Îmi caut rudele din România (actualizat)

Ianuarie 25, 2012
strabunica Maria Tătaru

Strabunica Maria Tătaru cu cei cinci copii ai săi

Această fotografie de epocă (1914-1915) fixează imaginea străbunicii mele pe linie maternă, Maria Tătaru (născută Șerban-Mocanu), împreună cu fratele ei, Ion Pavel Șerban-Mocanu, şi cu cei cinci copii ai ei. Numele copiilor sunt, în ordinea descrescătoare a vârstei acestora: Maria (Mărioara), Elena (Lenuţa), Gheorghe, Ion (Niţă) şi Petru (Petre).

Străbunica Maria, româncă din Transilvania, stabilită în Basarabia, era soţia străbunicului meu Gheorghe Tătaru, care, după tradiţia familiei, se trăgea dintr-o veche familie de mocani ardeleni din comuna Săcele, judeţul Braşov, familie care ar fi venit, totuşi, la Săcele dintr-o altă localitate, şi anume Poiana Sărată din fostul județ Trei Scaune (astăzi în județul Bacău). Și familia străbunicăi Maria Șerban-Mocanu se trăgea tot din aceeași localitate, Poiana Sărată, și fusese stabilită, de asemenea, la Săcele, lângă Brașov.

Ca și familia Șerban-Mocanu, familia Tătaru se stabilise în Basarabia, la Crihana Veche, Cahul, loc ales în desele drumuri de transhumanţă făcute, cu turmele de oi, din Ardeal până în Crimeea şi invers. În tradiţia satului familia este cunoscută mai mult ca Tătăruş.

Gheorghe Tătaru este bunicul meu matern. În fotografia alăturată apare în margine, cu o carte în mână.  Bunicul Gheorghe era născut în 1907. A decedat la 14 octombrie 1963, cu aproape doi ani înainte de a mă naşte eu. A fost căsătorit cu Parascovia (Pachiţa) Onose din comuna Andruşul de Jos, judeţul Cahul, născută în 20 iunie 1914.

Anghel şi Despina Pisicariu, naşii de cununie a bunicilor mei materni

Anghel şi Despina Pisicaru, naşii de cununie ai bunicilor mei materni

Naşii de cununie ai bunicilor mei au fost Anghel şi Despina Pisicaru. Despina Pisicaru era născută Șerban-Mocanu, fiind sora mai mică a străbunicii mele, Maria Tătaru, care apare în fotografie. Străbunica Maria şi sora ei Despina au mai avut alte surori mai mici: Vasilca (căsătorită cu Ion Nanu), Alexandra (căsătorită cu Moise Popa), Catinca (căsătorită Onose), Zoiţa (căsătorită cu Niță Negoescu) şi Ileana (căsătorită cu Costică Sava).

Tatăl străbunicăi mele, adică răsstrăbunicul meu, se numea Pavel Șerban și era mocan sau ”econom de oi”, fiind supus austro-ungar. El fusese înregistrat în acte cu numele de familie Mocanu (după ocupația sa de bază) de către autoritățile țariste, după ce fusese arestat și trimis la muncă silnică pentru încălcarea regimului străinilor. Munca silnică a fost în minele de cărbuni din Rusia. După încheierea ”stagiului de miner”, răsstrăbunicul meu a revenit în Basarabia, la Crihana Veche, Cahul, unde avea a doua sa casă, după cea de la Săcele, județul Brașov. De fapt, acest răsstrăbunic al meu, Pavel, era născut Șerban. Familia Șerban-Mocanu a figurat printre ctitorii și binefăcătorii vechii biserici ortodoxe, cu hranul ”Sântul Ilie Tesviteanul”, din Poiana Sărată, localitatea sa de baștină (biserica a fost distrusă în timpul Primului Război Mondial și a fost refăcută pe vechea temelie, din zid, între 1922-1930, iar clopotele noii biserici au fost dăruite de răsstrăbunicul meu Pavel Șerban, după cum atestă și o inscripție din interiorul bisericii și acte din arhiva parohiei). Răsstrăbunica mea maternă, soția răsstrăbunicului meu Pavel Șerban-Mocanu, se numea Anastasia, născută Galben, era ardeleancă  din Poiana Sărată, și a făcut și ea 4 ani de muncă silnică în mină la ruși, pentru același motiv al încălcării regimului străinilor în Imperiul țarist. După ce a revenit, ca și soțul ei, de la munca silnică, au mai avut împreună 4 copii. Răsstrăbunicul Pavel Șerban era fiul lui Pavel Șerban senior și a avut un singur frate, Nicolae. Nicolae Șerban, fratele răsstrăbunicului Pavel, a avut șapte copii, care se numeau, în ordinea nașterii: Nicolae, Ana, Constantin, Floarea, Pavel (a fost primar la Poiana Sărată), Maria și Ion.

Părinții bunicului meu Gheorghe se numeau Maria (născută Șerban-Mocanu) și Gheorghe Tătaru. Tatăl străbunicului meu Gheorghe, adică unul dintre răsstrăbunicii mei, se numea Petru Tătaru. Străbunicul Gheorghe Tătaru, fiul lui Petru, a mai avut 6 frați, dintre care doar trei ne sunt cunoscuți cu numele: Ion (Niță), cel mai mare, Petre, stabilit la Bârlad și fiind mai mic decât străbunicul Gheorghe, și mezinul Grigore. Străbunicul Gheorghe Tătaru și străbunica Maria s-au cununat în biserica din Crihana Veche, în anul 1900, pe când străbunicul era în vârstă de 23 de ani. Străbunicul Gheorghe Tătaru a decedat în 1936, iar străbunica Maria – în 1946, fiind înmormântați la Crihana Veche, Cahul.

Străbunicii Gheorghe Tătaru şi soţia lui, Maria, născută Mocanu

Străbunicii Gheorghe Tătaru şi soţia lui, Maria (născută Șerban-Mocanu)

Strabunicii Ana (născută Raru) şi Alexandru Onose

Strabunicii Ana (născută Raru) şi Alexandru Onose

Parinţii bunicii mele pe linie maternă se numeau Ana (Anica, născută Raru) şi Alexandru Onose. Bunica mea, Parascovia, a încetat din viaţă la 2 februarie 2011, fiind cea mai în vârstă locuitoare a satului Crihana Veche, Cahul.

Străbunicii mei Maria şi Gheorghe Tătaru (în centru) cu bunicii Parascovia şi Gheorgje Tătaru

Străbunicii mei Maria şi Gheorghe Tătaru (în centru) cu bunicii Parascovia şi Gheorghe Tătaru

Bunicii mei, Gheorghe şi Parascovia Tătaru, au avut 8 copii: Despina (Pinica), Elena (Lenuţa), Maria (Maricica), Gheorghe (Gicu), Emilia (Milica), Grigore, Vera şi Timotei (Toma). Dintre aceştia, trei nu mai sunt în viaţă: Gheorghe, Grigore şi mama mea, Emilia, căsătorită Cubreacov.

Ion Pavel Șerban-Mocanu a murit de tânăr, în perioada interbelică, la băi, în interiorul Regatului, fiind bolnav de plămâni.

Petre Tătaru, cu verii și nepoții săi de la Crihana Veche. frații Mărioara, Ionel și Virgil Nanu, Eufrosinia Beșleagă si fratele ei Traian și Maria Beșleagă.

Petre Tătaru, cu verii și nepoții săi de la Crihana Veche. frații Mărioara, Ionel și Virgil Nanu, Eufrosinia Beșleagă si fratele ei Traian și Maria Beșleagă.

Petre Tătaru, sergent în Armata Română

Petre Tătaru, sergent în Armata Română

Nunta lui Petre Tătaru. Naşi sunt Alexe şi Elena Beşleagă. În rândul întâi, de la sânga la dreapta: Gheorghe Tătaru (bunicul meu matern), moş Marin Nicuţă, Maria Tătaru (străbunica maternă), Alexe Beşleagă (naş), Steliana Tătaru (mireasă), Petre Tătaru (mire), Elena Beşleagă (naşă), Ion (Niţă) Tătaru (fratele mirelui).

Nunta lui Petre Tătaru. Naşi sunt Alexe şi Elena Beşleagă. În rândul întâi, de la sânga la dreapta: Gheorghe Tătaru (bunicul meu matern), moş Marin Nicuţă, Maria Tătaru (străbunica maternă), Alexe Beşleagă (naş), Steliana Tătaru (mireasă), Petre Tătaru (mire), Elena Beşleagă (naşă), Ion (Niţă) Tătaru (fratele mirelui).

Petre şi Steliana Tătaru, miri

Petre şi Steliana Tătaru, miri

Petre Tătaru, al doilea dintre feciorii străbunicilor mei, a fost ucis pe front, în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Fusese căsătorit cu Steliana (Stelina), cu care a avut, până la război, doi copii: Mircea şi Alexe (Lică).

Nita Tătaru, copil

Niţă Tătaru, copil

Ion (Niţă) Tătaru, mezinul familiei, a fost în perioada interbelică notar la Tigheci, judeţul Cahul. Nu apucase să se căsătorească. A fost ucis prin împuşcare de sovietici, în localitatea Toceni din actualul raion Cantemir, pentru tentativa de „trecere frauduloasă” a frontierei instalate de sovietici pe Prut.

Nunta Mariei Beşleagă, sora bunicului meu Gheorghe

Nunta lui Gheorghe Beşleagă şi a Mariei Tătaru, sora bunicului meu Gheorghe

Sora cea mai mare a bunicului, Maria Tătaru (sau tanti Mărioara, cum a rămas în amintirea rudelor de la Crihana Veche, Cahul), a fost căsătorită cu Gheorghe Beşleagă şi a avut doi copii: Traian şi Eufrosinia (Frosica) Beşleagă. În 1940 familia Gheorghe şi Maria Beşleagă s-a refugiat în interiorul României, în judeţul Braşov, revenind la Cahul pentru perioada războiului (1941-1944).

Traian şi Eufrosinia Beşleagă, verii primari ai mamei mele

Traian şi Eufrosinia Beşleagă, verii primari ai mamei mele, fotografie dăruită lui Ion Tătaru, notar la Tigheci, judeţul Cahul

Fotografia de mai sus, verso

Fotografia de mai sus, verso

Fiul lui tanti Mărioara, Traian Beşleagă, pentru a evita deportarea în URSS, şi-a schimbat numele de familie, devenind Traian Săceleanu, după denumirea localităţii Săcele, unde era(u) stabilit(ţi) şi unde avea(u) rude.

A doua soră a bunicului, tot mai mare, Elena Tătaru sau tanti Lenuţa, după cum este pomenită şi astăzi în familia noastră, a fost căsătorită Beşleagă şi a avut de asemenea doi copii: Maricica şi Emilia (Milica sau Mili). Se pare ca a locuit un timp la Alba Iulia, stabilindu-se apoi definitiv la Săcele, ultima adresă cunoscută  fiind: strada Unirii nr. 52, oraşul Săcele, judeţul Braşov. Fiica ei, Emilia, a fost medic stomatolog şi a practicat în Bucureşti. Până la ocupaţia sovietică a Basarabiei, tanti Lenuţa (Elena Beşleagă) a fost proprietară de restaurant în municipiul Cahul. În 1941, Elena şi Alexe Beşleagă au revenit la Cahul, unde au locuit până în 1944, când au fost nevoiţi să se refugieze, din nou, în interiorul României, la Săcele.

Elena Beşleagă (sora bunicului), împreună cu fiica Maria, ginerele Radu Bratosin şi nepoatele Sanda şi Raluca,

Elena Beşleagă (sora bunicului), împreună cu fiica Maria, ginerele Radu Bratosin şi nepoatele Sanda şi Raluca. 9 ianuarie 1966.

Pe lângă cei doi copii ai lor, Elena şi Alexe Beşleagă au mai crescut alţi trei copii înfiaţi: Valentina (Vali), Magdalena (Magda) şi Radu (Duţel) Beşleagă, care le erau nepoţi de frate şi rămăseseră orfani de ambii părinţi.

Eufrosinia Beşleagă şi Maria Beşleagă (Bratosin)

Eufrosinia Beşleagă şi Maria Beşleagă (Bratosin)

Fotografia de mai sus, verso

Fotografia de mai sus, verso

Eufrosinia Beşleagă, Bârlad, perioada interbelică

Eufrosinia Beşleagă, Bârlad, perioada interbelică

Fotografia de mai sus, verso

Fotografia de mai sus, verso

Logodna (sau nunta?) Eufrosiniei Beșleagă și a lui Gheorghe Munteanu. Cahul, perioada interbelică.

Logodna (sau nunta?) Eufrosiniei Beșleagă și a lui Gheorghe Munteanu. Cahul, perioada interbelică.

 

Logodna (sau nunta?) Eufrosiniei Beșleagă și a lui Gheorghe Munteanu. Cahul, perioada interbelică.

Eufrosinia Beșleagă și Gheorghe Munteanu, miri. Cahul, perioada interbelică.

Logodna (sau nunta?) Eufrosiniei Beșleagă și a lui Gheorghe Munteanu. Cahul, perioada interbelică.

Logodna (sau nunta?) Eufrosiniei Beșleagă și a lui Gheorghe Munteanu. Cahul, perioada interbelică.

Logodna (sau nunta?) Eufrosiniei Beșleagă și a lui Gheorghe Munteanu. Cahul, perioada interbelică.

Logodna (sau nunta?) Eufrosiniei Beșleagă și a lui Gheorghe Munteanu. Cahul, perioada interbelică.

De precizat că cele două surori ale bunicului meu patern, Maria şi Elena, au fost căsătorite cu doi veri primari, săceleni, Gheorghe Beşleagă şi, respectiv,  Alexe Beşleagă.

Aşadar, aş dori să-i găsesc pe  urmaşii lui Traian Beşleagă/Săceleanu, ca şi pe toţi urmaşii Mariei Beşleagă, precum şi pe urmaşii Elenei Beşleagă, din Săcele.

Dacă cineva mă poate ajuta să-mi găsesc rudele din România, refugiate în 1940, poate lăsa un mesaj pe acest blog. Aş fi recunoscător şi dacă cineva ar putea identifica locuinţa din strada Unirii 52 din Săcele, pentru a putea afla măcar câte ceva despre soarta rudelor mele.

Post-scriptum: Prin bunăvoinţa unui om de suflet din Săcele, Adrian Robu, am reuşit să aflu, în data de 24 ianuarie 2011, unele date noi, iar altele şi-au primit confirmarea sigură. Ulterior aceste date au fost completate cu altele furnizate de rudele care au răspuns apelului de pe blog:

1. Sora bunicului meu matern, Elena Beşleagă, născută Tătaru, a fost căsătorită cu Alexe Beşleagă şi a avut două fiice: Emilia (căsătorită Mitachi), născută în 1937, stabilită în Bucureşti (B-dul Gheorghe Gheorghiu Dej nr. 83, sector 6, adresă valabilă în 1975), şi Maria (căsătorită Bratosin), născută în 1928, cu domiciliul în Săcele, strada Unirii nr. 22, care este în viaţă şi care petrece o parte din timp la una dintre fiicele dumneaei, Raluca, în Franţa. Emilia Mitachi este naşa de botez a regretatei mele mame, ceea ce explică transmiterea numelui mic de la nană la fină. Tanti Lenuţa a decedat în 1974 şi este înmormântată la Săcele.

Surorile Maria şi Emilia Beşleagă

Surorile Maria şi Emilia Beşleagă

2. Maria Bratosin, vară primară cu regretata mea mamă, a fost căsătorită cu Radu Bratosin din Săcele şi are, la rândul ei, doua fiice: Sanda-Maria Bratosin Ştefănescu, stabilită în Elveţia, la Geneva, şi Raluca Bratosin-Canu, stabilită în Franţa, la Marsilia. Raluca Bratosin-Canu are două fiice: Ruxandra şi Alexandra.

Maria Bratosin cu cele două fiice ale sale, Sanda şi Raluca, precum şi cu două nepoate: Ruxandra şi Floris

Maria Bratosin cu familia, 2009, Marsilia. De la stânga la dreapta: Ruxandra Floriansics (nepoată), Maria Bratosin, Raluca Bratosin-Canu (fiică), Floriza de Freitas (nepoată), Sanda Bratosin-Ştefănescu (fiică). În spate: Aurel Canu (nepot). În faţă: Oscar, fiul Florizei (strănepot).

3. Radu Beşleagă, a locuit tot timpul în Săcele. A fost căsătorit şi a avut două fete: Mona şi Rodica. Se pare că soţia lui este în viaţă.

4. Traian Beşleagă/Săceleanu a fost căsătorit cu Ludmila, basarabeancă, cu care a avut doi copii: Doina şi Codruţ. Acum 15 ani Traian Beşleagă/Săceleanu s-a stins din viaţă, în Bucureşti.

5.  Una dintre surorile mai mici ale străbunicii mele Maria Tătaru, Vasilca Șerban-Mocanu, căsătorită Nanu,  s-a refugiat, de asemenea, la Săcele, în 1940. Ea a avut trei copii: Mărioara, Ionel şi Virgil Nanu.

Mărioara Nanu, 23 mai 1937

Mărioara Nanu, 23 mai 1937

Aceeaşi fotografie, verso

Aceeaşi fotografie, verso

Unul dintre copiii lui Virgil Nanu, pe care îl cheamă, ca şi pe tatăl său, Virgil Nanu, locuieşte în Alba Iulia şi are, la rândul său doi copii: Paul şi Paula.

Unul dintre copiii lui Ionel Nanu, Nelu Nanu, aflu că locuieşte la Câmpeni, judeţul Alba.

6. Familia Anghel şi Despina Pisicaru s-a refugiat, de asemenea, în interiorul Ţării şi a avut o viață grea. Până la ocupaţia sovietică Anghel Pisicaru a fost funcţionar public (potrivit unor surse – notar). După 1948 autoritățile comuniste i-au impus familiei domiciliu forţat într-un sat din Oltenia. Singura mângâiere a fost pentru această familie faptul că, uneori, puteau primi vizite ale rudelor de la Săcele.

CÂTEVA CUVINTE DESPRE FAMILIA CUBREACOV

Bunicul meu partern, Adam Cubreacov, s-a năsut în la 8 octombrie 1912, în Crihana, județul Cahul, fiind al treilea copil al Domnicăi (fiica lui Toadere) și al lui Gavrilă (fiul lui Alexei) Cubreacov. Registrul metrical al parohiei Crihana pe anul 1912 arată că bunicul meu Adam Cubreacov a fost al 39-lea băiat și al 84-lea copil născut de la 1 ianuarie 1912 și că i-a avut ca nași de botez pe Nicolae (fiul lui Nistor) Chiricuță și pe Ioana (fiica lui Nicolae) Crețu din Crihana.

Nastere Adam Cubreacov 1a

????????????????????????????????????

Bunicul patern al bunicului meu sau răsstrăbunicul meu patern se numea Alexa (Alexei) Cubreacov și era venit la Crihana din cătunul Hutulu, comuna Pelinei-Moldoveni, județul Cahul, iar în Basarabia ar fi venit din gubernia Stavropol (sud-vestul Rusiei) în timpul administrației țariste, într-un an pe care, deocamdată, nu-l cunoaștem. Străbunicul meu patern, Gavrilă, a avut o soră, al cărei nume nu ne este cunoscut, și doi frați: Trofim și Haralambie. Stabiliți inițial și ei la Hutulu, aceștia, împreună cu alte familii venite din Rusia, s-au mutat apoi cu traiul, amestecându-se cu românii localnici, în cătunul Bordeieni, astăzi numit Pașcani, o așezare din comuna Manta, în imediată vecinătate cu Crihana Veche. La sosirea în Basarabia acești strămoși paterni ai mei vorbeau un grai al dialectului stavropolitan, un amestec de rusă și ucraineană, contaminat cu multiple ingrediente cerkeze și turcice. Ei făceau parte din grupul de cazaci, împrumutând multe legi nescrise și tradiții, inclusiv vestimentare și culinare, ale popoarelor de munte, din nordul Caucazului.

Numele de familie Cubreacov este unul destul de rar întâlnit la ruși și, se pare că ar proveni fie de la un regionalism (regiunile Novgorod și Kursk), un verb dialectal, anume kubrit’ (кубрить = бодриться, кутить, молодцевать, насмехаться, шутить,  проказничать, трунить, пьянствовать, adică a se prinde cu duh, a șugui, a brava, a face haz, a glumi, a face șotii/pozne/ghidușii/giumbușlucuri, a  lua în râs/bășcălie, a trage la măsea), fie de la numele râului Kubrea (Кубря) din regiunea Vladimir, unde mai multe nume de familie cu rădăcina kubrea (Kubriak, Kubrin, Kubriakov, Kubrițki) sunt atestate începând cu anul 1654. Un alt regionalism rusesc, din graiurile de sud, este kubrovat’, având aceleași sensuri ca și nordicul kubrit’. De asemenea, în unele graiuri rusești sunt atestate substantivele kubra, cu sensul de poznaș, șotios, șugubăț, glumeț și kubri (pluralia tantum), cu sensul de gogoașe prăjite în ulei, păpănași. Există și substantivele regionale kubrak și kubriak, cu sensurile de poznaș, șotios, șugubăț, glumeț. În unele graiuri ucrainene există verbul kubriakuvat’, cu sensul de a umbla la fete. În regiunea Nikolaev din Ucraina există un sat numit Kubriaki (Кубряки). Unii specialiști sunt de părere că numele de familie Kubriakov provine totuși de la apelativul Kubriak. Regionalismele rusești kubrit’, kubrovat’, kubra, kubri sunt prezentate de unii etimologi ca nefiind de origine slavă și că ar fi împrumuturi din limbile turanice, mai exact din tătaro-bașkiră. Etimologia turanică nu este sigură. Întâlnim, bunăoară, în germană numele de familie Kubrish,  iar în spațiul anglofon numele de familie Kubrick, ambele având aceeași rădăcină.

Bunicul Adam avea două surori mai mari, Anastasia și Mărița. La vârsta de nici măcar un an (nouă luni), bunicul Adam a rămas orfan de tată, așa cum străbunicul Gavrilă a decedat, la Crihana, ca urmare a unei explozii de armă, în data de 21 iulie 1913.

Însemnarea din Registrul metrical al parohiei Crihana spune următoarele: ”Locuitorul cătunului Hutulu, comuna Pelinei-Moldoveni stabilit cu traiul în Crihana, județul Ismail, Gavrilă (al lui Alexei) Cubreacov, în etate de 37 de ani, a decedat la 21 iulie 1913, din cauza unui nefericit accident și a unei răniri în regiunea abdominală. Prohodit de preotul Nicolae Mohor și dascălul Anastasie Bunescu. Examinat de medicii Besiadovski și Zafiri. Spovedit și împărtășit de preotul Nicolae Mohor. Înmormântat la 22 iulie 1913 în cimitirul parohial” (traducere din rusă).

????????????????????????????????????

????????????????????????????????????

Străbunica Domnica s-a recăsătorit, având încă o fiică, Mașa, dar, așa cum acest al doilea soț al ei a decedat la scurt timp, având 4 copii, s-a recăsătorit cu Nicolae (Culai) Copceanu, pescar din Crihana, care era văduv și avea, la rândul său, 4 copii. Astfel, bunicul Adam a fost crescut de tatăl său adoptiv, care a fost foarte atașat de el sufletește. Până a se căsători, bunicului meu patern lumea îi spunea Adam al lui Copceanu.

Bunicul patern Adam Cubreacov, soldat în Armata Română

Bunicul patern Adam Cubreacov, soldat în Armata Română

Bunicul Adam a urmat școala românească din sat, și-a satisfăcut serviciul militar în termen în Armata Română, în garnizoana Dacia din județul Cahul, și s-a căsătorit, în 1935, luând-o de nevastă pe Vasilca (Vasilisa) Crăciun, bunica mea. Au avut împreună 8 copii: Dumitru (născut la 26 noiembrie 1936), Constantin (tatăl meu, născut la 15 noiembrie 1938), Mărioara, Anica, Ion, Ecaterina, Gheorghe, Vasile. Dintre aceștia trei nu mai sunt în viață (Mărioara, Ion și Gheorghe). Nașii de cununie ai bunicilor mei paterni, familia Munteanu, au fost gălățeni și sunt și nașii de botez ai primilor doi copii ai bunicilor mei născuți înaintea ocupației sovietice: Dumitru și Constantin (tatăl meu).

Bunicul Adam Cubreacov împreună cu consăteanul său Hristache Popov la finele celui de Al Doilea Război Mondial. 25 aprilie 1945, Przemysl, Polonia.

Bunicul Adam Cubreacov împreună cu consăteanul său Hristache Popov la finele celui de Al Doilea Război Mondial. 25 aprilie 1945, Przemysl, Polonia.

Străbunica Domnica a decedat în timpul foametei din 1946, fiind înmormântată în satul Manta, unde se afla în îngrijirea fiicei sale mai mici, Mașa, căsătorită cu Iordache Băncilă, cu care a avut doi fii: Valeriu și Toadere.

Surorile mai mari ale bunicului au fost căsătorite: Anastasia cu Grigore Gavriloae, la Crihana Veche, iar Mărița cu Ion Olteanu, la Manta.

Bunica Vasilca, născută la 5 ianuarie 1918, era fiica străbunicilor mei Vasile și Mărița Crăciun, de la Crihana Veche, Cahul. Străbunica Mărița era născută Bogdan, fiind fiica răsstrăbunicului meu Pavel Bogdan, care a trăit 104 ani.

Fotografie de familie, la petrecerea unchiului Gheorghe Cubreacov în armată. Toamna anului 1970.

Fotografie de familie, la petrecerea unchiului Gheorghe Cubreacov în armată. Toamna anului 1969.

Bunica a avut un frate și două surori mai mari: Ion (decedat de tânăr, sărind în ajutorul unul văr de-al său, Petrea Crăciun, zis Zgariopa), Anica, căsătorită cu Petrea Musteață la Pelinei, județul Cahul, și Irina, căsătorită cu Ion Răileanu (fiul lui Constantin Răileanu, zis Șargu, fost primar de Crihana sub administrație românească), dar și un frate și o soră mai mici: Pavel, zis Pățică, și Mărița, căsătorită cu Ion Gâscă, zis Varză, la Manta, Cahul.

Bunicul Adam a decedat la 17 noiembrie 1955, la vârsta de 43 de ani. Bunica Vasilca a a decedat la 8 aprilie 2003, la vârsta de 85 de ani.

Părinții mei Constantin și Emilia Cubreacov, anul 1963.

Părinții mei Constantin și Emilia Cubreacov, anul 1963.

Părinții mei, Constantin și Emilia Cubreacov, împreună cu nașii de cununie, Ștefan și Ioana Crăciun. Bolgrad, sudul Basarabiei.

Părinții mei, Constantin și Emilia Cubreacov, împreună cu nașii de cununie, Ștefan și Ioana Crăciun. Bolgrad, sudul Basarabiei.

Tatăl meu, Constantin Cubreacov, s-a căsătorit cu mama mea, Emilia, născută Tătaru, și i-au avut ca nași de cununie pe Ștefan și Ioana Crăciun, nașii mei de botez. Nanul Ștefan Crăciun era fiul fostului primar de Crihana, din timpul administrației românești, Theodor Crăciun, zis Beregică, văr de-al doilea cu bunica mea paternă, Vasilca Cubreacov, născută Crăciun.

Cu părinții, la petreacerea unchiului Gheorghe în armată. Toamna anului 1969.

Cu părinții, la petrecerea unchiului Gheorghe în armată. Toamna anului 1969.

Părinții mei, Constantin și Emilia Cubreacov, cu sora mea mai mică Mărioara, acasă la Crihana Veche, Cahul, în primăvara anului 1971

Părinții mei, Constantin și Emilia Cubreacov, cu sora mea mai mică Mărioara, acasă la Crihana Veche, Cahul, în primăvara anului 1971.


Eminescu – Om ales al lui Dumnezeu

Ianuarie 15, 2012

Eminescu a fost adesea, şi pe bună dreptate, numit Românul total, Românul autentic sau Românul absolut. În acelaşi timp, Eminescu este universal. Eminescu este creatorul limbii române moderne şi poate fi înţeles până la capăt doar prin opera sa de geniu, scrisă până la vârsta de 33 de ani. Ca poet este sublim, ca prozator este fascinant, iar ca jurnalist ne oferă şi ne va oferi întotdeauna o lecţie unică de patriotism şi de europenitate. Pentru noi, românii basarabeni, Mihai Eminescu, rămânând unul din sublimii poeţi ai lumii, este, de asemenea, un simbol sacru, un stindard, un profet, un învăţător, un apostol, un spirit tutelar. Comemorarea şi omagierea lui la Strasbourg sau la Chişinău nu este pentru noi doar un simplu exerciţiu cultural, ci constituie o probă de demnitate naţională, un prilej în plus pentru afirmarea identităţii şi unităţii noastre spirituale româneşti. Ca fiu al Moldovei şi ca român a iubit Basarabia şi s-a gândit întotdeauna la ea. Nu uităm că de la Eminescu încoace existăm cu adevărat ca naţiune civilizată, ca Lume Românească, în concertul umanităţii. Nu greşesc dacă spun că Eminescu este în sine şi de unul singur cel mai mare factor cultural românesc. El este şi un nepreţuit factor geolingvistic şi geopolitic. În ordinea superioară a lucrurilor însă, când vorbim de creşterea şi împlinirea naţiunii noastre, lui Eminescu îi revine în istoria română rolul pe care l-a avut Cuvântul lui Dumnezeu la facerea lumii. Eminescu este şi va fi mereu actual. Geniul lui transcede timpul şi geografiile politice în schimbare, fiind unul din marile daruri luate din eternitate şi făcute nouă de Bunul Dumnezeu într-un moment istoric foarte potrivit. Nu-l divinizăm pe Eminescu, şi nici nu-l sanctificăm, dar îl recunoaştem ca pe un Om ales al lui Dumnezeu şi îl iubim ca pe sufletul nostru, pentru că în el ne regăsim cu toţii cu adevărat. Fără Eminescu am fi nu doar mai săraci, ci, pur şi simplu, am înceta să mai fim ceea ce suntem datorită lui.

Notă: Text rostit în limba franceză la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, la 15 iunie 1999, în fața membrilor APCE și a corpului diplomatic acreditat la Strasbourg.


Şevciuk, un „preşedinte” pentru aplicarea Acordului de la Meseberg

Ianuarie 1, 2012

„Noua faţă a separatismului”, „Smirnov II”, „Moscova a pierdut, Moscova a câştigat”, „Şevciuk identificat cu schimbarea”, „Un nou lider al republicii secesioniste”, „Câştigătorul alegerilor din Transnistria, agreat de Moscova”, au titrat ziarele şi agenţiile de presă despre rezultatele turului II al simulacrului de scrutin „prezidenţial” de la Tiraspol, din 25 decembrie.

Evgheni Şevciuk a fost dat învingător, succedându-l pe bătrânul bandit Igor Smirnov la cârma regimului separatist.

Înaintea „prezidenţialelor” şi imediat după, Evgheni Şevciuk a făcut un şir de declaraţii, promiţând şi susţinând, în linii mari, următoarele: Antiufeev, şeful MGB, va fi demis, regimul de călătorie al cetăţenilor din Transnistria va fi liberalizat, sistemul financiar al regiunii va fi stabilizat cu ajutorul Moscovei, Smirnov trebuie să decidă dacă mai rămâne sau nu în Transnistria, zvonurile cum că va ceda Transnistria Republicii Moldova sunt fantezii ale oponenţilor săi, Transnistria va intra într-o alianţă cu Rusia, care are asupra Transnistriei aceleaşi drepturi pe care le are România asupra Basarabiei.

Reacţia Chişinăului

Autorităţile Republicii Moldova au exprimat un punct de vedere vizavi de declaraţiile lui Şevciuk. Poziţia, formulată de vicepremierul Eugen Carpov, este pe cât de clară, pe atât de optimistă: „Am urmărit primele declaraţii ale lui Evgheni Şevciuk şi există multe elemente pragmatice, constructive, care creează o doză de optimism că începând din 2012 vom trece la un alt nivel de discuţii în cadrul negocierilor 5+2 , dar şi în dialogul bilateral pe care o să-l purtăm între Chişinău şi Tiraspol. Noi am manifestat toată deschiderea, suntem gata să ne întâlnim în orice loc, pentru ca să iniţiem discuţii la subiectul normalizării situaţiei din RM”.

Preşedintele Parlamentului şi şeful interimar al statului, Marian Lupu, a fost încă şi mai optimist, vorbind despre „alegerea” lui Şevciuk: „Este un politician de generaţie nouă, cu mentalitate, sunt mai mult ca sigur, mult mai flexibilă, mult mai europeană, în comparaţie cu Smirnov, şi lucrul acesta vine ca o latură pozitivă a procesului. Eu aş veni la această situaţie post electorală, să o numim aşa, din partea stângă a Nistrului, cu un optimism moderat, cu un optimism rezervat, haideţi să vedem care vor fi acţiunile propriu-zise”.

Reacţia Moscovei

Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a emis, la 27 decembrie, un comunicat de presă în care spune: „Aspiraţia candidatului [Şevciuk] de a promova schimbări în domeniul social şi economic, de a căuta, de această dată din postura de preşedinte, un compromis viabil în relaţiile cu Chişinăul va fi verificată în practică. În timpul apropiat urmează să fie constituite structurile executive şi să fie elaborat programul de acţiuni al guvernului în frunte cu primul ministru. Contăm în Federaţia Rusă contează pe continuarea contactelor tradiţionale strânse cu reprezentanţii Transnistriei, contacte îndreptate spre susţinerea dezvoltării ei şi spre menţinerea stabilităţii de pe Nistru”.

Să cunoaştem personajul

Câteva repere din biografia oficială a personajului ne vor ajuta să-l cunoaştem mai bine. Evgheni Vasilievici Şevciuk este un politician de etnie ucraineană, născut la 19 iunie 1968 în oraşul Râbniţa. A urmat studii universitare la Chişinău (Facultatea de Mecanică din cadrul Institutului Agricol de Stat), Tiraspol (Facultatea de Drept a Universităţii „Taras Şevcenko”) şi Moscova (Facultatea de comerţ exterior a Academiei de Comerţ Internaţional a Federaţiei Ruse). Deţine titlul de doctor în economie, de profesie fiind avocat. A urmat şi studii postuniversitare la Moscova (Academia de Management a Ministerului Afacerilor Interne al Federaţiei Ruse) şi Kiev (Academia Diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe a Ucrainei). Este necăsătorit.

Evgheni Şevciuk a fost angajat al „ministerului afacerilor interne” al regimului separatist de la Tiraspol, între anii 1992 şi 1998, al „departamentului pentru combaterea criminalităţii economice” al oraşului Râbniţa, iar între 1996 şi 1998 a fost şef al „departamentului miliţiei economice” din cadrul miliţiei municipiului Tiraspol. Timp de trei ani (1998-2000) a fost manager al sucursalei Râbniţa a companiei „Sheriff”, după care îl regăsim în funcţia de şef de departament al Băncii „Agroprombank” din Tiraspol.

În decembrie 2000 este „ales” deputat în „parlamentul” Transnistriei, fiind promovat în funcţiile de vicepreşedinte al „parlamentului” şi de preşedinte al „comisiei pentru politică economică, buget şi finanţe” şi al „comisiei pentru politică externă şi relaţii internaţionale”. În decembrie 2005 este „ales deputat” pentru a doua oară consecutiv şi devine preşedinte al „parlamentului” de la Tiraspol, numărul doi al regimului separatist şi mâna dreaptă a lui Igor Smirnov. Din iunie 2006 a condus, ca preşedinte, partidul „Obnovlenie” (Reînnoirea).

Începând cu anul 2004, a fost inclus de Uniunea Europeană pe lista „oficialilor” de la Tiraspol cărora li s-a interzis călătoria în spaţiul UE, fiind considerat, alături de Igor Smirnov, responsabil pentru împiedicarea procesului de soluţionare politică a diferendului moldo-rus din Transnistria. În februarie 2008, UE a considerat oportună eliminarea lui Şevciuk din această listă.

Evgheni Şevciuk este apropiat ierarhiei Bisericii Ortodoxe Ruse. El s-a opus folosirii alfabetului latin de către cei peste 50 de mii de elevi români din raioanele din stânga Nistrului.

Profilul politic

Evgheni Şevciuk a pledat constant pentru neevacuarea trupelor ruse şi a arsenalelor ruseşti din partea de răsărit a Republicii Moldova. Este adeptul independenţei Transnistriei faţă de Republica Moldova. „Mai devreme sau mai târziu, Chişinăul va opta pentru unirea cu România. Terenul pentru acest fapt este deja pregătit. Şi, de aceea, consider că în această situaţie, Republica Moldovenească Transnistreană are dreptul deplin de a-şi hotărî singură soarta”, declara el în 2006, la Moscova, în cadrul unei conferinţe de presă. La auzul unor asemenea cuvinte, unul ca Stanislav Belkovski ar trebui să fie fericit.

Într-un interviu acordat publicaţiei ruse „Sobesednik”, Şevciuk a enunţat mai multe idei care îi conturează profilul politic. Să urmărim câteva dintre ele:

„Cât priveşte atributele statului, acestea sunt formate integral. În RMN există organe ale puterii de stat şi organe ale administraţiei. Există un sistem financiar propriu: banca centrală şi un sistem de bănci comerciale (am impresia că sunt şapte la număr). Între altele, aceste bănci funcţionează doar pe teritoriul Transnistriei. Avem şi valută naţională – rubla transnistreană”.

Falimentul economic al Transnistriei

„Din punct de vedere economic, RMN este falimentară. Acoperirea deficitului bugetar se face doar prin atragerea mijloacelor din surse externe: credite şi împrumuturi, întrucât republica nu este în stare să se autofinanţeze. Referitor la datoria externă care creşte în permanenţă… Pentru soluţionarea acestei chestiuni sunt necesare schimbări în interiorul RMN şi implementarea, împreună cu ţările garante (Rusia şi Ucraina), a unui program serios de ridicare a economiei RMN la un nivel de autofinanţare”.

„Rusia l-a susţinut constant pe Igor Smirnov. Şi la alegerile din anul 2006 un şir de reprezentanţi cu autoritate ai Federaţiei Ruse i-au acordat, de asemenea, susţinere. În Transnistria avem o atitudine foarte călduroasă faţă de Rusia, pentru că vedem că Federaţia Rusă ne subvenţionează efectiv în ceea ce priveşte gazele naturale, ne acordă ajutor umanitar, desfăşoară o operaţiune de menţinere a păcii. În anul 1992, trupele ruse au pus practic capăt vărsării de sânge… Pentru aceste motive, în RMN există o foarte mare încredere faţă de Rusia”.

Despre ieşirea Transnistriei din componenţa Republicii Moldova

La întrebarea: „Dumneavoastră aveţi o viziune proprie în legătură cu statutul RMN? Este vorba despre competenţe maxime în componenţa Moldovei?” Evgheni Şevciuk a răspuns clar: „Pentru a intra în componenţa Moldovei, trebuie să ştim cum vom putea ieşi mai târziu de acolo. Poziţia oficială exprimată de reprezentanţii Rusiei face trimitere la formula unei oarecare autonomii în componenţa Moldovei. Însă, pentru a aprecia dacă este sau nu acceptabilă pentru noi o asemenea soluţie, este necesar să analizăm evenimentele care au loc în Moldova. Iar acolo situaţia evoluează treptat către administrarea în fapt a Moldovei de către o altă ţară: România. Noi observăm o asemenea dinamică a integrării…”.

Şevciuk între istorie şi geopolitică

Să-i dăm personajului despre care scriem cuvântul în continuare. Un pasaj din interviul la care ne referim este relevant pentru modul de gândire al lui Şevciuk, de aceea ne permitem să cităm masiv:

„- Nu pot înţelege la ce îi serveşte conducerii Moldovei pierderea independenţei şi unirea cu România…

– Lozinca lor este aderarea la Uniunea Europeană. Aceasta explică totul. Şi dacă Basarabia a fost în componenţa României o parte apreciabilă din istoria sa, Transnistria nu. Pe noi ne îngrijorează, bunăoară, faptul că primarul Chişinăului ia un urcior cu pământ local şi i-l duce preşedintelui României… Acest fapt denotă anumite preferinţe politice. Transnistria asemenea preferinţe nu are. De aceea, chestiunea unor asemenea perspective constituie pentru noi o problemă serioasă. O a doua problemă este: ce-i poate aduce Transnistriei unirea cu Moldova? Noi nu avem un cine ştie ce nivel de viaţă, dar şi în Moldova acesta este departe de a fi unul perfect. Până în prezent guvernul Moldovei nu a făcut dovada unor salturi pozitive în organizarea vieţii interne a ţării. Ea ne poate însă demonstra un exemplu concret al viitorului nostru posibil, exemplul autonomiei găgăuze (Găgăuzia a fost la începutul anilor 90 o republică nerecunoscută, care îşi revendica independenţa, dar care a intrat ulterior în componenţa Moldovei în schimbul promisiunilor de a i se acorda o largă autonomie – nota corespondentului). În acest caz există o mulţime de răspunsuri la întrebarea de ce nu se poate să ne unim cu Moldova. Ce se aşteaptă din partea noastră? Să ne unim mecanic, pentru că trebuie îndeplinite deciziile OSCE bazate pe Actul final din 1975? De ce însă aceste decizii nu au fost îndeplinite în cazul Iugoslaviei? Şi de ce ar trebui să ne unim anume cu Moldova? Şi de ce să nu ne unim cu Ucraina, de ce nu cu Rusia? Aceste ţări au asupra noastră nu mai puţine drepturi decât România asupra Basarabiei. Mai la urma urmei, noi avem o istorie comună cu Rusia timp de 200 de ani…

Transnistria se vrea un Taiwan

– Dar nu veţi putea nega faptul că timp de 20 de ani nimeni nu şi-a confirmat dorinţa de a recunoaşte Transnistria. Nici măcar Federaţia Rusă…

– Tocmai de aceea trebuie adoptate decizii politice în măsură să-i permită Transnistriei să le asigure oamenilor un nivel de viaţă acceptabil. În opinia mea, acum trebuie găsită o soluţie de compromis, care să asigure funcţionarea economiei Transnistriei. Consider ca fiind optimă elaborarea unei soluţii politice care ar defini statutul amânat al RMN, dar prin care statele implicate în procesul de negocieri ar asigura funcţionarea economiei transnistrene şi crearea unui sistem de stabilitate pe termen lung. Sunt convins că asemenea chestiuni complicate trebuie tratate din punctul de vedere al omului concret, al unui muncitor de rând care locuieşte în Transnistria. De aceea, trebuie să ne ocupăm mai întâi de rezolvarea problemelor economice din regiune, să demonstrăm că ţările participante la procesul de negocieri sunt pregătite să susţină dezvoltarea economică şi creşterea nivelului de trai în RMN. Să ajungem la o protecţie socială mai mare a locuitorilor Transnistriei, astfel încât veniturile lor să le permită cel puţin să se deplaseze liber la Odesa, la Chişinău, să-şi trimită copiii la studii, să se poată trata în instituţiile medicale etc. Şi abia după aceasta să abordăm cu prudenţă soluţionarea chestiunilor politice. Consider că am putea lua un time-aut de cinci ani. Iar pe urmă vom mai vedea… În acest sens avem un bun exemplu: Taiwanul”.

Despre unirea cu Moldova nici nu poate fi vorba

Totodată, la 7 septembrie 2011, în preziua demarării „campaniei prezidenţiale”, Şevciuk a declarat pentru agenţia rusă de ştiri „Regnum” următoarele: „Suveranitatea de stat a RMN este sfântă şi inalienabilă, nefăcând obiectul vreunor discuţii sau al vreunui târg. Noi, transnistrenii, am creat un stat independent care, mai devreme sau mai târziu, va fi recunoscut de întreaga comunitate internaţională. Despre nici un fel de unire cu Moldova şi în nici o formulă, fie şi nominală, astăzi nici nu poate fi vorba”.

În „campanie”, Şevciuk şi-a formulat o singură teză în materie de politică externă: „Pe planul politicii externe – consolidarea independenţei Transnistriei şi intrarea în alianţă cu Rusia”.

Temerile lui Antiufeev

Încă o declaraţie trebuie adusă în atenţie. Cea făcută pe ultima sută de metri a „campaniei prezidenţiale” de la Tiraspol de către „ministrul Securităţii Statului”, Vladimir Şevţov-Antiufeev. Şeful MGB a susţinut că Şefciuk ar fi dorit la putere de mai multe capitale occidentale pentru a lichida „statalitatea” Transnistriei. Iată declaraţia lui Antiufeev: „Din 2009, de când a părăsit funcţia de spicher al „parlamentului”, Şevciuk a devenit obiectul interesului mai multor state din Uniunea Europeană. Dispunem, de asemenea, de informaţii că Traian Băsescu şi-a exprimat părerea precum că Şevciuk este într-adevăr un politician cu o poziţie proeuropeană şi că va face ca problema transnistreană să fie rezolvată în favoarea Moldovei. Eforturile SUA, ale Marii Britanii şi României sunt destul de clare, întrucât sunt orientate spre eliminarea Rusiei din Transnistria, şi anume spre eliminarea prezenţei sale militare. Acest lucru este necesar pentru instalarea în România a scutului antirachetă american”. După cum arătam mai sus, această declaraţie a lui Antiufeev l-a determinat pe Şevciuk să anunţe public că îl va demite pe securistul numărul unu de la Tiraspol, înlocuindu-l cu o altă persoană. Va trebui să urmărim evoluţiile în acest subiect.

În loc de concluzii

Evenimentul din 25 decembrie de la Tiraspol trebuie luat în seamă. El marchează încheierea unei perioade şi deschiderea alteia în istoria regiunii. Ne-am putea aştepta la o relativă relaxare a regimului secesionist din stânga Nistrului, drept concesie pe care Moscova o face conjunctural partenerilor săi occidentali, nicidecum Chişinăului. Cu toate acestea, Transnistria va rămâne un teritoriu controlat efectiv de Rusia. Sevciuk reprezintă o nouă faţă a aceluiaşi regim condus până mai ieri de Igor Smirnov. În locul unui separatism cu faţă dictatorială vom avea un separatism cu faţă umană, nimic mai mult. Abia cu Şevciuk în frunte, Transnistria devine un instrument eficient de presiune asupra Chişinăului în vederea aducerii întregii Republici Moldova pe orbita Kremlinului. Mai grav este că aceste presiuni dinspre răsărit vor fi conjugate cu altele exercitate dinspre Occident, mai cu seamă dinspre Germania, noul partener şi aliat strategic al Moscovei. Linia de gândire strategică a lui Şevciuk e clară şi cuprinde câteva puncte: 1. statutul special al Transnistriei în cadrul unei Republici Moldova federalizate, cu posibilitatea garantată a ieşirii din cadrul ei; 2. ieşirea Transnistriei din componenţa Republicii Moldova; 3. recunoaşterea independenţei Transnistriei de către comunitatea internaţională (întâi de toate, Rusia, Ucraina şi Germania); 4. intrarea Transnistriei într-o alianţă cu Rusia (şi, eventual, cu Ucraina). Nu este nici un secret că Acordul ruso-german de la Meseberg (un fel de recidivă light a Pactului Ribbentrop-Molotov), semnat în 2010 pe la spatele Republicii Moldova, cuprinde două ideii de bază cu referire la noi: o Republică Moldova federalizată şi un statut special pentru Transnistria, fără a menţiona retragerea trupelor ruse din regiune. În acest context, declaraţiile optimiste ale oficialilor de la Chişinău despre noul cap al regimului separatist sunt disproporţionate şi lipsite de prudenţă şi de realism geopolitic. Ba mai mult, ele sunt lipsite de responsabilitate pentru destinul Republicii Moldova. Dacă este sau nu aşa, o va demonstra timpul. Şi nu orice timp, ci timpul apropiat.