Kisinyov versus Chişinău. Budapesta rusificatoare în numele UE

Iunie 15, 2011
Ungurii eliberează vize Schengen la "Kisinjov"

Ungurii eliberează vize Schengen la „Kisinyov”

Centrul European Comun de Vize din Republica Moldova, situat la Ambasada Ungariei din Chişinău, a introdus, din momentul deschiderii sale, o practică vicioasă de rusificare a denumirii capitalei noastre, denumire pe care o redă (doar) în limba maghiară astfel: Kisinyov. Asta în condiţiile în care denumirea oraşului are o formă consacrată istorică în limba urmaşilor lui Attila: Kisjenő. Există şi o altă linie a tradiţiei maghiare de utilizare a toponimului în forma lui românească: Chişinău. S-ar părea că este vorba despre un detaliu şi încă despre unul foarte nesemnificativ. Nu este însă nici pe departe aşa. Precum se ştie, diavolul este ascuns întotdeauna în detalii, iar neglijarea lor, într-un caz sensibil, care ţine de demnitatea naţională, poate conduce la confuzii politice grave şi chiar la conflicte diplomatice.

Toată lumea s-a obişnuit deja cu faptul că denumirea capitalei Republicii Moldova, Chişinău, este transpusă în limbile străine care folosesc alfabetul latin ca şi în originalul românesc. Singura abatere de la această regulă, impusă de Regulile Internaţionale de Transcriere, este a omiterii semnelor diacritice în cazul literelor româneşti „ş” şi „ă”, astfel încât denumirea capitalei este redată astfel: Chisinau. Excepţie fac limbile în care denumirea Chişinăului are forme istorice specifice respectivelor limbi. În cazul altor limbi străine, care nu folosesc alfabetul latin, se aplică principiul transcrierii fonetice sau este respectată tradiţia istorică, dacă toponimul are o formă consacrată de mult timp. Astfel, chiar versiunea rusă, fixată în Constituţie, a denumirii capitalei noastre respectă acest principiu, denumirea oficială în rusă fiind: Кишинэу. Cu toate acestea, tradiţia istorică şi uzul menţin în paralel şi denumirea consacrată, cea de Кишинёв. Versiunile ucraineană Кишинів şi, respectiv, bielorusă Кішынёў sunt, de asemenea, în uz, ca forme tradiţionale ale toponimului. Tradiţia a impus şi formele Kišiniovas în lituaniană, Kišiņev în letonă, Kiszyniów/Chişinău în polonă, Kiishinaw în finlandeză, Chişinău/Kischinau în germană, Kišiněv/ Chişinău în cehă, Κισινάου în greacă, Кишињев/Kišinjev în sârbă, Kišinjev în croată, Chişinău în estonă, engleză, spaniolă, franceză, italiană, portugheză şi suedeză, Chizinau în uzbecă, Kişinov în azeră, Кишинэу în başkiră.

Când este vorba de limba maghiară, după cum arătam mai sus, toponimul Chişinău a circulat în forma originală românească între 1918 şi 1944, în paralel cu o altă formă consacrată istoric: Kisjenő. Aceasta din urmă datează de până la 1918. Forma românească are circulaţie şi astăzi. De exemplu, Wikipedia în limba maghiară ne anunţă, în articolul consacrat Republicii Moldova, că „Fővárosa és legnagyobb városa Chişinău” (Capitala şi cel mai mare oraş este Chişinău). Nici un fel de Kisinyov nu apare în acel articol, cu toate că este indicată, între altele, şi forma istorică Kisjenő.

Întâmplarea face că în România există, chiar în apropiere de frontiera cu Ungaria, o localitate omonimă: Chişinău Criş din judeţul Arad. Uneori, denumirea localităţii din România este redată şi Chişineu Criş. Limba maghiară este mai puţin tolerantă cu denumirile străine sau, cel puţin, refractară la acestea, având tendinţa traducerii cvasigenerale a toponimelor de altă origine decât cea maghiară. Astfel, în limba maghiară Chişinău Criş devine, pur şi simplu, Kisjenő (Ineul Mic”, în retroversiune) sau Köröskisjenő. După cum Cetatea Albă devine Fehérvár sau Dnyeszterfehérvár (Cetatea Albă de pe Nistru), Alba Iulia devine Gyulafehérvár, BraşovBrassó, SibiuSzeben sau Nagyszeben, BacăuBákó, ZalăuZilah, Cluj-Napoca Kolozsvár, iar VienaBécs, Belgrad – Nándorfehérvár şi Bratislava – Pozsony.  În sine, aceste forme nu sunt deloc deranjante sau condamnabile. Ele sunt, după cum am mai spus, consacrate istoric. Aceasta este tradiţia limbii maghiare şi vorbitorii respectivei limbi ştiu exact despre ce este vorba când li se spune despre BécsGyulafehérvár sau Pozsony. Şi în română avem asemenea forme consacrate, ca Moscova pentru rusescul Moskva, Chiu pentru slavonescul Kiev, Budapesta pentru ungurescul Budapest sau Londra pentru englezescul London.

De unde a apărut totuşi toponimul Kisinyov (citit Kişiniov) în uzul oficial al Ambasadei Ungariei şi a Centrului European Comun de Vize de la Chişinău? Vrea să însemne acest fapt o sfidare a formei originale româneşti (Chişinău) sau a formelor consacrate, conforme cu tradiţia şi specificul limbii maghiare (Kisjenő şi Chişinău)? Reprezintă forma Kisinyov  o transliterare fonetică a rusescului Кишинёв? Sunt întrebări la care diplomaţia maghiară ne datorează răspunsuri clare.

Nu vom greşi foarte mult dacă am presupune că ambasadorii şi diplomaţii maghiari la Chişinău, în general cunoscători ai limbii ruse, au avut opţiuni personale, legate de simpatiile şi antipatiile lor culturale personale. Altminteri este greu să ne explicăm cum a ajuns să fie respinsă denumirea originală a celui mai mare oraş al Republicii Moldova, după cum a fost neglijată însăşi tradiţia limbii maghiare şi denumirile consacrate istoric, cele de Kisjenő şi Chişinău. Asta nu poate să nu deranjeze. Subiectul este prea sensibil.

Am avut o situaţie cumva similară în cazul denumirii Republicii Moldova, în redarea ei în limba germană. Iniţial, dându-i-se curs unei obişnuinţe nefaste, diplomaţia şi oficialii germani au redat denumirea statului prin Moldawien, o adaptare a rusescului Молдавия. După abordarea publică şi repetată a subiectului, germanii au renunţat la Moldawien în favoarea numelui istoric consacrat Moldau, iar denumirea oficială a ţării este astăzi doar Republik Moldau. Gestul germanilor a fost nu doar unul de revenire la o veche tradiţie proprie, ci, mai ales, de respect şi luare în calcul a sensibilităţilor noastre cultural-lingvistice şi –  de ce nu? – geoculturale.

Zeci şi sute de mii de concetăţeni ai noştri, care îşi obţin vizele de călătorie într-un număr important de state din spaţiul Schengen, sunt supuşi zilnic umilinţei de a li se aplica în paşapoarte vize europene în care denumirea capitalei noastre este redată nici ungureşte, nici româneşte, ci ruseşte în transliteraţie fonetică maghiară. Această practică vicioasă ar trebui să înceteze. Va înceta oare? Este necesar ca cetăţenii noştri să-l sesizeze în acest sens pe Comisarul european pentru Multilingvism? Sau se va autosesiza ministrul moldovean al Afacerilor Externe şi al Integrării Europene, Iurie Leancă, care şi-a făcut studiile în perioada sovietică în Ungaria şi cunoaşte foarte bine limba maghiară, ca şi tradiţia acesteia de a folosi formele consacrate pentru denumirea capitalei noastre (Kisjenő şi Chişinău)?

Nu de alta, dar invenţia recentă şi neglijentă (Kisinyov) a diplomaţilor maghiari de la Chişinău ne aruncă într-un soi de boscorodeală lipsită de orice frumuseţe şi rafinament. Apropo de boscorodeală. „Boscorodeală” vine în română de la „a boscorodi”, iar „a boscorodi” de la arhaicul „boscor”, care în româna veche însemna literalmente „başkir”, nu „ungur”, cum s-a crezut şi, poate, se mai crede. Başkirii care au convieţuit timp de secole cu strămoşii maghiarilor pe Volga, au avut un aport important la etnogeneza maghiară într-o regiune limitată din arcul intracarpatic, fiind plasaţi de către unguri la marginea spaţiului lor de control politic în epoca medievală. Cu timpul, aceşti başkiri s-au maghiarizat în mare parte şi au fost cunoscuţi mai târziu cu numele de secui. Până ca românii băştinaşi să le spună secui, i-au numit aşa cum se autoidentificau ei: „boşkor” sau „boskor”. Limba primilor başkiri aduşi de strămoşii maghiarilor în zona intracarpatică era ciudată şi neînţeleasă pentru români. De aceea, a boscorodi înseamnă astăzi a vorbi pe neînţeles. Există şi alte cazuri când nume etnice au devenit substantive comune. De la goţii prădalnici ne-a rămas cuvântul „hoţ”, de la avarii din Caucaz – „avar”, de la lituanienii (litfanii) catolici cu care s-a învecinat Moldova într-o vreme – „liftă”, de la vandalii de neam germanic care au prădat Roma – „vandal”. Lăsând la o parte această poveste, vom reţine că başkirii de astăzi, cei din Boşkortostan, îi spun Chişinăului exact cum îi spunem şi noi româneşte, chiar dacă ei folosesc alfabetul rusesc: Кишинэу. Asta demonstrează că başkirii sunt un popor respectuos cu noi şi cu limba română, chiar dacă nu fac parte din Uniunea Europeană.


Românii ortodocşi de la sud de Dunăre au un Vicar administrativ propriu

Iunie 13, 2011
Părintele Vicar Boian Alexandrovici al Timocului cu Părintele Episcop Lukian Pantelic al sârbilor din România

Părintele Vicar Boian Alexandrovici al Timocului cu Părintele Episcop Lukian Pantelić al sârbilor din România

Decizie istorică cu privire la românii ortodocşi din Serbia de Răsărit. Duminică, 12 iunie, Episcopul locţiitor al Episcopiei Ortodoxe Române a Daciei Felix de la Vârşeţ, Doctor Daniil Stoenescu, a înfiinţat un nou post de Vicar administrativ pentru credincioşii români din Serbia, fiind vorba despre românii din sudul Dunării, mai exact din Timoc. Astfel, din 12 iunie, Episcopia Daciei Felix va avea doi Vicari administrativi: unul pentru Voievodina (la nord de Dunăre) şi altul pentru Timoc (la sud de Dunăre). Primul Vicar administrativ pentru Timoc (Valea Timocului, Valea Moravei şi Homolie) este preotul iconom stavrofor Boian Alexandrovici din Negotin, protopop al Daciei Ripensis şi paroh de Mălainiţa şi Remesiana. Vicarul administrativ pentru Voievodina este preotul Moise Ianeş, paroh de Straja (Banatul sârbesc), care ocupă această funcţie din perioada dinaintea înfiinţării Episcopiei Ortodoxe Române a Daciei Felix, când aceasta avea statutul de Vicariat al Patriarhiei Române în Republica Iugoslavia, iar mai târziu în Serbia şi Muntenegru.

Episcopul Daniil Stoenescu arată în Decizia sa chiriarhală din 12 iunie că apreciază şi recunoaşte „în mod deosebit întreaga activitate misionară, pastorală şi bisericească” desfăşurată de părintele Boian Alexandrovici „timp de opt ani de zile, pentru binele românilor/vlahilor ortodocşi din Serbia de Răsărit”, exprimându-şi „deplina încredere în faptul că sfinţia sa va continua şi va spori şi pe mai departe toate cele începute, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu binecuvântarea Patriarhiei Române şi cu susţinerea şi îndrumarea” arhierească a Preasfinţiei Sale.

Românii reprezintă cea mai numeroasă minoritate etnică din Serbia, fiind repartizată teritorial în mod inegal. Astfel, circa 30 de mii de români locuiesc în Provincia autonomă Voievodina, la nord de Dunăre, şi se bucură de drepturi culturale şi naţionale (şcoli, biserici, mass-media), iar peste 300 de mii de români locuiesc în Timoc, pe văile râurilor Dunărea, Timoc şi Morava, fără a le fi asigurate drepturile culturale şi naţionale elementare. Situaţia acestei comunităţi a făcut obiectul dezbaterilor în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, care, la 1 octombrie 2008, a adoptat Rezoluţia 1632 (2008) şi Recomandarea 1845 (2008), intitulate: „Situaţia minorităţilor naţionale din Voievodina şi a minorităţii etnice române din Serbia”.

Rezoluţia 1632 (2008) spune, între altele: „Adunarea este conştientă de îngrijorările exprimate de Comisia pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) în legătură cu Legea din anul 2006 privind Bisericile şi organizaţiile religioase din Republica Serbia şi se asociază recomandării acesteia prin care cere o definire mai exactă a statutului dreptului canonic şi a hotărârilor instanţelor bisericeşti. Pe de altă parte, Adunarea roagă insistent autorităţile sârbe să coopereze deopotrivă cu Biserica Ortodoxă Sârbă şi cu Biserica Ortodoxă Română pentru găsirea unei soluţii practice de natură să facă efectivă libertatea religiei în partea de răsărit a ţării, aşa cum este deja în cazul Voievodinei”.

Totodată, APCE, le-a cerut autorităţilor de la Belgrad „Să suprime diferenţele regionale existente în ceea ce priveşte garantarea efectivă a drepturilor minorităţilor (în special privind folosirea limbilor minoritare în administraţie, învăţământul în limbile minoritare, libertatea religiei etc.) punând integral în aplicare, şi pe întreg teritoriul, legislaţia în vigoare în acest domeniu; Să ia măsurile necesare pentru a le înlesni valahilor/românilor care locuiesc în estul Serbiei (pe văile Timocului, Moravei şi Dunării) accesul la învăţământ, la presă şi la administraţie publică în limba lor maternă şi să le ofere acestora mijloacele de a-şi să ţină servicii religioase în această limbă; Să identifice şi să aplice soluţii tehnice care să le permită persoanele din estul Serbiei să recepţioneze emisiunile în limba română difuzate în Voievodina”.

Până în 1833, când provincia sud-dunăreană autonomă Marginea, populată preponderent de români, a fost anexată de statul sârb, românii din Timoc au ţinut aministrativ-bisericeşte, de Mitropolia Ungrovlahiei cu reşedinţa la Târgovişte, iar apoi la Bucureşti. Biserica Ortodoxă Sârbă a promovat o politică înverşunată de sârbizare a etnicilor români din această regiune şi s-a opus oricăror revendicări privind folosirea numelor româneşti şi a limbii române în cultul public bisericesc. În ultimele două decenii, mai multe parohii ortodoxe române au fost înfiinţate în Timoc, dintre care prima la Mălainiţa, comuna Negotin, în frunte cu protopopul Boian Alexandrovici.

NOTĂ: Dacia Ripensis este denumirea unei provincii romane care a făcut parte din Dacia Aureliană, organizată pe la anul 283 după Hristos de către împăratul Aurelian, când el a pus pietrele de graniţă şi una dintre ele a fost reînnoită de Gaianius, după retragerea lui din Dacia de la nordul Dunării. Ratiaria a fost stabilită drept capitală a Daciei Ripensis (înainte fiind o colonie, fondata de împăratul Traian, în Moesia Superior). Ratiaria se află în Bulgaria, lângă Dunăre, la 17 km sud de Vidin. Capitala servea atât ca sediu al guvernatorului militar, cât şi ca bază militară a legiunii romane a XIII-lea, Gemina. După Priscus, Dacia Ripensis a fost o provincie înfloritoare, în secolele al patrulea şi al cincilea ale erei noastre. Însă la începutul anilor 440, hunii au cucerit provincia (înainte de asta având loc câteva conflicte între romani şi huni, în urma cărora hunii cuceriseră Castra Martis). Deşi provincia a fost redobândită pentru o perioada scurtă, până la urmă a fost decimată de către avari în anul 586. Pe o notă mai specifică, Aurelian a dezvoltat Dacia Ripensis de-a lungul Dunării şi anume între Moesia Superior şi Moesia Inferior. Pe timpul domniei împăratului Traian multe cetăţi şi fortificaţii au fost construite în această provincie. Aceste cetăţi/fortificaţii au inclus Singidunum (Belgradul de astazi), Viminacium (Kostolaţ), Tanata, Zernis, Doukepratou, Caputboes, Zanes şi Pontes.

Dacia Ripensis a avut câteva oraşe mai mari, în care au funcţionat şi centre episcopale, de unde s-a răspândit creştinismul timpuriu. Pe lângă Ratiaria, unul dintre centrele principale era şi oraşul Aquae, care era şi sediu episcopal. La sinodul din Sardica (Sofia de astăzi) în anul 343 este menţionat, între alţii, şi episcopul „Vitalis et Daciae Ripensis de Aquis”. Această episcopie este amintita şi de împăratul Iustinian în cunoscuta sa novelă numărul 11.

Protopopiatul Ortodox Român al Daciei Ripensis este o scânteie vie a creştinismului daco-roman, dând expresie organizatorică bisericească comunităţii numeroase a românilor din Timocul de astăzi, români pe care sârbii şi bulgarii îi numesc vlahi şi care sunt băştinaşi în Serbia de răsărit şi în cea de nord-est (ca şi în Bulgaria de nord-vest).

Episcopia Ortodoxă Română a Daciei Felix pentru românii din Serbia există prin iconomie (sau pogorământ de la principiul jurisdicţiei teritoriale), întrucât şi la Timişoara există, prin reciprocitate, din 1918, o Episcopie Ortodoxă Sârbă, condusă de un episcop sârb (acum Preasfinţitul Lukian Pantelić), pentru toţi etnicii sârbi de confesiune ortodoxă din România. În prezent, Episcopia Ortodoxă Sârbă cu sediul la Timişoara cuprinde 56 de parohii şi 5 mănăstiri, organizate în 3 protopopiate (Arad, Socol, Timişoara).

Istorica Decizie chiriarhală din 12 iunie 2011

Istorica Decizie chiriarhală din 12 iunie 2011

P.S.: Agenţia de ştiri TIMOCPRESS de la Negotin (Serbia de Răsărit) a difuzat o ştire în legătură cu acest eveniment. Iată ştirea, care ne aduce detalii suplimentare:

„Negotin, Timoc, Serbia/TimocPress/marţi, 14 iunie 2011/ – Preotul iconom stavrofor Boian Alexandrovici, cel care a zidit în 2004 prima biserică românească la Malainiţa, în Serbia de nord-est, a fost numit marţi vicar al Bisericii Ortodoxe Române (BOR) pentru cei peste 300.000 de români din ţinuturile istorice Timoc, Morava, Homolie şi sudul Dunării.

Întâi stătătorul Episcopiei BOR „Dacia Felix”, cu sediul la Vârşeţ, Serbia, PS Daniil, a declarat că ridicarea la rang de vicar a preotului-martir Boian Alexandrovici s-a făcut printr-o decizie chiriarhală, el continuând să activeze şi ca protopop al Protopopiatului „Dacia Ripensis” care administrează parohiile din Serbia de nord-est.

„Noua funcţie a părintelui Boian Alexandrovici este o recunoaştere a tot ce a făcut el pentru renaşterea, după aproape 180 de ani de sete duhovnicească, a BOR în această parte a Serbiei, unde autorităţile administrative şi ecleziastice sârbe au împiedicat, după 1833, ascultarea de către români a slujbelor în limba română şi săvârşirea ritualurilor şi tradiţiilor bisericeşti strămoşeşti”, a afirmat PS Daniil.

Potrivit sursei citate, vicarul Boian Alexandrovici are misiunea de a sprijini zidirea altor biserici româneşti pe vetrele în care cândva domnii români şi comunităţile locale au ridicat întru credinţă sfinte lăcaşe de cult care, datorită vicisitudinilor istoriei, au fost demolate sau trecute în inventarul Bisericii Ortodoxe Sârbe.

Cu acelaşi prilej, pe lista parohiilor existente din Morava, Timoc, Homolie şi sudul Dunării – Malainiţa şi Remesiana, Clococeavăţ, Gorneana, Horreum Margi şi Isacova, Nigotin, Aquae şi Sârmănovaţ, Țârnaica, Bor, Geanova, Dupliana, Metoniţa şi Zlocucea – au mai fost adăugate Kladova şi Cucevo.

În context, părintele Vicar Boian Alexandrovici a precizat că în zonele româneşti din Serbia de nord-est, unde în urmă cu aproape şapte ani nici nu aveai dreptul să te închini sau să spui o rugăciune în limba română, se află deja ridicate două biserici româneşti (la Malainiţa şi Isacova), şase troiţe amplasate în locurile încărcate de istorie ale românilor şi cinci clerici.

„Cu osteneală şi plini de credinţă vom face astfel încât precum pasărea Phoenix toate bisericile să se ridice la loc. Aşa înţeleg eu de acum înainte menirea mea pe acest pământ. Sunt recunoscător tuturor celor care m-au îndrumat şi mi-au călăuzit bucuriile şi necazurile printre românii mei”, a spus părintele Vicar Boian Alexandrovici al Timocului.”


Legea lustraţiei sau moldovenii nu sunt georgieni!

Iunie 11, 2011

Georgienii, cu mult mai avansaţi în procesul de democratizare şi de construcţie naţional-statală, au demonstrat, pentru a câta oară, că au caracter. Voinţa politică a georgienilor de a se debarasa de balastul sovietic, pentru a putea progresa pe calea modernizării propriei lor ţări, s-a manifestat de curând prin adoptarea „Cartei Libertăţii” de către Parlamentul de la Tbilisi, la 31 mai, cu unanimitate de voturi. „Carta Libertăţii” este denumirea Legii georgiene a lustraţiei.

Proiectul „Cartei Libertăţii” îl are ca autor pe Ghia Tortladze, liderul fracţiunii parlamentare de opoziţie „O Georgie puternică”. Mai multe prevederi ale acestei legi au şi intrat în vigoare, pe când altele vor fi puse în aplicare începând cu data de 1 ianuarie 2012.

„Carta Libertăţii” stabileşte, între altele, restricţii în cazul foştilor colaboratori ai serviciilor secrete ale Uniunii Sovietice, al celor care au deţinut funcţii de conducere în Partidul Comunist şi Komsomol. Foştii kaghebişti şi ştabi comunişti sau comsomolişti nu vor putea ocupa nici o funcţie în instituţiile executive sau reprezentative ale statului, în Consiliul de Securitate al Georgiei, în Cabinetul de Miniştri, în ministere şi departamente, în administraţia prezidenţială, în Cancelaria Guvernului sau în comisiile rogatorii. În acelaşi timp, „Carta Libertăţii” stabileşte în mod expres că lustrabilii nu vor putea fi antrenaţi în activitatea Ministerului Apărării şi a celui de Interne, precum şi a structurilor de investigaţie operativă şi nu vor putea fi avansaţi în grade superioare celui de locotenent-colonel. Reprezentanţii acestei categorii de persoane nu vor putea ocupa funcţii de judecători, de rectori şi prorectori ai instituţiilor de învăţământ superior, de decani sau şefi de catedră. Aceştia nu vor putea fi promovaţi nici în conducerea posturilor publice de radio şi televiziune, şi nici în Consiliile de coordonatori ai respectivelor posturi. Lustrabilii care ocupă în prezent funcţiile vizate de „Carta Libertăţii” sunt obligaţi să demisioneze în maximum 30 de zile calendaristice din momentul intrării legii în vigoare, iar în cazul în care termenul va fi depăşit, o Comisie specială va face publice toate informaţiile cu privire la activitatea acestora în structurile poliţiei politice sovietice. Foştii colaboratori KGB şi ai celorlalte servicii secrete sovietice vor putea candida la alegerile locale sau parlamentare din Georgia doar după ce informaţia despre colaborarea lor va fi făcută publică.

Totodată, legea interzice utilizarea publică a simbolurilor fasciste şi comuniste. De asemenea, legea instituie controlul asupra fluxurilor financiare din străinătate.

Comisia specială care se va ocupa de aplicarea întocmai a prevederilor „Cartei Libertăţii” va fi creată prin decretul preşedintelui Georgiei, legea stipulând obligativitatea delegării în Comisie a câte unui reprezentant al tuturor fracţiunilor parlamentare. În cel mult şase luni de zile, Comisia va primi toate materialele, dosarele şi fondurile arhivistice ale fostului KGB, ale fostului Partid Comunist din Georgia şi ale Komsomolului. Legea prevede transmiterea obligatorie către Comisia specială a tuturor documentelor care vizează agentura serviciilor secrete sovietice.

Potrivit Preambulului „Cartei Libertăţii”, scopul legii constă în curmarea, în acord cu principiile şi normele de drept internaţional, a oricăror atentate la securitatea Georgiei, a terorismului şi crimelor împotriva statului. „Carta Libertăţii” are menirea de a contribui la funcţionarea eficientă a legislaţiei georgiene, la dezvoltarea democratică a ţării şi la contracararea ideologiei comuniste şi fasciste. În legătură cu acest ultim aspect, legea prevede atribuţii concrete ale Comisiei speciale. Comisia va examina orice cerere privind eradicarea simbolurilor comuniste şi fasciste, privind construcţiile de cult, monumentele (inclusiv cele funerare), denumirile de străzi şi de localităţi prin care se propagă ideologiile comunistă şi fascistă.

Şi acum să revenim la oile noastre. Făloasa Alianţă pentru Integrare Europeană de la Chişinău, care practică o demagogie antisovietică şi anticomunistă fără egal, nici de gând nu are să recurgă la un gest asemănător celui din Georgia. Nici Filat, nici Lupu şi nici Ghimpu (iar până acum un an nici Urechean) nu au avut şi nici nu au ca preocupare vie şi sinceră adoptarea unei legi a lustraţiei. Aceştia, domnilor, nu că ar fi împotrivă, dar, zic ei, nu e cazul, nu e momentul, ca să nu stresăm cumva societatea, că o asemenea lege ar fi deja lipsită de obiect, depăşită, inoportună, că s-a terminat mama arhivelor KGB, ale Partidului Comunist şi ale Komsomolului sau Procuraturii din fosta RSSM, că, chipurile, toate dosarele până la ultimul au luat calea lungă a Moscovei şi Tiraspolului!

La 11 ianuarie 2010, fostul preşedinte interimar Ghimpu declara într-o emisiune televizată: „Eu consider că trebuie să fie legea lustraţiei. Dar îmi pare că, încă atunci când eram în primul parlament 1990 sau 1989, deja se zvonea că dosarele nu mai sunt la Chişinău, că sunt duse. Moscova a făcut tot posibilul să-şi păstreze clienţii săi, să nu-i depistăm noi ca să funcţioneze mai departe, să activeze pentru KGB”. Aţi văzut, domnilor? Acesta este unul dintre fruntaşii „integrării europene”. Totuşi, din bun-simţ, Ghimpu şi-ar fi putut motiva eschivarea prin „argumente” ceva mai consistente şi mai credibile.

Ghimpu are nevoie de dosarele de la Tiraspol ca să afle că ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al Republicii Moldova la Moscova, Andrei Neguţa, este fost activist komsomolist şi comunist. Ghimpu, dar mai ales Filat, are nevoie de aceleaşi dosare ca să i se confirme că noul preşedinte al Curţii de Conturi, Serafim Urechean, a fost şi el mare secretar de partid în timpul URSS. Fruntea coaliţiei are nevoie de dosarele de la Tiraspol ca să li se arate că actualul director al Radio Moldova, Alexandru Dorogan, absolvent al Şcolii Superioare de Partid pe timpul lui Brejnev, a fost lucrător pe frontul ideologic sovietic şi comunist. Tot de dosarele de la Tiraspol are nevoie mândra AIE pentru a afla că aproape toată conducerea SIS, de la generalul Gheorghe Mihai la generalul Valentin Dediu s-au şcolit în Şcoala Superioară a KGB şi au activat în temuta structură pe timpul sovietic. Fără dosarele de la Tiraspol, Mihai Ghimpu nu are cum şi de unde şti că deputatul PL, Valeriu Saharneanu, este absolvent al Şcolii Superioare de Partid. Fără acele nenorocite dosare nici Filat nu are cum afla că ministrul Afacerilor Interne, generalul Alexei Roibu, a absolvit Şcoala Superioară a KGB de la Minsk şi provine din odioasa structură. Eh, dacă s-ar face o listă a tuturor lustrabililor celebri din Republica Moldova, nu ne-ar ajunge nici zece numere de ziar ca să o publicăm.

Fără o lege a lustraţiei nu am făcut nimic! Nici reforme, nici democratizare, nici integrare europeană. Lucrurile nu merg în Republica Moldova pentru un motiv banal de simplu. Ele nu merg de prea mult sovietism şi kaghebism infiltrat până în măduva oaselor firavului nostru organism social şi statal.

Singura tentativă concretă de elaborare şi promovare a unei legi a lustraţiei în Parlamentul de la Chişinău a făcut-o PPCD. Proiectul însă a primit avizul negativ al guvernului condus de ex-premierul Ion Sturza, el însuşi recunoscând într-un interviu că nu a fost străin de serviciile secrete sovietice. Cititorii nu-mi vor permite să greşesc afirmând că din acel guvern făcea parte şi Vladimir Filat, iar lucrurile se întâmplau pe timpul preşedintelui Petru Lucinschi, cavaler al ordinului „Steaua României” în grad de colan. Proiectul legii lustraţiei elaborat de PPCD zace şi acum în Parlament. El nu a fost adoptat, pentru motive evidente, nici în timpul guvernării PCRM. Acum, întrebarea vine: de ce nu a fost examinat respectivul proiect în ultimii doi ani de guvernare „anticomunistă”, „proeuropeană” şi „românească”? Nu avem veleităţi şi pretenţii de paternitate, nu pretindem dreptul de copyright! Dacă deranjează faptul că proiectul a fost semnat de deputaţii PPCD, să facă deputaţii AIE unul mai bun! Important este ca semnalul unei schimbări reale şi de fond să fie dat în Republica Moldova.

Adoptarea legii lustraţiei are valoare de test pentru actuala guvernare. Altminteri, dacă tot vedem atâta ezitare şi împotrivire, avem tot dreptul să admitem că şi Guvernul, şi Parlamentul, şi Serviciul de Informaţii şi Securitate, şi judecătoriile, şi procuratura, şi ministerele, şi mitropolia închinătoare la Moscova, şi ambasadele noastre peste hotare, şi redacţiile gazetelor şi televiziunilor de tot felul, şi mediul academic şi cel de afaceri, şi partidele politice au fost şi sunt burduşite cu kaghebişti mai tineri şi mai bătrâni, mari şi mici în grad, mai iuţi şi mai înceţi la minte.

Kaghebişti au fost, kaghebişti sunt încă! Tot ce înseamnă structură închegată şi cât de cât funcţională în ţara asta, putem prezuma, este împănată din greu cu foşti ştabi sovietici pe care AIE nu vrea în nici un caz să-i deconspire! V-aţi întrebat vreodată: de ce, oare? De aia! De aia că ursul nu are coadă, de aia că, totuşi, cadrele hotărăsc totul (vorba lui Stalin), de aia că KGB-ul n-a murit, doar un pic a aţipit, de aia că Alianţa de guvernământ este „pentru Integrare Europeană” doar în vorbă, nu şi în faptă, de aia că nici la Bucureşti nu s-a făcut o lustraţie adevărată şi până la capăt, de aia că moldovenii nu sunt georgieni, de aia şi de aia, şi de aia!

Republica Moldova a ieşit din URSS, dar nu a ieşit URSS-ul din Republica Moldova şi o bântuie ca un duh rău. E vorba de un diagnostic, nu de o metaforă.


Ostpolitik sau sfârşitul ruso-german al unităţii Republicii Moldova?

Iunie 11, 2011

Ceea ce trebuia de demonstrat, se adevereşte. Berlinul şi Moscova şi-au dat mâna şi au convenit, de un an de zile, un plan de fragmentare şi federalizare a Republicii Moldova. Pentru cine a urmărit declaraţiile făcute de premierii Vladimir Putin şi Angela Merkel în legătură cu viitorul Republicii Moldova, lucrurile sunt cât se poate de clare. Consensul ruso-german s-a văzut şi din declaraţiile oficiale sau neoficiale lansate de reprezentanţii din eşalonul doi al administraţiilor de la Moscova şi Berlin, în special declaraţiile oficialilor din cele două ministere de Externe, de la Moscova şi Berlin.

Lavrov ne întinde aceeaşi cursă

Ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, a declarat deunăzi pentru postul de radio „Eho Moskvî”: „Astăzi este absolut clar că nu există nici o susţinere în vreo structură internaţională a ideii de independenţă a Transnistriei. Nu există nici o susţinere a ideii ca Moldova să fie un stat unitar. Trebuie să fie căutat un statut special. Pe atât cât putem influenţa procesul în cauză, ne vom strădui să facem acest lucru la întâlnirea de la Moscova”.

Atac la Constituţie

În acelaşi context, Lavrov a mai susţinut: „Dacă moldovenii spun „noi nu negociem decât pe baza legii din 2005 privind statul unitar”, Tiraspolul va răspunde cu siguranţă: „Şi noi, pe malul celălalt, vorbim pe baza referendumului (…) privind independenţa noastră”. Trebuie să renunţăm la aceste poziţii extreme”. În felul acesta, şeful diplomaţiei ruse califică Legea Republicii Moldova cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria) nr. 173-XVI din 22 iulie 2005, dar şi Constituţia Republicii Moldova, ca exprimând „poziţii extreme”.

Declaraţiile lui Lavrov anticipează întâlnirea în formatul „1 + 1” (Chişinău + Tiraspol), convenită a avea loc în 21 iunie la Moscova, sub auspiciile Rusiei, cu susţinerea Germaniei şi cu acordul tacit al Kievului, conform recentelor înţelegeri ruso-germane de la Kaliningrad (Königsberg). Acestea au menirea de a pune în practică alte înţelegeri ruso-germane, din iunie 2010, de la Meseberg, care prevăd o implicare tot mai mare a Rusiei în Uniunea Europeană şi în sistemul comun de securitate al NATO. Se cuvine să reţinem că Berlinul încearcă să substituie, astfel, Uniunea Europeană (iar parţial şi NATO) pe relaţia cu Moscova, acţionând pe cont propriu.

Gramatica geopoliticii ruse: scriem Tiraspol şi citim Moscova

Serghei Lavrov a arătat anul acesta, în repetate rânduri, că reluarea negocierilor şi găsirea unui compromis în diferendul moldo-rus din Transnistria depind, întâi de toate, de Chişinău, pe de o parte, şi de Tiraspol (a se citi Moscova), pe de altă parte. Acestui punct de vedere îi subscrie constant, în ultimii doi ani de zile, şi oficialii de la Berlin. În acest sens, sunt relevante poziţiile exprimate de înalţi reprezentanţi ai Ministerului federal de Externe al Germaniei sau ai Cancelariei federale, cum ar fi ambasadorul Patricia Flor, Ernst Reichel şi Christoph Israng. Trebuie să observăm, de asemenea, că între punctele de vedere exprimate de oficialii germani cu diverse ocazii, inclusiv de cancelarul federal Angela Merkel, există un şir de contradicţii evidente, ceea ce conduce fie la ideea unei incoerenţe a politicii germane în chestiune, fie la cea a unor înţelegeri separate cu Moscova, într-o reeditare a „Ostpolitik”, cum numeşte Belinul politica sa răsăriteană. Oricum, coincidenţele dintre punctele de vedere germane şi ruse sunt prea multe ca să nu ne alarmăm pe moment, până la limpezirea definitivă a lucrurilor.

Tactica faptului împlinit

Reuniunea de la Moscova, în formatul „1 + 1”, preconizată pentru 21 iunie, are menirea de a evita discuţiile în formatul internaţional „5 + 2” (Chişinău, Tiraspol, Rusia, Ucraina, OSCE + UE şi SUA, ca observatori), astfel încât jocul să fie făcut din timp, iar Bruxellesul şi Washingtonul să fie puse, în definitiv, în faţa faptului împlinit. OSCE este ca şi blocat şi rămâne neputincios în raport cu politicile ruse în regiune, întrucât regula de aur a instituţiei este cea a consensului, ceea ce-i asigură Moscovei, blindată şi cu sprijinul german, dreptul efectiv de veto la adoptarea oricărei decizii în dosarul diferendului moldo-rus din Transnistria. De fapt, formatul de negocieri „5 + 2” a fost paralizat în ultimii cinci ani pe motivul banal, dar foarte concret, al sabotajului ruso-transnistrean.

Moscova îi incită din nou pe găgăuzi

De menţionat că, la scurt timp, şi ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, Valeri Kuzmin, a dezvoltat ideea ministrului rus de Externe, Serghei Lavrov, subliniind că planul ruso-german de federalizare a Republicii Moldova nu vizează doar regimul Smirnov de la Tiraspol, ci şi autonomia găgăuză. Kuzmin a declarat, la 6 iunie, într-o emisiune televizată, următoarele: „Găgăuzia reprezintă deja, potrivit legilor moldovene, o regiune autonomă cu statut special. Găgăuzii însă suspină din cauza faptului că nu beneficiază de nici unul dintre drepturile fixate în legislaţia moldoveană”. Observăm că între linia Iakovlev-Primakov şi cea Lavrov-Kuzmin în această chestiune nu există absolut nici o diferenţă.

Leancă, aliniat la nemţi şi, astfel, la ruşi

Reacţia Ministerului Afacerilor Externe şi al Integrării Europene al Republicii Moldova la declaraţiile repetate ale ministrului rus Lavrov, ca şi la criticile întemeiate aduse oficialilor de la Berlin în subiectul eventualei federalizări, a fost una formală şi anemică, care l-a plasat pe ministrul Iurie Leancă mai mult în postura de avocat al poziţiei germane (de fapt, ruso-germane) decât în cea de apărător al interesului nostru naţional. Prin tot ce a susţinut, Leancă a confirmat mai multe fapte relatate de noi în materialele anterioare pe marginea subiectului federalizării ruso-germane a Republicii Moldova şi a arătat că, după dezvăluirile făcute de noi, ca şi de alţi colegi din presă, partea germană ar fi declarat, cel puţin formal şi neoficial, că ar fi dispusă să-şi revadă poziţia exprimată până acum. Vom reveni mai jos la punctul de vedere german, consensual cu cel rusesc, asupra viitorului Republicii Moldova. Să urmărim însă mai întâi ce a declarat ministrul Leancă. Vom cita pe larg, aproape copios, pentru exactitate şi conformitate, chiar dacă discursul este, pe alocuri, repetitiv, alambicat sau contradictoriu.

Între şanse şi pericole sau Fereşte-mă, Doamne, de prietenii neprietenilor mei

Iată, deci, ce a declarat Iurie Leancă în cadrul conferinţei sale de presă ţinute la 24 mai: „Mi-aş fi dorit ca cei care scriu pe acest subiect să vadă tot contextul regional în evoluţie. Nu zic, totodată, că nu există anumite pericole, că totul e foarte simplu. Dacă ar fi fost simplu, de mult era reglementat conflictul. Vreau să reiterez şi pe această cale: suntem deschişi, pentru cei care sunt interesaţi de acest subiect, spre comunicare şi în cadrul acestor briefinguri, dar şi în cadrul mult mai neformal, dacă doriţi, să prezentăm poziţia noastră, punctul nostru de vedere şi să constituim o susţinere mult mai largă în societate, pentru abordări. De aceea, vreau să vă mai spun, dacă, de exemplu, vorbim despre Germania, fiindcă, nu ştiu cum, ţinta atacului respectiv a fost Germania, ceea ce este absolut nemeritat. Şi vreau să vă zic doar o singură chestie, ceea ce mi-au spus mie şi colegilor mei prietenii noştri de la Berlin: „Noi dorim să vă ajutăm, să vă ajutăm în realizarea obiectivului vostru. Acolo unde nu sunteţi de acord cu viziunea noastră, ne spuneţi, şi noi ne vom ajusta-o”. E cel mai important, încă o dată, cea mai importantă evoluţie pe care am reuşit noi să o realizăm în această perioadă, dacă e să vorbim de dimensiunea conflictului transnistrean. Faptul că cancelarul Merkel este atât de interesat, faptul că s-a întâlnit a doua oară oficial cu domnul Filat, nemaivorbind de discuţiile lor pe care le au pe marginea reuniunilor Partidului Popular European, denotă despre un dialog cu o intensitate maximă. Am auzit din partea unor colegi din ţări comparabile ca teritoriu cu Republica Moldova că, într-un fel, sunt chiar… de gelozie că Moldova, ne pricepem atâta interes şi pentru alte ţări – cu mult mai mic. Încă o dată, noi apreciem această atitudine, acest interes, nu spunem că procesul este simplu, suntem deschişi pentru discuţii. Nu pretind şi nu pretindem că deţinem monopolul şi adevărul asupra a tot ce înseamnă reglementare. Suntem categorici în favoarea implicării societăţii şi în ce înseamnă cunoştinţe, expertiză pe acest domeniu. Şi eu, şi domnul Carpov, am avut mai multe întâlniri şi la Asociaţia de Politică Externă. Sper că la începutul lui iunie vom avea o întâlnire la Forul de Presă, unde, iarăşi, neformal, nu pentru a fi publicitat, nu pentru a fi publicat, suntem gata şi deschişi să discutăm pe detalii ce înseamnă asta, care sunt pericolele, dar care sunt şi şansele. Şi, din punctul meu de vedere, acum şansele sunt cu mult mai mari decât pericolele”.

Pericolele spre care ne împinge Berlinul

Nu strică să reamintim câteva lucruri. După cum am arătat anterior, bine documentat din surse oficiale şi neoficiale, punctul de vedere al Berlinului, despre care prietenul Leancă al prietenilor noştri germani spune că ar fi revizuibil, se rezumă exact la poziţia Moscovei în chestiune şi cuprinde următoarele elemente: 1. distanţarea (până la suspendare sau anulare) de legea din 2005 despre prevederile de bază ale statutului special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria); 2. înlocuirea actualei Constituţii, care consacră caracterul unitar şi integru al statului, cu alta, elaborată împreună cu Tiraspolul, care să consacre caracterul federal al statului; 3. debarasarea de „fobia federalismului” şi purcederea la procesul de federalizare efectivă a ţării; 4. constituirea unui format de consultări moldo-germane în problematica transnistreană (după modelul consultărilor Moscovei cu Tiraspolul); 5. luarea în calcul, ca fiind plauzibil în accepţie germană, a unui format de negocieri directe 1+1 (Chişinău-Tiraspol).

Acestor idei le-a dat glas ambasadorul Patricia Flor, de la Ministerul de Externe de la Berlin, prietena noastră germană care, alături de ambasadorul german la Chişinău, Dr. Berthold Johannes, a discutat cu cetăţeanul rus Igor Smirnov, la Tiraspol, la 1 martie 2011, în termeni amicali, acceptând pe masa lor de discuţii drapelele îngemănate ale Republicii Federative Germania şi „republicii moldoveneşti nistrene”, fără ca faptul să trezească nici cea mai mică obiecţie din partea Ministerului nostru de Externe.

Ajusta-m-aşşi n-am cui…

Ministrul Leancă garantează pentru nemţi, fără a clipi din ochi. El susţine, pentru raţiuni doar de domnia sa ştiute, că „prietenii noştri de la Berlin” ne-ar fi asigurat în termeni sinceri şi absolut dezinteresat: „Noi dorim să vă ajutăm, să vă ajutăm în realizarea obiectivului vostru. Acolo unde nu sunteţi de acord cu viziunea noastră, ne spuneţi, şi noi ne vom ajusta-o”. Până acum însă, ministrul Leancă a evitat cu grijă să precizeze atât punctele esenţiale, cât şi măsura în care „nu suntem de acord cu viziunea” germană, astfel încât nemţii „să şi-o ajusteze”. Să şi-o ajusteze la ce? – ne vom întreba. La interesul naţional al Republicii Moldova? La interesele geopolitice germane convergente cu cele ruseşti în ţara noastră? La poziţia Statelor Unite? La evoluţiile de ultimă oră din regiune, în special la agitarea spectrului separatismului maghiar sau a revizionismului moldovenist în România? Întrebările nu sunt lipsite de rost şi aşteaptă, în mod firesc, răspunsuri clare şi univoce.

Transnistria ca pretext

„Mi-aş fi dorit ca cei care scriu pe acest subiect să vadă tot contextul regional în evoluţie”, spune numărul 2 în Guvernul de la Chişinău. Iurie Leancă nu aruncă vorbele pe fereastră şi ştie exact ce are în vedere. În geopolitică, bineînţeles, contextul contează şi, mai ales, dinamica acestuia. Să ne amintim că nimeni altul decât actualul premier şi fostul preşedinte rus Vladimir Putin, referindu-se la recunoaşterea independenţei Kosovo de către mai multe state occidentale, printre care şi Germania, a susţinut, în 2008, că „există îngrijorări potrivit cărora Kosovo stabileşte un precedent pentru eventuale mişcări de independenţă în regiunea Abhazia din Georgia, în regiunea Transnistria din Moldova şi în Transilvania din România”. Dacă, iniţial, Moscova s-a opus, cel puţin formal şi declarativ, recunoaşterii Kosovo, la scurt timp a îmbrăţişat vârtos ideea recunoaşterii unor regiuni separatiste. Primele au fost aşa-zisele „republică abhază” şi „republică a Oseţiei de Sud” din Georgia. Acum, diplomaţia rusă este avocatul „republicii moldoveneşti nistrene” şi al „Găgăuziei”, care „suspină” din cauza unei imaginare lipse de drepturi pe care i le-ar refuza „legislaţia moldoveană”.

Contextul răsăritean şi subtextele lui maghiare

Contextul este însă mai larg. Nu putem să nu observăm în peisajul geopolitic mai larg că, pe durata preşedinţiei maghiare a Uniunii Europene, şi în regiunea istorică a Transilvaniei, invocată expres în declaraţia lui Vladimir Putin, este agitat ca niciodată spectrul separatismului maghiar. Cum arătam mai sus, este vorba despre inflamarea spiritelor naţionaliste şi separatiste în judeţele intracarpatice Covasna, Harghita şi Mureş, prin revendicarea autonomiei unui „ţinut secuiesc” în limitele fostei „regiuni autonome Mureş-maghiare”, impuse de Moscova după cel de Al Doilea Război Mondial, şi care a existat între septembrie 1952 şi februarie 1968. De vreme ce fostul şef al statului rus, vorbind despre separatism, a pomenit oficial Transnistria şi Transilvania în acelaşi context, o concluzie logică se impune: faptul nu este întâmplător, iar analogia făcută de preşedintele rus sună mai mult a ameninţare deschisă decât a îngrijorare şi punere în gardă binevoitoare.

O Ungarie interesată

Cunoscute fiind şi implicaţiile maghiare din ultimele două decenii, întâmplător sau din pură coincidenţă, în Republica Moldova, inclusiv pe plan ecleziastic (un nunţiu apostolic pentru Moldova la Budapesta) şi pe cel al diferendului moldo-rus din Transnistria (Misiunea EUBAM condusă de generalul Ferenc Banfi), inclusiv pe cel al integrării europene (Centrul european comun de vize la Ambasada Ungariei, un negociator al UE în persoana lui Kalman Mizsei), ajungem la concluzia că interesul Budapestei pentru Republica Moldova a fost şi este unul sporit. Mai ales că Ungaria, contrar ordinii internaţionale şi europene, are astăzi o atitudine specifică privind inviolabilitatea graniţelor pe continent. Nu susţinem aceasta din impuls antimaghiar sau lipsit de temei real. Să dăm doar un exemplu. Mai puţină lume poate a fost atentă zilele acestea, bunăoară, la faptul că pe frontispiciul Ambasadei Republicii Ungare la Chişinău, pe lângă drapelul naţional maghiar şi cel al Uniunii Europene, a fost arborat şi un drapel de culoare neagră, în semn de doliu pentru semnarea, la 4 iunie 1920, a Tratatului de la Trianon între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial (16 state, inclusiv România), pe de o parte, şi Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, învins în Primul Război Mondial, pe de altă parte, tratat prin care au fost stabilite graniţele actuale ale Ungariei. Domnul ministru de Externe, Iurie Leancă, care şi-a făcut studiile universitare în Republica Populară Ungară în timpul sovietic, un bun cunoscător al limbii, culturii şi istoriei maghiare, şi care ne tot îndeamnă să fim atenţi la „contextul regional în evoluţie”, nu are cum să nu observe acest detaliu, fie şi simbolic, din peisaj.

Paralele care nasc complicităţi

Evoluţiile contextului istoric şi geopolitic au scos, în mod repetat, la iveală complicităţi ruso-germane nefaste îndreptate împotriva unor terţi, inclusiv împotriva noastră. Putem însă observa, cu titlu de fapt divers, şi existenţa mai multor complicităţi istorice şi geopolitice ruso-maghiare, ca şi germano-maghiare. Ani ca 1848, 1918, 1940 constituie repere bine cunoscute în acest sens. Oricum, paralela transnistreano-transilvană făcută de Vladimir Putin şi evoluţiile din teren, care par să o confirme, ne conduc la ideea că anumiţi factori de putere din străinătate doresc atât o Republică Moldova federalizată, cât şi o Românie federalizată. Pe scurt: o Lume Românească cât se poate mai fragmentată şi mai slabă. Despre aceste aspecte interesante şi deosebit de sensibile vom vorbi însă altă dată.

Nici o schimbare la Ambasada Republicii Moldova la Moscova

Precum se ştie, Republica Moldova are acelaşi ambasador la Moscova ca şi pe timpul guvernării Partidului Comuniştilor din Republica Moldova. Numele său este Andrei Neguţa, unul dintre liderii de frunte ai PCRM (fost secretar al Comitetului Central) care nutreşte anumite simpatii faţă de Moscova. Ministrul Leancă a refuzat să-l înlocuiască pe Andrei Neguţa cu un alt ambasador care să reprezinte interesele Republicii Moldova la Moscova.

Andrei Neguţa, convocat de Lavrov

Agenţiile de presă străine au relatat luna trecută că ambasadorul Andrei Neguţa a fost convocat de urgenţă de către viceministrul rus de Externe, Grigori Karasin, pentru a afla modul şi măsura în care partea moldoveană este dispusă „să transpună în practică negocierile de la Moscova din 29 martie” dintre miniştrii Serghei Lavrov şi Iurie Leancă în legătură cu soluţionarea diferendului moldo-rus din Transnistria. Urmare a acestei convocări, Moscova i-a transmis Chişinăului o variantă fardată a „memorandumului Kozak” din 2003, document care prevede, ca şi în 2003, aceleaşi elemente: 1. federalizarea Republicii Moldova, 2. staţionarea trupelor militare ruse pe teritoriul ţării noastre, 3. şedinţe comune ale deputaţilor de la Chişinău cu membrii aşa-numitului „soviet suprem al republicii moldoveneşti nistrene”. Ministerul Afacerilor Externe şi al Integrării Europene, condus de Iurie Leancă, a evitat să ofere detalii concrete despre documentul transmis de Moscova, cât şi despre subiectele discutate de el cu Serghei Lavrov.

Riscul care devine pericol

Aşa sau altminteri, oricine poate remarca o perfectă coincidenţă a punctelor de vedere rus şi german asupra diferendului moldo-rus din Transnistria şi asupra posibilităţilor lui de soluţionare. Moscova are un interes deosebit pentru Republica Moldova, iar Berlinul, ca şi în 1939, manifestă lipsa oricărui interes geostrategic pentru regiunea noastră, subscriind, astfel, poziţiei părţii ruse, cu care are înţelegeri geopolitice şi geoeconomice de primă importanţă. Între Moscova şi Berlin (a nu se confunda niciodată cu Bruxellesul!), Chişinăul rămâne, deocamdată, singur. Riscul de a ne trezi că suntem martorii unui sfârşit ruso-german al unităţii Republicii Moldova devine, se pare, pe zi ce trece, un pericol real şi deloc neglijabil. Factorii politici de la Chişinău trebuie să înţeleagă că „Ostpolitik”-ul poate distruge Republica Moldova şi nu avem dreptul să admitem aşa ceva.


Biserica a toată Rusia, stăpână peste „Moldavia” de limbă română

Iunie 2, 2011
Treimea rusă cu gândul la "Moldavia"

Treimea rusă (Medvedev, Putin şi Kiril) cu gândul la "Moldavia"

Luni, 30 mai, la Sankt Petersburg, a avut loc şedinţa Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, sub preşedinţia patriarhului Kiril Gundiaev. Un comunicat de presă al structurii locale a Bisericii Ruse anunţă că la respectiva şedinţă a participat şi mitropolitul Vladimir Cantarean de la Chişinău.

În coada unei agende încărcate a Sinodului Rus (punctul 7 (ultimul) al temeiului 63) s-a aflat şi o singură chestiune cu privire la Republica Moldova. S-ar părea, la prima vedere, că aceasta ar fi una minoră, adică o nimica toată. Totuşi, chestiunea în sine, ca şi modul în care a fost expusă, dă la iveală mai multe probleme de fond. Să vedem care sunt ele. Vom cita mai întâi un fragment din versiunea românească a destul de alambicatului comunicat al biroului de presă al mitropolitului Vladimir: „În privinţa Mitropoliei Moldovei, la cererea PS Episcop Petru de Ungheni şi Nisporeni, monahia Varvara (Matveevici) a fost eliberată din funcţia de stareţă a mănăstirii „Sf. Gheorghe” din Ungheni, în locul ei fiind numită în această funcţie monahia Elisaveta (Gliga)”.

Am verificat pentru cititorii noştri procesul-verbal al şedinţei sinodale din 30 mai, în originalul rusesc. Ca urmare, putem constata câteva lucruri.

Patriarhul rus îi traduce pe moldoveni

Unu. Patriarhia Moscovei a revenit la practica sovietică de rusificare a toponimiei noastre, redând denumirea oraşului Ungheni în traducere rusă (Унгены în loc de Унгень), contrar normelor în vigoare, care impun transliterarea. Site-ul structurii locale a Bisericii Ruse în Moldova foloseşte, de asemenea, denumirea tradusă, aşadar netransliterată, a oraşului Ungheni şi confirmă astfel alinierea la aceeaşi practică moscovită de rusificare.

Doi. Biserica Rusă este consecventă în demersul ei rusificator (asimilaţionist) şi înlocuieşte termenul oficial şi consacrat  de Moldova (Молдoвa) cu cel de Moldavia (Молдавия). Astfel, titulatura mitropolitului Vladimir este redată după cum urmează: „Митрополит Кишиневский и всея Молдавии Владимир”. Este de observat că, spre deosebire de Biserica sa mamă, structura locală în frunte cu mitropolitul Vladimir foloseşte, în varianta rusă a comunicatului său, formula „Владимир, митрополит Кишиневский и всея Молдовы” (totuşi nu „всея Молдавии”), confirmând că se poate spune şi corect, adică altfel decât pe timpul ocupaţiei ruseşti şi sovietice.

În ambele cazuri (Унгены şi Молдавия) avem pe faţă dovada readucerii discrete în circuitul oficial şi a impunerii de către Biserica Rusă a unor forme uzuale în timpul ocupaţiei ţariste sau sovietice. De la „Молдавия”  sau „всея Молдавии” şi până la o „Республика Молдавия” nu e decât un pas. Cum însă patriarhului întregii Rusii (Rusie din care ni se spune că ar face parte şi „întreaga Moldovă”!) nu-i arde (i-a ars, oare, vreodată?) de sensibilităţile lingvistice ale moldovănaşilor noştri, mira-ne-am ca la toamnă, în octombrie, când va veni la Chişinău, acesta să se lase de năravul său rusificator şi să o trântească iarăşi lată, poreclindu-ne ţara chiar aşa: „Республика Молдавия”. Că doar n-o vorbi şi predica rusescul patriarh româneşte, pe limba cuminţilor şi credulilor (până la prostie şi până dincolo de prostie) moldovănaşi priviţi doar ca o masă de oameni blânzi numai bună de topit în malaxorul bisericesc al Moscovei. Că doar n-o vorbi nici în engleză (cu interpret) ca să ne spună cum i-ar plăcea, tot în manieră ţaristo-sovietică: „Republic of Moldavia”.

S-ar părea că este vorba de mici detalii sau doar de nuanţe. Nu este însă aşa. Biserica Rusă a avut perioade în care a folosit variantele ruseşti corecte ale toponimelor noastre. Acum, când au rămas doar câteva luni până la vizita (de fapt, inspecţia) de cinci zile a patriarhului rus în ţara noastră (la invitaţia lui Vladimir Filat şi a mitropolitului Vladimir), Biserica Rusă schimbă macazul şi ne aminteşte că tot ce mişcă-n ţara asta (râul, ramul…) trebuie îmbrăcat în haină străină. În haina croită după bunul său plac de Biserica Rusă.

De la oberprocuror la oberpatriarh…

Trei. Aşadar, Sinodul Rus a înlocuit-o pe stareţa Varvara cu stareţa Elisaveta. Aşa ceva se poate întâmpla doar la ruşi. Nicăieri, în nici o altă Biserică Ortodoxă, stareţele şi stareţii nu sunt numiţi sau eliberaţi din funcţie de către Sinod, aceasta fiind, potrivit canoanelor ortodoxe, atribuţia episcopului locului. În cazul celor două stareţe de la Ungheni, după canoanele ortodoxe pe care (că este, că nu este cazul) ni le tot flutură în faţă Biserica Rusă, era suficient ca episcopul Petru Musteaţă să decidă singur, fără a întreba măcar de mitropolitul său. După legea ortodoxă, stareţul sau stareţa este delegatul şi reprezentantul episcopului în mănăstire, nu delegatul sau reprezentantul patriarhului sau al sinodului patriarhal. Deci, decizia Sinodului Rus din 30 mai cu privire la cele două stareţe de la Ungheni este una vădit necanonică pe fond, constituind o banală demonstraţie a excesului de putere în Biserică.

„Regula” exclusiv rusească ca stareţele sau stareţii să nu mai fie numiţi, cum e canonic, de către episcopul locului a fost instituită unilateral în epoca lui Petru I Romanov, supranumit de ruşi „cel Mare”, când puterea bisericească a fost hipercentralizată şi transmisă, în 1722, în mâinile unui singur civil (nu neapărat ortodox), în funcţie de oberprocuror şi desemnat de ţar, în condiţiile în care funcţia de patriarh a fost abolită.

Cu titlu de fapt divers trebuie să amintim în context că şi „eparhia Chişinăului şi Hotinului” a fost înfiinţată, în 1813, în partea ocupată de ruşi a vechii şi adevăratei mitropolii a „întregii Moldove”, nu printr-o decizie canonică, ci printr-un document politic, un ucaz al ţarului Alexandru I, semnat la propunerea oberprocurorului civil al timpului, Aleksandr Nikolaevici Goliţân, celebru protector al misticilor şi masonilor din Rusia. Mitropolit al Moldovei şi Sucevei în acea vreme era vrednicul de pomenire Veniamin Costachi, care s-a aflat în scaunul mitropolitan din Iaşi între 1803 şi 1846, cu câteva întreruperi cauzate de ocupaţiile ruseşti ale principatului Moldovei. În 1812, mitropolitul Veniamin Costachi a protestat energic şi a denunţat ocupaţia canonică la care a recurs ţarul şi oberprocurorul rus în partea de răsărit a Mitropoliei Moldovei. Deci, mitropolia condusă astăzi de către mitropolitul Vladimir Cantarean este una de origine secular-politică, ţaristă (de ce să ocolim termenul?) şi nicidecum una aşezată pe temelie canonică autentic ortodoxă.

În legătură cu subiectul celor două stareţe de la Ungheni se cuvine să le amintim tuturor celor care se închină astăzi la Moscova şi la „Sfânta Rusie” că până la ocupaţia ţaristă a părţii de răsărit a Moldovei, toate stareţele şi toţi stareţii de mănăstiri au fost numiţi, fără nici o excepţie, de către ierarhul locului. Între 1592 şi 1813, acesta a fost episcopul de Huşi, de care ţinea jurisdicţional şi canonic cea mai mare parte a ceea ce s-a numit ulterior Basarabia, iar în mai multe perioade şi partea de jos şi de mijloc a interfluviului Nistru-Bug (Transnistria). La fel se întâmpla şi în celelalte eparhii ale Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, autonomia eparhială nefiind niciodată încălcată nici de mitropolit, nici de patriarhii de la Constantinopol.

Cu titlu de comparaţie, vom reţine că stareţele şi stareţii mănăstirilor din cuprinsul Mitropoliei Basarabiei sunt numiţi de ierarhul locului, fără vreo aprobare prealabilă sau confirmare ulterioară de la Patriarhia Română.

Falsa independenţă

Patru. În condiţiile arătate mai sus, chiar este bine să ne întrebăm: de câtă autonomie reală beneficiază eparhia condusă de episcopul Petru Musteaţă, dar şi mitropolia Chişinăului şi a „întregii Moldove”? Întrebarea nu şi-ar avea locul dacă nu ar exista canoanele Bisericii Ortodoxe de Răsărit sau dacă sărmana structură jurisdicţională înfiinţată de ţar şi de oberprocuror la 1813 nu ne-ar mânji astăzi ochii cu un aşa-zis „Tomos de independenţă a Bisericii Ortodoxe din Moldova”. Care independenţă, fraţilor, dacă ierarhii numiţi de Moscova la noi nu dispun nici măcar de dreptul elementar de a numi în funcţie un simplu stareţ? Despre ce independenţă ni se vorbeşte când nimic nu mişcă în front fără aprobare de la (să forţăm puţin termenul!) oberpatriarh, ca altădată de la oberprocuror?

„Vseia Moldavii”…

Cinci. S-ar părea că o atât de măruntă decizie sinodală şi patriarhală ca cea privind cele două stareţe de la Ungheni, încăpută într-o singură frază scrisă ruseşte, nu ar trebui să nască atâtea întrebări şi probleme. Dar nu este aşa. Greşelilor de limbă (cu substrat geopolitic şi geospiritual) şi celor de (ne)canonicitate li se adaugă şi alt tip de greşeli. Nişte greşeli mai speciale şi mai grave, la limita (depăşită) a păcatului. Sinodul Rus ne vorbeşte de „всея Молдавии”, pe care mitropolitul Vladimir şi-o traduce, după bunul său plac certat cu limba română, drept „a (al) întregii Moldove”. Întreagă? Oare? Şi ce vrea să spună deocheata formulă?

Mai înţelegem când ni se vorbeşte de „всея Руси”. Acest „всея Руси” s-a tradus româneşte din vechime, cum este şi corect, drept „a toată Rusia”, adică „a Rusiei Mari (Velikorusia), a Rusiei Mici (Malorusia) şi a Rusiei Albe (Bielorusia)”. Patriarhia „a toată Rusia” nu e tot una cu Patriarhia „întregii Rusii”. Tot aşa, „Patriarhul a toată Rusia” nu înseamnă „Patriarhul întregii Rusii” sau al „întregii Federaţii Ruse”, ci „Patriarhul Rusiei, Ucrainei şi Bielorusiei” luate la un loc sau „Patriarhul Lumii Ruse”, după cum îi place să se exprime actualului patriarh de la Moscova. Altminteri, acesta s-ar intitula, ca să apelăm la retroversiune, „Патриарх всей России”, şi nu „Патриарх всея Руси”. Nu ne stă însă în intenţie să vă obosim aici cu nuanţele semantice şi de formă ale titulaturilor din Biserica Rusă. Problema este alta, una de fond.

Când Moscova le impune supuşilor săi canonici neruşi (şi neslavi) mimetismul şi formulele după calapodul său istoric, aceasta nu o face fără rost. Precum se ştie, Biserica Rusă numeşte „teritoriu canonic” ceea ce Kremlinul are în vedere prin „vecinătatea apropiată”, ca formulă surogat pentru ceea ce pretinde a fi sfera sa exclusivă de influenţă şi control geopolitic, adică pentru întreg spaţiul ex-sovietic, numit alteori „CSI şi Baltica”. Că Republica Moldova nu este „Moldova întreagă” sau „întreaga Moldovă”, ţi-o spun şi copiii. Că Republica Moldova nu e totuna cu „întreaga Moldovă” şi, cu atât mai mult, cu „toată Moldova” este la fel de limpede. Dacă structura înfiinţată prin ucazul ţarului Alexandru I şi condusă astăzi de mitropolitul Vladimir s-ar numi doar „a Chişinăului” sau, cel mult, „a Moldovei de Răsărit”, ar fi cu totul altă poveste. Dar nu este să fie. Şi atunci, ce sensuri toarnă Biserica Rusă în titulatura de „Mitropolie „a întregii” Moldove”? Ce scop urmăreşte prin asta?

Scopurile sunt geospirituale şi expansioniste, în sensul cel mai clar cu putinţă. Prin titulatura de Mitropolia „întregii Moldove” Patriarhia Moscovei atentează (şi nu pentru prima oară!) la „teritoriul canonic”, adică la spaţiul de jurisdicţie al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei cu reşedinţa la Iaşi. Acestei situaţii trebuie să i se aplice un termen corect. E vorba de UZURPARE.

Uzurparea, ca metodă „ortodoxă”

Aşa cum această uzurpare nu s-a produs ieri-azi, ci în 1993, să apelăm la documentele de arhivă şi să vedem care a fost atunci reacţia Patriarhiei Române faţă de titulatura „expansionistă” impusă de la Moscova. Actualul mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, ÎPS Teofan, pe când era episcop vicar patriarhal şi conducea Sectorul de Comunităţi Externe al Bisericii Ortodoxe Române, ne-a trimis la Chişinău o scrisoare oficială în care trata atât chestiunea titulaturii, cât şi pe cea a lipsei autonomiei eparhiale sau a falsei, dar mult trâmbiţatei „independenţe” a mitropoliei „întregii Moldove” faţă de Biserica Rusă. Scrisoarea nu a fost publicată de mult în presă. Să urmărim firul expunerii:

„Stimate domnule Cubreacov,

Luând act de „Statutul Bisericii Ortodoxe din Moldova”, prezentat de Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Vladimir spre aprobare Guvernului Republicii Moldova şi ţinând seama de dorinţa dumneavoastră exprimată în scrisoarea din 15 iunie 1993, de a cunoaşte punctul nostru de vedere în legătură cu prevederile acestui Statut, vă comunicăm următoarele:

1. Denumirea de „Mitropolia Moldovei”, atribuită acestei eparhii, constituie o uzurpare a titulaturii Mitropoliei Moldovei cu sediul la Iaşi, înfiinţată încă din anul 1401, cu binecuvântarea Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol şi care funcţionează neîntrerupt de atunci şi până astăzi.

Această uzurpare a titulaturii Mitropoliei Moldovei din cadrul Patriarhiei Române dă naştere la confuzii şi creează în mod inutil disensiuni bisericeşti şi etnice, ştiut fiind că sub această denumire a fost cunoscută în Ortodoxie eparhia care cuprindea întreaga Moldovă, având tot timpul reşedinţa în dreapta Prutului, mai întâi la Suceava şi apoi la Iaşi.

După anul 1812, când Rusia a răpit partea Moldovei din stânga Prutului, denumirea de „Mitropolia Moldovei” s-a păstrat, în continuare, până astăzi, pentru eparhia cu reşedinţa la Iaşi.

2. În art. 15 al acestui Statut se stipulează: „Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe din Moldova (Mitropolitul Chişinăului şi Moldovei) este numit de către Sfântul Sinod şi Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei, respectând legile Republicii Moldova, dintre cetăţenii Republicii Moldova, care corespund cerinţelor canonice şi posedă limbile română şi rusă”.

Prin aceste prevederi Statutul elimină orânduiala canonică, ce prevede ca alegerea Mitropolitului să se facă şi conform dorinţei clericilor şi credincioşilor din eparhie.

3. La art. 16 se menţionează că Mitropolitul are dreptul de „veto” asupra deciziilor soborului bisericesc. Prin aceasta se anulează un principiu canonic, cel al sobornicităţii şi sinodalităţii, principiu călăuzitor în întreaga Ortodoxie.

4. În art. 21, paragraful 8, se dă dreptul Mitropolitului de a suspenda, în cazul de abateri, din funcţiune personalul bisericesc de orice rang, din eparhia sa. Este iarăşi un principiu necanonic, întrucât el nu poate suspenda un arhiepiscop sau episcop, fiind de competenţa Sfântului Sinod. De asemenea, prin art. 56 se acordă putere excesivă Mitropolitului faţă de Sinod şi asupra bunurilor bisericeşti.

5. Art. 103 prevede că „Reviziile activităţii financiare şi a activităţii de producţie a parohiilor Mitropoliei, mănăstirilor şi instituţiilor se efectuează în conformitate cu Statutul canonic al Patriarhiei”, ceea ce ştirbeşte autonomia atât a Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova, cât şi a Statului respectiv.

Aducându-Vă la cunoştinţă cele de mai sus, ne exprimăm încredinţarea că Bunul Dumnezeu va călăuzi pe toţi fraţii noştri pe calea către unitate şi bună înţelegere.”

Aproape că nu mai avem nimic de adăugat. Uzurparea este uzurpare, Republica Moldova nu este nici „întreaga Moldovă”, nici „Moldova întreagă” şi nici „toată Moldova”, Tomosul „de independenţă” bisericească nu e decât un petic de hârtie care nu valorează nici măcar două parale, altminteri nu ar mai trebui să se scrie la Moscova sau la Petersburg pentru a înlocui o stareţă cu alta la Ungheniul aflat la o aruncătură de băţ de vechiul scaun mitropolitan din inima întregii Moldove, adică de Iaşi.

Patriarhul Kiril faţă cu limba română

Totuşi, ar fi de precizat ceva pentru patriarhul Kiril al Moscovei şi a toată Rusia (Mare, Mică şi Albă) înaintea inspecţiei sale canonice din toamna acestui an. În articolul 6 al Statutului structurii locale a Bisericii Ruse în Republica Moldova (aprobat la 17 noiembrie 1993), cum dai, cum nu dai, scrie clar, negru pe alb, sub aprobarea răposatului patriarh Alexei al II-lea, a ex-premierului Andrei Sangheli şi a mitropolitului Vladimir Cantarean, că – să vezi durere de cap! – „În locaşurile sfinte ale Bisericii Ortodoxe din Moldova serviciile divine se oficiază în limba română”. Cum a fost în toată Moldova istorică pe parcursul ultimelor şase secole şi cum va fi încă sute de ani de acum încolo, vom adăuga noi. Cu precizarea că „serviciile divine se oficiază în limba română” după cărţile bisericeşti alcătuite, traduse sau diortosite de Biserica Ortodoxă Română şi nicidecum de vajnica şi făloasa Patriarhie a toată Rusia. Limba română literară rostită şi cântată în biserici este dovada cea mai limpede în faţa oamenilor şi în faţa lui Dumnezeu a unităţii noastre intime şi organice cu toată Lumea Românească de ieri, de astăzi şi de mâine. Şi dacă-i aşa precum zice Statutul, atunci ce argumente de la obraz mai poate avea Patriarhul a toată Rusia să vină la noi ca la el acasă şi să-şi impună puterea peste milioanele astea de români cărora Dumnezeu le-a lăsat doar o parte a „întregii Moldove”, cea de la răsărit de Prut?

Dulcea sărutare a celor doi Vladimiri: Cantarean şi Filat

Dulcea sărutare a celor doi Vladimiri: Cantarean şi Filat