Cu legea pre lege călcând sau cum mimează Republica Moldova înfăptuirea justiţiei de ochii europenilor

Noiembrie 25, 2011

Interviu cu avocatul Vitalie NAGACEVSCHI, preşedinte al Organizaţiei „Juriştii pentru Drepturile Omului”

– Domnule Nagacevschi, Republica Moldova se situează printre primele state ale Consiliului Europei în clasamentul raportului dintre numărul de condamnări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului faţă de numărul de locuitori. În foarte multe cazuri, Republica Moldova este condamnată la CEDO în cauze privind neexecutarea unor hotărâri judecătoreşti definitive. În cazul acestor petiţionari, actul de justiţie nu este înfăptuit până la capăt şi, în consecinţă, este, practic, nul. La 1 iulie 2011 a intrat în vigoare Legea nr. 87, din 21 aprilie 2011, cu privire la repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti. Această lege este susceptibilă de a le provoca mari bătăi de cap cetăţenilor moldoveni care, după epuizarea procedurilor judecătoreşti la nivel naţional, au depus plângeri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar acum, se pare, riscă să fie trimişi repetat în faţa instanţelor naţionale, pentru noi proceduri. De precizat că legea nr. 87 nu prevede remedii pentru restabilirea drepturilor a căror încălcare a fost stabilită prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Cum comentaţi această situaţie?

– Formal, legea la care vă referiţi a fost adoptată, ca măsură generală, pentru executarea Hotărârii pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului „Olaru şi alţii versus Moldova”. În această cauză, precum şi în multe alte cauze similare, Curtea a constatat că în Republica Moldova există o problemă sistemică în domeniul executării hotărârilor judecătoreşti. În conformitate cu prevederile Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, statele părţi contractante la Convenţie s-au obligat să se conformeze hotărârilor Curţii Europene şi, între altele, să adopte măsuri, inclusiv legislative, pentru a evita pe viitor violări similare ale Convenţiei stabilite deja printr-o hotărâre a CEDO. Deci, aparent, legea menţionată a fost adoptată în urma pronunţării multiplelor hotărâri ale Curţii de la Strasbourg, la general, şi a Hotărârii „Olaru şi alţii versus Moldova”, în particular.

– Dincolo de aparenţe şi de aspectele formale, am vrea să vă referiţi la impactul şi eficienţa acestei legi considerate buclucaşe de majoritatea experţilor în domeniu. Am putea admite că legea nr. 87 a fost concepută să servească drept tertip juridic pentru evitarea unui număr crescând de condamnări ale Republicii Moldova la CEDO pe motivul neexecutării hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti naţionale?

– Aveţi dreptate. Studiul atent al legii nr. 87 oferă temeiuri pentru părerea că ea a fost adoptată pentru Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei şi nu pentru a fi aplicată în ordinea juridică internă a statului nostru. Ţinând cont de denumirea Legii, dar şi de conţinutul ei, este evident că aceasta reglementează posibilitatea obţinerii unor reparaţii în cazul în care o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie nu se execută sau când se tărăgănează un proces judiciar. Or, instrumentarul legal existent până la adoptarea legii permitea înaintarea unor acţiuni de reparare a prejudiciului cauzat ca urmare a tărăgănării proceselor sau a neexecutării hotărârilor judecătoreşti. În acelaşi timp, respectiva lege nu reglementează în nici un fel posibilitatea de a determina autorităţile să execute o hotărâre judecătorească sau posibilitatea grăbirii unui proces judiciar tărăgănat nejustificat. Mai mult ca atât, legea nu reglementează posibilitatea încasării prejudiciilor cauzate ca urmare a tărăgănării proceselor prejudiciare, cum ar fi, de exemplu, tărăgănarea nejustificată a urmăririi penale. Or, urmărirea penală este parte integră a unui proces, inclusiv judiciar, penal.

– Deci, este evident că legea are un şir de carenţe. Vă rugăm să rămânem în această zonă şi să vă referiţi punctual la aspectele deficitare ale legii despre care vorbim.

– Carenţele sunt mai multe. În opinia mea, ca şi a mai multor jurişti şi experţi, legea nr. 87 are carenţe în ceea ce priveşte repararea prejudiciului pentru încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil. Ea face imposibilă determinarea instanţei de judecată să grăbească procesul de judecată. În plus, legea nu acoperă cazurile de tărăgănare nejustificată a urmăririi penale. Legea nr. 87 nu oferă nici un temei pentru ca cetăţeanul să obţină obligarea executării unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. În acelaşi timp, trebuie să precizăm că legea nr. 87 este eficientă doar în cazul în care o hotărâre judecătorească, cu întârziere, dar a fost deja executată. În cazul în care hotărârea judecătorească nu este executată, legea nr. 87 nu este eficientă.

– Legea nr. 87 lasă impresia că împinge situaţii şi cazuri concrete pe terenul absurdului.

– În urma punerii în aplicare a legii nr. 87, Curtea Europeană a Drepturilor Omului le-a expediat tuturor reclamanţilor sau reprezentanţilor acestora, care au denunţat tărăgănarea proceselor judiciare sau executarea hotărârilor judecătoreşti, scrisori, în care propunea epuizarea noii căi de recurs la nivel naţional – adresarea în judecată cu cerere privind repararea pagubei cauzate prin tărăgănarea procesului judiciar sau a executării hotărârii judecătoreşti. Organizaţia noastră, „Juriştii pentru Drepturile Omului”, a primit, de asemenea, astfel de scrisori referitoare la toate cererile privind neexecutarea hotărârilor judecătoreşti. În toate cazurile în care era vorba despre neexecutarea hotărârilor judecătoreşti (şi nu de încasarea prejudiciilor în legătură cu executarea tardivă a hotărârilor judecătoreşti) noi am trimis scrisori la CEDO, prin care am explicat carenţele legii nr. 87.

– Totul se învârte în jurul unor carenţe voite sau nedeliberate, absurdităţi, contradicţii, vicii şi deficienţe…

– Bine, să revenim la aceste carenţe, de altfel, mai mult decât evidente. Dacă o hotărâre judecătorească nu este executată şi acest fapt este denunţat în instanţa judecătorească, obţii o nouă hotărâre judecătorească, prin care se constată că o altă hotărâre judecătorească irevocabilă nu se execută. Până la urmă, ambele hotărâri rămân neexecutate. Altfel spus, se ajunge la o situaţie absurdă, când pot fi obţinute două hotărâri definitive pe un dosar şi nici una dintre ele să nu fie executată.

– Aşadar, reclamantul este, practic, constrâns să epuizeze o nouă cale de recurs instituită prin această lege defectuoasă şi să parcurgă încă o dată toate procedurile în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale. Omul de rând ar spune într-o asemenea împrejurare că mori cu dreptatea în mână… Ce alte aspecte aţi mai invocat în corespondenţa cu CEDO?

– Am mai arătat că obligativitatea epuizării noii căi de recurs pune o sarcină excesivă pe umerii reclamantului, deoarece acesta va trebui să-şi piardă timpul prin instanţele judecătoreşti, va trebui să angajeze un avocat, ceea ce va duce la cheltuieli suplimentare etc.

– Cum se prezintă aceasta sub aspect practic? Ce ar putea stabili o instanţă judecătorească naţională în cazul hotărârilor neexecutate? Este posibil ca o instanţă să pronunţe o hotărâre mai definitivă decât cea definitivă deja pronunţată şi mai irevocabilă decât cea irevocabilă deja pronunţată?

– Legea nr. 87 stabileşte imperativ un termen de 3 luni pentru examinarea de instanţele de fond a cererilor de reparare a prejudiciului. În urma unui studiu al situaţiei existente, efectuat ca urmare a comunicării noastre cu avocaţii, am constatat că există deja mai multe cereri de acest fel depuse în instanţele judecătoreşti, însă nici una dintre acestea nu a fost soluţionată în fond, în pofida faptului că 3 luni au trecut deja de mult. De altfel, pornind de la faptul că instanţele judecătoreşti sunt suprasolicitate, chiar din start acţiunile similare sunt numite spre examinare peste 3 şi mai multe luni de la înfăţişarea părţilor sau înregistrarea acţiunii.

– În opinia dumneavoastră, pe cât cadrează situaţia despre care vorbim cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi cu jurisprudenţa CEDO?

– În conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene, obligarea reclamantului de a epuiza o nouă cale de recurs, care a apărut ca urmare a adoptării unei noi reglementări, reprezintă o împovărare pentru dânsul. Ne putem referi aici, bunăoară, la Hotărârea CEDO din 28 octombrie 1999 pe cererea nr. 28342/95 „Brumărescu versus România”, paragraful 50. Astfel, impunerea unei sarcini excesive reclamantului este contrară spiritului Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, precum şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

– CEDO a reacţionat cumva la comentariile dumneavoastră?

– În acest moment încă aşteptăm să vedem care va fi reacţia Curţii Europene – va accepta argumentele noastre sau nu. În cazul în care argumentele noastre nu vor fi acceptate, atunci reclamanţii vor fi nevoiţi să epuizeze noua cale de recurs apărută odată cu punerea în aplicare a legii nr. 87. În cazul unei asemenea ipoteze, sunt convins că într-un timp relativ scurt, Curtea se va convinge că legea nr. 87 este ineficientă, mai ales în ceea ce priveşte problema neexecutării hotărârilor judecătoreşti.

– Aşa sau altminteri, marea problemă a cetăţenilor noştri rămâne a fi neînfăptuirea justiţiei până la capăt, iar legea nr. 87 nu oferă remedii eficiente. Cum ar putea fi depăşită această situaţie?

– Aici este cazul să arătăm că problema poate şi trebuie să fie rezolvată. În opinia noastră, principalele repere pentru soluţionare sunt câteva. Întâi de toate, trebuie să ne referim la tragerea la răspundere, inclusiv penală, aşa cum este prevăzut de articolul 320 al Codului penal, a persoanelor care refuză să execute hotărârile judecătoreşti. După mine, este inacceptabilă situaţia când o persoană oficială, de exemplu, primarul, declară în faţa presei că nu va executa o hotărâre judecătorească privind restabilirea unei persoane în funcţie. Mai mult ca atât, experienţa ne arată că atunci când el într-adevăr nu execută hotărârea judecătorească, acestuia nu i se întâmplă nimic. Totodată, este necesară stabilirea unor criterii foarte clare de schimbare a modului de executare a hotărârilor judecătoreşti, mai ales când de neexecutarea acestora se fac responsabile autorităţilor publice sau executorul judecătoresc şi întreaga sumă neexecutată ar urma să fie încasată din bugetul de stat, adică din buzunarul contribuabililor. O altă modalitate de soluţionare a situaţiei ar fi legiferarea posibilităţii stabilirii unor interese moratorii, adică posibilitatea încasării unei sume de bani, de exemplu, lunare, până la executarea hotărârii judecătoreşti. Să exemplificăm – o persoană a obţinut o hotărâre judecătorească definitivă, prin care autoritatea publică locală a fost obligată să-i acorde un spaţiu locativ. Această hotărâre nu se execută dintr-un motiv obiectiv: nu există spaţiu locativ disponibil. Atunci, persoana ar trebui să-i poată solicita autorităţii publice locale încasarea unei sume lunare pentru acoperirea cheltuielilor de închiriere a unui spaţiu locativ. Fără legiferarea sau punerea în aplicare efectivă a unor asemenea repere, problema neexecutării hotărârilor judecătoreşti nu va fi soluţionată niciodată.

– Dacă legea nr. 87 are atâtea carenţe, este legitim să ne întrebăm care a fost rostul adoptării ei.

– Mie mi s-a creat impresia că legea nr. 87 a fost adoptată pentru a mima în faţa Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei şi în faţa Curţii Europene luarea de măsuri în vederea soluţionării unei probleme sistemice – neexecutarea hotărârilor judecătoreşti – şi nu pentru rezolvarea reală a respectivei probleme.

– Toată speranţa rămâne, deci, tot la Curtea Europeană…

– Sper foarte mult că CEDO va observa că legea nr. 87 este ineficientă, mai ales în ceea ce priveşte remedierea problemei de neexecutare a hotărârilor judecătoreşti definitive şi va continua examinarea cererilor pendinte, iar guvernarea va revedea legea cu pricina şi o va aduce la nivelul necesar de eficienţă.

– Domnule Nagacevschi, vă mulţumim.

Vlad CUBREACOV