Partituri ortodoxe japoneze scrise de un român din Basarabia

Mai 28, 2012
Diaconul şi ligurgistul român Dimitrie Livovschi şi Cuviosul Român Anatolie Tihai în mijlocul credincioşilor ortodocşi niponi din Osaka, 1882.

Diaconul şi ligurgistul român Dimitrie Livovschi şi Cuviosul Român Anatolie Tihai în mijlocul credincioşilor ortodocşi niponi din Osaka, 1882.

Cu ocazia vizitei de documentare şi cercetare efectuate în Japonia, în ianuarie 2012, doamna preoteasă şi muzicolog Maria Junko Matsushima din Nagoya mi-a pus cu amabilitate la dispoziţie mai multe partituri ortodoxe în limba japoneză care le aparţin unor doi mari români deschizători de drumuri în cultura şi spiritualitatea ortodoxă japoneză: liturgiştii Iacob Tihai şi Dimitrie Livovschi.

Dedicaţia doamnei preotese Maria Junko Matsushima, scrisă în engleză manu proprio pe culegerea de partituri, este următoarea: „To Vlad Cubreacov for the memory of Iakov Tichai and Dimitry Livovsky. The Holy Theophany Church in Nagoya, Japan. Fr. George and Maria Matsushima, jan. 22, 2012”.

Redau mai jos, pentru cei interesaţi, imaginile doar uneia dintre partiturile semnate de diaconul şi liturgistul român Dimitrie Livovschi (18.., Japca, jud. Orhei, Basarabia – 1924, Yokohama, Japonia).


Premieră absolută! Cuviosul Român Anatolie Tihai: SECTELE RELIGIOASE DIN JAPONIA (VI)

Mai 27, 2012

Capitolul VI.

În majoritatea templelor budiste se oficiază zilnic două servicii religioase – dimineaţa şi seara, iar altădată se mai oficia încă unul pe parcursul zilei. Serviciile religioase sunt oficiate în special în amintirea celor morţi, înălţându-se rugăciuni pentru sufletele acestora. De asemenea, se fac rugăciuni pentru împărat, ca şi pentru pacea şi fericirea poporului japonez şi a ţării. Aşa cum rugăciunile pentru morţi constituie la budişti partea esenţială a serviciului lor religios public, tot asfel şi rânduiala înmormântării reprezintă singurul caz important în viaţa omului la care participă bonzii, întrucât la naştere sau căsătorie aceştia nu au nici o participare. Ne vom limita la descrierea rânduielii înmormântării.

Această rânduială are particularităţile sale la fiecare dintre secte, însă opt elemente comune ale ei se reduc la următoarele. Atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, rânduiala înmormântării este aceeaşi. După deces, trupul este imediat spălat, după care este chemat un bonz, care fie că ia singur în palme capul defunctului, fie că o face oricine altcineva, iar bonzul, stând în acest timp după un paravan, se roagă. Apoi, dacă se doreşte incinerarea definctului, trupul lui este pus într-o cadă, sau într-un sicriu dacă se doreşte să fie înmormântat, iar mai apoi răposatul este dus la templu, însă nu este băgat în incintă, ci este pus, pe mijloc, la intrare. Când răposatul este adus la templu, rudele acestuia îl însoţesc, purtând haine de culoare deschisă (nu de diferite culori, ci albe sau surii). La templu, în funcţie de starea socială a defunctului, de banii care se plătesc, vin mai mulţi sau mai puţini bonzi care se aliniază în două rânduri în mijlocul templului, iar mai-marele dintre bonzi se postează în centru. Tot în centru, la unul dintre capetele celor două rânduri de bonzi, se pune o măsuţă pe care ard lumânări şi fumegă beţigaşe subţiri plăcut mirositoare. Bonzii se roagă recitând cântat şi destul de îndelungat rugăciuni într-o limbă absolut neînţeleasă, pe care ei o numesc chinezească. Aceste rugăciuni sunt recitate pe de rost, dintr-o suflare, la un impresionant unison, văzându-se că sunt bine învăţate. Din când în când, bonzii mai mici în treaptă se opresc şi doar mai-marele lor rosteşte rugăciunile. În timpul acestor rugăciuni bonzii lovesc cu un beţigaş o cupă mare făcută din aramă. După încheierea rugăciunii, rudele duc trupul defunctului la cimitiv, unde îl şi înmormântează sau îl incinerează (în special, cei din secta Monto). Dacă răposatului a fost un om bogat, bonzii merg şi ei la cimitir, fiind invitaţi de către rude, dar, în general, bonzii nu-l însoţesc pe cel răposat la cimitir. După răposare se fac rugăciuni pentru cel răposat timp de şapte săptămâni de câte două ori pe săptămână, apoi se fac rugăciuni peste o sută de zile şi, în sfârşit, la un an de la deces. Budiştii mai au şi regula de a se ruga pentru cei răposaţi la împlinirea a treisprezece, douăzeci şi trei, treizeci şi trei, cinzeci şi o sută de ani.

În afară de rugăciunile publice, bonzii budişti, asemenea kannusi-lor şintoişti, ţin, de două-trei ori pe lună, predici, însă predicile lor nu constituie o parte a serviciului religios, fiind ţinute absolut separat. Altădată predicile erau ţinute mai rar decât astăzi, dar guvernul a introdus obligaţia de a le ţine.

Veşmintele folosite de către bonzi în timpul oficierii serviciilor religioase şi a rânduielilor nu se deosebesc prea mult de la o sectă la alta încât faptul să se remarce dintr-o dată. Hainele lor se deosebesc în special după culoare, calitatea pânzei şi ornamentele pe partea din spate a pelerinei, însă ca formă sunt identice. Hainele sunt două – una care se îmbracă direct pe corp, fiind lungă până mai jos de genunchi, iar peste aceasta se poartă, peste umărul stâng, slobozită pe sub mâna dreaptă, un fel de togă-pelerină – o bucată dreptunghiulară de pânză de brocart, sau din alt material, asemănătoare cu o traistă, ceea ce semnifică starea umilă a lui Budha, care purta traistă asemeni cerșetorilor. Anume această togă-pelerină și diferă după culoarea și calitatea pânzei, în funcție de treapta persoanei și în funcție de sectă. Bonzii țin în mână un toiag din lemn sau o cârjă metalică în formă de ”S” (cei din secta Monto nu folosesc așa ceva), numită Nyoi, pe când cei din secta Zen mai folosesc un baston cu un pămătuf de păr alb, cu care este alungat diavolul. Acest baston se numește hosi. Bonzii mai au în mână mătănii.

Călubări budiști din Japonia

Călubări budiști din Japonia

Postul constă la budiști în abținerea de la consumul de pește și cel al cărnii oricărei vietăți. Fiecare sectă are rânduite anumite zile, de la 5 la 15, pentru postirea tuturor, în lunile octombrie, noiembrie și decembrie. Pe lângă asta, se mai stabilesc zile de post pentru odihna sufletelor rudelor răposate: pentru părinți și rude mai în vârstă – până la 49 de zile, iar pentru rudele mai tinere, bunăoară, pentru copii – până la două săptămâni.

***

În timpul rugăciunilor particulare şi celor de obşte, budiştii râvnitori folosesc mătăniile. Mai există, de-a lungul drumurilor şi în curţile templelor, aşa-numita maşină de rugăciune – o roată fixată într-o tăietură făcută într-un stâlp. Budiştii învârt această maşină în locul propriilor lor rugăciuni. Mai presus însă de toate este preţuită meditaţia în solitudine, care trebuie făcută, de altfel, stând nemişcat în poziţie turcească, cu ochii închişi sau cu privirea aţintită asupra unui obiect oarecare, timp în care trebuie să cugeţi adânc despre deşertăciunea lumii, despre propira imperfecţiune etc., alungând orice gând străin.

***

Nașterea Domnului. Icoană ortodoxă japoneză.

Nașterea Domnului. Icoană ortodoxă japoneză.

Budismul există în Japonia de aproximativ 1500 de ani şi sunt mai bine ce 100 de ani de când acesta a căpătat aici o poziţie dominantă, de care nu-l poate lipsi nici măcar religia Shinto susţinută oficial. Budismul datorează această poziție forței interne a învățăturii sale în comparație cu șintoismul. Pentru majoritatea japonezilor însetați după un element religios curat, budismul a reprezentat o satisfacție posibilă și a pătruns adânc în viața poporului, i-a creat viziunea despre lume și i-a dat direcția pe care o cunoaștem.  Toate acestea ne oferă temeiul să presupunem apriori că budismul nu va fi substituit de creștinism atât de ușor și reprede. Că creștinismul trebuie să triumfe până la urmă este în afara oricărei îndoieli cât de mici, judecând după datele de care dispunem și de care dispun și toți ceilalți misionari aparținând altor confesiuni creștine. Este, de asemenea, în afara oricărei îndoieli  că mulțimile nu se vor converti la creștinis într-un timp scurt. Aș mai adăuga că o convertire rapidă a tuturor japonezilor sau chiar și a unui număr destul de important dintre aceștia nu este de dorit din perspectiva intereselor credinței creștine. Religia, chiar și una atât de neîndoielnic adevărată cum este cea creștină, nu trebuie adoptată din fugă, mai ales de un popor atât de dinamic ca cel japonez și având un guvern indiferent față de religie. Creștinismul trebuie să pătrundă în masa de oameni încet, dar permanent, și să fie asimilat de către aceștia. Astfel, el va fi mai trainic și, în general, aceasta este regula corectei dezvoltări a tuturor lucrurilor în omenire. Cel puțin, în opinia noastră personală, astfel trebuie să stea lucrurile până când guvernul va adopta o atitudine mai demnă și mai serioasă față de religie în general. Un misionar creștin într-o țară străină trebuie să vadă el însuși, dinainte, căile prin care creștinismul se poate afirma mai trainic, luând în considerație caracterul poporului, ca și alte împrejurări privind propovăduirea creștină de aici.  Chiar și experiența noastră relativ scurtă ne demonstrează că stau mai ferm și mai bine cu învățătura creștină japonezii din acele comunități care s-au dezvoltat de la bun început relativ mai slab și mai încet. Putem spune același lucru nu doar despre budism, dar și despre toate celelalte credințe din Japonia. Lumina învățăturii creștine este puternică în sine, dar pentru ca să fie primită și însușită sunt necesare condiții ce țin de particularitățile personale ale celor care vin la ea sau la care aceasta ajunge. Este nevoie ca aceste condiții să fie create și vedem că acestea și sunt create în diverse forme – fie prin deschidrea de școli, fie printr-o familiarizare treptată și generală a societății nipone cu credința creștină prin intermediul propovăduitorilor creștini, fie, în sfârșit, prin comunitățile creștine înființate treptat. Poporul japonez, în general, nu poate fi considerat areligios prin firea sa, de îndată ce acestuia îi va deveni clară insificiența și inconsistența vechii religii, el se va converti la religia adevărată de cum o va cunoaște. Pentru asta însă, orizontul lui intelectual și moral trebuie să devină mai larg decât este în prezent. Națiunea niponă a pășit deja pe această cale, care, nu ne îndoim, o va conduce în fine, pe plan religios, către raporturi cu mult mai apropiate cu țările educate.

Maica Domnului cu Pruncul Iisus. Icoană ortodoxă japoneză.

Maica Domnului cu Pruncul Iisus. Icoană ortodoxă japoneză.

Maica Domnului cu Pruncul Iisus. Icoană ortodoxă japoneză.

Maica Domnului cu Pruncul Iisus. Icoană ortodoxă japoneză.

Maica Domnului cu Pruncul Iisus. Icoană ortodoxă japoneză.

Maica Domnului cu Pruncul Iisus. Icoană ortodoxă japoneză.

Ieromonah Anatolie, Hakodate, 18/30 ianuarie 1879

Text apărut în revista „Missioner” (Misionarul) din anul 1879. Traducere din rusă de Vlad Cubreacov


Premieră absolută! Cuviosul Român Anatolie Tihai: SECTELE RELIGIOASE DIN JAPONIA (V)

Mai 26, 2012

Capitolul V.

Numărul imens de temple şi mănăstiri budiste, care există în Japonia de cel puţin 12 secole, trebuie să aibă, bineînţeles, şi o arhitectură distinctă a lor. Şi ele se disting într-adevăr nu doar de alte construcţii nedestinate cultului religios, ci şi de templele şintoiste. Templele budiste (cu excepţia celor ale sectei Monto) reprezintă, în afară de câteva cazuri rarisime, aceeaşi categorie arhitecturală ca şi mănăstirile. Arhitectura templelor este chinezească. În cea mai mare parte a lor, temlele sunt destul de înalte, cu un acoperiş foarte înalt, învelit cu olane, şi au o formă aproape pătrată. De jur-împrejurul lor sau doar pe o singură latură vin galeriile care aproape peste tot fac legătura cu anexele în care locuiesc călugării. Aceste locuinţe sunt adesea înfrumuseţate bogat cu covoare şi cu alte acesorii nelipsite într-o casă japoneză adevărată. În interior, templul are două părţi principale: pentru popor – cea mai mare, iar în continuare – un loc îngrădit cu un gărducean josuţ de vreo trei pălmace, loc în care bonzii îşi oficiază ritualurile religioase, de unde îşi rostesc predicile şi unde, în locul cel mai de cinste, într-un chivot aurit se află statueta lui Budha, iar în faţa acesteia – lumânări şi flori artificiale. În cazurile în care această statuie este de mari dimensiuni, chivotul nu este prezent, iar statuia este pusă într-un loc înalt (de vreo 10 pălmace, nu mai mult). Chiar lângă gărduceanul care separă altarul budist de celaltă parte a templului, la mijloc sau pe ambepe părţi, este pusă pe podea o ladă mare de lemn, având în partea de sus o deschizătură pentru banii pe care îi lasă aducătorii de ofrande. În templele budiste, ca şi în casele japonezilor, duşumeaua este acoperită cu rogojini. Execpţie face secta Obaku, ale căror temple au duşumeaua de piatră. Destul de multe temple au naosuri în părţile laterale ale altarului central. Foarte multe dintre temple, în cea mai mare parte cele mai importante, sunt construite în munţi. Fiecare templu are în faţă trepte largi. Curţile templelor sunt mari şi încăpătoare, de fiecare dată văzându-se mâna grijulie care întreţine curăţenia şi frumuseţea curţii. Copacii, florile, micile iazuri şi alte podoabe horticole pe placul japonezilor constituie una dintre nevinovatele desfătări ale bonzilor.

Chiar la intrarea în curtea fiecărui templu sunt nişte porţi enorme, având o arhitectură aparte, porţi care, pe noapte, se încuie. Arhitectura este în stil chinezesc.

Principalele temple ale tuturor sectelor budiste se află în Mecca budistă a japonezilor – vechea capitală niponă, Kyoto. Toţi slujutorii templelor, bonzii, inclusiv cei familişti din secta Monto, locuiesc în anexe care sunt aproape peste tot alăturate templelor sau care sunt construite în curţile templelor.

Drept obiecte de venerare şi de motiv de pelerinaj pentru budişti servesc de asemenea două statui enorme ale lui Budha, numite Dai-Butsu. Una dintre acestea se află în oraşul Narà, în sud, în apropiere de Kyoto, iar alta – în sud-vest, în oraşul Kamakura, nu departe de noua capitală Tokio (Edo). Ambele statui sunt turnate din aramă. Cea mai mare dintre ele, cea din oraşul Narà, are o înălţime de 53 de pălmace şi jumătate. Doar capul statuii are 16 pălmace lungime şi 9 pălmace şi jumătate lăţime. Lăţimea statuii în umeri are peste 28 de pălmace şi jumătate, iar capul este încercuit de un inel având diametrul de 78 de pălmace. Pe inelul cu pricina sunt 16 statuete, fiecare având înălţimea de 8 pălmace. Se spune că această statuie a fost turnată de 7 ori, până când lucrarea a ieşit satisfăcătoare. Metalul (aur, mercur, plumb şi aramă) din care a fost turnată cântăreşte 27 de mii de puduri. Cealaltă statuie, din Kamakura, este mai mică decât cea dintâi, având înălţimea de 44 de pălmace, lucrarea deosebindu-se prin rafinament artistic.

***

 Întrucât  deservenţii templelor budiste sunt exclusiv bonzi necăsătoriţi (cu excepţia celor din secta Monto), clerul budist este constituit exclusiv din călugări şi călugăriţe. Aceştia se împart în ordine, fiecare după sectele descrise mai sus şi după cele despre care nu am pomenit în acest studiu. Călugăriţele (în japoneză ama) au, de asemnea, bineînţeles, mănăstirile lor, în care vieţuiesc sub conducerea unei superioare şi aparţin unor ordine, în funcţie de sectă. În mănăstirile acestora din urmă există, de asemenea, temple, în care călugăriţele însele oficiază cultul religios. Intrarea bărbaţilor în mănăstirile de călugăriţe este interzisă cu desăvârşire şi doar funcţionarii guvernamentali au voie să le treacă pragul în interes de serviciu. Mănăstirile de călugăriţe nu sunt complet independente, ci depind de principala mănăstire de călugări a fiecărei secte situată într-o localitate anume. Călugării budişti au câteva trepte, în care sunt avansaţi ierarhic cu timpul. Aceştia au, desigur, un conducător, superiorul mănăstirii, dar au şi neofiţi primiţi cu termen de încercare. Intrarea şi ieşirea din monahism sunt absolut libere din punct de vedere formal. Atât călugării, cât şi călugăriţele poartă haine obişnuite – haine lungi cu mâneci largi, iar călugăriţele, asemeni bonzilor, se rad, de asemenea, pe cap.

Unii dintre scriitorii noştri despre Japonia i-au atribuit la ordinele călugăreşti şi pe orbi, însă faptul nu corespunde deloc adevărului. Singurul lucru în comun pe care îl putem găsi între unii şi alţii este faptul că-şi rad părul de pe cap. Orbii constituie, într-adevăr, un grup aparte, având, ca şi cerşetorii, propria lor comunitate, dar aceasta nu reprezintă un ordin călugăresc.

Clerul budist, ca şi cel şintoist, se bucură de vechi privilegii, fiind considerat ca făcând parte din tagma nobililor şi nefiind supus serviciului militar. Clericii, de asemenea, sunt scutiţi de plata impozitelor şi nu îndeplinesc alte obligaţiuni. Până nu demult, nici chiar terenurile aparţinând templelor şi mănăstirilor nu erau spuse impozitării, acum însă şi preţii budişti, şi cei şintoişti, asemeni altor cetăţeni, trebuie să achite impozitul funciar, în funcţie de suprafeţele ocupate.

Influenţa bonzilor asupra oamenilor de rând, mai cu seamă în interiorul ţării, este şi până astăzi foarte puternică, însă odată cu dezvoltarea intelectuală a poporului această influenţă scade, fapt care se remarcă şi în prezent. Din acest motiv, bonzii nu agreează şcolile guvernamentale de felul celor de astăzi, spunând că în ele copiii devin necredincioşi. Despre influenţa bonzilor asupra păturii cât de cât instruite ar fi ridicol să mai vobim.

În timpurile mai vechi ale lipsei de putere a împăraţilor, mulţi dintre aceştia renunţau la titlu şi la tron şi intrau sau erau forţaşi să intre în mănăstiri. Dintre membrii familiei imperiale de parte feminină numărul celor care au intrat în monahism, pentru diverse motive sau temeiuri, a fost deosebit de mare. Astăzi, nimeni dintre membrii familiei imperiale nu mai intră în monahism, iar femeile din familia Mikado-ului care se călugăriseră au părăsit mănăstirile odată cu restabilirea puterii imperiale acum 11 ani.

***

Sărbătorile budiste sunt comparativ puţine. În mod obişnuit sunt sărbătorite ziua de naştere şi cea a morţii lui Budha. Fiecare sectă ţine anual sărbătoarea în cinstea întemeietorului său, mai existând şi alte sărbători locale. În timpul sărbătorilor se arborează, pe nişte prăjini înalte de bambus, steaguri mari şi lungi. Străzile, curţile şi interiorul templelor sunt iluminate pe timp de noapte de lanterne ornamentate din hârtie, acestea având tot felul de forme. Lanternele de la intrarea în temple şi din interiorul acestora sunt de dimensiuni foarte mari, există unele care depăsesc statura omului. Sărbătorile sunt însoţite adesea, dacă nu cumva chiar întotdeauna, de tot felul de excese, în special în interiorul ţării. În porturile deschise pentru străini, sărbătorile au devenit acum mai cuviincioase, însă cu şapte sau opt ani îm urmă lucrurile stăteau cu totul altfel.

Ieromonah Anatolie, Hakodate, 18/30 ianuarie 1879

Text apărut în revista „Missioner” (Misionarul) din anul 1879. Traducere din rusă de Vlad Cubreacov

(Va urma ultimul Compartiment)


Premieră absolută! Cuviosul Român Anatolie Tihai: SECTELE RELIGIOASE DIN JAPONIA (IV)

Mai 25, 2012

Capitolul IV.

În Japonia budismul a evoluat în câteva forme diferite. Multe dintre secte apăreau, existau un anumit timp și, în fine, dispăreau sau fuzionau cu alte secte mai puternice, aducând în acestea din urmă partea lor de opinii sau nelăsând după ele nici un fel de urmă. Vorbind despre sectele budiste din Japonia, vom atrage atenția asupra existenței doar celor mai importante dintre acestea, în ordinea apariției lor, și doar asupra a patru secte ne vom opri mai pe larg.

Sectele cele mai importante ale budismului sunt, în total, opt.  Fiecare dintre ele își are alte secte derivate pe care le-au produs și numărul acestora se ridică la 21. Atât sectele principale, cât și cele derivate au denumirile lor distincte. Sectele principale sunt următoarele: Tendai, Obaku, Shingon, Zen, Jōdo, Shin sau Monto, Nichiren și Ji.

1) Prima și cea mai veche dintre sectele de astăzi se consideră a fi Tendai, o sectă înființată inițial în China de către un învățat budist și adusă în Japonia de către o rudă a Mikado-ului, Shōtoku Taishi, când budismul era deja prezent pe ici pe colo, dar fără să aibă încă un sistem religios bine stabilit. Era la începutul secolului al VII-lea după Hristos. Aici ea a dat naștere la încă 8 secte, dintre care astăzi mai există doar trei. La începutul anilor 70 ai secolului nostru acestă sectă dispunea de 6390 de temple și mănăstiri. În prezent, respectiva sectă nu este dintre cele prea puternice.

Prințul Shotoku Taishi

Prințul Shotoku Taishi

2) O altă sectă, Obaku, adusă direct din China după cea dintâi, este astăzi una dintre cele mai slabe. Chinezismul este trăsătura ei exterioară distinctă: forma templelor, construcția lor interioară, toate obiectele de cult, până și scaunele din temple – toate urmează calapodul chinez. Trăsătura distinctă a acestei învățături constă, de asemenea, în caracterul chinezesc al sectei, cu toate că este dificil să spunem în ce anume constă această trăsătură.

3) La două secole distanță de la înființarea Tendai, apare figura lui Kooboo Daishi, celebră în istoria Japoniei și a budismului, cel care, la începutl secolului al IX-lea și-a înființat propria sectă, numind-o Shingon, ceea ce vrea să însemne ”cuvântul adevărat”. În timpul vieții lui Kooboo Daishi în Japonia existau multe secte, dintre care astrăzi au mai rămas doar două (se pare, Tendai și Obaku). Secta Shingon a mai dat naștere altor câtorva secte, dintre care astăzi au mai rămas doar trei. Altădată, secta Shingon era una dintre cele mai puternice, iar în prezent numărul templelor și mănăstirilor sale este de peste 15 mii. Ea se consideră a fi singura păstrătoare a adevăratei învățături a lui Budha (de aici și denumirea ei – cuvântul, învățătura adevărată), care, în opinia fondatorilui ei, a fost pierdută în China. Rugăciunea folosită de această sectă și care o distinge de altele este: Namu amida Butsu!”. Aceste cuvinte sancrite înseamnă: ”mântuiește-mă, eternule Budha!”.  Cărțile de rugăciune ale acestei secte sunt scrise cu semne chinezești, iar pronunția se presupune a fi în sanscrită. Multe alte secte au cărți de rugăciune asemănătoare.

4)  Zen. Inițial, această sectă a fost înființată în China de un oarecare Daruma, secta fiind adusă în Japonia în secolele al XI-lea – al XII-lea de către învățatul budist nipon Dogen, care a mers personal în China pentru a studia budismul și a luat cunoștință de acestă sectă în țara ei de origine. În prezent, Zen cuprinde șase secte, iar acestea dispun, toate la un loc, de peste 21 de mii de mănăstiri și temple. Esența învățăturii acestei secte constă în contemplație, după cum spune și denumirea ei, Zen, fapt pentru care aceasta le cere adepților săi să cugete retrași în solitudine, să se scufunde în adâncul propriei ființe, până când omul începe să simtă că este aproape de starea lui Budha, asemeni căruia poate ajunge fiecare. Această sectă nu folosește rugăciunea Namu amida Butsu”. Având o nuanță cumva raționalistă, Zen totuși respectă sărbătorile budiste, folosește propriile cărți de rugăciune, săvârșește rugăciuni pentru morți și crede în reîncarnarea spiritelor.  Judecând după mulțimea templelor și mănăstirilor acestei secte, putem presupune că ea a fost altădată destul de puternică. Astăzi însă, ea lasă impresia că este una dintre cele mai slabe în ceea ce privește convingerile adevăraților ei adepți. Preoții acestei secte îi împiedică mai puțin decât alții pe adepții lor să primească o altă credință. Ei spun că, întrucât potrivit învățăturii lui Budha sfâșitul a tot și a toate este nimic, nu merită să te deranjezi de răspândirea creștinismului sau a oricărei alte credințe, de vreme ce sfârșitul a tot și a toate este același.

Dogen, întemeietorul sectei Zen

Dogen Kigen (1200-1253), întemeietorul sectei Zen

5) Secta Jōdo, înființată în secolul al XII-lea de către bonzul Hoonen, astăzi nu se află printre cele mai puternice din punct de vedere al numărului adepților săi și al situației sale interne, cu toate că și aceasta dispune de până la 9000 de temple și mănăstiri, având, de asemenea, secte derivate din ea.  Trăsătura distinctivă a învățăturii sale constă în faptul că, pentru obținerea mântuirii, calitatea faptelor omenești și starea inimii nu au nici o importanță, fiind suficient doar să rostești rugăciunea Namu amida Butsu”, căci prin ea singură poate fi câștigată mântuirea.

6) Shin sau Monto a fost înființată la mijlocul secolului al XIII-lea. Aceasta este singura sectă budistă ai cărei bonzi se căsătoresc, trăiesc în familiile lor, asemenea altor cetățeni, sectă care nu admite monahismul și, prin urmare, nu dispune de mănăstiri. Întemeietorul ei a fost un bonz învățat provenit din sânul sectei prezentate anterior, Jōdo, și se numea Shinran.  Printre toate sectele budiste din Japonia, Monto poate fi considerat un fel de protestantism. Asemenea lui Luther în catolicism, Shinran a fost primul în budismul nipon care le-a dat bonzilor un exemplu prin propria lui căsătorie. Mai târziu acesta a declarat că adevărata învățătură a lui Budha nu impune celibatul și viața retrasă în afara societății, în mănăstiri, că toate acestea sunt invenții ale bonzilor. Învățătura acestei secte se deosebește de învățătura celorlalte prin recunoașterea că mânduirea se dobândește în principal prin credință, prin rugăciune stăruitoare și prin curățenia vieții. Ea respinge învățătura altor secte despre mântuirea prin fapte.

Shinran

Shinran Shonin (1173 – 1262)

Secta Monto își construiește templele în locurile cele mai aglomerate, în centrul orașelor, pe când alte secte – preponderent în munți și la periferia orașelor. Templele lor se deosebesc printr-o frumusețe aparte și prin decorațiile interioare, în special în altare, acolo unde se află statuia lui Budha. Calitatea de preot se transmite din tată în fiu, iar în lipsa unui fiu, aceasta trece la ginere, adică la soțul fiicei. Preoții sectei Monto nu-și rad părul de pe cap asemenea altor preoți budiști, ci și-l tund, cu toate că nu toți, însă poartă veșminte de bonzi. Printre toți reprezentații religioși ai păgânismului japonez, fie șintoiști, fie budiști, preoții sectei Monto sunt cei mai instruiți. În ultimii ani, când Japonia a început să cunoască științele europene, secta Monto a fost prima care a purces la organizarea școlilor religioase după modelul european, urmărind scopul unei contracarări cu succes a propovăduirii creștine. Tot această sectă își trimite misionarii în Europa și America. În afară de secta Nichiren, Monto este singura care nu se confundă cu alții în ceea ce privește raporturile religioase, iar adepții ei nu fercventează, pentru a se ruga, alte temple. Ea este singura care nu venerează spiritele și nici pe eroii Gongen. În schimb, atât ea, cât și Shinto sunt cel mai mult urâți de către toate celelate secte budiste. Celelalte secte budiste îi acuză pe adepții sectei Monto, între altele, de necurăție, întrucât aceșteia din urmă au soții, consumă carne, nu postesc și, în genere, trăiesc asemenea oamenilor din lume. Montoiștii răspund la aceasta: ”lumina soarelui se revarsă la fel peste toate lucrurile și nouă ne este cel mai puțin rușine să numim necurate lucrurile care, în mod evident, au fost create pentru folosul și trebuințele omului. Condiția de a fi drept, continuă aceștia, nu constă în consumul bucatelor și a băuturii, dar nici în abținerea de la darurile cerești care îi sunt omului singura mângâiere în această viață deplorabilă”. Secta Monto se deosebește, în genere, printr-o admirabilă independență a gândirii și a acțiunilor, încercând din răsputeri să-și ferească această independență atât de influențele guvernului, cât și de cele ultraclericale.

Secta Monto are alte cinci secte derivate, iar templele ei sunt peste 13 mii. Dintre toate sectele budiste japoneze, aceasta merită cel mai mult să fie studiată.

7) Secta Nichiren este, după numărul mare al adepților ei, aproate cea mai importantă, așa cum dispune de peste 22 sau 23 de mii de temple și mănăstiri, cu toate că acest număr este destul de problematic. Această sectă poartă numele fondatorului ei, care s-a născut și a activat în secolul al XIII-lea. Într-un timp, aceasta era cea mai influentă și cea mai bogată. Mai puternică decât toate ea era prin spiritul prozelitismului său, al polemicii, al prejudecăților sectare și al intoleranței față de alte secte și față de alte credințe, în această ultimă privință, începând cu prejudecățile sectare, ea rămânând la fel până astăzi. Ea susține că toate celelalte secte sunt absolut inutile și că nu doar adepții ei, ci și cei ai tuturor celorlalte secte trebuie să ajungă în mod inevitabil în iad. Tuturor celorlalte secte ea le dă fel de fel de porecle umilitoare. Într-un cuvânt, Nichiren reprezintă în budismul nipon secta cea mai fanatică. Călugării acestei secte trebuie să se abțină în permanență, de-a lungul întregii vieți, de la consumul de pește și al cărnii oricărei ființe vii, putându-se alimenta exclusiv cu bucate vegetale. Printre bonzii sectei Nichiren există extaziați, de felul dervișilor musulmani. Aceștia se autoflagelează crunt și ajung până la demență religioasă. Oricine îi vede cum se torturează ei înșiși, cum răcnesc dezordonat, cum se zbat pe pământ și tot așa mai departe, spune că nu suportă să vadă o asemenea priveliște.

Din această sectă au izvorât și există până astăzi alte două secte derivate. Până a fi întemeiată secta Nichiren, toți budiștii (cu excepția celor din secta Zen) foloseau rugăciunea obișnuită: Namu amida Butsu”, iar Nichiren a declarat că adevărata rugăciune constă doar în cuvintele: ”Namu myōhō renge kyō”, adică ”slavă adevăratei căi a mântuirii, floarea învățăturii!”. În aceste cuvinte Nichiren a găsti singura cale adevărată a mântuirii. Această rugăciune reprezintă o trăsătură distinctivă a sectei respective în raport cu celelalte, iat toţi ceilalţi care nu folosesc rugăciunea lui Nichiren, ci „Namu amida Butsu”, vor merge în iad. În afară de faptul că adepţii sectei se torturează singuri pe ei şi în afară de mai sus amintita rugăciune, deocamdată nu am putut vedea prin ce se deosebeşte această sectă de altele. În genere, nichirenenii spun că toate celelalte secte budiste au înţeles greşit învăţătura lui Budha şi că doar Nichiren a înţeles-o cum se cuvine. Pentru acest motiv nichirenenii nu frecventează alte temple budiste şi nu participă la rugăciune împreună cu adepţii altor secte.

8) Ultima, ca timp al apariţiei, dintre principalele secte de astăzi este Ji. Aceasta a fost întemeiată la sfârşitul secolului al XIII-lea de căte maestrul budist Ippen. Numeric, în comparaţie cu sectele amintite mai sus, ea este cea mai mică (poate cu excepţia Obaku) şi dispune de 500 de temple şi mănăstiri.

Ieromonah Anatolie, Hakodate, 18/30 ianuarie 1879

Text apărut în revista „Missioner” (Misionarul) din anul 1879. Traducere din rusă de Vlad Cubreacov

(vor urma alte Compartimente)


Premieră absolută! Cuviosul Român Anatolie Tihai: SECTELE RELIGIOASE DIN JAPONIA (III)

Mai 24, 2012

Capitolul III.

Ne propunem să prezentăm pe scurt: 1) istoria apariției și afirmării budismului în Japonia; 2) învățătura de credință și morală a budismului în general și nuanțele particulare ale budismului nipon; 3) sectele budiste din Japonia cu observații amănunțite despre principalele dintre acestea; templele și mănăstirile acestora; 5) clerul (călugării și călugărițele); 6) sărbătorile, serviciul divin, rânduiala înmormântării, predicile, veșmintele sacerdotale, posturile, obiectele folosite în timpul rugăciunii și forma superioară a rugăciunilor particulare.[1]

Cuviosul Român Anatolie Tihai şi ligurgistul român Dimitrie Livovschi în mijlocul enoriaşilor parohiei ortodoxe din Osaka, Japonia, anul 1882.

Cuviosul Român Anatolie Tihai şi ligurgistul român Dimitrie Livovschi în mijlocul enoriaşilor parohiei ortodoxe din Osaka, Japonia, anul 1882.

Într-o lume a numeroaselor credințe păgâne, budismul se distinge categoric atât prin conținutul său intrinsec, cât și prin mulțimea adepților săi (aproape 400 de milioane sau aproximativ perste 1/3 din populația globului pământesc).  Având, în esența sa, trei caracteristici: ateismul, metempsihoza (învățătura despre reîncarnarea spiritelor) și absența castelor, budismul dispune de o învățătură de credință statornicită ferm, de un cler puternic și corect organizat, de o vastă și aproape fără egal literatură religioasă, de reguli morale cuprinzând precepte care condamnă nu doar principalele și marile păcate omenești, dar și pe cele mai mici dintre acesea, până la cele de nuanță. Izonit din India la scurt timp de la apariția sa, budismul a pătruns în Birmania, Siam, Annam, China, Tibet, Siberia, Manciuria și Coreea, iar peste 12 secole s-a încetățenit și în Japonia. Dacă, după cum vedem, șintoismul, în forma sa actuală prelucrată și îmbunătățită, ca să zicem așa, nu poate fi numit drept religie (întrucât în el nu găsim ceea ce omenirea recunoaște a fi element religios), cu atât mai puțin, acum 1300 de ani, acesta nu putea fi o religie serioasă care să constituie o piedică serioasă în cale puternicului budism. De aceea, atunci când acesta din urmă a apărut în Japonia, el a fost primit aici atât de prietenos.

Budismul este cunoscut în Japonia ca învățătură a lui Sakia-Muni, în traducere japoneză – Syakà-noosie, fiind, de asemenea, numit și Butsu-noosie, adică învățătura lui Budha. Unele date istorice ne arată că budismul a păruns aici din Coreea încă la sfârșitul secolului al III-lea (anul 285) al erei noastre, fiind adus de învățatul coreean Vani, dar a căpătat putere abia începând cu anul 552, când a sosit din Coreea un grup întreg de medici, astronomi și matematicieni învățați, iar împreună cu aceștia și misionarii budiști. Odată cu aceștia au pătruns în Japonia arta, științele și scrisul, toate fiind chinezești. Această perioadă este în general numită drept prima perioadă a renașterii japoneze, căci din acel timp poporul japonez a început să se dezvolte pe temeiuri preluate din China, pe filieră coreeană, și nimic altceva nu a avut o influență atât de puternică asupra formării caracterului acestui popor cum a avut budismul.

Bonzul Kooboo Daishi

Bonzul Kooboo Daishi (774 –  835)

Făcându-și apariția în Japonia, budismul nu a încremenit în forme statice, el a suportat modificări aduse de diverși maești ai budiștilor japonezi, dintre acești maeștri mulți întreprinzând călătorii în China și Coreea cu spopul unei mai largi și exacte cunoașteri a temeiurilor învățăturii lor. Dintre aceștia se cuvine mai cu seamă să-l pomenim pe bonzul Kooboo Daishi, un cunoscut sfânt nipon, învățat în domeniul scrisului sancrit Pali și cel al literaturii chineze, acesta fiind pe deasupra inventatorul scrisului japonez. Kooboo Daishi s-a născut în anul 774 și a decedat în anul 835, fiind întemeietorul sectei numite Shingon. Pe timpul lui în Japonia existau deja 8 secte budiste, dintre care astăzi mai sunt doar două. Secolul de aur al budismului din Japonia a fost secolul al XIII-lea al erei noastre. Din acel secol budismul a început să fie dezvoltat aici de către misionarii budiști japonezi învățați, experimentați și abili, care au întemeiat acele numeroase secte care înfloresc și astăzi. Dintre acestea, mai importante sunt: Zen, Jōdo, Monto sau Shin și Nichiren. Aceasta din urmă este în special cunoscută în istoria de până acum a budismului ca secta care a îndurat de la apariția sa deosebit de multe persecuții și care, ulterior, până în secolul al XVII-lea, viind cea mai puternică și mai bogată. Aproape toate sectele budiste au fost supuse, de la apariția lor, persecuțiilor, însă nici una dintre acestea nu a avut atâția martiri ca secta Nichiren.

Călugărul Nichiren Daishonin Hakii (1222–1282)

Călugărul Nichiren Daishonin Hakii (1222 –  1282)

În secolul al XVI-lea, în timpul shogunului Nobunaga, un crunt dușman și persecutor al bidismului, anume această sectă a avut cel mai mult de suferit. În sfârșit, Nichirenenii înșiși s-au remarcat, la rândul lor, mai mult decât alții, drept cei mai puternici și mai nemiloși prigonitori ai catolicilor la începutul secolului al XVII-lea. Fondatorul sectei a fost un bonz învățat, Nichiren, care a citit literatura budistă în originalul sanscrit și în compilațiile chineze. Odată cu apariția sectei Nichiren, se observă în budismul nipon o viață nouă, mai proaspătă, care către începutul secolului al XIII-lea părea să fi slăbit. Tot în secolul al XIII-lea a fost înființată și secta Monto sau Shin. Mai mult decât alte secte, acestea două (Nichiren și Shin) au avut la timpul lor o participare destul de activă la viața politică a țării lor. În afară de scopurile lor pur religioase, despre toți reprezentanții budismului, începând mai cu seamă cu secolul al XIII-lea, se cuvine să spunem în general că aceștia au fost lucrători activi în partea ce ține de educația națională, fiind învățători în școli, medici, savanți astronomi și matematicieni. Cu participarea lor nemijlocită au fost construite și li s-au adus îmbunătățiri drumurilor, au fost construite canale pentru irigarea câmpurilor, au fost construite poduri și tot așa mai departe. Arta japoneză, în special sculptura, le datorează, de asemenea, foarte mult. Astfel, budismul nipon, în toate manifestările lui sectare, s-a dezvoltat nestingherit și a cunoscut înflorirea până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când apare la rampa istoriei japoneze shogunul Nobunaga. În timpul acestuia au apărut iezuiții și, bucurându-se de protecția sa (cu toate că Nobunaga însuși nu a fost creștin), au căpătat în Japonia o forță uriașă, în schimb au venit vremuri amare pentru budism și pentru bonzii budiști, pe care Nobunaga îi ura puternic și pe care a început să-i persecute crud și fără milă. Numeroase mănăstiri au fost incendiate, numeroși călugări au fost snopiți în bătăi și uciși, căci nu întâmplător budiștii îl numesc și astăzi pe Nobunaga drept întruchiparea diavolului. Așa cum la începutul secolului al XVII-lea Nobunaga nu mai era, iezuiții au fost izgoniți, credința creștină interzisă, iar budișmul s-a internsificat din nou, însă fără forța și energia de altădată.

Shogunul Oda Nobunaga

Shogunul Oda Nobunaga (1534 –  1582)

Budiștii parcă ar fi obosit să se bucure triumfător de ieftina lor victorie asupra dușmanului lor, creștinismul, iar din acea vreme și până astăzi, timp de două secole și jumătate, observăm un declin al vigorii budismului japonez, cel puțin nici alte secte noi și mai puternice nu au mai apărut după aceea, și nici cele vechi nu s-au manifestat în mod deosebit. Începând cu secolul al XVII-lea, pătura conducătoare, de frunte este reprezentată de nobili –samuraii. Acum, odată cu apariția misionarilor creștini în țară, toate sectele budiste, iar mai cu seamă Monto, ca și cum s-ar fi trezit pentru respingerea creștinismului. Acestea își trimit acum misionarii nu doar în China, dar și în America și Europa. Străinii înșiși spun că misionarii budiști au la Boston, Londra și Berlin dacă nu adepți, măcar auditori atenți și montoiștii cred că menirea lor este de a converti Europa la credința lor. Între timp, aici, la ei acasă, învățătura lui Budha slăbește treptat atât prin răspândirea creștinismului, cât și prin răspândirea învășământului european în școli.

Bineînțeles că învățătura de credință și dreapta credință a budismului din Japonia este, în linii mari, aceeași ca și  învățătura fondatorului budismului din India. Răspândindu-se din India către nord, în China, Tibet, Siberia, și către sud, în Burma, Siam, Annam și în alte părți, budismul a căpătat peste tot forme locale, dar a rămas fidel temeiurilor sale de credință. Și în Japonia învățătura budistă a avut aceeași soartă, ea a dobândit și aici particularități locale caracteristice, care o disting de alte forme ale acestei religii asiatice. Putem afirma că budismul a căpătat aici forță doar prin faptul că acesta, să spunem așa, s-a niponizat. Păstrându-și caracteristicile fundamentale, budismul, ca să aibă succes, a găstit necesar și posibil în Japonia să-și însușească spiritele și eroii populari, pe care i-a numit drept diverse reîncarnări ale lui Budha. Pentru budiștii japonezi aceste spirite și eroi constituie o categorie aparte de zeități, numită Gongen, și doar secta Monto nu îi recunoaște.

Budismul propovăduiește mântuirea de păcate și suferință prin intermediul cunoașterii, iar cunoașterea îi învață pe budiști să se mântuiască prin intermediul credinței și a faptelor, iar în privința acestora din urmă nu toți budiștii propovăduiesc la fel: unii cer și credință și fapte, în timp ce alții consideră doar credința ca fiind suficientă. Învățătura despre reîncarnarea sufletelor este următoarea: sufletele tuturor oamenilor există de la bun început, iar suferințele abătute asupra celor vii sau asupra celor de altădată sunt de fapt pedepse pentru păcatele săvârșite în existența inițială. Sufletul fiecărui om s-a transmis printr-o nenumărată mulțime de vieți și încă urmează a se supună unui lung șir de nașteri, boli și morți până când se va face în sfârști vrednic să fie absorbit de ființa lui Budha, ajungând în starea de nirvana, stare în care sufletul se va și topi. Astfel, scopul ultim al existenței este nimicirea personalității, transformarea în nimic. Despre nirvana, de altfel, nu toți budiștii sunt de aceeași părere – unii recunosc nimicirea completă a personalității, alții însă consideră că, odată contopit cu Budha, sufletul își păstrează o părticică din personalitatea sa conștientă.

Învățătura morală a budismului este cu mult mai presus decât cea metafizică. Regulile morale, poruncile și păcatele sunt toate formulate de o manieră sistematică și constituie un destul de solid cod moral. Budiștii japonezi vorbesc despre zece păcate, numite de ei jiu-àku, și anume: 1) uciderea oficărei ființe purtătoare de viață; 2) furtul; 3) lăcomia, iubirea de arginți; 4) ignoranța, prostia; 5) preacurvia; 6) minciuna; 7) luarea oricui în derâdere; 8) jurământul; 9) fățărnicia; 10) furia. În plus, aceleași porunci condamnă: trufia, bănuiala și, în genere, orice nuanță a lipsei de normalitate a inimii omenești. Drept principale virtuți sunt considerate: cinstirea părinților și a celor în vârstă; grija față de copii; supunerea față de autorități; mila și cumpătarea în bunăstarea și altele. Întâlnim în budism chiar și virtuți împrumutate din creștinism, cum ar fi, bunăoară, iertarea vrăjmașilor și uitarea obidei. Un asemenea budism a venit în Japonia. Shinto nu-i putea ridica în cale nici un fel de piedici ca religie, dar șintoismul reprezenta, în orice caz, pentru japonezi – cu temei sau fără – o colecție de tradiții naționale despre spiritele și eroii japonezi, iar un japonez budist nu putea să se dezică pe deplin de aceste tradiții și a început să inventeze un sistem în măsură să împace sentimentul național cu noua învățătură. Un asemenea sistem, datorită flexibilității budismului în privința tâlcuirii sale, nu a fost greu să fie construit. Și într-adevăr, dacă în Tibet Budha se poate întrupa permanent în oameni vii, fără ca faptul să contrazică temeiurilor învățăturii budiste, de ce nu s-ar putea supune orice erou unei transformări și întrupări de același fel? Geniul nipon anume așa a și procedat. Observam mai sus că budiștii japonezi și-au zeificat spiritele și eroii naționali, obligându-i să ia diferite întrupări ale lui Budha. Asemenea, și fiecare dintre japonezi se poate întrupa în astfel de forme fericite. Pentru asta este de ajuns doar ”să crezi în adevărata învățătură (budismul) și să trăiești potrivit ei; atunci te vei naște din nou în forme mai perfecte ale existenței până când, în sfârșit, vei fi absorbit și primit în sânul lui Budha. Pe de altă parte, dacă te vei lepăda de adevăr și vei crede în învățătura mincinoasă (creștinismul) te vei naște încă de mii de ori pentru ca iarăși și iarăși să fii supus bililor, întristărilor, tuturor felurilor de suferințe și morții și să cobori tot mai în jos treptele iadului până când ți se va oferi din nou posibilitatea de a te înălța până la stări mai perfecte”. Acesta este un calapod, o formă obișnuită în care bonzii îi predică poporului.

Ieromonah Anatolie, Hakodate, 18/30 ianuarie 1879

Text apărut în revista „Missioner” (Misionarul) din anul 1879. Traducere din rusă de Vlad Cubreacov

(vor urma alte Compartimente)


[1] Trebuie să recunoaștem că, în ceea ce privește studiul acestuia, budismul prezintă cu mult mai multe dificultăți decât confucianismul și șintoismul, chiar și în asemenea linii generale la care se limitează studiul de față. Desigur că latura exterioară și istoria budismului nu prezintă nici un fel de dificultate, ridicând dificultăți doar reprezentarea din interior a budismului cu particularitățile și specificul său de aici. Pentru un studiu mai mult sau mai puțin satisfăcător al budismului sunt necesare mai multe decenii de muncă permanentă, aceasta fiind părerea tuturor celor care au încercat să studieze budismul nipon.


Eseu al profesorului Kimitaka Matsuzato despre vizita mea de cercetare și documentare în Japonia, pe urmele misionarilor români

Mai 24, 2012

エッセイ 日本正教会見聞録

松里公孝(センター)


名古屋教会で松島神父夫妻と

2011 年12 月26 日~ 27 日、インド、ジャワハルラール・ネルー大学(JNU)ジャワハルラール・ネルー高等研究所(モルドヴァのキリスト教民主人民党は、かつてはモルドヴァと ルーマニアの合邦を掲げる汎ルーマニア主義政党であった。この党の指導者の一人であるヴラッド・クブリャコフと知り合ったのは、2005年5月のことであ る。当時は、キリ民党が不倶戴天の敵であったはずの共産党の党首ウラジーミル・ヴォローニンを大統領として選出することに賛成投票するというウルトラCを やってのけた(モルドヴァでは議会が大統領を選ぶ)直後であり、キリ民党の指導者たちはアメリカに招かれて、ブッシュ政権やNATO指導部と今後のモルド ヴァの政局運営について討議している最中であった。まあ、ご褒美のアメリカ観光という面もあっただろうが。何らかの理由で早めに帰国していたクブリャコフ が、私の相手をしてくれたのである。「小さな我々が、大きな共産党をワルツに招いた。しかし、ダンスをリードしたのは我々である」と後に言って、クブリャ コフは笑っていた。敬虔な正教徒であるクブリャコフは、ルーマニア正教会のベッサラビア主教座が、ロシア正教会キシナウ府主教座に属する教区を切り崩す先 頭に立っていた。こう書くと、親露的な立場の人から見ればとんでもない人物のようだが、私とは何故かうまが合い、私以外にも日本のモルドヴァ研究者を熱心 に助けている有難い人物である。 共産党と事実上の連立を組んだことで、キリ民党は従来の支持層を失ってしまい、2009年の選挙では4%の最低得票率を越えることができず、クブリャコフ も民族民主革命期以来20年近く有していた国会議員としてのステータスを失った。おかげでアマチュア歴史家としての自分の研究課題に専念することができる ようになった。日本に正教を伝えたのは、言うまでもなく、ニコライ(カサトキン)である。彼は、1971年にロシア正教会によって列聖された。しかし、彼 の最も有能な弟子であったチハイ兄弟(修道士で文字通り聖ニコライの女房役であったアナトーリーと教会音楽家であったヤコフ)とドミトリー・リヴォフス キー(教会音楽家)がベッサラビア出身のルーマニア人であり、日本での正教布教に大きな功績を残したことは、歴史上忘却されている。クブリャコフはこれに 憤りを感じ、3人のベッサラビア人に正当な評価を下すために研究しているのである。もちろん、日本語も読めない素人研究者だから、長縄光男やシーラ・ノ ヴィツカヤ(サプリン・在札幌ロシア総領事夫人)などから見れば、彼の知識の水準は滑稽なものだろう。それでも、日露関係の黎明期にベッサラビア人が大き な役割を果たしたことには日露の研究者は注目しないので、第三の見地からの彼の研究には意義があるように思われる。クブリャコフは私より5歳くらい若い が、時代を共有した者として、「あの時代に遭遇していなければ、私はおそらく神学者か言語学者になっただろう。しかし私は傍観者ではいられなかった」とい う台詞には、何かを感じずにはいられない。静岡県立大学の六鹿茂夫先生(クブリャコフとは民族民主革命期以来の仲であるから、私と は友情の年季が違う)と資金を折半して、クブリャコフの日本での現地調査を助けることにした。 1月21日(土)、新学術領域研究会での報告を終えるや否や、神戸行きの飛行機に乗る。神戸から電車を乗り継いで新大阪駅付近の東横インに辿りつくと、す でに日本での最初のインタビューであった桧山真一教授との面談を終えたクブリャコフがホテルの玄関前で煙草を吸っている。翌日曜日、我々は朝早く新大阪を 発って名古屋の鶴舞にある正教会に行く。この教会の司祭は松島ゲオルギー神父である。スラブ研究者の目を引くのは、神父の奥様(正教コミュニティでは司祭 がバーチュシュカ、「お父ちゃん」と呼ばれるように、司祭の妻はマートゥシュカ、「お母ちゃん」と呼ばれる)である松島マリアさんが故・保田孝一先生の令 嬢であることだ。ただ、マリアさんは、父君の職業とは関係なく正教に惹かれたとおっしゃっていた。イコン画家の山下りんに例示されるように、また明治年代 の『正教新報』を読めば明らかなように、日本正教会は黎明期から婦人が果たした役割が大きかったことで際立っている。函館教会のニコライ・ドミトリエフ神 父の奥様、山崎スヴェトラーナさんにも共通するが、マートゥシュカがこれほど活躍するのを他の正教国では見たことがない。マリアさんは自身が音楽家である ばかりでなく、正教音楽史の専門家なので、ヤコフ・チハイやリヴォフスキーの業績を調べたいクブリャコフにとっては、絶好の面談対象である。しかし、マリ アさんの方は、近年のルーマニア正教会のセクト主義に辟易しており、ルーマニア正教会の立場を代表するクブリャコフとの間で、それなりに辛辣な会話が交わ された。 欧州、北米、オーストラリアなどは、コンスタンチノープル世界総主教座の教会法上の領域に属するにもかかわらず、東欧からの巨大な移民人口を抱えるため、 母国の正教会(ロシア、ルーマニア、セルビアなど)が当たり前のように自分の教会を開き、著しい場合には主教座を置く。ミュンヘン、シドニーなど大都市に は、出身国別の正教会がいくつも併存し、教会法上不正常な事態が生まれている。しかし、日本だけはこうした民族主義とは長く無縁であった。日本正教会の礼 拝は、日本語、ロシア語、ルーマニア語で行われ、日本に在住する正教徒のほとんどすべてが参加できる仕組みになっている。ところが、近年、ルーマニア正教 会が自前の教会を東京と名古屋に開き、分裂行動を開始したのである(そのうち名古屋の司祭は、情けない話だが、福島原発事故ののち本国に逃げ帰った)。し かもこのような行為の前に、日本府主教への挨拶は全くなかった。こんにち1万人から2万人いる日本の正教徒のうち5千人くらいはルーマニア人(その大多数 は日本男性と結婚したルーマニア女性)らしいので、ルーマニア正教会にとっては日本は美味しい市場である。東京のルーマニア大使が述べるところでは、ルー マニア様式の農村木造教会を丸ごとルーマニアから東京に移設するプロジェクトが進行中のようである。実際、現状では、ルーマニア正教会の施設よりも日本正 教会の建物の方が立派なので、東京と名古屋のルーマニア人の正教徒は、日曜礼拝は母国の教会で行っても、洗礼などの重大行事は日本正教会で行うような二股 をかけている場合もあるようである。また、正教が国家丸抱えのルーマニアとは異なり、日本では信者の募金によって教会が維持される(日曜日ごとに寄付が求 められる)ことに違和感を感じるルーマニア人も多い。 クブリャコフに言わせれば、150年の伝統を誇る日本正教会が未だにロシア正教会の一部にすぎないことが不正常なのである。日本正教会が独立教会(オート セファリー)であったなら、ルーマニア正教会は、ブカレストから在日ルーマニア人向けに派遣される司祭が日本正教会の司祭として勤めを果たすように交渉し たであろう(こうした出向は、公式正教世界でよく行われるようである)。しかし、在日ルーマニア人の宗教生活が問題となっているときに、なぜ我々がモスク ワと交渉しなければならないのかとクブリャコフは問う。子供っぽい、学生運動的な論理だが、一応理屈はわかる。 クブリャコフによれば、ロシア正教会が日本史上の正教指導者のうちニコライしか列聖していないのも、日本正教会に権威を与えて独立を促進するようなことの ないようにするための政治的な行為である。松島マリアさんに言わせれば、そもそも修道院すらもたない日本正教が独立教会になるなどということはありえな い。修道士がいないということは、プロの宗教指導者がいないということである。司祭は教区民に配慮し、コミュニティを維持することに精いっぱいで、とても 聖典・宗教文献・讃美歌の翻訳などには力を割くことができない(とはいっても、松島神父は重要な翻訳も行っておられる)。チハイやリヴォフスキーが明治年 代に行った讃美歌の翻訳は既にアナクロであり、新訳が必要なのに、自分たちには時間が足りない。列聖者が少ないのは、たんに日本の正教徒がそれを要求しな いからである。実際、司祭に妻帯を認める正教および反カルケドン派キリスト教においても、主教以上の地位に就けるのは修道士のみである。日本人の司祭が日 本正教会の府主教に任命されるためには、配偶者との結婚を解消し、臨時にロシアの修道院で勤めて修道士にしてもらうしかないのである。クブリャコフに言わ せると、チェコ正教会もつい最近まで修道院を持たなかったが、ルーマニア正教会に援助を要請し、資金・人材両面の援助で修道院を設置した。なぜ日本正教会 にそれができないのか。


ニコライ堂で小野神父と

松島さんの肩を持つわけではないが、私の観察でも、日本正教会は独立教会にはなれない。独立教会になるということは、主権国家になるのと同じで、独立し た外交方針を持ち、自教会の利益を実現するために世界中で陰謀をめぐらすことである。日本正教会は、コミュニティ活動が大好きで、政治を持ちこむことでコ ミュニティを分裂させたくないと考えるような純朴な市民活動家の集まりなのだから、外交と陰謀をモスクワ総主教座が引き受けてくれる現状は居心地がいいも のなのである。現に近年のルーマニア正教会との紛争についても、モスクワに丸投げするばかりで、日本正教会に主体的な対応策はない。 こうした議論にもかかわらず、名古屋正教会での日曜礼拝は素晴らしいものであった。私は、松島神父の説教に、思わず落涙してしまった。世界中の有名教会や 田舎の鄙びた教会で日曜礼拝を傍聴してきたが、説教の素晴らしさに涙を流したのはこれが初めてである。やはり説教は母語で聞かなければならない。松島神父 は、礼拝の最後に、クブリャコフを参列者に紹介したが、その紹介も、ロシア正教会の肩を持つようなものでは全くなく、客観的・中立的なものであった。曰 く、「いま、モルドヴァの正教徒は困難な状況に直面しています。しかしこの困難は、神と人間の関係にかかわるものでもなければ、正教徒の間の関係にかかわ るものでもありません。ただ教会間で管轄について、不同意があるだけです。今日、ここには日本人もロシア人もウクライナ人もルーマニア人も集まりました が、こんなに素晴らしいコミュニオンを我々はもつことができたではありませんか。世界の正教徒がこのように生きることができるようにお祈りしましょう」。


函館教会でニコライ神父と

月曜朝には新幹線で横浜に行き長縄先生にインタビューする。その後、谷中霊園で聖ニコライら歴代日本主教の墓を参拝し、六本木のルーマニア大使館を表敬訪 問する。もう夕刻であるが、ニコライ堂に突撃して翌々日のアポを取る。翌々日というのは、翌火曜日には、ク ブリャコフは静岡まで戻って静岡県立大学で六鹿先生たちの学生にレクチャーしなければならなかったからである。プリドニエストルでのシェフチュク政権の成 立(妖怪的なスミルノフ体制の終焉)はモルドヴァにとってもプラスである、モルドヴァは偽りの中立政策をやめて、はっきりNATO加盟を志向すべきだと いった彼の意見が印象に残った。 水曜日は、資料収集の面ではおそらく一番重要なニコライ堂での作業である。我々の面倒を見てくれたイオアン小野貞治神父の出自は、日本主教(イオアン小野 帰一)も出した正教エリート家系であり、小野家は聖ニコライ時代の貴重な写真や資料を現代に残してくれた。ニコライ堂の図書館で、私が猛烈な勢いで『正教 新報』に目を通し(ひらがなが現代ひらがなとは随分違うので大変である)、アナトーリー・チハイに関する記事を発見するとそれを口述で露訳し、クブリャコ フがノートを取る。しかし、『正教新報』自体が膨大な資料であり、こんな方法ではらちが明かぬと午後1~2時ごろには悟り、チハイがペテルブルクで落命し た時期に的を絞る。すると、チハイに捧げたパナヒダ(告別の辞)で、伝道上チハイのパートナーであった澤井琢磨(神道宮司の息子で、ニコライを切り殺すた めに屋敷に侵入したが、逆にニコライに諭されて正教徒、やがて日本正教の創始者のひとりになったなどという馬鹿げたお伽噺のヒーロー。ちなみにこの筋書 は、勝海舟と坂本竜馬の遭遇記にそっくりである)が、「主教(ニコライ)は我々の父、アナトーリー・チハイは我々の母であった。歴史は、夫の偉業を記す。 しかし、夫が偉大なことをなしうるのは、妻が偉大だからだ」といったことを述べているのを発見した。 ところで、私が『正教新報』の関連記事を探している最中、クブリャコフはニコライ堂の写真を撮ってくると言って表に出た。すると、僧衣をまとった「ロシア 語があまりうまくない」老人に出会った。この老人は、「ここは撮影禁止なのだが、お前には許可してやる」と言った。高位聖職者であることを察したクブリャ コフは祝福(ブラゴスロヴェーニエ)を乞い、実際に祝福してもらった。あとで特徴を聞いてみると、どう考えてもダニール日本府主教なのである。「俺は日本 府主教から祝福された」とクブリャコフは子供のように喜んでいた。 その夜には札幌に飛び、翌日はスラブ研究センターでの仕事である。望月センター長、最近モルドヴァやプリドニエストルへの関心を募らせている藤森信吉氏と 共に昼食を取る。1階の参考図書室で原暉之教授に遭遇し、クブリャコフは、近年ルーマニア・モルドヴァで流布しているらしい、「セルゲイ・ラゾを殺したの は白軍でなく、ボリシェヴィキであった」という説についての原教授の意見を聞いた。4時からは、ロシア総領事館でサプリン総領事夫人・シーラ・ノヴィツカ ヤさんとの面談である。夜、汽車で最後の訪問地、函館に向かう。 函館ハリストス教会の司祭はニコライ・ドミトリエフ神父である。彼はモスクワの神学校で学んでいた20年前、日本から来た留学生の山崎瞳(スヴェトラー ナ)さんと恋に落ち、結婚した。奥さんの実家がある長野の教会に赴任し、その後いくつかの赴任地を経た後、2008年から函館の司祭となった。この3年間 は函館教会が函館中央図書館と協力して函館正教150年史を編纂した時期である。先日、素晴らしい本となって出版された。言いかえれば、 150年史編纂という大切な時期にニコライ神父が函館に赴任して、歴史家の素養も持つスヴェトラーナさんがそれに没頭することになったのである。このよう な人事は偶然だろうか。日本正教会史上、一番分からないのは、ニコライ赴任以前の、函館教会がロシア領事館の付属教会だった時期であるそうだ。当時、沿海 州の軍務知事であったピョートル・カザケヴィッチが司祭を函館に貸し出したようである。 大人の男の遊びという感じもしないではなかったが、こうして嵐のような1週間が過ぎた。調査旅行が終わりに近づくにつれ、段々クブリャコフの意図がわかっ てきた。彼は、アナトーリー・チハイをルーマニア正教会で列聖したいのである。しかもその式典を、ダニール・ルーマニア総主教(面白いことに日本府主教と 修道士名は同じである)を招いて東京で行いたいのである。ロシア正教会に挨拶なしでそんなことをすれば、確実に紛争が起こる。そうなれば、私は露ル教会間 の喧嘩のお先棒を担いだことになってしまうではないか。くれぐれもモスクワ総主教座・教会間関係局と相談した上で話を進めるように私はクブリャコフに懇願 したが、そもそも同局のヒラリオンやニコライ・バラショフと話すことに生理的嫌悪を感じているようなので(それは向うも同じである)、なかなか難しいかも しれない。


Premieră absolută! Cuviosul român Anatolie Tihai: SECTELE RELIGIOASE DIN JAPONIA (II)

Mai 21, 2012

Capitolul II.

Deservenţii templelor şintoiste se numesc kannushi, iar treptele lor, începând cu şeful religiei (şeful propriu-zis considerându-se împăratul) şi până la slujitorii de rând şi la fluieraşi, sunt foarte multe. Cele mai înalte trepte sunt ocupate de membri ai familiei imperiale. Veşmintele folosite în timpul oficierii ritualurilor religioase diferă în funcţie de treapta slujitorului, însă în general veşmintele sunt albe la slujitorii din treptele inferioare şi de diferite culori la cei din treptele mai înalte. Pe cap aceştia poartă acoperăminte legate cu panglici, iar acoperămintele sunt, de asemenea, de diferite culori, în funcţie de treaptă. În afara obligaţiilor sacerdotale, kannushi poartă haine care nu diferă cu nimic de hainele celorlalţi japonezi. Ei se căsătoresc, trăiesc în familiile lor, nu se rad pe cap, dar îşi tund părul, iar funcţia lor este de cele mai multe ori ereditară chiar şi pe linie feminină, aşa cum şi o femeie preot poate oficia ritualurile religioase, chiar dacă nu poate urca pe treptele superioare ale ierarhiei şintoiste. Strict vorbind, preoţimea şintoistă face parte din funcţionărimea de stat, întrucât şi şintoismul actual, ca religie, este o creaţie a guvernului, din considerente politice. De aceea, este destul de îndoielnic ca, dacă nu toţi, atunci majoritatea dintre preoţi, să creadă serios în ceea ce fac. Eu însumi cunosc câţiva kannushi care, afişindu-şi îndoiala, au vorbit chiar ironic despre marile lor spirite. Părintele nostru Pavel Sawabe a fost cândva un asemenea kannushi, însă el, înainte de a-l cunoaşte pe părintele Nicolae, credea în zeii săi şi credeau, bineînţees, mai înainte, şi mulţi dintre şintoişti. Japonia de astăzi este însă alta decât cea de acum zece ani, iar scepticismul a pus puternic stăpânire mai ales pe minţile tinerei generaţii.

Torii şi sanctuar şintoist

Torii şi sanctuar şintoist

Sărbătorile şintoiste nu sunt prea multe în cununa anului. Drept principală sărbătoare este considerată Sin-syo-sai, ţinută toamna după încheierea lucrărilor de câmp, a recoltării orezului, când însuşi împăratul, ca pontifex maximus, este cel dintâi care le aduce strămoşilor săi ofrande constând în orez, cel mai însemnat rod al pământului nipon şi mâncarea de bază a poporului. O altă sărbătoare importantă, cea a purificării, este ţinută de două ori pe an, primăvara şi toamna, la distanţă de jumătate de an, şi se numeşte misogi. Preotul aruncă în râu sau, dacă nu există un râu, în apă figuri decupate din hărtie, preînchipuind poporul, ceea ce vrea să însemne curăţarea poporului de păcatele sărvârşite în răstimpul ultimei jumătăţi de an. Încă acum vreo doi-trei ani, Mikado îşi trimitea reprezentanţii în vechea capitală Kioto pentru oficierea ritualului de curăţare de păcate a întregului popor japonez. În prima zi a anului nou (se ştie că japonezii au adoptat stilul nou) este ţinută sărbătoarea închinării tuturor spiritelor japoneze, pe când a treia zi din an este sărbătorit Anul Nou ca atare şi, în sfârşit, la 4 aprilie pe stil nou este ţinută sărbătoarea consacrată primului Mikado nipon, Jinmu. Mai există şi alte sărbători mai mici, ţinute o dată pe an, alteori mai des, o dată pe lună, iar fiecare templu îşi are sărbătoarea anuală de cinstire a marelui spirit căruia îi este conscacrat, bunăoară, Shin-mey, Hatsimanu şi altele. În timpurile mai vechi existau multe sărbători destinate anume purificării, iar locul rezervat ţinerii unor asemenea sărbători era presărat cu sare, întrucât sarea serveşte drept simbol al purificării.

În timpul oficierii cultului public şi în timpul ceremoniilor funerare, şintoiştii apelează la acompaniamentul muzical, constând în interpretări la fluiere, tobă şi talgere metalice lovite unul de altul. Asupra unei urechi europene o asemenea muzică produce o senzaţie destul de neplăcută, căci în acest caz nu este nici pomină de armonie a sunetelor. La început, cât se mai cântă doar la fluier şi cât încă nu a pornit să facă zgomot, îţi poţi da seamă că acest început este unul trist, mai apoi însă această muzică îţi lasă senzaţia a ceva pustiu, sălbatic, de parcă ai fi la o alergare de cai.

Pe lângă sanctuarele şintoiste nu există clopote, dat fiind că şintoiştii nu folosesc zvonul de clopot. În ajunul sărbătorilor şi de sărbători aceştia arborează pe hampe drapele lungi din pânză pe care este trecut, cu semne chinezeşti, numele spiritului venerat, iar în chiar ziua sărbătorii se bate în timpane. Predicile lor se fac doar noaptea, iar conţinutul acestora cuprinde în special povestiri despre eroii istoriei şi mitologiei japoneze, precum şi lămuriri despre îndatoririle japonezilor, însoţite adesea de cuvinte de ocară la adresa străinilor şi, mai ales, a credinţei lor, astfel îngrădindu-i de japonezi de interesul pentru o altă credinţă.

Forma în care şintoiştii se roagă în particular constă într-un dublu bătut din palme şi înclinarea genunchilor sau a capului, după care rugăciunea se pronunţă cu glas cât se poate de încet, în special în gând, întrucât aceştia cred că spiritele le aud rugăciunea şi le-o cunosc deja de când aceasta a apărut în minte, înainte de a fi rostită. Doar înainte de rugăciune, dacă aceasta este făcută în templu, şintoiştii trebuie să tragă de o scândură lungă înfrumuseţată cu panglici de diferite culori, scândură de care sunt legaţi clopoţei meniţi să atragă atenţia spiritelor.

Ofrandele constau preponderent din fructe, verdeţuri, peşte şi vin japonez, sake, precum şi din primele gogoaşe ale viemilor de mătase. Ofrandele se pun pe durata zilei pe masa dinantea oglinzii din templu, pe când noapte acestea sunt ridicate şi devin ale preotului.

Naşterea şi moartea sunt considerate necurate, astfel oricine se atinge de un nou-născut sau de un defunct este considerat necurat şi se purifică folosind sare: ia un praf de sare pe care îl duce la frunte şi apoi îl aruncă jos. În cazul înmormântărilor se recurge, de asenenea, la spălare, cu acelaşi scop de purificare. Numărul oficial al adepţilor şintoismului este de 14 milioane, dar este îndoielnic ca toţi aceştia să fie şintoişti adevăraţi, cu toate că, pe de altă parte, putem spune că aproape tot poporul îşi cinsteşte spiritele şi le aduce rugăciuni, iar numărul budiştilor ajunge la 20 de milioane. Credinţa în Budha nu le încurcă aceştora să-i consedere zei nu doar pe spiritele eroilor lor naţionali, ale împăraţilor şi tot aşa mai departe, dar şi să li se î nchine şi să le aducă ofrande vulpii, şarpelui şi chiar unor asemenea obiecte despre care în presă sau într-o societate cuviincioasă nu se vorbeşte. De altfel, acest gen de obiecte tot mai mult şi mai mult nu mai sunt venerate, iar dacă mai şi sunt venerate, atunci doar într-un cerc destul de restrâns. Cu doar 10 ani în urmă situaţia nu era aceasta.

Şintoismul, ca religie naţională, s-a bucurat în primii ani ai actualei guvernări de o largă protecţie şi de o generoasă susţinere materială din partea guvernului, însă este deja al treilea an de când în bugetul de stat figurează un zero la rubrica cheltuieli pentru Departamentul Credinţelor Religioase şi dacă este sau nu aşa în realitate nu putem spune, dar ne bazăm afirmaţiile pe actele oficiale despre cheltuielile de stat. Acum câţiva ani, guvernul a încercat să îmbine budismul cu şintoismul, însă această îmbinare a durat foarte puţin, întrucât reprezentanţii budismului nu au putut împăca de deplin învăţăturile lor de credinţă cu şintoismul şi, astfel, compromisul nu s-a produs. În prezent, şintoismul şi budismul se află în aceeaşi relaţie de ostilitate reciprocă, bineînţeles că nu în popor, dar între reprezentanţii religioşi ai celor două credinţe unii faţă de alţii, ca şi mai înainte, dacă nu chiar cu şi mai multă putere, ca urmare a protecţiei de care şintoismul se bucură din partea guvernului. Numai împotriva creştinismului cele două credinţe se unesc solodar şi sunt însufleţite de aceeaşi atitudine duşmănoasă.

În încheierea acestui cuvânt despre şintoism, îl vom cita pe nul dintre destul de bunii scriitori despre Japonia, pe americanul Griffis (lucrări pe care le-am folosit şi noi la alcătuirea acestei schiţe), cu a cărui părere va fi de acord orice străin care a vizitat Japonia şi a cunoscut cât de cât şintoismul. „Shinto – spune acesta – în forma sa superioară nu este decât un teism elaborat, iar în forma sa inferioară – o puternică supunere faţă de voinţa guvernului şi a preoţimii. Părerea unanimă pe care mi-au exprimat-o învăţaţii niponi şi chiar mai-marii spirituali şintoişti este următoarea: „Shinto nu este o religie, ci un sistem de reguli guvernamentale foarte bun pentru înviorarea sentimentelor patriotice ale poporului”. Scoateţi din şintoism – observă domnul Griffis – învăţătura despre natura dumnezeiască a împăratului şi obligaţia japonezilor de supunere necondiţionată şi din şintoismul de astăzi nu va mai rămâne aproape nimic în afară de cosmogonia chineză, de miturile locale şi de morala lui Confucius” [1] . Putem adăuga că Shinto nu are viitor nu doar ca religie, dar şi în calitate de combinaţie politică, a cărei lipsă de prespectivă, judecând după datele cele mai recente, guvernul probabil că a înţeles-o sau începe a o înţelege.

Aşa cum nu putem acum numi şintoismul drept religie, cu  atât mai mult acesta ar fi putut fi denumit astfel în trecut. Iată de ce nu este de mirare dacă vedem că în Japonia adepţii principalului său concurent, budismul, sunt aproape de două ori mai mulţi şi dacă vedem că până şi oamenii din popor care îşi zic şintoişti adesea i se supun budismului, care constituie ca atare, în adevăratul sens al cuvântului, forţa religioasă principală şi considerabilă a Japoniei. Să trecem acum la budism.

Ieromonah Anatolie, Hakodate, 18/30 ianuarie 1879

Text apărut în revista „Missioner” (Misionarul) din anul 1879. Traducere din rusă de Vlad Cubreacov

(vor urma alte Compartimente)


[1] The Mikados’s Empire, text cu adnotări. New York,  1877, pag. 160.


Premieră absolută! Cuviosul Român Anatolie Tihai: SECTELE RELIGIOASE DIN JAPONIA (I)

Mai 20, 2012

Capitolul I.

Dacă este să judecăm despre religiozitatea unui popor după monumentele sale literare sau de arhitectură, după numărul reprezentanţilor religiei sale, Japonia poate fi considerată drept una dintre cele mai religioase ţări. Potrivit unor date statistice indubitabile, aici există 67 564 de temple budiste şi peste 100 000 de sanctuare şintoiste. Conform recensământului din 1874, existau 207 669 de călugări budişti aparţinând unor diverse ordine, dintre care 58 862 erau călugăriţe, iar familiile preoţilor cultului şintoist erau în număr de 81 539 (potrivit recensământului din 1872)[1]. Dacă într-o ţară se observă libera convieţuire a mai multor credinţe şi culte, faptul poate face dovada toleranţei acelui popor. Şi sub acest aspect, nu se poate spune despre Japonia că, prin firea poporului său, ar fi iubitoare de persecuţii pentru convingerile religioase. Este adevărat că, de la cumpăna secolelor al XVI-lea şi  al XVII-lea şi până nu demult, mai exact până la începutul anilor 70, creştinismul a fost prigonit şi chiar interzis cu desăvârşire de legile de stat ale ţării. Aflând însă care sunt cauzele acestei prigoniri, nimeni nu va putea spune că aceasta a fost determinată şi statornicită de intoleranţa religioasă a spiritului popular.  Cauza prigonirii de altădată a creştinismului se explică prin misionarii catolici ai timpului respectiv (adică, de la sfârşitului secolului al XVI-lea). Vechii rezidenţi străini de astăzi din Japonia s-au putut convinge pe propria experienţă că intoleranţa religioasă este străină spiritului poporului japonez. Astfel, vedem printre japonezi o clasă de oameni care nu mărturisesc o religie anume şi care nu practică nici un cult. Aceştia sunt aşa-numiţii confucianişti, învăţaţii, iar numărul lor, între altele, este relativ mic. Apoi, îi vedem pe adepţii şintoismului şi, în sfârşit, pe cei ai budismului, cu cele opt secte principale şi cu alte 21 de secte mai mici provenite din cele opt dintâi. Pe lângă aceste secte există altele încă 21 de secte separate locale încă şi mai mici, acestea din urmă neavând nici altare, nici mănăstiri. Ne propunem să prezentăm un scurt studiu asupra confucianiştilor, şintoiştilor şi budiştilor,  ocolind părerile curente şi făcând trimitere la fapte veridice, de netăgăduit, şi la scriitorii mai noi despre Japonia, ca şi la mărturisirile vii ale unor persoane demne de încredere.

Cuviosul Român Anatolie Tihai, fotografie din arhiva parohiei ortodoxe din Nagoya, oferită de doamna preoteasă Maria Junko Matsushima.

Cuviosul Român Anatolie Tihai, fotografie din arhiva parohiei ortodoxe din Nagoya, oferită de doamna preoteasă Maria Junko Matsushima.

Atât în China, cât şi în Japonia confucianismul nu poate fi considerat un sistem religios. La mijlocului secolului al VI-lea după Hristos în Japonia a pătruns scrierea chineză. Din acel moment şi până la deschiderea Japoniei pentru străini, de la sfârşitul anilor 50, începutul anilor 60 ai acestui secol, literatura şi ştiinţa chineză au fost singurele mijloace ale educaţiei şi singurul obiect de studiu pentru minţile iscusite. Printre operele literaturii chineze locul de frunte îl ocupă scrierile lui Confucius. Pătura cultă a japonezilor a fost educată aproape exclusiv în baza scrierilor lui Confucius şi, este de înţeles, şi-a însuşit şi raţionalismul de care sunt pătrunse scrierile moralistului chinez. Astfel, s-a constituit o întreagă clasă de oameni care nu recunosc nici o formă concretă de religie şi care consideră regulile morale şi maximele lui Confucius drept singurul obiect raţional de studiu. Ei privesc budismul şi şintoismul ca pe nişte rătăciri ale minţii, cărora li se poate deda doar pătura incultă a poporului. În replică la afirmaţiile budiştilor cum că la aceştia se întâmplă minuni şi că faptul serveşte drept dovadă a adevărului învăţăturii lui Budha, raţionaliştii japonezi răspun că o învăţătură de credinţă bună şi sănătoasă nu are nevoie de minuni. Nici budiştii, şi nici, cu atât mai puţin, şintoiştii nu sunt în stare să poarte o polemică raţională cu confucianiştii. Din acest motiv, este de înţeles, raţionalismul ajunge a fi singura soluţie pentru persoanele mai avansate intelectual şi, cu toate acestea, nelipsite de sentimente religioase, dar care nu găsesc suficiente temeiuri raţionale pentru a le da crezare preoţilor budişti ignoranţi şi nălucirilor mitologiei şintoiste. Confucianiştii sunt aproape exclusiv dintre nobili şi dintre învăţaţi, care, de asemenea, provin din pătura numeroasă a nobilimii. Confucianiştii sunt raţionalişti, ei sunt liberalii religioşi ai Japoniei şi este evident că numărul lor nu poate fi relativ mare şi că nici nu poate fi stabilit cu exactitate, întrucât acesta variază periodic, în funcţie de gradul mai slab sau mai intens de cercetare a ştiinţei chineze. În opinia unora dintre japonezi, numărul confucianiştilor nu depăşeşte 200 sau 300 de mii)[2]. Trebuie să observăm de altfel că raţionalismul confucianiştilor japonezi nu este adus într-un cadru sistematic şi se limitează la vederile oricărui învăţat mai mult sau mai puţin însemnat, vederi pe care discipolii le îmbrăţişează până când ajung să-şi formeze propriile lor vederi. Pentru misionarii creştini, confucianiştii ridică cea mai mare dificultate, iar propovăduirii creştine din această ţară îi revine una dintre cele mai nobile, cu toate că dificile, sarcini – aducerea acestei pături de oameni învăţaţi la noţiunile sănătoase despre Unul Dumnezeu, Făcătorul şi Proniatorul lumii şi singurul raţionalmente posibil Dătător de lege morală. Actualmente pătura confucianiştilor se îngustează tot mai mult şi mai mult, întrucât generaţia tânără este educată preponderent pe baza ştiinţei europene, iar Confucius este dat treptat uitării. Printre cei din generaţia de vârstă medie şi printre învăţaţii în etate sunt încă mulţi confucianişti.  Confucianiştii îşi spun ei înşişi şi sunt numiţi de către alţii Jinja, acest nume fiind apropiat ca înţeles de noţiunea noastră de Filosof.

Shinto este un cuvânt chinez, însemnând învăţătura zeilor sau teologie. În japoneză i se spune kami-no-mitsi, iar în popor este îndeobşte cunoscut cu denumirea chinezească. În forma sa iniţială pură şintoismul aproape că nu există, întrucât într-un timp îndepărtat acesta reprezenta un sistem apărut din lupta dintre budism şi filosofia chineză. În plus, în ultimul timp şintoismul a suportat modificări sau îndreptări din voinţa guvernului nipon, care a declarat şintoismul drept religie naţională şi a întreprins eforturi mari pentru restaurarea vechiului, în opinia sa, cult popular. Potrivit cercetărilor făcute de oamenii de ştiinţă străini, care au studiat şintoismul după scrierile acestuia şi la faţa locului, majoritatea dintre aceştia înclină spre părerea că Shinto în forma sa originară cu cetitidine nu este un produs pur apărut pe sol japonez, ci se află în strânsă legătură cu vechile credinţe ale chinezilor de până la Confucius. Către această concluzie ne conduce compararea miturilor japoneze (care constituie fundamentul şintoismului) cu cele chineze, comparaţie din care rezultă că cele dintâi sunt preluăril ale celor din urmă. Cărţile sfinte ale şintoiştilor niponi, Koziki şi Kuziki, abundă de mituri chineze, iar cosmogonia şintoistă este, în cea mai mare parte a sa, împrumutată, aproape fără nici o schimbare, din vechile scrieri chinezeşti.

Şintoismul nu poate fi considerat în sens stric un sistem religios, o religie în accepţia noastră a termenului. Exact la fel, cele mai vechi scrieri şintoiste, după cum recunosc în general înşişi învăţaţii şintoişti niponi, nu cuprind un cod moral. Un faimos maestru şintoist din epoca modernă, Motoori, şi unul dintre renumiţii săi discipoli, Hirota, (învăţaţi şintoişti, ambii decedaţi) cugetau naiv că normele morale au fost inventate de către înţelepţii chinezi, întrucât poporul chinez este amoral din fire, iar japonezii nu au nevoie de un cod moral, dat fiind că orice japonez este moral din fire şi, pentru a urma o cale dreaptă, este suficient doar să-şi asculte îndemnurile inimii şi să se supună legilor date de Mikado, fără a pune în discuţie aceste legi. Doar un asemenea popor lipsit de morală, cum sunt chinezii, îşi poate permite să cugete asupra însuşirilor legilor emise de conducătorii săi. Un bun japonez nu trebuie să facă aşa ceva.

Şintoismul are la bază povestirile legendare despre eroii preistorici niponi (cu toate că, în opinia nejaponezilor, aceşti eroi se dovedesc a nu fi nici pe departe japonezi). Aceşti eroi sunt zeificaţi, iar dreptul de zeificare a vechilor şi mai noilor eroi îi aparţine până astăzi împăratului. Eroilor li se spune „marile spirite”, dai-jin, şi aceştia trebuie veneraţi de către toţi japonezii. Venerarea lor îşi are expresie în cultul închinării spiritelor strămoşilor-eroi decedaţi, strămoşi care aveau origine celestă şi din care se trag, pe linie dreaptă, toţi împăraţii niponi, de la primul împărat din istorie, Zin-mu (cu toate că şi autenticitatea lui istorică este pusă la îndoială de către cei mai serioşi dintre certetători), până la împăratul de astăzi, Mutsuhito. În anul 1872, Departamentul pentru Credinţele Religioase a făcut publice în întreg Imperiul următoarele reguli şi precepte conforme cu religia şintoistă: 1) cinsteşte spiritele zeilor[3] Patriei tale, deoarece aceştia au creat pământul (adică, Japonia) şi ei conduc totul şi toate; 2) iubeşte-ţi Patria; 3) cinsteşte-l pe împărat, ca pe mai-marele tău, şi supune-te legilor date de el; 4) cunoaşte-ţi îndatoririle şi fiecare dintre voi să se ocupe de treburile şi meseria sa, dându-şi silinţa de a deveni iscusit în aceasta. Îndatoririle omeneşti, bazate pe diverse relaţii între oameni sunt cinci: 1) ale domnilor faţă de slugi; 2) ale părinţilor faţă de copii; 3) ale fraţilor înde ei; 4) ale soţilor unul faţă de altul; 5) ale prietenilor înde ei[4]. În cărţile şintoiste mai vechi putem întâlni şi alte cinci porunci: 1) păstrarea focului nealterat. Acest precept este respectat cu stricteţe şi în prezent, iar şintoiştii obţin focul, în templele lor, folosind cremenele şi iasca; 2) păstrarea curăţeniei sufletului, a inimii şi a trupului; 3) respectarea sărbătorilor; 4) pelerinajul la templele celor mai cunoscute spirite, dintre care de frunte este templul din Ise şi 5) rugăciunea către spirite în temple şi acasă. Totuşi, aceste precepte nu sunt recunoscute astăzi de către toţi, excepţie făcând primul precept. Din această listă a punctelor de credinţă şi din cercetarea de ansamblu a şintoismului în manifestările lui vedem că acesta nu are un sistem riguros de credinţă sau de reguli morale, fapt prin care, în această privinţă, şintoismul rămâne cu mult în urma budismului, dar şi a confucianismului. În afară de închinarea la spiritele strămoşilor, de zeificarea împăraţilor, a eroilor şi a învăţaţilor, şintoismul mai cuprinde zeificarea forţelor şi operelor naturii – soarele, vântul, tunetul, ploaia şi altele, şi, în genere, a oricărui lucru folositor.

Primul spirit în ierarhia zeilor sau spiritelor şintoiste este Amaterasu, un spirit de gen feminin, numit în general Ten-syo-koo-dai-zin, iar templele consacrate acestui nume se numesc shin-mey. Acestui spirit şi altuia, Hatsiman (cel de-al 17-lea împărat, Oo-jin, trecut în rândul zeilor) le sunt închinate cele mai multe temple, iar templele shin-mey şi cele consacrate lui Hatsiman pot fi întâlnite aproape fără excepţie peste tot în Japonia. Alte nenumărate temple le sunt consacrate spiritelor kasug (spirit preistoric) şi ten-jin, care mai este numit şi ten-man-guu (Acesta din urmă a deţinut o funcţie de genul celei de vicecancelar. Fiind calomniat, a fost surghiunit pe o insulă, iar ulterior s-a descoperit că fusese nevinovat. Din cauză că a suferit fără vină, acesta a fost trecut în rândul spiritelor, de altfel, mai mult din frică decât pentru motive de dreptate, întrucât după surghiunirea sa palatul imperial a fost lovit de trăsnet şi, pentru a potoli furia sau pentru a preveni asemenea răzbunări din partea sa, ten-jin a fost trecut în rândul spiritelor). Cel mai mult însă este răspândită închinarea la vulpe, aşa cum vulpile sunt considerate a fi slujitoarele lui Inari, zeul orezului, şi cea mai mare parte dintre altare – mai multe decât pentru oricare alte spirite – îi sunt consacrate lui Inari.  Există multe altare, mai cu seamă în localităţile de coastă, consacrate spiritului mării, Kompir, ocrotitorul marinarilor, iar în alte locuri există închinarea la şarpe şi la lebădă. Vulpii, de altfel, i se închină nu doar şintoiştii, ci şi budiştii, cu toate că îi aduc ofrande şi rugăciuni doar preoţii şintoişti. Despre asta nu se scrie, iar preoţii şintoişti, mai cu seamă cei din porturile deschise pentru străini, pot nega faptul, însă de justeţea acestor afirmaţii s-a convins şi se poate convinge oricine şi oricând. Cultul vulpii este deosebit de răspândit în Japonia şi mai dacă s-ar găsi măcar un sat, nemaivorbind despre oraşe, în care să nu găseşti un templu consacrat vulpii sau măcar vreun altar privat cu mici idoli în formă de vulpe. Spiritului lui Kompir i se închină, de asemenea, şi budiştii. În genere trebuie să observăm că foarte mulţi dintre budiştii fervenţi venerează şi spiritele japoneze, considerându-le drept ocrotitoare ale poporului.

Templele şintoiste se numesc mya şi aceastea se compun din două părţi separate una de alta, iar una dintre aceste părţi este, la rândul ei, divizată în două. Prima parte, cea din faţă, a primei secţiuni a altarului îi este destinată poporului, iar următoarea –  cea superioară – însemnelor şintoiste simbolice ale preoţilor şi tot aici sunt săvârşite rânduielile religioase. Aici, pe mijloc, atârnă o oglindă metalică rotundă, ca simbol al marelui spirit Amaterasu, spiritul omniscient al inimii curate. În faţa oglinzii stă o masă alungită pe care se pun ofrandele în timpul săvârşirii ritualului religios şi pe care, de obicei, stau obiecte ornamentale din hârtie. A treia parte a mya, sfânta sfintelor şintoistă, este un mic altar complet separat de celelalte părţi ale templului descris mai sus. Aici preoţii intră doar o singură dată pe an, după recoltarea orezului, pentru a săvârşi un ritual solemn. Aici se păstrează: de asemenea, o oglindă metalică rotundă şi statueta (din lemn sau din hârtie) a acelui spirit al cărui nume îl poartă templul, iar în unele mya aici se mai păstrează unelte agricole. Şintoiştii nu folosesc idoli sau alte reprezentări în timpul sărvârşirii ritualurilor, iar singurele însemne vizibile ale lor, având semnificaţie religioasă, sunt oglinda şi nişte fâşii lungi tăiate din hârtie, numite gohei, fixate pe scânduri lungi.

Din categoria construcţiilor religioase fac parte şi doi stâlpi înalţi din lemn sau din piatră uniţi între ei printr-o grindă din acelaşi material, construcţie numită torii. Această construcţie arată ca o poartă şi se află la o anumită distanţă în faţa mya. Templul central al şintoismului se află în provincia Ise, la sud-vest de Edo, aşa cum marele spirit, care s-ar fi arătat în vis, a binevoit să locuiască anume în acest loc.

Ieromonah Anatolie, Hakodate, 18/30 ianuarie 1879

Text apărut în revista „Missioner” (Misionarul) din anul 1879. Traducere din rusă de Vlad Cubreacov

(vor urma alte Compartimente)


[1] Având în vedere că populaţia Japoniei este de 35 de milioane, vom vedea că fiecărui templu budist sau şintoist îi revin nu mai mult de 208 suflete, pe când la noi în Rusia fiecărei mănăsiri şi biserici îi revine un număr de 5 ori mai mare de populaţie ortodoxă.

[2] Stabilirea acestui număr se sprijină pe faptul că numărul nobilimii se ridică la 600 de mii. Dacă jumătate dintre aceştia citesc scrierile lui Confucius, rezultă 300 de mii, însă astăzi lecturile din Confucius au scăzut considerabil.

[3] În limba japoneză kami şi shin, însemnând atât zeu, cât şi spirit. Pentru acest motiv, în accepţia japonezilor spirit şi zeu au acelaşi înţeles.

[4] „Prezentarea învăţăturilor de căpătâi ale religiei şintoiste”, semnată de preotul şintoist Konoi Tadafusi, tipărită la Tokio (Edo) în anul 1874, paginile 1-19. Numărul îndatoririlor şi cel al raporturilor sunt preluate direct din Confucius. Numărul spiritelor şintoiste este de 8 milioane, şintoiştii însă folosesc acest număr pentru a exprima noţinunea de mulţime nenumărată.


Contele Eufimie Putiatin către Cuviosul Român Anatolie Tihai, scrisoare din iulie 1877

Mai 19, 2012

Răspuns la scrisoarea din 15/27 martie 1878

Preacinstite și mult stimate Părinte Anatolie,

Via implicare sufletească a Dumneavoastră și a altor creștini pe care îi păstoriți în legătură cu pierderile suportate de către noi ne-a mișcat până în adâncul inimii și Vă mulțumim din suflet pentru compasiunea față de îndurerarea noastră. Providența dumnezeiască a îngăduit să ne trimită această încercare, noi ne supunem nebănuitei sorți date de Ea și Vă rugăm ca și de acum încolo să înălțați caldele rugăciuni ale Sfinției Voastre pentru odihna sufletelor ambilor noștri fii, robii lui Dumnezeu Vasile și Augustin.

Aflându-ne acum la Kiev, din cauza bolii fiicei noastre mai mari, Olga Eufimovna, care urmează un curs de tratament la schitul Sfântul Teofanie din afara orașului, am citit de curând scrisoarea Dumneavoastră către Preasfințitul Veniamin al Irkuțkului publicată în Revista Academiei Kievene din luna iunie, scrisoare prin care înfățișați situația deplorabilă a Misiunii Dumneavoastră.

Dorind din tot sufletul să Vă acord un ajutor fie și cât de mic în aceste împrejurări militare dificile pentru Rusia, am hotărât să apelez la Mitropolitul Kievului Filotei, care, cu dragoste și pioșenie, ne-a acordat din partea sa 500 de ruble, iar eu, completând acești bani cu 200 de ruble din alte surse, i-am transmis suma respectivă Preacinstitului părinte Teodor Bâstrov pentru a v-o aduce neîntârziat, întrucât s-a cuvenit să-l înștiințez pe Vlădica Mitropolit că banii jertfiți de Înalpreasfinția Sa sunt destinați ca atare Misiunii din Hakodate. Între altele, din scrisoarea Dumneavoastră către fiica mea și din alte știri sosite de la Petersburg se vede că atât la Dumneavoastră, cât și la Edo propovăduirea se face cu succes și că numărul celor convertiți crește considerabil, iar o asemenea reușită este în măsură să-mi trezească râvna de a Vă sprijini în această lucrare. Putem spune hotărât că Japonia este singura țară străină în care Ortodoxia se dezvoltă cu succes, iar în cazul în care nu am sprijini-o am lipsi Biserica noastră de însemnătatea ei universală. De aceea este foarte important ca Ortodoxia să fie pusă în Japonia pe picioare cât se poate de sigure, iar Dumneavoastră împreună cu colaboratorii pe care îi aveți vă va aparține, ca unora care sunteți, cu atotputernicul ajutor al lui Dumnezeu,  primii apostoli pe acest tărâm, cinstea și răsplata pentru cea mai sfântă lucrare săvârșită pe fața pământului.

Cât privește familia noastră și ținând cont de implicarea Dumneavoastră sufletească, trebuie să Vă aduc la cunoștință că, din cauza sănătății subrezite a Olgăi Eufimovna, toți medicii care au consultat-o insistă asupra necesității ca ea să petreacă iarna următoare într-un loc cu climă cât mai caldă, și ea, probabil împreună cu mama și cu sora sau cu oricine altcineva, va pleca peste hotare, cu toate că acum aceasta prezintă multe dificultăți.  Pe când eu, din cauza gradului meu militar, nu mă voi hotărî, până la încheierea războiului, să solicit retragerea și, probabil în toamnă, voi reveni la Sankt Petersburg și voi petrece iarna acolo împreună cu fiul Evgheni și cu fiica Maria, care este domnișoară de onoare a Marii Principese Maria Pavlovna și care locuiește la palatul acesteia. Scrisoarea alăturată la prezenta, adresată Preacinstitului Părinte Pavel Sawabe, Vă rog, cu plecăciune, să i-o transmiteți, traducându-i-o corespunzător.

Rugându-Vă să le exprimați adânca noastră recunoștință tuturor celor care s-au rugat pentru noi și cerându-Vă binecuvântarea și rugăcinile și pe mai departe, cinstindu-Vă cu sincerul meu respect, am onoarea să fiu,

Al Înaltpreacuvioşiei Voastre supus serv,

Contele Eufimie Putiatin

Schitul Sfântul Teofanie de lângă Kiev

22 iulie 1877

Traducere din rusă – Vlad Cubreacov

Prima pagină a scrisorii contelui Putiatin către Cuviosul Român Anatolie Tihai.


Contele Eufimie Putiatin către Cuviosul Român Anatolie Tihai, scrisoare din aprilie 1876

Mai 13, 2012

Hristos  a înviat!

Multpreastimate ostenitor spre slava lui Dumnezeu şi preacinstite Părinte Anatolie,

Mai întâi permiteţi-mi să Vă mulţumesc din suflet pentru amabila Dumneavoastră scrisoare din 8/20 ianuarie 1876, trimisă de la Hakodate, după care vreau să Vă asigur că orice descriere a vrednicelor Dumneavoastră fapte din locurile pe care le-am vizitat, şi care de atunci s-au schimbat atât de mult, este pentru mine deosebit de plăcută şi antrenantă.

Este greu să-ţi imaginezi ca Guvernul care nu le-a permis locuitorilor ţării să comunice mai bine de 200 de ani cu vreun alt popor din lume şi care şi-a apărat această decizie prin cele mai drastice legi, Guvernul care a împiedicat apoi prin orice măsuri, timp de jumătate de an de la sosirea noastră, ca oricine să pună piciorul pe pământul ţării – şi asta doar dintr-o teamă extremă faţă de pătrunderea creştinismnului în cuprinsul ei – a putut privi atât de indiferent toate cele întâmplate acum în această privinţă. Desigur că a venit timpul rânduit de Sus ca acest colţişor de margine să nu mai stea în întunericul şi în umbra morţii,  Dumneavoastră revenindu-Vă înalta misiune de a-l lumina cu lumina cea adevărată. Cu toate acestea, nu se poate să nu ne pară rău că tot felul de secte, care au deviat mult de la creştinismul primar, îngreunează răspândirea acestuia, iar multe dintre aceste secte, prin acţiunile lor, nu îndreptăţesc adevărul de credinţă propovăduit, însă Pronia lui Dumnezeu va aduce, pe căi  nebănuite, convertirea Japoniei către scopul care i l-a menit. Ca şi peste tot, odată cu sosirea străinilor sunt aduse în ţară multe lucruri noi şi parţial destul de inacceptabile, iar pentru acest motiv este de dorit să nu fie schimbate acele deprideri şi obiceiri ale poporului care nu au în sine nimic condamnabil din punct de vedere moral-creştin şi să nu ne dăm prea mult în vânt ca să introducem aşa-numita educaţie europeană, astfel înlesnind cu siguranţă primirea de către ei a noii credinţe. Mai bine s-ar păstra vechea simplitate a moravurilor, ca astfel să fie izgonită din Nihō ceea ce nu se potriveşte duhului creştinismului. De asemenea, nu se poate să nu ne pară rău că dintre cei pregătiţi în vederea preoţirii unii s-au eschivat, predicarea în interiorul ţării astfel slăbind şi chiar săvârşirea sfintelor taine ajungând a fi cu neputinţă în unele locuri. Ar putea fi de ajutor în aceste împrejurări doar instituirea Arhieriei locale, Sfântul Sinod fiind sesizat  deja asupra chestiunii, iar, dacă va binevoi Dumnezeu, va urma şi aprobarea. Sunt destul de împăcat cu sufletul să aflu că atât la Dumneavoastră, cât şi la Edo au fost deja înfiinţate şcolile de fete, o asemenea măsură fiind cât se poate de eficientă pentru educarea tinerei generaţii, de la o vârstă fragedă, în spiritul creştinismului, iar mijloacele din viitoarele colecte ar fi de preferat să fie îndreptate spre atingerea acestui scop. Vă rog să mă iertaţi pentru această sinceră înşiruire de gânduri, fapt îndreptăţit doar prin via participare a întregii noastre familii, şi mai cu seamă a Olgăi Eufimovna, la lucrarea pe care Dumneavoastră o desfăşuraţi cu atâta vrednicie.  Mai presus de toate îmi exprim încă o dată sincera recunoştinţă pentru comunicarea amănuntelor despre evenimentele de pe meleagurile Dumneavoastră, amănunte care pentru noi sunt întotdeauna extrem de interesante.

Rugându-Vă să nu ne uitaţi la sfintele rugăciuni şi cerându-Vă binecuvântarea pentru întreaga familie, am onoarea să fiu, cu profundă stimă şi devotament,

Al Înaltpreacuvioşiei Voastre supus serv,

Eufimie Putiatin

 9/21 aprilie 1876

St. Petersburg

Traducere din rusă – Vlad Cubreacov

Scrisoarea contelui Putiatin către Cuviosul Român Anatolie Tihai, faţă.

Scrisoarea contelui Putiatin către Cuviosul Român Anatolie Tihai, faţă.

Scrisoarea contelui Putiatin către Cuviosul Român Anatolie Tihai, verso.

Scrisoarea contelui Putiatin către Cuviosul Român Anatolie Tihai, verso.


Familia Iacob şi Elena Tihai, prima familie româno-niponă în istorie

Mai 12, 2012
Elena Tihai, născută Ryo-san Yokoi, (pe scaun) și fiica ei Elisabeta Tihai (în picioare). Desen din ziarul „Yorodji Tyoho”, Tokio, 1905

Elena Tihai, născută Ryo-san Yokoi, (pe scaun) și fiica ei Elisabeta Tihai (în picioare). Desen din ziarul „Yorodji Tyoho”, Tokio, 1905

Soţia lui Iacob Tihai se numea Ryo-san, botezată ulterior Elena, şi se născuse în 1855 în principatul Annaka din actuala prefectură Gunma, în familia unui celebru samurai, anume Yokoi Gennemon Tokinaka. Elena a fost al treilea copil în familia samuraiului, familie care, de altfel, s-a convertit la Ortodoxie în primăvara anului 1876. Iar la 7 iunie 1876, a fost oficiată cununia religioasă a compozitorului Iacob Tihai cu Elena Yokoi, la Tokio, de către Sfântul Nicolae Kasatkin, primul episcop ortodox din Japonia. Din păcate, nu s-au păstrat nici una dintre fotografiile Elenei, dar există mai multe desene cu chipul ei publicate în ziarul „Chinsei Nippo”, care a apărut în epoca Meiji la Nagasaki sau altele publicate în ziarul „Yorodji Tyoho” de la Tokio.

Elena Tihai şi fiul ei Dimitrie. Desen din ziarul „Yorodji Tyoho”, Tokio

Elena şi Iacob Tihai au avut cinci copii: Ignatie, Dimitrie, Elena, Alexandru şi Elisabeta. Iacob Tihai, absolvent al Seminarului Teologic din Chişinău şi al Conservatorului din Petersburg, venise în Japonia în 1874, iar după alte surse – în 1873, la invitaţia fratelui său Anatolie, pentru adaptarea muzicii ortodoxe la specificul limbii japoneze. Între altele fie spus, Iacob Tihai a fost înzestrat cu un talent muzical deosebit, fapt pentru care a şi fost discipolul preferat şi cel mai strălucit al compozitorului Anton Rubinstein, născut la Ofatinţi, în Podolia, astăzi în raionul Râbniţa.

Dimitrie Tihai, fiul lui Iacob şi al Elenei Tihai. Desen din ziarul „Chinsei Nippo”, epoca Meiji, Nagasaki

Dimitrie Tihai, fiul lui Iacob şi al Elenei Tihai. Desen din ziarul „Chinsei Nippo”, epoca Meiji, Nagasaki

Fiind originar din satul Tărăsăuţi, judeţul Hotin (pe malul Prutului), Iacob avea mai multe rude în Basarabia, inclusiv două surori preotese: Marta şi Olimpiada. Familia Tihai a fost înrudită cu familia Rădăuţanu, cu care atât arhimandritul Anatolie, cât şi Iacob Tihai au purtat o intensă corespondenţă în limba română. Am fost bucuros să aflu de la profesorul Hiyama Shin-ichi că Elena a fost prima japoneză în istorie care a călcat pe pământul Basarabiei.

Ignatie Tihai, fiul lui Iacob şi al Elenei Tihai. Desen din ziarul „Chinsei Nippo”, epoca Meiji, Nagasaki

Ignatie Tihai, fiul lui Iacob şi al Elenei Tihai. Desen din ziarul „Chinsei Nippo”, epoca Meiji, Nagasaki

Întreaga familie a lui Iacob Tihai a vizitat Basarabia în două rânduri: în 1880 şi în 1886, călătorind din Japonia pe apă, cu vaporul, traversând Marea Galbenă, Oceanul Indian, Marea Roşie, Mediterana şi Marea Neagră până la Odesa. De la Odesa la Chişinău familia lui Iacob Tihai s-a deplasat cu trenul. Acum se ştie că una dintre localităţile vizitate în 1880 şi 1886 a fost satul Chişcăreni din judeţul Bălţi, domeniu al renumitei familii boiereşti Casso, unde locuia preoteasa Marta Balâc, sora lui Iacob.

Soarta familiei lui Iacob Tihai nu a fost, până la urmă, una fericită. Iacob a decedat fulgerător la Odesa, în 1887, când familia sa făcea drumul de întoarcere spre Japonia. Tot atunci, unul dintre fiii lui, Ignatie, a rămas la Odesa pentru a urma cursurile Şcolii navale. Elena şi ceilalţi copii au revenit în Japonia. Al patrulea copil, Alexandru, a murit de tânăr, în 1903, iar la numai două săptămâni distanţă, a decedat şi mezina familiei, Elisabeta, care era căsătorită cu arhitectul japonez George Shmuda şi a avut un copil. Alexandru şi Elisabeta Tihai sunt înmormântaţi în cimitirul Yanaka din Tokio. Singurul fiu care mai rămăsese alături de mamă, Dimitrie, a emigrat, după decesul acesteia, în Statele Unite ale Americii, unde a decedat de cancer. Nu cunoaştem, deocamdată, numele copilului Elisabetei Tihai şi al lui Geoge Shmuda şi nici care a fost soarta lui, dar putem admite că ar putea exista până astăzi în Japonia urmaşi ai basarabeanului Iacob Tihai.

Aceste desene mi-au fost puse la dispoziţie cu amabilitate de către domnul profesor şi istoric militar Hiyama Shin-ichi de la Osaka, fapt pentru care îi mulţumesc şi pe această cale.