Politică şi geopolitică, fără Lupu şi Smirnov

Decembrie 23, 2011

Cine-ar fi zis şi cine-ar fi crezut că bătăliile prezidenţiale de la Chişinău şi Tiraspol sunt părţi ale aceluiaşi joc derulat în lumina reflectoarelor geopolitice? Dar e adevărat. Politica de la noi este politică doar în măsura în care este continuarea geopoliticii. Parafrazând cuvintele Ecleziastului, putem spune fără teama de a greşi în cazul Republicii Moldova: geopolitica geopoliticii şi toate sunt geopolitică!

Eternul prezidenţiabil Marian Lupu a pierdut, la Chişinău, orice speranţă de a mai deveni şef al statului. La Tiraspol, bătrânul bandit Igor Smirnov a fost eliminat din cursa pentru un nou mandat în impostura de „preşedinte” al regimului ilegal instalat şi susţinut de Moscova în estul ţării noastre. Situaţia este cât se poate de limpede, iar următoarea lună ne va oferi surprize.

Aceeaşi mărie cu altă pălărie

Lupta care se dă la Tiraspol între Anatoli Kaminski, favoritul Kremlinului, şi Evgheni Şevciuk, favoritul Kievului reintrat în siajul Rusiei, se va încheia cu înfrângerea unuia dintre cei doi, nu însă şi cu dezavantajarea intereselor geopolitice ale Moscovei în Moldova. Asistăm, cu certitudine, la o simplă schimbare de decor regizată şi controlată din Răsărit. Vorba românească nu se dezminte când este vorba de acţiunile Rusiei în Transnistria privind înlocuirea lui Smirnov cu o altă persoană: aceeaşi mărie cu altă pălărie. Mai mult, în creştetul regimului banditesc de la Tiraspol va fi pusă, la 25 decembrie, în urma unui simulacru democratic, o pălărie numai în aparenţă nouă. Atât Kaminski, cât şi Şevciuk au fost multă vreme acoliţi ai banditului Smirnov şi au servit cu sârg interesele Moscovei, subminând integritatea şi suveranitatea Republicii Moldova. Fie că va câştiga Şevciuk, fie că va câştiga Kaminski, noul cap al regimului secesionist va continua lucrarea începută de Smirnov. Moscova are nevoie la Tiraspol de un nou instrumentar politic, care să-i faciliteze înrădăcinarea în zonă, inclusiv prin crearea aparenţelor de deschidere faţă de Chişinău.

Moscova vrea federalizare şi trupe staţionate legal

Schimbarea de decor de la Tiraspol este interpretată, în mod firesc, într-un context mai larg şi este pusă în directă legătură cu frământările politice de la Chişinău pentru alegerea şefului statului.

Aşa cum are nevoie de personaje noi la Tiraspol, Moscova are nevoie şi la Chişinău de personaje noi, care să agreeze planurile ruseşti de readucere a Republicii Moldova pe orbita Kremlinului. Aici trebuie luată în calcul, întâi de toate, dorinţa Moscovei de legalizare a prezenţei sale militare în ţara noastră şi de atingere, inclusiv cu sprijin german, a obiectivului de federalizare a Republicii Moldova. O Republică Moldova federalizată, cu trupe ruse staţionate legal pe teritoriul său, reintegrată şi „pacificată” sub garanţii ruso-ucrainene reprezintă un obiectiv strategic urmărit de Moscova pentru consolidarea şi permanentizarea prezenţei sale în regiune. Un asemenea obiectiv este de neatins fără un preşedinte cooperant, mai bine zis, docil şi obedient intereselor ruseşti la Chişinău. Aşa cum „prezidenţialele” de la Tiraspol nu au nimic în comun cu un exerciţiu democratic autentic şi neviciat sub nici un aspect, tot aşa nici prezidenţialele de la Chişinău nu sunt decât rezultatul unor aranjamente de culise, cu sfori trase abil din exteriorul ţării.

Tot Plahotniucul cu Lupul lui

Unii au făcut o adevărată tragedie din nealegerea lui Marian Lupu în funcţia de preşedinte al Republicii Moldova. S-a ajuns până într-acolo încât Lupu a fost prezentat mai ca exponent fatal al intereselor occidentale (în subsidiar şi româneşti) la Chişinău, iar eşecul său ca „prezidenţiabil” ni s-a înfăţişat ca având dimensiunile unei catastrofe nu doar naţionale, ci şi planetare. În opinia noastră o asemenea abordare este eronată şi falsă. Chiar dacă Moscova are motivele sale să nu agreeze candidatura lui Marian Lupu în vârful piramidei politice de la Chişinău, faptul în sine nu-l transformă pe Lupu într-un personaj ataşat intereselor legitime ale Occidentului (cu atât mai mult celor ale Bucureştiului) în Republica Moldova. Lupu nu este omul Moscovei, după cum nu este omul Uniunii Europene. El este omul nimănui în politica regională. Singura instanţă morală căreia i se supune este cunoscută şi numele ei este Vladimir Plahotniuc. La rândul său, Plahotniuc nu este nici exponentul intereselor ruseşti şi nici al celor occidentale, făcând propriul joc pentru bani şi putere.

Ex-comunistul şi antirevizionistul Lupu

Cei care au luat în tragic nealegerea lui Lupu ca preşedinte s-ar putea să ne contrazică. Degeaba însă! De ce? Pentru că Marian Lupu, care a profitat din plin de pe urma mai multor regimuri, rămâne acelaşi luptător împotriva „revizionismului” românesc, acelaşi vorbitor de „limbă moldovenească” politică şi de limbă română ştiinţifică, acelaşi transfug din tabăra comuniştilor, acelaşi nestatornic, ambiguu şi inconsecvent cu care s-a obişnuit mai toată lumea. Tipologic, Lupu nu s-a înscris niciodată şi nici nu se va putea vreodată înscrie în tiparul omului politic prooccidental, ataşat sincer şi irevocabil idealului, devenit deja discutabil, de integrare europeană şi euroatlantică. Pe de altă parte, Lupu nu se înscrie nici în tiparul clasic al promoscovitului fără rest. Moscova nu crede lacrimilor, precum se ştie. Şi nici nu iartă. Referindu-ne la cazul Lupu, Rusia nu-i poate ierta acestuia cazul Baghirov şi trimiterile ultratransparente la implicaţiile ruseşti în „revoluţia” violentă de la 7 aprilie 2009. Anume pentru aceste motive, atât Moscova, cât şi Bruxellesul (dar şi Bucureştiul şi Washingtonul) i-au întors delicat spatele şi l-au trecut, pe cât s-a putut, cu vederea. În raport cu Estul şi cu Vestul, el nu a fost nici rece, nici fierbinte, rămânând un „căldicel” ridicol în manierismul şi cochetăria lui deşănţate. Pe scurt, Lupu nu este şi nici nu putea fi nici omul de bază al ruşilor, nici al occidentalilor. De aceea a şi pierdut.

Toate acestea nu înseamnă deloc, într-o ţară supusă, din păcate, unui profund determinism geopolitic, că eforturile Occidentului sau cele ale Moscovei pentru instalarea în fruntea ţării a unei persoane de nădejde ar înceta aici. Ba dimpotrivă. Aceste eforturi vor creşte în intensitate pe măsură ce ne vom apropia de data următorului scrutin prezidenţial din Parlament.

Nu e mult până departe

Lucrurile se vor limpezi definitiv după ce toate noile piese vor fi aliniate pe tabla geopoliticii interne moldoveneşti. Adică, după ce, pe de o parte, va fi „ales” la Tiraspol fie Kaminski, fie Şevciuk (şi nu a mai rămas mult până atunci), iar, pe de altă parte, partidele parlamentare fie vor ajunge la o înţelegere asupra unei candidaturi eligibile în funcţia de preşedinte al Republicii Moldova (nu mai târziu de ianuarie 2012), fie, neputându-se alege şeful statului, vor fi declanşate alegeri parlamentare anticipate din care să rezulte o reconfigurare a scenei politice şi deschiderea posibilităţii ca o majoritate prezidenţială să emane un nou preşedinte al republicii. Abia atunci şi Moscova, şi Occidentul îşi vor preciza poziţiile şi politicile în raport cu ţara noastră.

Republica Moldova, condominion ruso-german?

Să fim realişti. Faptul că cei doi pioni, Lupu şi Smirnov, au fost eliminaţi din joc înseamnă doar că marii jucători geopolitici au consimţit la curăţarea terenului şi că pregătesc de o nouă competiţie pe solul patriei noastre. Va câştiga Moscova în această competiţie? Va câştiga Occidentul? Sau poate ruşii şi occidentalii au căzut deja de acord asupra unui deznodământ fără învingători şi învinşi, pregătindu-i Republicii Moldova statutul de condominion ruso-occidental? Oricare dintre aceste trei variante ar fi în detrimentul nostru. Veţi întreba iarăşi: de ce? Pentru că nu ne dorim o altfel de Republică Moldova, împinsă ca un vagon de cale ferată când în stânga, când în dreapta, dar nici o Republică Moldova ca protectorat guvernat din exterior. Marea problemă a ţării noastre, ca şi marele ei obiectiv strategic şi de durată, rămâne şi de acum încolo suveranitatea ei reală şi completă, exercitată uniform şi drept pe întreg teritoriul naţional, inclusiv în Transnistria.

Geopolitica geopoliticii

Că la Tiraspol înlocuirea lui Smirnov cu un alt favorit, mai puţin pătat şi mai fidel, a fost decisă de Moscova nu încape îndoială. Că la Chişinău Lupu trebuia înlocuit cu o candidatură de compromis între forţele politice parlamentare ţine de ordinul evidenţelor. Privite însă lucrurile din perspectiva geopoliticii regionale, important este ca acest compromis politic intern să nu fie şi unul compromiţător, adică făcut în favoarea unuia dintre jucătorii externi, de natură să răstoarne sau să arunce în aer întreaga ţară, compromiţându-i înseşi rosturile de a fi. Jocul devine pe cât de palpitant, pe atât de riscant şi periculos. Oricum, fiind mai clară fără Lupu şi fără Smirnov, această bătălie pentru Republica Moldova va fi dată până la capăt, confirmând o dată în plus parafraza de mai sus: geopolitica geopoliticii şi toate sunt geopolitică!


Nu aşteptaţi daruri de Ziua Unirii

Decembrie 1, 2011

Au trecut mai bine de cinci luni de când prim-miniştrii Emil Boc şi Vladimir Filat, ca şi şefii diplomaţiei de la Bucureşti şi Chişinău, Teodor Baconschi şi Iurie Leancă, au anunţat public şi oficial întreaga suflare românească asupra amânării pentru luna noiembrie 2011 a primei şedinţe comune a guvernelor României şi Republicii Moldova, şedinţă preconizată iniţial pentru iunie 2011, la Galaţi. Ne-am întristat şi am regretat în luna iunie că şedinţa comună a celor două guverne nu a mai avut loc, dar am pus preţ bun pe declaraţiile oficialilor de la Bucureşti şi Chişinău, aşteptând şedinţa din noiembrie.

Bucureşti şi Chişinău, două capitale la fel de neunite, lăudăroase şi uituce

Luna noiembrie s-a încheiat, a trecut şi aniversarea Marii Uniri de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, când declaraţiile de dragoste pentru români şi pentru unitatea naţională au curs gârlă de o parte şi de alta a Prutului. Suntem în data de 1 decembrie, iar domnii Emil Boc, Vladimir Filat, Teodor Baconschi şi Iurie Leancă nu şi-au onorat propriile angajamente privind şedinţa comună a celor două guverne ale noastre. Cazul ni se pare grav, făcând dovada unei complete neseriozităţi. Este la fel de grav şi faptul că cei patru oficiali şi autorităţile pe care le reprezintă nici nu au catadicsit să motiveze omisiunea, măcar şi de ochii opiniei publice. Am urmărit atent toate comunicatele difuzate de guvernele de la Bucureşti şi Chişinău şi de cele două ministere de Externe, am contabilizat toate declaraţiile făcute până astăzi de domnii Boc, Filat, Baconschi şi Leancă, dar nimeni nu a suflat o vorbă despre ratarea primei şedinţe comune a guvernelor de la Bucureşti şi Chişinău. Surlele şi trâmbiţele din care am fost anunţaţi acum mai bine de un an despre şedinţa comună tac. Degeaba sărbătorim Marea Unire din 1918, cu ochii pe trecut, dacă, la 93 de ani distanţă de la istoricul eveniment (aproape un secol), mai-marii zilei nu sunt capabili să-şi ţină cuvântul, cu gândul la problemele stringente ale momentului, cu ochii aţintiţi spre viitor. Constatăm cu profund regret neunirea eforturilor celor două guverne pentru crearea mult aşteptatului eveniment: şedinţa comună.

O poveste fără sfârşit

Să ne împrospătăm puţin memoria. Ideea unei şedinţe a celor două guverne este veche. Ea a fost lansată oficial încă în luna septembrie 2009 de Gheorghe Nichita, primarul municipiului Iaşi. Abia peste un an de zile de la lansare, ideea a prins contur. În noiembrie 2010, cu prilejul participării premierului de la Chişinău, Vladimir Filat, la Summitul Dunării, premierul de la Bucureşti, Emil Boc, a informat opinia publică asupra şedinţei guvernelor celor două state ale noastre, care urma să aibă loc în iunie 2011, la Galaţi. Vladimir Filat ne-a dat şi el asigurări ferme în acest sens. La 9 martie 2011, Filat şi-a reconfirmat asigurările: şedinţa comună va fi convocată în iunie, la Galaţi. După cei doi premieri au intrat în scenă miniştrii de Externe, Baconschi şi Leancă, reiterând la unison ceea ce au anunţat lăudăros superiorii lor pe linia executivelor. Baconschi şi Leancă au declarat, la 16 martie 2011, într-o conferinţă de presă ţinută la Chişinău, că şedinţa comună a guvernelor va avea loc la Galaţi „în orizontul lunii iunie”. A mai trecut un timp şi, la 27 mai 2011, Baconschi şi Leancă s-au lăudat din nou, vorbindu-ne despre „orizontul lunii iunie”. În ultima zi a lunii iunie, că tot se închidea orizontul de timp anunţat, şeful Externelor de la Bucureşti ne-a dat o veste proastă: şedinţa comună a celor două guverne se amână pentru „la toamnă”. Venind toamna, premierii Boc şi Filat au precizat, la 22 septembrie, că „şedinţa comună a guvernelor Republicii Moldova şi României va fi organizată în luna noiembrie”. Un comunicat al Biroului de Presă al Guvernului României din 22 septembrie reda cuvintele premierului Boc: „Această şedinţă comună a guvernelor României şi Republicii Moldova va fi un bun prilej pentru evaluarea proiectelor aflate în derulare şi pentru demararea altora noi”. Totodată, Agenţia naţională de ştiri „Agerpres” menţiona într-o telegramă că „premierul de la Chişinău, Vlad Filat, a afirmat săptămâna trecută că s-a căzut de acord cu partea română pentru organizarea acestei prime şedinţe comune a celor două guverne, fiind, de asemenea, convenită şi aprobată ordinea de zi”. Deci, totul fusese decis, bătut în cuie, până şi ordinea de zi convenită şi aprobată în detaliu. Numai că toamna a trecut, iarna nu a întârziat să vină, iar declaraţiile domnilor Boc, Filat, Baconschi şi Leancă s-au dovedit a fi vorbe goale. În zadar aşteaptă românii din stânga şi din dreapta Prutului o şedinţă comună a celor două guverne. Şedinţa este amânată sine die sau, româneşte spus, la Sfântul Aşteaptă.

Ratarea marilor proiecte

Aşa se face că guvernele noastre nu au aprobat nici în vară, nici în toamnă şi probabil că nu vor aproba nici în iarnă un Plan comun de acţiuni privind afacerile europene, schimburile economice, transferul de expertiză, cultura şi educaţia. Fuseserăm cu toţii anunţaţi că Planul comun de acţiuni urma să aibă şi un preambul politic, care să conţină, pe sectoare şi pe domenii, „mari proiecte” pe care cele două state ale noastre se angajează se le deruleze împreună. De vreme ce şedinţa comună a fost ratată în „orizontul lunii noiembrie”, nici Forul economic moldo-român, preconizat a se desfăşura la Galaţi înaintea şedinţei comune a guvernelor noastre, nu a mai avut loc. Aprobarea „marilor proiecte” se amână pentru o perioadă nedeterminată.

Defecţiunile „tehnice” la noi, la români

Este legitim să ne întrebăm asupra cauzelor, motivelor şi pretextelor acestei amânări. Cauzele stau, evident, în lipsa de seriozitate şi de eficienţă a celor două guverne, incapabile să-şi respecte agenda fixată şi să-şi onoreze angajamentele asumate oficial. Asupra motivelor amânării opiniei publice nu i se spune nimic, dar acestea trebuie căutate în zona politică şi geopolitică, dată fiind agenda tot mai divergentă a guvernelor noastre. Iar pretextele, care oricum nu pot fi acceptate, sunt – cum altfel? – „pur tehnice”.

Cu italienii, ungurii şi bulgarii – da, cu Chişinăul – ba

Într-un interviu apărut la Chişinău, chiar la 1 decembrie, ambasadorul României în Republica Moldova a declarat, uitând că toamna s-a încheiat, următoarele: „Un al doilea exemplu la care m-aş opri este cel al şedinţei comune a celor două guverne, practică europeană comună, pe care România o pune în aplicare de mai mulţi ani împreună cu Ungaria şi Italia. În acord cu autorităţile de la Chişinău, ne-am propus să avem o primă asemenea şedinţă comună de guvern în toamna acestui an”. Despre cine se face vinovat, Bucureştiul sau Chişinăul, de faptul că şedinţa comună de guvern nu a mai avut loc „în toamna acestui an” ambasadorul Lazurca a evitat să spună.

Pentru corecta informare a cititorilor noştri trebuie să arătăm că guvernul României s-a întrunit până acum în două şedinţe comune cu guvernul Italiei (în 2008 şi 2010), în patru şedinţe comune cu guvernul Ungariei – 2005 (Bucureşti), 2006 (Budapesta), 2007 (Sibiu) şi 2008 (Szeged) – şi într-o şedinţă comună cu guvernul Bulgariei, în octombrie 2011, la Bucureşti. Nu suntem geloşi nici pe Roma, nici pe Budapesta şi nici pe Sofia, dar, dacă tot vorbim de unitatea noastră „în cuget şi simţiri”, nu găsim nici o explicaţie valabilă pentru tergiversarea convocării şedinţei comune a guvernelor de la Bucureşti şi Chişinău. Unde mai pui că premierul Filat s-a şi grăbit să anunţe o şedinţă comună a guvernelor de la Chişinău şi Kiev şi nu ar fi deloc de mirare ca şedinţa cu ucrainenii să se producă înaintea celei cu Bucureştiul.

O patrie, două patrii

Într-un mesaj festiv de astăzi, 1 decembrie, ministrul de Externe de la Bucureşti ne-a adresat urări. „De ziua Marii Uniri, urez tuturor românilor, din ţară şi din afara graniţelor, să regăsească unitatea în care stă forţa unei mari naţiuni. Comunităţile româneşti sunt răspândite pretutindeni în Europa, a doua noastră patrie, şi în lume”, se spune în mesaj. Având în faţă exemplul concret de (ne)seriozitate şi de (in)eficienţă legat de perpetuu amânata primă şedinţă comună a guvernelor de la Bucureşti şi Chişinău, este greu să nu ne întrebăm, ca români, dacă neputinţa cronică a organizării unei asemenea şedinţe este sau nu dovadă de „unitate” şi de „forţă a unei mari naţiuni” aşezate de Dumnezeu în cele două state de pe ambele maluri ale Prutului. Întrebarea îşi are rostul mai ales în contextul nepotrivitei invocări a pluralităţii de patrii într-un mesaj adresat inclusiv românilor din Republica Moldova.

Unirea şi neunirea

Aniversarea Marii Uniri ne aminteşte de Fapta vrednică şi pilduitoare a înaintaşilor noştri. Orice aniversare de acest fel este o sărbătoare. Iar de sărbători se fac daruri. Cel mai frumos şi util dar de 1 decembrie, pe care ni-l puteau face anul acesta domnii Boc, Filat, Baconschi şi Leancă, ar fi fost nu declaraţiile lor festive, ci respectarea, într-o unire de eforturi, a angajamentului şi promisiunilor pe cât de ferme, pe atât de repetate despre şedinţa comună a guvernelor noastre. Un dar pe care guvernanţii de la Bucureşti şi Chişinău, în evidentă neunire, au uitat să ni-l mai facă. Şi pe care nimeni nu poate şti dacă ni-l vor mai face vreodată.