NICOLAE MĂTCAȘ: ORI VORBEȘTE CUM ȚI-I PORTUL, ORI TE POARTĂ CUM ȚI-I VORBA!

Iulie 4, 2015

Nicolae Matcas

Orice lucru, vorba poetului Marin Sorescu, ”trebuia să poarte un nume”. Fiecare nume are, de regulă, o motivare. La cele derivate felul în care a luat naștere numele e transparent, vizibil; la cuvintele-rădăcini ea este ascunsă și numai cercetările etimologice speciale îi găsesc explicația, originea. De exemplu, unei flori care scoate capul din zăpadă spre soare primăvara devreme, la finele iernii, când încă nu s-a topit omătul, i se spune ”ghiocel” pentru că e micuță ca un ghioc în palmă; alteia, care în timpul zilei întoarce capul după soare i se spune ”floarea-soarelui” (sau ”răsărită”, pentru că își ”spală fața” și ”zâmbește” odată cu răsăritul soarelui)); unei a treia, de asemenea poetic, ”rochița-rândunicii”. Anevoios, în schimb, dacă nu chiar imposibil, pentru un om neinstruit sau neinițiat, să explice de ce ghiocului i s-a spus, în limba noastră, ”ghioc”, rândunelei – ”rândunică”, soarelui – ”soare”.

Însă omul a manifestat dintotdeauna o curiozitate față de denumirile obiectelor. Când o cunoaște pe cea adevărată, bine; când nu o cunoaște, face diverse comparații, asocieri și, până la urmă, ”propune” o explicație a sa. De exemplu, în primii ani postbelici dughenei de odinioară din sat îi spunea ”cumparativă” – locul unde se poate cumpăra ceva (în locul neologismului proaspăt introdus ”cooperativă”, mai ”secretizat” pentru nivelul lui de înțelegere); febrei tifoide, numită și ”lingoare”(de la lat. languor, languoris), îi spune, mai pe înțelesul său, ”lungoare”(pentru că durează mult timp); când aude, vede pentru prima oară sau vorbește de ”funicular”, îl ”botează” ”furnicular” (pentru că în el lumea mișună ca un furnicar) etc. Întrucât asemenea ”explicații” din mintea omului neinițiat nu au temei științific, ele sunt considerate cazuri de etimologie populară sau falsă (în opoziție cu etimologia științifică).

Alături de numele comune, numele proprii își au și ele rolul lor. Ca denumiri unice (într-un fel, singulare, individuale, căci denumesc persoane singulare , unice, nu o întreagă clasă de ”obiecte” de același fel: cuvântul ”masă” numește toate mesele, indiferent de formă, material, culoare, destinație etc., în timp ce Romeo, Julieta sunt nume de persoane concrete), ele denumesc un ins, o persoană, identificând-o și, astfel, individualizând-o. Prenumele (date copiilor de părinții atei la naștere sau de preot și părinții creștini la botezul copiilor), care, la originea lor (biblică, antică, contemporană, modernă), au și ele o semnificație (Petru ”dur, tare (ca piatra)”; Ion ”binecuvântat de Domnul”; Vasile ”rege, conducător”; Gheorghe ”țăran”; Nicolae ”victorios”; Natalia ”născută (de Crăciun)”; Ștefan ”încununat cu o coroana, ghirlandă”; Eugenia ” aristocrată” etc.), cu timpul își pierd semnificația și devin nume propriu-zise pentru a identifica o persoană anume și a o deosebi de celelalte.

Când prenumele nu mai era suficient pentru a deosebi o persoană de alta sau când apărea ”necesitatea” (mai des sarcastică, malițioasă) de a-i sublinia calitățile (economastice mai puțin, cele negative preponderent), atunci, conform principiului că tot ”românul s-a născut poet” (V. Alecsandri), se apela la calificative gen epitet sau metaforă: Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare și Sfânt, Mircea cel Bătrân, Ion Vodă cel Cumplit, Vlad Țepeș, Vlaicu pârcălab, Mihalcea serdarul (de Orhei). S-a ajuns, în timp, la o situație când aceste calificative deosebitoare și identificatoare, stabile, s-au transformat în ceea ce astăzi spunem că sunt nume de persoană: Alexandru Lăpușneanul, Nicoară Potcoavă, Grigore Ureche, Bucur Ciobanul, Ion Crețu, Ghiță Mătcaș (Mătcășenii își trag obârșia de la numele unui sat, Matca (albia unei ape), din județul Galați, etc. Aceste caracteristici suplimentare la numele de bază (prenume), pentru a deosebi mai bine o persoană de alta (cu atât mai explicabile pentru situațiile în care mai multe persoane dintr-o comunitate dată purtau aceleași nume), devenind nume de familie, au dus la o delimitare și identificare mai strictă a indivizilor. Dacă se întâmpla ca mai multe persoane să poarte aceleași prenume și nume de familie (dar nu numai atunci!), s-a recurs la un nou nume. Și cum românul, așa cum am menționat mai sus, e predispus să vadă ori să caute cu tot dinadinsul la vecinul, aproapele, consăteanul, concitadinul său mai mult metehnele (fizice, psihice, morale etc.) decât calitățile propriu-zise pozitive, nobile, el a recurs la porecle: unui ins fricos și de umbra sa i-a spus ”iepure”; altuia, mândru, semeț, trufaș, cu barbă ascuțită și pieptul scos înainte, tinzând să fie întotdeauna în fruntea cârdului, i-a spus ”țapu”; altuia, din considerente lesne de înțeles, ”purcică” sau ”guzăre” (”guzgan”), ”rânzoi”, ”surdu”, ”mutu”, ”chioru”, ”ghebosu” (”cocoșatu”), ”zgârcibabă” etc. ”Trag la cântar”, după cum se observă, comportamentul persoanei (firesc – nefiresc), aspectul fizic (strâmb, frumos, urât), metehnele (șiret, scorțos, leneș, risipitor) ș.a. Porecla are la început, de regulă, un ”autor” (îmi aduc aminte că în anul II de facultate, vara lui 1958, pe când lucram în brigăzile studențești din Kazahstan, un coleg de grupă, supărat pe altul care îi făcuse observația că nu prea asudă pentru că s-ar teme de bătături, se uită din profil la primul care era subțire ca un pai și cam adus din spate și-i unde nu-i trântește: ”Ia te uită la el, semnul întrebării, ce se mai spetește!”; fostul președinte al României, Ion Iliescu, iritat de comportamentul cam nedelicat al unui ziarist agasant, îl repezise cu invectiva ”Măi animalule!”, care i-a rămas chiar autorului drept poreclă; ziaristul cu pricina, ajuns ulterior primar al Constanței, divorțat și afemeiat din fire, se ”învrednicise” din partea concitadinilor de altă poreclă, ”Don Juan de Constanța”), al cărui nume, cu timpul, se pierde. Porecla, creație a unui spirit mai ghiduș, inventiv, cu simțul umorului, ori este o creație efemeră ad-hoc, ori, dacă e considerată reușită, e acceptată de colectivitate și rămâne ca o danga pe individul cu pricina, pe care o poartă, vrând-nevrând, nu numai cel care a fost ”botezat” astfel, ci tot neamul și urmașii săi (chiar dacă aceștia nici pe departe nu mai poartă semnul caracteristic inițial care a stat la baza poreclei); ea trece în folclorul activ al comunității respective.

Așadar, porecla este un cuvânt sau o sintagmă, prin care un ins sau o colectivitate numește o altă persoană conform unei trăsături izbitoare, bătătoare la ochi, a acesteia din urmă (de regulă, negativă, urâtă, referitoare la o meteahnă sau un defect) și care, cu timpul, se extinde asupra întregului neam al persoanei respective și se perpetuează, prin memoria colectivă, în timp. Porecla ”se lipește” de om ca boala de omul sănătos, devenind un fel de supranume la prenumele și/sau numele de familie al acestuia și ale rubedeniilor sale.

Porecla țintește, de regulă, un viciu, o deviere, o necorespundere între a zice și a face. Orice abatere de la un anumit etalon comun, de la tipar, comportament, conduită, normă, principiu, orice discrepanță între vorbă și faptă este pe loc taxată. Nu degeaba în popor se spune: ”Ori vorbește cum ți-i portul, ori te poartă cum ți-i vorba”. Altminteri te pândește la sigur un nou nume de ”botez”: porecla!

Sunt porecle și porecle, unele mai ”delicate” (fostul președinte al României, Ion Iliescu, grație chipului său reușit improvizat de bunicuță bună, candidă, înțeleaptă și sfătoasă, a fost poreclit ”bunicuța”; alt fost președinte, Traian Băsescu, urmare a meseriei anterioare și a stilului său de lucru autoritar, a fost ”botezat” ”marinarul”; fotbalistului român Mutu i se spune ”briliantul” ca urmare a câștigurilor sale fabuloase; Gică Hagi, alt mare fotbalist, a fost numit ”rege al fotbalului”; gimnasta Nadia Comăneci – ”regina de la Montreal”), altele – mai caustice, malițioase (Băsescu l-a numit pe politicianul Dan Voiculescu (care mai are o poreclă ”reușită”: ”varanul”) ”motanul Felix” după asemănarea acestuia din urmă cu personajul respectiv din desenele animate; Iliescu l-a pocnit în moalele capului pe politicianul Mircea Geoană cu porecla care imediat a prins: ”prostănacul” ș.a.m.d.); o a treia categorie – de-a dreptul ofensatoare, indecente: ”căcărează”, ”bucă”, ”sulică”, ”cacă-râpă”, ”cacă-tren”, ”curjos”, ”curlat”[1] etc.

Porecla se ține lipcă de om (și de neam) și acesta trebuie să aibă simțul umorului suficient de dezvoltat ca să poată trece indiferent peste ea (cel puțin de ochii lumii). Din cauza caracterului în principiu ofensator și denigrator al poreclei puțini sunt în stare să poarte acest ”blestem” cu spirit umoristic și de detașare. Cu cât purtătorul unei porecle manifestă mai multă supărare, cu atât cei din jur i-o aplică mai frecvent, mai cu vervă, savurând-o. (Mergând deunăzi prin sat cu un nepot după frate, am fost surprins de reacția lui virulentă la ”corul de broaște” al unor puștani din mahala, care scandau: ”Țapu!”; ”Țapu!”. Cu cât se supăra mai mult adresantul, cu atât se întărâtau mai mult micii țâncani).

În istorie se cunosc cazuri când simpla poreclă a devenit un nume veritabil, chiar onorabil. Astfel, rușii, de la care am preluat cuvântul, îi porecleau pe germani ”muți” (”nemeț, nemțî”), iar noi le spunem ”nemți” (fără conotația peiorativă primară); alte popoare, documentele străine, corespondența cancelariilor domnești ne numeau nu români, ci ”valahi” sau ”vlahi”, iar limba – ”limba valahă”. Porecla de ”curcani”, dată dorobanților români pentru ținuta lor aparent împăunată, după cum ne relatează Vasile Alecsandri în poemul ”Peneș Curcanul”, prin eroismul pe care l-au demonstrat în luptele din Balcani contra otomanilor, au schimbat porecla ”în renume”.

Într-o comunitate relativ limitată (cătun, sat, mahala, cartier, clasă, grupă studențească), rar persoană să nu aibă o poreclă. Și nu atât din necesitatea de a o identifica, de a o deosebi de alte persoane, cât din ordinara plăcere a românașului cel isteț de a-l lua în bășcălie pe semenul său. Astfel, în clasele mici din școala primară din sat un coleg era ”bercu”, altul – ”jumară”, un al treilea – ”țuști!”, un al patrulea – ”lișcă” și tot așa. Cine se supăra mai tare la auzul poreclei și sărea la bătaie din cauza aceasta, acela era ”botezat” și ”răsbotezat”.

Suntem neamul cu cel mai bogat folclor din lume. Poreclele fac parte și ele din creația populară orală, care redă spiritul creativ inventiv al poporului. În folclor sunt depozitate baladele și doinele, cântecele de dor și de jale, poveștile, snoavele, glumele, poreclele, vorbele de duh, obiceiurile, datinile, istoria noastră milenară, trecutul și, parțial, prezentul poporului.

Cu părere de rău, deși la nivelul Țării s-au întreprins mai multe studii de nume, care includ și poreclele, acestea făcând de asemenea parte din sistemul lexical nominal românesc (academicienii Al. Graur, I. Iordan, cercetătorii N. A. Constantinescu, I. Ionescu, I.-A. Candrea, A. Bălan-Mihailovici, D. Felecan, Gh. Doran ș.a.), iar în Basarabia avem studii temeinice de onomastică și toponimie (care ating tangențial și aspectul poreclelor) datorate unor specialiști ca Anatol Eremia (cahulean de-al nostru) și Maria Cosniceanu, lipsesc cu desăvârșire cercetările destinate expres poreclelor. În acest sens nu poate fi decât meritorie și salutabilă inițiativa unui nefilolog (autorul este jurnalist ca pregătire fundamentală), a mai tânărului meu prieten și consătean Vlad Cubreacov (cu al cărui tată am fost coleg în clasele primare), cetățean de onoare al comunei Crihana Veche, participant activ la Mișcarea de Eliberare Națională, fost deputat în Parlamentul Republici Moldova, unul din militanții de frunte pentru reactivarea Mitropoliei Basarabiei, merituos om de cultură și de acțiune din republică, de a întocmi un registru alfabetic al poreclelor din satul natal, a stabili semnele caracteristice care stau la baza formării lor, a le da explicațiile semnificațiilor și indica originea acestora. Autorul procedează delicat precum i-i și firea, trecând în indice numai poreclele cele mai cunoscute, fără a indica, din decență și corectitudine, și numele purtătorilor acestora. Sunt trecute aici poreclele vechi, intrate trainic în uz și memorie; alături de acestea, însă, apar și unele creații sporadice mai noi, necunoscute pe timpul meu (Bocica, Dombâta, Democratu, Kabita, Borman, Bush, Gorbaciov, Șopen, Maradona, Azeahaur), a căror ”trăinicie” și ”eternitate” numai Măria sa timpul o va decide.

Și dacă pentru unii români din Țară informația pe care o aduc poreclele din Crihana Veche ar putea să nu pară neaoșă, ci chiar banală prin repetabilitatea ei, contra ”argumentărilor” supte din deget ale unor ”savanți” mancurți de la noi gen Petre Moldovan sau Vasile Stati cum că vorbitorii moldoveni nu ar fi și români, iar limba lor nu ar fi românească, ci ”moldovenească”, ”mai de răsărit decât româna”, ea este de-a dreptul zdrobitoare, dovedind cu lux de amănunte (prin românitatea limbii, caracterelor, onomastică, origine, transhumanță etc.) românitatea locuitorilor moldoveni din stânga Prutului. Întâi de toate, însuși numele satului este românesc; denumirea comunei vine, după cum constată și cahuleanul nostru Anatol Eremia, de la numele de familie Crihană din dreapta Prutului (la București l-am cunoscut personal pe eruditul profesor și scriitor Marcel Crihană, originar din localitatea Valea Mărului, județul Galați). În al doilea rând, purtătorii unor nume de persoană sau de porecle, după cum ne demonstrează autorul studiului, Vlad Cubreacov, sunt descendenții unor precursor veniți pe meleagurile noastre din Transilvania (actualele județe Covasna și Harghita), deci români veritabili. În sfârșit, poreclele din Crihana le întâlnim, identice, la toți românii din Țară și de aiurea, de la Bug și până dincolo de Tisa, de la sud de Dunăre și până în Pind și Olimp. Cu alte cuvinte, faptul că ne spunem ”crihăneni”, ”cahuleni”, ”basarabeni”, ”moldoveni”, la fel cum alții își spun ”bucovineni”, ”dobrogeni”, ”munteni”, ”olteni”, ”ardeleni”, ”maramureșeni”, ”sătmăreni”, ”băimăreni”, ”bănățeni”, nu înseamnă că n-am fi cu toții, întâi de toate, români. ”Suntem români și punctum!” conchidea, sentențios, Eminescu și nu există mai mare minciunire decât să se afirme că moldovenii n-ar fi români, iar limba lor n-ar fi românească! Să fie numai dovada acestui mare și incontestabil adevăr și registrul întocmit de jurnalistul Vlad Cubreacov și-ar demonstra cu prisosință necesitatea și valoarea. Vorba e că registrul de porecle indică și la acest nivel o arie mult mai largă de relații lingvistice nord- și sud-dunărene, precum și româno-maghiare, româno-bulgare, româno-sârbe, româno-ucrainene, româno-polone, româno-ruse, într-un cuvânt, româno-slave și româno-balcanice.

Registrul de care fac vorbire este, de fapt, un Scurt dicționar al poreclelor din Crihana Veche. Citindu-l, m-am regăsit, mi-am regăsit neamurile, vecinii, m-am întâlnit cu colegii de copilărie și de clasă (unii trecuți, cu regret, în lumea celor drepți. Dumnezeu să-i odihnească în pace!), de șotii (Agachi, Fulger, Vrăghioi, Jumară, Țâști, Gaivaz…) ori consăteni (Floacă, Rânzoi, Zgârcibabă, Cionteleț, Fofolan, Ștob, Pârău, Țuțu, Ghiușcă, Cacă-tren, Boloaie, Ghijoi, Zgariopa, Macaroană, Ghioc…). Sunt convins că, la o lectură curioasă sau relaxantă, vă veți regăsi aici și fiecare din Domniile voastre, dragi consăteni. Nu vă supărați, vă rog, pe porecle, pe autorul studiului, pe semenii dumneavoastră de bun-simț sau cu un pronunțat simț al umorului, buni de glume, dar și de șotii, chiar dacă uneori mai sar peste șa în pornirile și invențiile malițioase de moment sau – cine știe?! – de veșnicie. Fără șotii și glume, fără bucurii și supărări, fără botezuri, nunți, cununii, dar și înmormântări, fără râs și plâns, cu toate neajunsurile și lipsurile ei, viața ar fi mai insipidă. Viața e atât de frumoasă și scurtă, încât merită să o trăim din plin, cu râs și cu plâns, cu haz și cu necaz, cu tinerețe fără de bătrânețe și cu viață fără de moarte.

Nicolae MĂTCAȘ, prof. univ. dr., cetățean de onoare al comunei Crihana Veche.                                                  

București, 04.07.2015.

 [1] Din aceste motive un profesor de la Medicina din Chișinău și-a schimbat numele de familie din ”Curjos” în ”Curajos”(!). Ori o altă situație hazlie: în vremurile de nu demult, pe când adunările de tot felul din republică decurgeau în limba rusă, un secretar de partid de la aceeași Medicină vorbea despre o studentă cu numele moldovenesc (românesc) Popa (în limba rusă ”popa” însemna ”parte dorsală; dos; fund”), care nu se prea ținea de studii. La un moment el întreabă: ”Tovarișci, cia Popa?” (”Tovarăși, a cui este Popa?”, adică cine e curatorul grupei în care studiază studenta Popa?), care în rusește creă o situație confuză din cauza dublei semnificații a cuvântului menționat). Auditoriul nu se poate reține, râde în hohote. Decanul facultății rostește numele unui profesor. Acela, la rândul său, sare ca ars: ”Aceasta nu este Popa mea! Pe a mea n-o cheamă Odeta”. La care o profesoară rusoaică unde nu pune paie pe foc: ”Popa, da eșcio Odeta!” (în rusește jocul de cuvinte e direct, pentru că lexemul comun ”odeta” înseamnă ”îmbrăcată”: ”Dos, însă acoperit!”). Voi aminti, cu această ocazie, că un profesor de științe sociale de la fostul Institut Pedagogic ”Ion Creangă”, bun român și patriot, tocmai din cauză că numele lui de familie, Popa, provoca surâsul unor colegi vorbitori de limba rusă, și l-a schimbat în ”Popescu” (dar Popescu, nu Popov, cum procedau unii dintre conaționalii noștri în acele sinistre vremuri).

SCURT REPERTORIU ALFABETIC AL PORECLELOR DIN COMUNA CRIHANA VECHE, CAHUL


GEOPOLITICUL DORIN

Iulie 1, 2015

Geopolitca geopoliticii și toate sunt geopolitică… Vechiul adevăr că în Basarabia nimeni nu face politică pură, ci doar geopolitică, s-a reconfirmat din plin duminica trecută.

Cu mila, votul și ajutorul chișinăuienilor, Dorin Chirtoacă a ieșit învingător la primărie pentru a treia oară consecutiv. În plin război geopolitic regional această victorie trebuie interpretată cu maximă precizie în parametrii ei exacți. Nu este vorba despre Dorin Chirtoacă în sine ca persoană și personalitate, ci, mai presus de orice, despre Chișinău, ca inimă vie a Basarabiei, sensibilă la orice oscilație de vector geopolitic.

De ce este foarte importantă această victorie asociată cu numele lui Dorin Chirtoacă, dar care, de fapt, nu este pe deplin a lui? Pentru că municipiul Chișinău în sine este important. Cu circa un milion de locuitori, el este cel mai mare oraș dintre Prut și Nistru, aici locuind aproape fiecare al treilea basarabean, fiind totodată și al doilea mare oraș românesc în lume, după București. Chișinăul reprezintă a doua concentrație urbană de etnici români pe glob, cu peste 81% din circa un milion de locuitori. Acest procent, fără precedent în istoria urbei, ne indică o evoluție cu mult peste punctul în care cantitatea se transformă în calitate. Românii au fost minoritari în Chișinău în epoca ocupației țariste, în interbelicul românesc de aur, dar și în prima jumătate a perioadei de ocupație sovietică. Pentru a înțelege saltul cantitativ și calitativ făcut de elementul românesc în capitala Basarabiei, vom reaminti că, bunăoară, în 1965 etnicii români reprezentau în Chișinău abia 13%, exact cât dețin acum în municipiul Tiraspol, pentru ei funcționând atunci doar o grădiniță de copii cu instruirea în limba maternă română. Chișinăul este important nu doar etno-demografic la scara Basarabiei, dar și economic, întrucât aici se mișcă peste 2/3 din întreaga masă monetară a provinciei. Chișinăul dă tonul în toate, de la modă la mișcări politice cu caracter revendicativ sau de protest. Deci, Chișinăul este un oraș de graniță, un punct nodal în zona de frontieră geopolitică, geoeconomică și geospirituală româno-slavă.

Această victorie a lui Dorin Chirtoacă a venit pe fundalul unei situații geopolitice mai mult decât tensionate. Geopolitica externă, pe latura ei răsăriteană, dar în parte și pe latura ei balcanică, certifică o implicare activă, agresivă a Rusiei, care dorește fie să-și recupereze parțial pozițiile deținute anterior, fie să obțină o poziție de start cât mai avantajoasă în negocierea statutului său regional cu eternii săi rivali: Statele Unite ale Americii, NATO și UE. Implicațiile Moscovei în Ucraina, Grecia, Serbia sau Cipru justifică aceste concluzii. Geopolitica internă a Basarabiei este marcată de victorii repurtate de exponenți fățiși ai intereselor rusești la Comrat, în sud, la Bălți, în nord, la Orhei, în centru, iar din regiunea răsăriteană Transnistria regimul banditesc instalat acolo de Moscova face să se audă până la Chișinău un tot mai accentuat zăngănit de arme.

În acest sens, forțând ușor nota, Chirtoacă ar trebui să le fie cumva recunoscător bășcănesei Irina Vlah, lui Renato Usatâi sau Ilan Șor, pentru că aceștia, prin câștigarea administrațiilor de la Comrat, Bălți și Orhei, au readus electoratul românesc din capitală în simțuri și l-au pus cu picioarele pe pământ. Oricum, partida antinațională nu a avut forță decât pentru provincie, pe când partida națională a avut forță pentru capitală. Constrângerile geopolitice pot fi și ele bune uneori la ceva.

O eventuală victorie a contracandidatului lui Dorin Chirtoacă, socialista ex-comunistă Zinaida Greceanâi, ar fi însemnat o readucere nu doar simbolică a Chișinăului pe vechea orbită a Moscovei, cu indiscutabile valențe geopolitice.

Victoria lui Dorin Chirtoacă este victoria chișinăuienilor. O victorie nu atât asupra Zinaidei Greceanâi cât asupra intereselor administrației de la Kremlin. O victorie pe care fiecare dintre cei care au votat pentru Dorin (de fapt, mai mult împotriva spălăcitei zânei roșii cu stea în frunte) este percepută ca una personală, ca o contribuție concretă a fiecăruia la stăvilirea spiritului rusesc imperial de revanșă. Eu însumi sunt unul din cei care am votat împotriva exponentului intereselor Moscovei.

Ecuația e simplă. A câștigat Dorin, dar a pierdut Moscova. A pierdut Greceanâi, dar a câștigat Basarabia (tot mai) românească și europeană. În alt context geopolitic am fi avut, cu siguranță, un altfel de rezultat. Acum însă lumea a știut, pentru prima oară atât de evident, mai mult împotriva cui votează decât pentru cine votează. În plus, lumea a știut pentru ce și de ce votează, făcând în mare parte abstracție de candidați în sine. Teama de Moscova este mai mare decât dragostea de Dorin. Votul a fost, deci, cvasieminanente geopolitic.

Chișinăuienii au demonstrat nu doar că primarul lor este ales pe criteriul geopolitic, dar și că în capitala dătătoare de ton a Basarabiei specia hommo sovieticus intră treptat dar sigur pe calea fără întoarcere a dispariției, în timp ce hommo daco-romanus, varietatea locală a speciei hommo europeus câștigă teren, afirmându-se hotărât. De fapt, pentru a nu greși deloc, ar trebui să spunem că această varietate de europeni care a votat duminică solidar și conștient ar trebui să se numească hommo antisovieticus. Geopolitica, externă sau internă, și-au spus indiscutabil cuvântul în acest caz de selecție naturală. De mult nu am mai văzut la Chișinău un tablou electoral mai frumos și cu valențe geopolitice atât de accentuate.

Din toată această poveste Dorin Chirtoacă, geopoliticul nostru Dorin ar trebui să tragă mai multe concluzii și învățăminte. Dacă nu le va trage, va fi primul și singurul vinovat de risipirea unei importante victorii a chișinăuienilor împotriva Moscovei.

Votat 28 iunie 2015