Cuviosul Român Anatolie Tihai: Prin ce se deosebesc japonezii şi chinezii înde ei?

Aprilie 29, 2011

Originea chinezească a japonezilor este contestată nu doar de scriitorii străini, ci chiar şi de japonezi. Nici în istoria acestui popor, nici în limba lui, nici în firea lui nu pot fi găsite urme ale unei asemenea strânse înrudiri. Faptul devine evident de prima oară: este de ajuns să-i măsori pe japonez şi pe chinez din privire şi să bagi seamă la trăsăturile şi însuşirile unuia şi ale celuilalt.  Dintre toate neamurile asiatico-mongole, japonezii trebuie consideraţi, pe bună dreptate, ca fiind în cea mai mare măsură înrudiţi cu coreenii, atât după aspectul lor exterior, cât şi după unele trăsături sufleteşti şi, cum se spune, şi după limbă. Pe când între limbile japoneză şi chineză nu există nici o asemănare de ordin fonetic sau gramatical. Este însă adevărat că odată cu preluarea de către japonezi a scrisului de la chinezi, în limba celor dintâi au pătruns o mulţime de cuvinte chinezeşti, dar asta, desigur, nu demonstrează nimic, exact cum, pornind de la împrumutarea de către limba rusă a multor cuvinte romanice, nu putem susţine că limba rusă ar aparţine familiei lingvistice romanice. La înfăţişare japonezii sunt de statură mică, au o pilozitate abundentă, ca şi europenii. Chinezii însă sunt de statură ceva mai înaltă, iar cât despre pilozitate aceasta poate fi observată doar în gâţa lungă lăsată pe spate, pe când la barbă şi mustaţă sunt cam spâni. Dacă este ceva care să trădeze tipul mongol al japonezilor, aceasta este tăietura oblică, destul de des întâlnită, a ochilor. După însuşirile lor morale japonezii se deosebesc şi mai mult de chinezi.  Aceştia (chinezii) au un dar extraordinar al speculaţiei, au un simţ pragmatic dus până la superlativ în ceea ce priveşte negustoria şi sunt ageri în îndeplinirea oricărei cerinţe legate de necesităţile vieţii, remarcându-se prin arta culinară, de aceea servitorii chinezi sunt cei mai vioi şi mai sârguitori. În schimb, dincolo de domeniul acesta strict pragmatic, veţi absolut străin şi de neînţeles pentru un chinez cu toate valorile şi exigenţele dumneavoastră morale. Alte necesităţi, superioare, chiar şi în privinţa unor lucruri simple în înţelegerea noastră cum ar fi tendinţa de promovare a propriului neam pe o treaptă mai înaltă, de ieşire din închistare şi de atingere a nivelului la care au ajuns străinii – precum preluarea din străinătate a realizărilor din domeniul tehnic, cunoaşterea organizării statale şi sociale de pe alte meleaguri civilizate etc. – chinezul nu le înţelege, după cum nu înţelege în genere nimic din ceea ce nu-i pare a avea vreun avantaj material direct şi evident. Desigur, spunând asta, nu ne referim la oamenii de stat chinezi, ci la celelalte pături sociale. Chinezul acceptă din străinătate mijloacele perfecționate din domeniul căilor de comunicaţie şi cel tehnic şi se serveşte de ele doar în măsura în care acestea i se aduc de-a gata. Probabil că va trebui să mai treacă mult timp până locuitorii „Cerescului Imperiu” se vor convinge de faptul că pentru propriul lor folos, pentru autoperfecţionarea lor, trebuie ca ei înşişi să însuşească acestea, să-şi creeze toate acestea la ei acasă, unde să lucreze independent. Cu totul altceva observăm la japonezi. Au trecut abia 14 ani din momentul semnării tratatelor comerciale dintre Japonia şi statele europene (avem în vedere tratatul din anul 1858) şi în prezent guvernul nipon dispune de o flotă proprie, construită, e drept, sub îndrumarea inginerilor francezi, dar care astăzi este condusă exclusiv de comandanţi japonezi, care constituie amiralitatea. Guvernul dispune de un doc în care japonezii înşişi construiesc nave comerciale şi militare. Japonezii au căi ferate, telegraf, conduse exclusiv de japonezi, ei au comunicaţii poştale, toate refăcute recent după model european. Viaţa socială şi cea privată se refac, de asemenea, depăşind deprinderile lor care nu se potrivesc cu cele de peste hotare. În aceste cazuri imitaţia ajunge uneori la ridicol, dar cui nu i s-a întâmplat aşa ceva când a luat cunoştinţă şi a împrumutat ceea ce este străin? Întotdeauna însă o imitare reuşită îl prezintă, bineînţeles, dintr-o latură mai bună pe cel care imită decât pe cel care este indiferent faţă de tot şi de toate, cum este în cazul chinezilor.

Ceea ce este important aici este că aceste tendinţe şi încercări de autotransformare şi de însuşire nu vin prin ordin de sus, ci din propriul instinct naţional dăruit cu capacitatea de preluare. Dă-le japonezilor un exemplu şi ei deja se vor trudi să-l imite. Am fost de curând martorii unui caz frapant care caracterizează exact Japonia şi China. Cele două ţări au fost invitate, alături de alte popoare din Orient, să-şi prezinte producţiile la expoziţia internaţională de la Viena. Japonezii au adunat imediat şi cu destul de multă tragere de inimă cele mai bune producţii ale lor, expediindu-le cu o corvetă austriacă delegată special în acest scop. Pe când chinezii nu puteau fi nicidecum convinşi să facă acelaşi lucru. Astfel, anchilozarea chinezilor este de poveste şi în Orient. Japonezii însă nu li se poate reproşa aşa ceva, ci, mai degrabă, ei se fac vinovaţi pentru graba lor prea mare de a îmbrăţişa, adesea fără discernământ, orice este străin. În condiţiile unei receptivităţii ieşite din comun şi ale lipsei capacităţii de a analiza critic toate lucrurile noi care te inundă, această calitate, bună în fond, poate ajunge a fi cauza preluării de către japonezi, din civilizaţia noastră, şi a multor lucruri absolut inutile. Acesta este însă un rău inevitabil nu doar pentru japonezi.

Nu am putea, de altfel, spune că între japonezi şi chinezi nu ar exista mule lucruri comune pe plan religios şi pe cel al tradiţiilor şi, în general, în tot ceea cei dintâi au preluat de la cei din urmă odată cu scrierea. Pe lângă asta, nici învecinarea nu putea să nu aibă influenţă asupra unui popor atât de receptiv. Japonezii nu au avut alţi învăţători, de aceea ei le mulţumesc chinezilor pentru ceea ce au învăţat de la aceştia. Ca urmare a relaţiilor destul de vechi dintre cei doi vecini aceştia întreţin şi acum legături destul de prieteneşti soldate, după cum aflăm din ziare, cu recent anunţatul tratat dintre ei, tratat care, prin unul din paragrafele sale, aminteşte o alianţă militară de apărare. Aceasta este mai degrabă dovada faptului că pe plan politic japonezii au mai o mai mare încredere în China decât în ţările occidentale. Evident, asemenea tangenţe nu vorbesc în favoarea provenienţei chineze a japonezilor, constituind mai degrabă o urmare a condiţiilor istorice rezultate dintr-o vecinătate geografică. În pofita acestor semne absolut negative însă, chestiunea originii poporului japonez nu va fi tranşată, probabil, foarte curând. Istoria Japoniei nu este alcătuită nici pe departe, mai mult chiar – ea nu le este cunoscută europenilor nici măcar în felul în care o au japonezii înşişi. O mulţime de studii privind toate laturile vieţii acestui popor aşteaptă să fie elaborate de oamenii de ştiinţă europeni, care vor trebui, vreodată, să aducă lumină asupra negurii ei. Unele trăsături încă destul de puţin scoase în evidenţă şi nestudiate par a arăta o cu mult mai strânsă înrudire a japonezilor cu  coreenii, cu locuitorii insulelor Kurile şi cei ai unor insule din bazinul Oceanului Pacific. O cunoaştere temeinică a limbii japoneze, mai cu seamă în formele ei vechi şi, altminteri, curăţate de elementele chinezeşti, i-ar putea oferi unui filolog cheia poate cea mai potrivită pentru limpezirea chestiunii pe care am prezentat-o aici.

I[eromonahul] Anatolie [Tihai]

Publicat în numărul 21, din 1874, al revistei „Missioner” (Misionarul) de la Moscova. Traducere din rusă de Vlad Cubreacov.


O altă scrisoare a Cuviosului Român Anatolie Tihai

Aprilie 29, 2011

Scrisoare către Înaltpreasfinţitul Veniamin, arhiepiscop de Irkuţk.

Înaltpreasfinţia voastră, Înaltpreasfinţite vlădică, preamilostive părinte şi arhipăstor, în sfârşit Dumnezeu a îndeplinit dorinţa Bisericii japoneze! Am mers din timp la Vladivostok,  împreună cu cinci candidaţia la hirotonia întru preot, iar aproape peste o săptămână a sosit şi vlădicul nostru, Preasfinţitul Martinian, şi, timp de cinci zile consecutiv, au fost hirotoniţi întru preoţi diaconul Ioan Sakai şi cateheţii Matei Kageta (pe Sakai şi Kageta aţi avut prilejul să-i cunoaşteţi personal), Iacob Takaia, Timotei Hariu şi Pavel Sato. Astfel, numeroasele comunităţi ortodoxe din Japonia au dobândit preoţi în stare să satisfacă necesităţile celor nou-luminaţi. Este cât se poate de probabil că peste vreo doi ani de zile va mai fi nevoie de încă cel puţin 5-6 preoţi, întrucât propovăduirea ortodoxă se răspândeşte tot mai mult şi mai mult. Până anul trecut propovăduirea noastră s-a concentrat, în principal, în jumătatea de nord a insulei Nippon, pe când acum lucrarea ei se observă mai cu seamă la sud – din Edo până în Kioto, vechea capitală a Japoniei – cu toate că nici la nord propovăduirea nu a slăbit.

În prezent Biserica ortodoxă din Japonia cuprinde aproximativ 3000 de suflete, dacă nu cumva chiar şi mai mult, majoritatea dintre care în partea de nord, fapt pentru care cel puţin patru dintre iereii hirotoniţi acum vor trebui să meargă într-acolo. Pe lângă multele fenomene mângâietoare de suflet din comunităţile noastre mă voi referi doar la un fapt, cel cu privire la înreţinerea preoţilor şi catehizatorilor. Înalptreasfinţia voastră cunoaşteţi că japonezii noştri ortodocşi au fost cu toţii oameni săraci, chiar dacă acum avem şi credincioşii înstăriţi, iar creştinii din oraşul Sanuma îşi vor întreţine singuri preotul, aşa cum şi-au întreţinut până acum catehizatorii. La sud, în oraşul Osaka, îşi duce acum lucrarea părintele Eufimie, iar între Osaca şi Edo ar trebui să mai avem un preot pentru cele peste 10 comunităţi din acele locuri. Avem şi acolo oameni cu stare care îşi vor putea întreţine preotul. Dar cea mai mare bucurie a noastră acum este că avem încă cinci preoţi care-i vor da, de acum încolo, o nouă putere propovăduirii şi-i vor întări în credinţă pe cei care au îmbrăţişat-o. Atât eu, cât şi cei cinci preoţi cu care sunt dimprenă, vă rugăm cu toată smerenia, Înaltpreasfinţite, să ne binecuvântaţi pentru lucrarea noastră pe ogorul lui Dumnezeu. În ajutotul slabelor noastre puteri chemăm arhipăstoreştile rugăciuni ale celui care ne-a fost mai înainte vlădică. Toţi creştinii noştri mai vechi şi mulţi dintre cei mai noi îşi amintesc adesea, cu mare dragoste şi cu lacrimi în ochi de Înaltpreasfinţia voastră, iar eu nu pot exprima pe deplin sentimentele de recunoştinţă pe care le încercăm simţind părinteasca dragoste pe care ne-o purtaţi până astăzi. Am vărsat lacrimi la aflarea veştii că în septembrie anul trecut aţi binevoit să mergeţi la Nercinsk pentru a vă vedea fiii duhovniceşti. Nicicând şi niciodată Japonia ortodoxă nu-şi va pierde memoria recunoscătoare despre arhipăstorii ei, iar despre Înaltpreasfinţia voastră mai cu seamă. Iertaţi-mă, preamilostive şi preaiubitorule nostru arhipăstor, pentru cuvintele mele cele multe, dar ce să fac când nu pot să nu spun acestea când îmi amintesc de milostivirea şi dragostea pe care ni le-aţi arătat.

Scopul nostru a fost atins şi acum putem să revenim la ale noastre. Stăm doar să aşteptăm vaporul care ne va duce peste 10-15 zile la Hakodate, unde preoţii noştri vor deprinde săvârşirea celor sfinte şi de unde vor pleca mai apoi în locurile rânduite lor.

Prin intermediul Preasfinţitului Martinian v-am trimis, Înaltpreasfinţia voastră, unele cărţi traduse de curând în limba japoneză. Binecuvântaţi cu arhipăstoreştile voastre buze ca prin aceste cărţi să răspândim Cuvântul lui Dumnezeu în nou-luminata ţară a Japoniei.

Şi eu, şi părinţii japonezi care mă însoţesc cădem cu smerenie la părinteştile voastre picioare, cerând arhipăstorească binecuvântare şi cu sentimentul deplinei iubiri fiieşti vă sărutăm dreapta, având bucuria a fi ai Înaltpreasfinţiei voastre, preamilostivul nostru arhipăstor şi părinte, smeriţi ascultători şi fii duhovniceşti: ieromonahul Anatolie, iereii Ioan Sakai, Matei Kageta, Iacob Takaia, Timotei Hariu, Pavel Sato.

Publicată în revista „Missioner” (Misionarul), nr. 48 din 28 noiembrie 1878. Traducere din rusă de Vlad Cubreacov.


O scrisoare a Cuviosului Român Anatolie Tihai către episcopul de Irkuţk

Aprilie 29, 2011

Veşti din Japonia

Scrisoarea misionarului japonez ieromonah Anatolie către Preasfinţitul Veniamin, episcop de Irkuţk.

În noiembrie anul trecut, scrie părintele ieromonah Anatolie, am cutezat să vă trimit o scrisoare în care v-am prezentat sărăcia în care se află punctul misionar din Hakodate şi v-am rugat să mijlociţi, de la înălţimea funcţiei, pentru ca iubitorii de Dumnezeu să ne dea o mână de ajutor. Situaţia nu s-a schimbat de atunci. Nutrim doar speranţa să primim din partea navelor noastre militare de la Shanghai cei aproximativ 150 de dolari pe care, se zvoneşte, au fost colectaţi pentru şcolile şi biserica din Hakodate.  Sper să primim aceşti bani, dar suma este insuficientă, căci cu aceşti bani abia de voi putea acoperi împrumutul pe care l-am luat până la sfârşitul lunii ianuarie. Îndrăznesc iarăşi să vă înnoiesc, ca unui arhipăstor care ne-aţi arătat o dragoste atât  de mare, smerita mea rugăminte de a ne ajuta, alăturând de această dată şi o scrisoare din partea Societăţii noastre Ortodoxe.  Am făcut, pe cât s-a putut, o traducere exactă a acestei scrisori. Preaiubitorule Vlădică,  îndreptaţi-vă privirea către marele nostru necaz! Aşa cum în precedenta mea scrisoare v-am prezentat amănunţit dificila noastră situaţie, de data aceasta nu mai am îndrăzneala să repet toate acele detalii.

Părintele Pavel Sawabe a botezat, de când a fost hirotonit şi până la sfârşitul lunii ianuarie anul curent, 804 suflete. Din octombrie anul trecut au fost înfiinţate în oraşul japonez Sapuma şi împrejurimile lui 26 de noi locuri de predică şi se aşteaptă înfiinţarea altora. În această localitate creştinii noştri sunt oameni cu stare şi acolo au fost deja deschise, pe speze proprii, trei case de rugăciune, în fiecare dintre acestea putându-se lesne aduna de la 200 la 600 de suflete. În general, ortodoxia începe în prezent să pătrundă şi printre păturile înstărite ale poporului, aşa că pe viitor enoriaşii îşi vor întreţine singuri preotul şi vor susţine şcolile şi biserica lui Dumnezeu. Doar misiunile de la Edo şi Hakodate sunt nevoite să existe datorită sprijinului din partea Bisericii ruse, întrucât tot ce am înfiinţat în aceste locuri nu poate funcţiona prin susţinerea mijloacelor locale.

Scrisoarea preotului ortodox japonez Pavel Sawabe dimpreună cu alţi ortodocşi din Hakodate către Preasfinţitul Veniamin, episcop de Irkuţk.

Nevrednicul Pavel Sawabe, preot ortodox japonez, dimpreună cu alţi credincioşi ortodocşi din oraşul Hakodate, trimit cu plecăciuni şi smerenie această scrisoare episcopului Veniamin.

Cu plecăciuni şi adâncă smerenie aducem Preasfinţiei voastre mulţumiri. Oameni de tot felul din mica noastră ţară, întărindu-se în primirea învăţăturii Bisericii Ortodoxe şi crescând în harul marii lumini despărţitoare de întuneric, vin către Soarele cel  luminos şi veşnic. Acestea s-au întâmplat, cu adevărat, prin grija cu care aţi binevoit să vă îndreptaţi privirea către noi. Atunci când, cu câţiva ani în urmă, Preasfinţia voastră ne-aţi acordat cinstea de a vizita Hakodate, eu, Pavel (Sawabe), cel mai mic dintre duhovniceştii fii ai Preasfinţiei voastre, prigonit fiind, mă aflam în închisoare, fapt pentru care nu am putut învrednici de a vă vedea chipul şi de a vă asculta cuvântul. Dar, din gura duhovnicescului nostru părinte şi preaiubit fiu al Preasfinţiei voastre, Anatolie, am auzit cuvinte pline de marea dragoste pe care Preasfinţia voastră  o aveţi pentru mica noastră turmă. O, ce mare este fericirea noastră, a celor mai mici, să ne învrednicim de o asemenea bunăvoinţă! De aceea, auzit atunci despre aceasta, având inima plină de mulţumire, am vărsat lacrimi. Iată că se scurge al şaselea an de atunci. Nu prin străduinţa noastră, ci prin puterea dumnezeieştii lumini numărul creştinilor ortodocşi a crescut de atunci.  Învăţătura Evangheliei, bineînţeles, nu este vestită fără  rost, iar eu, Pavel, păcătosul vostru fiu, chiar dacă sunt de acum neputincios cu trupul, dar merg în multe locuri pentru a propovădui credinţa, iar de curând, printr-o scrisoare a părintelui Anatolie, am fost chemat la Hakodate. Chiar dacă n-am cunoscut pricina acestei chemări, citind scrisoarea, nu am putut sta liniştit şi să nu vin aici şi astfel, luându-mi rămas bun de la păstoriţii mei, am venit la Hakodate. Aici am înţeles perfect de ce a trebuit să vin cu grăbire încoace. Biserica noastră, care a slobozit rădăcini în diferite locuri, nu are pe deplin propriile ei puteri pentru a se întreţine şi primeşte ajutoare de multe feluri din partea Bisericii cinstitei voastre ţări. Întâi de toate, Biserica din Hakodate nu se poate încă desprinde de la sânul matern hrănitor. În prezent, aveţi în ţara voastră, din păcate, în o situaţie ca de război, din care motiv am fost lipsiţi, fie şi pentru un timp scurt, de ajutor, iar pentru întreţinerea şcolilor şi a bisericii, precum şi a propovăduitorilor şi a familiilor lor biserica din Hakodate nu poate oferi mijloacele necesare. Pentru o completare cât de mică a lipsei ne-am sfătuit între creştini ca fiecare să jertfească pe potriva puterilor, ceea ce ei au şi făcut, dar cu asta nu au putut schimba lucrurile, întrucât în această biserică sunt foarte mulţi oameni săraci. O asemenea situaţie nu poate dura mult timp, altminteri nu ne va rămâne decât fie să desfiinţăm şcolile, fie să nu mai avem propovăduitori. Şi dacă am renunţa fie la una, fie la alta, nu vom putea evita luarea noastră în derâdere atât de către păgâni, cât şi din partea celorlalte două confesiuni, catolică şi protestantă. De aceea, duhovnicescul nostru părinte Anatolie v-a scris mai înainte Preasfinţiei voastre şi, povestindu-vă despre necazurile noastre, v-a cerut ajutorul şi v-a înştiinţat despre amara tristeţe din inimile noastre, păcătoşii fii ai Preasfinţiei voastre. Îndreptându-ne privirile către Preasfinţia voastră, noi, Pavel iererul dimpreună cu alţi creştini, vă rugăm să vedeţi întristarea din inimile noastre, să ne auziţi cu grăbire şi să ajutaţi slăbiciunii bisericii acesteia. Cu frică trimitem această scrisoare la picioarele voastre şi vă rugăm de ne iertaţi. Prosternându-ne în faţa Preasfinţiei voastre, dorim ca Domnul şi Mântuitorul nostru Hristos să vă ţină sănătos şi în bună stare, şi, ca nişte fii duhovniceşti mai mici, mica noastră turmă, cerem binecuvântarea Preasfinţiei voastre. Amin.

Hakodate. 11 (23) februarie, anul 1877.

Publicat în nr. 2 din 8 ianuarie 1878 al  revistei „Missioner” (Misionarul) de la Moscova. Traducere din rusă de Vlad Cubreacov.


PREMIERĂ ABSOLUTĂ! Cuviosul Român Anatolie Tihai: Impresii dintr-o călătorie în Japonia

Aprilie 26, 2011
Cuviosul Român Anatolie Tihai

Cuviosul Anatolie Tihai, misionar român în Japonia, secolul XIX

Aden, Ceylon, Singapore, Saigon, Hong-Kong, Shanghai şi Nagasaki – iată popasurile din timpul călătoriei mele cu vaporul până în Japonia, din anul 1872.

I. Din Suez până la Aden

Călătoria aceasta pe apă din Suez până la Aden a fost monotonă şi plictisitoare. Marea Roşie a fost tot timpul liniştită, încât, dacă s-ar fi stricat vremea măcar cât de puţin, tot ai fi zis că ne-am fi bucurat. Nu-mi amintesc să mai fi avut nici până atunci şi nici după aceea o călătorie pe mare atât de plictisitoare.  Din Suez până la Aden se socotesc a fi 1308 mile, iar noi am străbătut această distanţă timp de 6 zile. Odată cu trecerea de Bab-el-Manteb, societatea noastră a putut admira ţărmurile Arabiei care se vedeau în stânga. Vaporul nostru a acostat în portul Aden pentru mai puţin de o zi. Adenul nu prea avea faimă deosebită sub aspect comercial, căci mărfurile erau doar aduse aici din interiorul Arabiei, pe cămile şi asini, dar aceste mărfuri, se pare, nu sunt transportate peste Oceanul Indian, văzându-se şi din faptul că vaporul nostru şi-a făcut doar o rezervă de apă şi de cărbuni. Adenul nu este deloc atrăgător nici ca oraş. El le aparţine britanicilor, drept dovadă servind şi drapelul englez care flutură deasupra uneia dintre înălţimile fortificate. Aici însă nu veţi vedea acea curăţenie, acele drumuri minunate pe care le puteţi vedea în alte oraşe coloniale engleze din Orient. Adenul se află pe o peninsulă aridă şi pietroasă din partea de răsărit a  unui vulcan care acum este stins complet, iar legătura oraşului de continent se face printr-un drum aşternut pe şapte arcade. Aici îşi are un mare bazin de apă şi depozitele de cărbune de mină, adus din Anglia, „Peninsular and Oriental Company”, tocmai de aceea toate vapoarele îşi fac aici rezervele de apă şi de cărbuni pentru călătoria de mai departe în Oceanul Indian. Între altele, locuitorii Adenului sunt destul de numeroşi, constituind aproape 20 de mii de arabi, la vedere foarte murdari. Pentru doritorii de a se opri la Aden există un hotel curat şi confortabil, „Hotel of the Prince of Wales”, ale cărui litere de pe firmament pot fi citite, folosind binoclul, de pe puntea vaporului. Toată ziua cât am stat aici, ne-au distrat băieţandrii arabi care se bălăceau în jurul vaporului, de parcă s-ar fi născut în apă: se menţineau cu uşurinţă la suprafaţa apei câte o oră întreagă, scufundându-se după orice monedă cât de mică de argint aruncată de pe vapor şi scoţând-o de pe fundul apei cu o iuţeală de necrezut. Mulţi dintre arabii pe care i-am văzut aici aveau părul cârlionţat şi roşcat. Unii dintre călători gândeau că părul lor este roşcat de la natură, dar s-a văzut că arabii adeniţi îşi ung părul cu var, de la care părul lor, altminteri negru, devine roşcat.

II. Din Aden până în Ceylon

Cât am mers de la Aden până în Ceylon m-a ţinut de vorbă unul din condrumeţii mei, un tânăr funcţionar spaniol. Acesta ba intra în dezbateri religioase despre virtuţile Bisericii catolice şi ale celei ortodoxe, ba se lăuda că nu recunoaşte infailibilitatea papală, însă ceea ce m-a uimit cel mai mult e faptul că un funcţionar al unui stat european, care bineînţeles a studiat istoria şi geografia, nu făcea deosebire între ruşi şi turci. Avusem cu el vorbă despre asta şi mai înainte, dar peste vreo 5-6 zile, văzându-mă scriind, veni la mine, se uită la scris şi mă întrebă dacă scriu cumva turceşte de vreme ce nu vede în cele scrise de mine nici o literă latină. Este de mirare că asemenea tineri ajung să fie funcţionari în Spania. Şi când stai să vezi că tocmai el se lăuda că nu există în toată Europa profesori atât de străluciţi ca în Spania!

În largul Oceanului Indian am întâlnit mai multe vase şi, ceea ce e de mirare, este că orice pasager se bucura de orice punct ce se zărea la geana întinsurilor mării, de parcă ne-ar fi venit în întâmpinare un oaspete îndelung aşteptat. Atunci toţi ieşeau pe punte la auzul primei veşti că se zăreşte ceva în largul mării: fie insulă, fie corabie, fie vapor. Noaptea priveliştea mării este de o frumuseţe rară.  Ce minunat şi plăcut este să stai cu ochii pe valurile în care se răsfrânge propria-ţi lumină! În jurul vaporului, cât cuprinzi cu ochii în întunericul nopţii, saltă în unduiri valuri strălucind cu o lumină lată fosforescentă. Uitaţi-vă la urma pe care o lasă vaporul pe ape, aceasta este o dâră largă şi luminoasă, al cărei capăt se pierde treptat în întunericul din spatele nostru…, iar în acest şuvoi luminos vedeţi clipocirea a mii de alte puncte strălucitoare asemenea stelelor îndepărtate. De jur-împrejur este întuneric, cerul este posomorât şi doar lângă insuliţa noastră plutitoare vezi ici-colo câte un pumn de lumină care ba apare, ba dispare dintr-odată. Iar fâşia de lumină lăsată de vapor în urma sa nu va înceta să vă absoarbă privirile, dacă doriţi să o admiraţi.

III. Insula Ceylon

În cea de-a noua zi a călătoriei noastre pe mare din Suez am ancorat pe coasta insulei Ceylon, la Point de Galle. Pe bună dreptate se spune că cine vede pentru întâia oară natura tropicală pur şi simplu nu poate să nu fie cucerit de frumuseţea luxuriantei vegetaţii din Ceylon. Încă din depărtare, de abia zărindu-se uscatul, a apărut la orizont cea mai mare înălţime de pe Ceylon, iar apoi au început să se desluşească încet-încet şi ţărmurile insulei, împânzite din toate părţile de verdeaţă. Pe când priveliştea ce vă aşteaptă la intrarea în radă este de nedescris. Rada portului Point de Galle reprezintă un adevărat lac, a cărui gură se vede doar dinspre Apus. Încercaţi să vă aruncaţi privirea roată de pe vapor: veţi avea impresia că vă aflaţi în mijlocul unui mic lac, iar în jurul lui, pe ţărmuri, aproape din toate părţile se deschide, asemeni unui amfiteatru, o negrăită frumuseţe: aici vedeţi palmieri înalţi şi supli, bananieri cu frunza lată, iar colo alţi copaci înalţi cu frunza lată, ale căror denumiri nici nu le cunoşti. Veţi căuta cu ochii oraşul şi veţi vedea mai degrabă nişte vile luxoase scufundate în frunzişuri unduitoare.

Trebuie să coborâm însă pe ţărm pentru a privi îndeaproape acest loc minunat. De altfel, vaporul va sta aici două zile. Vaporul a ancorat în radă nu departe de debarcader şi noi am putut face rost fără prea mare greutate de o luntre care i-a dus pe doritori la mal. Puntea debarcaderului înaintează în mare şi, de cum am coborât din luntre, am fost înconjuraţi de  localnici cu propuneri de a cumpăra bastoane de cocotier sau de abanos, tot felul de lucruri mărunte, presse-papier şi altele, printre aceştia făcându-se simţiţi în chip deosebit vânzătorii de pietre colorate prezentate drept topazuri, rubine, ametiste, safire şi alte nestemate adevărate. Oaspeţii însă nu se avântau să cumpere, căci deja ni se pusese în vedere că aceste nestemate sunt de fabricaţie engleză, aşa că ne-am urmat calea mai departe. Primblându-ne puţin pe debarcader am întâlnit un cicerone local, un bărbat tânăr care şi-a propus serviciile pe care noi le-am acceptat. Acesta vorbea engleza şi spaniola şi, împreună cu el, am cercetat aşezarea Point de Galle şi împrejurimile. Mai întâi am trecut prin nişte porţi de piatră, de asupra cărora ni se înfăţişa stema britanică (după cum se cunoaşte, Ceylonul le aparţine englezilor). De cum am trecut de porţile de piatră am fost rugaţi să le privim şi din partea dinăuntru: am văzut acolo stema portugheză care s-a păstrat spre amintirea stăpânirii portughezilor asupra acestui oraş, pe care ei l-au pierdut în secolul XVII, de când îl stăpânesc, după olandezi, până astăzi, englezii. De la porţile oraşului am luat-o în sus la dreapta, trecând pe lângă puşcăria care a rămas în mâna stângă, în dreapta se putea vedea cimitirul portughez care arăta ca un vestigiu. Mergând tot înainte în sus, am ajuns la biserica englezească ridicată cam de puţină vreme. Înăuntrul bisericii se făceau lucrări, aşa că nu am putut judeca despre frumuseţea ei, în schimb s-a putut vedea că este destul de cuprinzătoare. De aici am cotit la stânga şi, după alte câteva cotituri, ne-am pomenit în faţa unui hotel pe care scria: „Hotel Lorents”. Am hotărât să rămânem la acest hotеl pentru o noapte. De aici am mers să cercetăm oraşul.

IV. Templul budist din Point de Galle

Mai întâi ne-am îndreptat spre partea oraşului locuită de băştinaşi, cartier aflat în partea de răsărit şi care se numeşte Minuwangoda. Judecând după faptul că ne aflăm sub latitudinea de 6 grade, ar fi trebuit să ne aşteptăm la o zăpuşeală puternică, pe când scara Réaumur ne arăta doar 22 de grade. Aproape că nu simţeam căldura, întrucât mergeam pe o şosea cu înveliş minunat de neted, de ambele părţi ale căreia veneau alei de palmieri şi bananieri. Ne-am îndreptat către pagoda budistă. Călăuzele mele spaniole, iar după ele şi eu însumi, ne opream la tot pasul aproape la fiecare dugheană şi priveam cu mirare cum rumegă localnicii ceva cenuşiu învelit în frunze, fapt pentru care dinţii şi buzele lor se făceau de un roşu închis. Mai eram tot timpul ispitiţi şi de ciorchinii atârnaţi de banane, ca şi de grămezile de nuci de cocos. Cât am mers, s-a ţinut scai de noi o droaie de băieţandri despuiaţi care ne sâcâiau pe fiecare cu propuneri a tot felul de mici servicii ca, bunăoară, răcorirea cu evantaiuri naturale din  frunze de arbore de pâine, fie propunându-ne flori rupte de pe marginea drumului pe care le adunau în buchete. Foarte supăraţi de aşa ceva, spaniolii i-au cam ciomăgit destul de bine pe sărmanii băieţii, dar ei, fugind puţin în lături, se puneau din nou pe capul nostru, după care nimeni nu i-a mai băgat în seamă. Însoţiţi de un asemenea alai am urcat pe culme şi acolo ni s-a arătat vederii templul budist. Oraşul este înconjurat de o mulţime de coline pitoreşti şi pe una dintre aceste coline se înalţă pagoda care merită o atenţie mai mare decât alte pagode aflate mai aproape. Templul ca atare, de formă rotundă, este împrejmuit de un gard de vergele. În faţa templului se ridică o stană de piatră, în formă de piramidă, având la talpă aproape zece arşini pătraţi. Mai înainte ca să intrăm în curtea pagodei, ne-au ieşit în întâmpinare trei slujitori ai templului, tustrei în tunici galbene trecute pe sub braţul drept, astfel încât tunica să cadă de pe umărul stâng până la pământ. Unul dintre ei este un om în etate, având capul ras în întregime, acesta este preotul slujitor al lui Buddha, iar ceilalţi doi sunt bărbaţi tineri, de vreo 20 de ani, şi neraşi pe cap. Când am ajuns la intrarea în templu, am fost poftiţi să ne descoperim capetele, ceea ce am şi făcut. Intrând în locul de rugăciune, am văzut drept în partea de răsărit, într-o firidă mare, statuia lui Buddha cu picioarele adunate sub el şi cu mâinile puse pe genunchi, cu podul palmelor în sus. Capul idolului este aurit, iar părul este negru, fiind făcut din cuie de lemn în formă conică. Înaintea lui Buddha este o candelă, iar pe măsuţele din faţa lui sunt două-trei sipeţele, stible subţiri şi flori, ofrande aduse marelui duh. La ieşirea din locul de rugăciune, în dreapta uşii am mai băgat de seamă un vas din piatră umplut cu apă, iar în vas – un căuş din nucă de cocos. Ofrandele aduse lui Buddha constau în verdeaţă proaspătă şi flori. Acestea vor sta înaintea statuii până se vor veştezi, iar apoi sunt aruncate. După cercetarea pagodei, preotul ne-a poftit în locuinţa sa, care este chiar alături, dincolo de gardul templului. Nu am intrat înăuntru, rămânând în pridvor, însă am văzut printre uşile întredeschise ceva asemănător unei capele. Preotul le-a poruncit celor doi învăţăcei ai săi să ne arate Pāli – cărţile lor sfinte – şi ei au adus trei cărţi scrise pe papirus din, se pare, frunze de palmier, cărţi scrise în scrierea numită Pāli. Unuia dintre aceste manuscrise preotul îi atribuia o mare vechime, dar câţi ani să fi avut, măcar pe-aproape, acest înţelept nu putea spune. Şi el, şi învăţăceii lui spuneau doar cu tărie că ea are foarte-foarte mulţi ani. Aceste cărţi aveau o formă cu totul deosebită, de aproape trei sferturi de arşin lungime şi între un  deget-un deget şi jumătate lăţime. Erau vreo sută de fâşii de papirus legate cu o sfoară în două locuri pe latura lungă. Apoi, ne-au arătat câteva cărţi tipărite în limba sanscrită, cu alfabet sanscrit.  Învăţăceii buddhişti pot citi textele în alfabet Pāli şi, la rugămintea noastră, ei chiar ne-au citit ceva. Citirea se face cântat, iar scrierea este de la stânga la dreapta, ca şi la noi, şi constă din cuvinte împărţite în silabe. Trebuie să presupunem că atât în privinţa foneticii, cât şi în privinţa gramaticii Pāli este o limbă înrudită mai mult sau mai puţin cu sanscrita. De altfel, limba Pāliastăzi nu mai este vorbită, rămasă fiind doar în cărţile de cult ale buddhiştilor indieni şi ceylonezi. Înainte de a pleca, preotul ne-a propus, deosebit de binevoitor, fiecăruia dintre noi câte o broşură tipărită în alfabet Pāli pe care, bineînţeles, nu o vom putea citi niciodată. De altfel, ne-am putut da seama despre cuprinsul ei după denumirea engleză – „the true light” – de pe coperta broşurii. Oare chiar să fi crezut acest preot plin de vioiciune că dacă am şi fi citit acea broşură ne-am fi convertit şi am fi dobândit lumina adevărată şi adevărul suprem?

La Point de Galle este şi o moschee, întrucât printre locuitorii Ceylonului sunt şi urmaşi ai prorocului arab. Aceştia se deosebesc de ceilalţi locuitori prin faptul că poartă pe creştet nişte acoperăminte nu prea înalte asemănătoare cu tichia.

Seara târziu ne-am întors la hotel, fiindu-ne oarecum să intrăm în cameră când afară, chiar şi pe întuneric, era atât de bine: pe bolta cerească străluceau stelele, iar în aer plutea mirosul răspândit de verdeaţa din jur şi o tainică linişte ni se pogora în suflet, ca o mângâiere pentru toate neplăcerile călătoriei pe mare. S-ar fi părut că este peste puteri să trăieşti un asemenea preaplin de simţire, dar se vede totuşi că oamenii se pot obişnui şi cu cea mai măreaţă şi mai bogată natură, ajungând încet-încet nepăsători. Acestea erau gândurile care ne treceau prin minte la vederea chipurilor cât se poate de stinse ale locuitorilor europeni ai insulei Ceylon.

V. Împrejurimile oraşului Point de Galle din insula Ceylon

Făcându-se dimineaţă, am luat trăsurile comandate încă de cu seară şi am plecat să cercetăm împrejurimile oraşului Point de Galle. Trăsurile de aici sunt pe arcuri, trase de un singur cal, şi au patru locuri. Plata se face după milele parcurse. Pentru prima milă dai un şiling, iar pentru fiece milă următoare dai câte jumătate de şiling, oricâţi ar fi cei urcaţi în trăsură. Drumul era o minune, nu alta. Nu avea nici o gropiţă, nici o piatră cât de mică, nici un vreasc măcar! Parcă nici nu am fi mers pe pământ, unde mai pui că de jur-împrejur era o nemaivăzută până atunci frumuseţe a naturii. Tot ceea ce ne-a fost dat să vedem în lumea vegetală ne încânta tot mai mult şi mai mult. Pur şi simplu nu ne mai puteam sătura să privim, întrebându-ne, ca uluiţi, de unde vine această uriaşă putere în stare să scoată din pământ atâta amar de frumuseţe. Şi acum, după ce s-au scurs opt luni de zile de atunci, parcă aş simţi o sărbătoare în suflet la aducerea aminte a celor văzute şi pe care nu cred să le pot uita vreodată. Pe drum am fost sfătuiţi să trecem şi pe la o altă pagodă. Statuia de aici a lui Buddha este cu mult mai mare decât cea văzută mai înainte. De-a dreapta lui Buddha, pe perete, apare chipul învăţăcelului său Brahma, având douăsprezece mâini, de-a stânga – Vişnu, iar la intrarea în pagodă, însemnând ceva de felul pridvoarelor noastre bisericeşti, apare de amândouă părţile Siva. Cel puţin aşa ne lămuresc prin traducător preoţii templului. Nu departe de această pagodă, printr-o mulţime de alţi copaci, am cercetat îndelung un arbore de scorţişoară. Arborele nu era prea înalt, de vreo 3-4 arşini, iar rădăcinile lui au un desăvârşit miros de camfor. De aici am plecat mai departe, oprindu-ne la poalele unei măguri, întrucât locul putea fi străbătut doar cu piciorul, fapt pentru care trăsurile noastre au rămas jos. Am urcat pe culmea acelei măguri şi de acolo ni s-a deschis minunata privelişte a întregii împrejurimi: dinspre partea de apus se zăreşte un crâmpei de mare, de cealaltă parte, la talpa muntelui, se aştern mici poiene, crânguri în toată bogăţia şi frumuseţea naturii tropicale, în depărtare se scaldă în nori Vârful Adam, iar mai aproape, muntele este înconjurat de coline nu prea înalte, toate până la una acoperite de arbori şi de verdeaţă. O jumătate de şiling plătită de fiecare vizitator face dovada că această culme este luată în arendă.

Am putut lua cunoştinţă, în linii mari, de istoria stăpânirilor europene asupra Ceylonului dintr-un ghid englezesc. Portughezii au pus stăpânire pe locul în care se află Point de Galle în anul 1515. După 140 de ani de stăpânire portugheză, Point de Galle a trecut în anul 1655 în mâna olandezilor, care, la rândul lor, au fost alungaţi în anul 1795 de către englezii ieşiţi învingători. Amintire despre stăpânirile portugheză şi olandeză rămân a fi doar cimitirele lor, precum şi biserica olandeză. De altfel, nici englezii nu au pus îndată stăpânire pe întreaga insulă. Puternicul regat Kandy li s-a împotrivit britanicilor până în anul 1815. De atunci Kandy a devenit oraşul de căpătâi al insulei, aici avându-şi reşedinţa general-guvernatorul, tot aici fiind concentrată activitatea misionarilor.

VI. Populaţia insulei Ceylon

Populaţia băştinaşă din Ceylon este alcătuită din diferite triburi asiatice, ce mai mare parte dintre care aparţin rasei singaleze, care se aseamănă cu indienii. Bărbaţii sunt bine clădiţi, vânjoşi, cu trăsături vii şi inteligente, şi toţi cei pe care i-am văzut arătau destul de solid. Pe cap şi pe barbă au o bogată podoabă de păr. Mulţi dintre ei îşi rad bărbile după obiceiul englezilor, părul din cap şi-l piaptănă spre ceafă fără nici un fel de cărare, iar în creştet şi-l strâng cu un pieptene rotund. Lumea de rând umblă pe jumătate despuiată, încingându-se în faţă doar cu o bucată de pânză, şi aşa umblă şi copiii. Femeile poartă, pe lângă pânza obligatorie de la cingătoare până la genunchi, şi un fel de scurteică din pânză albă şi subţire. De altfel, şi bărbaţii pot fi văzuţi destul de des îmbrăcaţi la fel, de aceea nu vei putea deosebi dintr-o dată un bărbat de o femeie. Iar femeile, dacă nu au în amândouă urechile cercei, poartă negreşit un cercel în urechea dreaptă. Pielea locuitorilor este de culoare întunecată, dar nu este neagră. Aproape toate feţele, atât cele bărbăteşti, cât şi cele femeieşti, sunt destul de frumoase şi simpatice. Singalezii se împart în patru caste: Ksatriya – a nobilimii, Brahmanii – a preoţimii, Vaisiya – a negustorilor, casta cea mai înstărită acum şi clasa cu cele mai bune trăsături exterioare, şi, în sfârşit, Sundra – casta ţăranilor, clasa de jos care, după cum suntem încredinţaţi, se împarte în alte vreo cel puţin 60 de caste. După cum se vede, englezii lasă aşa cum sunt obiceiurile şi aşezămintele din vechime, căci treptata cunoaştere dintre băştinaşi şi europeni va dezrădăcina de la sine încet-încet şi castele indiene, şi alte noţiuni brahmanice.

Mulţi dintre locuitorii Ceylonului mărturisesc creştinismul: unii sunt catolici, alţii – protestanţi. Printre ceylonezi sunt şi mulţi mahomedani, dar cea mai mare parte a locuitorilor mărturiseşte budismul. Cei doi condrumeţi ai mei, Sebastian şi Silvia, sunt catolici. Pe insulă şi în oraşul Point de Galle este o misiune catolică şi alta protestantă, dar timpul nu mi-a îngăduit să pot avea vreo întrevedere cu cineva dintre misionari.

Flora din insula Ceylon este una dintre cele mai bogate pe globul pământesc şi cuprinde 3000 de plante fanerogame, cele mai cunoscute fiind arborii de esenţă tare – salcâmul de toate varietăţile, mărul, arborele de muştar pomenit în Sfânta Scriptură, mangotierul, aşa-numitul arbore de mătase, stejarul de Ceylon, tamarinul, abanosul uriaş, secvoia şi încă multe altele.

Jumătatea stângă a oraşului Point de Galle este locuită de europeni, iar cea dreaptă de băştinaşi. În prima jumătate sunt câteva hoteluri şi magazine cu opere europene şi opere de artă locală. În jumătatea oraşului locuită de băştinaşi este un mare bazar, unde aproape tot ce se vinde este lucrat în partea locului şi doar fleacurile mărunte ca nasturii sau lucrurile din sticlă sunt aduse din Anglia. Tot aici poţi vedea o mulţime de nuci de cocos, lămâi (destul de nearătoase şi de negustoase) şi ananaşi. Doi ananaşi, fiecare cântărind nu mai puţin de 3 funţi, m-au costat un şiling şi, cu toate acestea, mi s-a spus că am cumpărat prea scump. În acest bazar mişună oameni de fel de fel de neamuri şi popoare, aici putând să vezi o privelişte pestriţă a tuturor straielor naţionale cu putinţă din Asia, locul fiind al unei învălmăşeli de malaiezi, chinezi, perşi, kafri, preoţi budişti şi căpetenii ale triburilor aborigene purtând tot felul de semne distinctive ale dregătoriei lor.

VII. Din insula Ceylon până în Japonia

Din portul Point de Galle din insula Ceylon până în Singapore sunt 1500 de mile pe care le-am parcurs în şase zile. Apropiindu-ne de Singapore, am trecut pe lângă unele grupuri de insuliţe acoperite  cu verdeaţă mai mult sau mai puţin bogată. Oraşul Singapore ca atare este situat pe o insulă. Acesta este un port liber şi le aparţine englezilor. Vapoarele nu acostează aici nicidecum pe ţărm, cum se întâmplă la Odesa, în rada zisă a Carantinei. Din rada portului  până în oraş este o oră de mers pe jos.  Despre oraş în sine aproape că nu ai ce spune. Pe străzi te copleşeşte mirosul de ulei de cocos şi de tot felul de mirodenii. Oraşul nici pe departe nu străluceşte prin curăţenie, prea poate pentru că cei mai mulţi dintre negustori sunt chinezi. Altminteri, o mică parte a oraşului, cea din dreapta, dinspre miază-zi şi răsărit, este curată: aici se află casa guvernatorului insulei, oficiul poştal, biserica anglicană şi un hotel, toate acestea având frumuseţea lor, fiind împrejmuite de livezi destul de bine îngrijite, iar locul având o largă deschidere. De fapt, Singapore nu are nici un farmec pentru călători, iar natura, fie şi luxuriantă, după Ceylon, nu te mai copleşeşte la fel. Am părăsit Singapore fără nici o părere de rău. Spaniolii au rămas acolo în aşteptarea vaporului cu care trebuiau să ajungă la Manila, pe insulele Filipine.

Călătorii din Singapore spre China şi Japonia iau calea apei direct către Hong-Kong. Cum însă călătoream pe un vapor francez, trebuia ca mai întâi să trecem pe la Saigon, oraş care se află într-o colonie franceză, la vreo 50 de mile depărtare de ţărm. Până la Saigon trebuie să mergi cu vaporul pe râul Donai, un afluent al Cambodgiei. Donai este mai degrabă un râuleţ, foarte îngust, dar destul de adânc ca vapoare mari să poată naviga pe el.  Oraşul Saigon este capitala unei provincii franceze învecinate cu Cambodgia. Aici este crescut mai cu seamă orezul, care este încărcat pe corăbiile şi vapoarele care merg spre China şi Japonia. Saigonul este cu deosebire un oraş comercial. Aici negustorii europeni sunt puţini, magazinele aparţinându-le celor chinezi. Se pot vedea şi două biserici, una catolică şi alta protestantă.

Cele 950 de mile dintre Saigon şi Hong-Kong le-am străbătut în aproape şase zile, căci vântul ne-a suflat tot timpul în faţă. Rada portului Hong-Kong este minunată, fiind închisă din aproape toate părţile şi amintind de cea din Point de Galle. Oraşul ca atare este aşezat la poalele unei înălţimi, în partea sud-vestică, în formă de amfiteatru. Vegetaţia de aici nu este deloc bogată, oraşul însă arată foarte frumos. Locuitorii sunt în cea mai mare parte chinezi, chiar dacă oraşul le aparţine englezilor şi este locul cel mai important pentru depozitarea mărfurilor pe calea dinspre America spre Europa.

La Hong-Kong am avut o satisfacţie deosebită, întrucât am găsit acolo o frizerie rusească, „Izumrud”. Trecuseră mai bine de două luni de zile de când nu mai văzusem nimic rusesc şi de când nu mai pronunţasem nici un cuvânt rusesc, de aceea este de înţeles bucuria unui om care, din întâmplare, s-a întâlnit cu ai săi, de parcă şi-ar fi găsit o nouă patrie sau, mai bine zis, aceeaşi patrie, numai că destul de miniaturală, ai descoperit-o între atâtea elemente străine. Alor noştri le mulţumesc, căci m-au primit ca pe un apropiat. Cele câteva ore destul de plăcute pe care le-am petrecut printre ei mi le voi păstra întotdeauna în minte, căci în timpul acela chiar mi-am împrospătat sufletul şi m-am scuturat de praful străinătăţii adunat pe mine.

Din Hong-Kong am călătorit spre Shanghai. Până a ajunge însă la Shanghai a trebuit să mai trecem prin albia unui râu. Vaporul nostru trebuia să ancoreze în apropiere de gura râului Yang-Tzi-Kiang, unde să aştepte venirea fluxului marin, aşa cum apele râului nu sunt destul de adânci încât să poată naviga oricând un vas mare. Intrând puţin în gura râului Yang-Tzi-Kiang, vaporul a cârnit la stânga şi a intrat într-un afluent, pe al cărui mal , la o latitudine de 31 ½ de grade se situează Shanghaiul, cu faima sa de oraş comercial. Întrucât pentru comerţ nu am nici cea mai mică pricepere, nu pot spune prea multe lucruri despre Shanghai. Oraşul este destul de mare şi cuprinde o largă întindere pe malul stâng al râului. Oraşul este împărţit în câteva cartiere: francez, englez, american şi chinez, iar multe dintre case sunt foarte frumoase şi bogate. Fiecare dintre aceste cartiere are legile şi poliţia lui. Părţile locuite de străini sunt separate de poduri.

Compania americană „Pacific Mail Steamship Company” are curse rapide regulate din Shanghai până în porturile japoneze. Costul unei călătorii de la Shanghai la Nagasaki este destul de mare: 35 de dolari. Mi-am luat un bilet şi, îmbarcat pe „Solden Age”, m-am îndreptat către Japonia, destinaţia mea.

VIII. Calea către Japonia

Trecerea din ţările tropicale în cele mai reci se face simţită mai ales toamna şi iarna. Din Suez şi până la Hong-Kong, iarna, aproape că nu veţi simţi nevoia de haine călduroase şi vă veţi strădui din tot sufletul să nu purtaţi aşa ceva. Din Hong-Kong veţi simţi însă nevoia să vă îmbrăcaţi mai călduros. Shanghaiul este chiar mai aspru în această privinţă decât Nagasaki, cu toate că Nagasaki se află mai la miază-noapte decât cel dintâi. După ce am stat patru zile într-un hotel friguros din cartierul american al Shanghaiului, am fost bucuros că pot pleca din acel hotel, ca, de altfel, şi din Shanghaiul care nu m-a interesat prin nimic deosebit. În afară de cimitirul englezesc al celor căzuţi în timpul ultimei Răscoale a Chinezilor, aş mai fi putut vizita misiunea catolică cu bunele şi bogatele ei instituţii, după cum am auzit, dar pentru asta nu mi-a mai ajuns timp. Cursele săptămânale rapide dintre Shanghai şi porturile japoneze sunt ale companiei americane „Pacific Mail”. Felul cum arată aproape toate vapoarele acestei companii ţi se aruncă în ochi din cauza construcţiei lor deosebite. Mai sus de puntea acestor vapoare veţi observa alte două niveluri.

Cabinele din partea din spate (dinspre pupă) a nivelului de jos, ca şi toate cele de la etajul de sus le sunt destinate pasagerilor care călătoresc cu clasa I, pe când la nivelul de jos se află o sală mare care devine, de trei ori pe zi, sală de mese. Vapoarele au roţi cu zbaturi, iar roţile sunt puse în mişcare printr-o pârghie de balansare care iese tocmai pe puntea de sus, punte pe care ar fi mai drept să o numim aria care se întinde aproape pe toată lungimea şi lăţimea vaporului. Pe această arie situată de trei stânjeni mai sus de nivelul apei ies pasagerii la plimbare.

Călătoria de la Shanghai la Nagasaki durează 45-50 de ore. Portul Nagasaki şi rada lui nu se deschid dintr-o dată privirilor celor care vine spre ele, ascunzându-se între nişte insuliţe şi malul şerpuitor, ceea ce face ca aceasta să fie aproape cea mai bună dintre toate radele portuare din Japonia. Chiar la intrarea în golful care formează rada, la o depărtare de 2-3 mile de oraş, printre alte stânci şi insuliţe, se vede o stâncă singuratică, dar plină de verdeaţă, stânca Papenberg, de pe care, în secolul al XVII-lea, fuseseră aruncaţi în mare nefericiţii misionari. Mergând înainte, se poate vedea, în dreapta, oraşul, iar în stânga – mai întâi şantierul naval pentru reparaţia vaselor şi vapoarelor, iar mai apoi localitatea japoneză Inosa, care trăieşte aproape în întregime de pe seama vaselor ruseşti de război şi unde orice copil care abia de leagă două cuvinte a învăţat negreşit să spună la tot pasul „zdravstvui”.

Printre porturile chinezeşti şi japoneze Nagasaki este renumit prin pitoreştile sale împrejurimi, cu toate că, după priveliştile de la tropice, peisajele de la Nagasaki nu mă mai pot încânta la fel de puternic. În schimb călătoria de la Nagasaki către un alt port japonez, Hyogo, are un farmec deosebit. Numai cine a văzut Bosforul poate înţelege plăcerea de a parcurge o depărtare de 384 de mile, aflându-te neîncetat printre insule înfloritoare. De la Nagasaki la Hyogo treci doar printre ţărmuri cu cele mai diferite privelişti. Aproape peste tot este verdeaţă, chiar şi iarna, iar acolo unde verdeaţa lipseşte e semn că sunt stânci din rocă vulcanică. Privirea dumneavoastră va contempla la fel şi marea liniştită, semănând cu o mare strâmtoare, şi ţărmurile împodobite cu verdeaţă şi stâncile pleşuve care răsar ba ici, ba acolo. Puteţi studia astfel de la distanţă şi flora japoneză, dacă sunteţi mai tari la botanică, şi istoria formaţiunilor vulcanice ale marelui arhipelag nipon (toate insulele, mari şi mici, care alcătuiesc Japonia numără peste 3800, dintre care, de altfel, cele mai multe sunt doar nişte stânci şi nu sunt locuite). Călătoria pe această aşa-zisă mare internă este o adevărată plimbare de plăcere şi odihnă curată după acel pustiu pe care îl simţi când călătoreşti pe marile mări. La vreo 150 de mile de Nagasaki am zărit, rămânând în stânga noastră, oraşul Simonosaki, deocamdată închis pentru străini, dar, judecând după mulţimea navelor cu pânze din port, se vede că oraşul este plin de viaţă.

Faţă de Nagasaki, Hyogo este de două ori mai mare ca număr de locuitori, aceştia fiind peste 150 de mii. Hyogo în sine sau oraşul vechi locuit de japonezi se află de partea stângă a golfului, spre nord-vest, iar cealaltă parte, dinspre dreapta, a oraşului, numită Kobe, se întinde către nord şi este locuită de străini. Aruncând o singură privire spre ţărm, îţi dai îndată seama unde locuiesc japonezii şi unde străinii: cartierul Kobe ţi se aruncă izbitor în ochi prin mulţimea clădirilor sale frumoase, în timp ce Hyogo ca atare pare de departe a fi un târguşor, judecând după case. Nici la Nagasaki nu ai putea vedea asemenea şi atâtea clădiri frumoase ale străinilor câte sunt la Hyogo. Se spune că în munţii care se înalţă chiar deasupra oraşului Hyogo ar fi locuri foarte frumoase şi o cascadă cu totul încântătoare privirilor.

La 13 mile depărtare de Hyogo, către sud-est, se află Osaka, oraşul cu 500 de mii de locuitori. La Osaka şi în împrejurimi oamenii sunt cei mai frumoşi şi mai cultivaţi din Japonia. Portul Osaka este unul deschis pentru străini şi zilnic circulă într-acolo, de la Hyogo, câte două curse cu vapoare mici.

De la Hyogo la Yokohama sunt 342 de mile. Yokohama este o adevărată capitală a străinilor din Japonia. Acest port a fost deschis pentru străini în iulie 1859. Până atunci Yokohama nu era decât un sătuc sărac de pescari, pe când acum s-a prefăcut într-un oraş bogat, frumos şi destul de mare. Aici sunt depozitele cele mai mari de mărfuri aduse în Japonia sau transportate către China (prin Shanghai) şi de mărfuri trimise din Japonia şi din Shanghai, tot aici aflându-se şi birourile bancherilor american şi europeni, precum şi cele ale companiilor de transport naval maritim. Aici locuiesc şi reprezentanţii statelor străine, de obicei şi în principal, viceconsuli, pe când consulii generali şi „chargés d’affaires” se află permanent în capitala Edo, situată la 30 de verste de Yokohama. În locul vechii capitale a împăraţilor niponi, Miyako, potrivit prevederilor ultimului tratat, drept centru administrativ şi capitală a Japoniei este considerat Edo, care acum se numeşte Tokio. O cale ferată inaugurată pentru public în vara anului 1872 leagă Yokohama de Tokio. Calea ferată a fost construită de americani, dar întreaga circulaţie şi conducerea căii ferate au fost transmise acum doar în mâinile japonezilor – funcţionari, ingineri, maşinişti şi mecanici. De mai bine de patru luni de când se circulă pe această cale ferată nu s-a auzit să aibă loc vreun accident, ceea ce este o dovadă din plin că japonezii nu sunt mai prejos decât oricare dintre naţiunile europene în ceea ce priveşte capacitatea de a învăţa. Se prevede ca din Edo să fie construită o cale ferată care să străbată întreaga Japonie, dar mai întâi vor fi construite liniile de telegraf.

IX. Tendinţa japonezilor către educaţie

Având în vedere faptul că Japonia s-a ţinut atât de îndelungat şi atât de îndârjit departe de tot ceea ce este străin şi văzând ceea ce s-a făcut timp de doar 10-15 ani pe calea preluărilor de la străini, merită să te uimeşti în faţa poporului nipon. După ce în anii 50 statele străine au constrâns guvernul Japoniei să ţină cu ele legături comerciale şi de alt fel, japonezii i-au privit mai întâi pe barbarii străini cu multă bănuială, acum însă, încet-încet, începe să se destrame teama că străinii vor pune stăpânire pe Japonia. Trebuie să te afli aici ca să vezi şi să crezi cu câtă sete nestinsă se avântă tineretul local să însuşească limbi străine, mai cu seamă engleza, pe care o învaţă, pur şi simplu, cântând. Înstrăinarea Japoniei de altădată, până la sfârşitul anilor 50, de tot ceea ce este străin a făcut ca până în acea vreme să rămână într-o completă necunoaştere a condiţiilor vieţii sociale şi politice din străinătate, necunoscând marile cuceriri de ultimă oră ale ştiinţei, iată de ce străinii care au adus cu ei în ţară noile minuni ale ştiinţei – vapoare, telegraful, căile ferate etc., etc. – le-au atras îndată atenţia japonezilor, care sunt isteţi de la natură. Ceea ce dovedeşte că înstrăinarea dinainte vreme a fost una silnică şi că japonezii înşişi au rămas într-o mare pierdere. Atât febrila activitate de astăzi a guvernului, cât şi cea a persoanelor particulare este o dovadă că aceştia parcă ar vrea cu tot dinadinsul să recupereze ceea ce au pierdut.

Înrâuriţi de cunoaşterea a ceea ce le-a fost necunoscut mai înainte, eu au început să dea uitării temerile lor şi se prea poate că multora le trece doar fugitiv prin minte să compare sosirea de astăzi a străinilor în ţară cu sosirea străinilor de acum trei veacuri. Şi, într-adevăr, ce diferenţă uriaşă este între apariţia industriaşilor olandezi şi a regimentului de misionari catolici în Japonia secolului al XVI-lea şi apariţia actuală a străinilor de toate naţionalităţilor, care aduc în ţară victorioasele instrumente ale noii civilizaţii la care nici nu puteau visa! Se vede că japonezii au preţuit cum se cuvine această diferenţă, cu toate că, bineînţeles, un timp oarecare ei nu vor fi încă în stare de o apreciere corectă şi nu vor putea deosebi valorile adevărate de falsele valori aduse de străini. Atâta doar că asemenea experienţe costă scump. În această privinţă americanii exploatează în chip deosebit ignoranţa oamenilor din ţară. Merită să atragem atenţia asupra unui simplu fapt, anume că japonezii au faţă de străini o cu totul altă atitudine decât chinezii. Aceştia, în pofida unei cu mult mai vechi cunoaşteri a europenilor şi a unor cu mult mai vechi legături cu ei, rămân a fi până astăzi doar nişte negustori destul de pricepuţi în ţara lor şi în ţările vecine, fiind evreii acelor locuri. Toate acestea spun cât se poate de multe în sprijinul faptului că în 30-40 de ani Japonia va fi în stare ca în multe privinţe să apară fără ruşine în familia popoarelor instruite de peste hotare. Va fi nevoie, bineînţeles, de multe prefaceri şi de înlăturarea multor piedici, dar japonezii sunt un popor a mirării de priceput când văd un folos şi când se încredinţează de nevoia sacrificiului. Ei au făcut deja sacrificii şi fac încă multe, mai cu seamă în faţa americanilor, după cum am băgat de seamă mai sus. Astăzi japonezii au propriul lor doc, în care îşi construiesc singuri vapoare civile şi de război.

Ieromonahul Anatolie [Tihai], (misionar ortodox român în Japonia secolului XIX)

Text apărut în revista „Missioner” (Misionarul) din anul 1874. Traducere din rusă de Vlad Cubreacov

Cuviosul Român Anatolie Tihai în Japonia


Amarul zis dulce sau Otravă curată pentru românii noştri

Aprilie 21, 2011

„Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar!”

Isaia 5:20

Zilele acestea am avut prilejuri de mare amuzament. În disperare de cauză, nişte oameni teleghidaţi şi cu capul în nori s-au aşternut pe glume geopolitice şi s-au apucat de zor de construcţia identităţii etnice „moldoveneşti”, uitând că epoca sovietică a apus de mult cu tot cu instrumentarul ei represiv, iar cine se pune în poară cu Dumnezeu este din pornire sortit eşecului.

Gluma-i glumă, dar ne-am interesat mai îndeaproape de „megaproiectul moldovenist”. Chişinăul este totuşi un oraş mic şi oricine poate lesne obţine detalii despre un proiect ca acesta. După cum am aflat din surse bine informate şi documentate, importante fonduri financiare le-au fost alocate unor agenţi de influenţă de la Chişinău pentru reanimarea curentului moldovenist de sorginte antiromânească. Dacă anterior aceste finanţări se limitau la elaborarea şi tipărirea unor ciudăţenii editoriale ca „Dicţionarul moldovenesc-românesc” şi a tot felul de „istorii” sau fiţuici de presă de două parale, de această dată finanţările vizează spaţiul virtual.

Un nou site a apărut pe internet: moldovenii.md. Fel de fel de securişti, mai vechi şi mai noi, de la Chişinău, dar mai ales de la Tiraspol, îi tot fac reclamă pe reţelele de socializare. În plus, sponsorii generoşi (şi de peste hotare) ai proiectului au scos sume grase din buzunar şi, drept urmare, capitala noastră a fost împânzită, cu aprobare de la primărie, de sute de panouri publicitare, de toate dimensiunile, ale respectivului site. Mai mult, portaluri de internet precum unimedia.md s-au apucat să-i facă publicitate din greu, contra cost, evident, căci aceiaşi sponsori nu se zgârcesc la bani, bugetul fiind unul pe potriva mizelor şi a iluziilor nutrite. Judecând după amploarea propagandei şi a mijloacelor tehnice de care se serveşte, putem deduce că acestea sunt acoperite de mai multe milioane bune de euro veniţi din afara ţării.

Autorii proiectului moldovenii.md stau, deocamdată, pitulaţi cu mult curaj în umbra anonimatului şi nu fac altceva decât să gâdile, de-a oarba, de te apucă râsul-plânsul, orgoliile regionale ale moldovenilor dintre Prut şi Nistru, poate-poate li se ridică lor, sărmăneilor, poftă să nu mai fie ceea ce i-a făcut Dumnezeu, adică etnici români. „Proiectul nostru – este începutul acestei lupte. Nu căutaţi autorul – sîntem mulţi, site-ul acesta-i sufletul moldovenilor, trecutul nostru, prezentul şi o puternică proiecţie spre viitor a unui popor deocamdată sărac material, dar bogat spiritual. Nu căutaţi autorii dintr-o curiozitate inutilă, la toate întrebările Vă va răspunde site-ul şi reprezentanţii noştri, studiaţi materialele site-ului şi veţi găsi ceea, ce are o valoare reală. Vă veţi regăsi, şi împreună cu noi, fiecare la locul său, veţi întra în rîndurile celor, care intenţionează hotărît să plaseze poporul şi ţara noastră printre naţiunile şi popoarele de frunte ale lumii în cel mai apropiat timp”, spune cu acelaşi aplomb şi „curaj moldovan” o numeroasă liotă de simbriaşi anonimi şi, precum se vede, destul de agramaţi ai străinilor.

Proiectul despre care vorbim vine să întregească un peisaj mai larg, în care au apărut alte proiecte şi concepte complementare ca cel al „Moldovei Mari”, relansat de Igor Dodon (spre subţierea şanselor lui electorale în locale), al combaterii „iredentismului” românesc de către Marian Lupu (spre limpezirea imaginii sale de rusofil), al organizării la Iaşi şi Vaslui, pe principii „etnice”, a unei „Comunităţi a Moldovenilor din România” (spre developarea unor reţele şi tentacule securistice întinse peste Prut), al ideii naţionale moldoveneşti (în sens etnic), îmbrăţişate de Nicolae Chirtoacă (spre confirmarea că cine a fost deconspirat o dată va mai fi), al „pericolului românizării”, fluturat de Igor Smirnov (spre nedezminţirea banditului geopolitic), al interzicerii alfabetului românesc „subversiv” în şcolile noastre de peste Nistru (spre necazul celor peste 50 de mii de elevi de origine etnică română) sau al includerii „întregii Moldove”, de către Patriarhia Moscovei şi a întregii Rusii, în Lumea Rusă, concept vehiculat tot mai des înaintea inspecţiei canonice a patriarhului Kiril la Chişinău, din octombrie anul curent (spre eterna aducere aminte că unii sunt mai mult slujitori ai stăpânirilor lumeşti decât ai lui Dumnezeu, dar şi spre bucuria fiască a ambasadorului României la Chişinău, Marius Lazurca, un preaplecat credincios al Bisericii ruse).

Sub aspect grafic, site-ul lasă impresia că a fost gândit şi realizat de profesionişti. Aceştia au lucrat cu metodă şi sistematic, prezentând orice manifestare culturală şi spirituală românească din spaţiul Republicii Moldova ca fiind moldovenească şi doar moldovenească, fără vreo tangenţă cu (horribile dictu!) ceilalţi români, cu România şi cu Lumea Românească în ansamblul ei.

Fiind redactate în limbile română (ortografia cu î din i) şi rusă, textele abundă voit de confuzii între Republica Moldova de azi şi Moldova istorică, sunt pline de falsuri şi preiau, într-o formă ceva mai şlefuită, spre amuzamentul cititorilor, vechile clişee ale propagandei sovietice privind „ocupaţia românească”, „diferenţele” dintre etnicii români din stânga şi din dreapta Prutului etc., etc.

Compartimentele şi subcompartimentele site-ului sunt: Noi, moldovenii (etnogeneza moldovenilor, despre limba moldovenească, apartenenţa la Naţiune, contribuţia moldovenilor la crearea României, rolul culturii moldoveneşti la crearea culturii României, De ce nu suntem români? Dicţionarul rus-moldo/român), Catehismul (Ţara şi naţiunea, Tineretul şi politica,  Mediul de trai, Familia), Istoria (Retrospectiva civilizaţiilor antice, Istoria Moldovei din cele mai vechi timpuri până în prezent, Domnitori şi conducători, Simbolurile Moldovei istorice, Forţa spirituală a Statului Moldovenesc), Cultura (Costumul popular, Muzica, Literatura, Teatrul, Arhitectura, Artele plastice, Meşteşuguri populare, Cinematografia, Ornamentul naţional, Sărbători şi obiceiuri), Strategia de dezvoltare, Muzica (Dansul moldovenesc, Muzica moldovenească, Compozitori, interpreţi, formaţii muzicale, Partituri şi manuale de muzică, Concursuri, festivaluri, proiecte muzicale, Karaoke), Bucătăria (Alimentaţia tradiţională, Reţete culinare, Bucate de sărbătoare, Bucate mănăstireşti, Bucate de post, Conserve de casă, Secretele bucătăriei), Natura şi turismul (Zonele geografice ale Moldovei, Rezervaţii, Resurse acvatice, Flora şi fauna Moldovei, Monumente ale naturii, Turismul în Moldova), Biblioteca (Audio, Video, Fotografii, Publicaţii).

Cine va avea răbdarea să parcurgă năstruşniciile de pe site-ul cu pricina, va descoperi o groază de clişee ale propagandei sovietice despre moldovenii care provin de la volohi, care volohi, la rândul lor, provin de la daci, care daci ar fi fost un fel de slavi, despre faptul că nu avem nimic în comun cu Roma, dar avem prea multe legături cu Moscova, despre întemeierea Republicii Moldova „în anul 1359”, despre „limba moldovenească”, „limba valahă” şi „limba vlahă”, despre „ocupaţia română” a Republicii Moldova create în 1359, despre „de ce nu suntem români” şi de ce trebuie să ne izolăm de români şi să ne aruncăm în braţele confraţilor slavi de răsărit, despre faptul că tricolorul roş-galben-albastru nu este drapelul nostru, iar stema de stat a Republicii Moldova ar fi o stemă străină şi despre atâtea şi atâtea alte trăsnăi gândite drept platformă a moldovenismului exclusivist, isteric, paranoic şi agresiv.

Nu ne vom pune mintea cu aceşti lefegii ai străinilor care s-au angajat să creeze un trib al moldovenilor care să practice canibalismul, mâncându-se între ei şi mâncându-şi consângenii de dincolo de Prut, pe criteriul numelui generic sau local. Am vorbit altădată pe larg în FLUX despre numele de Român şi Moldovean, subliniind sinonimia dintre etnonimul „Român” şi infranimul „Moldovean”, precum şi deosebirea dintre ele ca politonime. Rezumând cele afirmate anterior în acest subiect, trebuie să arătăm din nou că, sub aspect etnic, „Român” şi „Moldovean” înseamnă acelaşi lucru: Nu toţi românii sunt moldoveni, dar toţi moldovenii sunt români. Spunând moldovean, spui român, aşa cum spunând maghiar spui ungur, spunând german spui neamţ, spunând rom spui ţigan, spunând gruzin spui georgian, spunând elen spui grec şi tot aşa…

Ne limităm acum la a sesiza existenţa unor noi tentative bine plătite de resuscitare a tribalismului moldovenesc, de derutare identitară a majorităţii etnice româneşti din Republica Moldova, de înlesnire a asimilării românilor din Ucraina, de provocare (până la încercări de destabilizare) a României, dar, mai ales, de oferire de „argumente” pentru propaganda separatistă de la Tiraspol care atâta şi aşteaptă să i se vorbească despre frontiera de răsărit a… Republicii Moldova de la 1359, care frontieră nu depăşea linia Nistrului.

Sângele apă nu se face. Nu am ales noi să fim români, ne-a făcut Dumnezeu aşa. Nu este un merit şi nici nu este o ocară. Este un dat identitar pe care îl primim cu recunoştinţă, fără a ne certa cu Cel de Sus. Nu ne-am pierdut conştiinţa etnică timp de un secol sub ţarii ruşi, nu ne-am pierdut-o timp de jumătate de secol sub soviete, iar acum cu atât mai mult nu ne-o vom pierde. Suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, dar suntem şi români, fii ai Neamului Românesc. Suntem etnici români, dar suntem şi cetăţeni ai Republicii Moldova. Identităţile multiple ca şi dubla loialitate sunt posibile. Exclusivismul conflictual nu este partea noastră, ci, dimpotrivă, suntem adepţii inclusivismului conciliant. Cine ridică stindardul antiromânismului sapă la rădăcina Republicii Moldova, punându-i securitatea şi viitorul în primejdie. Este evident că tribalizarea nu va trece, oricât s-ar opinti anonimii de la „moldovenii.md” şi stăpânii lor din afara micii şi tinerei noastre Republici Moldova.

În încheiere, nu ne putem abţine să vă prezentăm fragmente din Manifestul afişat de anonimii autori ai site-ului. Vă servim copios câteva pasaje pline de năzdrăvănii moldoveniste, destinate naivilor sau, cum se spune pe la noi, pentru proşti, categorie din care cititorii noştri nu fac parte, de bună seamă.

Vlad CUBREACOV, FLUX

 Citiţi şi vă cruciţi!

Republica Moldova, „statul nostru (…) întemeiat în 1359”

„Nimeni nu ştie de cînd există cuvintele „Moldova”, „Moldoveni”. La fel, nimeni nu cunoaşte originea acestor cuvinte. Posibil, este unul dintre toponimele (denumirea oraşului, aşezării) geto-dacilor, numele oraşelor şi cetăţilor cărora se terminau cu „dava” – Argidava, Buridava, Petrodava, Rusidava … Moldava. Posibil este numele unuia dintre triburile indo-europene antice, care mii de ani în urmă s-au stabilit cu traiul între Carpaţi şi Nistru sau o parte a teritoriului, ocupată de aceste triburi. Evident, că aceşti termeni au o origine mult mai veche decît a statului nostru, care, conform surselor scrise cunoscute, a fost întemeiat în 1359”.

Naţiune etnică şi politică…

Numele străvechi al poporului nostru, a ţării noastre şi a limbii ne mîngîie auzul, ne este drag şi aproape inimilor noastre, acest nume l-am moştenit de la strămoşii ce au făurit istoria glorioasă a statului, mulţi dintre care şi-au dat viaţa pentru ţară cu numele-i pe buze. Acest nume e în sîngele şi sufletele noastre. Acest nume ne ajuta să evităm asimilarea de către popoarele mai numeroase, să ne creăm cultura noastră remarcabilă, să ne păstrăm simbolurile, istoria, limba şi memoria strămoşilor noştri celebri. Acest nume este strîns legat de pămîntul nostru, pe care-l iubim, datorită acestui nume sîntem printre cele 200 de naţiuni, care-şi au propria statalitate”.

Popoarele „moldovean şi valah”, cărora valahii „experimentaţi în intrigile politice” le-au impus un nume străin – „români” şi numele statului „România”

„Reprezentanţii intelectualităţii şi militarilor noştri, dispuşi romantic, au jucat un rol decisiv în unirea Moldovei şi Valahiei. Anume moldovenii, care concepeau importanţa unirii a două popoare frăţeşti într-un stat unic, ca condiţie necesară pentru păstrarea lor, au contribuit hotârîtor la asigurarea ideologică, politică şi militară a acestei uniri. Din nefericire, realizînd aceste scopuri, actuale la timpul lor, înaintaşii noştri nu au atras atenţia cuvenită importanţei respectării acordurilor internaţionale privind numele statului şi a poporului, apărut în urma acestei uniri. Ei nu au observat, pasionaţi de procesul unirii propriu-zis, că au fost devansaţi de valahii mai puţin romantici, dar mai experimentaţi în intrigile politice, mai numeroşi, mai pragmatici şi energici, care le-au impus popoarelor noastre un nume străin – „români” şi numele statului „România”. Înaintaşii noştri celebri, avînd cele mai bune intenţii, au fost prinşi în capcana, din care aşa şi nu au reuşit să scape, trăgînd după sine o bună parte a poporului moldovenesc. Şi aici ar fi potrivit citatul din clasicul literaturii moldoveneşti Alecu Russo din anii 50 ai secolului al XIX-lea: „…Săracu Ştefan-vodă, unde-i să vadă…? Nu mai sîntem moldoveni, ci români… Mi-e teamă că în ziua de pe urmă, cînd trîmbiţa cerească ne va chema la Judecata cea mare, nu ne vom putea înţelege cu strămoşii noştri, nici în limbă, nici în idee…”.”

„Savanţii nepărtinitori concep că noi, la sigur, nu suntem urmaşii Romei”

„Timp de 150 de ani, savanţii din Moldova, România şi alte ţări au cules o cantitate enormă de date şi artefacte, care demonstrează clar: populaţia, care locuieşte astăzi în Moldova şi România contemporană are rădăcini adînci, seculare pe acest teritoriu, justificate de izvoarele arheologice, antropologice, genetice, lingvistice şi culturale. Astăzi savanţii nepărtinitori concep, că noi, la sigur, nu sîntem urmaşii Romei, avem propria istorie şi cultură bogată, mult mai veche decît a Romei, care vin din adîncul veacurilor şi care s-au format nu pe undeva, ci pe pămîntul nostru – în spaţiul Nistreano-Carpato-Dunărean”.

Iarăşi despre… „ocupaţia română”

„Spre nefericire, unii dintre compatrioţii noştri – politicieni, reprezentanţi ai ştiinţei istorice, intelectualităţii de creaţie şi pedagogice, fără a face eforturi pentru studierea istoriei poporului său, caută să repete evenimentele secolului al XIX-lea, care s-au petrecut în Moldova de peste Prut şi cele de la începutului anului 1918, cînd teritoriul contemporan al Republicii Moldova a fost anexat forţat României. Indiferent de existenţa unui strat enorm de informaţie şi de fapte demonstrate, noi, moldovenii, sîntem supuşi încercărilor de a fi lipsiţi de numele nostru, de istorie şi de memoria istorică. Sîntem impuşi să ne făurim un viitor bazat pe o cultură străină în baza unor condiţii străine, de a ne lipsi de noi înşine, respectiv se doreşte să se procedeze cu noi la fel, cum s-a procedat cu fraţii noştri – moldovenii de peste Prut 150 de ani în urmă. S-a ajuns pînă într-atît, încît se numesc străzi, localităţi, vinuri şi chiar copii cu numele împăraţilor romani, care cu puterea întregului lor imperiu au distrus statul străvechi al strămoşilor noştri – geto-dacii”.

Paranoia la ea acasă…

Nu căutăm duşmani, sîntem plini de dragoste şi o atitudine pozitivă faţă de alte popoare şi interesele lor, îi considerăm fraţi pe băştinaşii României – cu care avem o limbă (cu unele excepţii) şi o cultură identice. Nu pledăm contra cuiva, pledăm pentru noi, copiii şi părinţii noştri, pentru poporul nostru, care a avut mult de suferit.

Nouă, unui popor cu propria cultură, limbă şi istorie bogată, se încearcă să ni se taie rădăcinile, propunîndu-ne să devenim urmaşi ai populaţiei Imperiului Roman – poliglote, multinaţionale, dornice de „pîine şi spectacole”, care, chipurile, distrugînd toţi geto-dacii a pus temelia etnogenezei moldovenilor şi celor, care se numesc azi români. Poate oare un popor cu o cultură spirituală atît de bogată, cu tradiţii şi obiceiuri, genetic şi antropologic omogen, să provină de la legionari şi colonişti de diferite etnii (începînd cu originarii din Africa de nord şi semiţii pînă la iberici şi gali), care ocupaseră o parte neînsemnată a teritoriului Daciei? Este o eroare enormă, o greşeală istorică, care cere să fie corectată odată şi pentru totdeauna în interesul moldovenilor, inclusiv şi a moldovenilor sau a tuturor locuitorilor României. Ni se spune – nu abordaţi tema, acum este timpul soluţionării problemelor economice şi sociale, dar voi veniţi cu denumirea poporului, rădăcini … Oare nu-i tot una? Acel, care spune aşa ceva, fie nu înţelege despre ce vorbeşte fie încearcă să ne sustragă de la esenţa problemei care vizează renaşterea poporului nostru şi a statului. Cum este posibilă renaşterea unui stat cu un sistem financiar şi o economie slabă, unde se distruge sistemul de învăţîmînt, degradează cultura şi tineretul, iar majoritatea populaţiei apte de muncă a plecat în străinătate? … … Răspunsul este clar – trezindu-ne conştiinţa naţională, consolidînd propriul nume în conştiinţa poporului, a rădăcinilor, a istoriei sale, a simbolurilor şi eroilor, mîndrindu-ne cu istoria, cultura, statul şi poporul nostru. Pornind de la sentimentul că sîntem un tot întreg, uniţi pentru a făuri un viitor mai bun”.

Iaca şi ideea naţională…

Noi nu putem aştepta pînă politicienii noştri îşi vor aduce aminte despre dragostea lor faţă de ţară şi popor şi vor începe să elaboreze ideea naţională și programe strategice de calitate privind dezvoltarea ţării. Politicienii noştri sînt foarte ocupaţi. Ei sînt antrenaţi în campanii electorale fără de sfîrşit, sînt ocupaţi de crearea şi desfacerea coaliţiilor, împărţirea posturilor, discută în contradictoriu subiecte de importanţă minoră furnizate de mass media. Cineva i-a îndepărtat foarte abil pe politicienii noştri de problemele de bază ale ţării şi poporului. Politicienii noştri sînt ocupaţi. Din această cauză, noi, fără a pretinde la poziţia şi posturile lor, am lucrat şi vom lucra pentru Dvs, compatrioţi şi pentru ei, politicienii noştri. Dumneavoastră, dragi compatrioţi, veţi judeca cît de eficient un politician sau altul s-a integrat în programul de dezvoltare a poporului şi a contribuit la realizarea lui. Dumneavoastră îi veţi alege pe cei mai buni dintre ei”.

Proiectul „Moldovan etnic”…

„Dragi compatrioţi şi oaspeţi, proiectul nostru conţine o cantitate enormă de informaţie diversă despre istoria spaţiului, în care este situată Moldova, despre etnogeneza poporului nostru, a limbii lui, istoriei formării poporului şi a statului, informaţie despre cine se poate numi moldovan etnic, despre cultura şi arta extrem de bogată a poporului nostru, despre obiceiurile noastre, sărbătorile tradiţionale, bucătăria şi meşterii populari, despre prezentul şi viitorul proiectat al ţării noastre, la fel şi multe altele, care pot trezi interesul unui număr mare de moldoveni şi a prietenilor poporului nostru”.

Bineînţeles că într-o societate puternic traumată identitar şi cultural în timpul ocupaţiei sovietice este de mare interes să vedem că spun autorii cei mulţi şi bine finanţaţi ai „Proiectului” despre limba noastră, pe care ei o numesc „limba moldovenească”. Haideţi să ne mai punem puţin răbdarea la încercare:

Limbile originale… „moldovenească”, „vlahă”, „valahă” şi „moldoromână”

„Despre limba moldovenească. Limba moldovenească, alături de vlahă (în nord-vestul Bulgariei şi în Voievodina), de cea valahă (rebotezată oficial „română” în jumătatea a două a veacului al XIX-lea, astăzi fiind limba de stat a României), de cea dalmată (a dispărut în veacul al XIX-lea) etc., alcătuiesc un grup original de limbi.

Limba moldovenească şi cea română sînt aceeaşi limbă, dar pe parcursul existenţei statului România în această limbă au fost introduse, adesea nejustificat, cuvinte din alte limbi. Există şi alte deosebiri care vor fi menţionate în cele ce urmează. Această situație este ilustrată de dicţionarul ruso-moldo/românesc  care va fi publicat pe site-ul http://www.moldovenii.md

Dicţionarul conţine cuvinte moldoveneşti vechi, excluse total nemotivat din limba moldoromână pe care noi le recomandăm să fie utilizate. Sperăm că cele mai multe dintre cuvintele tradiţionale moldoveneşti, cu timpul îşi vor recăpăta locul binemeritat în limba moldovenească vorbită şi literară.

În elaborarea textelor autorii proiectului http://www.moldovenii.md, au utilizat nu doar cuvintele cuprinse în dicţionar dar şi alte cuvinte care, în viziunea noastră, vor facilita perceperea materialelor expuse de majoritatea potenţialilor vizitatori ai site-lui.

Limba moldovenească, moldava lingua, молдавский язык, este idiomul despre care s-a scris de acum în veacul al XVII-lea (Gr. Ureche, Miron Costin) şi la începutul secolului al XVIII-lea (Dimitrie Cantemir). Astăzi limba moldovenească, limba naţională a poporului moldovenesc, este limba de stat a Republicii Moldova.”

„Limba moldovenească”… de la sud de Dunăre!

„Limba moldovenească este cea mai veche, ca glotonim, dintre idiomurile de la sud de Dunăre, de la sud şi de la Est de Carpaţi. În limba moldovenească s-au făcut primele traduceri de acum în veacul XVI, au fost scrise texte desfăşurate: istorii ale Moldovei, lucrări ştiinţifice etc. Ea este singura din grupul său lingvistic, căreia i-au fost consacrate studii ştiinţifice Pentru limba noastră moldovenească (Gr.Ureche, 1635; M.Costin, 1677). Limba moldovenească este unica, vocabularul căreia este tîlcuit în alte limbi din secolul al XVII-lea: Dicţionarul grecesc-slavon-moldovenesc-latin de Nicolae Milescu-Spataru (1672), Vocabulario italiano-moldavo (1719) de Silvestro Amelio.

În aspect sociolingvistic limba moldovenească este de sine stătătoare – în sensul funcţionării libere şi independente – limbă a naţiunii moldoveneşti, avînd o structură tipică oricărei limbi naţionale dezvoltate, adică dispunînd de un standard propriu literar şi scris, de o formă specifică a vorbirii literar-colocviale, în corelare cu formele cotidiene de vorbire şi cu graiurile ariei naţionale moldoveneşti”.


Cupă germană cu capac rusesc

Aprilie 19, 2011

Despre un conflict îngheţat, un meci geopolitic de hochei sau despre apropiata reîntâlnire dintre Filat şi Smirnov la Tiraspol

Este adevărat şi sigur. Filat va merge la Tiraspol, pentru a onora invitaţia lui Smirnov. Vladimir Vasilievici se va întâlni cu Igor Nikolaevici, în Transnistria, cel mai probabil la mijlocul lunii mai.

Vladimir Vasilievici merge la Igor Nikolaevici

Prezent recent la o dezbatere cu tema „Are Moldova un viitor în UE?”, organizată de Asociaţia Jurnaliştilor Europeni, secţiunea franceză (Association des Journalistes Européens, section France) în colaborare cu Centrul Presei Străine (Centre d’Accueil de la Presse Etrangère) de la Paris, Vladimir Filat a confirmat că se va întâlni cu căpetenia separatistă Igor Smirnov.

Răspunzând unei întrebări formulate de jurnalişti (În ce condiţii aţi intra în contact direct cu aşa-zisul guvern de la Tiraspol?), Filat a declarat: „Transnistria… este evident, acest conflict urmează să fie rezolvat pe cale paşnică, cu participarea directă a partenerilor noştri externi. Componenta comunicare va trebui asociată componentei negociere. Ne place sau nu ne place, partea transnistreană este şi ea implicată în acest proces. A guverna nu înseamnă mereu a lua deciziile care ne convin, ci şi asumarea unor decizii mai complicate, care nu ne plac. Mie nu mi-a făcut plăcere să merg la Tiraspol trecând prin aşa zisele puncte de control. Însă am folosit acest prilej de două ori pentru a merge la meciuri de fotbal şi a discuta. A discuta nu pentru a rezolva totul, ci de a rezolva probleme utile vieţii de zi cu zi: reluarea circulaţiei trenurilor spre Odesa, care trec prin Transnistria, reluarea trenurilor de marfă, rezolvarea acestei situaţii absurde care fac ca atunci când dai un telefon dincolo de Nistru să fii obligat să faci tot felul de prefixe internaţionale, să treci prin alte ţări. Pe 15 mai va începe însă Cupa premierului Republicii Moldova de hochei, la Tiraspol. Deci se poate…” Da, se poate, de vreme ce premierului Filat îi plac atât de mult sporturile, cum le plac şi bandiţilor de la Tiraspol. Numai că, în cazul de faţă, aşa începe obişnuirea cu „Federaţia”. Mai la un meci de fotbal cu Smirnov şi Antiufeev, că doar avem o Federaţie Moldovenească de Fotbal, mai la un meci de hochei alături de aceeaşi gradaţi ruşi, că doar premeirul ne proroceşte şi o Federaţie Moldovenească de Hochei, ca până la urmă să rămânem  doar cu o „Federaţie Moldovenească” pur şi simplu.

Smirnov şi Filat – piese ale aceluiaşi joc, văzuţi ca artizani ai federalizării noastre

Nu că am fi fost noi profeţi, dar am scris în FLUX, încă la 6 aprilie, că Filat, dincolo de cochetările cu presa cum că merge în Transnistria ca la el acasă, convenise telefonic cu Smirnov ca acesta să-i trimită o invitaţie „oficială” pe care o va onora. Jocurile au fost făcute dinainte de 5 aprilie, când E.T. Carpov a primit invitaţia din mâinile lui V.V. Iastrebceak. A mai venit şi faza cu lăudarea lui Vladimir Filat de către cetăţeanul rus Igor Smirnov, în cadrul întâlnirii din 8 aprilie cu ambasadorul propriei sale ţări, Valeri Kuzmin, în Republica Moldova.

Cei care au făcut aranjamentele sunt nişte prieteni mai vechi ai Republicii Moldova: prietenii noştri ruşi şi prietenii noştri germani. Asta se vede de la o poştă, dacă urmărim agenda oficialilor de la Moscova şi a celor de la Berlin. Şi cum Igor Nikolaevici Smirnov este favoritul Moscovei, Vladimir Vasilievici Filat este favoritul Berlinului. Fiecare dintre cei doi primeşte sugestiile amicale din capitala care l-a adoptat într-un fel sau altul. Vizitele domnului Filat la Berlin şi întâlnirile lui cu oficialii germani au cam aceeaşi regularitate ca şi cele ale lui Igor Smirnov la Moscova şi întâlnirile lui cu oficialii ruşi.

Ambasadorul Patricia Flor are recomandări în numele guvernului german…

Sursele noastre diplomatice de la Berlin şi de la Bruxelles confirmă că ruşii şi nemţii au ajuns la înţelegeri privind federalizarea Republicii Moldova, impunerea unei noi Constituţii, legalizarea prezenţei militare ruse, vetoul Tiraspolului asupra politicii externe şi de securitate a Chişinăului şi trecerea noului stat federal sub protectorat efectiv ruso-german. Pentru a spulbera impresia că ne-am lăsa luaţi de valul intuiţiilor de moment sau al frustrărilor istorice, vom arăta pentru cititorii noştri că o doamnă respectabilă, pe numele său Patricia Flor, în grad de Ambasador, responsabil pentru Europa de Est, Caucaz şi Asia Centrală în cadrul Ministerului federal german al Afacerilor Externe, este unul dintre mai mulţii oficiali germani care s-au dedat în ultimul timp unor delicate, dar explicite şi insistente presiuni asupra Chişinăului, urmărind achiesarea de către acesta la proiectul ruso-german de federalizare a ţării noastre.

Doamna Ambasador Patricia Flor le-a sugerat reprezentanţilor oficiali ai Republicii Moldova să accepte câteva lucruri: 1. distanţarea (până la suspendare sau anulare) de legea din 2005 despre prevederile de bază ale statutului special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria); 2. înlocuirea actualei Constituţii care consacră caracterul unitar şi integru al statului cu alta, elaborată împreună cu Tiraspolul, care să consacre caracterul federal al statului; 3. debarasarea de „fobia federalismului” şi purcederea la procesul de federalizare efectivă a ţării noastre; 4. constituirea unui format de consultări moldo-germane în problematica transnistreană (după modelul consultărilor Moscovei cu Tiraspolul); 5. luarea în calcul, ca fiind plauzibil în accepţie germană, a unui format de negocieri directe 1+1 (Chişinău-Tiraspol).

Drept artizani ai federalizării sunt văzuţi, la Moscova şi la Berlin, anume Vladimir Filat şi Igor Smirnov.

Politică ruso-germană la unison

Faptul că Berlinul merge pe mâna Moscovei este evident. Scriam acum doi ani de zile în FLUX despre un caz asemănător cu cel al doamnei Ambasador Patricia Flor, caz produs tot la Ministerul federal de Externe de la Berlin şi la care am fost de faţă. Să ne împrospătăm acel caz în memorie: „Îmi amintesc aici, bunăoară, cu câtă îndârjire încerca să mă convingă acum câteva luni la Ministerul de Externe de la Berlin, un înalt funcţionar al diplomaţiei germane, că în Republica Moldova se vorbeşte „Moldauische Sprache” şi în nici un caz (horribile dictu!) Rumänische Sprache. Neamţul acesta, om instruit de altfel, cunoştea adevărul, dar raţiuni geopolitice evidente îl reţineau să se manifeste cel puţin cu tact, compărând astfel, în ochii celor câţiva basarabeni ajunşi în biroul său, ca un adevărat urmaş al lui Joachim von Ribbentrop. „Trebuie să-i facem pe cei de la Moscova să-şi dorească în Moldova aceleaşi lucruri pe care şi le doreşte Uniunea Europeană (recte Germania)”, – spunea acelaşi funcţionar german, ca să ne confirme concluzia că între Berlin şi Moscova ar mai fi posibile înţelegeri în privinţa noastră şi peste capul nostru. Am adus acest episod în atenţie întrucât, istoric vorbind, tocmai din cauza doririi aceloraşi lucruri la Berlin şi Moscova în privinţa noastră trăim până astăzi un frustrant sentiment al abandonării şi un acut sentiment al frontierei (exsovietice şi europene)”. Am evitat să indicăm până acum numele respectivului oficial german. O facem acum când vedem că presupunerile noastre despre înţelegerile ruso-germane în privinţa noastră se adeveresc. Acel funcţionar federal se numeşte Ernst Reichel şi deţinea funcţia de şef al Direcţiei Rusia, Ucraina, Bielorusia, Moldova şi CSI în cadrul Ministerului federal de Externe, iar discuţia noastră a avut loc în decembrie 2008.

Domnul Ernst Reichel confirmă existenţa consensului ruso-german

Domnul Reichel ne-a transmis câteva idei privind ţara noastră. Apelând acum la notiţele luate cu acribie germană după expunerea domnului Reichel, găsim potrivit să redăm câteva dintre ele aici: 1. Germania va accepta ceea ce vor conveni părţile interesate (adică Tiraspolul şi Chişinăul); 2. Germania doreşte ca părţile aflate în conflict să vorbească direct între ele (formatul 1+1); 3. Înlocuirea trupelor ruse din Transnistria cu un contingent al Uniunii Europene este nerealistă; 4. Trupele ruse se vor retrage din Transnistria abia după soluţionarea definitivă a conflictului; 5. Medvedev doreşte o arhitectură comună se securitate cu UE; 6. Trebuie să ajungem (adică germanii trebuie să ajungă) la un anumit grad de încredere cu ruşii. 7. Republica Moldova trebuie să promoveze reformele pentru a fi mai atractivă pentru Transnistria.

Acest punct de vedere ne-a părut unul cât se poate de sincer, expus cu suficientă convingere personală, pe alocuri chiar apăsat.

Este adevărat că după acest mesaj îngrijorător de la Ministerul federal de Externe, am primit o serie de lămuriri, cu mult mai nuanţate, la Cancelaria federală. Directorul adjunct pentru Relaţii bilaterale, Christoph Israng, ne-a asigurat că Berlinul vede Transnistria ca parte a Republicii Moldova, a cărei integritate teritorială este în afara oricărei îndoieli. De asemenea, contrazicându-l pe reprezentantul Ministerului federal de Externe, Christoph Israng a opinat că Tiraspolul nu poate fi un partener egal şi valabil al Chişinăului şi că doar formatul 5+2 reprezintă cadrul valabil de negocieri. Domnul Christoph Israng a mai specificat că nu este treaba funcţionarilor germani să ne indice cum să ne numim limba în care vorbim, atâta doar că ambasadorul Republicii Moldova din acea vreme (actualul deputat PD Igor Corman, preşedinte al Comisiei parlamentare pentru politică externă şi integrare europeană) foloseşte sintagma „limba moldovenească” şi insistă în corespondenţa cu autorităţile germane ca şi acestea să folosească doar această sintagmă. Am avut atunci impresia că se încearcă o scuză discretă şi o reparaţie a celor declarate cu o dezarmantă francheţe de Directorul Ernst Reichel.

Ceea ce observăm este că punctul de vedere exprimat acum de doamna Ambasador Patricia Flor este, practic, identic cu cel expus acum mai bine de doi ani de către domnul Director Ernst Reichel şi îl contrazice în mare parte pe cel formulat, ca scuză de moment, de către reprezentantul Cancelariei federale, Christoph Israng.

De ce nu-i convine Germaniei Constituţia şi legislaţia noastră?

Să revenim însă la fondul problemei. Aici se impun câteva întrebări. De ce doreşte şi ne cere răspicat Germania, la unison cu Rusia, o distanţare de Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria), din 22 iulie 2005? De ce ni se sugerează chiar o posibilă anulare a ei? De ce nu le convine Berlinului şi Moscovei actuala Constituţie a Republicii Moldova?

Germania nu vrea ca armata şi serviciile secrete ruse să plece imediat din Republica Moldova

Oricât ar părea de neaşteptat şi şocant pentru unii, trebuie să recunoaştem că anume acesta este efectul urmărit sau scopul real pe care şi-l pune în faţă Berlinul când ne cere anularea actualei noastre Constituţii în favoarea uneia federale şi distanţarea până la suspendare şi anulare a Legii cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria) nr. 173-XVI din 22 iulie 2005. Factorii de la Berlin, ca şi partenerii lor strategici de la Moscova, înţeleg că Legea din 22 iulie 2005 se sprijină pe Constituţia în vigoare şi se limitează la cadrul acesteia. Dacă ar fi implementată, Legea din 22 iulie 2005 ar conduce la „întărirea unităţii poporului, restabilirea integrităţii teritoriale a statului, crearea spaţiilor juridic, economic, de apărare, social, vamal, umanitar şi a altor spaţii unice, precum şi la asigurarea păcii civice, încrederii, înţelegerii reciproce şi concordiei în societate, stabilităţii, securităţii şi dezvoltării democratice a statului”, acestea fiind scopurile declarate ale legii.

Demilitarizare, demilitarizare, demilitarizare…

Apropiindu-ne de miezul problemei, vom observa ce anume provoacă alergia Berlinului (ca şi a Moscovei) faţă de Legea noastră din 22 iulie 2005. Este vorba de alineatul 2 al articolului 1 al respectivei legi, care prevede consecutivitatea paşilor procesului de reglementare a diferendului moldo-rus din Transnistria. Să vedem ce spune expres acest alineat: „(2) După îndeplinirea condiţiilor privind demilitarizarea, stipulate în Hotărârea Parlamentului nr.117-XVI din 10 iunie 2005, în special a celor referitoare la onorarea de către Federaţia Rusă a obligaţiilor asumate la Summit-ul OSCE de la Istanbul (1999) privind evacuarea integrală, urgentă şi transparentă a trupelor şi armamentului de pe teritoriul Republicii Moldova, şi după formarea, în Transnistria, a unui sistem al puterii alese în mod democratic, procesul de negocieri se desfăşoară pentru elaborarea în comun şi adoptarea Legii organice a Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Transnistriei”. Buba sau durerea de cap a Moscovei şi a Berlinului este anume aici. Legea noastră spune cât se poate de clar: mai întâi demilitarizare şi democratizare şi apoi acordarea de statut special. Pe când Moscova, susţinută deschis de Berlin, ar dori şi insistă să începem cu sfârşitul. Adică prin a negocia cu Smirnov un statut special înaintea evacuării armatei şi serviciilor ruseşti din regiune. Astfel încât noul statut special să poată fi invocat pentru menţinerea pe termen nelimitat în estul ţării noastre a armatei şi serviciilor secrete străine. Iată de ce Berlinul îl îndeamnă pe Vladimir Filat să se aibă de bine cu Smirnov, adică cu omul Moscovei, iar Moscova îşi îndeamnă protejatul, adică pe Igor Smirnov, să-l laude public pe Filat şi să-l tot invite la negocieri „oficiale” în zona de răsărit a ţării controlată de armata şi serviciile secrete ruse. Cine se îndoieşte de asta, ar face bine să citească cu multă luare aminte ultimele declaraţii oficiale ale ministrului rus de Externe, Serghei Lavrov pe marginea diferendului moldo-rus din Transnistria.

Vom aminti, de asemenea, că alineatele (2)  şi 4 al Legii din 22 iulie 205 mai prevăd, între altele, că: „Pregătirea şi desfăşurarea alegerilor în Consiliul Suprem al Transnistriei de legislatura I-a se vor face, cu acordul OSCE, de către Comisia Electorală Internaţională sub mandatul OSCE, cu monitorizarea Consiliului Europei şi în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova. Temei pentru desfăşurarea alegerilor libere şi democratice îl constituie realizarea condiţiilor privind democratizarea şi demilitarizarea Transnistriei, adoptate prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 117-XVI din 10 iunie 2005” şi că: „Legea fundamentală a Transnistriei, modificările şi completările operate în ea nu pot contraveni Constituţiei Republicii Moldova”.

Condiţiile pe care Berlinul vrea să le anulăm

Este firesc să ne întrebăm, în acest context, care sunt condiţiile privind democratizarea şi demilitarizarea Transnistriei, adoptate prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova din 10 iunie 2005. Iată textul în vigoare: „Bazându-se pe această prevedere constituţională, precum şi fiind convins de interesul deosebit al comunităţii internaţionale pentru soluţionarea cât mai grabnică a conflictului transnistrean, Parlamentul Republicii Moldova stabileşte următoarele condiţii indispensabile pentru demilitarizarea zonei transnistrene:

1. Federaţia Rusă va încheia, până la sfârşitul anului 2005, retragerea şi lichidarea arsenalului militar rus, precum şi retragerea forţelor militare ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.

2. Federaţia Rusă şi Republica Moldova vor recunoaşte faptul că unităţile militare, dislocate, în temeiul Acordului moldo-rus din 21 iulie 1992, în zona de securitate a Republicii Moldova, şi-au atins scopurile prevăzute, urmând să fie reduse treptat şi retrase în totalitate de pe teritoriul ţării până la 31 decembrie 2006. Concomitent, în termenul menţionat, în urma unui demers al Republicii Moldova către OSCE, se va realiza transformarea treptată şi deplină a operaţiunii de pacificare existente într-un mecanism internaţional de observatori militari şi civili, care va acţiona cu mandatul OSCE, Acordul moldo-rus din 21 iulie 1992 pierzându-şi actualitatea. Misiunea Internaţională de Observatori Militari şi Civili cu mandatul OSCE îşi va desfăşura activitatea în Republica Moldova până la reglementarea politică deplină a conflictului transnistrean.

3. Republica Moldova îşi asumă obligaţia să propună, în cadrul Programului NATO „Parteneriat pentru Pace”, şi să realizeze, prin intermediul Misiunii Internaţionale de Observatori Militari şi Civili în Moldova, dizolvarea formaţiunilor militare din zonă, casarea armamentului şi tehnicii militare, precum şi reabilitarea socială şi recalificarea persoanelor care fac parte din efectivul aşa-numitelor formaţiuni militare transnistrene.

4. La rândul său, după îndeplinirea de către Federaţia Rusă a obligaţiilor asumate, în cadrul Summit-ului OSCE de la Istanbul (1999), privind retragerea completă, neîntârziată şi transparentă a armatei şi a armamentului de pe teritoriul Republicii Moldova, inclusiv a contingentului şi armamentului care cad sub incidenţa Acordului moldo-rus din 21 iulie 1992, Parlamentul Republicii Moldova îşi exprimă disponibilitatea de a ratifica Tratatul adaptat cu privire la forţele armate convenţionale în Europa, care reprezintă un element fundamental al securităţii europene”.

Din cauza acestor prevederi Berlinul sprijină Rusia într-un demers şi un interes nelegitim, în loc să sprijine Republica Moldova într-un demers şi un interes legitim. Nu de alta, dar prietenii noştri de la Berlin lasă impresia că, după ei, Republica Moldova ar fi agresat Federaţia Rusă şi trebuie acum să cedeze ceea ce nu i-ar aparţine de drept. Ori lucrurile nu stau în realitate aşa, ci tocmai invers: Republica Moldova este victima agresiunii ruseşti, Moscova fiind obligată să se retragă în graniţele ei.

Constituţia, bat-o vina…

În plus, Constituţia Republicii Moldova deranjează prin faptul că interzice prezenţa armatelor străine în cuprinsul său. Articolul 11 (Republica Moldova, stat neutru) din Legea noastră fundamentală prevede: „1. Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă. 2. Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său”. Prietenii noştri germani, ca şi prietenii noştri ruşi înţeleg perfect că în condiţiile unei asemenea Constituţii, oricâtă autonomie li s-ar acorda localităţilor de peste Nistru, armata rusă nu are cum căpăta drept de staţionare aşa cum a obţinut în Ucraina (Crimeea), Armenia, Bielorusia, Azerbaidjan sau, bunăoară, în Kârgâzstan. De aceea ni se sugerează aproape răspicat, nemţeşte, să ne luăm gândul de la actuala Constituţie şi să-l invităm pe cetăţeanul rus Igor Smirnov să ne facă alta, federală, aşa cum îi pofteşte lui inima şi interesul de serviciu (secret). Iată că mult discutata noastră neutralitate pe hârtie ne poate servi acum la ceva bun şi asta irită Moscova şi Berlinul în egală măsură.

Am fi aşteptat un alt mesaj de la Berlin

Am spus-o cu diverse ocazii şi o repetăm: diferendul moldo-rus din Transnistria nu este unul nici de natură etnică, nici lingvistică, nici religioasă, nici socială, ci unul eminamente geopolitic şi militar. Simpla retragere necondiţionată a trupelor militare şi a serviciilor secrete ruse din Republica Moldova, precum şi încetarea finanţării masive de către Kremlin a regimului marionetă de la Tiraspol ar lipsi diferendul de orice obiect, creând premise reale şi realiste pentru o reglementare definitivă, echitabilă şi durabilă a problemei. Regimul cetăţeanului rus Igor Smirnov este unul născut, finanţat şi protejat de Moscova, iar nemţii cunosc prea bine raţiunile geopolitice şi geoeconomice de care se conduc ruşii în sprijinirea separatismului din regiune.

Există prea mult loc pentru decepţie la Chişinău. Dacă doamna cancelar federal Angela Merkel le-ar fi cerut oficial măcar o dată partenerilor săi de la Moscova să înceteze finanţarea regimului banditesc de la Tiraspol şi să-şi onoreze obligaţiunile internaţionale de retragere a trupelor din ţara noastră, dacă acelaşi lucru l-ar fi auzit oficialii moldoveni din gura altor înalţi oficiali de la Berlin, am fi avut temei să credem că Germania nu are o agendă comună secretă cu Rusia împotriva Republicii Moldova. Aşa însă, e mai dificil să tratăm cu încredere sfaturile pe care, vădit interesat şi în complicitate cu Moscova, ni le dă Berlinul cu o insistenţă demnă de o cauză mai bună.

Cupă cu capac, capac cu cupă

Subiectul va suscita un viu interes în perioada următoare, de aceea vom reveni, cu siguranţă, asupra lui în ediţiile viitoare. Până atunci însă, să nu ratăm meciul de hochei de la Tiraspol, acolo unde cupa premierului Filat îşi va găsi capacul unui bandit de lux ca Smirnov.

Post-scriprum: La încheierea ediţiei am primit ştirea că Ghenadi Nemirovski, director al Patinoarului „Snejinka” de la Tiraspol, a anunţat anularea competiţiei de hochei a echipelor de juniori pentru Cupa prim-ministrului Republicii Moldova. „Problema e că patinoarul nu corespunde parametrilor pentru desfăşurarea unor asemenea meciuri. S-a discutat ceva… Dar deocamdată nu am încheiat nici un contract… Despre faptul că vor veni aici nu mai ştiu care reprezentanţi ai statului nu s-a discutat. Competiţia nu va avea loc, întrucât noi ne situăm în afara politicii. Dacă se implică politica în competiţie, refuzăm să desfăşurăm această acţiune. Aceasta înseamnă că respectiva competiţie internaţională nu va avea loc”, a declarat Nemirovski pentru televiziunea de la Tiraspol.


Sarea pământului…

Aprilie 8, 2011
Patriarhia Moscovei confirmă implicarea altor preoţi moldoveni în scandaluri sexuale

Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare de oameni.
Matei 5:13

Ispitele şi nenorocirile nu vin niciodată singure. Nici nu au reuşit să se liniştească apele în Biserică după scandalul preotului pederast Vasile Ciobanu de la mănăstirea Tabăra, caterisit de nevoie de către mitropolia Chişinăului a Patriarhiei Moscovei, căci, iată, alte două scandaluri sexuale cu preoţi au tulburat tihna plinătăţii bisericeşti. Cele două nume de preoţi aduse în atenţia opiniei publice au fost Veniamin Onu (37 de ani) şi Vitalie Musteaţă (33 de ani). Ambii apropiaţi mitropolitului Vladimir Cantarean şi delegaţi în Occident cu misiunea de a nu permite integrarea emigranţilor din Republica Moldova în sânul comunităţilor ortodoxe române din ţările de primire. Aşadar, aceşti doi preoţi, alături de alţii, trebuiau să organizeze parohii de limbă română sub omoforul Patriarhiei Moscovei, care se consideră şi în diasporă, în competiţie şi rivalitate cu Patriarhia Română. Şi aceasta în situaţia în care în nici una din cele 21 de localităţi din Federaţia Rusă în care etnicii români (moldoveni, volohi) constituie majoritatea locuitorilor Patriarhia Moscovei nu are grijă să le asigure asistenţa religioasă în limba maternă şi prezenţa unor preoţi consângeni.

Începând cu anul 2003, în Italia au fost organizate mai multe comunităţi ortodoxe „moldoveneşti”. Preoţii selectaţi la Chişinău de Departamentul pentru Relaţii Externe Bisericeşti al Patriarhiei Moscovei pentru aceste comunităţi sunt: protoiereul Anatolie Zmeu (capela din interiorul Ambasadei Federaţiei Ruse la Roma), protoiereul Veniamin Onu (Vicenza şi Fidenza), protoiereul Ion Grebănosu (Trento şi Rovereto), protoiereul Octavian Cocu (Marostica), protoiereul Trifan Bulat (Bergamo), iereul Serghei Popescu (Imola), preotul Vasile Şestovschi (Padova), preotul Nicolae Draguţan (Gubio), preotul Gheorghe Moraru (Asti), preotul Grigore Catan (Piacenza), preotul Serghei Cornea (viceparoh Vicenza şi Fidenza), preotul Oleg Pîrţu (Novelara), egumenul Vladimir Porubin (Brescia).

Presa italiană, citată de presa de la Chişinău, a relatat despre implicarea celor doi preoţi moldoveni, Veniamin Onu şi Vitalie Musteaţă, într-un scandal sexual cu prostituate. Doar în cazul celui dintâi Patriarhia Moscovei a reacţionat la câteva săptămâni distanţă. La ultima sa şedinţă, Sinodul Patriarhiei Moscovei a decis retragerea protoiereului Veniamin Onu din Italia şi trimiterea acestuia în subordinea mitropolitului Vladimir Cantarean de la Chişinău. Nici Patriarhul Kiril, nici Sinodul său, nici mitropolitul Vladimir şi nici sinodul său nu au arătat absolut nici un fel de motive şi nu au prezentat absolut nici un fel de explicaţii în legătură cu această subită şi stranie retragere a protoiereului Veniamin Onu.

Pentru a exclude orice posibilitate de părtinire în expunere şi pentru a ne scuti de nevoia de a vă servi detaliile cazului, să vedem cum l-a prezentat un post de televiziune din Chişinău (Pro Tv), acum câteva zile: „Unul dintre preoţii moldoveni implicaţi în scandalul sexual din Italia a fost alungat din biserica unde fusese paroh. Veniamin Onu, despre care presa italiană a scris că ar fi apelat la nişte prostituate, împreună cu un alt preot moldovean, nu va mai avea voie să ţină slujbe în această ţară. Decizia a fost luată de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, în subordinea căruia se află bisericile din diaspora moldovenească. Anterior însă, preotul spunea că el nu este vinovat. Veniamin Onu a ţinut slujbe în Italia timp de 8 ani, fiind paroh al bisericii Sfânta Treime din Vicenza. În privinţa celuilalt preot, Vitalie Musteaţă, despre care presa italiană a scris că este cercetat pentru racolarea şi ameninţarea unei prostituate, nu a fost luată vreo decizie. Ziariştii italieni au scris la începutul acestei luni că cei doi preoţi moldoveni au apelat la prostituate, iar pe una dintre ele au forţat-o să întreţină relaţii sexuale fără plată, ameninţând-o cu un cuţit.”

Să vedem, pe scurt, fabula, aşa cum este expusă de presa italiană. Faptele au fost relatate cu lux de amănunte de jurnalistul Diego Neri de la „Il Giornale di Vicenza”, citându-l pe comisarul oraşului Vicenza. În articolul său, intitulat sugestiv „Jefuirea unei prostituate după ce a prestat servicii sexuale. Unul dintre jefuitori este preot ortodox din Moldova”, jurnalistul italian arată că preotul Vasile Musteaţă este acuzat de jaf, tentativă de viol şi ameninţare cu moartea a unei prostituate originare din România. Întâmplarea, în care apare şi numele preotului Veniamin Onu, s-a produs în săptămâna dinaintea Postului Mare. Un alt nume care figurează în acest scandal este cel al lui Vasile Bulat, de 29 de ani, se pare o rudă a altui preot trimis în misiune în Italia de Patriarhia Moscovei, protoiereul Trifan Bulat de la Bergamo. Preotul Vitalie Mustaţă şi prietenul său Vasile Bulat au tocmit pentru o jumătate de oră, contra promisiunii sumei de 50 de euro, o prostituată româncă în etate de 20 de ani şi au plecat tustrei, împrumutând pentru partida de sex automobilul marca BMW al protoiereului Veniamin Onu. „Il Giornale di Vicenza” scrie că protoiereul Onu ar fi plecat, la rândul său, cu o altă prostituată. După consumarea partidei de amor, preotul Vitalie Mustaţă şi colegul său, fără a-şi ţine promisiunea de plată, au forţat-o pe prostituată să continue desfătările, aceasta însă a reuşit să evadeze din automobilul protoiereului Veniamin Onu, care servise drept culcuş de neastâmpăr. Cei trei prieteni de plăceri şi de osteneli bărbăteşti (Vitalie Musteaţă, Veniamin Onu şi Vasile Bulat) nu s-au mulţumit cu atâta şi s-au avântat în goană după prostituata care tocmai le scăpase. Au prins-o, i-au luat toţi banii şi au ameninţat-o cu un cuţit. Scăpând din nou din mâinile „binecuvântătoare” ale celor doi preoţi moldoveni (vladimirişti) şi ale complicelui lor, prostituata a reuşit să apeleze poliţia, care i-a reţinut şi încarcerat pe cei trei făptaşi cu testosteronul ridicat. Banii de care fusese jefuită prostituata au fost găsiţi asupra preasfinţitelor şi preasmeritelor feţe bisericeşti de care se serveşte Patriarhia Moscovei pentru a ţine în mână diaspora basarabeană din Occident.

Protoiereul Veniamin Onu a declarat că îl va ataca în instanţă pe jurnalistul Diego Neri şi pe comisarul oraşului Vicenza, care a făcut declaraţii de presă. A trecut aproape o lună de la consumarea evenimentelor, dar nici o cerere nu a fost depusă în justiţie. Pentru a muşamaliza scandalul, unul fără precedent în ultimii 20 de ani în Italia, Patriarhia Moscovei l-a retras din funcţie, pe tăcute, pe protoiereul Veniamin Onu, vârful de lance al Bisericii Ruse în mijlocul diasporei noastre din Italia. Acum protoiereul implicat în acest scandal cu prostituate se va afla departe de braţul justiţiei italiene. Pentru a evita cercetarea cazului în judecata bisericească, Patriarhia Moscovei nu l-a reţinut nici o zi pe acest preot în cuprinsul Federaţiei Ruse şi l-a trimis acolo de unde l-a luat cu 8 ani în urmă, în ograda mitropolitului Vladimir Cantarean. La rândul său, mitropolitul Vladimir se spală pe mâini şi spune, prin secretarul său eparhial Vadim Cheibaş, că „instituţia nu poartă nici o răspundere pentru faptele lor, întrucât preoţii din diaspora nu se află în subordonarea directă a mitropoliei”. Despre preotul Vitalie Musteaţă, purtătorul aceluiaşi nume de familie cu unul dintre preasfinţiţii sinodali, Patriarhia Moscovei se face că nu a auzit. El are generoasa binecuvântare patriarhală rusă de a sluji în continuare printre moldovănaşii noştri mânaţi în Italia de sărăcia şi nevoile de acasă. Nu este pentru prima oară când ne convingem cu toţii că pederastia, ca şi curvia, sunt acoperite chiar de către mitropolie şi de mama ei, Patriarhia Rusă.

Urâte zile au ajuns compatrioţii noştri aflaţi la munci în Italia. Răul însă nu se termină aici. Situaţia morală în care a ajuns clerul de limbă română recomandat de mitropolitul Vladimir şi delegat de patriarhul Moscovei pentru slujire în această ţară reflectă situaţia clerului rămas acasă. Dacă mitropolitul Vladimir şi sinodalii săi nu le-ar închide gura preoţilor şi creştinilor vrednici, multe cazuri ar fi trimise în judecata bisericească, pentru cuvenita cântărire şi îndreptare. Dar aşa…

Şi când stai, domnule, şi te gândeşti că unul ca ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al României la Chişinău, Excelenţa Sa Marius Lazurca, îşi face mărturisirea sub omoforul acestei Patriarhii, ferindu-se de Mitropolia Basarabiei… Asta e sarea şi acesta e pământul pe care şi le-a ales de bună voie. Fiecare cu sarea şi pământul lui… Numai Cerul e unul singur, curat şi de neîmpărţit.

Emil CONSTANTINIU


Lupu are dreptate!

Aprilie 8, 2011
Da, Marian Lupu are totuşi dreptate. Că are multă, că are puţină, vom vedea mai jos. El are dreptate atunci când vorbeşte despre proiectul legii cu privire la prevenirea şi combaterea discriminării, retras săptămâna trecută din Parlament. Am remarcat atitudinea clară şi tranşantă a preşedintelui Parlamentului pentru două motive. Unu: vine din zona puterii. Doi: este chiar a şefului Legislativului şi a şefului interimar al statului, deci a celei mai înalte figuri în ierarhia politică din stat.Prezent, în seara zilei de 31 martie, la o emisiune în direct la Publika TV, Marian Lupu a rupt chingile ipocriziei, zise corectitudine politică, în care zace cea mai mare parte a guvernării. A fost plăcut să vedem cum dumnealui a făcut dovada seriozităţii şi a responsabilităţii care, în mod obişnuit, ar trebui să caracterizeze întreaga clasă guvernantă. Acest fapt l-a pus pe Marian Lupu în contrast vizibil cu membrii Cabinetului de miniştri şi, mai cu seamă, cu premierul Filat, care a excelat în lobbysm prohomosexualitate, precum a excelat şi în ipocrizie politică pe marginea subiectului.

O remarcă de nuanţă se impune totuşi. Punctele de vedere exprimate de Marian Lupu necesită unele comentarii, în măsura în care se contrazic pe alocuri sau se rezumă la aprecieri de suprafaţă. Bunăoară, atunci când, pe de o parte, şeful interimar al statului subscrie opiniei ministrului Justiţiei, Alexandru Tănase, cum că respectivul proiect de lege nu ar comporta nici un fel de riscuri, fiind doar insuficient explicat publicului ignorant, iar, pe de altă parte, susţine, pe bună dreptate, că odată deschisă Cutia Pandorei, balaurii stârniţi ai propagandei sodomiste nu vor mai putea fi struniţi sau înfundaţi de unde au ieşit. Să nu vă obosim însă prea mult şi să vă lăsăm să desprindeţi singuri poziţia formulată cât se poate de clar şi de sincer de interimarul Lupu. Precizăm că sublinierile din text ne aparţin. Iată un prim fragment din transcriptul emisiunii:

„Mihaela Gherasim: Domnule preşedinte, aţi insistat să vorbim despre legea antidiscriminare. De ce ţineţi atât de mult la această discuţie?

Marian Lupu: Fiindcă am privit emisiunea Fabrika de ieri.

Igor Boţan: – Ne-aţi înjurat sau, dimpotrivă, ne-aţi susţinut?

Marian Lupu: Eu nu obişnuiesc să vin cu injurii, obişnuiesc să gândesc, să analizez. Şi m-am gândit că este cazul să punem nişte accente, ca să înţeleagă oamenii care ne privesc. Să înţeleagă care este poziţia Parlamentului, a marii majorităţi a deputaţilor. Bine, Opoziţia a zis că nici în ruptul capului nu votează.

Mihaela Gherasim: Vorbiţi în numele fracţiunii PD şi în nume propriu. De ce s-a iscat atâtea discuţii din cauza acestei legi? Fiindcă ieri, cum aţi spus, că este o manifestare de …?

Victor Gurău: Ipocrizie.

Marian Lupu: Aşa. Ipocrizie. Ceea ce mie nu-mi pare a fi ipocrizie, ci o mare greşeală, o greşeală a noastră, a Alianţei, dragii mei, că asemenea legi sensibile se pregătesc. Se pregăteşte terenul, se explică sensul legii. Da, eu sunt de acord cu domnul ministru al Justiţiei care spune că acest proiect de lege nici nu include pericolele homosexuale la adresa familiei sau alte chestii. Da, înainte ca să lansezi legea în Parlament, vino în faţa oamenilor. Şi asta, dacă vreţi, nu e sarcina ministrului Justiţiei. Este sarcina întregii maşini guvernamentale: mese rotunde, dialog cu societatea civilă, cu Biserica, cu toţi cei vizaţi. Să se explice care este sensul legii, care este conţinutul legii, fiindcă a produce ceva bun este una, însă mai trebuie să ştii marketing, să ştii cum prezinţi acest produs la înţelegerea corectă a oamenilor”.

După această abordare cumva de principiu şi, în mare parte, discutabilă, şeful interimar al statului s-a apropiat de miezul problemei şi a pus degetul pe rană. El s-a referit la conceptul juridic de „minoritate”, la ipocrizia clasei noastre politice şi la trista experienţă a unor state occidentale care, spre deosebire de alte ţări membre ale UE, au riscat să admită propaganda homosexuală în şcoli şi în societate. Singura iluzie cuprinsă în această parte a discuţiei ţine de acceptarea sintagmei „orientare sexuală”. Asta şi pentru faptul că până acum nu am avut, la nivelul clasei politice, o dezbatere serioasă şi competentă asupra acestei noţiuni otrăvite. Să urmărim, în continuare, firul discuţiei:

„Marian Lupu: Haideţi să vorbim despre minorităţi, inclusiv, minorităţi sexuale. Eu am spus şi anul trecut: ceea ce face fiecare în propriul dormitor este treaba lui, e partea intimă, partea personală. Toţi oamenii, inclusiv homosexualii, trebuie să aibă dreptul garantat la educaţie, la medicină, la muncă, la protecţie socială, la pensie, de rând cu celelalte categorii: femei, copii, invalizi, minorităţi etnice, lingvistice, religioase. Până aici este totul OK. Acum, unde avem probleme sensibile pe care nu putem să le evităm? Dreptul la căsătorie, dreptul la înfierea copiilor şi la acţiuni publice.

Mihaela Gherasim: Drepturi pe care această lege nu le prevede.

Marian Lupu: Aşa spun autorii. Am citit şi eu legea şi aşa este, însă …

Igor Boţan: Şi Constituţia nu permite nici căsătoria şi nici …

Marian Lupu: Acum ascultaţi-mă, dragii mei, iată unde ar fi, din punctul meu de vedere, ipocrizia. Ipocrizia este, dacă nu ne ascundem după deget. Haideţi să ne uităm ce se întâmplă în statele care au aderat recent la Uniunea Europeană. Noi trebuie să spunem adevărul că această lege, dacă noi gândim că în cadrul drepturilor pe care doresc să le aibă homosexualii, această lege ar fi primul şi ultimul pas, iată asta este greşit.Fiindcă, după asta, vor urma alte şi alte solicitări ca să se aducă cadrul legislativ al ţării noastre în concordanţă cu ceea ce este în mai multe ţări din Occident. Repet încă o dată: le dai degetul şi ei îţi înghit mâna. Aşa va fi şi să nu spunem asta este ipocrizie.

Mihaela Gherasim: Deci, dumneavoastră credeţi că sintagma orientare sexuală trebuie exclusă din lege?

Marian Lupu: Nu trebuie exclusă. Ei trebuie să rămână cu drepturile care sunt fixate în acest proiect de lege la muncă, sănătate, educaţie, pensie, protecţie socială. Noi am discutat la Alianţă lucrul acesta şi a apărut o idee: ca să nu fie interpretări, să nu fie speculaţii, aşa cum este textul acestei legi, însă să fie adăugat că prevederile acestei legi nu se referă la familii, posibilitatea căsătoriei şi la înfiere”.

Discuţia, urmărită cu viu interes, iar mai apoi şi comentată aprins de o bună pare a publicului telespectator, a continuat într-o cheie neaşteptată, întrucât interimarul Lupu a folosit o metodă mai rar practicată: recursul la sinceritate. Şi nu doar atât, el a făcut trimitere la propria persoană şi i-a provocat pe interlocutorii săi să procedeze la fel. Ne-am fi aşteptat la orice, numai nu la faptul ca Lupu să declare public că este normal sub aspectul instinctului reproductiv şi să-şi întrebe interlocutorul dacă este întreg la fire. Dincolo de partea de truc sau de procedeu, trebuie să recunoaştem că dacă membrii Guvernului şi cei ai Parlamentului ar urma exemplul lui Lupu, o lege de legalizare a propagandei homosexuale în şcoli şi de culpabilizare a majorităţii heterosexuale nu ar mai fi posibilă în Republica Moldova, indiferent de lobby-ul şi presiunile pe care le fac cercurile homosexuale de la Bruxelles, nici pe departe majoritare în statele UE. Dacă suntem siliţi să acceptăm „orientarea sexuală” printre criteriile nediscriminării, atunci, în mod evident, ca orice element identitar, aceasta ar trebui declarată şi asumată fără jenă. Exact cum îţi asumi culoarea pielii sau a ochilor, apartenenţa etnică, vârsta, starea de sănătate, limba maternă, apartenenţa confesională etc., etc. Haideţi să vedem însă cum a continuat discuţia…

„Marian Lupu:Eu vreau ca în Republica Moldova oamenii să ştie cine-i socru mare şi cine-i socru mic. Trebuie să vă spun: această modă cu referinţă la Occident, nu este tocmai exactă. Eu vorbeam cu nişte colegi din America şi ei îmi spuneau că în marea majoritate din state SUA nu se admit, conform legii, căsătoriile homosexuale. Mai am un subiect, un subiect sensibil: paradele homosexualilor. Se vorbeşte de discriminare. Domnule Boţan, dumneavoastră sunteţi homosexual sau heterosexual? Şi vă spun de ce vă întreb că…, nu … e doar o discuţie.

Igor Boţan: Da, întrebaţi-mă.

Marian Lupu: Ha-ha-ha! Eu de ce am întrebat? Pe un singur motiv. Iată spuneţi-mi. Eu sunt heterosexual

Mihaela Gherasim: Vă mulţumim că aţi recunoscut.

Marian Lupu: Staţi, staţi. Spuneţi-mi mie, ca heterosexuali, aţi avut cândva în cap să ieşiţi la o paradă ca să spuneţi că sunteţi heterosexuali? Asemenea parade nu au fost niciodată. Vor fi? Nu cred. Şi atunci întrebarea mea este: de ce oamenii de o altă orientare sexuală nu organizează parade, iar homosexualii doresc organizarea unor asemenea parade? Unde este discriminarea? Dacă ar fi fost parade a heterosexualilor în fiecare săptămână la Chişinău, cu placate, ca să demonstrăm că noi suntem heterosexuali”.

Întrebarea adresată de Marian Lupu lui Igor Boţan („Domnule Boţan, dumneavoastră sunteţi homosexual sau heterosexual?”) a fost atât de şocantă, încât a indus o stare de perplexitate soră cu jena. Interlocutorul a rămas fără grai tocmai pentru faptul că este normal ca aspectele vieţii intime să nu fie etalate în public. Cu atât mai mult ele nu pot fi prezentate cu ostentaţie, ca justificare pentru vreo pretinsă discriminare.

Chiar dacă are dreptate în cea mai mare parte, lui Marian Lupu i-a scăpat din vedere faptul că societatea reacţionează negativ nu faţă de ideea de nediscriminare, ci faţă de un text concret al unui proiect de lege concret. Un proiect agramat (căci abundă de greşeli gramaticale grave), neeuroconform (pentru că depăşeşte cu mult cadrul Directivelor UE în materie), excesiv (pentru că nu se limitează la persoanele adulte, dar îi vizează, în mod special, pe copiii minori, inclusiv pe preşcolari), abuziv (pentru că instituie cenzura gândirii, stabilind subiecte tabu şi criminalizând heterosexualitatea, adică manifestarea instinctului reproductiv în limitele firii), imoral (întrucât anulează etica publică prin substituirea cu bunul plac al unei minorităţi deviate de la instinct).

Interimarul Marian Lupu a omis să spună – şi, probabil, fără premeditare – că, de când lumea şi pământul, libertatea este o valorare în sine şi că aceasta îşi pierde sensul dacă nu este trăită responsabil. Implicit, oricine are libertatea de a fi rob al plăcerii sau al păcatului împotriva firii. Numai că o asemenea libertate irosită pe altarul plăcerilor sterpe nu poate constitui un model instituit cu sila împotriva noastră, a celor care nu avem instinctele dezorientate.

Marian Lupu are dreptate, dar nu pe deplin. El ar fi avut dreptate sută la sută dacă ar fi enunţat o regulă de aur a democraţiei autentice, regulă care, aplicată la caz, ar fi trebuit să sune astfel: Drepturile homosexualilor se termină acolo unde încep drepturile noastre şi ale copiilor noştri. Altfel spus, drepturile oricărei minorităţi se termină acolo unde încep drepturile fireşti ale majorităţii.


Patriarhul întregii Rusii vine la Chişinău

Aprilie 6, 2011

Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, Kiril Gundiaev, va veni la Chişinău. Un comunicat al mitropoliei Chişinăului şi a „Întregii Moldove” din 4 aprilie ne anunţă că la şedinţa sinodalilor din dimineaţa aceleiaşi zile „s-au discutat aspecte organizatorice ale vizitei canonice în Republica Moldova a Sanctităţii Sale Kiril, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, preconizată pentru 8-12 octombrie 2011. Timp de două săptămâni urmează a fi definitivat programul vizitei”.

Vestea nu este una de mirare. Am scris în repetate rânduri în FLUX, încă anul trecut, că subiectul vizitei patriarhului rus în Republica Moldova fusese discutat între premierul Vladimir Filat şi mitropolitul Ilarion Alfeev, şef al Departamentului pentru Relaţii Externe Bisericeşti al Patriarhiei Moscovei, în luna martie 2010. Cu îngăduinţa dumneavoastră ne vom permite să reluăm câteva consideraţii formulate anul trecut şi, iată, rămase de actualitate şi azi. Referindu-ne la conceptul „Lumii Ruse”, arătam, în august 2010, următoarele: „FLUX a scris în numerele sale anterioare că premierul Vladimir Filat i-a adresat patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii, Kirill Gundiaev, invitaţia de a vizita Republica Moldova şi a purtat negocieri punctuale în acest subiect, la 20 martie 2010, cu mitropolitul Ilarion Alfeev, şef al Sectorului Relaţii Externe Bisericeşti de la Moscova, aflat în vizită oficială la Chişinău, ca trimis special al Patriarhului Kirill. Discuţiile de lucru purtate de premierul Filat cu mitropolitul Ilarion Alfeev şi cu mitropolitul Vladimir Cantarean în iarna şi primăvara anului curent (2010 – nota noastră) pe teme de interes comun denotă, dincolo de gesticulaţia publică, un anumit grad de complementaritate între partidul premierului şi proiectul politic Pasat-Cantarean, Partidul Umanist din Moldova. Această complementaritate se înscrie în logica unor scenarii geospirituale şi geopolitice mai largi, având ca miză întreaga regiune în care este situată Republica Moldova”.

Într-adevăr, această vizită de 5 zile a patriarhului Moscovei în cuprinsul statului nostru nu este deloc lipsită de valenţe geopolitice. Ea se înscrie, ca etapă de încheiere, într-un amplu turneu canonic al capului Bisericii Ruse în Ucraina, Bielorusia şi Republica Moldova şi are menirea marcării, prin prezenţă personală la faţa locului, a ceea ce Moscova numeşte „teritoriu canonic inalienabil” al Bisericii Ruse. Este evident că acest turneu este conceput să aibă între altele (şi, indiscutabil, va avea) conotaţii politice clare. Acestora li se va adăuga întregul potenţial simbolic de sfidare a autorităţii şi drepturilor spiritual-canonice ale Patriarhiei Române în cuprinsul întregii Moldove, de la răsărit de Carpaţi până dincolo de Nistru.

Turneul de 5 zile al patriarhului Rusiei în „în spaţiul istoric şi etnic al devenirii” noastre naţionale (Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova) va fi una care va depăşi ca amploare, fast şi efect propagandistic pe termen mediu şi lung, bunăoară, scurta escală de 5 ore a vicepreşedintelui american Joe Biden la Chişinău. Cine neglijează influenţa (geo)politică reală în Republica Moldova a Bisericii Ruse, ancorate adânc într-o agendă secular-politică, nu a înţeles nimic din jocul de putere de pe tabla de şah a regiunii noastre.

Vizita patriarhului rus la Chişinău şi, probabil, la Tiraspol, Bălţi şi Comrat, preconizată pentru luna octombrie, a fost coordonată la cel mai înalt nivel. Şi nu ne referim aici doar la Guvern şi la premierul Vladimir Filat, care a fost şi rămâne credincios al Patriarhiei Moscovei. Îl avem în vedere şi pe preşedintele Parlamentului, Marian Lupu, acum în postură şi de şef interimar al statului. După cum bine se cunoaşte, Marian Lupu, căutând sprijin politic la Moscova pentru alegerea sa în funcţia supremă din stat, a poposit acum două luni, împreună cu soţia, în faţa tronului patriarhal de la Moscova, unde, în încercarea de intrare în graţii, i-a adus, preaplecat, omagii capului Bisericii Ruse.

Dintre cele 4 partide parlamentare nu este nici unul care să nu-şi dorească vizita patriarhului rus la Chişinău. Preşedintele PLDM, Vladimir Filat, a formulat invitaţia anul trecut, preşedintele PD, Marian Lupu, a reînnoit invitaţia anul acesta, preşedintele PCRM, Vladimir Voronin, a fost singurul şef de stat şi de guvern din toată fosta URSS care a participat la întronarea patriarhului Kiril, iar preşedintele PL, Mihai Ghimpu, este cel care, împreună cu Dorin Chirtoacă, s-au arătat a fi credincioşi ai Patriarhiei Moscovei. Termenii în care s-a avut Mihai Ghimpu cu patriarhul Kiril al Moscovei sunt relevaţi de corespondenţa dintre cei doi. Anul trecut patriarhul rus îi scria lui Mihai Ghimpu, de 27 august, următoarele: „Este îmbucurător faptul că statul moldovenesc, fiind legat istoric şi cultural cu multe alte ţări, urmăreşte să păstreze unitatea poporului său, care este imposibilă fără unitatea Bisericii Ortodoxe. Astăzi este deosebit de important de a dezvolta relaţii bune cu Bielorusia, Ucraina şi Rusia, care, împreună cu Republica Moldova formează lumea ortodoxă a civilizaţiei creştine”. Fostul şef interimar nu a avut decât cuvinte de mulţumire pentru aceste aprecieri ale patriarhului Kiril.

Nu este greu să presupunem de pe acum că preşedinţii partidelor parlamentare (de la Lupu la Filat şi Voronin) şi mulţi dintre preşedinţii celor extraparlamentare (de la Pasat la Klimenko) se vor înghesui, de-a valma cu Igor Smirnov şi compania lui de la Tiraspol (un vechi prieten al patriarhului Kiril), să i se închine prelatului rus, să-i sărute mâna şi să se fotografieze cu el. Şi personaje ca Urechean sau Lucinschi sau alţi „ortodocşi ruşi de cetăţenie moldo-română” s-ar putea să apară în context. Ca şi în timpul vizitelor din Ucraina şi Bielorusia, ambasadorul Federaţiei Ruse va fi nelipsit din program. Cu ironia binevoitoare de rigoare se cuvine să ne întrebăm dacă şi unui alt fidel al Patriarhiei Moscovei de la Chişinău, ambasadorul României, Marius Lazurca, i se va rezerva acelaşi rol în program ca şi ambasadorului Federaţiei Ruse.

De precizat că nici unul dintre cei trei preşedinţi ai partidelor constitutive ale Alianţei declarate „pentru Integrare Europeană”, aflaţi în ultimii doi ani în funcţii-cheie în stat, nu i-au adresat o invitaţie similară, nici anul trecut, nici anul acesta, patriarhului Daniel de la Bucureşti. Dezechilibrul şi diferenţa de tratament este pe faţă.

Atitudinile în problema bisericească şi a diferendului canonic româno-rus din Republica Moldova, ca şi preferinţele canonice afişate sau nemărturisite public rămân în continuare o adevărată hârtie de turnesol pentru orientările geospirituale şi geostrategice ale clasei conducătoare de la noi.


Lui Igor Nikolaevici Smirnov i s-a făcut iarăşi dor de Vladimir Vasilievici Filat

Aprilie 5, 2011

Cetăţeanul rus Igor Nikolaevici Smirnov îl invită pe… Vladimir Vasilievici Filat într-o „vizită oficială” în teritoriile ocupate din răsăritul Republicii Moldova. La 5 aprilie aşa-zisul „minister al afacerilor externe al republicii moldoveneşti nistrene” a difuzat un comunicat de presă în care se spune: „În cadrul consultărilor de la Viena dintre participanţii la „Consiliul permanent pentru chestiuni politice din cadrul procesului de negocieri privind reglementarea transnistreană” Ministrul Afacerilor Externe al Republicii Moldoveneşti Nistrene V. V. Iastrebciak i-a transmis Vicepremierului Republicii Moldova E. T. Carpov o scrisoare oficială a şefului puterii executive, conducătorul Cabinetului de Miniştri al Republicii Moldoveneşti Nistrene I. N. Smirnov, scrisoare adresată Primului ministru al Republicii Moldova V. V. Filat. În scrisoare este exprimată poziţia părţii transnistrene pe marginea unui şir de chestiuni de maximă actualitate în contextul procesului de normalizare a relaţiilor dintre Republica Moldova şi Republica Moldovenească Nistreană. Totodată, Conducătorul Cabinetului de Miniştri al Republicii Moldoveneşti Nistrene l-a invitat pe Primul ministru al Republicii Moldova să întreprindă o vizită oficială în Republica Moldovenească Nistreană şi a avansat propuneri privind parametrii concreţi de timp şi de loc ai unei posibile întâlniri.”

Contactele dintre Vladimir Filat şi Igor Smirnov au devenit regulate. La 24 august 2010 cei doi, plus şeful MGB (aşa-zisul „minister al securităţii statului”) al separatiştilor, Vadim Şevţov Antiufeev, s-au întâlnit la Tiraspol, sub pretextul unui meci de fotbal. Filat a declarat cu acea ocazie: „Pentru mine este important că am reuşit să ajung acolo fără probleme. Mai mult decât atât, am fost întâmpinat acolo şi mi s-a asigurat toate condiţiile necesare. Probabil asta se datorează muncii în acest sens pe care o depunem”.  Arătându-şi mulţumirea de relaţia sa „constructivă” cu Vladimir Vasilievici Filat, Smirnov a ţinut să sublinieze că se află în contact direct sau intermediat cu acesta ori de câte ori are nevoie şi a declarat pentru presă: „Am început să dialogăm constructiv cu Vladimir Filat, primul ministru al Republicii Moldova. Când trebuie, ne contactăm şi discutăm pe diferite subiecte”.  Căpetenia separatistă chiar a insistat să se reţină că „singurul lucru pozitiv poate fi considerat dialogul între mine şi prim-ministrul Vladimir Filat”.

Invitaţia din 5 aprilie este un element mic şi de etapă dintr-un amplu scenariu ruso-german de federalizare a Republicii Moldova şi de punere efectivă a ei sub protectoratul comun al Moscovei şi al Berlinului. Atât Filat, cât şi Smirnov au consimţit de la bun început la un asemenea scenariu, după cum li s-a sugerat insistent de către capitalele celor mai mari federaţii de pe continent: Federaţia Rusă şi RFG.

Pe de altă parte, mai mulţi analişti şi comentatori politici din Republica Moldova şi de peste hotare au opinat că relaţiile regulate şi „constructive” dintre Smirnov şi Vladimir Vasilievici Filat trebuie puse în directă legătură cu interesele economice şi de contrabandă ale grupărilor care controlează atât malul drept, cât şi pe cel stâng al Nistrului.

În toamna anului 2010 Agenţia rusă de ştiri REGNUM nota că „Guvernul Moldovei a aprobat în şedinţa sa din 8 septembrie un şir de modificări care vor permite optimizarea mecanismelor şi căilor de export al mărfurilor de către agenţii economici din Transnistria. După cum a explicat în şedinţa de guvern primul ministru Vladimir Filat, este vorba despre faptul că agenţii economici din Transnistria vor primi dreptul de a-şi exporta producţia nemijlocit prin „sectorul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene”, fără a o transporta pe căi ocolite prin teritoriul Moldovei, ca până în prezent. La 9 septembrie a avut loc o convorbire telefonică între preşedintele Republicii Moldoveneşti Nistrene, Igor Smirnov, şi primul ministru al Moldovei, Vladimir Filat, convorbire în cadrul căreia partea moldovenească a informat despre paşii întreprinşi pentru îndeplinirea înţelegerilor la care s-a ajuns în cadrul recentei întâlniri de lucru dintre preşedintele RMN şi primul ministru al RM”.

O linie telefonică directă la dispoziţia lui Smirnov şi Filat funcţionează între Chişinău şi Tiraspol. În cadrul emisiunii Fabrika de la postul de televiziune Publika din 5 aprilie, Vladimir Filat a ţinut să sublinieze în legătură cu disponibilitatea lui de a merge în Transnistria: „Prioritatea numărul unu este să aveam această înţelegere comună (cu Smirnov – nota noastră) să reluăm negocierile FORMALE în formatul 5 plus 2 pentru identificarea soluţiei de reglementare a acestui conflict”. Filat a confirmat, de asemenea, că din vara anului trecut nu s-a mai întâlnit între patru ochi cu Smirnov, dar că a avut „o discuţie telefonică în ajun de An Nou” în legătură cu înţelegerile celor doi de reluare a tranzitului de mărfuri pe segmentul transnistrean al Căilor Ferate ale Moldovei, fără participarea Chişinăului. Potrivit surselor noastre, invitaţia adresată lui Vladimir Vasilievici Filat de către Igor Nikolaevici Smirnov de a efectua o „vizită oficială” la Tiraspol va fi onorată cu deosebită plăcere. Filat i-a făcut deja lui Smirnov această promisiune telefonic, dincolo de cele declarate public.


AIE 3: PCRM + PLDM, Filat preşedinte, Dodon premier?

Aprilie 5, 2011

Vladimir Voronin ridică vălul de pe negocierile sale cu Filat. Preşedintele PCRM sparge tăcerea şi face primele dezvăluiri privind negocierile Partidului Comuniştilor cu Partidul Liberal Democrat din Moldova, negocieri care s-au desfăşurat în lunile ianuarie şi februarie anul curent, cu uşile închise, departe de ochii opiniei publice. Înţelegerea la care au ajuns Vladimir Voronin şi Vladimir Filat vizează constituirea unei coaliţii verde-roşu de guvernământ, un fel de AIE 3.

Potrivit înţelegerilor dintre PLDM şi PCRM, Vladimir Filat urma să primească sprijinul deputaţilor PCRM pentru funcţia de preşedinte al Republicii, iar Igor Donon urma să fie sprijinit de PLDM pentru funcţia de prim-ministru al unui Cabinet AIE 3 învestit cu votul deputaţilor PLDM şi PCRM. 

Prezent, luni, 4 aprilie, la emisiunea Fabrika de la televiziunea Publika, Vladimir Voronin a declarat: „Noi nu am avut rezerve faţă de Igor Dodon, dar faţă de perspectivele care se deschid. Actuala guvernare nu este pe mult timp. Ei departe nu vor ajunge cu această politică antinaţională. La noi Dodon a fost ţinut pentru o funcţie mai înaltă: îl ţineam pentru funcţia de prim-ministru. Eu i-am spus-o deschis. Iată care a fost situaţia de intrigă, de ce nu s-a hotărât din timp asupra candidaturii sale”.

Analistul politic Igor Boţan, prezent în aceeaşi emisiune, l-a rugat pe Vladimir Voronin să precizeze dacă a avut cumva în vedere formula: Filat preşedinte şi Dodon premier. Preşedintele PCRM a răspuns fără ezitare: „Dacă e să vorbim despre ziua de astăzi – da, dar dacă ajungem la alegeri anticipate poate fi un alt scenariu”.

De precizat că PCRM dispune în Parlament de 42 de mandate, iar PLDM – de 32, ceea ce poate asigura un total 74 de voturi sau mai mult decât majoritatea guvernamentală (52), prezidenţială (61) şi constituţională (66). Acest calcul a fost pus la bază în cadrul negocierilor din ianuarie-februarie 2011 dintre Voronin şi Filat care au convenit asupra formulei: Filat preşedinte şi Dodon prim-ministru.

FLUX a scris şi anul trecut despre consultările şi negocierile purtate de Vladimir Filat cu reprezentanţii PCRM. Astfel, în articolul „Ghimpu l-a învinuit pe Filat de negocieri secrete cu Voronin şi Tkaciuk. Filat s-a schimbat la faţă…” din 28 mai 2010 a fost adus în atenţia opiniei publice faptul că „în dimineaţa zilei de 19 mai, în unul din birourile reşedinţei de stat din strada Nicolae Iorga, din centrul Chişinăului” o întreagă „gamă de cuvinte tari” au fost „rostite de tribunul principal al liberalilor autohtoni, Mihai Ghimpu, în adresa celui mai important om al liberal-democraţilor, Vlad Filat”. „Aşadar, Mihai Ghimpu i-a aruncat mănuşa lui Vlad Filat, învinuindu-l de negocieri purtate în taină cu Vladimir Voronin şi Mark Tkaciuk. „Am un şir de dovezi în acest caz. Le voi face publice atunci când va veni timpul”, a strigat înfuriat Ghimpu. Aceste cuvinte au fost purtate de ecou prin întreaga reşedinţă de stat din inima Chişinăului. Din biroul fără uşi. Şi încă ceva: „Tu ai trădat Alianţa! Ai devenit un dictator!” Şi aceste cuvinte tot lui Ghimpu îi aparţin şi tot în adresa lui Filat au fost rostite”, se mai menţiona în respectivul material.

Într-un alt articol („Frunză verde de harbuz. Orizonturi în roşu pentru Moldova?” din 18 februarie 2011) arătam în paginile FLUX: „Şăgacii din presă sau internauţii cu haz spuneau că partidul premierului Filat este verde de din afară şi roşu pe dinăuntru, exact ca fructul respectivei târâtoare. Comparaţia cu harbuzul venea atunci din faptul că 10 din 13 (da, da, 10 din 13!) administraţii raionale alese pe listele Partidului Comuniştilor au trecut subit, cu arme şi bagaje, în ograda PLDM. Sute şi sute de funcţionari publici locali au schimbat într-o singură zi carnetul roşu de membru al PCRM pe carnetul verde de membru al PLDM.” Tot acolo am scos în evidenţă şi o reacţie internaţională în legătură cu subiectul unei posibile AIE 3: „Totuşi, ce mică este lumea! Confirmarea faptului că Filat se laudă deja cu planurile lui în verde şi roşu vine şi din afară. Ne-o dă europarlamentarul britanic Graham Watson în publicaţia „Peoples Republic of South Devon” din 12 februarie. Graham Watson este deputat în Parlamentul UE din 1994, fiind ales în circumscripţia Anglia de Sud-Vest şi Gibraltar. El a condus între 2001 şi 2009 Grupul Liberalilor şi Democraţilor din Parlamentul de la Bruxelles. Recent, acesta s-a întâlnit şi a discutat între patru ochi cu Filat. Ne interesează doar un pasaj din cele declarate de Graham Watson, şi anume: „miercuri m-am întâlnit cu prim-ministrul Republicii Moldova, Vlad Filat, pentru a discuta progresele înregistrate în ceea ce priveşte apropierea ţării sale de UE. El a reformat coaliţia sa democratică numită „Alianţa pentru Integrare Europeană”, nu dispune însă de suficiente voturi pentru a instala un preşedinte. Mă tem că el este tentat să-i aducă pe comunişti la guvernare, fapt care nu ar fi înţeles la Bruxelles”. Aşadar, deputatul Graham Watson, după ce a discutat îndelung cu Filat, a înţeles foarte clar că acesta este gata să voteze împreună cu partidul lui Voronin şi Tkaciuk pentru un candidat comun la funcţia de şef al statului. Graham Watson a mai înţeles că Filat este optimist în această privinţă şi că pretextul pe care va marşa este dorinţa de a evita alegerile anticipate”.

De precizat, de asemenea, că la 25 februarie 2011 grupurile parlamentare ale PCRM şi PLDM au votat solidar pentru remiterea în comisia sesizată în fond a proiectului de lege privind activitatea farmaceutică şi medicamentele. Reprezentanţii celorlalte două formaţiuni din AIE 2 nu au întârziat să reacţioneze. Deputatul PL s-a arătat nedumerit şi a declarat cu acea ocazie: „Noi suntem în coaliţie şi nu înţeleg de ce faceţi asta”. Preşedintele PD, Marian Lupu, a fost mai tranşant, calificând votul solidar al deputaţilor PLDM şi PCRM drept „devieri puternice de la normele fixate în acordul de constituire a AIE şi o tatonare din partea PCRM pentru distrugerea alianţei”.

Mai mulţi analişti sunt de părere că în cazul în care nu se va reuşi aplicarea Planului A, dezvăluit de Voronon, adică formarea unei alianţe PCRM-PLDM până la alegerile parlamentare viitoare, pe motivul neagreării ei de către factorii politici de la Bruxelles, cele două partide îşi vor coordona discret eforturile pentru blocarea alegerii lui Marian Lupu în funcţia de şef al statului şi pentru provocarea de alegeri parlamentare anticipate. Planul B ar prevedea aplicarea Acordului PLDM-PCRM privind guvernarea comună după eventualele alegeri anticipate, fapt confirmat de Vladimir Voronin când vorbeşte despre „un alt scenariu”.

Emil CONSTANTINIU, FLUX


Aranjamentele prietenilor noştri ruşi cu prietenii noştri germani

Aprilie 1, 2011

Despre diferendul moldo-rus din Transnistria pe axa Moscova–Berlin sau despre „compromisul” politic spre care suntem împinşi din două părţi

Conflictul transnistrean a revenit în atenţia experţilor ruşi şi germani, dar şi a factorilor de decizie de la Moscova şi Berlin. Ultimele declaraţii ale ministrului rus de Externe, Serghei Lavrov, au trezit reacţii diverse la Chişinău şi Tiraspol, dar şi la Kiev, Bucureşti şi Berlin. Să vedem două opinii particulare exprimate zilele acestea în Rusia şi Germania. Le-am ales pe acestea în funcţie de relevanţa lor pentru situaţia în care ne aflăm, nu pentru numele celor care le-au emis.

Unison ruso-german

„Moscova slăbeşte frontul transnistrean. Medvedev nu doreşte să se certe cu Occidentul”, acesta este titlul unui material apărut zilele acestea în prestigiosul ziar „Nezavisimaia gazeta” de la Moscova. Autoarea articolului, Svetlana Gamova, opinează că „acceptând transformarea misiunii de pacificare din Transnistria în una internaţională, Moscova îşi poate consolida încrederea în raporturile cu Uniunea Europeană. Şi, totodată, să-i dea Uniunii Europene o mână de ajutor la lichidarea ultimei aşchii a Războiului Rece, cum este numită la Bruxelles nerecunoscuta republică de pe Nistru”.

În acelaşi timp, Alexander Rahr, directorul Centrului Berthold Beitz de pe lângă Consiliul German pentru Politică Externă, a declarat pentru publicaţia moscovită că „este prematur să tragem concluzii, însă tendinţa poate fi observată de pe acum, în special pe exemplul Libiei – Medvedev nu vrea să se certe cu Occidentul. Dacă Moscova are un plan căruia i-a dat glas Lavrov, înseamnă că înregistrăm un progres în realizarea înţelegerilor dintre Merkel şi Medvedev”. În continuare, expertul german a ţinut să arate că „Medvedev nu doreşte o confruntare critică cu Occidentul şi face un pas hotărâtor în direcţia acestuia – în Transnistria. Dacă este aşa, declaraţia lui Lavrov devine clară”.

Ce vrea şi ce poate oferi Moscova?

Aşadar, vedem din aceste două opinii, dar sesizăm şi din evoluţiile contextului, că punctele de vedere ale Moscovei şi Berlinului s-au apropiat în ultimii ani în atâtea probleme de politică externă, încât au ajuns uneori să se suprapună. Ceea ce spun experţii şi comentatorii deschis gândesc şi discută responsabilii ruşi şi germani. Moscova vrea liberalizarea regimului de vize pentru cetăţenii săi care călătoresc în UE, vrea un parteneriat strategic ruso-comunitar şi ruso-german de modernizare şi mai declară că vrea o nouă arhitectură de securitate pe continent.

Logica elementară ne spune că Moscova ar trebui să ofere ceva în schimb. Ce anume? Concentrarea pe gravele ei probleme interne în detrimentul insistării pe conceptul absurd, de esenţă imperială, al aşa-zisei „vecinătăţi apropiate”. De dragul adevărului trebuie să constatăm însă că Moscova nu s-a retras niciodată de bună voie din zonele în care şi-a exercitat controlul militar şi economic. Judecând după mai multele precedente istorice, nu putem şti cât este în noua conjunctură sinceritate, interes meschin, încercare de a trage pe sfoară, profitând de încrederea partenerilor externi etc., etc.

În această situaţie trebuie să adoptăm o atitudine moderată şi realistă, rezervată chiar, fără prea mare entuziasm, dar şi fără respingerea din pornire a ideii de compromis politic între Moscova şi Chişinău în problema diferendului care le opune de aproape două decenii în Moldova de dincolo de Nistru. Despre ce compromis ne vorbeşte domnul Lavrov, în calitate de purtător de cuvânt al regimului de la Tiraspol?

Pacte – nu, dar înţelegeri există…

Impresia generală este că Moscova nu şi-a abandonat vechea poziţie şi că doreşte acum, într-un context aparent schimbat, să-şi promoveze interesele prin complicitatea Uniunii Europene, mai exact a celui mai mare şi mai influent membru al ei – Germania. Multă lume s-a temut anul trecut, după întâlnirile de la Ekaterinburg dintre cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele rus Dmitri Medvedev, că referinţa din declaraţia lor comună la diferendul moldo-rus din partea de răsărit a Moldovei ar echivala cu existenţa unui adevărat Pact ruso-german încheiat dintr-un reflex care sugera analogii cu Pactul Ribbentrop-Molotov. Nu am subscris atunci acelor temeri şi nu suntem, în general, adepţii teoriilor conspiraţioniste, dar, constatăm acum, din declaraţiile publice ale domnului Serghei Lavrov, existenţa cel puţin a unor înţelegeri ruso-germane, de natură geopolitică, privind Republica Moldova şi viitorul ei.

Dincolo de recentele declaraţii oficiale ale părţii ruse şi dincolo de comentariile din presa apropiată puterii de la Moscova şi celei de la Berlin, un şir de elemente noi se ridică în faţa noastră asemenea unor drastice semne de întrebare.

Astfel, sursele noastre diplomatice de la Bruxelles şi de la Berlin comunică, întâmplător sau nu, că Moscova revine asupra planurilor sale mai vechi de preluare a controlului asupra Republicii Moldova prin federalizarea statului, în care Tiraspolul să aibă drept de veto în politica internă şi, mai ales, în cea externă şi de securitate a Chişinăului.

Semnale ruseşti de la Berlin

Este interesant să observăm că, în ultima vreme, oficiali din Ministerul german al Afacerilor Externe discută intens cu omologii lor din Ministerul rus de Externe pe marginea diferendului transnistrean. Chiar dacă nu-şi creează iluzii în legătură cu pretinsa turnură în poziţia MAE-ului rus privind aparenta distanţare de capul regimului separatist Igor Smirnov şi disponibilitatea afişată a Moscovei de a purcede la evacuarea definitivă a muniţiilor din estul Moldovei, Berlinul transmite şi el către Chişinău o serie de semnale neliniştitoare. Care sunt aceste semnale?

Unu. În dialogul cu reprezentanţii Chişinăului, oficialii germani nu ezită să insiste diplomatic asupra distanţării Republicii Moldova de Legea despre prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria) adoptate în 22 iulie 2005. Berlinul ne sugerează ca, cel puţin, să instituim un „moratoriu” asupra acestei legi. Potrivit reprezentanţilor diplomaţiei germane, legea din 2005, de altfel, votată unanim de membrii forului nostru legiuitor, ar suferi de un handicap congenital major. Vă rog să nu zâmbiţi, dar partea germană consideră că legea din 22 iulie 2005 nu e bună pentru că… (sic!) „nu a fost discutată cu transnistrenii”. Prietenii noştri de la Berlin, parcă făcând pe placul prietenilor noştri de la Moscova, ne dau de înţeles că o eventuală anulare a legii din 2005 sau măcar o eventuală distanţare de ea ar constitui o probă de bunăvoinţă atât faţă de Rusia, cât şi de Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană, demonstrând „seriozitatea” Chişinăului. Nu comentăm aici şi acum această poziţie germană, esprimată în mod repetat şi accentuat în discuţiile cu reprezentanţii Chişinăului, ci doar arătăm că ea ne este cunoscută în detalii. Subiectul este atât de serios, încât merită o dezbatere amplă la scara întregii societăţi.

Doi. Berlinul, în consens cu aspiraţiile Moscovei, readuce în discuţie ideea de federalizare a ţării noastre. Mai mulţi oficiali germani susţin că Republica Moldova ar reacţiona maladiv la orice amintire a conceputului de federalizare şi că acest fapt s-ar datora ignoranţei noastre, „necunoaşterii sau slabei cunoaşteri” a respectivului concept. Prietenii noştri germani pun semnul egalităţii între conceptul federal german, conceptul federal rus şi conceptul federal… Kozak pregătit ţării noastre, din afară, în 2003. Drept argument ne este servit faptul că federaţiile şi-ar fi demonstrat fiabilitatea în foarte multe state, mai cu seamă în Germania. Şi ni se spune că dacă Republica Moldova va insista asupra identificării unei alte soluţii a diferendului moldo-rus decât federalizarea, dacă nu vom renunţa la principiul constituţional al statului unitar şi indivizibil, atunci nu avem nici o şansă ca Rusia să-şi retragă trupele şi arsenalul din ţara noastră.

Trei. Fără a aştepta un răspuns din partea Chişinăului, prietenii noştri de la Berlin marşează pe ideea de federalizare, grăbindu-se să formuleze, pentru noi şi în locul nostru, imperativele majore de moment. Ni se arată că este necesar „în mod imperativ” ca Republica Moldova „să se descotorosească de federalismofobie”! (Doamne, ce mai termeni, ce mai noţiuni!) Şi iarăşi, fără a aştepta să ne „descotorosim” de respectiva „federalismofobie”, prietenii noştri de la Berlin îşi oferă generos şi insistent serviciile pentru identificarea variantelor de federaţie pe care ar trebui să o îmbrăţişăm cu recunoştinţă, topindu-ne de fericire.

Patru. Mai mult, Berlinul şi-a anunţat deja, pe canale diplomatice, foarte amabila disponibilitate de a primi vizite de informare (sau de formare?) şi documentare pentru „experţii în drept constituţional” de la Chişinău… şi Tiraspol, care, consideră prietenii noştri germani, ar trebui să constituie o „echipă comună” de lucru „pentru elaborarea proiectului unei noi Constituţii federale” a statului „reunit cu Transnistria”. Reunit, evident, sub auspiciile celor mai mari federaţii din Eurasia: Federaţia Rusă şi Federaţia Germană…

În concluzie, prietenii noştri germani, la unison cu prietenii noştri ruşi, vor să punem cruce pe legile consensuale din 2005 privind soluţionarea diferendului moldo-rus din stânga Nistrului, să nu mai fim atât de „ignoranţi” în materie de federalism, să ne debarasăm de „fobia” federalismului, să anulăm Constituţia actuală în favoarea alteia „federale”, scrisă în consens cu Smirnov, Antiufeev şi ceilalţi reprezentanţi ai serviciilor ruse delegaţi în Moldova de dorul şi de dragul realizării visului multisecular al „reunirii” noastre cu regimul banditesc din Transnistria.

Nemţii vor ce n-au putut nici americanii…

Toate aceste demersuri ale Berlinului ne amintesc de cele ale Washingtonului dintr-o perioadă anterioară. Buna şi vechea prietenă a moldovenilor, ambasadorul Pamela H. Smith, a fost o habă de vreme promotoarea activă şi la fel de insistentă a conceptului federaţiei moldo-transnistrene. Abia când responsabilii de la Departamentul de Stat şi Casa Albă au înţeles că o federalizare cu Tiraspolul înseamnă, de fapt, o federalizare cu Moscova, ambasadorul a fost rechemat în ţară înainte de termen, iar ideea de federaţie a fost abandonată, cum era şi firesc. Statele Unite au renunţat la insistenţele lor profederalizare, întrucât au înţeles că o construcţie federală Chişinău-Tiraspol nu este una viabilă şi funcţională, iar Washingtonul nu şi-ar fi putut asuma în nici un fel şi în nici un caz responsabilităţi reale pentru a asigura caracterul viabil, durabil şi funcţional al unui asemenea model de organizare statală impus Republicii Moldova din afară.

Acest vechi cuvânt Anschluss…

Înghiţirea Chişinăului de către Tiraspol sau anschluss-ul Moldovei, ca să evocăm un termen german, nu este pentru noi o soluţie bună şi nici una de durată. Regimul de la Tiraspol există exclusiv datorită staţionării ilegale a armatei, finanţărilor substanţiale, sprijinului logistic şi prezenţei masive a serviciilor secrete ale Moscovei în partea de răsărit a ţării noastre. Retragerea necondiţionată a armatei ruse şi a serviciilor secrete din zonă sau curmarea fluxului financiar dinspre Moscova spre Tiraspol ar face ca diferendul să dispară, să nu mai aibă obiect. Regimul de la Tiraspol îşi are cauza şi sursa la Moscova. Buba este acolo. Şi dacă prietenii noştri de la Berlin doresc sincer să trateze această bubă, trebuie să trateze Moscova, nu Chişinăul.

Berlinul cere mult şi nu garantează nimic

Insistând tot mai apăsat pe federalizarea Republicii Moldova, poate garanta astăzi Berlinul viabilitatea unui stat federal prin federalizarea Chişinăului cu Tiraspolul, recte cu Moscova? Poate garanta Berlinul ceea ce nu a putut garanta nici măcar Washingtonul? Credem că nu. Şi nemţii, oricât de nemţi ar fi, pot greşi uneori. Mai ales atunci când, mânaţi de propriile lor interese economice şi de putere, cad lesne pradă ispitei ruse, după cum nu o singură dată s-a văzut în istorie. Şi cum Europa întreagă, implicit motorul ei germano-francez, nu a putut garanta nimic, acum doi ani, în Georgia şi nu şi-a asumat nici un fel de răspunderi pentru soluţii viabile şi de durată, este greu să admitem că Berlinul s-ar putea dezminţi acum în cazul micii Republici Moldova cu armata şi serviciile ruseşti pe capul ei.

Compromisul compromiţător

Berlinul, ca şi Moscova, ne vorbesc acum despre compromis. Evident, despre compromisul pe care trebuie să-l facă doar Chişinăul. Ceea ce nu ni se spune este că acest compromis, cerut ba în rusă, ba în germană, este unul… compromiţător. Odată acceptat, el poate compromite iremediabil însăşi noţiunea de stat funcţional, aruncându-ne cu două decenii înapoi, dar, mai ales, poate compromite pe termen foarte lung şansa noastră de integrare europeană. Nu ar fi oare cel mai bun compromis şi dovadă de respect pentru ordinea internaţională ca mai întâi şi-ntâi de toate Moscova să se retragă, cu armată şi servicii, din Republica Moldova? Sigur că da! Numai că Berlinul uită să înceapă cu începutul când abordează problema.

Impresia pe care ne-o lasă cântecul duetului diplomatic ruso-german este că ascultăm o melodie veche şi foarte bine cunoscută auzului nostru. Subtila melodie cântată acum nemţeşte în urechile noastre nu este decât un nou aranjament al unei melodii ruseşti mai vechi, chiar dacă ni se prezintă cu un nume nou şi ceva mai lung decât „memorandumul Kozak”: Nici un fel de integrare europeană fără federalizarea şi transnistrizarea întregii voastre ţări!

Tare mă tem că oficialii de la Chişinău, mulţi dintre ei de extracţie sovietică şi, de ce să nu o spunem, securistică, şi-au cumpărat deja partitura acestei melodii şi s-au pus de zor pe repetiţii… Timpul va arăta dacă avem sau nu dreptate.


Riscul unui memorandum Kozak actualizat

Aprilie 1, 2011

Vlad Cubreacov în discuţie cu domnul prof. dr. Iulian Chifu, analist de politică externă, director al Centrului pentru Prevenirea Conflictelor şi Early Warning, Bucureşti

– Domnule profesor, la sfârşitul anului trecut aţi publicat, la editura „Curtea Veche” din Bucureşti, împreună cu Oazu Nantoi de la Chişinău şi Oleksandr Sushko de la Kiev, volumul „Percepţia Rusiei în România, Republica Moldova şi Ucraina”. Zilele trecute aţi lansat volumul la Chişinău. Cum este percepută Rusia în cele trei state? La ce concluzii aţi ajuns în analiza dumneavoastră?

– Fiecare are particularităţile sale, lucrurile specifice şi elementele definitorii. Am considerat trei niveluri de analiză de bază în cadrul metodologiei, respectiv măsurarea opiniei publice, evaluarea spaţiului public – cu ce se confruntă un cetăţean al României, Republicii Moldova sau Ucrainei când deschide televizorul, radioul sau ziarul respectiv, când discută pe stradă – şi, respectiv, modul de raportare al autorităţilor – programe, documente şi acţiuni, fapte. La aceste trei dimensiuni comune am adăugat o a patra pentru Republica Moldova şi Ucraina, respectiv cea a elementelor ruse interne – minorităţi, proprietate, influenţă mediatică, „politica umanitară” a Rusiei etc. Mai mult, pentru partea studiului relativ la România am evaluat pe nuanţe, de la percepţia faţă de ruşi, adică de cetăţeni, la cea faţă de Rusia – ca ţară şi la cea faţă de autorităţi, cu nuanţe inclusiv la nivelul temerilor şi evenimentelor care au generat formarea percepţiilor. Evident că nu voi dezvălui aici decât rezultatele generale, respectiv faptul că Rusia este un subiect prezentat mult mai balansat decât pare în România, că există o masă critică de 28-32% din public cu memorie istorică activă ce percepe mai degrabă negativ pe toate nivelurile Rusia, pe ruşi şi autorităţile ruse, dar că, în medie, singura cu imagine cu adevărat negativă e administraţia rusă, pe motivul modului în care gestionează problemele interne, situaţia democratică şi relaţiile cu vecinii, cu precădere. Deci, nu mai există o masă critică la care să prindă mesaje nenuanţate antiruse.

– Se constată diferenţe între raporturile ruso-române, ruso-moldovene şi ruso-ucrainene realmente existente, pe de o parte, şi percepţia lor la nivelul presei, societăţii civile, partidelor politice şi al opiniei publice din cele trei state, pe de altă parte? În ce constau aceste diferenţe?

– Relaţiile bilaterale între cele patru state pomenite sunt studiate pe distanţa a doi ani, deci e inegal. Au curs alegeri, s-au schimbat orientări, astfel discuţia este inegală. Totuşi, avem un tip de aberaţii la nivelul Republicii Moldova şi Ucrainei, acolo unde imaginea-percepţie e substanţial pozitivă, deşi există temeri majore în raport cu comportamentul autorităţilor ruse. Apoi, între relaţiile reale şi percepţie există diferenţe exclusiv prin prisma unor proiecte de PR sau distorsionări ale spaţiului public şi orientarea cu intenţie a unor mesaje cu conţinut propagandistic mare. De exemplu, este greu de acceptat că vrei integrare europeană, dar cel mai mare partener şi sprijin pentru asta este Rusia, şi nu UE sau România, sau atunci când în Republica Moldova publicul îşi culege informaţiile de la televiziunea rusă în mod majoritar şi ştie ce se întâmplă în Kamceatka, la Vladivostok sau în Murmansk, dar nu ce face Guvernul Republicii Moldova, sau ce se întâmplă în Ucraina. În rest, multe percepţii la Chişinău se formează despre terţi actori prin filtrul majoritar al media ruse, dominantă în spaţiul public din stânga Prutului.

– Care sunt, în opinia dumneavoastră, principalele îngrijorări ale cetăţenilor din România, Republica Moldova şi Ucraina în legătură cu atitudinile şi comportamentul Federaţiei Ruse?

– Studiile arată preocupări pe dimensiune energetică, a influenţelor politice şi a ingerinţelor-controlului vecinilor dintre fostele state sovietice. Evenimente concrete ca războiul ruso-georgian, criza gazelor au susţinut formarea acestor percepţii şi apariţia acestor îngrijorări.

– În această situaţie, spre ce orizont de aşteptare îşi îndreaptă privirile cetăţenii din cele trei state când este vorba de comportamentul Moscovei?

– Aici lucrurile variază între România şi celelalte două state, pe motivul unei mai mari serenităţi a Bucureştiului faţă de propria securitate. România are temeri mai mari pentru democraţia din Rusia, pentru problemele ei interne de guvernare şi responsabilitate – incendiile din jurul Moscovei pe care nu le-a prevenit sau stins autoritatea rusă, cu consecinţe majore materiale, umane şi simbolice, terorismul nord-caucazian şi opţiunile separatiste cu aspiraţii naţionale ale popoarelor din regiune, lipsa investiţiilor în repararea şi întreţinerea sistemului de distribuţie a gazelor în Rusia şi a rutelor de tranzit etc. – versus preocupări directe în legătură cu politici soft sau mai puţin faţă de statele din fosta periferie şi nerespectarea statalităţii lor, a suveranităţii, integrităţii teritoriale şi a independenţei politice reale ce apar la celelalte două state, deşi timid şi în mică măsură în raport cu preocuparea reală faţă de cele întâmplate în acest sens altor vecini.

– Dar autorităţile de la Bucureşti, Chişinău şi Kiev? Ce aşteaptă acestea din partea Moscovei în vederea aducerii sau menţinerii raporturilor bilaterale la o cotă a normalităţii?

– La nivelul autorităţilor Republicii Moldova se aşteaptă din partea Moscovei responsabilitate şi elemente constructive privind soluţionarea conflictului separatist de la Nistru şi elemente decente şi juste pe dimensiunea dosarului preţului şi a furnizărilor de gaze naturale. Chestiunea furnizărilor de gaze şi alte elemente strategice intervin şi în cazul autorităţilor ucrainene. Retragerea trupelor apare la puterea de la Chişinău şi opoziţia de la Kiev de astăzi, dar situaţia s-a inversat în ultimii doi ani în ambele state. În România se aşteaptă de la Rusia un gest simbolic major şi relevant de tipul scuzelor pentru masacrul de la Katyn în cazul Poloniei, pentru a putea declanşa relansarea relaţiilor bilaterale dincolo de unele aspecte economice şi comerciale care funcţionează, oricum.

– La Moscova se insistă în continuare, în politica faţa de fostele state sovietice, şi mai ales faţă de Ucraina şi Republica Moldova, pe conceptul „vecinătăţii apropiate” (blijnee zarubejie) şi pe cel al „Lumii Ruse” (Russki Mir). Ce comentarii aţi putea face pe marginea celor două concepte?

– Ambele rămân tributare mentalităţii Războiului Rece, chiar dacă nuanţele au migrat de la „sfere de influenţă” la „zonă de interese speciale” şi de la „conaţionali” la „spaţiul de responsabilitate”. Independenţa politică reală, suveranitatea deplină (şi nu formule limitate), integritatea teritorială, principiul consimţământului statului gazdă pentru trupe străine, Tratatul Forţelor Convenţionale în Europa sau regulile OSCE privind modificarea prin forţă a graniţelor unui stat suveran sunt teme a căror tratare ambiguă sau neconformă îi face numai rău Rusiei însăşi şi dă exemple proaste în Nordul Caucazului, tocmai din cauza unor angajamente nerespectate şi a unei înclinaţii revizioniste ale Rusiei, pe care le trădează încălcarea directă şi flagrantă a regulilor existente şi la care a convenit, invocându-se, de obicei, pretinse acorduri verbale nesancţionate de care s-ar prevala, pretinzând că au existat şi că ar produce consecinţe.

– În ce măsură dialogul dintre Rusia şi Uniunea Europeană influenţează şi poate influenţa raporturile Moscovei cu Bucureştiul, Chişinăul şi Kievul?

– Dialogul transatlantic, mai întâi, apoi cel european influenţează substanţial raporturile dintre Moscova şi cele trei părţi. Există elemente care afectează generic lumea contemporană şi ne afectează pe toţi, de la actori mari la cei regionali sau cu importanţă redusă. Chiar şi regiunea separatistă nistreană poate fi un asemenea loc în care experienţe rare sau cu probabilitate insignifiantă pot avea loc oricând, prin efectul de antrenare a modelelor de contestare a liderilor autoritari, cu mandate prelungi, de peste 20 de ani şi fără responsabilitate directă în faţa propriilor concetăţeni, de tipul celor care se petrec azi în lumea arabă.

– V-aţi putea referi în acest context asupra implicaţiilor occidentale, în special ale Parisului şi Berlinului, capitale foarte active în dialogul cu Moscova, asupra procesului de reglementare a diferendului moldo-rus din Transnistria?

– Interesul a crescut evident. Este un subiect pe agendă şi există un tip de abordare europeană, cu Germania în prim-plan, care poate determina reaşezări şi schimbări de abordare. Dar a pasa problematica exclusiv spre dimensiunea geopolitică sau spre cea regională sau internă şi chiar spre cea locală este o formulă ce lasă realităţile în blocaj. Toate abordările trebuie să se petreacă concomitent şi conjugat, astfel ca să apară o soluţie pe termen mediu. Dar nici soluţia nu trebuie să fie aşteptată excesiv şi nici optimism exagerat nu e bine să apară până la elemente şi paşi concreţi din partea Moscovei. Iar reformele şi drumul european trebuie să rămână neabătut.

– În acest context, este posibilă, în viziunea dumneavoastră, exercitarea de presiuni occidentale asupra Chişinăului pentru ca acesta să renunţe la pachetul de legi şi decizii din 2005 privind reglementarea diferendului? Un memorandum Kozak II mai este posibil?

– Orice este posibil, dar nu în afara elementelor de reintegrare a regiunii separatiste, respectarea suveranităţii, integrităţii teritoriale, a independenţei Republicii Moldova şi a viabilităţii statului viitor. Iar avantajele economice oferite cetăţenilor şi firmelor din stânga Nistrului nu trebuie să oculteze dialogul politic real pe responsabilităţi şi atribuţii între stat şi regiunea componentă, indiferent de gradul de autonomie propus. Nu cred personal că federalismul în vreo formă mai are vreun viitor, pentru că modelele propuse sub această etichetă au fost cele de „stat comun” şi cel de „veto al Tiraspolului” asupra opţiunilor de securitate şi prosperitate ale Republicii Moldova. Eficienţa şi funcţionalitatea noului stat reîntregit e la fel de importantă ca şi soluţia justă şi durabilă propusă.

– În volumul lansat la Chişinău vorbiţi şi despre specificul concurenţei interne din „rmn”. Vă rugăm să specificaţi pentru cititorii noştri în ce anume constă această concurenţă.

– E o componentă a evaluării ce aparţine unui coleg din Republica Moldova şi cred că întrebările trebuie să-i fie adresate.

– Ce rol îi revine sau i se atribuie Bisericii în promovarea politicilor Moscovei faţă de cele trei ţări vizate de analiza dumneavoastră?

– Există un rol vechi şi tradiţional rezervat Bisericii aparţinătoare de Patriarhia Moscovei şi menţinerea despărţămintelor canonice din perioada fostului imperiu. În România influenţa e nerelevantă.

– Consideraţi că este posibilă construirea unei arhitecturi comune, ruso-occidentale, de securitate în emisfera nordică? Care ar fi factorii favorizanţi şi piedicile din calea unui asemenea deziderat?

– Formula emisferei nordice este eminamente transatlantică. Deci, e posibil doar un proiect ce menţine la loc de prim-plan caracteristicile de securitate şi apărare ale organizaţiilor preexistente – NATO, OSCE etc. – cu participarea SUA în continuare în Europa, în timp ce Rusia nu-şi poate aroga drepturi de veto în organizaţii cărora nu le aparţine. Mai mult, sunt şi alte elemente clare ce trebuie evaluate înaintea oricărui pas, respectiv ce facem cu nerespectarea acordurilor deja convenite până la a angaja unele noi, cu acelaşi actor. Agenda e foarte plină până la a formula o asemenea soluţie.

– În încheiere am dori să aflăm cum pronosticaţi evoluţia raporturilor ruso-române, ruso-moldovene şi ruso-ucrainene pe termen scurt şi mediu.

– Oscilante, inegale, marcate de reticenţe şi reminiscenţe istorice, ba şi de viitoarea campanie electorală din Rusia.

– Domnule profesor, vă mulţumim.


Lectură obligatorie: Manifestul homosexualilor!

Aprilie 1, 2011

Manifestul homosexualilor a apărut, ca editorial, în revista americană Gay Community News din 15-21 februarie 1987, fiind semnat de Michael Swift, „revoluţionarul homosexual”. Acest manifest, expresie a celui mai aberant sexualism, trebuie citit de toţi bărbaţii şi femeile întregi la fire, cu mintea şi simţurile treze, care înţeleg că, sub pretextul combaterii unei false discriminări, homosexualii din Republica Moldova şi din afara ei (ai căror executanţi docili sunt membrii Guvernului Filat) ţintesc sufletele copiilor noştri, iniţierea lor în homosexualitate şi desfăşurarea unei propagande homosexuale deschise în şcolile de orice tip şi de orice nivel.

Nu vă lăsaţi desensibilizaţi şi îmbătaţi de propaganda homosexuală promovată de mai-marii zilei! Vrem o lege antidiscriminare care să nu atenteze la valorile noastre tradiţionale. Dacă homosexualitatea ne provoacă dezgust şi milă, nu înseamnă că discriminăm. Nu vrem ca neacceptarea homosexualităţii sau orice critică formulată de noi la adresa homosexualităţii să fie calificată drept „incitare la ură”, conducând inevitabil la condamnarea noastră în justiţie. Nu vom accepta cenzura conştiinţei noastre de către homosexualii care îşi doresc să instituie dictatura anormalităţii asupra normalităţii. Citiţi cu atenţie acest text şi nu vă smintiţi! Să ne apărăm copiii şi viitorul!

MANIFESTUL HOMOSEXUALILOR

Acest eseu este o nebunie extravagantă, o fantezie crudă, tragică, o erupţie a furiei lăuntrice, despre cum cei asupriţi visează cu disperare să devină asupritori.

Vă vom sodomiza fiii, embleme ale bărbăţiei voastre neputincioase, ale viselor voastre derizorii şi ale minciunilor voastre vulgare. Îi vom seduce în şcolile voastre, în dormitoarele voastre, în sălile voastre de sport, în vestiarele voastre, în terenurile voastre de sport, în seminarele voastre, în grupurile voastre de tineret, în toaletele cinematografelor voastre, în cazărmile voastre, în motelurile voastre, în toate cluburile voastre de bărbaţi, în clădirile Parlamentului vostru, oriunde bărbaţii sunt împreună cu alţi bărbaţi. Fiii voştri vor deveni fetiţele noastre şi vor asculta de noi. Îi vom remodela după chipul şi asemănarea noastră. Ei se vor umple de dorinţă pătimaşă pentru noi şi ne vor adora.

Femeilor, voi clamaţi libertatea. Voi spuneţi că nu mai sunteţi satisfăcute de bărbaţi, că ei vă fac nefericite. Noi, cunoscătorii feţei bărbăteşti, ai fizicului masculin, vă vom lua bărbaţii. Îi vom distra, îi vom instrui, îi vom îmbrăţişa când vor plânge. Femeilor, voi spuneţi că vreţi să trăiţi unele cu altele în loc să trăiţi cu bărbaţi. Atunci duceţi-vă şi fiţi unele cu altele. Noi le vom oferi bărbaţilor voştri plăceri pe care nu le-au cunoscut vreodată, deoarece şi noi suntem bărbaţi mai întâi de toate, şi doar un bărbat ştie cu adevărat cum să îi facă pe plac altui bărbat, doar un bărbat poate înţelege profunzimea emoţiilor şi sentimentelor, mintea şi corpul altui bărbat.

Toate legile voastre care interzic activitatea homosexuală vor fi abrogate. În loc, vor fi promulgate legi ce promovează dragostea între bărbaţi.

Toţi homosexualii trebuie să rămână umăr la umăr ca fraţii, să fim uniţi artistic, filozofic, social, politic şi financiar. Noi vom triumfa doar atunci când ne vom înfăţişa ca un chip comun în faţa inamicului nostru heterosexual înrăit.

Dacă veţi îndrăzni să ne numiţi pederaşti sau poponari, vă vom înjunghia inimile şi vom necinsti trupurile voastre, nişte mortăciuni de nimic.

Vom scrie poezii despre dragostea dintre bărbaţi, vom pune în scenă piese în care un bărbat îl dezmiardă în mod deschis pe un altul, vom turna filme despre dragostea dintre bărbaţii eroici care vor înlocui ieftinele, superficialele, sentimentalele, insipidele, juvenilele infatuări heterosexuale ce domină ecranele voastre de cinema. Vom sculpta statui ale unor tineri frumoşi, ale unor atleţi curajoşi, care vor fi înălţate în parcurile voastre, în pieţele şi piaţetele voastre. Muzeele lumii vor fi umplute numai cu picturi ale unor flăcăi graţioşi, dezgoliţi.

Scriitorii şi artiştii vor face ca dragostea dintre bărbaţi să fie la modă şi prestigioasă, şi vom avea succes, deoarece suntem experţi în promovarea stilurilor. Vom elimina relaţiile heterosexuale folosind satira şi umorul, procedee la care suntem foarte pricepuţi.

Îi vom demasca pe homosexualii influenţi care se dau drept heterosexuali. Veţi fi şocaţi şi speriaţi când veţi afla că preşedinţii voştri şi fiii lor, industriaşii voştri, senatorii voştri, primarii voştri, generalii voştri, atleţii voştri, stelele voastre de cinema, vedetele voastre de televiziune, liderii voştri civici şi preoţii voştri nu sunt acei burghezi obişnuiţi şi de încredere pe care i-aţi crezut a fi. Suntem peste tot, ne-am infiltrat în rândurile voastre. Fiţi prudenţi când vorbiţi despre homosexuali, deoarece suntem mereu printre voi: s-ar putea să fim la celălalt capăt al mesei sau poate dormim chiar în acelaşi pat cu voi.

Nu vor exista compromisuri. Nu suntem nişte slăbănogi din clasa de mijloc. Fiind foarte inteligenţi, noi suntem aristocraţi înnăscuţi în sânul rasei umane, iar sângele nostru albastru nu va accepta niciodată nici un fel de concesii. Cei care ni se vor împotrivi, vor fi exilaţi.

Vom ridica mari armate secrete, la fel cum a făcut Mişima, ca să vă învingem. Vom cuceri lumea, căci luptătorii inspiraţi şi uniţi de onoarea şi dragostea homosexuală sunt invincibili, la fel cum au fost soldaţii greci în antichitate.

Familia – cadrul în care se nasc minciuna, trădarea, mediocritatea, ipocrizia şi violenţa – va fi desfiinţată. Instituţia familiei, care doar otrăveşte imaginaţia şi împovărează libera voinţă, trebuie eliminată. În laboratoarele genetice vor fi zămisliţi şi crescuţi băieţi perfecţi. Ei vor fi legaţi unii de alţii în comunităţi, sub controlul şi instrucţiunea savanţilor homosexuali.

Toate bisericile care ne condamnă vor fi închise. Singurii noştri dumnezei vor fi tinerii chipeşi. Suntem adepţii cultului frumuseţii, al moralei şi al esteticii. Tot ce este urât, vulgar şi banal va fi nimicit. Întrucât suntem izgoniţi din cercurile heterosexuale ale clasei de mijloc, suntem liberi să ne trăim vieţile conducându-ne doar de libera imaginaţie. Pentru noi orice extremă reprezintă o nimica toată.

Societatea noastră rafinată pe cale de a se naşte va fi condusă de elita poeţilor gay. Una dintre cerinţele de căpătâi pentru candidaţii la funcţii de stat în noua societate a homo-erotismului va fi cuprinderea de patima grecească. Orice bărbat contaminat cu dorinţa heterosexuală va fi exclus automat din orice funcţie de răspundere. Toţi bărbaţii care vor stărui prosteşte să rămână heterosexuali vor fi judecaţi în curţi de judecată homosexuale şi vor deveni invizibili.

Vom rescrie istoria, istoria umplută şi pângărită de minciunile şi distorsiunile voastre heterosexuale. Vom portretiza homosexualitatea marilor lideri şi gânditori care au făurit civilizaţia. Vom demonstra că homosexualitatea, inteligenţa şi creativitatea sunt inseparabil legate între ele, că homosexualitatea este o cerinţă pentru adevărata nobleţe şi frumuseţea autentică a unui bărbat.

Vom fi victorioşi, căci ne hrănim cu amărăciunea suferinţei celor asupriţi şi siliţi de-a lungul secolelor să joace roluri secundare de nimic în prosteştile voastre spectacole heterosexuale. Ne va ajunge îndemânare să mânuim armele şi să stăm pe baricadele revoluţiei finale şi hotărâtoare.

Tremuraţi, voi, porci heterosexuali, căci vom apărea înaintea voastră fără măşti!