timpurilor noastre, a fost doar expresia unui pietism care l-a caracterizat pe prezidenţiabilul AIE aproape din faşă. Cum vede o faţă bisericească, hop! şi el cu închinăciunile! N-are asta nimic cu orientările strategice şi profilul identitar al domnului Marian Ilici.

Numai că – ia nevoie! – ieri şi alaltăieri, adică miercuri şi joi, 16 şi 17 februarie, anul mântuirii 2011, la o distanţă cu mult mai mică de Chişinău, în cetatea Bucureştiului, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, şi-a ţinut lucrările un alt Sinod Arhieresc, cel al Patriarhiei Române. Şi dacă la Moscova Sinodul Arhieresc se convoacă destul de rar, o dată pe an sau chiar şi mai rar, o dată la câţiva ani, la Bucureşti Sinodul Arhieresc se convoacă de cel puţin patru ori pe an. Fiţi pe pace, nici Aleksandr Lukaşenko şi nici Victor Ianukovici nu au trimis telegrame de felicitare Sinodului Arhieresc de la Bucureşti. Ce motiv ar avea dumnealor să o facă? Numai faptul că sunt ortodocşi nu e suficient pentru aşa ceva. Problema e alta. Cu totul diferită. Marian Ilici a uitat să trimită şi la Bucureşti, aşa cum a trimis şi la Moscova, o telegramă de felicitare „în legătură cu începutul lucrărilor Sinodului Arhieresc”. Unde mai pui că distanţa dintre Chişinău şi Bucureşti este mai scurtă decât cea dintre Chişinău şi Moscova, iar la Bucureşti sinodalii vorbesc aceeaşi limbă ca şi noi la Chişinău, limba română, deci nu e nevoie să se ostenească cineva cu traducerile. Bineînţeles că glumim…

Marian Ilici Lupu nu a trimis telegrama respectivă pentru simplul fapt că, în cazul său, cum zice bucureşteanul, este peste poate. Cum aşa? Este peste poate pentru că – nu-i aşa? – Marian Ilici este omul care luptă avan cu „iredentismul românesc”, cum a declarat chiar dumnealui cu pioasele lui buze. Pentru că dumnealui, chiar dacă vorbeşte „româneşte din punct de vedere ştiinţific”, totuşi, „din punct de vedere politic”, vorbeşte „moldoveneşte”. Pentru că Marian Ilici este ocrotitorul oropsiţilor de „etnici moldoveni” din România veniţi la Chişinău să apere „pârjoala” de „chifteluţă”, „cuşma” de „căciulă” şi „perjele” de „prune”, corifei ai „etnicismului moldovenesc” primiţi de către dumnealui, cu mare pompă, într-un cadru oficial, la Parlamentul Republicii Moldova. Pentru că nu i se dă mâna să scrie şi nu i se întoarce limba să rostească către Sinodul Arhieresc de la Bucureşti, în care este membru şi Arhiepiscopul Chişinăului şi Mitropolit al Basarabiei, ceea ce a scris şi a rostit către adevăraţii lui părinţi sufleteşti de la Moscova, din Bielorusia, Ucraina, Kazahstan şi din tot CSI-ul pravoslavnic. Pentru că, pentru că, pentru că…

Situaţia e clară. Nu are rost să dăm prea multe explicaţii. Lumea de la noi are destul discernământ ca să înţeleagă spre cine stă, „din punct de vedere bisericesc”, domnul Lupu cu faţa şi spre cine cu spatele. O singură întrebare ne dă totuşi ghes în situaţia asta. Unde se uită nişte români verzi ca Filat şi Ghimpu, sprijinitori ai domnului prezidenţiabil al Alianţei pentru Integrare Europeană? „Europeană”? Oare?

Emil CONSTANTINIU

FLUX, Ediţia de Vineri Nr.20116 din 18 februarie 2011