O CARTE CARE M-A ÎNTRISTAT

Iunie 23, 2015

Afis Aromanii

Astăzi a avut loc la Chișinău lansarea volumului ”Aromânii pretutindeni, nicăieri” (ediția a II-a, 607 pagini) de Nicolas Trifon apărută la editura CARTIER. Autorul a fost prezent la această lansare. Am onorat invitația și am luat cuvântul, așa cum fusesem anunțat.

Am fost singurul care a vorbit în răspăr cu autorul și cu ceilalți vorbitori. În mod evident, nu am fost măgulitor cu autorul și nici nu am putut accepta ideile-forță care traversează volumul de la prima până la ultima pagină. Lectura acestei cărți mi-a provocat multă tristețe și m-a făcut să reflectez din nou nu doar asupra tematicii aromâne, care este una dintre cele predilecte pentru mine, ci, mai ales, asupra onestității intelectuale, asupra manipulării prin scris și asupra diversiunii politice pe plan cultural la români.

Obiectiv vorbind, cartea semnată de Nicolae Trifon este, sub aspect informativ, una perfect compilativă. Ea nu aduce niciun element nou față de ceea ce au scris alți autori, iar sub aspect interpretativ cuprinde un număr destul de mare de speculații și sofisme, otrăvind dezbaterea cu idei îndreptate împotriva Statului nostru național și a națiunii noastre. Oricine a citit și alte cărți despre aromâni, scrise înaintea celei semnate de Nicolas Trifon, poate judeca contextual această carte, nu izolat, și, cu atât mai mult, nu dulceag-sentimental.

În cartea sa, Nicolas Trifon se dedă unor excese pe plan intelectual și face dovada unei vanități de grup care ne aruncă în perplexitate. Cartea sa suferă de instabilitate în logica afirmațiilor, care, fiind de cele mai multe ori contradictorii, sunt subordonate unui singur scop urmat obsesiv: aromânii nu sunt înrudiți național cu nimeni, ei nu nu au nevoie de rude etnice, căci particularismul lor este suficient și egalează simetric orice altă identitate, mai cu seamă pe cea românească.

Opunându-se ideii de Stat, în general, și ideii europene de Stat înrudit (Kin-state, Etat-parent), Nicolas Trifon se plasează în relație de contradicție cu principalele documente ale Consiliului Europei în materie de minorități naționale, refuzându-le astfel aromânilor, din start, într-o logică vădit păguboasă, orice drept de a fi recunoscuți vreodată oficial ca minoritate națională în statele lor de origine, singura posibilitate pe care le-ar putea-o rezerva fiind, cel mult, cea de ”grup folcloric” (cum e cazul în Grecia) sau de ”grup etnic” (Cum e cazul în Albania). Citindu-i cartea, înțelegi că singurul stat național în care Nicolas Trifon i-ar vrea recunoscuți pe aromâni ca minoritate națională este România (pe care nu ezită să o acuze în mod repetat și gratuit de ”trădare” a aromânilor), tocmai pentru a demonstra că aromânii nu ar fi deloc înrudiți național, etnic, lingvistic și cultural cu dacoromânii.

Astfel, cartea ni se prezintă ca fiind lipsită de o normală decență și consecvență intelectuală, menținându-se în zona speculațiilor și a gesticulațiilor formaliste, nefiindu-i străină sofistica.

Pe de altă parte, Nicolas Trifon ne vorbește despre particularismul aromânilor din Grecia, stat în care locuiesc majoritatea confraților noștri sud-dunăreni, precizând că acesta constă, potrivit lui, în ”revendicarea până la paroxism, uneori în ciuda bunului-simț, a grecității lor încă din Antichitatea îndepărtată”.

Ca fond de idei cartea semnată de Nicolas Trifon consună cu teoria moldovenistă a lui Mohov care susținea că moldovenii și românii ar fi două națiuni distincte, dar care au strămoși comuni, pe volohi. Nicolas Trifon susține un fals similar, cum că aromânii și românii ar fi două națiuni distincte, chiar dacă ar proveni și unii și alții de la valahi, valahi pe care îi prezintă ca pe o nație dispărută de mai multe secole pe undeva prin Bulgaria. Asemenea idei subțirele și otrăvite, crede cineva că le sunt utile aromânilor aflați în dificultate culturală, lingvistică și identitară în statele lor de origine? Și la ce le servesc aromânilor atacurile nedrepte și veninoase împotriva Statului național Român, pe care Nicolas Trifon îl pune în antiteză cu aromânii?

Convingerea mea fermă este că aromânii, aflați în dificultate culturală în cele patru state balcanice de origine (Grecia, Albania, Republica Macedonia și Bulgaria) și amenințați cu stingerea, trebuie salvați, dar nu cu prețul contrapunerii lor nouă, dacoromânilor, care le-am fost și le suntem alături.

Am promis să revin cu marginalii și mă voi achita de obligație de îndată ce-mi va permite timpul. Deocamdată voi aduce în prim-plan doar câteva mici detalii despre autor și câteva pasaje din carte, culese aleatoriu, pentru ca cititorii acestui blog să-și facă o cât de mică părere înaintea comentariilor mele.

Autorul, Nicolas Trifon, născut la București, în 1949, a mai publicat, cu referire la aromâni, ”Les Aroumains, un cas de figure atypique”, ”Les Aroumains en Roumanie depuis 1990: comment se débarasser d’une (belle)-mère patrie devenue encombrante” (”Aromânii din România după 1990: cum să ne descotorosim de o patrie-mamă (vitregă) devenită împovărătoare”),  în Revue d’études comparatives Est-Ouest, nr. 38-4, 2007, ”Unde este Aromânia?”, în revista Europa, nr. 8, 2011, și ”Les Aroumains, un peuple qui s’en va” (”Aromânii, un popor care e pe ducă”). Volumul ”Aromânii pretutindeni, nicăieri” a apărut și în sârbo-croată, în 2009, autorul anunțând că urmează să apară și în albaneză. Militant libertar în Franța (Coordination/Organisation Combat anarchiste), Nicolas Trifon a fost angajat în diverse mişcări anarhiste, între anii 1983 şi 1991, a dirijat „Iztok”, revista anarhistă despre ţările de Est.

Prezentându-se ca aromân, Nicolas Trifon nu cunoaște suficient și, astfel, nici nu vorbește dialectul istoric aromân, preferând să se exprime în româna literară sau în franceză.

Autograful acordat astăzi de autor: ”Domnului Cubreacov cu toată stima pentru interesul pe care îl manifestă de ani și ani pentru aromâni independent de divergențele care pot exista între noi. Nicolas Trifon”.

***

Fragmente din volumul ”Aromânii pretutindeni, nicăieri”. Sublinierile cu gras îmi aparțin.

”Aromâna este o limbă sau un dialect? Aceasta se va decide urmând cursul firesc al lucrurilor. În realitate, în multe dintre cazurile ”litigioase” de același tip ca și cel care ne interesează aici, criteriile extralingvistice (istorice, culturale, funcționale) au prevalat, în cele din urmă, asupra criteriilor lingvistice (genetice, structurale, de subordonare) când era vorba de atribuirea statutului de limbă vreunui idiom. Rațiunile pentru care aceasta (încă) nu s-a produs în cazul aromânilor nu sunt nici pe departe doar lingvistice”. (pag. 52)

Este evident că școlile românești reprezentau mai curând un handicap, în primul caz. De ce să începi studiile într-o limbă pentru a le continua în alta? În cel de-al doilea caz, ele prezentau o atracție sigură”, (pag. 230)

”În cele mai multe dintre cazuri, aromâna era, într-adevăr, predată în primele clase, iar diversele inițiative culturale au generat, de multe ori, rezultate edificatoare, deși modeste. Aceasta se datorează mai ales tenacității profesorilor și intelectualilor proveniți deseori din școlile românești și preocupați de menținerea și de valorificarea elementului aromânesc” (pag. 234).

”Pe de altă parte, orientarea spre România, țară situată într-o zonă culturală și istorică foarte distinctă, constituia o abatere destul de grosolană de la intențiile afișate cu privire la tradiții, moravuri, datini și obiceiuri aromânești”. (pag. 262)

Cu toate că erau dezavantajați de ostilitatea Bisericii (grecești) și împiedicați, de fapt, de legătura cu România, eforturile întreprinse de aromâni, cu concursul unor cărturari străini precum Weigang, menite să le pună în valoare patrimoniul, de cele mai multe ori legat de păstorit, nu vor fi zadarnice. Până în zilele noastre, acest patrimoniu, odată debarasat de amprentele artificiale ce se datorează influenței românești, rămâne o referință pentru aromâni indiferent de orientarea lor națională”. (pag. 264)

”Ei au reuși totuși să valorifice acest patrimoniu aromânesc (distinct, în multe privințe, de patrimoniul românesc), chiar dacă nu-l prezentau, formal, ca atare”. (pag. 264)

”Atât problema tangențelor cu cultura greacă, cât și cea a implicațiilor pe care le-a avut romanitatea limbii și specificitatea istoriei aromânilor au fost, de asemenea, abordate și tratate într-o optică exclusiv națională și pe fundalul unui conflict cvasineîntrerupt dintre două state, Grecia și România. Într-o primă fază naționaliștii aromâni au avut câștig de cauză, punându-i la zid pe aromânii care le erau ostili, manifestau reticențe sau nu credeau în noul curs pe care erau îndemnați să-l urmeze”. (pag. 270)

”Putem vedea și azi cum descendenți din familiile aromânești emigrate din Grecia în România, uneori din rațiuni naționale, continuă să acorde preferință prenumelor elene și nu se ofuschează dacă trec drept greci, ba dimportivă”. (pag. 276)

”Totul indică faptul că, la aromâni, rațiunea practică a predominat mereu, în ultima instanță, asupra rațiunii naționale”. (pag. 277)

”din punct de vedere cultural, aromânii erau mai aproape de greci”. (pag. 286)

Accederea la o conștiință națională românească implică revizuirea imediată și pe alocuri radicală a conștiinței comunitare aromânești pe care elenismul o afecta mai puțin, chiar dacă el lasă să se întrevadă perspectiva abandonării ei într-un viitor îndepărtat.” (pag. 288-289).

”în multe cazuri ”grecomanii” au păstrat mai bine limba și obiceiurile decât ”patrioții””. (pag. 289)

”aderarea la românism, pornind în special de la criteriul lingvistic, implica intervenții și revizuiri menite să alinieze aromâna la română” (pag. 289)

Ar fi oarecum deplasat să ne pronunțăm asupra sincerității unui personaj precum Apostol Margarit (1834-1903), după cum face autorul pasajului pe care l-am citat mai sus, Victor Berard”. (pag. 294) ”Din punct de vedere politic, Margarit este liderul aromân care a ajuns cel mai departe, neezitând să se îndepărteze, dacă o cerea conjunctura, de calea trasată de guvernul român”. (pag. 295) ”Primul succes veritabil a fost repurtat la o lună după Congres grație presiunii diplomatice românești și mai ales manevrelor abile, desfășurate în chiar interiorul sistemului politic otoman de către Apostol Margarit, numit inspector general al școlilor românești la începutul anului 1878. Pe 12 septembrie 1878, Saffet Pașa emite un decret care acordă protecție otomană instituțiilor școlare și culturale aromânești în vilaietele Selânik, Monastir și Yanya”. (pag. 299-300) ”La drept vorbind, actul din 1905 nu constituia întru totul o premieră, deoarece decretul smuls de Apostol Mărgărit marelui-vizir în 1878 deschisese deja cale acelei recunoașteri oficiale. El confirmă de jure o situație de facto: mai mult de o sută de școli românești funcționau deja pe teritoriul otoman” (pag. 305)

”România, care și-a făcut recunoscute ”drepturile” asupra unei porțiuni a teritoriului bulgar, pe care o ocupase prin forța armelor, va înceta definitiv să facă presiuni în favoarea aromânilor” (pag. 306)

”Prin elanul de simpatie pe care îl manifestă față da aromâni în perioada 1864-1913, prin eforturile materiale pe care le face în favoarea acestora și prin inițiativele diplomatice pe care le-a avut, România constituie un caz aparte” (pag. 308)

”Intrigați de demersul românesc, observatorii nu au ezitat să se întrebe aspra scopurilor urmărite realmente de aceasta.”(pag. 308)

”Putem considera că politica românească în Balcani urmărea, în mod ”obiectiv”, scopuri diferite de cele declarate, uneori fără știrea propriilor săi promotori și actori. Oricât de ingenioase ar fi fost, calculele cu privire la intențiile ascunse și strategiile oculte ale oamenilor de stat români nu pot conduce decât la rezultate aleatorii și discutabile”. (pag. 311)

”Mai mulți observatori externi contemporani ai evenimentelor din Balcani au pus accentul pe caracterul ilogic al demersului românesc”. (pag. 311)

Statul român a adoptat un demers contradictoriu. Pe de o parte, acesta nu a afișat niciodată și nici nu a urmărit, aidoma altor state din Balcani, obiective iredentiste, mai ales din cauza (dar nu numai) necontiguității României cu teritoriile locuite de aromâni. Pe de altă parte, statul român a acționat printre aromâni ca și cum aceștia trebuiau să se integreze în România” (pag. 312).

Unanimitatea manifestată de clasa politică referitori la angajamentul statului român în favoarea aromânilor era mai mult de fațadă”. (pag. 313).

Ar fi cel puțin exagerat să considerăm că românii îi susținuseră pe aromâni pe parcursul mai multor decenii doar în scopul utilizării acestora ca monedă de schimb pentru recuperarea unei părți a teritoriului bulgar. Totodată, aceasta nu înseamnă că România ar fi renunțat la o atare soluție dacă s-ar fi ivit ocazia”. (pag. 314).

”(…) asistența materială acordată de statul român a fost constantă și chiar în creștere. Bugetul alocat era considerabil. Rațiunea unei atare constanțe, în ciuda rezultatelor puțin satisfăcătoare în domeniului școlar și al propagandei românești, dar și a multiplicării ripostelor pe plan diplomatic (în special în relațiile cu Grecia), nu trebuie căutată într-un devotament unanim și neclintit față de cauza aromânilor și nici în cinismul machiavelic al conducătorilor români”. (pag. 314)

Statul român nu s-a impacientat niciodată din cauza eșecurilor suferite în Balcani în urma sprijinului acordat aromânilor, nu a afișat obiective iredentiste și a recurs exclusiv la mijloace diplomatice, refuzând să se implice în conflictele armate din Macedonia (prin mijlocirea bandelor armate); pe de altă parte, nu a ezitat să-i abandoneze pe aromâni după războaiele balcanice în perspectiva unui modest câștig teritorial și, în același timp, pentru a evita provocarea de noi conflicte și tensiuni în regiune.” (pag. 315-316)

Comportamentul României pe durata războaielor balcanice și, după aceea, abandonarea fără scrupule a aromânilor par să se înscrie în această perspectivă pe termen mediu li lung. Considerațiunile despre duplicitatea liderilor politici români sunt secundare.” (pag. 316)

”Astfel, acea jumătate de veac, plină de peripeții, și care se apropia de sfârșit va părea, de acum înainte, drept o mezaventură națională ale cărei consecințe aromânii, dincolo de culoarea politică a acestora, le resimt până în zilele noastre”. (pag. 320)

Principala preocupare a reprezentanților României era de a-i face pe aliați să accepte noile frontiere ale țării, a cărei suprafață avea, astfel, să se dubleze. Faptul de a fi renunțat să sprijine dosarul ”compatrioților” din sud pare să fi înclinat balanța în favoarea lor în decursul negocierilor” (pag. 343)

”membrii mișcării fasciste românești, cunoscuți sub numele de legionari”. ”În mod cert, unii aromâni au jucat un rol considerabil în mișcarea fascistă românească”. (pag. 346)

”Refuzând să purceadă la anchete consecvente, statul român întreținea incertitudinea cu privire la numărul românilor din sud și acredita, astfel, în mod oficios, supraestimările vehiculate de presă” (pag. 375)

”Până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, diaspora aromânească activă în problema națională se afla în România”. (pag. 391)

 ”(…) aromânii se vor prezenta, de acum înainte, ca un popor distinct, iar România este făcută, indirect, responsabilă de lichidarea drepturilor lor, deoarece a acceptat, în 1913, ”împărțirea patriei noastre între vecini pentru o palmă de pământ”.” (pag. 401)

”Cu toate acestea, de acum înainte, este vorba de dăinuirea limbii materne, a aromânei, și nu a românei sau a altor limbi vorbite de aromâni în statele în care trăiesc. Această ”precizare” marchează o turnură considerabilă, pe care o datorăm, deopotrivă, purtătorilor de cuvânt ai exilului, începând cu Vasile Barba, principalul artizan al renașterii aromânești”. (pag. 404)

”Numeroasele lucrări, studii și articole apărute în România cu privire la problema școlară nu evocă aproape niciodată în mod explicit posibilitatea și necesitatea unui învățământ doar în limba aromână”. (pag. 405)

Separarea dintre română și aromână este tardivă, dacă ne gândim la cea dintre slava macedoneană și bulgară, imediat după al Doilea Război Mondial. Operațiunea s-a încununat rapid de succes în cazul slavei macedonene (totuși mai apropiată de bulgară decât aromâna de română) din cauza susținerii statale de care a beneficiat în contextul Iugoslaviei lui Tito, ce a acordat Macedoniei statutul de republică federativă”. (pag. 406)

”La aceasta trebuie adăugate și precauțiile față de România, luate din grija de a nu rupe legăturile și de nu înstrăina, astfel, un sprijin prețios” (pag. 409)

”Elenismul, ca și multe alte doctrine naționaliste, este, în felul său, inclusiv și, totodată, exclusiv. Ești elen – și poți deveni elen în orice moment – dacă ești ortodox, te revendici de la istoria greacă, începând din Antichitate, aperi idealurile elenismului, vorbești greaca. Aromânii din Grecia corespund de mult acestor criterii și nimeni nu ar putea să le nege calitatea de eleni.” (pag. 423)

”În epoca asistenței românești, tradiția aromânilor a fost, în mai multe rânduri, solicitată în perspectiva apropierii de îndepărtata ”țară-mumă”. Munca întreprinsă la fața locului de aromânii ieșiți din școlile românești, în cele din urmă, nu avea decât să facă și mai vizibilă distanța care separa culturile tradiționale românească și aromânească. În realitate, cultura tradițională a aromânilor este, în mod clar, mai apropiată de cea a popoarelor printre care aceștia trăiesc, mai ales de cea a grecilor, dar și a albanezilor și a slavilor macedoneni, decât de cultura românilor. Integrarea sa în folclorul național grec avea mai multe șanse de succes și a dat, până la urmă, rezultate mult mai concludente, la înălțimea mijloacelor mobilizate pentru a atinge acest scop. (…) Cu toate acestea, până în prezent, rămâne un obstacol de netrecut: limba. Astfel, școala laografică s-a decis să nu repertorieze cântece populare în aromână, acordând un loc privilegiat celor cântate în greacă de către aromâni. (…) Mai mult, sunt numite valahe pentru că aceste dansuri și cântece (în aromână, precum și în greacă) se deosebesc, în multe privințe, și de cele aparținând altor populați din Grecia de Nord.” (pag.435)

Dezbaterea și polemicile în curs de desfășurare au o triplă miză: politică, identitară și practică. Considerarea aromânilor, oricare ar fi țara în care trăiesc, inclusiv România, drept un popor aparte, implică o revizuire radicală a atitudinii și a politicii statului român în privința acestora. Pentru acesta din urmă, aromânii ar înceta să mai fie frați, despărțiți de români de o istorie ingrată, pentru a deveni un fel de veri îndepărtați, față de care ar trebui să manifeste înainte de toate, solidaritate, în numele unei înrudiri lingvistice și al unei preistorii comune, dar cu un contur difuz. În această perspectivă, aromânii ar risca să fie în pierdere, statul român fiind, în regiune, singurul dispus să ”facă ceva” pentru aromâni.”. (pag. 475)

”În absența unor rețele școlare și mediatice, aromâna se pierde în România ca și în alte părți”. (pag.476)

”În realitate, dispozițiile constituționale în vigoare în România nu sunt un obstacol pentru acordarea statutului de minoritate națională aromânilor”. (pag. 477)

”(…) ei s-au afirmat pe scena politică albaneză ca purtători ai unei limbi și ai unor tradiții particulare care îi disting, totodată, de greci, de români și de albanezi”. (pag. 485)

”ei nu aveau ce aștepta de la un stat național propriu” (pag. 505)

”Cu toate că nerealist, scenariul național, propus de statul român, răspunde, în opinia unor aromâni, acestei problematici. Ei aveau să fie dezamăgiți rapid, realizând că nu există o soluție națională posibilă pentru o problemă care nu era, până la urmă, națională” (pag. 505)

”(…) este frapant să constați, în aceste polemici, că argumentele care demonstrau de ce aromânii nu sunt români sau greci sunt mai convingătoare decât cele menite să demonstreze că aromânii sunt fie români, fie greci”. (pag. 513).


MICROBUL IMPERIALISMULUI UCRAINEAN

Iunie 16, 2015

Junta ucraineana

1992-luptatori-nationalisti-ucraineni-din-una-unso-la-tiraspol-bicolor-ucrainean

Iată-i pe criminalii ucraineni care au luptat împotriva Republicii Moldova. Aceștia trebuie căutați și deferiți justiției, cu atât mai mult cu cât și astăzi incită la separatism, dau în vileag planuri antiromânești clocite aiurea în Ucraina și vorbesc despre localitățile din Moldova transnistreană (71 de primării, dintre care 56 cu populație majoritară românească, iar celelalte cu populație mixtă) ca fiind viitoare părți ale regiunilor ucrainene Vinița și Odesa.

Ei debitează în continuare aberațiile vehiculate de propaganda Moscovei. Ei vorbesc despre ”fasciștii români”, despre ”rumunizatzia”, despre ”teroriștii români”. Și despre ”poporul transnistrean”, și despre ”sărmanul Smirnov”. Ei se fălesc cu ordinele separatiste de tipul ”zașcitnik pridnestrovia” în timp ce predică separatismul ucrainean în Republica Moldova.

Să le amintim acestor criminali despre ținutul Herța? Sau despre nordul și sudul Basarabiei noastre dezmembrate de Moscova și Kiev (Stalin și Hrușciov)? Sau despre nordul Bucovinei? Oricine a încercat să o facă, din România sau din Republica Moldova, în special jurnaliști și militanți pentru drepturile omului, au primit oficial interdicție de intrare în teritoriile administrate de Ucraina pentru câte cel puțin 5 ani. Unele interdicții au fost aplicate foarte recent, inclusiv românilor originari din sudul și nordul Basarabiei, nordul Bucovinei și ținutul Herța. Iar acești criminali, care au ucis români în Transnistria au liber de intrare atât în Republica Moldova, cât și în România și toată Uniunea Europeană. Ucraina, cum se știe, promovează în continuare și impune în învățământ conceptul sovietic aberant despre o așa-zisă ”limbă moldovenească” și continuă procesul de închidere a școlilor cu predare în limba română. Oricine denunță aceste politici antiminoritare primește oficial interdicție de intrare pe teritoriul administrat de Ucraina.

Filmul acesta este bun, ca probă, pentru Procuratura Generală a Republicii Moldova și pentru Serviciul de Informații și Securitate, care, sunt sigur, nu au nici astăzi o listă a acestor criminali ucraineni care au ucis cetățeni ai Republicii Moldova.

Acești criminali ucraineni confirmă faptul că sunt un fel de maloruși, adică niște imperialiști ruși, numai că un piculeț mai mici, mai veninoși și cu mai multă slănină pe creierul lor odihnit.

Timpul va demonstra că imperialismul și militarismul ucrainean nu sunt cu nimic mai puțin periculoase decât imperialismul și militarismul rusesc de factură țaristă sau sovietică.

Vedeți aici și fotografii cu acești criminali ucraineni care au ucis români în Transnitria și la Tighina.


ZĂTOACA, NU ZATOKA

Iunie 14, 2015
Zătoaca, locul de trecere a Limanului Nistrului în mare, punctul nordic extrem al fațadei basarabene la Marea Neagră.

Zătoaca, locul de trecere a Limanului Nistrului în mare, punctul nordic extrem al fațadei basarabene la Marea Neagră.

E vară. Mulți dintre basarabeni merg la Mare în Basarabia. Cei mai mulți merg în stațiunea Zătoaca. Majoritatea dintre ei însă, luându-se după ruși, folosesc forma greșită a acestui toponim, spunând Zatoka.

Denumirea veche românească (și corectă istoric) a acestei localități basarabene este ZĂTOACA. Termenul este de origine slavă (˂ zatok) și a intrat în limba română pe filieră medio-bulgară, nu ucraineană sau rusă, în Evul Mediu, mai întâi în Muntenia, răspândindu-se apoi și în Moldova.

Termenul a fost puternic românizat prin transformarea lui A în Ă (alternanță vocalică), diftongarea lui O (O ˃ OA), schimbarea genului (masculin ˃ feminin) cu primirea terminației A și deplasarea accentului (de pe O pe A din diftong).

Faptul că toponimul Zătoaca nu este de origine ucraineană sau rusă ne este confirmat de terminația A, ca marcă sau indicativ al femininului, în rusă și ucraineană acest etimon slav dând forma masculină Zatok, cu sensul de Gură sau Cot al unui râu. Terminația A (articol substantival feminin hotărât postpus) demonstrează fără putință de tăgadă caracterul românesc al toponimului Zătoaca.

Denumirea veche românească a localității Zătoaca înseamnă, în general, Gârlă îngustă între mal și o insulă, iar aici, în particular, Gârlă îngustă care unește Limanul Nistrului cu Marea Neagră, fiind atribuită inițial locului, nu localității. Românescul Zătoacă mai are sensul regional de Lac mic ce se formează pe o insulă din cauza inundațiilor şi care vara seacă, lăsând în urmă o mică adâncitură.

Unul dintre sinonimele substantivului comun Zătoacă este substantivul românesc Răstoacă, de asemenea de origine slavă, intrat pe filieră medio-bulgară. Respectiv, verbul a zătoci este sinonim cu verbul a răstoci, ceea ce înseamnă a preface un braț de Dunăre în zătoacă (răstoacă). În cazul particular al Prutului zătoacele sau ramificațiile cursului principal al râului se numesc regional Pruteț/Prutețe, iar cele ale Dunării – Dunăreț și Dunăreață/Dunărețe. În cazul particular al Nistrului Zătoacele sau brațele părăsite și băltite ale cursului fluviului se numesc Nistru chior / Nistruri chioare.

Denumirea Zătoaca este întâlnită și în alte regiuni locuite de români, atât ca toponim și horonim, cât și ca hidronim, mai cu seamă în cazul fluviului Dunărea. De exemplu, Dunărea formează brațul Zătoaca în apropierea municipiului Galați, iar în comuna Pisica (redenumită Grindu), județul Tulcea (vizavi de Reni și Giurgiulești) există gârla Zătoaca. Tot în comuna Pisica (Grindu) există Movila Zătoaca (h 9 metri) pe un grind cu același nume: grindul Zătoaca. În actuala comună Nufăru, județul Tulcea, de asemenea a existat cândva cătunul Zătoaca. În comuna Ostrovu, județul Constanța, cuvântul Zătoacă este folosit în denumirea unor mici lacuri de pe Insula Ostrovu: Zătoaca Ciulinoasă, Zătoaca Lungă, Zătoaca Lată și Zătoaca Cracii Preotesei, zisă și Zătoaca Preoteasa (20 ha, cu o adâncime, pe alocuri, de 3 metri). În comuna Oinacu, județul Giurgiu există Balta Zătoaca, formată lângă brațul Zătoaca.

Substantivul românesc comun zătoacă se declină corect, la singular și plural, astfel: Nominativ-Acuzativ – zătoacă / zătoace nearticulat și zătoaca / zătoacele articulat; Dativ-Genitiv – zătoacei (nu zatokăi) / zătoacelor și Vocativ – zătoacă! și zătoaco! / zătoacelor!

E bine de știut, ca să nu vehiculăm în continuare denumirea schimonosită fonetic a localității de pe fațada basarabeană a Mării Negre (eliminarea sunetului particular Ă, dediftongarea, substituirea lui C cu K și deplasarea accentului de pe A pe O). Limba română are pretenția de a fi respectată la ea acasă, inclusiv la Zătoaca. A spune românește Zatoka, cum s-a impus sub ocupația sovietică, este ca și cum ai spune Kirtoka în loc de Chirtoacă, Zanoga în loc de Zănoagă, Mariora în loc de Mărioara, Buliboka în loc de Bulboaca sau Sighișora și Timișora în loc de Sighișoara și Timișoara.

Deci, denumirea românească corectă a stațiunii basarabene este ZĂTOACA, nu Zatoka!

Este bine să precizăm în context că turcii, odată cu ocuparea și transformarea Cetății Albe și a împrejurimilor în raia (1476 – 1812), au purces la traducerea în turcă a majorității toponimelor românești. Astfel, turcii au  tradus Cetatea Albă prin Akkerman, iar Zătoaca prin Bugaz. La fel s-a întâmplat și cu cetatea Tighina, care, în 1538, a devenit Bender, până în 1812, chiar dacă populația românească din cele două raiale împlântate de turci a continuat să folosească curent denumirile vechi românești, neglijând traducerile în turcă. Administrația țaristă de ocupație din Basarabia a păstrat toponimia impusă de turci în raialele decupate din trupul Moldovei, acest fapt însă nu a putut șterge tradiția locală de folosire a vechii toponimii românești la care românii locului nu au renunțat niciodată (Cetatea Albă, Tighina, Zătoaca etc.) și pe care, uneori, administrația sovietică de ocupație a tolerat-o cumva, nu atât din dorința de a le face românilor o concesie ori favoare, cât din satisfacția de a o schimonosi în manieră rusească, la fel cum a procedat și cu parte semnificativă de nume de familie românești.

În general, este necesar să ne ridicăm împreună vocea pentru a cere și obține repunerea în circuitul oficial a toponimiei tradiționale românești din sudul înstrăinat al Basarabiei noastre, toponimie fie schimonosită, fie slavizată forțat în timpul ocupației sovietice și menținută abuziv până astăzi de autoritățile ucrainene în teritoriu.

S-auzim numai de bine!


VALAHIA MORAVĂ (VALAŠSKO) – O ROMÂNIE POPULARĂ VECHE DE APROAPE 1000 DE ANI

Iunie 12, 2015

Peisaj valah din Carpati

Peisaj valah

Valahia moravă este o regiune autonomă din răsăritul Republicii Cehe, o ”Românie populară” întemeiată posibil între secolele X și XVII, după cum susțin unii istorici cehi, de către păstorii români stabiliți atunci la granița dintre Moravia și regatul Ungariei. Există și voci care susțin că valahii moravi sunt autohtoni în zona Carpaților de nord, fiind urmași ai dacilor romanizați. Multe dintre trăsături îi fac foarte apropiați de maramureșenii din România de azi și din regiunea Transcarpatică, de Valahii pădureni sau măgureni ziși Gorali (de la polonezul și slocacul Gora = Codru, Pădure, Munte, înrudit cu românescul Mă-Gură, cuvânt din substratul dacic autohton) din nordul Slovaciei, sudul Poloniei și regiunea Silezia din Cehia, iar într-o anumită parte și de Huțulii din Transcarpația și Bucovina, care păstrează un șir de trăsături românești.

Casă țărănească din Valahia moravă.

Casă țărănească din Valahia moravă.

Regiunea autonomă are reputația de zonă etnofolclorică distinctă. Pornind de la identitatea culturală și istorică distinctă a regiunii, un grup de entuziaști a proclamat statul fictiv Regatul Valahiei –  Valašské Království.

Reprezentanța (Ambasada) Valahiei morave la Karlovy Vary.

Blazonul ”Ambasadei” Valahiei morave la Karlovy Vary.

Districtele din Republica Cehă care corespund în întregime (roșu) sau parțial (portocaliu) cu Valahia moravă.

Districtele din Republica Cehă care corespund în întregime (roșu) sau parțial (portocaliu) cu Valahia moravă.

Valahia moravă.

Valahia moravă.

Chiar dacă au pierdut treptat limba română, valahii moravi aparțin filonului cultural românesc prin ocupațiile lor tradiționale de bază, port popular, arhitectură țărănească și de cult, obiceiuri, folclor muzical și coregrafic, precum și prin numele de valahi de care sunt foarte mândri.

Dialectul astăzi slav al vlahilor moravi, deopotrivă influențat de cehă și de slovacă, cuprinde cuvinte românești provenite din dacoromână precum bača „baci”, brynza „brânză” (care a trecut și în limbile cehă și slovacă), cap „țap”, domikát „mâncare din produse lactate” (vezi „dumicat”), galeta/geleta „găleată” (de lemn folosită la mulsul oilor), pirt’a „cărare” (a oilor) (vezi „pârtie”), kurnota „oaie cu coarne” (vezi „cornută”), košár „coșar”, murgaňa/murgaša „oaie cu lână de culoare închisă” (vezi „murg”), putira/putyra „putină” (cu rotacismul „n” > „r”), strunga/strunka „strungă” sau žinčica „jintiță”.

Până în 1644 au fost ortodocși. În urma adoptării de către habsburgi a Conscriptio Valachorum din 16 februarie 1644 li s-a impus trecerea la catolicism. Valahii moravi nu sunt doar criptoromâni, ci și criptoortodocși, fapt ce se vede din multe manifestări particulare ale lor. Catolicismul instituțional a fost unul din factorii care au contribuit la deznaționalizarea treptată a acestor români.

DANS VALAH DIN MORAVIA

CÂNTEC VALAH DE DANS

Muzeul Valah de la Roznov.

Muzeul Valah de la Roznov.

NOI SUNTEM VALAHI! / MY JSME VALAŠI!

DANS VALAH DIN MORAVIA / VALAŠSKÝ ODZEMEK

IMNUL VALAHILOR / VALAŠSKA HYMNA

VALAHIA NOASTRĂ / NAŠE VALAŠSKO

VALAHIA MORAVĂ / VALAŠSKO

DOCUMENTAR DESPRE VECHILE OCUPAȚII ALE VALAHILOR MORAVI

DANS VALAH DIN MORAVIA

IARMAROCUL VALAH DE SFÂNTUL NICOLAE 2014 / VALAŠSKÝ MIKULÁŠSKÝ JARMEK 2014

STATUL FICTIV REGATUL VALAHIEI

Valahii moravi au un simț al umorului bine dezvoltat. În mai 1997 un grup de entuziaști valahi moravi (Pavel Kosik, Tomaš Harabiš, Boleslav Polívka și alții) a proclamat statul fictiv Regatul Valahiei (Valašské Království, Wallachian Kindom), care dispune de stemă, drapel, cetățenie, imn, monedă proprie (iurovalsarul), ambasade și consulate, o Cartă a drepturilor și libertăților, o Universitate, un Ordin cavaleresc, o fabrică de țuică de prune, emite pașapoarte (peste 90 000, care sunt folosite pe post de cartele de reducere în diverse localuri și așezăminte turistice sau de agrement din regiune), revendicând un teritoriu (după modelul statelor fictive Teritoriul Independent al Coastei de West sau Vechea Scoție). Inițiatorii Regatului Valahiei l-au înregistrat cu statut de SRL, acesta dobândind personalitate juridică cehă.

Primul rege care a urcat pe tronul Valahiei este Boleslav I (Bolek) Polívka (actor de comedie), iar Tomaš Harabiš exercită funcția de ministru de Externe. După 11 ani de domnie, regele Boleslav I a abdicat. În prezent tronul Valahiei este ocupat de regele Vladimir al II-lea Zhanel.

Astfel, proiectul turistic al statului fictiv Regatul Valahiei a dinamizat substanțial activitatea turistică din regiunea autonomă a Valahiei morave.

Drapelul Regatului Valahiei

Harta Regatului Valah

Pasaportul cetateanului Regatului Valah

Pasaportul cetateanului Regatului Valah interior

Romanii din Carpatii nordici

FOLCLOR AL VALAHILOR GORALI (MĂGURENI SAU PĂDURENI) DIN POLONIA ȘI SLOVACIA

https://cubreacov.wordpress.com/2015/06/12/valahia-morava-valassko-o-romanie-populara-veche-de-aproape-1000-de-ani/


TRĂDAREA LUI ROȘCA. La o aniversare…

Iunie 3, 2015

Rosca-Peace-Dughin

Am spus-o de o mie de ori în ultimii ani și o repet acum: Roșca a trădat cauza Mișcării de Eliberare Națională din care am făcut parte cu toții încă din 3 iunie 1988. Nu există nicio îndoială în acest sens.

Ba chiar mai mult, el s-a plasat fățiș pe poziții diametral opuse Mișcării noastre românești. Este un adevăr trist. Roșca lucrează, în mod cât se poate de evident, pentru Moscova, fiind, pe față, unul dintre soldații interesului rusesc.

Puțină lume s-ar fi așteptat la așa ceva. Tocmai de aceea decepția și starea de revoltă a multora este de explicat și de înțeles.

Poate că Roșca lucra mai de demult, subtil și precaut, pentru ruși, dar nu știam noi, și abia în ultimii ani s-a developat, dând toate pe una.

Sunt ani de zile de când nu avem niciun fel de comunicare. Roșca știe că și eu, și Ștefan Secăreanu, și majoritatea zdrobitoare a colegilor noștri de Mișcare de altădată am rămas fideli scopurilor și idealurilor Mișcării noastre și se teme să ne înfrunte public.

Dughin despre Roșca: Adept al multipolarității. Luptător pentru identitatea moldovenească cea mai profundă. Prieten al Rusiei.

Dughin despre Roșca: ”Adept al multipolarității. Luptător pentru identitatea moldovenească cea mai profundă. Prieten al Rusiei”.

Până la urmă, ce i se reproșează lui Roșca, cu drept temei și de la obraz?

Mai multe lucruri.

Că a aruncat în noroi stindardul Mișcării noastre românești, unioniste și antiimperialiste, și l-a călcat în picioare.

Că a jurat strâmb în fața confraților de Mișcare românească și în fața lui Dumnezeu.

Că a distrus PPCD prin paralizarea sa din interior. Că l-a deturnat, că l-a eliminat din PPE și izolat internațional, pentru a nu mai da socoteală nimănui pentru nimic. Că a înstrăinat sediile principalelor filiale.

Că a fost nedrept și și-a vorbit de rău și fără just motiv colegii mai în vârstă, răsplătind loialitatea și corectitudinea cu bârfă și răutate.

Că și-a pus pe tarabă viața privată deloc ordonată, crezând egolatru că i-ar da bine la imagine.

Că se încrede mai mult în pistoale decât în Dumnezeu.

Că și-a extirpat singur un plămân românesc cu care s-a născut și l-a înlocuit cu unul rusesc de împrumut.

Că s-a făcut de bună voie propagandist al teoriilor de două parale ale unui neopăgân și șarlatan geopolitic ca Dughin.

Că promovează ideea otrăvită cum că autonomia a 26 de primării găgăuze, în care timp de 21 de ani nu a apărut măcar o clasă cu predare în limba găgăuză, ar fi singura ”garanție a statalității RM”.

Că promovează și o altă idee veninoasă, evident, rusească cum că Republica Moldova ar face bine dacă ar legaliza prezența militară rusă pe teritoriul nostru național, astfel, chipurile, convertind dezavantajul în avantaj.

Că se află în strânse legături cu elemente din Transnistria, care nu pot fi suspectate de bunăvoință și loialitate față de RM și față de populația ei majoritar românească.

Că, după declarații de dragoste, le-a arătat dispreț profund românilor de peste Prut, prezentându-i ca pe niște sălbatici care, asemenea occidentalilor cu toată civilizația lor urbană, dar în contrast cu basarabenii de la țară, nu-și lasă încălțările pe prag când intră în casa cuiva.

Că, după ce a mers alături de Mihail Saakașvili și Mihail Maciavariani (la care s-a dus în Georgia), Victor Iușcenko (la care s-a dus la Kiev să plângă victimele Holodomorului), Boris Nemțov (cu care se fotografia pe Maidandul din Kiev), Corneliu Coposu, Octavian Ghibu, Traian Băsescu, Andrius Kubilius, Mart Laar, Vladimir Bukovski (la care s-a dus la Londra), Paul Goma (la care s-a dus la Paris), Valentin Mândâcanu, Ion Moraru, Vasile Vasilache, părintele Mina Dobzeu și altă lume de treabă, acum îi priește compania unora ca Renato Usatâi, Marchel Mihăiescu, Boris Marian, Victor Stepaniuc, Mihail Formuzal, Irina Vlah et ejusdem farinae.

Că a scuipat în fântâna din care a băut apă, arătând spatele Bucureștiului, considerându-i pe toți, după expresa sa predilectă, preluată din limbajul lui Lenin, ”idioți utili”.

Că este omul de casă al ambasadorului Rusiei în Republica Moldova.

Că a intrat pe față în pâine la ruși, servind mașinăria propagandistică a Federației Ruse la Chișinău (RIA Novosti/Noutăți Moldova – Sputnik – Euro TV).

Multe s-ar putea spune încă, mai ales că hârtia suportă orice, dar nu are rost, pentru că toată lumea cunoaște că Roșca se scaldă în scăldătoare rusească.

Dacă ar fi să rezumăm tot ce am spus și aș mai fi putut spune mai sus și să-i definim condiția cât mai pe scurt posibil, este de ajuns un singur cuvânt expresiv, cuprinzător și drept: TRĂDARE!

Iar trădarea este partea celor lași și netrebnici.