Vocea unui securist la Tiraspol

Septembrie 22, 2011

Colonelul Ivan Mahu, fost ofiţer KGB şi al Serviciului de Informaţii şi Securitate (SIS) al Republicii Moldova, şi-a dus onoarea în cuibul separatismului, la Tiraspol, unde, la 8 septembrie, în preziua celei de a 20-a aniversări de la înfiinţarea serviciului secret moldovean, a publicat, pe pagina electronică „RIA Dnestr” (Reghionalnoie Informaţionnoie Aghenstvo Dnestr), o scrisoare deschisă cu genericul „Actualii conducători ai SIS sunt trădători de Patrie”. Patriot precum se pretinde, colonelul Mahu nici că putea găsi un loc mai potrivit unde să-şi publice scrisoarea decât în una dintre oficinele regimului banditesc de peste Nistru.

Întrucât sunt mai mult decât rarisime cazurile în care din cotloanele de altădată ale KGB şi ale SIS-ului de astăzi răzbate câte o voce răzleaţă, nu am considerat lipsită de importanţă „patriotică” scrisoarea publicată cu generozitate de separatiştii teleghidaţi şi protejaţi de Moscova.

Plină de aprecieri subiective, insinuări şi invective prezentate pe un ton grav, alarmist chiar, scrisoarea fostului ofiţer KGB şi SIS consună perfect cu propaganda regimului marionetă implantat de Moscova în partea de răsărit a Republicii Moldova. Dincolo de falsurile şi elucubraţiile pe care le cuprinde şi de apologia pe care o face KGB-ului sovietic, textul cu pricina se doreşte a fi un semnal de alarmă împotriva „românizării” populaţiei Republicii Moldova. Destul de încâlcită şi contradictorie, această scriitură emană aburii toxici ai celei mai crase uri etnice. În plus, Ivan Mahu atribuie obţinerea independenţei de stat a Republicii Moldova „naţionaliştilor”. Naţionaliştilor români, evident! Naţionaliştii români care au vina de a fi provocat valuri-valuri de „plecări” (puţin rămânea să fi spus „deportări” sau „persecuţii”, căci, pe parcurs, spune: „represiune”) ale kaghebiştilor sovietici din structura chemată să vegheze asupra securităţii noului nostru stat. Naţionaliştii care au încercat să ne „îndepărteze de CSI”, patria comună a domnului Mahu şi a prietenilor săi de la Tiraspol!

Să vedem însă care sunt „ideile-forţă” ale semnatarului. Dat fiind că spaţiul rezervat acestui material nu ne permite să reproducem integral scrisoarea despre care vorbim, o vom reda în mare parte, omiţând pasajele care ni s-au părut irelevante. Nu vom comenta sau polemiza nici pe marginea subiectului „revoluţiei din 7 aprilie 2009”, căci aceasta, ca şi „revoluţia română din 1989”, tot cu voie de la mai multe împărăţii a fost, iar marea împărăţie din răsărit, atât de dragă lui Ivan Mahu, a avut partea ei de implicare. Şi în „revoluţie”, şi în guvernarea federalizatoare sub baghetă ruso-germano-etc., etc. Atâta lucru trebuia să priceapă un „patriot” şi un „profesionist” ca Ivan Mahu.

Iată, aşadar, ce scrie colonelul Ivan Mahu în oficina separatiştilor ruşi de la Tiraspol:

„Serviciile secrete actuale din R. Moldova nu au apărut pe loc pustiu. Majoritatea absolută a ofiţerilor, care  au muncit în anii 1980 în KGB din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, au lucrat cinstit şi cu demnitate. Recrutarea cadrelor s-a făcut la cel mai înalt nivel. Mulţi din foştii ofiţeri ai Moldovei – sute şi mii – trăiesc şi astăzi în Republica Moldova. Nimeni nu poate să spună că ei au abuzat de poziţia lor, că au reprimat pe cineva. (Aici şi în continuare sublinierile ne aparţin – nota noastră.) Astăzi, deasupra noastră atârnă greşelile lui Beria, dar ce facem noi aici, generaţia care a început să lucreze în anii 1980?

În anul 1989, chiar înainte de obţinerea independenţei şi de crearea noii structuri, au început schimbări rapide. Din rândurile organelor, a plecat primul val de specialişti de înaltă clasă. Ei au fost primii care au prevăzut că în Moldova vor ajunge la putere naţionaliştii. Din conducerea KGB din Moldova, s-au transferat la Moscova peste 20 de oameni, la Kiev au plecat aproximativ 25. Unii din cei plecaţi din KGB Moldova au ajuns generali în serviciile secrete – atât de bine erau pregătiţi.

La 9 septembrie 1991, KGB a fost transformat în Ministerul Securităţii Naţionale. În curând, premierul unionist Mircea Druc l-a desemnat pe funcţia de ministru pe Fiodor Botnari (Tudor Botnaru – nota red.). Druc ştia perfect pe cine desemnează. Ei se cunoşteau de multă vreme, încă din vremea dosarului Ghimpu-Şoltoianu. Druc a încercat să infiltreze ideile naţionalismului şi ale românismului în Ministerul Securităţii Naţionale. Acesta era şi principalul lui obiectiv: să pregătească serviciile secrete să-şi respingă propriul obiectiv principal, misiunea de bază: apărarea statului. Să facă în aşa fel încât serviciile secrete să nu poată să se opună românizării ţării. Dar în acea perioadă, colectivul nostru încă rămăsese un monolit puternic şi, în general, speranţele lui Druc nu s-au bucurat de succes în totalitate.

Lozinca lui Druc „Cemodan-vokzal-Rossia!” („Geamantanul-gara-Rusia!”) a jucat un rol important şi în ceea ce priveşte componenţa Ministerului Naţional al Securităţii. Prin formarea noului serviciu secret, s-a declanşat al doilea val de plecări. Agenţii au început să plece spre armata naţională, în servicii speciale paralele, în societăţi de securitate pentru bănci şi alte firme particulare. Dar nici unul dintre ei nu a devenit racket, nu au intrat în structuri criminale: educaţia şi pregătirea lor erau de cel mai înalt nivel.

Iată de unde aş sfătui eu generaţia actuală de ofiţeri să ia exemple. Mai ales că acolo a rămas coloana vertebrală a adevăraţilor patrioţi: Valeriu Daraban, Ivan Mezunski, Vasile Sârbu, Valeriu Andronic, Victor Leucă, Anatol Furtună, Nikolai Makarov şi alţii.

Aceştia au şi fost oamenii care au ţinut piept puternicului atac al serviciilor secrete din state străine, care au vrut să lovească Moldova după prăbuşirea Uniunii Sovietice. Aceşti oameni au format un zid contra tendinţelor revanşarde ale României”.

Frontul Popular era atunci sub presiune politică. În timpul lui Calmoi, a fost practic lichidată problema cu naţionaliştii din „gruparea lui Druc”, care penetraseră, pur şi simplu, organele. Însă şi după acest moment, în sistem au rămas oameni mereu nemulţumiţi de funcţiile lor, de apropierea de CSI şi aşa mai departe. În 2001, după preluarea puterii de către comunişti, în faţa Serviciului de Informaţii şi Securitate, au fost puse sarcini privind asigurarea securităţii Republicii Moldova, ca stat suveran şi independent. În sfârşit, am înţeles şi noi definitiv de ce ar trebui să ne ocupăm”.

„În timpul noului regim, noi, ofiţerii de contraspionaj, ne-am confruntat cu o considerabilă activizare a misiunilor din partea serviciilor secrete străine pe teritoriul Republicii Moldova, în scopul inducerii aşa-numitului scenariu al „revoluţiei de catifea”. În paralel, s-au agravat măsurile speciale care vizau subminarea statalităţii Republicii Moldova, activizarea unionismului. În ceea ce priveşte creşterea nivelului de pregătire a activităţii, pentru perfecţionarea cadrelor, categoric, un rol important l-a jucat generalul Ursu. El era comandantul care cunoştea mediul operaţional”.

„În toamna lui 2009, odată cu schimbarea puterii, în cadrul SIS a început o adevărată represiune. Toţi cei care lucraseră până în 2009 la identificarea şi subminarea activităţilor subversive ale serviciilor secrete din statele străine pe teritoriul Republicii Moldova au fost retrogradaţi din funcţii, trimişi să lucreze în alte structuri, însă nu pe profil. Erau acuzaţi de prostie, de lipsă de profesionalism, chiar dacă lucraseră zi şi noapte. Voi enumera aceşti oameni: Valeri Kruşilinski, Viaceslav Trubka, Serghei Dulghier, Ghennadi Negară, Adrian Prodan, Gheorghe Bâlea, Ruslan Ţurcan, Alexandr Esaulenko, Anatol Moraru, Oleg Samusi. Iar în locul lor au fost aduşi oameni loiali tendinţelor actuale din serviciile secrete”.

„În consecinţă, colectivul de profesionişti şi de patrioţi din instituţie a fost erodat în ultimii doi ani mai puternic decât la prăbuşirea KGB şi la formarea serviciilor secrete naţionale, din anii cumplitei fervori naţionaliste.

Apare întrebarea: poate că unii au săvârşit crime contra ţării lor, contra poporului? Nici vorbă, ei au fost alungaţi numai pentru că şi-au apărat statul!

Iată şi concluzia. În ultimii doi ani, românizarea ţării noastre s-a amplificat mai mult, decât în orice perioadă a independenţei Moldovei, iar rolul SIS în lupta de rezistenţă este mizerabil. În multe funcţii, lucrează oameni care au cetăţenia altor state. Ziua independenţei o sărbătorim cu drapele româneşti. Peste tot în ţară, găseşti inscripţii de genul „Moldova este România” şi „Basarabia – pământ românesc”.

Firmele româneşti au acces la mina de aur a comunicaţiilor speciale, la bazele de date ale cetăţenilor Republicii Moldova. Are loc o puternică prelucrare pro-românească a tineretului, atât în ţară, cât şi pe teritoriul României.

În multe ministere şi departamente lucrează consultanţi care sunt cetăţeni ai ţării vecine. Iar acest lucru este posibil numai pentru că acum, chiar în SIS, a fost anihilat contraspionajul. Însuşi Serviciul de Informaţii şi Securitate serveşte astăzi nu statul şi Constituţia, ci unor clanuri mafiote şi diverşilor lideri politici.

Cel mai probabil este faptul că unii foşti ofiţeri KGB, de genul lui Dediu, au obţinut trese de la principalul român al Republicii Moldova. Astăzi, ţara noastră şi tot poporul moldovenesc sunt agresate zilnic cu strigăte şi ţipete despre apartenenţa la „marea naţiune română”.

Cu toate că pe nimeni de dincolo de Prut nu interesează opinia poporului moldovenesc. Se pare că pe acest mal au ajuns la putere prea multe capete cu acelaşi suflet. Şi până când vom putea noi, ofiţerii, să privim în linişte această barbarie, această orgie?

După convingerea mea sinceră, comandanţii actuali ai SIS sunt trădătorii patriei noastre.

De aceea, în ziua în care se împlinesc 20 de ani de la înfiinţarea serviciului nostru, privind în trecut şi cu nelinişte uitându-mă spre viitor, eu fac apel la toţi ofiţerii care vor să servească fidel Patria lor (şi asemenea patrioţi şi oameni de onoare sunt majoritatea):

Nu cedaţi, nu renunţaţi! Gândiţi-vă: ale cui interese le apără acum şefii voştri şi până când poporul moldovenesc va mai tolera această agresiune asupra lui?

Vă îndemn să vă uniţi şi să vă daţi demisia din toate funcţiile din cadrul SIS! Şi atunci poate că, nu la jubileu, ne vom întâlni la următoarea aniversare cu mândrie faţă de serviciul nostru, pentru ţara noastră, cu convingerea că noi ne îndeplinim misiunea în faţa statului şi a poporului moldovenesc. La urma urmelor, dacă nu o facem, noi, atunci cine o va face?

Am onoarea!”.

Da! Onoarea fostului ofiţer KGB şi SIS, Ivan Mahu, nu putea fi întreagă decât exclamată din bârlogul separatismului transnistrean.

Chestiunea eficienţei şi „patriotismului” cadrelor SIS nu face, decât cu rare excepţii, după cum spuneam, obiectul dezbaterilor publice de la noi. Dar merită, pentru că subiectul este, într-o societate care nu a cunoscut lustraţia, de milioane. Secretul eliberării Republicii Moldova de balastul sovietic stă anume aici, în zona gradului de prezenţă şi implicare, de regulă nefastă, a armatei de lucrători ai „frontului invizibil” în viaţa noastră publică, iar alteori şi în cea privată.

Hipertendenţiosul excurs în istoria SIS, făcut de bătrânul colonel KGB, Ivan Mahu, suferă, observăm, de grave şi voite omisiuni. Nu ni se spune, bunăoară, nimic despre perioada în care SIS a fost condus de către falnicul director Valeriu Pasat, cel devotat trup şi suflet (sau suflet şi trup) colonelului Vladimir (Nicolai Vasilievici Cantarean), tot el mitropolit al „întregii Moldove”. Nici despre biroul Serviciului Federal de Informaţii al Rusiei (FSB) deschis pe lângă SIS la cererea şi cu participarea nemijlocită a conducătorului său, generalul FSB, Nikolai Patruşev, cel distins cu „Ordinul Ştefan cel Mare”, probabil, pentru meritul de a fi superiorul pe linie de serviciu al banditului Igor Smirnov. Nici despre separatism ca pericol real şi major pentru integritatea, suveranitatea şi independenţa Republicii Moldova. Nici despre Centrul de spionaj „Balcani” (Balkanski Ţentr), mutat de la Sofia la Chişinău cu doi ani înaintea aderării Bulgariei la NATO.

Deformat iremediabil de trecutul său de kaghebist sovietic, colonelul Ivan Mahu se străduieşte să reducă toate riscurile şi ameninţările la adresa securităţii Republicii Moldova la dificila şi sensibila chestiune identitară a populaţiei majoritare şi să arate cu degetul într-o singură direcţie, spre Bucureşti, ca şi pe timpul sovietic, când secţia a V-a (numită şi 5Z) a KGB combătea adânc şi cu oareşice succes două „fenomene negative”: „fanatismul religios” şi „naţionalismul românesc”.

Reflexul de kaghebist determină şi recursul la fals. De exemplu, lozinca provocatoare „Cemodan, vokzal, Rossia”, lansată, se ştie, chiar de KGB în Ţările Baltice, Ucraina şi Republica Moldova în perioada avântului mişcărilor de emancipare de sub tutela Moscovei, ne este prezentată de drept „lozinca lui Druc”. Păi, cum altfel dacă „răul” trebuie să fie personificat. KGB-ul s-a hrănit întotdeauna cu denunţuri, autodenunţuri şi depoziţii, de regulă, false şi absurde. Şi ce fel de denunţ este acela dacă nu cuprinde nume concrete? „Duşmanul intern” trebuie identificat de fiecare dată cu precizie, altfel ce rost şi justificare mai poate avea efortul securistic susţinut al unor inadecvaţi la realităţile istorice în schimbare, inadecvaţi care nu au avut altă familie decât KGB-ul şi altă patrie decât URSS-ul.

Un lucru bun totuşi există în scrisoarea colonelului Ivan Mahu. Acesta ne dă o listă, nici pe departe completă, a „adevăraţilor patrioţi” din SIS, pe care, fără să vrea, ni-i prezintă ca pe „ultimii mohicani” ai KGB-ului sovietic. Poporul merită, bineînţeles, să-şi cunoască eroii. Pomelnicul colonelului Mahu e scurt, dar valoarea lui e mare. Chiar face să revenim la această listă albă a securiştilor „patrioţi”, care nu se amestecă – Doamne fereşte! – cu lista, neagră, evident, a securiştilor „trădători ai patriei noastre”, cum nu se amestecă lumina cu întunericul: Valeriu Daraban, Ivan Mezunski, Vasile Sârbu, Valeriu Andronic, Victor Leucă, Anatol Furtună, Nikolai Makarov şi alţii, cărora li se adaugă nume sonore de patrioţi ca Valeri Kruşilinski, Viaceslav Trubka, Serghei Dulghier, Ghennadi Negară, Adrian Prodan, Gheorghe Bâlea, Ruslan Ţurcan, Alexandr Esaulenko, Anatol Moraru, Oleg Samusi. O listă demnă de viitorul Panteon al Patriei! De aceea este de mirare că Ivan Mahu îndeamnă toată această lamură a Securităţii să-şi prezinte patriotic demisia.

Ce păcat că bătrânul colonel KGB nu dă şi alte liste, cum ar fi, la o adică, cele ale securiştilor din politica, diplomaţia, cultura, publicistica, biserica şi economia moldovenească! Uite aici să vedeţi dumneavoastră „coloană vertebrală” a „adevăraţilor patrioţi”! Păcat şi iar păcat. Poate că data viitoare, când se mai milostiveşte banditul Smirnov şi oferă spaţiu în fiţuicile şi portalurile lui propagandistice de la Tiraspol pentru oamenii din rezerva KGB-ului de la Chişinău.

Nu de alta, dar, până la o asemenea eventuală ocazie, lumea ar putea stărui în ideea şi impresia că numele adevărat al Patriei noastre scumpe este, în cel mai bun caz, Republica Securistă Moldova sau, în cel mai rău, dar totuşi posibil, caz, Republica fostului KGB.

Post-scriptum: „RIA Dnestr”, care a publicat scrisoarea lui Ivan Mahu, este o agenţie de ştiri înfiinţată la 13 iulie 2009 şi condusă de Roman Konopliov, fost conducător al Partidului Naţional Bolşevic din Rusia şi unul dintre principalii ideologi ai separatismului transnistrean. A făcut parte din mişcarea „Rossî” (Ruşii). Adept al unor idei şovine, ultraradicale, xenofobe şi extremiste,  Konopliov figurează, din aprilie 2006, în Lista oficială a extremiştilor din Federaţia Rusă, motiv pentru care s-a stabilit la Tiraspol, fiindu-i acordată „cetăţenia RMN”. A fost redactor al portalului „Pridnestrovie: Naţionalnaia politika” şi şef al secţiei politice a săptămânalului „Destrovski kurier” de la Tiraspol. A înfiinţat şi a condus o perioadă agenţia de ştiri „Lenta PMR”, după care a fost redactor-şef al ziarului „Russki Prorâv” din Transnistria. Se numără printre susţinătorii lui Igor Smirnov, pe care îl consideră „un Fidel Castro al Transnistriei”.


Criza la Externe continuă

Septembrie 21, 2011

Scriam încă la 12 februarie 2010 în FLUX despre dezastrul cronic şi acutizat din sistemul diplomatic al Republicii Moldova sub conducerea ministrului Iurie Leancă, numărul 2 în PLDM. În articolul „Criză la Externe. 4/5 din ambasade sunt decapitate” am încercat să arătăm amploarea acelui dezastru. Pentru a readuce subiectul în atenţie, reluăm unele intertitluri care ilustrau, nici pe departe complet, fenomenul: Stat slab şi corupt – diplomaţie slabă, politizată şi nepotism; Diplomaţie pe 1/5 sau ţara cu doar 5 ambasadori la post; Ce ambasadori au fost rechemaţi din misiune?; Ambasadorii „buni”, păstraţi de Centrala de la Chişinău; Consulatele generale, un subiect aparte; Cine conduc totuşi misiunile diplomatice?; Ce nume de ambasadori „buni” şi „de carieră” ne mai amintim?; Criterii „de merit” sau criterii de competenţă?; SIS şi diplomaţia moldoveană; Algoritmul ca piedică în promovarea ambasadorilor. Mai amintim că arătam cu acea ocazie că materialul „nu este decât o scurtă aruncare de privire asupra tărâmului diplomatic moldovean, nu o radiografie a tuturor sechelelor sistemului. Anatomia şi luarea lor sub microscop trebuie făcută aparte, dacă ne preocupă la modul serios sănătatea şi randamentul acestui organism”.

Constatăm acum, la distanţă de un an şi jumătate de la publicarea materialului nostru, că situaţia, chiar dacă a evoluat cumva şi pe alocuri, rămâne în continuare proastă. Aproape un sfert dintre posturile de ambasadori ai Republicii Moldova rămân în mod nejustificat vacante. De mai multă vreme sunt decapitate ambasadele noastre din Marea Britanie, Spania, Israel şi Turcia, iar în fruntea ambasadelor de la Moscova şi Roma se află aceiaşi „diplomaţi” desemnaţi de guvernarea PCRM – Andrei Neguţa şi, respectiv, Gheorghe Rusnac. Şi asta în pofida asigurărilor date de vicepremierul Leancă, încă la 29 septembrie 2009, că „în cel mult o lună şi jumătate vom face curăţenie în Ministerul de Externe, inclusiv în ambasade”. Iată că au trecut doi ani de zile şi „curăţenia” promisă nu a fost făcută nici la ambasada de la Moscova, nici la cea de la Roma, dar nici la alte misiuni diplomatice şi nici la Centrală, unde colcăie de nechemaţi, securişti şi parveniţi. Asta dovedeşte că vicepremierul Leancă este neserios şi nu-şi ţine cuvântul.

Potrivit surselor noastre sigure şi bine documentate, sub ministrul Iurie Leancă sistemul de clanuri de familie a rămas neschimbat atât la Centrala din Chişinău, cât şi în puţinele misiuni diplomatice pe bilaterală sau de pe lângă organismele şi instituţiile regionale sau internaţionale. Să dăm exemple? Probabil că nu este cazul, întrucât sunt rare, cât se poate de rare, excepţiile în care cineva este promovat în sistem fără protecţia rudelor sus-puse, ori fără cea a serviciului secret (SIS). Nepotismul e în floare, ca şi pe timpul comuniştilor. Mai ales că mulţi dintre cei promovaţi de clanuri în sistem au fost doar vânturaţi niţel, mutaţi din loc în loc, fără a fin înlocuiţi de persoane selectate pe criterii de competenţă.

Unii scot acum în evidenţă faptul că ministrul Iurie Leancă l-a promovat în funcţia de ambasador al Republicii Moldova în Bulgaria pe Alexandru Prigorschi, care îi este nici mai mult nici mai puţin decât cumnat. O fi. Nu ştim dacă este aşa sau nu şi nici nu avem căderea să răscolim acum detaliile cazului. Căci cazuri asemănătoare au fost şi sunt şi prin alte părţi. Gurile rele insinuează, bunăoară, că şi ambasadorul României la Chişinău, Marius Lazurca ar fi înrudit prin alianţă cu ministrul Afacerilor Externe de la Bucureşti, Teodor Baconschi. Şi dacă ministrul Baconschi are un fin de cununie ca ambasadorul Marius Lazurca, de ce nu ar avea şi ministrul Afacerilor Externe de la Chişinău un cumnat drept ca ambasadorul Alexandru Prigorschi? Lăsaţi, domnilor, de ce să fie Chişinăul mai prejos ca Bucureştiul?

Vorbiţi de nepotism la Externe? Care nepotism? Nu e vorba de simple şi izolate cazuri de nepotism, ci de un nepotism prin excelenţă (prin exelenţe!), adus la desăvârşire şi endemic. Termenul de „nepotism” a fost inventat de strămoşii noştri latini. Cu scurgerea timpului însă, neamul nostru de pe ambele maluri ale Prutului a dezvoltat noţiunea creator, astfel încât astăzi, pe lângă „nepotism”, avem în română termeni de nuanţă ca „nănăşism”, „cumătrism”, „cumnătism”, imposibil de tradus în alte limbi europene sau de pe aiurea. Din păcate, aceşti termeni de nuanţă au devenit şi de tradiţie. Tradiţia guvernului AIE-2 o continuă pe cea a guvernului AIE-1, care, la rândul său, a continuat-o pe cea a guvernului PCRM şi tot aşa înapoi până la cinstita guvernare a fostului Partid Democrat Agrar din Moldova. Clanuri peste clanuri, rude peste rude, încât ministerul Afacerilor Externe şi al Integrării Europene, cu tot corpul său funcţionăresc şi diplomatic, a ajuns o mare familie în care se regăsesc, se împletesc şi-şi dau mâna, spre binele ţării, evident, şi regimul Snegur, şi regimul Lucinschi, şi regimul Voronin, şi regimul fără nume al interimarilor Ghimpu şi Lupu. Nu veţi găsi nici într-un alt minister de la Chişinău atâta suprapunere de clanuri, atâta îngemănare de generaţii întregi de rudenii şi de securişti vechi şi noi, atâta parteneriat pentru pacea dintre fostele regimuri şi cel actual ca la Externele domnului Leancă!

Îngemănarea şi parteneriatul pentru pacea tuturor regimurilor politice moldoveneşti este atât de mare, încât, de fiecare dată, funcţiile de ambasadori, de consuli, de secretari ai ambasadelor şi până la cele de simpli şoferi ai misiunilor noastre diplomatice sunt aprig şi îndelung (uneori cu anii!) disputate între exponenţii respectivelor clanuri de familie şi politice. Anume aici trebuie căutat adevăratul motiv al faptului că ambasadele Republicii Moldova din Marea Britanie, Spania, Turcia sau Israel rămân în continuare şi nejustificat decapitate. Inflaţia de pretendenţi este atât de mare, încât ministrul şi vicepremierul Leancă, pus în faţa fenomenului, este lovit de perplexitate, neridicându-i-se mâna să semneze propunerile pentru desemnarea titularilor. Şi uite aşa ne integrăm în Europa!

Vom reveni cu siguranţă la acest subiect. Şi ştiţi de ce? Pentru că sunt şanse slabe ca domnul Leancă „să facă curăţenie” în sistem, de vreme ce timp de doi ani s-a arătat neputincios, ca şi întreaga guvernare a (dez)integrării noastre europene.


Atenţie la izvorul sărat al Patriarhiei Ruse!

Septembrie 15, 2011

Patriarhia Moscovei perseverează în demersul ei de îndepărtare a românilor basarabeni, transnistreni, nord-bucovineni, herţeni şi nord-maramureşeni de confraţii lor de neam şi de credinţă din România şi din întreaga lume. Maşina moldovenizării a fost repusă în funcţiune la Moscova. Teoria moldovenismului antiromânesc recapătă contur, iar Biserica Rusă şi-a făcut din ea un adevărat stindard de luptă.

La 14 septembrie, când am marcat 19 ani de la reactivarea Mitropoliei Basarabiei, Patriarhia Rusă şi-a lansat „versiunea moldovenească” a site-ului său oficial. Patriarhul Kiril Gundiaev le-a adresat cititorilor un „cuvânt de bun venit”, în care spune, repetând, aproape obsesiv şi invariabil, termenul „moldovenească”:

 „Dragii mei fraţi şi surori!

În preajma primei mele vizite patriarhale în Moldova, şi-a început activitatea versiunea moldovenească a sitului oficial al Patriarhiei Moscovei.

Resursa creată are menirea de a oferi informaţii obiective despre evenimentele cele mai importante care au loc în viaţa Bisericii noastre, şi de a deveni o sursa eficientă a informaţiei actuale pentru auditoriul moldovenesc. Este îmbucurător faptul că, informaţia oferită de portal nu se limitează doar la ştiri, ci cuprinde şi materiale de formare duhovnicească, studii teologice, de istorie şi culturologie.

Sunt convins că versiunea moldovenească a portalului „Patriarchia.ru” va contribui la întărirea legăturilor duhovniceşti şi va cultiva simţul unităţii la credincioşii ortodocşi din Moldova şi celelalte ţări din spaţiul canonic Patriarhiei Moscovei.

+ KIRIL, PATRIARH AL MOSCOVEI ŞI AL ÎNTREGII RUSII”.

Ei, iată că liderul Bisericii Ruse nu face nici un secret din scopul pe care îl urmăreşte prin lansarea acestei „versiuni moldoveneşti”. El doreşte, ba chiar este convins că „versiunea” lansată în capitala Rusiei le va cultiva românilor smulşi în 1940 de la sânul Bisericii lor naţionale „simţul unităţii” cu „celelalte ţări din spaţiul canonic Patriarhiei Moscovei”.

Am parcurs mai multe texte plasate pe site-ul Bisericii Ruse. Acestea ne-au lăsat aceeaşi impresie pe care o aveam acum mai bine de două decenii, citind gazetele raionale de partid, nişte fiţuici de pripas scrise în limba rusă şi traduse într-o infectă şi năbădăioasă limbă română. Pe alocuri chiar am crezut că s-a întors timpul înapoi şi că citesc scriiturile şantiste din fosta RSSA Moldovenească, organizată de Stalin dincolo de Nistru cu scopul declarat al anexării Basarabiei.

Nu cunoaştem cine sunt „tălmacii bisericeşti” de astăzi de la Moscova. Putem spune însă cu certitudine că aceştia sunt certaţi rău cu limba română, de vreme ce mult-lăudata lor „versiune moldovenească” abundă de calchieri din limba rusă, de preţiozităţi şi neconcordanţe, servindu-ne, până la urmă, o formă caricaturală a limbii române. Mama spirituală a ambasadorului Lazurca şi a premierului Filat nu se sinchiseşte deloc să-şi bată joc în ultimul hal de limba română literară. Dar, precum spunea însuşi patriarhul Kiril, nu limba română este preocuparea centrului religios moscovit, ci „cultivarea simţului unităţii” cu Moscova, Kievul, Minskul şi Tiraspolul.

Dacă se îndoieşte cineva de bătaia de joc de limba română la care se dedă Biserica Rusă, îi servim câteva mostre de „limbă moldovenească” spicuite la întâmplare de pe portalul cu pricina: „limba tuviană” (corect: tuvină), „cooperare reciprocă” (corect: cooperare), „asambleea” (corect: adunarea), „politica industrială şi de cadru” (corect: de cadre), „Biserica Ecumenică” (corect: Universală), „Editura Patriarhiei Moscovei a scos de sub lumina tiparului” (corect: a scos de sub tipar sau a văzut lumina tiparului), „Comisia de Armonizare a Relaţiilor Interetnice din preajma Consiliului Prezidenţial” (corect: de pe lângă Consiliul Prezidenţial), „piaţa sobornicească a mănăstirii” (corect: piaţa/platoul din faţa catedralei), „Patriarhul Kiril a sosit în Akaban, în Irkutsk, în Magadan etc.” (corect: la Abakan, la Irkuţk, la Magadan), „mitropolia de Cernogorie” (corect: mitropolia Muntenegrului), „Nice” (corect: Niţa), „litie morţească” (corect: litie pentru morţi/pentru cei răposaţi), „informaţii actuale” (corect: infornaţii/ştiri de actualitate), „mănăstire de bărbaţi” (corect: de călugări), „mănăstire de femei” (corect: de maici). Neciopliţii şi neisprăviţii „tălmaci bisericeşti” nu se jenează să translitereze de fiecare dată semnul moale rusesc, redându-l fie în mijlocul cuvântului, fie în poziţie finală prin „i” românesc. Despre lipsa de acord nici nu mai merită să vorbim. Patriarhia Rusă chiar poate anunţa un concurs pentru detectarea măcar a unei ştiri de pe site-ul său oficial în care să nu fie întâlnită această supărătoare greşeală. Aceasta este „limba moldovenească” a patriarhului Kiril, care ne este prezentat ba ca Preafericit, ba ca Sanctitate. Nu ne stă însă în intenţie să vă obosim cu păsărească moldo-moscovită a patriarhului Kiril. Vom încheia acest mic şir al mo(n)strelor de pe portalul Bisericii Ruse prin a cita doar o frază reprezentativă pentru modul de gândire al noilor arhitecţi ai „limbii moldoveneşti”. Iată fraza: ”Rusia este foarte diversă şi pretutindeni este un plai natal pentru toţi”! Dacă nu este suficient, iată încă una groasă şi lată: „Legătura inversă a Patriarhului cu oamenii este o asigurare a evitării greşelilor”. Trebuie să-l rugăm pe domnul ambasador Marius Lazurca să ne traducă româneşte ce vrea să ne spună cu astea Patriarhul Kiril, sub al cărui omofor îşi adăposteşte sufletul pe calea mântuirii.

Cine o fi făcând această „versiune moldovenească” de râsul curcilor? Judecând după stil, dar şi după tipologia oceanului de greşeli comise într-o veselie „misionară” (sau mesianic-imperială), „tălmacii” sunt mai mulţi. Aceştia ar putea proveni fie din mediul bisericesc de la Chişinău, fie din forjeria de interpreţi şi traducători ai Serviciului Federal de Informaţii (FSB). Precum se ştie, FSB are o înaltă şcoală de pregătire a unor asemenea „specialişti”, şcoală cu o veche catedră de limba română. Absolvenţii ei nu au strălucit niciodată prin stăpânirea limbii noastre literare. Vă amintiţi, probabil, de episodul tragicomic cu interpretul militar rus din 1945, care îi traducea Regelui Mihai întrebarea unui general sovietic: „Majestate, am vrea să ştim cum se simte Regina Mamă?” prin „Ş-ante ci mai faci mă-ta?”. Cam pe aici se situează şi „versiunea moldovenească” lansată de Biserica Rusă sau, mai bine zis, „versiunea moscovită” a limbii române, o ditamai pocitanie fără pereche cu care vine să ne fericească „preafericitul” Kiril al celor trei Rusii cu Republica Moldova în anexă.

Ei, v-aţi convins, dragi cititori, că „lucoarea NU vine de la răsărit”? Patriarhul rus ne-a spus, chinuind cuvintele limbii române, că „resursa creată” are menirea (sic!) „de a deveni o sursa eficientă a informaţiei actuale” pentru „auditoriul moldovenesc”. Resursa se vrea sursă, adică izvor! Ceea ce uită însă patriarhul cu resursa „moldo-rusă” este că de la facerea lumii încoace şi până la sfârşitul veacurilor nici un izvor sărat nu a putut şi nici nu va putea da apă dulce şi dătătoare de viaţă. „Nu cumva poate smochinul, fraţilor, să facă măsline, sau viţa de vie să facă smochine? Tot aşa, izvorul sărat nu poate să dea apă dulce” (Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Iacov). Să nu ne înşelăm nici noi acum: Biserica rusă tot rusă rămâne, imperiul moscovit – tot imperiu, cât o mai fi având zile, iar noi românii –  tot români, precum ne-a făcut Dumnezeu încă de la început. Şi, bineînţeles, limba română este şi va fi românească în veac, oricât de mult ar cuteza şi s-ar sforţa patriarhul Kiril, lipsit de scupule, precum vedem, să ne-o desfigureze ca să-i pară lui şi ambasadorului Lazurca „moldovenească”.

Folosim acest prilej pentru a supune atenţiei Patriarhiei Ruse un text rusesc oficial şi vechi de vreo 170 de ani, care, ca dovadă că au fost şi ruşi oneşti în istorie, spunea fără viclenie sau ocolişuri: „Moldova şi Valahia sunt ţări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă, o singură Credinţă, în pofida separaţiei lor pe plan civil, ele au avut necontenit o singură soartă comună: au suferit împreună de-a lungul secolelor, purtând aceeaşi cruce grea, iar acum sorb o nouă viaţă din acelaşi izvor dătător de viaţă. Ele au acelaşi trecut, acelaşi prezent şi, bineînţeles – acelaşi viitor!” (“Despre situaţia învăţământului în Principatele Moldovei şi Valahiei” în Revista Ministerului Instrucţiunii Publice, fasciculul 29, secţiunea IV, Petersburg, 1840, pagina 7).

Putem fi siguri că asemenea cuvinte pline de adevăr nu vor apărea niciodată în „versiunea moldovenească” a site-ului Bisericii ruse. Şi nici patriarhul Kiril nu va spune nimic asemănător cu ocazia apropiatei sale inspecţii canonice în Republica Moldova. Şi cum altminteri, când Biserica rusă, această jalnică unealtă în mâna neoimperialismului moscovit, şi-a făcut surse şi resurse sărate, otrăvite chiar, pentru adăparea întregii suflări româneşti de la noi?


Fără comentarii: TEORIA MOLDOVENISMULUI ANTIROMÂNESC, PUSĂ ÎN APLICARE DE BISERICA RUSĂ

Septembrie 15, 2011


Despre dihotomiile etnonimice la ucraineni şi români

Septembrie 15, 2011

Interviu cu jurnalistul Ihor Lubyanov de la „Gazeta po-ukrainski”, Kiev

– Domnule Lubyanov, sunteţi cunoscut ca unul dintre puţinii jurnalişti şi cercetători ucraineni care au studiat şi folosesc limba română. V-aţi făcut studiile universitare şi postuniversitare la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Acest element din biografia dumneavoastră vă recomandă drept un bun cunoscător al subtilităţilor legate de utilizarea etnonimelor şi infranimelor atât în spaţiul românesc, cât şi în cel ucrainean. V-aş propune să discutăm astăzi despre instrumentarea etnonimelor în scopuri politice de către anumite cercuri de la Moscova sau de la Kiev.

– Mă bucur că abordaţi acest subiect. Am citit în FLUX articolul dumneavoastră „Recursul Patriarhiei Moscovei la etnolingvistică sau manipularea prin limbaj ca procedeu de menţinere a puterii canonice” în care vă referiţi la strategii aplicate atât în Ucraina, cât şi în Republica Moldova. Aţi vorbit despre Rusia şi despre Ruś, un subiect aproape deloc dezbătut la Chişinău. Pentru a răspunde exact invitaţiei dumneavoastră, va trebui să intrăm puţin în materia istorică. Aşadar, atât în România, cât şi în Republica Moldova, operele istorice care tratează evenimente din trecutul Ucrainei, exprimă convingerea că vechiul regat medieval al ucrainenilor se numea Rusia Kieveană. Această denumire este incorectă atât din punct de vedere istoric, cât şi lingvistic. Ea duce la o înţelegere total greşită, a acestei perioade din istoria slavilor de răsărit. Desigur, aici putem menţiona, fără riscul de a greşi, că în timpul regimurilor comuniste din România, Republica Moldova şi Ucraina (pentru ultimele două regimul fiind, totodată, şi unul de ocupaţie), Rusia (sau Rusia Sovietică) a promovat cu succes astfel de idei: Rusia, Ucraina şi Bielorusia (fiind tot un termen incorect, despre care vom vorbi ulterior) erau ţări-surori, Rusia Kieveană fiind un stat unic pentru un singur popor – cel rus, care, cu timpul, s-a despărţit în trei popoare din cauza „împrejurărilor nefericite” şi a „invaziilor străine”. Astfel, Rusia pretindea titlul de „frate mai mare” în raport cu celelalte două ţări slave.

– Se pare că această chestiune este doar în aparenţă una terminologică sau de natură filologică. În definitiv, asistăm la un caz clasic de manipulare socială în scopuri politice…

 – Da, aşa este, în mod indiscutabil. Nu doresc să mă refer însă, aici şi acum, la toată absurditatea acestei idei, pe care au dezvăluit-o deja destul istoricii ucraineni şi cei străini. Este totuşi bine să ne oprim la aspectul filologic al problemei. Filologii din România sau cei din Republica Moldova s-ar putea să nu fie preocupaţi de faptul dacă „Rusia” Kieveană era un stat ucrainean sau unul rusesc, însă, din perspectivă lingvistică, este foarte important ca limba română să fie cât mai precisă în definirea acestor procese istorice. Trebuie să menţionez că în nici una dintre limbile slave, marele imperiu medieval cu centrul la Kiev nu este numit „Rusia”, nici chiar în limba rusă. Este foarte util să precizăm ce termeni folosesc limbile slave. Haideţi să alegem trei dintre ele, limbi implicate nemijlocit în procesele istorice din Ucraina: ucraineana, polona şi rusa. Aşadar, în ucraineană există termenul Русь [Ruś], respectiv, Київська Русь [Kyjivśka Ruś], având derivatele: русич [rusyč], русин [rusyn], cu o semnificaţie clară: Rutenia, Rutenia Kieveană şi rutean, strâns legată de desemnarea naţională a ucrainenilor înşişi. În schimb, Rusia, rusesc sau rus în ucraineană sună Росія [Rosija], російський [rosijśkyj], росіянин [rosijanyn], care au o cu totul altă semnificaţie, fără să desemneze într-un fel sau altul vechiul stat kievean. În ucraineană este absurdă folosirea termenului Київська Росія [Kyjivśka Rosija] – Rusia Kieveană, căci limba noastră nu combină aceste definiţii în nici un fel. În polonă se procedează identic, folosindu-se pentru desemnarea acestui stat termenul Ruś sau Ruś Kijówska (Rutenia Kieveană), Rusin pentru rutean ca naţionalitate şi ruski pentru rutean ca adjectiv, pe de altă parte desemnând Rusia cu termenul Rosja, Rosjanin pentru rus şi rosyjski pentru rusesc. Totodată, termenul Rusia Kieveană Rosja Kijówska, ca şi în ucraineană, nu poate exista, fiind o absurditate.

– Foarte interesant acest excurs filologic pe care îl faceţi dumneavoastră. Care este însă situaţia în cazul limbii ruse?

– În rusă avem o situaţie specială. Nici în această limbă „Rusia” Kieveană nu are nimic în comun cu Rusia. În rusă există termenii Киевская Русь [Kijefskaja Ruś], русич [rusičj], care în nici un caz nu înseamnă Россия [Rasija], Rusia. În limba rusă de astăzi, există însă doi termeni care desemnează noţiunea de rus – unul dintre aceştia fiind россиянин [rasijanin], respectiv adjectivul  российский [rasijskij], însemnând apartenenţa la Rusia ca stat, aşadar rus ca cetăţean al Rusiei, indiferent de naţionalitate, iar rusesc ca ceea ce ţine de Rusia, de pildă, produsele ruseşti. Al doilea termen înseamnă rus şi rusesc,aparţinând naţionalităţii, neamului rusesc, şi exprimându-se prin acelaşi cuvânt – русский [ruskij], fiind adjectiv, iar în cazul reprezentantului acestei naţionalităţi, folosindu-se un adjectiv substantivat. Astfel, Rusia este singura ţară slavă unde naţionalitatea se defineşte printr-un adjectiv, fiind mai vechi, în acelaşi timp, decât însuşi termenul Rusia – Rasija, o formă grecizată a denumirii de Rutenia, introdusă abia în secolul al XVIII-lea de ţarul Petru cel Mare. Forma ruskij nu înseamnă altceva decât „cel ce aparţine rutenilor” (тот, кто принадлежит русичам), teritoriul de nord al Rusiei de astăzi fiind o provincie dominată de Rutenia Kieveană.

– Pentru că sunteţi şi un bun cunoscător al limbii române, cum ar fi corect să ne raportăm noi, românii, la acest caz de dihotomie şi confuzie terminologică? 

– Cele menţionate mai devreme ne dau dreptul deplin de a introduce şi în limba română, în loc de denumirea total greşită de Rusia Kieveană, denumirea corectă, în primul rând din punct de vedere filologic – Rutenia Kieveană, o formă exclusiv întrebuinţată în vechile acte europene până în secolul al XVIII-lea, adică înaintea proclamării Ţaratului Moscovit – Imperiul Rusesc. De exemplu, marele rege-legislator rutean, autorul primei Constituţii din Europa (Pravda Ruśka – Adevărul Rutean), Iaroslav cel Înţelept, este numit în cronicele europene de atunci – REX RVTHENORVM (Regele Rutenilor), şi în nici un caz al „ruşilor”. Nu ştim, respectiv nu putem să spunem, din ce cauză Petru cel Mare, împăratul rusesc, a schimbat denumirea ţării sale, care înaintea lui nu s-a numit niciodată Rusia şi nici Rutenia, ci Moscovia, Ţaratul Moscovit, Ţara Moscoviţilor, limbile română, ucraineană şi poloneză păstrând şi denumirea populară a ruşilor de altădată – muscal.

– Aţi menţionat şi incorectitudinea termenului „Bielorusia”. Nici bieloruşii nu sunt ruşi?

– Sigur că nu. În Evul Mediu au fost numiţi ba „ruteni”, ba „lituanieni”, fiind un popor între lituanienii şi ucrainenii de astăzi. De asta s-a şi produs termenul de „Rutenia Albă” – în limbile baltice „baltos” însemnând „alb”. Adică, pe de o parte – „ruteni baltici”, iar pe de altă parte – bieloruşii sunt preponderent blonzi şi cu ochi deschişi, de asta şi „albi”. De fapt, greu de spus, în ce măsură, dar bieloruşii de astăzi sunt o sinteză a rutenilor şi lituanienilor. Ucrainenii înţeleg limba lor foarte bine, şi adesea o văd ca un dialect al ucrainenei cu pronunţie lituaniană. Pronunţia este tocmai influenţată de baltici, nu de ruşi, cum se crede foarte des, fiindcă Bielorusia făcea parte din Marele Ducat al Lituaniei, unde dinastia monarhică a fost lituaniană, iar limba oficială – ruteană. N-aş spune dacă sunt balţi slavizaţi ori invers, slavi cu puternică influenţă baltică, inclusiv genetică, însă este foarte clar că nu au de a face cu ruşii. Chiar şi astăzi principala diferenţă între lituanieni şi „bieloruşi” este numai limba. O denumire corectă, aşadar, ar fi „Rutenia Albă” şi „ruteni albi”. Dar, vedeţi, pentru ruşi toate popoarele slave sunt considerate a fi „ruşi”.

– Ţarul Petru I Romanov a avut, probabil, motivele sale şi acestea, cu siguranţă, nu au ţinut de aspectele filologice ale chestiunii…

– Poate că ţarul moscovit a vrut să-i însuşească Moscoviei gloria vechii Rutenii, a marilor regi ruteni, creându-i Moscoviei o nouă istorie, sub o nouă denumire, falnică şi antică, pentru ca astfel s-o ducă mai repede în Europa. Sau poate că totuşi a avut motive mai practice – mutându-şi capitala la Sankt Petersburg, nu a putut, desigur, păstra denumirea Moscoviei, care îşi avea capitala la Moscova, şi a hotărât s-o numească Rusia, o formă grecizată a Ruteniei (Ρωσία), ţinând seama că Novgorodul şi toată partea nordică a ţaratului a aparţinut cândva Ruteniei. Totodată, trebuie să ţinem minte că Petru I, în perioada respectivă, stăpânea deja de o jumătate de secol Rutenia istorică, Ucraina devenind aliata Moscoviei în anul 1654, fiind apoi cotropită şi lipsită de orice semn al vechii ei independenţe.

– Ne apropiem totuşi de zona politicului, nelipsit în acest caz. Cum s-a ajuns însă ca ţara dumneavoastră să se numească astăzi Ucraina şi nu Rutenia?

– Într-adevăr, aşa este. În secolul al XIX-lea, în timpul Renaşterii naţionale a ucrainenilor, în corpul Imperiului Rusesc a apărut necesitatea de a se distinge de ruşi prin însăşi denumirea naţiunii, fiindcă numele respective – rutean şi rus se asemănau prin natura lor fonetică şi erau destul de des confundate de către străini, ceea ce le convenea, bineînţeles, tocmai ruşilor. Cu toate că denumirea rus era „furată” de la ruteni, aceştia erau obligaţi să prezinte o nouă denumire a propriei naţiuni. De aceea era aleasă formă Україна (Ucraina), până atunci întâlnită doar în cântecele populare şi în letopiseţele vechi, însemnând „o ţară tăiată de restul lumii, o ţară aleasă pentru noi, ţinutul natal”, fiind deci o formă poetică a termenului Rutenia şi având doar formă de substantiv. Adjectivul ucrainean şi etnonimul ucrainean au apărut doar în secolul al XIX-lea în urma unei puternice mişcări naţionale. Iar în partea de vest a Ucrainei, aparţinând Austro-Ungariei, s-a păstrat încă timp de un secol vechea denumire ruteni. Însă în secolul al XX-lea au existat încercări de a-i prezenta pe ruteni şi pe ucraineni ca fiind două naţiuni diferite. Ca urmare, în România, timp de aproape o sută de ani, în toate recensămintele figurau atât ucraineni, cât şi ruteni. Această situaţie, din păcate, dăinuie şi astăzi. Să sperăm, n-o să dureze mult timp. Ucrainean şi rutean înseamnă acelaşi lucru.

– Într-un fel sau altul, avem aceeaşi situaţie şi în cazul dihotomiei etnonimice român/moldovean sau român/vlah şi al celei glotonimice limba română/limba moldovenească sau limba română/limba vlahă…

– Întocmai. Bineînţeles, cazurile nu sunt identice, însă în general lucrurile stau tocmai aşa. În cazul dihotomiei român/moldovean pe primul loc este pus faptul că Ţara Moldovei a existat înainte de România unită, or, Basarabia nu a participat la crearea ţării unite, deoarece făcea parte din Imperiul Rusesc. De aceea, denumirea de „români” reintră aşa de greu în uzul practic în Republica Moldova sau în toată Basarabia istorică. În cazul dihotomiei ucrainean/rutean însă, pe primul loc a fost tocmai dorinţa rutenilor să declare că nu sunt ruşi şi să nu fie confundaţi cu ei atât pe plan exterior, cât şi interior. N-ar fi surpriză dacă v-aş spune că ruşii încercau (şi încearcă până acum) să susţină şi chiar să motiveze această confundare.

– Asemenea tentative de instrumentare politică sau geopolitică a aspectelor identitare nu sunt unice în spaţiul ex-sovietic. Mai nou este fabricată o „limbă mingrelă” şi o „naţiune mingrelă” în partea occidentală a regiunii Abhazia, unul din teritoriile Georgiei aflate sub ocupaţia militară a Federaţiei Ruse. Pentru că sunteţi şi un cunoscător al limbii georgiene, al istoriei şi realităţilor acestei ţări, v-aş rugă să vă referiţi în câteva cuvinte şi la cazul mingrel.

– Ştiţi, pentru a crea o naţiune în mod artificial, nu este de ajuns numai să arăţi diferenţele între dialecte sau limbi. Trebuie numaidecât să fie prezentă opoziţia „noi-ei”, adică o autoidentificare. Mingrelii nu o au deloc. Aceştia se consideră georgieni, cu toate că graiul lor, din punct de vedere strict lingvistic, este, mai degrabă, o limbă separată, decât un dialect al limbii georgiene. În idiomul lor s-au păstrat mai multe construcţii arhaice, morfologia şi lexicul de mult depăşit de georgiana modernă. Aş putea compara mingrela cu dialectul aromân, ca să pară mai explicit cititorilor din Republica Moldova.

– Anumite cercuri politice străine, tocmai pornind de la dihotomia terminologică rutean/ucrainean, încearcă să instrumenteze în ultimii ani o aşa-numită „chestiune ruteană”, ajungându-se chiar la proclamarea unei republici cu denumirea de Rusia sau Rutenia Subcarpatică (Podkarpatskaja Ruś). Ce ne puteţi spune la acest capitol?

– Aici chiar este o situaţie foarte asemănătoare cu români/moldoveni. Ucrainenii din Transcarpaţia au fost parte a Ungariei şi sunt, în mod natural, despărţiţi de munţii Carpaţi de restul naţiunii. Adică procesul creării unei naţiuni comune şi bine definite, care a avut loc în Galiţia şi Bucovina, dintr-o parte, şi Ucraina Nipreană (pe care o numim Ucraina Mare), din alta, nu prea putea să influenţeze populaţia din Regatul Ungariei. De asta, ucrainenii de acolo par a fi foarte similari cu românii din Basarabia. Însă este şi o mare diferenţă. Spre deosebire de istoria moldovenilor, care sunt numai o parte, chiar şi extrem de importantă, a românilor, împreună cu muntenii, ardelenii ş.a.m.d., toţi ucrainenii sunt ruteni. Eu sunt rutean, cu toate că provin din Basarabia şi n-am fost în Transcarpaţia decât în trecere. Asta este foarte uşor de dovedit, dacă te uiţi la literatura, revistele etc. din secolul al XVIII-XIX. Toţi se numesc ruteni, toţi vorbesc de Rutenia. De aceea, e mult mai greu să falsifici istoria cu această denumire, decât în cazul moldovenilor. Chiar dacă nu toţi românii sunt moldoveni, toţi moldovenii sunt români din punct de vedere etnic. Pe când noi, ucrainenii, suntem ruteni cu toţii.

– Domnule Ihor Lubyanov, vă mulţumim pentru acest interviu. Vom fi bucuroşi să vă avem ca interlocutor şi cu alte ocazii.

– Cu plăcere. Şi eu vă mulţumesc.

Patriarhia Moscovei se teme de ortodocşii români. Cazul Hagi Curda: punctul de vedere al unui specialist ucrainean în domeniul religiei

Septembrie 14, 2011

Acţiunile Bisericii Ortodoxe Ruse îndreptate spre interzicerea activităţii Bisericii Ortodoxe Române în Ucraina reprezintă un populism aferist, o poziţie agresivă şi teama de o concurenţă demnă, consideră Andrei Iuraş, docent al Universităţii Naţionale „Ivan Franko” din Lvov, specialist în domeniul religiei.

doc. Andrei Iuraş

doc. Andrei Iuraş

„Din punct de vedere legislativ, poziţia Patriarhiei Române în Ucraina poate fi aceeaşi ca şi a Patriarhiei de Kiev. Legislaţia ucraineană nu conţine şi nici nu poate să conţină nici un fel de interdicţii privind dezvoltarea în ţara noastră a comunităţilor, iar în viitor şi a eparhiilor oricărei patriarhii”, a explicat Andrei Iuraş.

Potrivit dumnealui, în acest caz este vorba de două planuri: legislativ şi religios. „Nimeni nu le poate interzice credincioşilor care doresc să aparţină de Patriarhia Română, să creeze aici jurisdicţia acesteia. În Ucraina activează şi Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Frontierelor, şi Biserica Ortodoxă Rusă de Rit Vechi, şi alţii. De aceea, şi cei care doresc să aparţină de Patriarhia Română au acelaşi drept. Cu totul altceva este atitudinea Bisericii Ruse, care doreşte să-şi păstreze influenţa asupra parohiilor de limbă română, mai cu seamă asupra parohiilor din regiunea Cernăuţi, unde există peste o sută de asemenea parohii. Totodată, aceasta se referă şi la partea de sud a regiunii Odesa”.

Docentul Andrei Iuraş consideră că Eparhia de Odesa a Bisericii Ortodoxe Ruse încalcă nu doar limitele impuse de canoanele Bisericii, dar şi limitele oricărei logici şi ale bunului-simţ. „Patriarhia Moscovei declară „necanonicitatea” Bisericii Române, care este perfect canonică sub toate aspectele, doar pentru faptul că Patriarhia Română activează fără coordonare pe un teritoriu pe care Biserica Rusă îl consideră ca fiind al ei. Patriarhia Moscovei a ajuns chiar să considere că sfintele taine ar fi „lipsite de har”, iar Sfânta Liturgie – „nevalidă”.”

Andrei Iuraş este convins că asemenea acţiuni ale eparhiei Bisericii Ortodoxe ruse reprezintă un populism aferist, o poziţie agresivă şi teama de o concurenţă demnă.

Specialistul în domeniul religiei a subliniat că fiecare parohie dispune de personalitate juridică. Înregistrarea unei eparhii se face cu aprobarea organelor centrale bisericeşti. Pe când o parohie este înregistrată de stat dacă în acest sens îşi exprimă voinţa 10-20 de persoane care doresc să-şi practice credinţa. Nimeni nu este în drept să le interzică acest fapt.

„Consider în mod univoc că, mai devreme sau mai târziu, parohiile de limbă română din cadrul Bisericii Ortodoxe din Ucraina (Patriarhia Moscovei) se vor desprinde de aceasta şi vor reveni la Biserica Ortodoxă Română. Este doar o chestiune de timp”, consideră Andrei Iuraş.

Biserica din Hagi Curda

Biserica din Hagi Curda, Ismail, înainte de demolarea de către sovietici şi reconstruită de Mitropolia Basarabiei

Amintim că la 16 iulie, grănicerii ucraineni au reţinut un grup de jurnalişti români şi de reprezentanţi ai societăţii civile. Aceştia se deplasau la sfinţirea bisericii din satul Kamâşovka (Hagi Curda), raionul Ismail, regiunea Odesa. Este vorba despre prima parohie a Bisericii Ortodoxe Române în Ucraina. Mitropolia Basarabiei, în comuniune canonică cu Patriarhia Română, care cuprinde parohii din spaţiul fostei URSS, a şi calificat aceste acţiuni drept o încălcare a drepturilor omului, iar Eparhia de Odesa (Patriarhia Moscovei) a fost calificată drept „românofobă”. Respingând orice acuzaţie de „necanonicitate”, Înaltpreasfinţitul Petru, Mitropolit al Basarabiei (Patriarhia Română) a remarcat următoarele: „toţi clericii, toate slujbele şi toate tainele bisericeşti din parohiile din Republica Moldova şi din Ucraina sunt perfect canonice şi valide, dat fiind că noi activăm în cadrul unei Biserici canonice – Patriarhia Română”.

Ihor LUBYANOV, GAZETA PO-UKRAINSKI, KIEV


Recursul Patriarhiei Moscovei la etnolingvistică sau manipularea prin limbaj ca procedeu de menţinere a puterii canonice

Septembrie 6, 2011

Sub patriarhul Kiril, Patriarhia „multinaţională”, de fapt, supranaţională şi, astfel, imperială prin (auto)definiţie, a Moscovei şi a întregii Rusii promovează o nouă politică etnolingvistică.

Dragostea Moscovei pentru ucraineni

Primul element pe care l-au remarcat observatorii vieţii bisericeşti din Rusia este că versiunii ruseşti a paginii oficiale de internet a Patriarhiei din preajma Kremlinului i s-a adăugat, în premieră absolută, versiunea în limba ucraineană. Această noutate nu reprezintă, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere, o concesie generoasă făcută credincioşilor şi clericilor ucraineni care nutresc tendinţe de emancipare canonică de tutela Moscovei. Dacă ar fi fost aşa, „multinaţionala” Biserică rusă ar fi acceptat şi versiuni ale site-ului său oficial în limbile bielorusă şi română. Despre limbile altor popoare din Federaţia Rusă convertite integral sau parţial la Ortodoxie nici nu are rost să vorbim, întrucât Patriarhia Moscovei promovează în raport cu ele, în cel mai rău caz, o politică lingvistică asimilaţionistă, iar în cel mai bun caz, una de aculturaţie, ca primă etapă a rusificării.

Înapoi la Rusia kieveană

Al doilea element ţine de conceptul „două limbi, un singur popor” lansat de patriarhul Kiril cu ocazia primei sale vizite la Kiev, la scurt timp după înscăunarea sa la Moscova. Acest concept presupune că ruşii şi ucrainenii, chiar dacă vorbesc două limbi diferite, dar intim şi puternic înrudite şi, în proporţie de 80 la sută, reciproc inteligibile, reprezintă o singură etnie, cu rădăcini comune în Rusia kieveană („Киевская Русь” în rusă şi „Київська Русь” în ucraineană).

Biserica Ruscă

Precum se ştie, manipularea prin limbaj precede manipularea socială. Şi dacă lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, imperiile se fac ele însele prin propriile lor cuvinte. La indicaţia patriarhului Kiril, titulatura „Biserica Ortodoxă Rusă” (Русская Православная Церковь) a încetat să mai fie tradusă în ucraineană ca şi mai înainte, corect, „Російська Православна Церква”, ci, într-un mod absolut ciudat, care sfidează regulile limbii ucrainene – „Руська Православна Церква”. Româneşte, ca să apelăm la un arhaism care îi desemna pe slavii răsăriteni, ar trebui să echivalăm această titulatură cu „Biserica Ortodoxă Ruscă”. Termenul „rusca/ruscă” a avut o largă circulaţie la românii intra şi extracarpatici, inclusiv în Basarabia, fiind fixat într-un şir întreg de toponime.

În ucraineana modernă şi literară, termenul „rus/rusă” sau „rusesc/rusească” se traduce invariabil şi exclusiv prin „російський/російська”. Mişcarea patriarhului a fost una subtilă, transformarea terminologică Російська/Руська vrând să arate că Patriarhia Moscovei nu este doar Biserica naţională a Federaţiei Ruse, ci şi, concomitent, a Ucrainei, ba chiar că ar fi a Ucrainei mai întâi şi abia apoi a Federaţiei Ruse, iar în subsidiar şi a Bielorusiei, adică a Rusiei Albe. Luate la un loc, Federaţia Rusă, Ucraina, Bielorusia, dar şi Republica Moldova, ar alcătui, în viziunea patriarhului Kiril, Lumea Rusă, având un singur popor şi vorbind câteva limbi înrudite, printre acestea fiind şi „moldoveneasca”.

Cu gândul tot la teritorii

Conceptele de „Русь” (Rusia Mare, Rusia Mică şi Rusia Albă), „Русский мир” – „Lumea Rusă” (Federaţia Rusă, Ucraina, Bielorusia şi Republica Moldova) sunt eufemisme pentru ceea ce Patriarhia Moscovei consideră a fi „teritoriu canonic rusesc”, ca şi pentru ceea ce, în partea europeană a fostei URSS, Kremlinul consideră a fi „vecinătatea apropiată”. Totodată, aceste concepte sunt manipulatorii. Manipularea porneşte de la cuvintele cu care operează manipulatorii, fie că sunt factori ecleziastici sau politici, fie că sunt de la Moscova, de la Kiev sau de la Tiraspol.

Limba „moldovenească” de la Moscova

După cum arătam, Patriarhia Moscovei, atât de aprig angajată într-o absurdă competiţie canonică cu Patriarhia Română în Republica Moldova, nu acceptă şi o versiune românească a site-ului său oficial. Este potrivit să ne întrebăm: de ce oare? Răspunsul este simplu şi stă la vedere. Patriarhia Moscovei, al cărei supus este, între alţii, ambasadorul României la Chişinău, Marius Lazurca, dar şi premierul Vladimir Filat şi interimarul Marian Lupu, este adepta teoriei „limbii moldoveneşti”, distincte de limba română şi a „etniei moldoveneşti”, distincte de etnia română. În plus, tributară încă panslavismului răsăritean, ea acceptă cu dificultate, ba chiar cu multă silă, alfabetul latin. Cu toate acestea, în ultimii doi ani am putut observa publicarea pe site-ul Patriarhiei Ruse a câtorva ştiri în versiune românească, cu specificarea: „Материал на: молдавском”, adică, material în limba moldovenească. Dacă ar fi indicat că respectivele materiale sunt în limba română, Patriarhia Moscovei şi-ar fi desfiinţat teoria privind aşa-zisele diferenţe etnice şi lingvistice dintre locuitorii băştinaşi ai României şi Republicii Moldova.

Câteva cuvinte despre Statutele bisericeşti

Ceea ce-i scapă însă patriarhului Kiril al Moscovei, este că subdiviziunea sa canonică din Republica Moldova declară, pentru evidente motive de conjunctură, că foloseşte, în administraţie şi în cultul liturgic, LIMBA ROMÂNĂ.

Să nu se supere nimeni pentru sintagma „subdiviziune canonică”. Statutul Patriarhiei Moscovei o consfinţeşte în articolul său 2: „Bisericile Autonome şi Autoconduse, Exarhatele, circumscripţiile mitropolitane, eparhiile, instituţiile sinodale, protopopiatele, parohiile, mănăstirile, frăţiile, instituţiile de învăţământ teologic, misiunile, reprezentanţele şi aşezămintele care intră în Biserica Ortodoxă Rusă (numite în continuare „subdiviziuni canonice” (aici şi în continuare sublinierile ne aparţin – nota noastră)) alcătuiesc canonic Patriarhia Moscovei”. Printre aceste „subdiviziuni canonice” este şi parohia „Sfântul Dumitru” din Chişinău al cărei foarte ataşat enoriaş este ambasadorul României la Chişinău Marius Lazurca, care dă un foarte prost şi molipsitor exemplu pentru protipendada de origine română de la noi. Acest soi de enoriaşi se simt confortabil în „subdiviziunea canonică” rusească, de vreme ce Patriarhia Moscovei se defineşte, în articolul 1 al Statutului său, astfel: „Biserica Ortodoxă Rusă este o Biserică multinaţională Autocefală Locală (…)”, ca, în articolul 3 al aceluiaşi Statut, să arate: „Jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse se întinde asupra persoanelor de credinţă ortodoxă care locuiesc pe teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe Ruse: în Rusia, Ucraina, Bielorusia, Moldova, Azerbaidjan, Kazahstan, Kirghizia, Letonia, Lituania, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan, Estonia, precum şi asupra ortodocşilor din alte ţări care aderă la ea benevol”. Între altele fie spus, faptul că Republica Moldova este menţionată în Statutul Patriarhiei Moscovei ca „Moldova” pur şi simplu, şi nu cu denumirea ei oficială, demonstrează o dată în plus poftele expansioniste ale Bisericii Ruse asupra întregii Moldove istorice până la Carpaţi. Altminteri, hipercentralizata Patriarhie de lângă Kremlin ar fi indicat corect denumirea statului nostru, aşa cum o face în cazul tuturor celorlalte state trecute în lista sa „teritorial-canonică”.

Centralismul n-a murit, doar un pic a aţipit

Lectura articolelor din Statutul Patriarhiei Moscovei este cât se poate de utilă. Ea ne permite să înţelegem că „subdiviziunea canonică” condusă de mitropolitul Vladimir la Chişinău nu este decât o simplă „subdiviziune”, nicidecum o Biserică naţională locală. Să urmăm însă firul lecturii. Articolul 5 al respectivului Statut statuează: „Biserica Ortodoxă Rusă este înregistrată în calitate de persoană juridică în Federaţia Rusă ca organizaţie religioasă centralizată”. Asta-i bună de tot! După centralismul democratic proclamat de Lenin, iată că avem şi un „centralism religios” proclamat de patriarhul Kiril! Centralizarea este inclusiv lingvistică, nu doar administrativă. Oricât de „multinaţională” s-ar autodeclara pretenţios şi ipocrit, Patriarhia Moscovei nu tolerează în Sinodul său decât limba rusă.

Naţionalitatea şi limba română sub Patriarhia Moscovei

Cu tot centralismul religios impus de Moscova, după cum am arătat şi mai sus, „subdiviziunea canonică” de la Chişinău, recunoaşte oficial, cu jumătate de gură, ca să nu fie auzită în capitala Rusiei, că pe mica ei parcelă din „teritoriul canonic” al Bisericii Ortodoxe Ruse se vorbeşte limba română! Chiar aşa, limba română, fără nici un fel de ghilimele sau paranteze! Articolul 6 al „subdiviziunii canonice” ruseşti de la noi glăsuieşte: „În locaşurile sfinte ale Bisericii Ortodoxe din Moldova serviciile divine se oficiază în limba română. În unele parohii – în limbile slavonă, ucraineană, găgăuză sau bulgară, în dependenţă de naţionalitatea şi doleanţele credincioşilor din respectiva parohie”. Când recunoaşte, în răspăr cu centrul religios de la Moscova, că foloseşte limba română, „subdiviziunea canonică” recunoaşte că şi majoritatea covârşitoare a credincioşilor din parcela sa sunt de naţionalitate română. Logica juridică sănătoasă care transpare din articolul 6 al Statutului se sprijină pe legătura dintre limba de cult şi naţionalitatea credincioşilor, fie ei majoritari sau minoritari. Articolul 6 denunţă şi răstoarnă toată propaganda făţarnică a Patriarhiei Ruse care se străduieşte să-şi justifice jurisdicţia peste ortodocşii de naţionalitate şi de limba română din Republica Moldova prin nişte numai de ea ştiute „diferenţe” dintre „limba moldovenească” şi limba română, dintre „etnia moldovenească” şi etnia română. Este chiar de mare mirare că Patriarhia Moscovei nu a intervenit până acum şi nu a luat măsurile de rigoare, după cum îi stă în nărav, ca articolul 6 al Statutului „subdiviziunii canonice” din Republica Moldova să fie adus în conformitate cu doctrina Patriarhiei Ruse despre români şi moldoveni.

Că Moscova îi consideră pe credincioşii ortodocşi „de naţionalitate moldovenească” drept mezini de pripas ai Lumii Ruse, este clar. Ceea ce nu este limpede deloc, este de unde şi până unde s-au luat credincioşii „de naţionalitate română” şi limba română, în general, în cuprinsul necuprinsei Lumi al celor trei Rusii. Este însă de prisos să ne punem această retorică întrebare. Că doar n-o fi fost tocmit articolul 6 din statutul „subdiviziunii canonice” locale a Bisericii Ruse doar pentru ambasadorul României la Chişinău, Marius Lazurca.

Toamna Patriarhului rus pentru număratul bobocilor români

Chestiunea etnolingvistică, împletită cu cea teritorial-canonică, este una de mare preocupare pentru patriarhul Kiril. Guvernul condus de Vladimir Filat, colegul de jurisdicţie şi de parohie al ambasadorului Lazurca, ca şi „subdiviziunea canonică” în frunte cu mitropolitul Vladimir ne-au anunţat că aşteaptă vizita patriarhului rus în Republica Moldova între 9 şi 12 octombrie. Pregătirile sunt în toi. Episcopul Marchel Mihăiescu de Bălţi şi Făleşti (Patriarhia Moscovei), împreună cu fostul ministru al Apărării al Republicii Moldova, Valeriu Pleşca, ca emisari ai mitropolitului Vladimir, au efectuat zilele acestea o vizită tocmai la Irkuţk, în Siberia Orientală, pentru a-l întâlni pe patriarhul Kiril, cu care să pună la punct detalii ale anunţatei vizite în Republica Moldova. Contrar unor ştiri apărute în presă, despre o posibilă contramandare a vizitei şi despre un presupus atac de cord suportat de către patriarhul Kiril, acesta este bine sănătos şi aproape permanent călător, în inspecţii, prin foarte centralizata sa patriarhie.

Jarul Patriarhului rus în capul Ţinutului Herţa

Preotul Mihail Jar

Preotul Mihail Jar

Ceea ce nu s-a ştiut până mai ieri, dar a transpirat deja din cercurile bisericeşti către presă, este că aceste pregătiri vizează „descălecarea patriarhală” nu doar în Republica Moldova, ci şi într-o altă zonă, tot în cuprinsul Moldovei istorice, mai exact în ţinutul Herţa din actuala regiune Cernăuţi incorporată Ucrainei. Este vorba de mănăstirea Bănceni condusă de preotul Mihail Jar, un cleric de origine română şi un înflăcărat adept al jurisdicţiei moscovite peste români. Raionul Herţa este un ţinut curat românesc, etnicii români constituind peste 95% din populaţie. Aceşti români, populând compact regiunea, sunt aproape sută la sută pe stil nou, o excepţie în tot cuprinsul Lumii Ruse. Mănăstirea de la Bănceni este însă singura „subdiviziune canonică” de stil vechi implantată în interiorul ţinutului Herţa. Dorinţa preotului Mihail Jar, ca şi intenţia patriarhului Kiril, este de a transforma mănăstirea de la Bănceni în stavropighie patriarhală, adică într-un avanpost canonic moscovit, subordonat direct Patriarhului întregii Rusii, la doar câţiva kilometri de actuala frontieră cu România. Astfel, Biserica Rusă vrea să mai împlânte un ţăruş „canonic” (patriarhul Kiril consideră că tot ceea ce este rusesc pe pământul Moldovei istorice este „foarte canonic”, după cum tot ceea ce este românesc este cât se poate de „necanonic”). Stavropighia patriarhală rusă de stil vechi înfiptă în inima ţinutului Herţa este gândită la Moscova şi ca un fel de bornă de hotar a „teritoriului canonic” al ceea ce patriarhul Kiril numeşte „Sfânta Rusie”. Este vorba despre o sfidare şi despre un avertisment adresate Bisericii Ortodoxe Române din trupul viu al căreia Patriarhia Moscovei a muşcat şi a înghiţit dintr-o înfulecare hălci mari şi grase: Basarabia întreagă, sfârtecată la rândul ei în trei, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. Pentru că hălcile româneşti îi mai produc „Sfintei Rusii” indigestie, s-a decis „rumegarea” cu metodă şi sistem a respectivelor bucăţi (sau bucate?), deosebit de nutritoare pentru flămândul pântece imperial. Că stavropighia de la Bănceni are menirea unui focar de răspândire a limbii ruse, nu încape nici o îndoială, această mănăstire fiind singura din ţinutul Herţa în care paralelismul lingvistic româno-rus a fost deja impus. Sursele noastre bisericeşti susţin că pe românii din Herţa îi va podidi nu doar bucuria de a-i închina mănăstirea Bănceni patriarhului Kiril, ci şi de a-i primi, ca oaspeţi aleşi şi pe premierul rus Vladimir Putin, împreună cu preşedintele ucrainean Victor Ianukovici. Nu punem mâna în foc că va fi anume aşa, dar tot am da puţin crezământ surselor noastre bine informate, aflând că preotul Mihail Jar este duhovnicul preşedintelui Ianukovici.

Tot imperiul cu Biserica şi drăcoveniile lui

Este naiv să credem că în octombrie „multinaţionalul” patriarh rus Kiril va sluji la Chişinău în limba română. Sau la Băncenii din românescul nostru ţinut Herţa. Şi nici nu-şi va citi discursurile în limba română, aşa cum a făcut-o fostul Papă polonez Ioan Paul al II-lea la Bucureşti, când a sărutat pământul strămoşilor noştri şi a omagiat Ortodoxia de limbă latină. Este la fel de naiv să credem că marele şi duhovnicescul părinte moscovit al ambasadorului Lazurca va dispune încropirea unei versiuni în limba română a paginii de internet a patriarhiei sale „multinaţionale” şi „multilingve”. Patriarhia Moscovei, de la care duhneşte rău a imperialism ţarist şi sovietic, se căzneşte să clădească o Lume Rusă nu de dragul românilor sau a limbii române, cu geniul şi frumuseţile ei. Văzându-i vorbele şi faptele de până acum, putem fi siguri că una dintre principalele idei, obsesivă şi atât de păgână, din capul patriarhului Kiril este cea imperială rusă. Iar imperiul rus a avut şi are tendinţa uniformizării, adică a rusificării. Dacă nu forţate ca înainte, silenţioase. Astăzi Moscova nu mai dă năvală peste noi, nici în Basarabia şi nici în Herţa, cu tancurile. Ea vine cu buze mieroase, cu tămâie şi cu agheasmă. Dacă ocupaţia cu tancurile sau alte drăcovenii nu mai merge, merge ocupaţia cu patrafirul şi omoforul. Iar Patriarhia Moscovei are omofor larg, încât chiar câteva planete sunt prea puţine ca să încapă sub el.

Post-scriptum: La doar o zi de la postarea materialului pe internet, presupunerile noastre s-au confirmat. Patriarhia Moscovei şi-a lansat „versiunea moldovenească” a site-ului său. Faptul se datorează existenţei unui proiect al Bisericii Ruse, care ne anunţă: „În data de 1 octombrie 2009 a fost deschisă noua versiune a portalului. În data de 19 iunie 2010 a început să activeze versiunea ucraineană a sitului, iar din data de 7 septembrie 2011 a fost deschisă în mod oficial versiunea moldovenească”. Adresa site-ului este: http://www.patriarchia.ru/md/. Serviciul de presă al „subdiviziunii canonice” ruse din Republica Moldova se laudă şi se bucură, aducându-ne la cunoştinţă că „recent în reţeaua internet a apărut versiunea în limba de stat pentru site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei”. Patriarhia Moscovei şi oamenii săi din „subdiviziune” se tem de sintagma „limba română” ca dracul de tămâie.


Patriarhia Moscovei alimentează separatismul abhaz şi transnistrean

Septembrie 6, 2011

Puternic angajată politic, Biserica Rusă recidivează în dosarul separatismului din spaţiul ex-sovietic. Patriarhul Moscovei, Kiril Gundiaev, cunoscut ca un nostalgic după fosta URSS, un susţinător făţiş al lui Fidel Castro, căpetenia comuniştilor cubanezi, şi al lui Talgat Tadjuddin, muftiul-şef al Rusiei, ca să aducem în atenţie doar două nume, i-a trimis zilele acestea un mesaj de felicitare lui Aleksandr Zolotinskovici Ankvaba, aşa-zisul „preşedinte” al autoproclamatei „republici Abahazia” din Georgia.

Pagina de internet a Bisericii Ortodoxe Ruse publică mesajul patriarhului Kiril al Moscovei. Să urmărim textul în traducerea noastră românească: „Mesajul de felicitate al Sanctităţii Sale, Patriarhul Kiril, către nou-alesul Preşedinte al Republicii Abhazia, A.Z. Ankvaba. 27 august 2011, orele 17:52. Sanctitatea Sa, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, Kiril, l-a felicitat pe A. Z. Ankvaba cu ocazia alegerii sale în funcţia de Preşedinte al Republicii Abhazia. Nou-alesului Preşedinte al Republicii Abhazia, A. Z. Ankvaba. Stimate Aleksandr Zolotinskovici! Primiţi sincerele noastre felicitări cu ocazia victoriei repurtate în alegerile pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Abhazia. Susţinerea acordată poziţiei Dumneavoastră active şi recunoaşterea îndelungatei Dumneavoastră experienţe de lucru demonstrează năzuinţa locuitorilor Abhaziei de a păşi pe calea păcii, a dezvoltării cooperării interetnice, de ridicare a nivelului spiritual şi social al vieţii. Ne exprimăm speranţa că tradiţiile culturale şi religioase multiseculare dintre popoarele frăţeşti vor servi drept temelie trainică pentru o largă interacţiune dintre popoarele noastre. Vă urez bunăstare, lungime de zile şi ajutor de la atotputernicul Dumnezeu în dificila Dumneavoastră slujire de acum încolo. Cu respect, Kiril, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii”.

Asemenea gesturi ale Bisericii Ruse de recunoaştere oficială, susţinere, preţuire, încurajare şi binecuvântare a regimurilor banditeşti şi separatiste din spaţiul ex-sovietic nu sunt o noutate pentru nimeni. Predecesorul patriarhului Kiril, Alexei al II-lea Rudiger, deconspirat ca agent al serviciilor secrete de la Moscova, a susţinut deschis separatismul transnistrean, abhaz şi sud-osetin. Această susţinere s-a manifestat, între altele, prin acordarea celor mai înalte distincţii bisericeşti căpeteniilor separatiste de la Tiraspol, Suhumi şi Ţhinvali, precum şi multora dintre acoliţii acestora. Igor Smirnov, Eduard Kokoitî, Serghei Bagapş, trei agenţi ai Rusiei autoproclamaţi „preşedinţi” de state, au fost întotdeauna oaspeţi de onoare la Patriarhia Moscovei. Patriarhul Kiril a continuat linia politică a patriarhului Alexei al II-lea. Atât patriarhul Alexei al II-lea, cât şi patriarhul Kiril, dar şi mulţi alţi membri ai Sinodului Bisericii Ruse au primit cu recunoştinţă „distincţii de stat” din partea celor trei regimuri ilegale, banditeşti şi separatiste din Republica Moldova şi Georgia.

Trebuie să amintim în context că, în anul 2006, Patriarhia Moscovei, sub omoforul căreia stau şi premierul Vladimir Filat, şi preşedintele interimar Marian Lupu, şi ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al României la Chişinău, Marius Lazurca, şi primarul general al capitalei Dorin Chirtoacă, şi banditul Igor Smirnov, a susţinut public desfăşurarea unui aşa-zis „referendum pentru unirea Transnistriei cu Rusia”. Am arătat şi cu alte ocazii anterioare că mitropolitul rus de Odesa şi Ismail, Agatanghel (Alexei Mihailovici Savvin), i-a trimis lui Smirnov, la 18 septembrie 2006, o telegramă oficială, publicată de separatişti, în care susţine că „întreaga comunitate religioasă din regiunea Odesa salută rezultatele referendumului din 17 septembrie 2006. Vă felicităm din suflet cu prilejul strălucitului bilanţ al acestui referendum”, adăugând că „acest eveniment va contribui la consolidarea relaţiilor de frăţietate dintre popoarele slave de răsărit” şi că „procesul de consolidare a statalităţii şi independenţei Republicii Transnistrene este unul ireversibil”. Nici Patriarhul Alexei al II-lea nu s-a lăsat mai prejos şi, ca un soldat exemplar al interesului imperial rus, l-a felicitat pe Smirnov, tot în septembrie 2006, în legătură cu „rezultatele referendumului”, dorindu-i „putere fizică şi spirituală pentru a continua lucrările utile la locul slujirii Domniei voastre”. Mărturie vie a acestor complicităţi politice ale Patriarhiei Moscovei cu regimul separatist de la Tiraspol îl constituie şi faptul că Biserica Rusă a întreţinut de-a lungul ultimelor două decenii o bogată corespondenţă cu căpeteniile separatiste, cărora le recunoaşte calităţile de impostură în care s-au autoplasat. Presa de la Chişinău, Tiraspol şi Moscova a consemnat aceste gesturi de complicitate făţişă.

Nu ponegrim şi nu ne dedăm unei retorici îndreptate fără umbră de temei împotriva Bisericii Ruse care ţine în prizonieratul ei canonic câteva milioane de români ortodocşi. Este bine să ne referim punctual la fapte concrete care vorbesc de la sine. Pentru împrospătarea memoriei preasmeriţilor fii duhovniceşti ai Patriarhiei Moscovei ca Vladimir Filat sau Marius Lazurca, să mai arătăm că la 15 octombrie 2007, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, Alexei al II-lea, i-a conferit ordinul „Cuviosul Serghie de Radonej”, de gradul II, lui Grigori Maracuţa, o altă căpetenie a regimului separatist de la Tiraspol, în calitatea acestuia de „reprezentant special al Sovietului Suprem al RMN pentru relaţii interparlamentare”. Ordinul i-a fost înmânat lui Maracuţa de episcopul Iustinian Ovcinnikov, fost de Tiraspol şi Dubăsari. Acest gest al Bisericii ruse a fost făcut în prezenţa altor doi ierarhi veniţi special din Rusia: arhiepiscopul Aleksandr (Aleksandr Ghennadievici Moghiliov) de Kostroma şi Galici şi episcopul Tihon (Nikolai Vladimirovici Stepanov) de Arhanghelsk şi Holmogorie, colegi de sinod ai mitropolitului Vladimir Cantarean de la Chişinău.

Gestul patriarhului Kiril al Moscovei din 27 august faţă de „preşedintele Abhaziei” ne oferă prilejul să readucem în atenţie şi alte fapte „ortodoxe” ale reprezentanţilor Bisericii Ruse, în ale cărei izvoare s-au adăpat şi se adapă unii ca Vladimir Filat, Marius Lazurca, Mircea Snegur, Petru Lucinschi, Serafim Urechean. Unul dintre oamenii cei mai de nădejde ai Patriarhiei Moscovei, arhiepiscopul Iustinian Ovcinnikov, arhiepiscop de Novo-Fominsk şi vicar al eparhiei Moscovei, poartă şi astăzi cu mândrie în piept „Ordinul Republicii Nistrene”, acordat de banditul Smirnov. Arhiepiscopul Iustinian susţinea, bunăoară, într-un interviu acordat revistei „Zarubejie blijnee i dalnee” în 1998 (nr. 3, pag. 41.), că „republica transnistreană” este „un garant al independenţei Moldovei şi, concomitent, o santinelă a intereselor Patriarhiei Moscovei în regiune”. Se ştie că aceste convingeri ale sinodalului rus nu s-au schimbat. Dimpotrivă, ele s-au consolidat. Această santinelă geopolitică a Rusiei, recunoştea fără nici un ocoliş că „în situaţia creată îmi văd sarcina în consolidarea pe toate căile a poziţiei Bisericii Ortodoxe Ruse în regiune. Dacă vom reuşi să rămânem devotaţi Patriarhiei Moscovei pe acest petic de pământ, înseamnă că le vom da o mână de ajutor şi Mitropoliei Moldovei, şi raioanelor învecinate ale Ucrainei”. Este util să mai amintim că asemenea patriarhilor săi, Alexei al II-lea şi Kiril, Iustinian Ovcinnikov, cel care ani la rând a salutat, alături de Igor Smirnov şi ceilalţi criminali de stat de la Tiraspol, paradele militare ale separatiştilor, a vorbit întotdeauna despre un aşa-numit „popor transnistrean”.

Acum, când Vladimir Filat aşteaptă vizita patriarhului Kiril al Moscovei la Chişinău, subiectul interferenţelor bisericeşti în politică nu poate să nu atragă atenţia oricărui creştin preocupat sincer de destinele poporului şi Bisericii noastre. Biserica Rusă rămâne a fi, spre enorma pierdere a Ortodoxiei, un instrument banal, jalnic şi docil al interesului imperial moscovit în regiunea noastră şi în lume. Exponenţii ei nu vor ezita să se servească, în cel mai neaşteptat şi urât mod, de stindardul sfânt şi curat al Ortodoxiei pentru „consolidarea pe toate căile a Bisericii Ortodoxe Ruse în regiune”. Acest „pe toate căile” spune multe, mai multe chiar decât s-ar putea crede. Avem astfel dovada limpede că nu mântuirea sufletească a oamenilor şi a neamurilor face obiectul grijilor Patriarhiei Moscovei în lume, ci doar puterea, puterea şi iar puterea. Şi cum puterea fără bani şi fără politică (inclusiv geopolitică) este mai greu de obţinut şi de menţinut, cele două componente (financiară şi geopolitică) sunt şi vor fi încă multă vreme prezente în modul de gândire şi în practicile ierarhiei ruse. De aici şi întregul cortegiu de fenomene cum sunt concurarea absurdă a Patriarhiei Române în Republica Moldova, pedalarea pe teoria vetustă şi aberantă a moldovenismului etnic distinct de românism, susţinerea separatismului teritorial, binecuvântarea trupelor ruse de ocupaţie şi a regimentelor căzăceşti aduse dincolo de Nistru şi tot aşa mai departe. Spre regretul nostru şi al foarte multora dintre creştini, Patriarhia Moscovei vede Ortodoxia, mai degrabă, ca un surogat ideologic, un substitut al vechii ideologii comuniste menite să închege „poporul sovietic” şi să-l menţină în fruntariile nedrepte întinse de Stalin peste noi. Asta înseamnă însă să te serveşti de Ortodoxie, nu să serveşti Ortodoxia.

Nu ne stă în obicei să ne autocităm. Totuşi, dată fiind paralela abhazo-transnistreană din gândirea şi acţiunile patriarhului Moscovei, precum şi eterna actualitate a complicităţilor Bisericii ruse cu politica imperială a Kremlinului, dorim să reproducem aici răspunsul pe care li l-am acordat cu ceva vreme în urmă colegilor de la FLUX pe marginea implicaţiilor Patriarhiei Moscovei în regiunea georgiană Abhazia: „Cunoaştem năravurile Patriarhiei din preajma Kremlinului. Ea procedează la fel şi în cazul regimurilor separatiste implantate de Moscova în Georgia. Neamul georgian are o Biserică ortodoxă autocefală din anul 457. Recunoscând formal dreptul de jurisdicţie al Bisericii georgiene asupra întregului teritoriu naţional, Biserica rusă încearcă să creeze în Oseţia de Sud o aşa-numită „Eparhie a Alaniei”, oseţii fiind preponderent ortodocşi, iar în Abhazia încearcă să instituie o eparhie „abhază” autonomă, în timp ce abhazii sunt preponderent politeişti. În 1989, în Abhazia locuiau 46% de georgieni (ortodocşi), 18% de abhazi (păgâni politeişti), 16% de armeni (monofiziţi) şi alţii. În prezent, numărul georgienilor s-a redus la 29% din cauza persecuţiilor etnice şi religioase care au determinat emigrări masive. Preasfinţitul Daniel, episcop georgian de Suhumi şi Imeretia, a fost forţat să se refugieze în interiorul ţării, clerul georgian este izgonit în proporţie de 95% din regiunea Abhaziei, iar puţinii preoţi georgieni care au mai rămas au parte de un tratament identic cu cel aplicat de autorităţile moldovene clerului Mitropoliei Basarabiei. Biserica rusă a acceptat deschiderea la Moscova a unei reprezentanţe oficiale a „bisericii abhaze” şi, fără acordul Bisericii georgiene, formează în şcolile teologice din Rusia mai multe cadre preoţeşti selectate dintre etnicii abhazi din partea de nord-vest a Georgiei. Căpeteniile separatiste Eduard Kokoitî din Oseţia de Sud şi Serghei Bagapş din Abhazia sunt recunoscuţi ca „preşedinţi” şi trataţi de Biserica rusă la fel ca şi Igor Smirnov. Diferenţa este că Patriarhul Georgiei, Ilie al II-lea (Guduşauri-Şiolaşvili), a protestat energic de fiecare dată împotriva amestecului şi abuzului rusesc în ţara sa, pe când mitropolitul Vladimir de la Chişinău este mână în mână cu cei care sapă la temelia Republicii Moldova”.

Întrebarea care vine acum şi pe care o poate formula oricine este: ce caută unii ca pioasele lor excelenţe Vladimir Filat şi Marius Lazurca în această ceată deloc duhovnicească a Patriarhiei Moscovei şi profund străină duhului adevărat al sfintei şi vechii noastre Ortodoxii? Este totuşi vorba de Întâistătătorul lor şi de Patriarhia lor Mamă, cu toate gesturile ei pe deplin asumate.

Vladimir Filat, prea lesne alintat de atâtea ori cu cuvinte încurajatoare la Bucureşti şi în Occident, nu va da un răspuns, pentru că domnia sa evită să explice înregimentarea sa benevolă în cohortele de fii ai Patriarhiei Moscovei, alături de Sminov, Şevţov-Antiufeev, iar mai nou şi de acest agent geopolitic pe numele său Aleksandr Zolotinskovici Ankvaba.

Va răspunde oare plenipotenţiarul şi extraordinarul ambasador Marius Lazurca, singurul ambasador european de la noi afiliat Bisericii Ruse? Avem motive să ne îndoim, chiar dacă, într-o după-amiază liniştită de 14 octombrie 2010 plenipotenţiara sa excelenţă ne dădea telefonic şi cu multă fermitate asigurări în acest sens.

În încheiere, nu vom formula nici un fel de concluzii. Ele stau la suprafaţă. Cine are ochi de văzut, vede. Cine are minte de înţeles, înţelege. Cine are suflet românesc, are. Cine nu are, nu are. Dacă nu avem dreptate, să ne contrazică cei care au căderea să o facă. Nu spre a ne da nouă satisfacţie, ci pentru nesmintirea sufletească a milioanelor de români rupţi cu sila din matca părintească de către hiperpolitizata Patriarhie Rusă.


Ruşii, românii şi maghiarii revendică drepturi lingvistice în Ucraina

Septembrie 6, 2011

Surpriză mare la Kiev. Doi parlamentari din Partidul Regiunilor aflat la guvernare, Vadim Kolesnicenko şi Serghei Kivalov, au depus în Rada Supremă un proiect de lege prin care cer statutul oficial, egal cu cel al limbii ucrainene, pentru limbile principalelor minorităţi etnice din Ucraina, scrie „Nezavisimaia gazeta” de la Moscova în numărul său din 31 august. Proiectul a fost susţinut, în calitate de coautori, de către Arkadi Monastârski, director general al Fundaţiei Evreieşti din Ucraina, Mihaly Tovt, preşedinte de onoare al Uniunii Democrate a Maghiarilor din Ucraina, şi de către Aurica Bojescu, secretar responsabil al Uniunii interregionale „Comunitatea Românească din Ucraina”.

Intitulat „Despre bazele politicii lingvistice de stat” şi fiind înregistrat la 26 august cu numărul 9073, proiectul de lege prevede statutul de limbi regionale pentru „rusă, bielorusă, bulgară, armeană, găgăuză, idiş, crâm-tătară, moldovenească, germană, neogreacă, poloneză, ţigănească, română, slovacă, maghiară, rusină, caraimă şi crâmceacă”. Coautorii proiectului arată în nota de fundamentare, postată pe pagina de internet a Radei Supreme, că „legislaţia lingvistică a Ucrainei este una nesistemică, contradictorie şi cât se poate de lacunară”. „Dacă este să ne raportăm la datele ultimului recensământ general al populaţiei din Ucraina, din anul 2001, în cazul adoptării proiectului de lege limba rusă va căpăta statutul de limbă regională în 13 unităţi administrativ-teritoriale din Ucraina”, mai arată coautorii proiectului.

Corespondentul de la „Nezavisimaia gazeta” este de părere că proiectul de lege are toate şansele să fie adoptat în cadrul celei de a noua sesiuni din legislatura a VI-a, întrucât „regionalii” deţin majoritatea în Parlamentul ucrainean.

Potrivit proiectului de lege, limba rusă şi celelalte limbi regionale ar urma să fie folosite în organele puterii de stat de toate nivelurile, precum şi în sfera serviciilor administrative. Un articol special al proiectului prevede posibilitatea ca paşaportul de cetăţean al Ucrainei, diplomele universitare, livretele militare, cărţile de muncă, adeverinţele de căsătorie şi alte acte eliberate de autorităţile de stat să cuprindă informaţii nu doar în limba ucraineană de stat, ci, la alegere, şi în una dintre limbile minoritare care urmează să primească statut oficial la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale.

De asemenea, proiectul prevede utilizarea limbilor regionale în procedurile judecătoreşti, cele de urmărire administrativ-penală, în activitatea de antreprenoriat, precum şi în învăţământ. Astfel, instrucţiunea publică se va putea face în grupe, clase şi şcoli cu predare integrală în una dintre limbile minoritare şi regionale. Iniţiativa legislativă mai prevede posibilitatea folosirii limbilor regionale în presa scrisă şi audiovizuală, dar şi în dublajul de film, în funcţie de cererea publicului spectator. Singurul domeniu în care limba ucraineană ar urma să-şi păstreze statutul de unică limbă utilizată va fi cel al Forţelor Armate şi al structurilor paramilitare.

Pentru ca o limbă minoritară din Ucraina să obţină statutul oficial de limbă locală sau regională va fi necesară o pondere de 10% a vorbitorilor limbii respective, propun autorii proiectului de lege. Totodată, proiectul admite excepţii, când o limbă vorbită de mai puţin de 10% din populaţia localităţii, raionului sau regiunii ar putea dobândi statut de limbă locală sau regională. În asemenea cazuri va trebui să existe decizii ale autorităţilor locale vizate sau un număr rezonabil de semnături ale locuitorilor.

Reacţiile analiştilor şi comentatorilor de la Kiev nu au întârziat să apară pe marginea acestei iniţiative parlamentare. Victor Nabojenko, de la „Barometrul ucrainean”, este, bunăoară, de părere că noul proiect de lege va conduce la formarea autonomiilor maghiară şi română în Ucraina de vest. Nabojenko a declarat pentru „Nezavisimaia gazeta”, pe un ton alarmist, următoarele: „În ultimii ani, în Ucraina de vest ia amploare fenomenul separatismului. La aceasta îşi aduc contribuţia ţările vecine Ungaria şi România. Budapesta le eliberează paşapoarte maghiarilor din Transcarpaţia, iar România – românilor din regiunea Cernăuţi. Aceasta constituie o problemă. Dacă va fi adoptată o nouă lege cu privire la funcţionarea limbilor, fenomenul va lua turaţii. Într-un asemenea caz ar putea apărea două formaţiuni autonome în partea de vest a ţării. Autorii proiectului de lege nu s-au gândit la o asemenea perspectivă. Scopul urmărit de ei a fost altul şi se referă la regiunile de răsărit: neadmiterea înfiinţării unui nou partid prorus de stânga. Acest proces a scăpat de sub control. Dacă un asemenea partid va fi creat, iar regiunile de răsărit îşi trimit deja emisarii pentru susţinere la Moscova, Partidul Regiunilor va primi o lovitură puternică. Şi iată că „regionalii” şi-au adus aminte despre una dintre promisiunile lor electorale: limba rusă a doua limbă de stat. Ceea ce fac însă Kolesnicenko şi Kivalov nu va conduce la stabilizarea situaţiei în est, ci la separatism în vest”. „Crimeea şi Doneţkul nu vor fi luate şi duse de nimeni nicăieri, ele vor rămâne pe loc, indiferent dacă va fi adoptată sau nu o nouă lege despre funcţionarea limbilor. Pe când Transcarpaţia şi Cernăuţii ar putea încerca să se separe, ţinând cont, mai cu seamă, de faptul că în Ungaria au venit la putere naţionaliştii, de altfel, ca şi în România, ţări care nu fac un secret din dorinţa lor de a-şi redobândi teritoriile cuprinse altădată în fruntariile lor”, a mai declarat Nabojenko.

„Nezavisimaia gazeta” îl citează şi pe Veaceslav Kirilenko, preşedintele grupului parlamentar „Pentru Ucraina”, care a menţionat: „Folosind minorităţile naţionale drept paravan, Partidul Regiunilor încearcă să-i deschidă calea limbii ruse, legiferând astfel situaţia în care în ţară funcţionează două limbi de stat. Acest fapt însă va dinamita societatea. Mai multe forţe politice, inclusiv partidul „Pentru Ucraina” se vor pronunţa împotrivă. Dacă Partidul Regiunilor încearcă să-i facă astfel Moscovei pe plac, sperând să obţină beneficii pe alt plan, bunăoară în domeniul achiziţiilor de gaze naturale, faptul este în zadar: Rusia nu se va limita la chestiunea lingvistică şi va dori pe deasupra intrarea Ucrainei în Sistemul comun de transportare a gazelor, precum şi în Uniunea vamală.” Kirilenko a mai opinat că „Ucraina a soluţionat chestiunea lingvistică în 1996, când în Constituţie s-a fixat că limba de stat este cea ucraineană”.

Potrivit publicaţiei „Nezavisimaia gazeta”, în prezent limba rusă are statut oficial de limbă regională în regiunile Harkov şi Lugansk, precum şi în oraşul Sevastopol din Crimeea. Totodată, o decizie a Consiliului regional Zaporojie privind statutul de limbă regională acordat limbii ruse nu a putut intra în vigoare, întrucât aceasta a fost atacată în instanţă de către procuratura regională.

Nota noastră: Românii reprezintă numeric în Ucraina a doua minoritate etnică, după cea rusă. Potrivit datelor ultimului recensământ organizat de Kiev în 2001, consângenii noştri deţin în ansamblul corpului social din Ucraina o pondere de 413 749 de persoane, dintre care 155 130 au fost înregistraţi ca etnici români sau românofoni, iar 258 619 – ca etnici „moldoveni”. Etnicii români sunt majoritari în trei raioane, şi anume: Adâncata sau Hliboca (67%), Herţa (94%) şi Reni (51%). De asemenea, românii deţin o pondere importantă într-un şir întreg de localităţi din regiunile Cernăuţi, Odesa şi Transcarpatică. Singurul deputat de origine română din Rada Supremă de la Kiev, Ion Popescu, a fost ales pe listele Partidului Regiunilor, ai cărui deputaţi au iniţiat proiectul de lege despre funcţionarea limbilor în Ucraina.

Limba română nu are nici un statut oficial în ţara vecină. Ucraina este semnatară a Cartei Europene a Limbilor Regionale şi Minoritare. Ucraina a semnat acest instrument în anul 1996 şi l-a ratificat în anul 2005, pentru a evita pericolul adoptării iniţiativei Partidului Regiunilor de proclamare a limbii ruse drept a doua limbă de stat, şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2006.

Carta Limbilor Regionale şi Minoritare este un instrument juridic internaţional elaborat de Consiliul Europei şi deschis spre semnare la 5 noiembrie 1992. Pentru 24 de state membre ale Consiliului (din 47) documentul a intrat în vigoare. România a semnat Carta în 1995, a ratificat-o în 2007, aceasta intrând în vigoare la 29 ianuarie 2008. Raportul Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei din 2010 privind modul de implementare de către Ucraina a Cartei Limbilor Regionale şi Minoritare cuprinde un şir de critici drastice la adresa autorităţilor de la Kiev. În Raport se menţionează: „Angajamentele asumate de către Ucraina nu corespund situaţiei reale a limbilor, în raport cu care trebuie asumate angajamente mai largi”.

Republica Moldova a semnat Carta la 11 iulie 2002, dar nu a ratificat-o până în prezent. Celelalte 22 de state care nu au ratificat Carta sunt state fără minorităţi etnice tradiţionale (Andora, Irlanda, Islanda, Monaco, San-Marino) şi state care au probleme serioase cu minorităţile etnice (Azerbaidjan, Belgia, Bosnia şi Herţegovina, Estonia, Georgia, Letonia, Lituania, Macedonia) sau aplică politici asimilaţioniste (Albania, Bulgaria, Federaţia Rusă, Franţa, Grecia, Italia, Portugalia, Turcia).


Crucea Mântuirii Neamului Românesc într-o Moldovă reîntregită canonic

Septembrie 6, 2011

Crucea Mântuirii Neamului Românesc a fost sfinţită duminică, 28 august, pe culmea Zbihara din preajma localităţii Nisporeni, pe malul stâng al Prutului. Având o înălţime de 35 de metri şi fiind construită, în principal, cu cheltuiala soţilor Gheorghe şi Maria Dohotaru, membri ai filialei „Pantelimon Halippa” din Oneşti (judeţul Neamţ) a Asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina”, Crucea Mântuirii Neamului Românesc reprezintă cea mai mare construcţie de acest fel la răsărit de Prut, fiind, totodată, primul monument din Republica Moldova dedicat unităţii tuturor românilor. Costurile lucrărilor de construcţie a Crucii s-au ridicat la 1,3 milioane de lei moldoveneşti.

Sărbătoare româneascăşi creştinească

Marea Cruce de la Nisporeni este similară Crucii de pe Dealul Perchiu din Oneşti, judeţul Neamţ, şi Crucii din preajma mănăstirii Putna, judeţul Suceava. Lângă Marea Cruce de la Nisporeni a fost construită şi o capelă ortodoxă, locul fiind menit a fi unul de pelerinaj, de reculegere şi de rugăciune pentru orice suflet românesc. Putem avea doar cuvinte de laudă la adresa tuturor finanţatorilor şi ostenitorilor pentru realizarea acestui ansamblu monumental.

Din încredinţarea şi cu binecuvântarea Preafericitului nostru Părinte Patriarh Daniel al Bisericii Ortodoxe Române, Crucea Mântuirii Neamului Românesc a fost sfinţită de un numeros sobor de preoţi în frunte cu Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, Înaltpreasfinţitul Petru, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor, şi Preasfinţitul Corneliu, Episcop al Huşilor.

Vocea Patriarhului Daniel la Nisporeni

Cu prilejul sfinţirii ansamblului monumental de la Nisporeni, Părintele Patriarh Daniel a adresat un mesaj special, în care spune, între altele:

„Crucea este simbolul creştinismului pentru că pe o cruce Iisus Hristos a arătat cât de mult iubeşte Dumnezeu lumea (cf. Ioan 3, 16).

Nici o altă Biserică nu se referă, în viaţa sa liturgică sacramentală, mai mult decât Ortodoxia, la puterea Sfintei şi de Viaţă Făcătoarei Cruci şi nu foloseşte mai mult decât ea simbolul sau semnul crucii, pentru că Sfânta Cruce este semnul iubirii lui Hristos mai tare decât păcatul şi moartea. Ea este „puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18). Prin smerenia Crucii Hristos a biruit mândria şi răutatea demonilor (cf. Coloseni 2, 15). În Cruce sunt ascunse lumina şi bucuria Învierii. De aceea, în fiecare duminică se cântă la Utrenie: „Iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea”.

Ortodoxia înţelege şi trăieşte profund taina nedespărţitei legături care există între Crucea şi Învierea lui Hristos, între dăruirea Sa totală ca om, lui Dumnezeu şi semenilor, pe de o parte, şi dăruirea totală a lui Dumnezeu umanităţii Sale jertfelnice, pe de altă parte. Crucea este manifestarea frumuseţii iubirii jertfelnice a omului mai tare decât teama de moarte, iar Învierea lui Hristos este preamărirea din partea lui Dumnezeu a acestei iubiri. De aceea, Ortodoxia înţelege puterea Crucii ca fiind făcătoare de viaţă, iar slava Învierii ca fiind preamărire a puterii Crucii.

Pecetea tainei Învierii

Creştinat, adică unit cu Hristos prin Botez, pe când se forma ca popor nou în istorie, poporul român poartă în sufletul său în acelaşi timp pecetea tainei Crucii şi Învierii lui Hristos.

În istoria sa plină de războaie de apărare şi retrageri în munţi sau sub pământ, Moldova devine, din timp în timp, răstignire, dar pentru că nu se desparte de Hristos Cel Răstignit şi Înviat rămâne peste vremuri înviere şi „poartă a creştinătăţii”- cum o numea în 1475 Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, după biruinţa de la Vaslui împotriva Imperiului otoman.

Biserica Ortodoxă Română, slujitoarea şi apărătoarea întregii seminţii româneşti

Pământ bogat şi popor darnic, Moldova, deşi devenea din timp în timp loc de năvală sau pripăşire pentru neamuri multe, dăinuie totuşi peste vremuri ca o sfântă conştiinţă de neam de aceeaşi fiinţă cu românii din celelalte provincii, pe care nici muntele, nici râul, nici moartea şi nici răul nu-i pot desparte definitiv. Prin dreapta credinţă în Dumnezeu, izvorul vieţii, al dreptăţii şi al adevărului, Biserica Ortodoxă Română a contribuit cel mai mult la formarea unei culturi a comuniunii de cuget şi simţire a întregii „seminţii româneşti”, pe care au promovat-o constant cronicarii şi mitropoliţii Moldovei în scrierile lor.

Credinţa în iubirea şi puterea veşnică a lui Hristos a inspirat şi a modelat în poporul nostru o cultură a dăinuirii în istorie, cu speranţa biruinţei asupra tuturor ispitelor şi încercărilor venite asupra sa”.

Eveniment de spiritualitate şi demnitate creştinăşi românească

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a mai arătat că se roagă Sfintei Treimi „să binecuvânteze această frumoasă lucrare numită „Crucea Mântuirii Neamului Românesc”, realizată din donaţia familiei Dohotaru din Oneşti, România”, felicitându-i, totodată, pe Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Petru al Basarabiei, precum şi pe toţi clericii şi credincioşii mireni prezenţi la acest eveniment sfânt şi solemn de spiritualitate şi demnitate creştină şi românească.

Presa de pe ambele maluri ale Prutului a relatat, în linii mari, corect evenimentul, cu toate că nimeni dintre jurnalişti nu a dezvoltat subiectul, pentru a se concentra asupra semnificaţiilor profunde ale sfinţirii Crucii Mântuirii Neamului Românesc. Semnificaţiile evenimentului sunt multiple. Ele sunt etnice, istorice, creştine şi, în subsidiar, canonice.

Crucea care uneşte

Întâi de toate, este vorba despre valoarea simbolică a acestui eveniment unic în felul său, comparabil, poate, doar cu Podul de Flori de la Prut, din 6 mai 1990. Ne referim aici la ideea de unitate etnică românească şi la reflexul nostru natural de revenire la matca istorică din care am fost smulşi prin voinţă străină. Crucea Mântuirii Neamului Românesc ar fi putut fi numită cu acelaşi succes şi Crucea Unităţii Neamului Românesc. Unitate care transcende timpul, acoperind imaginar rănile provocate organismului nostru etnic în 1812, 1940 sau 1944.

Trecut, prezent şi viitor la un loc

Când vorbim despre Neamul Românesc şi despre Mântuirea lui, ne referim, evident, la legătura dintre toate generaţiile de români de până la noi, la cea de astăzi, dar, mai ales, la cele viitoare. Trimiterea la înlănţuirea tuturor generaţiilor de români şi punerea acestor legături organice sub semnul Sfintei Cruci demonstrează o viziune normală, bine aşezată şi sănătoasă asupra istoriei noastre naţionale. Dintr-o asemenea viziune se poate naşte şi, cu siguranţă, se va naşte o bună doză de speranţă proiectată din trecut asupra viitorului.

Mărturie creştină

Nici semnificaţiile spirituale, creştine ale evenimentului nu pot fi trecute cu vederea. Sfinţirea Marii Cruci de la Nisporeni este o faptă şi o mărturie vie de credinţă creştină şi ortodoxă într-o lume tot mai secularizată. Nu întâmplător conducerea de stat din Republica Moldova, afiliată formal şi pentru raţiuni de imagine publică Patriarhiei Moscovei, pe fond însă, destul de străină de Ortodoxia autentică, nu a salutat acest eveniment, ba chiar l-a neglijat cu desăvârşire. În paranteză vom reţine că nici ierarhul filorus al locului, episcopul Petru Musteaţă de Nisporeni şi Ungheni, dar nici mitropolitul de obedienţă moscovită, Vladimir Cantarean, autointitulat „al ÎNTREGII Moldove”, nu au catadicsit să participe la acest eveniment creştin de rezonanţă. Dacă manifestările creştine din Republica Moldova nu sunt puse sub semnul Patriarhiei Moscovei, acestea ca şi cum ar fi lipsite de orice rost pentru agenţii de influenţă şi control ai Bisericii Ruse. Astfel, sărbătoarea şi slujba de sfinţire a Crucii de la Nisporeni a stat în întregime sub omoforul Patriarhiei Române.

Moldova sobornicească

Dovada vizibilă de unitate de neam şi de credinţă pe care am avut-o în duminica de 28 august la Nisporeni răstoarnă conceptul moldovenist de inspiraţie străină, dând peste cap şi o serie de planuri ale Patriarhiei Moscovei privind Republica Moldova. Faptul s-a observat în special prin prezenţa la Nisporeni a întâistătătorilor celor două mitropolii româneşti din Moldova istorică. Am arătat mai sus că slujba de sfinţire a Crucii Mântuirii Neamului Românesc a fost condusă de către Mitropolitul Teofan al Moldovei şi Bucovinei, cu reşedinţa la Iaşi, Mitropolitul Petru al Basarabiei, cu reşedinţa la Chişinău, şi Episcopul Corneliu al Huşilor. Este pentru prima dată când am avut, şi nu doar simbolic, imaginea unei Moldove întregi, complete, din Carpaţi până dincolo de Nistru, din Bucovina până în Bugeac, de la marginile Maramureşului până la Dunăre şi Marea Neagră. Asta pentru că vechea Mitropolie a Moldovei şi Sucevei, înfiinţată în 1401, a fost scaunul bisericesc de care a ţinut canonic mai multe sute de ani toată suflarea creştinească şi ortodoxă din Ţara Moldovei şi din jurul ei, pentru că Episcopia de Huşi, înfiinţată în 1592, a avut până în 1812 jurisdicţie canonică efectivă în cea mai mare parte a Moldovei dintre Prut şi Nistru (din ţinutul Greceni până în ţinutul Sorocii), dar şi dincolo de Nistru (până în 1795), peste numeroasele altădată comunităţi de români transnistreni.

Sinoadele mitropolitane reunite la Iaşi şi Chişinău

Preînchipuirea Moldovei întregi prin slujirea înalţilor ierarhi la Nisporeni constituie un precedent canonic important. Acest precedent va trebui să fie urmat de alte manifestări concrete de unitate şi de sobornicitate a Moldovei istorice. Nu e locul şi nici cazul să ne aventurăm acum în propuneri pe marginea subiectului. Considerăm totuşi că modelul de unitate canonică românească din Transilvania, unde există două mitropolii ortodoxe, la Sibiu şi Cluj-Napoca, poate şi trebuie să fie aplicat şi în cazul Moldovei. Precum se ştie, de mai mulţi ani de zile, sinoadele mitropolitane ale celor două mitropolii româneşti din Transilvania se convoacă în şedinţe reunite, adoptând decizii privind întreaga regiune canonică. Este momentul şi cazul să ne gândim la convocarea alternativă, la Iaşi şi Chişinău, a unor şedinţe ale sinoadelor mitropolitane reunite ale Moldovei şi Bucovinei şi ale Mitropoliei Basarabiei. Deocamdată, Mitropolia Basarabiei are un singur ierarh, pe Înaltpreasfinţitul Mitropolit şi Exarh Petru Păduraru. Nu este însă departe timpul când sinodul Mitropoliei Basarabiei va cuprinde şi alţi ierarhi, fie eparhioţi, fie vicari. Şi atunci, sinoadele mitropolitane reunite din ÎNTREAGA Moldovă vor putea decide asupra oricărui aspect al vieţii bisericeşti, ortodoxe şi româneşti, de pe ambele maluri ale Prutului şi Nistrului, ceea ce va îngusta enorm spaţiul de manevră al Patriarhiei Moscovei, uzurpatoarea drepturilor canonice ale Bisericii româneşti din Moldova lui Ştefan cel Mare. Faptul va devaloriza enorm trufaşul şi deşertul titlu de împrumut al celui care se pretinde fără temei canonic şi istoric a fi „mitropolitul ÎNTREGII Moldove” în Patriarhia Moscovei şi a întregii Rusii. Ideea unor sinoade mitropolitane reunite este una realistă, fără conotaţii politice negative, iar aplicarea ei reprezintă o necesitate canonică şi naţională. Sperăm că această idee, conturată doar acum de noi, se va concretiza organizatoric şi instituţional, aşa cum şi ideea Crucii Mântuirii Neamului Românesc s-a întrupat la Nisporeni, spre bucuria sufletească a tuturor celor care simt cu adevărat creştineşte şi româneşte.


ALEXIE TULSKI, PRIMUL OCUPANT SOVIETIC AL BISERICII DIN BASARABIA

Septembrie 5, 2011
Alexie de Tula (în lume Victor Mihailovici Sergheev), agent NKVD

Alexie de Tula (în lume Victor Mihailovici Sergheev), agent NKVD

Timp de o jumătate de an, după ce, în iunie 1940, armata sovietică a ocupat Basarabia, „teritoriu canonic” pe care şi-l revendica Patriarhia Moscovei şi sucursala sa de la Chişinău, nu s-a ştiut aici de nici o autoritate bisericească rusească. Abia în decembrie 1940 şi-a făcut apariţia Alexie, un arhiereu rus despre care s-a aflat că fusese vicar al Eparhiei Moscovei, drept care i se mai spunea „Alexie Tulski” („de la Tula”). După ce s-a instalat acolo avea să-si zică „Arhiepiscop al Chişinăului şi Basarabiei”, pesemne fiindcă Patriarhia Moscovei nu asimilase încă frauduloasa denominaţie care a făcut dintr-o provincie istorică româneasca, mai întâi o „Moldovă sovietică”, iar mai apoi una „suverană, independentă”.

În cartea mea „Din istoria vieţii Bisericeşti din Basarabia” (până la 1944) m-am referit şi la persoana acelui Alexie, primul ocupant sovietic al Bisericii din Basarabia. Am arătat că, îndată după sosire, a ordonat ca toate slujbele să se facă în slavoneşte: că era aprig românofob, că nu scăpa nici un prilej de a vorbi de rău Biserica română, certându-i pe cei ce îi purtau acesteia respect şi fidelitate, că îi considera pe preoţii refugiaţi în România trădători şi că, spre uimirea localnicilor, beneficia din partea autorităţilor comuniste de amabilităţi şi favoruri care păreau să sfideze radicalismul antireligios al regimului. Mai scriam că la începutul lui iulie, cu câteva zile înainte ca armata română să intre în Chişinău, aceleaşi autorităţi i-au pus la dispoziţie un automobil cu care să se întoarcă acasă. Comentând aceste fapte, pe care le aflasem din presa noastră bisericească de-atunci, regretam ca n-am găsit mai multe informaţii despre misteriosul prelat. Nu ştiam de existenta unei stupefiante „fise biografice” a acestuia în paginile unei cărţi apărute mai demult în Occident, recent şi în traducere românească, Noii martiri ai pământului rus.

Să nu vă închipuiţi însă că Alexie de Tula ar fi fost martirizat, după evacuarea sa din Basarabia, în automobil, sau în furgoanele armatei sovietice! Nu-l veţi găsi printre cei la care face trimitere titlul cărţii, ci taman în tabăra cealaltă, a torţionarilor şi a călăilor.

După închiderea vestitei lavre „Sf. Treime – Sf. Serghie” de lângă Moscova şi a Academiei Teologice, un ierarh curajos, Arhiepiscopul Vartolomeu (Remov), a organizat şi ţinut câtva timp pe cont propriu şi asumându-şi toate riscurile, o şcoală clandestină de teologie. Pe la mijlocul anului 1936, în urma unui denunţ, poliţia politică sovietică GPU a aflat de existenta „şcolii”, l-a arestat pe arhiepiscop, condamnându-l la moarte.

Sentinţa a fost executată peste câteva zile, la 26 iulie 1936. Curând s-a aflat că denunţătorul era „monahul Alexie”, el însuşi cursant al acelei „şcoli” care oferise „securităţii” sovietice şi lista cu numele colegilor.

Cum o asemenea ispravă, de vrednic om sovietic, nu putea rămâne nerăsplătită, i s-a dat o „vrednicie” pe măsură: mai întâi cea de episcop-vicar de Tula, apoi de „Arhiepiscop al Chişinăului şi Basarabiei”. Dacă o persoană străină sosea pentru prima data în biserica acelui episcop – scrie memorialistul – enoriaşii o avertizau imediat să nu vorbească nimic cu acesta şi sub nici un pretext, întrucât era informator politic „(Protoiereul Mihail Polski: „Noi martiri ai pământului rus (2) Trad. Rom. Pag 169-179/ Schitul romanesc Prodromul/ Sfântul Munte Athos 2002).

„Galeria” celor şapte chiriaşi ruşi, câţi s-au perindat la Chişinău în timpul „puterii sovietice” a început, aşadar, cu un „informator politic”, cum se exprimă elegant autorul cărţii amintite, unul care avea pe conştiinţă uciderea propriului său părinte duhovnicesc şi dascăl şi s-a încheiat cu un dezaxat „care se comporta ca un tiran, încălcând toate normele canonice şi morale”, până când „nemulţumirea poporului băştinaş l-a făcut să se retragă, lăsând în urma sa amintiri dintre cele mai neplăcute”. E vorba de faimosul mitropolit Serapion (vezi: P. Buburuz: Istoria Bisericii din Moldova în timpul veacurilor, „Luminătorul” nr.5/1992).

„Restructurarea” gorbaciovistă, adoptată şi pe tărâm bisericesc avea să aducă pentru prima dată în fruntea Eparhiei „Chişinăului şi Moldovei” un om al locului, unul despre care s-a crezut că putea pune un bun şi promiţător început, în acele timpuri de mari speranţe. Din păcate apartenenţa naţională este singurul lucru despre care se poate spune că îl diferenţiază de predecesori. În rest, el continuă să păstorească în regim de perestroika.

Boris BUZILĂ

NOTA NOASTRĂ: Istoricul Boris Buzilă este primul cercetător român care ne oferă detalii despre cel pe care îl numeşte „primul ocupant al Bisericii din Basarabia”, episcopul Alexie de Tula. Continuând efortul domnului Boris Buzilă, am încercat să ne documentăm din surse oficiale ruseşti asupra persoanei trimise de Moscova în 1941 pentru a se oploşi în scaunul mitropolitan de Chişinău.

Episcopul rus Alexie de Tula, în lume Victor Mihailovici Sergheev, s-a născut la 15 ianuarie 1899, în gubernia Moscova. În 1916 Victor Sergheev a absolvit secţia generală a unei şcoli de pictură, iar în 1919 – secţia de arhitectură. La începutul anului 1923 a intrat ca ascultător în sihăstria Sfântul Zosima de Smolensk din eparhia Vladimir. În acelaşi an, la 23 martie, a fost hirotonit diacon celibatar, iar la 16 ianuarie 1927, după ce fusese tuns în monahism, a fost hirotonit ieromonah de către arhiepiscopul Vartolomei (Remov), cel pe care avea să-l denunţe mai târziu organelor NKVD şi care avea să fie, în baza acelui denunţ, executat prin împuşcare. În vara anului 1929 mănăstirea în care vieţuia a fost închisă şi a fost transferat, împreună cu toată obştea, ca slujitor la biserica Sfântul Cuvios Serghie din strada Bolşaia Dmitrovka din Moscova. În anul 1932 a fost ridicat în treapta de arhimandrit.

Toate sursele ruseşti disponibile confirmă că arhimandritul Alexie (Sergheev), la începutul anului 1933, le-a transmis organelor sovietice de drept informaţii despre faptul că pe lângă biserica Sfântul Cuvios Serghie au fost înfiinţate ilegal o mănăstire şi o Academie teologică, iar pe durata urmăririi penale a compărut în calitate de martor din partea acuzării împotriva obştii monahale şi a enoriaşilor respectivei biserici. În urma cercetărilor din dosarul penal intentat în baza denunţului lui Alexie (Sergheev) au fost arestate 24 de persoane, clerici şi mireni, inclusiv cuviosul mucenic Teodor (Bogoiavlenski).

La 18 mai 1935 este numit, fără a fi ales, episcop de Kaşirsk, vicar al eparhiei Moscovei, de către mitropolitul Serghie (Stragorodski), locţiitorul patriarhal al vremii. Peste doar două zile, la 20 mai 1935, a fost hirotonit episcop de către un sobor constituit din mitrpolitul Serghie al Moscovei şi Kolomnei şi cei doi vicari ai săi – arhiepiscopul Pitirim de Dmitrovsk şi episcopul Serghie de Broniţk.

Urmează o promovare rapidă în diverse scaune episcopale. În 1936 este episcop de Serpuhovsk. La 5 august 1937 este numit episcop de Vologda, dar a refuzat să îndeplinească dispoziţia mitropolitului Serghie al Moscovei. Cu toate acestea, cel mai probabil la „sugestia” factorilor de stat, mitropolitul Serghie nu-l sancţionează pe episcopul Alexie şi, la 29 august 1937, îl desemnează în funcţia de episcop de Egorievsk, vicar al eparhiei Moscovei. La 14 septembrie 1937 este deja episcop de Ivanovo.

În anul 1938 întrerupe orice comuniune cu mitropolitul Serghie al Moscovei, după ce a văzut numele locţiitorului de patriarh în lista „spionilor” şi „diversioniştilor” publicată de ziarele sovietice. În acel moment, episcopul Alexie a proclamat „autocefalia” eparhiei de Ivanovo. În consecinţă, în anul 1939, Biserica Ortodoxă Rusă l-a scos din funcţie şi l-a trimis în judecata arhierească, care l-a pus sub interdicţia de a sluji cele sfinte. Actul de punere sub interdicţie a fost semnat de către mitropolitul Serghie (Stragorodski) al Moscovei, mitropolitul Alexie (Simanski) al Leningradului şi arhiepiscopul Paladie (Şesternikov) de Kalininsk.

Cercetătorul rus Aleksandr Konstantinovici Galkin, referindu-se la perioada celui de Al Doilea Război Mondial, arată, în lucrarea sa „Decrete şi decizii ale Patriarhiei Moscovei cu privire la arhierei de la începutul Marelui Război pentru Apărarea Patriei până la Sinodul din 1943”, următoarele: „Autorităţile sovietice au sprijinit pe toate căile reunificarea cât mai grabnică cu Patriarhia Moscovei a eparhiilor şi comunităţilor separate de ea, văzând în aceasta un mijloc de instituire a controlului asupra vieţii religioase din aceste regiuni”. Se aveau în vedere statele baltice, fosta Polonie de răsărit, nordul Bucovinei şi Basarabia. Acelaşi cercetător continuă: „Căutările unui candidat pentru organizarea vieţii bisericeşti în RSS Moldovenească au condus către fostul episcop Alexie (Sergheev) de Ivanovo, pus în 1939 sub interdicţia de sluji cele sfinte”. „În decembrie 1940 Alexie (Sergheev) a fost primit în comuniune cu Biserica, desemnat episcop de Tula, după care i-a fost încredinţată conducerea provizorie a eparhiei de Chişinău, iar în mai 1941 el a devenit arhiepiscop al Chişinăului şi al Basarabiei”, mai spune Aleksandr Galkin în lucrarea sa.

Nu cunoaştem dacă textul decretului de numire a lui Alexei (Sergheev) la Chişinău s-a păstrat. Iată însă textul unui extras din procesul-verbal al şedinţei sinodale la care s-a decis semnarea decretului cu pricina.: „1941. Cu privire la Decretul Patriarhiei Moscovei nr. 1(1) din 12 mai 1941 despre episcopul de Tula. A fost audiată propunerea locţiitorului de patriarh cu următorul cuprins: „Pentru folosul cauzei bisericeşti din Basarabia şi Bucovina găsesc judicios şi oportun ca Preasfinţitul episcop de Tula, conducător provizoriu al eparhiei de Chişinău şi al altor eparhii, să fie confirmat în scaunul de Chişinău şi să i se confere titlul de arhiepiscop al Chişinăului şi al Basarabiei, lăsând sub conducerea acestuia eparhiile de Ismail şi de Bălţi şi punându-i în sarcină oblăduirea generală a eparhiei independente de Cernăuţi, în partea care se referă la arhiereii regionali”. Prin decizia nr. 32 din 12 mai 1941 s-a dispus: Decretele în legătură cu fondul propunerii vor fi trimise (se trimit) spre executare Preasfinţitului episcop de Tula şi Cernăuţi, iar spre luare de cunoştinţă şi îndrumare în cele de urmare – mitropolitului exarh de Volânsk. Semnat: Serghie, mitropolit al Moscovei, protoiereu Nikolai  Kolciţki, şef al cancelariei Patriarhiei Moscovei”.

Odată cu retragerea armatei sovietice din Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, episcopul Alexie părăseşte în mare grabă Chişinăul şi este numit episcop de Oriol şi Kursk. După ocuparea Oriolului de către trupele germane la 3 octombrie 1941, el este numit, la 14 octombrie 1941, arhiepiscop de Tambov. În februare 1942 este numit arhiepiscop de Ufa, capitala republicii Başkire, dar a refuzat să meargă în eparhie, locuind neîntrerupt la Moscova. La 13 iulie 1942 este numit arhiepiscop de Reazan. Începând cu 11 iulie 1943 a condus eparhiile de Kaluga şi Tula. A participat la Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din 8 septembrie 1943. În mai 1944 este deja arhiepiscop de Iaroslav şi Rostov. În a doua jumătate a anului 1945 şi la începutul anului 1946 se află în Statele Unite ale Americii, ca trimis al patriarhului Alexei I (Simanski), pentru negocieri cu mitropolitul Teofil privind restabilirea legăturii canonice cu Patriarhia Moscovei. Din 13 ianuarie 1947 a fost arhiepiscop de Kursk şi Belgorod. La 3 iunie 1948 este numit arhiepiscop de Celiabinsk şi Zlatoutovsk, dar refuză să se supună decretului de numire. La 2 iulie 1948 este pensionat, iar la 24 august 1948 este numit în mod repetat arhiepiscop de Celiabinsk şi Zlatoutovsk. De această dată merge în eparhie, dar nu efectuează nici o vizită canonică în cuprinsul acesteia. Mai mult chiar, decide suspendarea Buletinului eparhial şi le cere preoţilor să reducă durata slujbelor bisericeşti, întrucât, spune el într-o circulară, „la biserică vin muncitorii care până atunci au efectuat o muncă socialmente utilă”. În ianuarie 1949 a semnat un decret prin care le-a interzis preoţilor din eparhie săvârşirea oricăror rânduieli în casele enoriaşilor (sfinţiri de case, prohoduri etc.). Printr-o decizie din 19 aprilie 1949 le-a cerut preoţilor să nu se tragă clopotele în noaptea de Paşti şi „să fie concentrat pe teritoriul bisericii sau al cimitirului toate rânduielile care potrivit statutului bisericesc trebuie săvârşite dincolo de zidurile bisericilor din eparhie”.

Prin decizia Sinodului din 17 martie 1950 este numit arhiepiscop de Kalininsk şi Kaşinsk, iar la 20 iunie 1951 i-a fost încredinţată conducerea provizorie a eparhiei de Velikoluksk. La 29 iulie 1954 a fost pensionat, pentru a doua oară, de către Sinod, „cu lipsirea de dreptul de a mai ocupa pe viitor vreun scaun episcopal”. Cu toate acestea, la 14 martie 1957 este numit arhiepiscop de Alma Ata. La 20 februarie 1957 este pensionat pentru a treia oară.

A decedat la 6 aprilie 1968 şi a fost înmormântat în biserica cimitirului Kalitnikov din Moscova. Aşa s-a sfârşit viaţa celui care a fost „primul ocupant sovietic al Bisericii din Basarabia”.

Vlad CUBREACOV