MUZEUL ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI ESTE ADMIRABIL ȘI SUBLIM, DAR LIPSEȘTE CU DESĂVÂRȘIRE

Iunie 29, 2016

Legea privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni nr. 299/2007 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 792 din 21/11/2007) prevede, în articolul său 10, următoarele:

(1) Se înființează Muzeul Românilor de Pretutindeni.

(2) Sediul muzeului va fi în municipiul București.

(3) Organizarea și funcționarea acestuia, inclusiv alocarea unui sediu corespunzător, vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului”.

Au trecut aproape 9 ani de la intrarea în vigoare a acestei legi, prin care Muzeul Românilor de Pretutindeni a fost înfiinţat de drept. Cu toate acestea, Guvernul României în toate componenţele sale din decembrie 2007 până astăzi (sub conducerea lui Călin Popescu-Tăriceanu, Emil Boc (I, II, III, IV şi V), Cătălin Predoiu, Mihai Răzvan Ungureanu, Victor Ponta, Gabriel Oprea, Victor Ponta, Sorin Câmpeanu și Dacian Cioloș) nu a întreprins nimic pentru executarea prevederilor imperative ale articolului 10 din respectiva lege.

O Hotărâre de Guvern nu a fost adoptată şi un sediu corespunzător nu a fost alocat pentru organizarea Muzeului Românilor de Pretutindeni, așa cum prevede legea. În Bugetele pentru anii 2008-2016 Guvernul nu a prevăzut şi Parlamentul nu a aprobat alocarea niciunui leu pentru implementarea prevederilor articolului 10 al Legii 299/2007.

Aşadar, Muzeul Românilor de Pretutindeni este unul fictiv, adică apare doar pe hârtie, nu există în realitate ca instituţie permanentă, aflată în serviciul societăţii, deschisă publicului, nu are o adresă concretă, un sediu corespunzător, un director, colaboratori şi cercetători, expoziţii, obiecte, documente şi alte materiale de valoare istorică, etnografică, artistică, tehnologică sau ştiinţifică. În această situaţie, România este lipsită de către propriile ei guverne de o instituţie de primă importanţă specializată în păstrarea, identificarea, catalogarea, analizarea, menţinerea, cercetarea şi conservarea diverselor documente şi materiale muzeistice care să provină din zonele extrafrontaliere locuite de români.

Constatăm cu regret că prevederile articolului 10 din Legea nr. 299 sunt literă moartă, iar ideea de Muzeu al Românilor de Pretutindeni rămâne o plăsmuire legislativă frumoasă sabotată în chip discret şi tacit de cei obligaţi prin lege să o realizeze.

Niciunul dintre membrii celor două Camere ale Parlamentului de la Bucureşti, deputaţi sau senatori, inclusiv cei aleşi în circumscripţiile din afara frontierelor României, nu a interpelat vreodată cele 13 guverne ale României din 2007 până în prezent, în cadrul controlului parlamentar al activităţii Executivului, în subiectul Muzeului Românilor de Pretutindeni.

Nici şefii Statului Român, aleși în funcţie cu votul decisiv al românilor de peste hotare, sau cei care au deținut interimatul funcției, nu s-au interesat vreodată de subiect, inclusiv cu ocazia participării lor la şedinţele Executivului.

Totodată constatăm că nu există niciun motiv rezonabil pentru nealicarea prevederilor articolului 10 al Legii privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni.

Ce concluzii putem trage în această situaţie punctuală?

1. Respectul autorităţilor pentru lege este, din păcate, unul scăzut sau nul.

2. Românii de peste hotare sunt adesea (mai cu seamă în timpul campaniilor electorale) obiect al declaraţiilor zgomotoase ale oficialilor, fără ca acestea să atragă după sine fapte concrete şi îndeplinirea obligaţiilor ce derivă din lege.

3. Punerea în practică a prevederilor articolului 10 al Legii privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni este problematică şi incertă pe motivele arătate în punctele 1 şi 2.

Suntem pe deplin îndreptăţiţi să ne întrebăm de ce Guvernele României neglijează dispoziţiile articolului 10 al Legi privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni şi nu se achită exemplar de obligaţia de a adopta o Hotărâre prin care să-i atribuie Muzeului Românilor de Pretutindeni un sediu corespunzător, stabilindu-i totodată modul de organizare şi funcţionare?

Vom primi oare un răspuns la această întrebare pe parcursul anului curent? Nu ne rămâne decât să sperăm.


CONGRESUL ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI. CUM TREBUIE SĂ FIE ȘI NU ESTE

Iunie 28, 2016

Congresul Romanilor de Pretutindeni

Congresul Românilor de Pretutindeni, convocat anul acesta pentru prima oară, a atras atenția milioanelor de români transfrontalieri, în principal a celor din jurul actualelor frontiere și Balcani și a determinat o serie de nemulțumiri întemeiate.

Prevederea articolului 7 al Legii nr. 299/2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni a fost aplicată abia în 2016, cu o omisiune de 9 ani, după criterii, principii și metode necuprinse în lege și nici presupuse de aceasta.

Prima nemulțumire întemeiată a comunităților românești din jurul granițelor și Balcani ține de încălcarea de către organizatorii Congresului a principiilor proporționalității și reprezentativității. Românii de pretutindeni acuză absența unor criteriilor unice, corecte și clare înscrise într-o logică democratică. Componența Congresului convocat acum nu este nici reprezentativă și nici proporțională, susțin voci reprezentative ale românilor de pretutindeni. Membrii Congresului nu sunt nici aleși, nici delegați, ci autopropuși/automandatați, pe baza unei proceduri de contract personal între aceștia și niște susținători semnatari de liste.

Acest Congres trebuia organizat încă acum 8 ani. Criteriile organizării lui trebuiau să fie cele ale reprezentativității și proporționalității, astfel încât membrii Congresului să aibă mandat egal și reprezentativ. Acest fapt derivă din sintagma ”românii de pretutindeni” din articolul 7 al Legii privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, care, prin folosirea formei articulate a substantivului ”românii” presupune implicit reprezentativitatea membrilor Congresului în raport cu toți românii din afara frontierelor, nu doar în raport cu câteva grupuri ad-hoc de susținere sau de semnatari de circumstanță. Același fapt presupune implicit și ca legiuitorul român să stabilească o repartiție a numărului de mandate (locuri în Congres) pentru diferite regiuni din afara frontierelor locuite de români de pretutindeni, lucru care nu s-a făcut.

Analogiile se impun. Mai multe state din Europa și din lume au organisme similare. În toate cazurile, fără nicio excepție, organismele pentru conaționalii/coetnicii transfrontalieri respectă principiile și criteriile reprezentativității și proporționalității. Să aducem în atenție doar un exemplu de bună practică în domeniu, cel francez.

Adunarea Francezilor de peste Hotare (L’Assemblée des Français de l’étranger) este organizată în baza Legii (nr. 2013-659 din 22 iulie 2013) cu privire la reprezentarea Francezilor stabiliți în afara Franței (Loi relative à la représentation des Français établis hors de France). Numărul francezilor de peste hotare este estimat la 3,5 milioane. Criteriul reprezentativității este cuprins chiar în titlul legii și este dezvoltat și concretizat în textul acesteia. Adunarea Francezilor de peste Hotare este organizată în baza scrutinelor convocate o dată în patru ani în 15 circumscripții electorale care țin cont de numărul de francezi extrafrontalieri din diverse state și regiuni ale lunii, astfel încât cei 90 de membri aleși ai Adunării să fie reprezentativi și să aibă mandat egal.  În funcție de numărul de francezi din fiecare dintre cele 15 circumscripții electorale, în fiecare caz aparte legea prevede un număr concret de locuri în Adunare rezervate. Exemplificăm: 1) Canada – 4 locuri; 2) SUA – 7 locuri; 3) America latină și Caraibe – 7 locuri; 4) Europa de Nord – 8 locuri; 5) Benelux – 6 locuri; 6) Germania, Austria, Slovacia, Slovenia și Elveția – 11 locuri; 7) Europa centrală și de răsărit (inclusiv Rusia) – 3 locuri; 8) Europa de Sud – 5 locuri; 9) Peninsula iberică – 6 locuri; 10) Africa de Nord – 7 locuri; 11) Africa occidentală – 4 locuri; 12) Africa centrală, australă și orientală – 5 locuri; 13) Asia centrală și Orientul Apropiat – 4 locuri; 14) Israel și teritoriile palestiniene – 4 locuri; 15) Asia și Oceania – 9 locuri (Anexa la articolele 25 și 32 ale legii, intitulată Delimitarea circumscripțiilor electorale și repartiția locurilor / Délimitation des circonscriptions électorales et répartition des sièges).

Legea stabilește că Adunarea Francezilor de peste Hotare se convoacă de cel puțin 2 ori pe an. Articolul 10 al legii prevede că:  ”În fiecare an, Guvernul îi prezintă Adunării Francezilor de peste Hotare un raport privind situația francezilor stabiliți în afara Franței și politicile desfășurate în privința lor. Acest raport se referă în special la: 1) Învățământul francez, inclusiv învățământul bilingv francofon în străinătate; 2) Protecția socială și acțiunile sociale; 3) Formarea și însușirea profesională; 4) Securitatea francezilor stabiliți în afara Franței; 5. Susținerea antreprenoriatului francezilor stabiliți în afara Franței și acțiunile desfășurate pentru favorizarea difuziunii comerciale a produselor fabricate în Franța; 6) Angajamentele internaționale privind unul dintre domeniile prevăzute în punctele 1), 2), 3) și 7) și care se referă direct la francezii stabiliți în afara Franței, precum și convențiile  care tind să evite dubla impozitare și cele referitoare la dreptul familiei care ține de Conferința de la Haga privind dreptul privat, sub rezerva prerogativelor atașate conduitei în relațiile externe ale Franței; 7) Administrația francezilor stabiliți în afara Franței. Acest raport este supus dezbaterilor în prezența Guvernului. El poate primi un Aviz al Adunării Francezilor de peste Hotare”. Totodată, articolul 12 al legii prevede că: ”Adunarea Francezilor de peste Hotare poate fi consultată de către Guvern, de către Președintele Adunării Naționale sau de către Președintele Senatului cu privire la situația francezilor stabiliți peste hotare sau cu privire la orice altă chestiune consular sau de interes general, în special cultural, educativ, economic și social care îi vizează. În aceste domenii ea poate de asemenea, din proprie inițiativă, realiza studii și adopta avize, rezoluții și moțiuni”.

Având modelul francez în față, cum ar fi trebuit organizat, prin analogie, Congresul Românilor de Pretutindeni?

Întâi de toate, pentru că România este o democrație reprezentativă, în care mandatele imperative nu sunt acceptate și declarate nule (analogie cu mandatul parlamentar, articolul 69. Mandatul reprezentativ, care prevede că Orice mandat imperativ este nul”), era necesar ca Metodologia de atribuire a mandatelor membrilor Congresului Românilor de Pretutindeni să stabilească toate criteriile aplicabile, ținând cont de categoriile de români de pretutindeni prevăzute de lege, precum și de numărul acestora.

Legea privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni definește clar noțiunea de români de pretutindeni. Aceasta cuprinde trei categorii distincte: 1. Persoanele de origine română din afara granițelor României (indiferent de modul în care aceștia sunt apelați (armâni, armânji, aromâni, basarabeni, bucovineni, cuţovlahi, daco-români, fărşeroţi, herţeni, istro-români, latini dunăreni, macedoromâni, macedo-români, maramureşeni, megleniţi, megleno-români, moldoveni, moldovlahi, rrămâni, rumâni, valahi, vlahi, vlasi, voloni, macedo-armânji, precum şi toate celelalte forme lexicale înrudite semantic cu cele de mai sus)); 2. Persoanele aparținând filonului lingvistic și cultural românesc (indiferent de cetățenia sau etnia acestora, bunăoară evrei, sași, șvabi, băieși, maghiari, secui etc.), care locuiesc în afara frontierelor României ; 3. Cetățenii români stabiliți în afara frontierelor României.

Părerea noastră este că organismul intitulat Congresul Românilor de Pretutindeni ar fi trebuit constituit pe bază de scrutin, astfel încât mandatele celor care îl constituie să fie egale și reprezentative. În acest scop, birourile permanente reunite ale Camerei Deputaților și Senatului, în colaborare cu Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, ar fi urmat să stabilească un număr rezonabil de circumscripții electorale, rezervând, în funcție de ponderea deținută de românii de pretutindeni în fiecare circumscripție, un număr variabil, dar concret de locuri în Congres.

Astfel, ar fi fost potrivită și utilă organizarea scrutinului pentru Congres în următoarele circumscripții electorale: 1) Republica Moldova, 2) Ucraina, 3) Ungaria, 4) Serbia, 5) Bulgaria, 6) Albania, Grecia și Republica Macedonia, 6) Austria, Germania și Europa de Nord, 7) Franța și Europa Occidentală, 8) Italia și Europa de Sud, 9) Spania și Portugalia, 10) Israel, Teritoriile palestiniene și Orientul Apropiat, 11) Australia, Noua Zeelandă, Japonia și Zona Asia-Pacific, 12. SUA, 13) Canada, 14. Statele baltice, Rusia și Kazahstan, 15) Croația (pentru istroromâni, cu titlu de excepție, ca fiind grupul românesc în cea mai mare dificultate culturală, lingvistică și identitară). Desigur, este vorba doar despre un proiect de configurare teritorială, legiuitorul român fiind liber să stabilească cât se poate mai potrivit configurația și numărul circumscripțiilor pentru alegerea membrilor Congresului, precum și numărul concret de locuri rezervat în Congres reprezentanților fiecărei circumscripții.

În cazul în care românii de pretutindeni nu dețin cetățenia Statului Român sau reprezintă grupuri cu pondere numerică insuficientă pentru constituirea de circumscripții separate (de ex. meglenoromânii sau istroromânii, ori grupurile speciale aparținând filonului lingvistic și cultural românesc, de ex. băieșii din Ungaria sau Croația, ori evreii românofoni din afara Israelului) ar fi fost potrivită rezervarea, prin analogie cu Parlamentul României în cazul minorităților etnice din interiorul Țării, a unui număr garantat de locuri pentru reprezentanții acestor grupuri specifice de români de pretutindeni aflați în dificultate culturală și identitară. Este corect și onest să le aplicăm minoritarilor români din afara frontierelor României un tratament egal cu cel aplicat minoritarilor alogeni din interiorul frontierelor.

Nu există niciun argument valabil pentru ca un asemenea model, care funcționează cu succes în democrațiile europene în cazul conaționalilor de peste hotare, să nu fi fost aplicat de către Parlamentul nostru de la București.

Faptul că actualii membri ai Congresului Românilor de pretutindeni nu dețin nici mandat egal și nici reprezentativ, care să fi rezultat dintr-un scrutin, lasă loc pentru discuții pe marginea naturii mandatului deținut de aceștia, susceptibilă de a fi imperativă și contractuală, întrucât a fost încredințat de un număr aleatoriu și redus de persoane care și-au depus semnăturile pe niște liste neverificate și nepublicate. De principiu, nu suntem împotriva listelor de susținere, dar, prin analogie cu alte cazuri prevăzute de legislația României, acestea ar fi putut fi acceptate doar ca procedură preelectorală.

Am vorbit despre reprezentativitate legitimă și ilegitimă, reală sau fictivă, întrucât Metodologia privind organizarea alegerii delegaţilor la Congresul Românilor de Pretutindeni operează formal cu noțiunea de reprezentanți legitimi”: ”Consiliul Românilor de Pretutindeni, organ cu caracter de reprezentare, care reuneşte reprezentanţii legitimi ai românilor de pretutindeni(art. 3), doar proclamând reprezentativitatea, fără să-i asigure temei real. ”Reprezentativitatea” invocată formal de Metodologie este una fictivă (convențională, ireală, simulată). Vom observa că, tocmai pentru motivul că Metodologia a exclus principiul și criteriul reprezentativității și proporționalității, peste 99% dintre românii din afara frontierelor României au răspuns prin boicot, neparticipând la procedurile stabilite de ea.

Oricine poate constata că actualii membri ai Congresului nu sunt reprezentanți legitimi ai românilor din afara frontierelor României. Ei dețin doar un mandat imperativ și inegal, încredințat, într-un soi de procedură contractuală, exclusiv de cei  care și-au depus semnăturile în susținerea lor (sub 0,5% din ansamblul românilor de pretutindeni). Ei sunt doar delegați contractuali ai celor care și-au depus semnăturile. Un asemenea tip de mandat este nereprezentativ.

În consecință, Congresul Românilor de Pretutindeni constituit anul acesta nu se poate înscrie logic și organic în Statul Român, care, prin definiție, este o democrație reprezentativă, nu una imperativă. Niciun mandat reprezentativ în Statul Român nu poate fi emanația unei liste de semnături. 

Orice mandat care se dorește reprezentativ trebuie să fie realmente reprezentativ.

Asistăm la o contradicție în termeni. Aceasta va trebui depășită prin convocarea unui nou Congres pe baza principiilor și criteriilor valabile în Statul Român pentru orice organ sau for reprezentativ. Nu va fi nimic grav dacă se va organiza un nou Congres reprezentativ al Românilor de pretutindeni.

Congresul Românilor de Pretutindeni nu poate și nu trebuie să fie o entitate fictivă sau contestabilă în Statul Român și nici emanația unui număr totuși mic de entități ad-hoc (grupuri de susținere sau semnatari de circumstanță).

Sunt convins că majoritatea covârșitoare a românilor din afara frontierelor României simt și gândesc la fel.

Vlad Cubreacov,

Președinte al Asociației ”Răsăritul Românesc”


DUBLA MĂSURĂ A PATRIARHIEI MOSCOVEI (III)

Iunie 23, 2016

Kiril si musulmanii 0

Patriarhia Moscovei, sub flamură verde (culoarea drapelului ei), și-a pretextat refuzul de a participa la Sfântul și Marele Sinod Panortodox din Creta prin neacceptarea, între altele, a proiectului de document intitulat ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”.

Asta în timp ce acasă la ea dezvoltă o strânsă și amplă colaborare ”frățească” cu fel de fel de religii. Într-un demers de geopolitică internă relația partenerială cu robusta comunitate de musulmani din Federația Rusă (cca 30 milioane) este pe primul loc. Semnele frățietății Patriarhiei Moscovei cu musulmanii din Federația Rusă rezultă și din acordarea de distincții bisericești Muftiului Șef al Rusiei, dar și unui întreg șir de servitori ai cultului musulman.

Fotografiile de mai jos nu mai au nevoie de niciun fel de comentariu.

Kiril si musulmanii 1

Kiril si musulmanii 2

????????????????????????????????????

Kiril si musulmanii 4

Kiril si musulmanii 5

kiril si musulmanii 6

kiril si musulmanii 7

kiril si musulmanii 8

kiril si musulmanii 9

kiril si musulmanii 10

kiril si musulmanii 11


kiril si musulmanii 13

kiril si musulmanii 14

kiril si musulmanii 15

kiril si musulmanii 16

kiril si musulmanii 17


DUBLA MĂSURĂ A PATRIARHIEI MOSCOVEI (II)

Iunie 23, 2016

Kiril si lipovenii 0

Patriarhia Moscovei, în contradicție cu toate celelalte Biserici Ortodoxe Locale, nu consideră Biserica Ortodoxă Rusă de Rit Vechi (lipovenească) ca fiind eterodoxă.

Mai mult, Biserica Ortodoxă rusă, la Soborul său din 30 mai – 2 iunie 1971, a anulat anatema pusă în 1656 pe adepții ritului vechi. De precizat că Sinodul Patriarhiei Moscovei este singurul sinod ortodox care a adoptat decizii privind arderea oamenilor pe rug sau omorârea lor în alte forme. Mii și mii de lipoveni au fost uciși pentru că s-au aflat sub anatema Patriarhiei Moscovei. Nicio altă catergorie de oameni din Rusia nu a fost prigonită mai sălbatic de către Patriarhia Moscovei ca lipovenii.

În 1971 Patriarhia Moscovei a recunoscut curentul rus de rit vechi ca fiind ”egal mântuitor” (rus. – равноспасительный обряд), chiar dacă Biserica Rusă de Rit Vechi nu a solicitat acest lucru și a rămas rece la gestul Patriarhiei Moscovei. Astfel, Patriarhia Moscovei a vorbit în cazul lipovenismului despre omodoxie (rus. –  eдиновериe).

Patriarhia Moscovei examinează posibilitatea recunoașterii ierarhiei Bisericii Ruse de Rit Vechi și a creat în acest sens o comisie comună (ortodoxă-lipovenească), condusă de mitropolitul Ilarion Alfeev, președinte al Departamentului pentru Relații externe al Patriarhiei Moscovei și mitropolitul de rit vechi Corneliu ”al Moscovei și al întregii Rusii”. Prima ședință a comisiei a avut loc la 31 martie 2015, fiind găzduită de Centrul duhovnicesc din Moscova al Bisericii Ruse de Rit Vechi, curentul (înțelegerea) de la Fântâna Albă (rus. –  Белокриницкоe согласиe).

În duminica de 13 decembrie 2015 mitropolitul Ilarion Alfeev (nr. 2 în ierarhia Patriarhiei Moscovei) a oficiat liturghia pe rit vechi, în mijlocul comunității de lipoveni din orașul și regiunea Moscova, la biserica ”Acoperământul Maicii Domnului” din Rubțov. Cu această ocazie, mitropolitul Ilarion Alfeev a ținut să precizeze: ”Atitudinea Bisericii Ortodoxe Ruse față de cei de rit vechi este una specială. Noi nu-i punem niciodată pe cei de rit vechi într-un rând cu eterodocșii”. De asemenea, mitropolitul Ilarion și-a făcut cruce în timpul slujbei în maniera lipovenilor, nu cu trei degete împreunate, ci cu două, ca semn vizibil al comuniunii cu lipovenii.

Patriarhia Moscovei recunoaște botezul oficiat de lipoveni, acceptă căsătoriile dintre ortodocși și lipoveni.  La 30 mai 2014, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a decis ca primirea în Ortodoxie a lipovenilor botezați de către Biserica lor să se facă doar prin săvârșirea mirungerii. De asemenea, prin decizia sinodală din 30 mai 2014 , Patriarhia Moscovei a reconfirmat că recunoaște ca valabile tunderile în monahism săvârșite de Biserica liovenilor.

Văzând acest prieteșug al Patriarhiei Moscovei cu lipovenii din Federația Rusă, Biserica rușilor lipoveni din România (adevărata continuatoare a Înțelegerii de la Fântâna Albă) a întrerupt comuniunea cu mitropolia lipovenească de Moscova. Mai mulți observatori ai evoluțiilor bisericești din regiunea noastră sunt de părere că prieteșugul Patriarhiei Moscovei cu mitropolia lipovenilor din Rusia ar avea ca miză, între altele, înghițirea Bisericii Ortodoxe Ruse de Rit Vechi din România (Mitropolia de Brăila) și, astfel, asigurarea unei prezențe la Gurile Dunării, de data aceasta și din sudul marelui fluviu.

Cu titlu de fapt divers vom menționa că șarlatanul geopolitic Alexandr Dughin, promovat intens la Chișinău, iar mai nou și în România, a părăsit Ortodoxia, convertindu-se la lipovenism.

Reținem că toate acestea au loc în timp ce Patriarhia Moscovei și-a pretextat neparticiparea la Sfântul și Marele Sinod Panortodox din Creta prin dezacordul unor ierarhi ai săi cu proiectul de document intitulat ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”.

Kiril si lipovenii 1

Kiril si lipovenii 2

Kiril si lipovenii 3

Kiril si lipovenii 4

Kiril si lipovenii 5

Kiril si lipovenii 6

Kiril si lipovenii 7

Kiril si lipovenii 8

Kiril si lipovenii 9


DUBLA MĂSURĂ A PATRIARHIEI MOSCOVEI (I)

Iunie 23, 2016

Kiril si armenii 7

Unul dintre pretextele invocate de Patriarhia Moscovei pentru justificarea refuzului său de a participa la Sfântul și Marele Sinod Panortodox din insula Creta vizează un proiect de document inclus pe agenda Sinodului, anume cel cu privire la ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, aprobat la reuniunea presinodală de la Chambesy, din 10-17 octombrie 2015.

Au existat mai multe voci din ierarhia moscovită care au susținut că doar ortodocșii sunt creștini și că eterodocșii nu pot fi considerați frați în Hristos, ceea ce ar exclude orice dialog cu aceștia.

Totodată, Patriarhia Moscovei ne confirmă că întreține relații de strânsă cooperare cu eterodocșii, unele curente ale acestora (cum ar fi ”ortodocșii ruși de rit vechi”, începând cu 1971, subiect la care vom reveni) considerându-le ”egal mântuitoare” (rus. – равноспасительные).

Cele mai strânse relații de colaborare ”ecumenică” Patriarhia Moscovei le are cu Biserica Apostolică Armeană (monofizită, precalcedoniană), fapt confirmat și prin pregătirea clerului armean în instituțiile de învățământ ale Bisericii Ortodoxe Ruse. Patriarhul Moscovei a întreprins vizite oficiale în cuprinsul acestei Biserici, acceptând decorații ale ei și vorbind despre ”valorile creștine comune ale poporului rus și armean”. De asemenea, Patriarhia Moscovei cultivă un dialog cu Biserica Catolică Armenească, pe ai cărei credincioși, clerici și ierarhi îi consideră creștini.

Patriarhia Moscovei admite, cu rare excepții, căsătoriile dintre armeni și ruși, fără ca în cazul cununiilor religioase să insiste asupra convertirii armenilor la Ortodoxie sau asupra rebotezării armenilor în Biserica Rusă. Printre cetățenii Federației Ruse există 1 182 388 de etnici armeni și un alt număr comparabil îl reprezintă noua diasporă armenească.

Prezentăm mai jos câteva confirmări ale frățietății Patriarhiei Moscovei cu Biserica Armeană, expresie a ecumenismului ei selectiv și geopolitic.

Kiril si armenii 2

Kiril si armenii 6

Kiril si armenii 1

Kiril si armenii 3

Kiril si armenii 4

Kiril si armenii 5

Kiril si armenii 8

Kiril si armenii 9

Kiril si armenii 10

Kiril si armenii 11

Kiril si armenii 12


ORTODOXIA RUSĂ ȘI ORTODOXIA ROMÂNĂ. MICĂ STATISTICĂ COMPARATĂ

Iunie 18, 2016
Patriarhul Kiril în Antarctida, 17 februarie 2016.

Patriarhul Kiril în Antarctida, 17 februarie 2016. Și lipsă zilele acestea în Creta.

Patriarhia Moscovei și Patriarhia Română sunt cele mai mari Biserici autocefale locale în ansamblul Ortodoxiei (14 Biserici locale). Un diferend canonic istoric opune cele două Patriarhii în teritoriul național al României anexat de URSS în 1940 și 1944.

O diferență majoră dintre cele două Patriarhii constă în modul lor de autodefinire, bazat pe moduri diferite de gândire, unul bisericesc (BOR) și altul lumesc (BORu).  Să aruncăm o privire asupra corpului social al fiecăreia dintre cele două Biserici autocefale.

RUSIA

Patriarhia Moscovei se autodefinește drept ”Biserică multinațională” (termen lipsă în dreptul canonic ortodox), și nu-și asumă statutul canonic de Biserică națională a neamului rus, cum sugerează titulatura Biserica Ortodoxă Rusă și cum ar trebui să fie potrivit sfintelor canoane ale Ortodoxiei. Conceptul moscovit de ”Biserică multinațională” este relativ recent la scară istorică, datează din perioada comunismului postbelic și nu vizează enoria ortodoxă din Federația (multinațională) Rusă, ci o enorie aflată, în mare parte, în alte state, în special post-sovietice, precum și două Biserici Autonome: a Japoniei și a Chinei. E un soi de ”Ortodoxie originală”, cu autodispensă de la norma canonică ortodoxă. Dacă ești multinațională înseamnă că nu mai ești rusă, iar dacă ești rusă înseamnă că nu mai ești multinațională. Trebuie să optezi.

În cazul Bisericii Ortodoxe Ruse, multă lume confundă ansamblul populației Federației Ruse cu enoria ortodoxă din această țară. Or, se știe, Federația Rusă este în continuare un stat cu o pondere ridicată a ateilor și agnosticilor, iar populația neatee nu este nici pe departe omogenă religios și confesional. Din 1917 până în prezent Federația Rusă nu-și chestionează populația, în cadrul recensămintelor generale, la capitolul convingeri religioase sau apartenență de cult. Este adevărat că s-au efectuat, după căderea URSS, multiple sondaje de opinie printre cetățenii ruși, dar, de multe ori, rezultatele acestora sunt contradictorii și ne prezintă, de regulă, imagini mai mult sau mai puțin deformate ale realităților religioase și confesionale din această țară. BORu nu a efectuat niciodată o recenzare internă a propriei sale enorii din Federația Rusă și nici nu publică statistici privind demografia bisericească. Singurele informații statistice disponibile și certe sunt cele furnizate de către stat privind numărul de entități religioase și părți componente ale acestora înregistrate, în ordinea stabilită prin lege, de către organele de stat abilitate.

Astfel, la 1 ianuarie 2015, Biserica Ortodoxă Rusă avea în Federația Rusă:

  • 14 960 parohii și filii în 136 072 localități existente real în țară
  • 524 așezăminte monahale (mănăstiri, schituri și metocuri)
  • 39 unități de învățământ teologic funcționale din 56 înregistrate
  • 168 eparhii
  • 114 748 916 credincioși estimați (sau 80% din populație)
  • 12 622 380 credincioși reali, care merg la biserică măcar o dată pe an (11%)
  • 102 126 535 ”credincioși” fictivi, care nu merg deloc la biserică, mulți nu sunt cununați, iar alții nici botezați (89%).

Media matematică este de 89 de parohii pentru 1 eparhie ortodoxă din Rusia. De asemenea,  fiecărei eparhii îi revin în medie 3,11 mănăstiri. O unitate de învățământ teologic funcțională revine unui număr de 5,6 eparhii sau, inversând termenii, unei eparhii îi revin 0,23 școli teologice. Teoretic, ca medie matematică, o parohie ortodoxă din Rusia ar trebui să cuprindă 7 670 de credincioși. În realitate, pragul fiecărei biserici fiind trecut măcar o dată pe an de 843 de credincioși.

Statistica BORu

ROMÂNIA

Patriarhia Română se autodefinește drept ”Biserică națională”, statut recunoscut oficial de Statul Român (cu excepția hiatusului istoric comunist: 1948-1989).

Spre deosebire de Rusia, în România populația este liberă să-și declare apartenența religioasă și confesională cu ocazia recensămintelor generale ale populației, astfel încât avem statistici în domeniu.

În România, la 1 ianuarie 2015, Biserica Ortodoxă Română dispunea de:

  • 13 853 parohii și filii în 13 787 localități existe în țară
  • 748 așezăminte monahale (541 mănăstiri, 192 schituri și 15 metocuri)
  • 51 unități de învățământ teologic funcționale
  • 29 eparhii
  • 17 304 611 credincioși, majoritatea absolută mergând la biserică măcar o dată pe an.

Media matematică este de 515 parohii pentru 1 eparhie ortodoxă din România. De asemenea,  fiecărei eparhii îi revin în medie 25,79 mănăstiri. O unitate de învățământ teologic funcțională revine unui număr de 0,56 eparhii, adică în fiecare eparhie există, ca medie matematică, 1,75 unități de învățământ teologic. O parohie ortodoxă din România cuprinde în medie 1 249 de credincioși, cu circa 1/3 mai mult decât parohiile din Federația Rusă.

RUSIA ȘI ROMÂNIA. DIFERENȚE

Diferențele majore dintre cele două Biserici constau în:

Disproporții mari în ceea ce privește raportul numeric credincioși/episcop  sau parohii/eparhie (inflație de episcopi  în Rusia). În raport cu episcopii ortodocși din România sau din Grecia, episcopii ruși au o pregătire puțin spus slabă, fiind văzuți mai degrabă ca factori de putere administrativă și control spiritual decât ca prinți ai Bisericii emanați de enorie. Apropo, în Biserica Rusă episcopii nu sunt aleși, ci… numiți, adică desemnați de sus (…nu de Sus);

Disproporții majore privind numărul de unități de învățământ teologic raportat la numărul de credincioși (normal în România, insuficient în Rusia). Acesta este unul dintre indicatorii formali, de suprafață, ai gradului de instruire/luminare a clerului (inclusiv a ierarhiei) din cele două Biserici;

Gradul de frecventare a bisericii (foarte scăzut în Rusia, normal în România). Populația realmente bisericească din Rusia este inferioară numeric celei din România;

Lipsa misiunii interne din Rusia, confirmată prin faptul că în cel puțin 89% din localitățile țării (121 112 localități) nu există biserică ortodoxă și nici preot.

Apetitul Patriarhiei Moscovei pentru statutul de Biserică multinațională în detrimentul celui canonic de Biserică națională ar putea fi explicat printr-o necesitate de a compensa în exteriorul țării efectele dezastruoase ale lipsei de misiune ortodoxă internă și ale eschivării de la îndeplinirea funcțiilor de mamă spirituală a poporului rus. Cine nu are puncte de sprijin în interior le caută în afară. Elanul imperial orientat către exterior este atât de mare încât Patriarhia Moscovei a inițiat ”misiunea ortodoxă” până și în Antarctida, dar uită că dintre limbile celor peste 70 de popoare băștinașe din Federația Rusă Sfânta Scriptură este tradusă integral doar în 2 (mordvină și tuvină), iar în 90% din localitățile țării nu există nici urmă de biserică ortodoxă. De aceea umblă Patriarhul Moscovei după potcoave de pinguini morți prin Antarctida, dar nu are nici timp și nici plăcere să meargă la Sinodul Panortodox din Creta. Ironia sorții, dar între pinguinii antarctici și patriarhii ortodocși Moscova în preferă pe cei dintâi, cărora le acordă mai mult timp și atenție. Neputându-se detașa de modul lumesc și imperial de gândire, Patriarhia Moscovei, drapată cu multinaționalismul ei rusificator și dizolvant, se ține și se va ține cu dinții în continuare și de Basarabia, și de Ucraina, și de Bielorusia. Mai ales de cuprinzătoarea și mult mai religioasa decât Rusia Ucraină, zonă din cauza căreia, între altele, Biserica Moscovei a boicotat Sfântul și Marele Sinod Panortodox din insula Creta. De altfel, numărul de credincioși reali și numărul de comunități supuse administrativ Patriarhiei Moscovei în afara Federației Ruse este mai mare decât cel al credincioșilor și comunităților ei din interiorul Federației.

Povestea asta propagandistică despre ”Sfânta Rusie” este doar o poveste propagandistică pe care o iau în serios doar naivii și neavizații.

Patriarhul Kirill, după acceptarea ”Ordinului republicii” din mâna lui Igor Smirnov, 22 aprilie 2010, Moscova. Asistă Vladimir Iastrebciak.

Patriarhul Kiril, după acceptarea ”Ordinului republicii” (Transnistria) din mâna lui Igor Smirnov, 22 aprilie 2010, Moscova. Asistă Vladimir Iastrebciak.

NUMĂRUL ETNICILOR RUȘI CONVERTIȚI LA ISLAM A DEPĂȘIT 100 000 ȘI CREȘTE CONSTANT


RUSIA MOARE ÎNCET, DAR SIGUR. 138 548 DE LOCALITĂȚI DIN RUSIA AU MURIT ÎN ULTIMII 51 DE ANI

Iunie 17, 2016
Repartizarea populației Federației Ruse. Hartă anamorfică.

Repartizarea populației Federației Ruse. Hartă anamorfică.

Rusia nu este un stat național și nici unitar. Prin definiție, aceasta este o Federație multinațională. La recensământul general al populației, din 2010, au fost înregistrați 143  436 145 de locuitori, cărora li s-au adăugat 2 033 700 de locuitori ai Crimeii (în total 145 469 845 locuitori). Suprafața Rusiei (+ Crimeea anexată) este de 17 130 117 kilometri pătrați. Pentru comparație, vom arăta că Federația Rusă (+ Crimeea) are o populație de doar 6,01 ori mai mare decât are România (+ Republica Moldova) și o suprafață de 62,92 ori mai mare decât România (+ Republica Moldova).

Potrivit Clasificatorului național al unităților de diviziune administrativ-teritorială din Federația Rusă (Общероссийский классификатор объектов административно-территориального деления), unitățile administrative sunt de nivel diferit: republici federale, ținuturi federale, ținuturi autonome, regiuni simple, regiuni autonome, orașe de importanță federală (Moscova, Sankt Petersburg și Sevastopol (în Crimeea anexată), cu statut de subiecți federali), districte autonome, raioane, formațiuni municipale, orașe, sectoare orășenești, districte orășenești, orășele, așezări sătești, localități sătești.

Unitățile administrative de nivelul I au, în mod curent și oficial, statut și denumiri diferite: oraș (город), orășel (посёлок городского типа), orășel muncitoresc (рабочий посёлок), orășel balnear (курортный посёлок), câșlă (кишлак), soviet de orășel (поселковый совет), somon (сомон), voloste (волость), așezare de case de vacanță (дачный посёлок), așezare de tip rural (посёлок сельского типа), localitate (населённый пункт), cătun de gară (посёлок при станции), stațiune feroviară (железнодорожная станция), sat (село), cătun (местечко), sătuc (деревня), slobozie (слобода), stațiune (станция), staniță (станица), hutor sau localitate cu statut de curte sau cătun (хутор), ulus (улус), iernatic (зимовье). Neoficial, în regiunile din Caucazul de Nord, localitățile rurale sunt denumite cu termenul aul (аул).

În total, în Rusia există în mod real 136 072 de așezări umane. Oficial, în nomenclatorul localităților figurează 155 511 localități, însă, potrivit datelor recensământului general al populației din 2010, între ultimele două recensăminte, 19  439 de localități (sau 12,7% din total) au fost complet depopulate, dar continuă să figureze pe hartă și nu au fost radiate din nomenclatorul localităților. Totodată, alte 36 700 de localități (sau 23,6% din total) au sub 11 locuitori. Dintre acestea, 32 997 de localități au maximum 5 locuitori. De asemenea, 76 355 localități (sau 49,1% din total) au sub 100 de locuitori.

Astfel, numărul localităților cu peste 10 locuitori este de 99 372, iar numărul localităților cu peste 100 de locuitori este de 79 156. Între ultimele două recensăminte ale populației 2 164 de localități au fost șterse de pe hartă și radiate definitiv din nomenclatorul localităților. Totodată, 554 de orașe și orășele au fost, în același interval, degradate la nivelul de sate.

Numărul maxim de așezări în Federația Rusă a fost atins în anul 1959 și a constituit 294 059 de localități. Între 1959 și 2010 un număr de 138 548 de localități (sau 47.11%) s-au depopulat complet și au fost desființate oficial, cu radierea din nomenclatorul localităților. Faptul se concretizează într-o medie matematică de 2 716 localități desființate anual între 1959 și 2010, cu tendință de permanentizare.

Circa 80% dintre localitățile complet depopulate între ultimele două recensăminte îi revin Rusiei centrale, cu populație etnic rusă: regiunea Tver (2 234), Vologda (2 106) Pskov (1 923), Iaroslav (1 552), Kostroma (1 201), Kirov (1 076). În aceeași perioadă au dispărut 331 de localități din regiunea Moscova, 983 din regiunea  Smolensk, 634 din regiunea Ivanovo, 695 din regiunea Novgorod,  603 din regiunea Nijni Novgorod, 852 din regiunea Arhanghelsk, 489 din regiunea Tula, 453 din regiunea Kaluga, 360 din regiunea Reazan, 319 din regiunea Briansk, 344 din regiunea Orlovsk,  318 din regiunea Vladimir și 145 din regiunea Leningrad. Singurul subiect federal din care nu a dispărut nicio localitate este Districtul Autonom Ciukotka.

Dintre localitățile incluse în nomenclator  1 100 au statut de oraș, 1286 – de orășel, iar 153 125 (inclusiv cele fără niciun locuitor sau cele care au maximum 10 locuitori) – de așezare rurală. Din cele 1 100 de localități cu statut de oraș 936 (sau 85%) au sub  100 000 de locuitori. 15 orașe au peste 1 milion de locuitori (Moscova, Sankt Petersburg, Novosibirsk, Ekaterinburg, Nijni Novgorod, Samara, Omsk, Kazan, Celiabinsk, Rostov pe Don, Ufa, Volgograd, Perm, Krasnoiarsk și Voronej), 22 au între 500 000 și 1 milion de locuitori, 36 au între 250 000 și 500 000 de locuitori, iar 91 au între 100 000 și 250 000 de locuitori.

Tendința populației rurale este de a emigra la oraș.

În Siberia, care cuprinde circa ¾ din suprafața Federației Ruse, locuiește mai puțin de 20% din populație.

Populația Federației Ruse recenzată în 2010 a constituit 143  436 145 de locuitori, estimându-se că cca 30 de milioane reprezintă populația musulmană din diverse Republici Federale, dintre aceștia peste 2 milioane locuind în Moscova, orașul european cu cel mai mare număr de musulmani.

Asta este Rusia adevărată, nu închipuita și idilica Rusie despre care ne predică șarlatanul (geo)politic Dughin și promotorul lui, Roșca, ajuns omul de casă al rușilor.


QATARACTA RUSEASCĂ SAU DE CE NU PARTICIPĂ PATRIARHIA ANTIOHIEI (SIRIA) LA SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD PANORTODOX?

Iunie 16, 2016

QATAR

Pretextologia de la Moscova

Patriarhia Moscovei și-a pretextat neparticiparea la Sfântul și Marele Sinod Panortodox din Creta, în principal, prin:

a) neparticiparea Patriarhiei Antiohiei (Siria), precum și a celor ale Georgiei, Bulgariei și Serbiei;

b) existența unor litigii de graniță canonică între Patriarhia Antiohiei și Patriarhia Ierusalimului (Qatar), între Patriarhia Moscovei și Patriarhia Română (Basarabia), între Patriarhia Sârbă și Patriarhia Română (Valea Timocului);

c) existența unor amendamente ale Patriarhiilor Bulgară, Georgiană și Sârbă la proiectele de documente ale Sinodului.

Cât privește amendamentele, acestea este firesc să existe, le au și alte Biserici, și ele vor fi examinate de Sinod, toate deciziile adoptându-se doar consensual. Deci, acest pretext al Patriarhiei din preajma Kremlinului este realmente lipsit de temei, adică fals.

Patriarhul-grănicer 

Cât despre mentalitatea de grănicer (sovietic) a Patriarhului Moscovei în chestiunea diferendului canonic ruso-român din Basarabia, aceasta nu face decât să combată chiar înțelegerea avută și semnată de actualii Patriarhi Daniel  al României și Kiril al Moscovei, la 15 ianuarie 1999, la Chișinău, privind trecerea părților ”de la ură și confruntare la înțelegere și cooperare”.

În privința chestiunilor care fac obiectul unui dialog canonic între Patriarhia Română și cea Sârbă, cu referire la ortodocșii români din Valea Timocului, acestea vizează o populație nesârbă, în mare parte nebotezată și neîmbisericită temeinic, de care Biserica Sârbă nu s-a ocupat niciodată din perspectivă pastoral-misionară, și care acum revine la Ortodoxia Românească, prin botez, inclusiv prin botezul persoanelor în vârstă și foarte în vârstă, dar și prin predica în limba maternă română a acestei populații. Este o chestiune care își va găsi cu siguranță rezolvarea canonică în timp, prin dialog constructiv și înțelegere frățească.

Referitor la Patriarhia Georgiei nu vom comenta prea mult. Această Biserică este condusă de cel mai în vârstă întâistătător ortodox din lume, de formație veche, școlit în Rusia și acuzat, cu probe valabile, de apartenență la vechiul serviciu secret sovietic, ceea ce explică linia de comportament adoptată. Lucruri lumești.

Despre Patriarhia Bulgară, ca satelit tradițional al rușilor, nu mai vorbim, pentru că aici lucrurile sunt evidente și clare. Pretextele de neparticipare la Sinod ale bulgarilor sunt trase de păr și urmează calapodul moscovit.

Sateliții răzgândaci

Între timp, sârbii s-au răzgândit și vor participa la ședința Sinodului Panortodox din Creta, contrar deciziilor anterioare invocate de ruși, cu toate că există voci care susțin că sârbii vor fi la Sinod, de fapt, ochii (fără qataractă!) și urechile ciulite ale rușilor absenți. Au existat și rumori cum că ideea de boicot prin absență a fost înlocuită, în acest caz, prin boicot prin prezență. Vom trăi și vom vedea.

Singura chestiune care a fost fluturată de ruși și nedezghiocată de nimeni cum s-ar fi cuvenit ține de neparticiparea la Sinod a Bisericii Antiohiei. Rușii, deci, nu participă la Sinodul din Creta pentru că nu participă Patriarhia Antiohiei. Bine, dar de ce nu participă Patriarhia Antiohiei? Oficial, ni se spune că din cauza unui ”grav” litigiu teritorial-canonic cu Patriarhia Ierusalimului pentru jurisdicția asupra Qatarului.

Bătaie pe una sută douăzeci de suflete

Haideți să vedem despre ce este vorba. Qatarul este un emirat arab musulman, în care funcționează legile Shariatului, iar convertirile la creștinism sunt interzise sub amenințarea cu pedeapsa capitală. Totuși, emiratul musulman al Qatarului tolerează comunitatea ortodoxă din această țară, constituită din 120 (una sută douăzeci) de creștini ortodocși, în principal greci ciprioți și arabi palestinieni, dar și câțiva români, sârbi și ruși care nu dețin cetățenia emiratului. Qatarul se află în Peninsula Arabă și a făcut parte, din vechime, ca și întreaga peninsulă, din spațiul de jurisdicție al Patriarhiei Ierusalimului. Până în 2013 niciun fel de litigiu nu a existat între Patriarhia de Ierusalim și cea de Antiohia în legătură cu Peninsula Arabă.

Din istoria recentă a minusculei comunități ortodoxe din Qatar reținem că în 1997 Patriarhul Diodor al Ierusalimului l-a desemnat pe arhimandritul Teofil (Iannopoulos, actualul Patriarh Teofl al III-lea al Ierusalimului) în calitate de păstor al celor (atunci) sub 100 de ortodocși din Qatar. În 1999 Patriarhul Diodor al Ierusalimului a întreprins o vizită pastorală în Qatar. În 2001 arhimandritul Teofil a fost succedat de către arhimandritul Macarie, care a construit în Qatar, la Doha, biserica ortodoxă cu hramurile Sf. Isac Sirul și Sf. Mare Mucenic Gheorghe Biruitorul, pentru necesitățile micii și singurei comunități ortodoxe locale (parohie). Patriarhul Teofil al III-lea al Ierusalimului, care a întemeiat această singură parohie ortodoxă din emirat, a efectuat o vizită pastorală în Qatar, în 2010. Niciodată în tot acest răstimp Patriarhia Antiohiei nu a ridicat niciun fel de obiecții sau pretenții.

Enoria și un cleric al parorhiei ortodoxe din Qatar, în timpul slujbei.

Enoria și un cleric al parohiei ortodoxe din Qatar, în timpul slujbei.

De precizat, că în 1964 Patriarhul Benedict al Ierusalimului, neputând prevedea evoluțiile de astăzi, a avut imprudența să-și dea acordul ca titlul unuia dintre arhiereii Patriarhiei Antiohiei, anume cel de Bagdad, să fie completat, devenind astfel ”de Bagdad și de Keweit”. Dar Kuweitul se află geografic în Orient, în continuarea Irakului, nu în Peninsula Arabă, unde se află Qatarul. Acum, Patriarhia Antiohiei arondează Kuweitului, absolut nefondat, și Qatarul cu cei 120 de ortodocși de origine greacă și palestiniană proveniți din Patriarhia Ierusalimului. La 29 aprilie 2014 Patriarhia Antiohiei, neavând niciodată nicio parohie vie în Qatar, a întrerupt comuniunea euharistică și orice relație cu Patriarhia Ierusalimului și a instituit ulterior, tot unilateral și doar pe hârtie, în iulie 2015, un ”exarhat al Qatarului”.

Pentru a înțelege cum stau lucrurile sub aspectul jurisdicțiilor tradiționale din zonă este bine să ne amintim titlurile complete ale Patriarhilor de Ierusalim și Antiohia:

a) „Patriarh al Cetății Sfinte a Ierusalimului și al întregii Palestine, al Siriei, Arabiei, Cisiordaniei, Cana Galileii și al Sfântului Sion“;

b)  ”Patriarh al Marii Antiohii, al Siriei, Ciliciei, Mesopotamiei și al întregului Răsărit”.

Darurile Moscovei au un preț

În ecuația momentului contează și personajele implicate, cu toate cunoscutele și necunoscutele lor. Este bine să mai reținem și că actualul Patriarh Ioan al Antiohiei (Youhana Yazigi) a beneficiat de sprijin financiar rusesc, fiind gratificat generos de către aceștia. Absolut toate decorațiile străine primite de Patriarhul Antiohiei sunt rusești:

Ordinul Kneazul Iaroslav cel Înțelept (2013), acordat de Patriarhia Moscovei;

Ordinul Sf. Kneaz Vladimir de gradul I (2014), acordat de Patriarhia Moscovei;

Medalia ”20 de ani ai Consiliului Federației” (2014), acordată de Consiliul Federației al Federației Ruse (camera superioară a Dumei de Stat);

Ordinul Steaua Betleemului (2014), acordat de Societatea Imperială Rusă pentru Palestina;

Premiul Fundației internaționale ”Unitatea Popoarelor Ortodoxe” din Federația Rusă (2015), acordat la propunerea Patriarhului Kiril al Moscovei, președintele Consiliului de tutelă al Fundației. (Alți laureați ai premiului acordat de către Patriarhul Kiril al Moscovei: Patriarhul Neofit al Bulgariei (care boicotează Sinodul din Creta), Patriarhul Gruziei Ilie al II-lea (care boicotează Sinodul din Creta), Alexandr Lukașenko (președintele Bielorusiei), Vladimir Voronin (ex-președintele Republicii Moldova), Victor Ianukovici (ex-președintele Ucrainei), Tomislav Nikolić (președintele Serbiei), Dmitri Medvedev (premier și ex-președinte al Federației Ruse), Serghei Narâșkin (președintele Dumei de Stat a Federației Ruse), fostul Patriarh Maxim al Bulgariei, fostul Patriarh Pavel al Serbiei, fostul Patriarh Ignatie al IV-lea al Antiohiei, Robert Kociarian (președintele Armeniei), Milorad Dodik (ex-președintele Serbiei), Rem Veahirev (președintele monopolului rus de stat Gazprom), Serghei Lavrov (ministrul de Externe al Rusiei), Patriarhul Catolicos al tuturor Armenilor Karekin al II-lea, Gheorghi Pârvanov (ex-președintele Bulgariei), Evgheni Primakov (ex-director al Serviciului Rus de Informații Externe – SVR) și, evident, Vladimir Vladimirovici Putin, comandatul unei armate care, tot consolidând de zor ”unitatea popoarelor ortodoxe”, a ucis, în războaie recente, de sute de ori mai mulți ortodocși (români, georgieni, iar acum ucraineni și sirieni) decât există în Qatar)

Subliniez încă o dată: Patriarhul Antiohiei nu deține alte distincții străine. Tot ce i s-a prins până acum în piept i s-a prins de mână rusească.

Patriarhia Antiohiei a ridicat pentru prima oară pretenții jurisdicționale asupra Qatarului în 2013, după vizita întreprinsă de Patriarhul Ioan Yazigi în cuprinsul Patriarhiei Moscovei. Pretextul l-a constituit hirotonirea arhimandritului Macarie (Mavroianakis) ca arhiepiscop de Qatar, de către Patriarhia Ierusalimului de care acesta ținea împreună cu minuscula sa enorie greco-palestiniană.

Geopolitica geopoliticii și toate sunt geopolitică

Când știm că regimul Bashar al-Assad din Siria este aliatul Moscovei și viceversa împotriva Turciei (în care își are sediul Patriarhia de Constantinopol), iar aviația militară rusă prezentă în Siria omoară doar într-un singur raid aerian un număr de câteva ori mai mare de ortodocși sirieni față de câți ortodocși greci și palestinieni există în Qatar, ne întrebăm fără să vrem dacă nu cumva Patriarhul Ioan al Antiohiei, atât de îndrăgit, finanțat solid și gratificat generos de Moscova politică și cea bisericească, nu acționează cumva chiar la îndemnul acestei Moscove cu pretenții de ”a Treia Romă”, pentru a-i oferi aparența unui motiv ”serios” de neparticipare la Sinodului Panortodox din Creta.

Boicotarea de către ruși a Sinodului Panortodox din Creta (în termeni blânzi am putea spune: eschivarea rușilor prin delimitare) este un fapt care se constată obiectiv, dincolo de ambalajul mediatic folosit de Patriarhia de lângă Kremlin. Chiar dacă am admite că Biserica Rusă, ca prin minune, ar cunoaște aprioric cum vor arăta exact documentele Sinodului adoptate consensual, boicotarea nu face dovadă de constructivism și spirit rezonabil. Tocmai prezența în Sinodul Panortodox oferă prilejul exprimării unor puncte de vedere proprii bine argumentate, dar, mai ales, oferă prilejul conslujirii frățești. Iar cine nu va fi de acord cu documentele adoptate va putea să nu le semneze, argumentându-și gestul. Ar fi potrivit dacă Patriarhul Ecumenic, în calitate de gazdă a Sinodului, le va adresa Patriarhilor Rusiei, Georgiei, Bulgariei și Antiohiei invitația de a participa, cu delegațiile lor, în insula Creta la cea mai mare slujbă ortodoxă din ultima mie de ani, chiar fără participarea lor la ședința Marelui Sinod. Temerea noastră este că oricum, chiar dacă le-ar fi adresată o astfel de invitație amabilă, rușii o vor declina sub mii de alte pretexte și se vor limita la declarații formale ori sofistice aruncate de la distanță. Frustrați și neriscând să se rupă complet de restul Lumii Ortodoxe, rușii vor pândi de acum încolo orice moment potrivit pentru a cere un nou Sinod Panortodox, dar nu oriunde, ci anume la Moscova. Revendicându-și, nemeritat, un rol central în Ortodoxie, Moscova s-ar putea să-și câștige un rol marginal, periferic.

Krelminocentrism versus Cristocentrism

Pe scurt, Patriarhia Moscovei nu participă la Sinodul Panortodox din Creta pe motivul neparticipării Patriarhiei Antiohiei. Patriarhia Antiohiei nu participă pe motiv de Qatar. Astfel, Patriarhia Moscovei are, prin contaminare voită, o durere acută și subită de Qatar. Mai mare decât de unitatea Ortodoxiei. Krelminocentrism versus Cristocentrism!

Boală poftei de stăpânire și grijă deșartă de ”teritorii canonice”…. Fiecare boicotează cum știe mai bine sau cum crede țarul-pelerin-la-sfântul-munte că e mai cu folos împărăției sale lumești. Toată Moscova cu pretextul și Qatarul ei…

Dacă nu i-am cunoaște noi pe rușii ăștia care se tem de americani mai mult decât de Dumnezeu! Când te mănâncă pe dinăuntru toți demonii imperialismului, ți se pune, cât ai zice Creta, qataracta orbirii pe ochi.

Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!


PATRIARHUL ROMÂNIEI – CETĂȚEAN AL REPUBLICII MOLDOVA

Iunie 15, 2016

PF predicand cu crucea in mana

Două sunt subiectele care au ținut cap de afiș în presa noastră națională din ultimul timp: acordarea cetățeniei Republicii Moldova domnului președinte Traian Băsescu și soției sale Maria și Sinodul Panortodox preconizat să aibă loc în insula Creta. Aparent, între cele două subiecte nu există și nu poate fi făcută vreo legătură.

În primul caz jurnaliștii s-au dedat presupunerilor sau speculațiilor pe marginea unui subiect colateral: posibila candidare a domnului Băsescu pentru funcția de președinte al Republicii Moldova, implicând un soi de recidivă istorică a dublei alegeri la Iași și București a lui Alexandru Ioan Cuza, cu efecte majore asupra evoluției națiunii române și depășirea bistatalității prin unificare inteligentă. Băiatul de mingi al lui Putin la Chișinău, Dodon, a și anunțat, fantezist, că în toamnă va anula decretul președintelui Timofti de acordare a cetățeniei Republicii Moldova cuplului ex-prezidențial de la București.

În al doilea caz presa a reținut pretextele ipocrite ale Moscovei și ale sateliților săi bulgaro-sârbo-antiohiano-georgieni  cu trimiteri exprese la pretinse încălcări ale ”teritoriului canonic” rusesc sau sârbesc de către Biserica Ortodoxă Română, arătată acuzator cu degetul pravoslavnic, exact cum era arătată România cu degetul kominternist, în perioada interbelică, de la Moscova sau de la Sofia, sub falsa acuzație de caracter ”imperialist” atribuit Bucureștiului. Moscova și auxiliarii săi de la Belgrad, substituind gândirea pastoral-misionară ortodoxă cu gândirea grănicerească și lovind în Biserica Română, au lovit de fapt, prin ricoșeu, în imaginea și reputația Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, confirmând o dată în plus rivalitatea absurdă a celei de a ”Treia Rome” (Moscova) cu cea de a Doua (Constantinopolul).

În primul subiect, președintele Băsescu a ținut să precizeze că solicitarea cetățeniei Republicii Moldova era o chestiune de suflet și de asumare a românilor basarabeni, pe scurt, o chestiune de (auto)identificare frățească cu aceștia și de subliniere a unității naturale a națiunii române (încă) bistatale.

În cel de-al doilea subiect, Biserica Ortodoxă Română a parat delicat, arătând importanța chestiunilor de pa agenda Sinodului Panortodox în raport cu ”problemele grănicerești” minore folosite ca pretext de grănicerii canonici de serviciu de la Moscova și Belgrad. În paranteză vom preciza că și Patriarhia Antiohiei și-a pretextat, pe un ton grav, de la dramatic la furibund, neparticiparea la Sinodul Panortodox tot printr-o ”problemă grănicerească” cu Patriarhia Ierusalimului care ar sfâșia emiratul arab liliputan Qatar, în care există circa 120 (ați auzit bine: una sută douăzeci!) de ortodocși sau circa 0,006 % din ansamblul populației emiratului. Dificultatea cu care se confruntă trasatorii de granițe de la Moscova și Belgrad ține, între altele, și de faptul că atât Basarabia și Transnistria (până dincolo de Bug, în hanatul Edisanului), cât și Timocul, s-au aflat sute de ani, în bună pace, anterior expansiunilor teritoriale rusă și sârbească, sub jurisdicția eparhiilor românești din Mitropoliile Moldovei și Ungrovlahiei, pe care le succede, ascendent, Patriarhia Română. Nu ne-ar strica niște hărți canonice istorice, pentru a se vedea că vechiul ”teritoriu canonic” al românilor ortodocși a fost cu mult mai mare decât îl văd astăzi Patriarhii-grăniceri de la Moscova și Belgrad.

În primul subiect, participarea domnului președinte Traian Băsescu, în calitate de cetățean al Republicii Moldova, la competiția democratică pentru șefia statului este o chestiune care depinde de voința domniei sale și de eventualele interpretări pe care le-ar putea da, la sesizare, Curtea Constituțională.

În al doilea subiect, Biserica Ortodoxă Română va urma în continuare linia sa tradițională, pastoral-misionară, care pune oamenii înaintea teritoriilor și granițelor schimbătoare. Așa cum se știe, numărul cetățenilor români din Republica Moldova a depășit recent limita psihologică de 1 milion, cu tendința de dublare numerică în următorii doi ani, ținând cont de solicitările deocamdată nerezolvate prezentate de basarabeni la București. Acești cetățeni români, în marea lor majoritate ortodocși, au nevoie de păstorire spirituală și, într-un stat democratic cum se dorește a fi Republica Moldova, sunt singurii care pot decide asupra apartenenței lor canonice, peste slaba argumentație a Patriarhului-grănicer sovietic de la Moscova. Într-o asemenea abordare, asumarea devine reciprocă, nu doar basarabenii fiind îndreptățiți la restabilirea cetățeniei române și a apartenenței lor canonice de Biserica Mamă Română, ci și Patriarhul României fiind îndreptățit, în deplină demnitate, să solicite și să obțină cetățenia Republicii Moldova. Vorbim, evident, despre un deziderat, nu despre un fapt deja împlinit. Un asemenea gest ar fi un răspuns practic, realist și firesc, cu valențe multiple, care ar pune în dificultate Patriarhia-grănicereasă de la Moscova și ar anula orice pretenție nefondată a acesteia de jurisdicție abuzivă asupra celor peste 1 milion de cetățeni români actuali din Republica Moldova, care vor deveni 2 milioane în următorii doi ani.

Întrunește Patriarhul României condițiile pentru solicitarea și obținerea cetățeniei Republicii Moldova? Da, cu supra de măsură. Spre deosebire de omologul său de la Moscova, Patriarhul României răspunde exigenței legale de cunoaștere a limbii române și a istoriei statului, este păstorul celor peste 1 milion de ortodocși basarabeni repuși în cetățenia română și are merite incontestabile față de Republica Moldova, ca dovadă servind, între altele, și faptul gratificării sale cu distincția supremă, Ordinul Republicii. Pentru preopinenți am mai putea adăuga: implicarea determinantă a Preafericirii Sale în selectarea modelului de stemă de stat a Republicii Moldova, redeschiderea la Iași a Facultății de Teologie din Chișinău refugiată în 1941, formarea a sute de preoți din Republica Moldova, cărora le-a fost profesor și purtător de grijă pe perioada studiilor în România, acordarea de multiple ajutoare materiale populației Republicii Moldova în situații de criză sau de calamitate, acordarea de manuale școlare și cărți în limba română pentru elevi și studenți din Republica Moldova, acordarea de nenumărate ajutoare comunităților ortodoxe locale din Republica Moldova etc., etc.

Umila mea părere este că, după președintele Traian Băsescu, cetățenia Republicii Moldova trebuie să-i fie acordată Preafericitului Părinte Patriarh Daniel al Bisericii Ortodoxe Române.  Acest fapt va avea implicații benefice profunde.

Rușii stau cu gândul la granițe și teritorii, noi suntem cu gândul la oameni.


MIHAIL SADOVEANU LA CRIHANA

Iunie 12, 2016

Mihail Sadoveanu

Știam de la bunica mea că Mihail Sadoveanu a fost la Crihana. Bunica, noră de pescar din tată în fiu, cunoștea faptul din familie, dar nu mi-a putut da alte detalii, decât că gazda lui Mihail Sadoveanu și a însoțitorilor săi a fost unul dintre ”boierii” satului, Gheorghe Manolescu, arendașul grupului de bălți Crihana, Manta, Vadul lui Isac din județul Cahul.

Astăzi găsesc, în teza de doctorat a lui Dragoș Vicol, o referință la această vizită a lui Mihail Sadoveanu la Crihana. Într-un articol intitulat ”Prieten unic”, apărut în revista ”Viața Românească” (nr. 4-5 din aprilie-mai 1936) și dedicat prietenului său Garabet Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu evocă ”drumurile cahulene”, cu referire expresă la Crihana, vorbind despre ”locuri ascunse, într-un cotlon al bălților Prutului cu numele Crihana”. Întrucât nu avem deocamdată acest număr al revistei ”Viața Românească” pentru a putea reproduce întregul material, ne vom mulțumi cu fragmentul găsit în teza lui Dragoș Vicol.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Astfel, Mihail Sadoveanu face următoarea descriere a peisajului de la Crihana: ”Soarele lucea splendid şi divers în ochiurile de ape şi în cotiturile canalurilor, stufurile misterioase se întindeau până la mari depărtări; luntraşul vorbea încet, spunând felurite lucruri despre cele o sută şi una soiuri de raţe care cuibează pe acele meleaguri; din când în când zburătoarele acestea, felurit şi măiestrit colorate, zburau cu zgomot mare de aripi din ghioluri ori ocoleau în curbe graţioase pe deasupra noastră; în unele răstimpuri izbucneau greoi gâştele, când se făcea linişte, suna adânc glasul buhaiului bălţii. Vântul şuşuia lin prin foltane (aşa se cheamă acolo desişurile de stuf)”.

Dincolo de pescuit și vânătoare în sine, preocupările lui Mihail Sadoveanu la Crihana au fost, cu siguranță, mai largi, ținând de cunoașterea locurilor și oamenilor din cuprinsul României. Într-un discurs din 6 februarie 1939 (publicat în revista ”Însemnări ieșene”), Sadoveanu mărturisea: ”Mai cu seamă după război am întrebuinţat această falsă vânătoare şi acest fals pescuit, ca să cunosc cum vorbesc fraţii mei de pretutindeni”.

Cine va fi fost oare sfătosul luntraș de la Crihana care îi vorbea, familiar și aproape în șoaptă, lui Sadoveanu despre ”felurite lucruri” legate de bogăția bălților din sat? Cu câtă altă lume de la Crihana s-a întreținut pe îndelete marele scriitor și câți dintre aceștia i-au devenit, poate, prototipuri pentru numeroasele sale lucrări pescărești și vânătorești?  Ce an și ce lună anume să fi fost oare? Ce cuvinte din vorbirea românească a crihănenilor, în afară de foltan, a aflat și folosit în opera sa marele scriitor? Sunt întrebări care își așteaptă răspunsurile.

[Doamna Ecaterina Mațcu-Vâlcu ne scrie că străbunicul ei, Manole Saghin, a fost unul dintre pescarii care l-au însoțit de mai multe ori pe Mihail Sadoveanu la pescuit în bălțile Crihanei, iar străbunica ei, Paraschiva Saghin, i-ar fi servit lui Sadoveanu drept prototip pentru unul dintre personajele lucrărilor sale.]

Vizita lui Mihail Sadoveanu și a deocamdată necunoscuților săi însoțitori la Crihana cu siguranță nu a fost una ocazională sau grăbită, durând mai multe zile și poate chiar o săptămână. Asta înseamnă că Sadoveanu a dormit noaptea/nopțile la conacul lui Gheorghe Manolescu, cea mai frumoasă clădire din sat la acea vreme, și și-a sorbit cafelele dimineața pe terasa conacului, admirând minunata priveliște pe care o oferă Balta Crihanei până la Prut. O asemenea vizită trebuia să fi fost însoțită și de ospețe bogate, cum adesea obișnuia să facă generoasa gazdă a lui Sadoveanu și a însoțitorilor săi. Mai știm, din amintirile crihănenilor, că Gheorghe Manolescu era om deschis și plin de viață, nerefuzând niciodată să poftească la masă țărani simpli, alături de care de multe ori trăgea năvoadele sau umbla cu pușca prin bălți la vânătoare. Vizita lui Mihail Sadoveanu și a distinșilor săi însoțitori la Crihana rămâne o pagină încă necunoscută din viața sa și din istoria localității.

Sigiliu Gheorghe Manolescu

Nu putem ști deocamdată cum s-au cunoscut Mihail Sadoveanu cu Gheorghe Manolescu. Nu cunoaștem nici dacă Sadoveanu, un pescar și vânător înrăit, a mai revenit la Crihana, așa cum putem presupune, și cine anume au fost însoțitorii săi cu ocazia vizitei la care face referință în primăvara anului 1936. Putem admite că unul dintre însoțitori a fost chiar marele critic literar Garabet Ibrăileanu. Cu siguranță, după cercetări, vom putea afla multe informații și detalii interesante.

Am fi recunoscători dacă cineva ne-ar putea pune la dispoziție textul integral al materialului ”Prieten unic” din revista ”Viața Românească” (nr. 4-5 din aprlilie-mai 1936).

* * *

Mihail Sadoveanu despre pescuit și vânat:

Pasiunea vânatului și a pescuitului ne vine de departe și de demult – așa de departe și așa de demult încât, cugetând, simt un aspru fior. Vine dintr-o epocă obscură și eroică, când tot ce au astăzi oamenii era numai o intenție în ochii, în mintea și-n brațul primilor luptători”.

Fără îndoială că vânatul și pescuitul sunt cele mai vechi sporturi, cu observația că s-au născut sub presiunea necesității și n­-au devenit divertisment decât cu timpul. Pescuitul primitivilor era agerime; vânatul – forță și rezistență. Omul de azi nu mai întrebuințează aceste însușiri ca să­-și agonisească hrana. Cu pește de undiță și cu mămăligă de râșniță nu te îngrași, cum foarte potrivit observă dictonul popular. Pământul și animalele domestice răspund îndestulător nevoilor lui de harnă; munca se cheltuiește în alte direcții, în domenii diverse cu meșteșuguri nouă; vânatul și pescuitul au rămas o patimă, cum spun țăranii noștri”.

Cei care sunteţi vânători ori pescari n-aveţi nevoie de îndemnul meu ca să ieşiţi în mijlocul naturii. După ani de rătăciri şi practică, văd că încă îmi mai rămân totuşi destule, necunoscute, şi vă îndemn pe cei de la câmpie să vă suiţi la munte, să ascultaţi cerbul la începutul toamnei, iar pe tovarăşii vânători din munte îi sfătuiesc să încerce farmecul unei zile cu luntrea în singurătăţile pruteţurilor ori dunăriţelor”.

* * *

Fragment recuperat din articolul ”Prieten unic” (1936):

Totdeauna aveam o simțire ciudată și delicioasă în același timp când, în convorbirile noastre îndelungi, mă simțeam pătruns și explicat până în adânc, cu o simpatie în care și omul, nu numai artistul, iși căuta privirea. În epoca aceasta Ibraileanu exercita — îmi dau seama — o presiune delicată și fină asupra mea,  orientându-mă. Astfel mi-a fost învățător, până ce legătura mea cu viața și lucrurile la vârsta de care  vorbește Dante s-a desăvârșit”.

Mașina de scris a lui Mihail Sadoveanu.

Mașina de scris a lui Mihail Sadoveanu.


CRIPTOROMÂNII

Iunie 10, 2016

Romania si Criptoromanii

Degeaba veți căuta termenul din titlu în dicționarele limbii române. Nu există deocamdată un cuvânt care să-i desemneze pe românii deznaționalizați complet sau în mare parte. Cu toate că, existând realitatea, ar trebui să existe și un cuvânt care să o desemneze.

În limba română, dar și în alte limbi, există alți termeni din aceeași arie semantică: criptocreștini, criptoevrei, criptomusulmani.

Am format termenul Criproromâni după același model, folosind cele două morfeme: Cripto + Român. Dicționarul Explicativ al Limbii Române ne spune despre primul morfem următoarele: ”Cripto- Element prim de compunere savantă cu semnificația „ascuns”, „secret”. [< fr. crypto-, cf. gr. kryptos]”. Al doilea formant, Român, nu trebuie explicat.

Putem folosi termenul de Criptoromân, așa cum folosim, bunăoară, termenul de Pseudoromân.

Ca să rămânem pe zona analogiilor, vom arăta că Criprocreștini sunt considerați pomacii de limbă bulgară, bosniacii musulmani de limbă sârbo-croată, adjarii musulmani de limbă georgiană, albanezii musulmani, homșeții musulmani din Turcia numiți și criptoarmeni, pontiacii musulmani de limbă turcă, civenoburii musulmani din Turcia, lazii musulmani din Turcia vorbitori ai unui dialect izolat georgian, urumii musulmani de limbă turco-tătară din Ucraina numiți și criptoelini, torbeșii musulmani de limbă slavă macedoneană din Republica Macedonia, gadjalii musulmani din Bulgaria și Grecia numiți și criptogăgăuzi, goranii musulmani de limbă sârbă din Kosovo, rafceanii musulmani de limbă sârbă din Albania, rușii musulmani din Rusia (15 000) și Kazahstan (50 000), meglenoromânii musulmani din Turcia și alții.

Cripromusulmani sunt considerați moriscoșii (moriscos – maurii mici, în traducere din spaniolă) catolici din Spania ziși și saracini/sarazini, linobambakii catolici din Cipru, iar criptoevrei maranii catolici din Spania, falașii creștini din Etiopia, dar și persoanele care, rămânând evrei în taină, s-au convertit benevol sau formal la islam, creștinism ori alte religii, de cele mai multe ori schimbându-și numele de familie și prenumele sau adaptându-le piesajului etnocultural local.

Criptocreștinii, criptomusulmanii, criptoevreii, criptoelinii, criptoarmenii, criptoslavii etc. sunt rezultatul unor fenomene care s-au apărut produs ca urmare a a) convertirii forțate la religia ocupantului sau a majoritarilor; b) aculturației și asimilării lingvistice forțate și/sau naturale; c) prozelitismului religios; d) camelionismului personal.

Cine sunt criptoromâni și unde îi găsim?

Nu vom greși deloc dacă în categoria Criptoromânilor îi vom include  pe:

  • ortodocșii de limbă maghiară din Transilvania (cazul satului Dăboi este unul de trist renume);
  • o parte importantă numeric a secuilor catolici și reformați de limbă maghiară din Transilvania, altădată ortodocși de limbă română (așa-zișii români secuizați);
  • greco-catolicii de limbă maghiară din Ungaria, altădată ortodocși de limbă română, majoritari în vechime în toată Crișana de Apus, până la Tisa și dincolo de Tisa, cu iradieri până dincolo de actuala graniță austriacă;
  • valahii din Valahia Moravă (Valašsko) din Cehia și Slovacia (în Carpații Beschizi/Nordici sau Păduroși), care se identifică drept valahi și vorbesc un grai care nu este nici ceh, nici slovac, dar care păstrează un lexic rezidual românesc de peste 1000 de cuvinte, precum și toate caracteristicile românești ale culturii materiale sau muzicale și coregrafice vechi;
  • goralii din sudul Poloniei, care, ca și valahii din Cehia și Slovacia, vorbesc un grai distinct cu un lexic rezidual românesc important și păstează toate caracteristicile românești ale culturii materiale sau muzicale și coregrafice vechi;
  • o parte a ucrainenilor greco-catolici din Galiția și Transcarpația, individualizați puternic în raport cu marea masă a ucrainenilor și care păstrează în graiurile lor un lexic rezidual românesc important. Aceștia, în Evul Mediu, au fost ortodocși și s-au condus de dreptul românesc (ius valachicum). Numeroase documente istorice și toponimia/hidronimia dau mărturia criptoromânității lor;
  • populația din peste 200 de sate din Ucraina de astăzi atestate altădată ca românești, inclusiv în Hătmănie (Secea Zaporojeană). În Ucraina dinaintea celui de al Doilea Război Mondial au funcționat 168 de școli rurale cu predare în ”limba moldovenească”, astăzi toate desființate, învățământul fiind exclusiv în limba ucraineană.
  • rusolingvii de origine ”moldovenească”/basarabeană (conform pașaportului sau declarați la recensăminte) din Federația Rusă, plecați în pribegie sau colonizați/strămutați/deportați și care și-au pierdut limba complet sau în cvazitotalitate;
  • bulgarii din localitățile altădată românești din spațiul dintre Dunăre și Munții Balcani din Bulgaria de astăzi, atestate documentar;
  • valahii musulmani din Turcia, de viță meglenoromână;
  • sărăcăceanii din Grecia, de viță aromână;
  • caracaceanii din Bulgaria, de viță aromână;
  • aromânii de limbă greacă din Grecia, așa-zișii vlahi grecofoni;
  • populația din satele altădată istroromâne din peninsula Istria, astăzi în Croația și în mică parte în Slovenia, fapt certificat documentar sau prin toponimie/hidronimie.

Există și istorici care consideră că s-ar încadra în această categorie a Criprotomânilor și:

  • Populația de diverse limbi din țările balcanice și Austria care se identifică astăzi și se identificau în vechime drept valahi sau morlaci/mavrovlahi, adică vlahi/români negri/din nord, în vechime punctele cardinale fiind desemnate cromatic;
  • Torlacii din dreapta și din stânga actualei granițe bulgaro-sârbe, din nordul Macedoniei și, parțial, din Kosova;
  • Huțulii, care păstrează un lexic rezidual românesc și un șir de particularități entografice comune/identice cu dacoromânii. Eminescu îi considera urmași ai dacilor liberi.

Dacă mi-au scăpat anumite grupuri de Criptoromâni, vă rog să mă completați. Cred că merită să deschidem o dezbatere (istorică, culturală, entografică, lingvistică etc.) pe marginea acestui subiect nu doar interesant, ci și de mare sensibilitate.


CEDO confirmă INEXISTENȚA unui „drept” la căsătoria unisex

Iunie 10, 2016

CEDO

Ieri, 9 iunie 2016, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut publică decizia în cauza Chapin și Charpentier contra Franța (nr. 40183/07). Reclamanții contestau decizia instanțelor franceze de a anula o căsătorie încheiată în anul 2004 între doi bărbați, prin violarea legii franceze de atunci, care oprea două persoane de același sex să se căsătorească.

În decizia luată cu unanimitate, Curtea întărește faptul că Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu include un drept la mariaj pentru cuplurile de același sex, nici sub dreptul la respectul pentru viața privată și de familie (art. 8), nici sub dreptul de a se căsători și a fonda o familie (art. 12).

Mai precis, noua decizie confirmă o serie de alte decizii, și în particular reamintește că:

  • Problema căsătoriei între persoane de același sex este „subiect al legilor naționale ale Statelor contractante” (§ 36, cu referire la decizia din cauza Schalk și Kopf c. Austria (nr. 30141/04);
  • Articolul 12 confirmă conceptul tradițional de căsătorie, care este uniunea între un bărbat și o femeie și „nu impune asupra guvernelor Statelor contractante o obligație de a oferi cuplurilor de același sex acces la căsătorie„ (§ 36, cu ref. la decizia din cauza Gas și Dubois c. Franța, nr. 25951/07, § 66);
  • Articolul 12 „nu poate fi interpretat ca impunând asupra guvernelor Statelor contractante o obligație de a oferi cuplurilor de același sex acces la căsătorie” (§ 39). Această reamintire a recentelor decizii din cauzele Hämäläinen c. Finlanda (nr. 37359/09) și Oliari și alții c. Italia (nr. 18766/11 și 36030/11) are un impact puternic deoarece recunoaște limitele teoretice ale interpretării dreptului la căsătorie;
  • Cu privire la dreptul la respectul pentru viața privată (garantat sub art. 8) și la principiul non-discriminării (art. 14), „Statele sunt (…) libere (…) să restricționeze accesul la căsătorie la cuplurile de sexe diferite”, (cu referire la decizia din cauza Schalk și Kopf , § 108 și Gas și Dubois, § 66);
  • Statele „se bucură de o anumită marjă de apreciere cu privire la statutul exact conferit de mijloacele alternative de recunoaștere” a relațiilor de același sex și a diferențelor între acestea și drepturile și obligațiile conferite de căsătorie (§ 58).

Gregor Puppinck, directorul Centrului European pentru Lege și Justiție, un ONG juridic cu sediul la Strasbourg, salută decizia ca fiind „interpretarea corectă a Convenției Europene a Drepturilor Omului” și precizează că „problema căsătoriei între persoane de același sex împinge Curtea la limita abilității sale de a interpreta Convenția. Această limită este marcată de însăși formularea tratatului (Convenției) și de voința explicită a majorității Statelor membre”.

Citește și: „Drepturile omului acompaniază Omul Nou” – Interviu cu dr. Gregor Puppinck, Centrul European pentru Lege și Justiție

Din cele 47 de state semnatare ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, doar 12 recunosc „căsătoria” între persoane de același sex.

Articolul 12 al Convenției stipulează că „Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie conform legislației naționale ce reglementează exercitarea acestui drept.”

Dl. Puppinck mai apreciază, făcând referire la repetatele încercări ale grupurilor juridice favorabile lobby-ului homosexual de a forța o decizie favorabilă lor din partea Curții pe motivul unei „evoluții” a societății, că „deși este potrivită aplicarea Convenției la schimbările din societate, dimpotrivă, este total nepotrivit să se pretindă schimbarea însuși conținutului Convenției”.

Detalii pot fi găsite în lucrarea G. Puppinck, Uniunile homosexuale și Curtea Europeană a Drepturilor Omului

sursa: http://www.culturavietii.ro/


AMBASADORII DANIEL IONIȚĂ ȘI MIHAI GRIBINCEA PRIMIȚI DE PREAFERICITUL PĂRINTE DANIEL, PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Iunie 9, 2016

Ambasadorul Mihai Gribincea cu PF Daniel

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a primit ieri, 8 iunie, la Reședința Patriarhală, vizitele a doi ambasadori, şi anume a domnului Mihai Gribincea, noul ambasador al Republicii Moldova în România, şi a domnului Daniel Ioniţă, noul ambasador al României în Republica Moldova.

La finalul întâlnirii cu Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ambasadorul Republicii Moldova în România, domnul Mihai Gribincea, a declarat: „A fost o vizită de curtoazie, pentru că am început relativ recent mandatul de ambasador al Republicii Moldova la Bucureşti şi, de aceea, am considerat că este necesar să am o întrevedere şi cu Preafericitul Părinte Patriarh. De asemenea, ţinând cont că am fost cinci ani ambasador al Republicii Moldova la Bruxelles, unde am avut o interacţiune destul de activă cu enoriaşii din Republica Moldova în Belgia, am încercat să aduc la cunoştinţa Preafericirii Sale şi problemele cu care se confruntă cetăţenii Republicii Moldova în Belgia în ceea ce priveşte accesul la religie. Nu încerc să fac o diferenţiere pe criterii cetăţeneşti sau de alt ordin a românilor de peste hotare, pentru că ei se confruntă cu aceleaşi probleme. În acelaşi timp, am considerat necesar a aborda şi acest subiect ce priveşte cooperarea pe mai departe. Evident, am vorbit despre posibilităţile de a impulsiona relaţiile mol­do-române, dacă pot spune aşa, şi în domeniul religios. După cum ştiţi, în Republica Moldova este o divizare în sânul Bisericii, o parte a Bisericii este cea subordonată la Moscova, iar cealaltă parte, în jur de 120 de parohii, este subordonată Patriarhiei de la Bucureşti. Am vorbit despre problemele cu care se confruntă aceste parohii şi cum ar putea fi ajutate, inclusiv prin intermediul Preafericitului Părinte Patriarh”.

Ambasadorul Daniel Ionita cu PF Daniel

După întâlnirea cu ambasadorul Republicii Moldova în România, a urmat vizita noului ambasador desemnat al României în Republica Moldova. La finalul întrevederii cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, ambasadorul desemnat al României la Chişinău, Daniel Ioniţă, a declarat: „A fost un prilej de mare bucurie, de racordare atât la cele lumeşti, cât şi la cele sfinte. Mi se pare important ca înainte să preiau postul de ambasador în Republica Moldova să am şi o astfel de întâlnire cu Preafericirea Sa, pentru că Biserica şi cetatea trebuie să îşi desăvârşească împreună-lucrarea, pentru a aduce aproape pe toţi românii, indiferent unde ar trăi. Sunt convins că postul pe care îl voi avea la Chişinău este unul de o mare încărcătură şi simbolică, şi pragmatică, şi legat de trecut, prezent şi viitor. De aceea, am dorit, în mod expres, să am prilejul unei astfel de întâlniri. Cred că, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, mandatul meu va fi unul de succes, însă la ­succesul acesta un singur om nu poate să contribuie pe deplin, ci trebuie să lucrăm împreună”.

Ambasadorul Daniel Ionita cu PF Daniel 1

sursa: http://ziarullumina.ro/


CAHUL. PUȚINĂ ETIMOLOGIE

Iunie 5, 2016
Cahulă, adică monoxilă străveche, descoperiă în Dobrogea.

Cahulă, adică monoxilă străveche, descoperiă în Dobrogea.

Orașul Cahul a avut și alte denumiri: Șcheia, Frumoasa.

Denumirea este identică cu cea a lacului Cahul din sudul Basarabiei și a afluentului său, râulețul Cahul, de la care lacul a împrumutat numele. Un afluent al lacului Cahul se numește Cahuleț, formă incontestabil românească (cf. Pruteț). Râulețul Cahul își are izvoarele în preajma orașului Cahul, pe teritoriul comunei Crihana Nouă (astăzi Lebedenco), și străbate, până la revărsarea în lacul Cahul, pe o distanță de 39 de kilometri, localitățile Pelinei, Sătuc, Vladimirovca, Găvănoasa, Nicolaevca, Vulcănești, Alexandru Ioan Cuza, Etulia și Etulia Nouă. Pentru o încadrare hidronimică exactă vom arăta că afluenții râului Cahul sunt trei ape mai mici cu denumiri indiscutabil românești: Maranda, Ursoaia și Ciorița.

Documentele medievale, scrise în slavonă, cu mai bine de 500 de ani în urmă, atestă toponimul Cahul (în forma românească Caul, dar și în forme slavizate fonetic: Cahovu și altele), deci avem o dovadă a vechimii acestuia (a se vedea, bunăoară, ispisocul după uricul lui Ștefan cel Mare din 2 iulie 1502 (7006) despre cumpărarea unor moșii de pe Prut și închinarea acestora mănăstirii Putna). Toponimul medieval se referă la extravilanul localității Frumoasa, inclusiv la părțile dinspre bălțile Prutului. Alte documente medievale care atestă toponimul datează din 22 aprilie 1518 (7028), 1 iulie 1519 (7027), 16 martie 1529 (7037), 20 aprilie 1555 (7063), 15 septembrie 1575 (7084), 3 aprilie 1588 (7096), 30 martie 1599 (7107).

S-a considerat un timp, absolut fantezist, că denumirea actuală ar fi de origine turcă (Kagul, Kavul), cu presupunerea că ar însemna glod, noroi. Partea cu originea turcică a cuvântului Cahul este doar o legendă întreținută de cei care leagă începuturile istoriei Basarabiei de ruși, cu justificarea stângace și ridicolă a ”eliberării de sub jugul turcesc” ca punct zero al civilizației pe pământurile noastre. De fapt, în 1835, administrația țaristă de ocupație nu a făcut nimic altceva decât să extindă microtoponimul românesc Cahul, utilizat timp de secole de populația locală nerusă, asupra localității Frumoasa, asigurând astfel, fără să-i fi stat în intenție, continuitatea toponimică românească. Intenția autorităților țariste de ocupație fusese doar de eternizare a amintirii despre una dintre bătăliile purtate de ruși în preajma lacului omonim din sudul provinciei anexate. Vechiul nostru toponim Cahul nu este nici rusesc, nici turcesc.

Nu am găsit etimonul Cahul în nicio limbă turcică. Doar în limba tătarilor de pe Volga există o formă verbală, Kagylu, tranzitiv și intranzitiv, din paradigma lui Kagu, însemnând: a se atinge, a acroșa, a mișca din loc, a aborda, a se feri, a fugi și a intra. Dar între forma verbală Kagylu  din tătara de pe Volga și totponimul românesc Cahul nu există nici cea mai vagă relație. Până la ocupația țaristă a Basarabiei nimeni nu a folosit toponimul și hidronimul Cahul cu G în loc de H plin sau mut, această transformare fonetică fiind caracteristică limbii ruse (cf. Orgheev în loc de Orhei, Ganasenî în loc de Hănăsenialkogol’ în loc de alcool, Gamburg în loc de HambrurgGhitler în loc de Hitler, Ghimalai în loc de Himalaia, Gaiti în loc de Haiti, Gavai în loc de Hawaii, galiuținația în loc de halucinație, gamak în loc de hamac, garem în loc de harem, ghektar în loc de hectar etc., etc.). În toată perioada medievală, anterioară ocupației țariste a Basarabiei, toponimul și hidronimul Cahul nu a fost atestat în forma Cagul. Verbul Kagu din limba tătarilor de pe Volga nu a produs în spațiul lor de etnogeneză și viețuire niciun substantiv și, respectiv, niciun toponim sau hidronim derivat din acesta. Nici o versiune pecenegă/cumană nu ar putea fi acceptată, cu atât mai mult cu cât această limbă nu a fost una scrisă, ca să ne putem referi la fondul ei lexical în afara oricărei presupuneri sau incertitudini. Nicio versiune legată de etimoane străine nu trebuie examinată înaintea versiunilor legate de limba locuitorilor autohtoni ai regiunii. Tiparele vechi, nefondate științific, trebuie sparte.

Interesul și atenția noastră s-au orientat în mod firesc către fondul lexical vechi, arhaic al limbii române.

Așadar, constatăm existența în româna veche a cuvântului Cahulă. O variantă fonetică a acestui arhaism este Caulă/Căulă, cu omiterea lui H intervocalic (fenomen subdialectal periferic, ca abatere de la regula generală). De altfel, mulți dintre localnici pronunță denumirea orașului omițându-l pe H: Caul/Caulu.

Cahulă tradițională din bârne.

Cahulă tradițională din bârne pentru trecerea râului sau pescuit pe baltă.

Relația dintre vechiul toponim Cahul și vechiul cuvânt românesc Cahulă este evidentă.

Dicționarele limbii române fixează sensurile arhaismului regional Cahulă: ”Plută mică, întrebuințată ca pod umblător” (DEX 2009), ”Plută de trecut o apă mică împingând-o cu ghĭonderu” (Scriban 1939), ”Plută mică de trecere a unui râu; pod umblător” (DAR 2002) , ”Luntre pescărească rudimentară, de obicei scobită dintr-un trunchi de copac” (DEX 2009), ”Luntre făcută dintr´un trunchĭ scobit (orĭ și din scândurĭ) de umblat pe bălțĭ la pescuit orĭ la vânat (Sadov. VR. 1928, 7, 8; Șez. 33, 26)”, toate precizând originea necunoscută a termenului care desemnează această luntre monoxilă (dintr-un lemn).

Cahulă pe mal de baltă.

Cahulă pe mal de baltă.

Arhaismul nostru Cahulă este echivalentul local, neaoș, al franțuzismului Pirogă (< Pirogue), la rândul său un hispanism (Piragua) preluat din limba mayașă (amerindiană). Totodată, cunoaștem că în vechime Prutul nu a fost niciodată frontieră și, la vaduri, până a fi ridicate poduri de lemn sau de piatră, acesta a fost trecut cu plute din bârne, care s-au numit și se numesc în zonă Cahule.

Cahulă din bârne pentru trecerea râului sau pescuit pe baltă.

Mod de construire a cahulei din bârne pentru trecerea râului sau pescuit pe baltă.

Dicționarul Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică (Mihai Vinereanu, București, 2008) nu cuprinde niciuna dintre variantele cuvântului Cahulă. Cu toate că acest lexem arhaic prezintă un interes major din perspectiva studiului substratului prelatin al limbii române.

Cahulă din stuf.

Cahulă din stuf.

Vom adăuga că din acest cuvânt arhaic românesc derivă un nume de familie, destul de răspândit, anume Caulea/Căulea (Micea Horia Simionescu, Dicționar onomastic,  București, 1969). Acesta este un dublet fonetic al numelui românesc de familie Cahulea, neatestat de dicționare, dar răspândit în zona Moldovei, pe cursul de mijloc al râului Prut. Mai este întâlnit adesea ca poreclă, mai ales printre pescari, iar Cahulul, se știe, este din străvechime și rămâne și astăzi o zonă pescărească activă. Potrivit datelor disponibile, numele de familie Cahulea/Caulea este purtat de români din județele Bacău, Botoșani, Brăila, Brașov, municipiul București, Caraș-Severin, Constanța, Galati, Maramureș, Prahova, Sibiu, Suceava, Timiș, Tulcea din România, iar în Basarabia în raioanele Cahul, Leova, Ungheni, Criuleni și municipiul Chișinău. De remarcat că peste 50% din purtătorii acestui nume de familie sunt concentrați în județul vecin Galați, zonă în care cuvântul Cahulă și variantele sale fonentice (Căhulă, Căulă) sunt folosite curent, termenul nefiind perceput ca arhaism.

Avem toate motivele să admitem că arhaicul Cahulă este un cuvânt autohton moștenit în română. El se înscrie, cum vom vedea mai jos, într-un peisaj lexical indoeuropean larg.

Cahule străvechi scobite într-un singur trunchi de copac.

Cahule străvechi scobite într-un singur trunchi de copac.

Ne interesează proveniența termenului. Primul său sens, de luntre primitivă, monoxilă, adică scobită într-un singur trunchi de copac, de obicei lungă, semănând cu un tub sau un jgheab, s-ar putea să ne ajute în deslușirea originii sale pe terenul paleolingvisticii indoeuropene.

Cahulă descoperită în albia Prutului, la Ungheni, în anul 2012.

Cahulă descoperită în albia Prutului, la Ungheni, în anul 2012.

Termeni apropiați, semantic și ca formă, derivați din același etimon, se atestă în mai multe limbi indoeuropene vii, iar alții au fost restabiliți în limbile indoeuropene moarte:

Kaulas (os, fluier al piciorului, tijă goală în interior) în lituaniană (masculin). Kaulas > Koja, cu sensul de Picior;

Kauls în letonă (masculin), cu același sens ca și în lituaniană. Kauls > Kāja (Picior);

Caulis (și Colis) în latină (masculin), cu sensurile de a) tulpină de copac; b) tulpină/tijă a unei plante, de regulă goală în interior; c) tulpină (înaltă) de varză/curechi; d) stâlp/arbore cilindric care susține volutele unui capitel; e) țepușă/scobitoare;  f) băț; g) membru viril; h) tub prin care insectele își depun ouăle. O paranteză se impune aici. Ideea subsidiară de plantă cu tulpină înaltă cu care a fost asociată varza de către latini este un punct de pornire pentru linia evoluției lexicale către francezul Chou, italianul Cavolo (dar și Caule, cu formele dialectale Cavulu, Caulu în siciliană, Càvol, Càorlo, Càoło în venețiană), sardul Càule, dalmațianul Caul,  portughezul Couve (dar și mai vechiul Caule), spaniolul Col și românescul Curechi. Atestăm de asemenea existența în latină a hidronimului Caulāres atribuit unui râu din Pamfilia, o regiune din sudul Asiei Mici, situată între Lycia la sud, Cilicia la est, Pisidia la nord și Frigia la vest. Hidronimul Caulāres este prezentat de lingviști ca fiind foarte vechi, transmis în latină (și greacă) din limbile indo-europene vorbite altădată în regiune, astăzi moarte. Remarcăm existența în latină și a substantivului Caulae sau Caullae (plural Caulārum), cu senul de gaură, spărtură, trecătoare, canal. Cuvintele moderne Col (uterin, vezical, parte mai îngustă, mai strâmtă a unui organ sau a unui os) și Colon, intrate în română pe filieră franceză, fac parte din paradigma acestui cuvânt moștenit în latină din fondul indoeuropean comun.

Καυλς (Kaulos) în greaca veche și Καυλί ‎(Kavlí) în greaca modernă (masculin), cu sensul de lemn, băț, tulpină, iar în subsidiar și varză. Una dintre coloniile vechilor greci (secolul VII înainte de Hristos) din peninsula Italică (astăzi în raza localității Punta Stilo, comuna Monesterace din provincia Reggio Calabria) se numea Caulon (Καυλών), iar în unele perioade și Caulonia (Καυλωνία). Specialiștii italieni sunt de părere unanimă că denumirea acestei colonii a vechilor greci derivă din Kaulos, cu sensul de tulpină, trunchi de copac. Potrivit unei legende populare, denumirea coloniei ar proveni de la numele întemeietorului acesteia, Kaulo, unul dintre vitejii luptători în Războiul Troian;

Cāwel în germana veche, din care provine vechiul englezesc Cāl/Cāul, strămoșul cuvintelor Cole și Kale de astăzi, precum și germanul Kohl sau danezul Kool, cu sensurile de varză/curechi;

Cál în irlandeză (limbă celtică), cu sensul de varză/curechi. Acest cuvânt stă la baza hidronimului celtic Calbourne, explicat de lingviști ca format astfel: Cāwel (tulpină) + Burna.

Cawl (cu forma diminutivală Cawlen) în galeză (limbă celtică), cu sensul de varză, mâncare din varză;

Kaile și Kale în scoțiană (limbă celtică), cu sensul de varză, legume, mâncare din legume;

*Kъlъ (Кăl) în slava veche (masculin), din care provin rusescul Kol (Кол), ucraineanul Kil (Кiл), polonezul Kół, cehul Kůl sau slovacul Kôl, toate cu sensul de țăruș, par ascuțit la un capăt, stâlp/trunchi de lemn;

कुल्या (Kulyā) în sanscrită, transmis în aceeași formă și în hindi, cu sensul de Jgheab (cioplit într-o tulpină de copac), canal.

Specialiștii în paleolingvistică sunt unanimi în părerea că toți acești termeni derivă din etimonul indoeuropean *Kaw(ǝ)l / *Kowos < protoindoeuropeanul *keHu-lo-, cu sensul primar de Os tubular, tub/țeavă din orice material, de regulă scobită în lemn. Unele dintre limbile indoeuropene au avut tendința suprimării lui H intervocalic, cum, de altfel, s-a întâmplat și în cazul altor etimoane. Totuși, observăm că în toată aria traco-dacică sunetul H este, în general, foarte bine conservat în cuvintele din substratul lexical autohton și chiar, spre deosebire de alte limbi neoromanice, în cele din adstratul latin.

Etapele transformării unui buștean în cahulă.

Etapele transformării unui buștean în cahulă.

Așadar, în cazul substantivului Cahulă, toate cele trei consoane (C, H, L) fac parte din rădăcina cuvântului. L final nu este, chiar dacă ar putea fi perceput în mod fals, articol substantival al unui inexistent Cah. Chiar dacă H, în poziție intervocalică, are tendința spre omisiune. În general, într-o serie de graiuri românești, în poziție inițială, H urmat de vocale, iar mai rar și în poziție intervocalică, dispare: (h)Abar, (h)Aram, (h)Arbuz, (h)Air, (h)Arman, (h)Ârleț, (h)Ectar, (h)Erghelie, Ma(h)ala, Mi(h)ai, (h)Ojma, (h)Oltei, (h)Oră, (h)Ulub.

Odată stabilită apartenența românescului Cahulă la fondul lexical indoeuropean și la aceeași paradigmă semantică care cuprinde noțiunile de Tulpină și de Tub scobit în lemn/țeavă, observăm că dintre toate formele date de etimonul protoindoeuropean *keHu-lo- în diverse limbi, doar forma românească îl păstrează pe H intervocalic. Nici măcar latina sau greaca antică nu-l mai aveau pe H în cuvintele derivate din etimonul protoindoeuropean. Acest fapt ne confirmă, pe de o parte, vechimea redutabilă a românescului Cahulă, iar pe de altă parte, proveniența acestuia din substratul autohton, prelatin. Astfel, Cahulă este un adevărat dinozaurian lexical, un vestigiu lexical arhaic perpetuat în limba română vie din zona Prutului de Jos și fixat într-un toponim folosit în scris de mai bine de jumătate de mileniu.

Analogiile cu substantivul Cău/Căuș (Lat. *cau (< cavus) + suf. –uș) nu ne pot ajuta prea mult în acest caz, chiar dacă se pare că acest cuvânt este un dublet etimologic îndepărtat al lui Cahulă.

S-ar putea că unii dintre preopinenții acestei ipoteze care relaționează toponimul și hidronimul Cahul (masculin) cu substantivul comun arhaic Cahulă (feminin) vor obiecta invocând o neconcordanță de gen gramatical între cele două cuvinte românești. Aici ar fi de adus în discuție faptul că în ceea ce privește genul gramatical limba română manifestă ea însăși reflexe arhaice, din substratul său precreștin și prelatin. Traco-dacii, ca și ceilalți indoeuropeni aveau un anumit tablou sau închipuire a lumii și a lucrurilor care o compun. Toți indoeuropenii au privit și tratat gramatical lucrurile neînsuflețite și inerte ca pe niște ființe personificate. Astfel, aceștia, organizați patriarhal, au privit masculinitatea ca fiind primordială, iar feminitatea ca fiind o derivată a masculinității. Pentru mentalitatea lor arhaică masculinitatea este centrală și izvorăște din natura monolitică, integră, a lucrului ”dintr-o bucată”, pe când feminitatea este o continuare complementară, facultativă și periferică, dezvoltată, dar totuși secundară a masculinității. Această paradigmă arhaică, arhetipală chiar, transmisă în limba română și perpetuată ca reflex lingvistic a condus la faptul că toate denumirile de copaci și pomi, bunăoară, sunt, gramatical vorbind, masculine (copac, pom, brad, pin, cedru, paltin, cireș, corn, fag, gutui, măr, nuc, păr/prăsad, piersic, prun, smochin, stejar, salcâm, tei, vișin etc., cu excepțiile salcie, tisă și zadă, care nu rodesc și sunt desemnate de cuvinte împrumutate, având în limba donatoare formă de feminin), pe când tot ce rodesc pomii (asociere cu feminitatea și fecunditatea) este, cu rare excepții, în sens gramatical, de gen feminin (poamă, cireașă, coarnă, gutuie, nucă, pară/prăsadă, piersică, prună, smochină, ghindă, vișină etc.), primind, complementar, marca de feminin, dezidența Ă. Urmare a acestui concept și reflex lingvistic arhaic din limba română, CopaculLemnul sau Trunchiul sunt primordiale, integre, nelucrate de om, deci li se atribuie personalitate gramaticală masculină, pe când derivatele Scândură, Blană, Așchie, Surcea/Surcică, Bucată sunt înzestrate cu personalitate gramaticală feminină, ca și Creangă, Floare sau Frunză, ca fiind mai slabe, mai frumoase, mai gingașe și predispuse spre înnoire ciclică sau rodire, dar totuși periferice și neautonome de Copac în sine. Analogia cu But/Butuc și Viță, Loază se înscrie în aceeași paradigmă mentală arhaică indoeuropeană. Existența cuvântului arhaic Cahulă, ca formă feminină, poate presupune existența în vechime, în limba de substrat sau chiar în româna veche, a unui etimon masculin *Cahul, (*Kaw(ǝ)l protoindoeuropeanul *keHu-lo-), cu sensul de Trunchi, Buștean, But/Butur, lemn integru și neprelucrat. De fapt, observăm că în limbile greacă, latină, slava veche și limbile baltice corespondentele prezentate de noi, cu sensurile de Trunchi, Stâlp, Picior, Par, Băț au genul gramatical masculin. Aici avem un teren vast de cercetare.

Atât, pe moment. Dacă cineva poate veni cu o contribuție suplimentară, vom fi bucuroși și recunoscători.

Evident, nu trebuie căutate analogii fanteziste cu tribul Kahului din arhipelagul Hawaii, unde există și un oraș Kahului, nici cu franțuzismul Cagulă (Cagoulle < latinescul Cuculla) , nici cu arabul Qahul (Al-Qahul), etimonul lui Alcool, nici cu Kabul (< persanul Kâbol), capitala Afganistanului.

Singura analogie realistă posibilă ar fi cu denumirea râului Kahulkam (tradus în limbile locale și Kahul-dere sau Badja-dere) din Daghestan, regiune din nord-estul Mării Caspice în care indoeuropenii au avut altădată o prezență importantă și îndelungată. Cu toate că și în acest caz există riscul de a luneca spre un fals etimon georgian (neindoeuropean), dată fiind vecinătatea imediată a râului Kahulkam cu regiunea Kaheția din nord-estul Georgiei și consonanța primei silabe a denumirilor Kahulkam și Kahet/Kaheția sau consonanța acestora cu numele georgian masculin Kaha.

Originea denumirii orașului Cahul se pierde în negura timpului, fiind, într-un fel, ecoul unei perioade străvechi din istoria civilizației indoeuropene.

Alte materiale legate de etimologie:

PARALELE LEXICALE LITUANIANO-ROMÂNE (LEKSINIAI PARALELIŲ TARP RUMUNŲ IR LIETUVIŲ)

BOSKOR/BOZGOR – UN VECHI NUME ETNIC ADUS DE PE VOLGA (I)

BOSKOR/BOZGOR – UN VECHI NUME ETNIC ADUS DE PE VOLGA (II)

BOSKOR/BOZGOR – UN VECHI NUME ETNIC ADUS DE PE VOLGA (III)

CRIHANA. Câteva cuvinte despre o posibilă etimologie a numelui

ETIMOLOGICE: MANTA, MANDA…

ETIMOLOGII ”RUȘINOASE”: PIZDĂ.

NUMELE DE FAMILIE MUȘA

ZĂTOACA, NU ZATOKA

 


NUMELE DE FAMILIE MUȘA

Iunie 4, 2016

Limba romana

Un cititor, domnul Lucian Mușa, ne-a rugat să încercăm să deslușim originea numelui său de familie. Vom răspunde pe scurt.

Întâi de toate vom observa că numele Mușa este fixat în toponimia și hidronimia românească.

Una dintre apele curgătoare din Țară poartă acest nume. Este vorba despre râul Mușa, un afluent al râului Bâsca Mică, care, la rândul său, se varsă în râul Bâsca Roziliei, iar acesta din urmă are ca emisar râul Buzău. În Mușa se revarsă râulețul Boul.

Totodată, vom reține că există, tot în județul Buzău, munții Mușa Mare și Mușa Mică.

Faptul că acest nume este fixat în toponimie și hidronimie dovedește vechimea lui.

Vom mai reține și faptul că în ținutul Brno-Venkov din partea de sud a regiunii cehe Moravia (Carpații Păduroși sau Beschizi, unde există o largă comunitate criptoromână, numită valahă, în regiunea autonomă Valahia – Valašsko) avem o localitate cu un nume consonat – Mușov (în cehă Mušov, în germană Muschau).

De asemenea, vom observa că numele de familie Mușa are o serie întreagă de forme derivate, împreună cu care constituie o adevărată familie de nume: Mușa, Mușan/Mușanu, Mușeanu, Mușoi/Mușoiu, Mușac, Mușuc, Mușlea, Mușescu, Mușilă, Mușină, Mușeu, Mușău. Alte variante atestate ale numelui de familie Mușa sunt Mușică, Mușicoiu.

Numele de familie Mușan (Mušan) este întâlnit la românii slavizați din Croația și din Bosnia și Herțegovina. De asemenea, găsim și nume ca Mošin, Mošina la huțuli, precum și la slovacii și cehii din zona Carpaților Păduroși.

Răspândirea la români a numelor Moș/Moșu, Moșa, Moșescu, Moșeanu și Moșan/Moșanu, Moșoi/Moșoiu, Moșilă este și ea o evidență.

În fine, referindu-ne stric la numele de familie Mușa, precizăm că acesta se întâlnește nu doar la dacoromâni, ci și la meglenoromâni și aromâni. Una din colecțiile inedite de texte meglenite ale lui Theodor Capidan, ca să aducem doar un exemplu, cuprinde un cântec intitulat ”Lu Mușa”. Larga răspândire a numelui Mușa în spațiul carpato-balcanic este o confirmare a vechimii lui, conducându-ne la concluzia că provine din substratul arhaic iliro-traco-daco-mezic al limbii române.

Prima ipoteză: numele Mușa reprezintă o formă articulată a cuvântului múșă, care este un arhaism, însemnând mamă, mai exact mamă dreaptă, mamă mare, mătușă, bunică, moașă, precum și femeie pricepută, cunoscătoare, știutoare.

Cuvântul múșă este forma de feminin a lui muș. Pe când muș reprezintă o formă coruptă fonetic a lui moș, cu derivatul său regresiv moașă.

Cuvântul românesc moș/muș este considerat ca fiind din substratul preroman, mai exact tracic (daco-getic). Etimologii îl pun în relație cu albanezul mošë/motšë, cuvânt din substratul iliro-traco-daco-mezic cu sensul de vârstă. Au existat încercări de a-l pune și în relație cu un alt etimon indoeuropean, mus/muš/muž, acesta însemnând puternic, bărbat, soț. Vom reține că antroponimia românească atestă nume de familie ca Muj, Muja, Mujoi, Mujea, Mujescu. Dată fiind alternanța sunetelor Ș și J, am putea admite că aceste nume de familie reprezintă fie forme arhaice, fie forme modificate fonetic, dar tot sub presiunea substratului arhaic, a numelor Muș, Mușa, Mușoi, Mușea, Mușescu.

A doua ipoteză: mușă reprezintă o formă omisivă a unui cuvânt neatestat, *mămușă, prin omiterea primei silabe, după modelul lui tușă, care vine, de asemenea omisiv, din mătușă. Această ipoteză, a existenței în vechime a cuvântului *mămușă, are dreptul la existență atâta timp cât avem de a face în limba română cu un șir de cuvinte arhaice bisilabice, ca mamă, dadă/dodă, tată, țață, nene, lele, babă, nană, precum și de un format (sufix) arhaic, din substratul preroman, destul de productiv, cu sens diminutival: -uș/-ușă. A se vedea: tușă ˂ mătușă ˂ măt (mamă) + ușă (ca și gușă ˂ gu (gât, guler) +ușă, cătușă ˂ căt (pisică) + ușă, mănușă ˂ mână + ușă, brândușă ˂ brând (ceea ce ajută la brodit, la fermentat) + ușă sau diminutivele găinușă, țepușă, găletușă, aromânescul lândurușă/lândurușe (rândunică) etc.). Omiterea primei silabe dintr-un șir repetitiv, precum și reluarea în șir repetitiv a primei silabe a unui cuvânt, sunt fenomene frecvente în limba română: mămăligă ˂ + măligă, nănaș/nănașă ˂ + naș/nașă etc.

Cu toate acestea, eu aș pleda pentru prima ipoteză: numele Mușa provine din substantivul comun mușă.

Încă un detaliu interesant. Pornind de la aceste considerații, putem admite că și vârful Babele din munții Bucegi reprezintă o traducere după o denumire mai veche, din fondul arhaic, care putea fi Moașele sau poate chiar Mușele.


PARALELE LEXICALE LITUANIANO-ROMÂNE (LEKSINIAI PARALELIŲ TARP RUMUNŲ IR LIETUVIŲ)

Iunie 4, 2016

balticii harta

Este unanim recunoscut că limbile baltice, printre care și lituaniana, sunt destul de conservatoare și păstrează multe cuvinte (rădăcini), formanți (morfeme) și caracteristici arhaice ale limbii proto-indoeuropene, din vechiul grup dialectal primar Satem, din care au făcut parte și vechii locuitori ai spațiului nostru etnogenetic.

Dacă lexicografii și etimologii români au recurs, încă din secolul XIX, la compararea materialului lexicografic autohton cu cel albanez, în încercarea de identificare a elementelor comune din substratul traco-daco-iliro-mezic (carpato-balcanic), puțini au fost lingviștii care au acordat o atenție cuvenită paralelelor lexicale româno-baltice (lituaniene, letone și vechi prusace). Multe rădăcini și morfeme lituaniene sunt consonante sau chiar identice cu rădăcini și formanți din fondul autohton arhaic al limbii române. Domeniul rămâne deocamdată neexplorat și doar cercetările ulterioare vor putea scoate la iveală afinitățile de substrat ale limbilor baltice cu româna și invers.

Am alcătuit fugitiv o listă, nici pe departe completă, de cuvinte care par să fie comune românei și lituanienei. Lucrând asupra materialului lexicografic am remarcat frecvența mare în lituaniană a prefixului –ete, pe care îl întâlnim și în cazul multor cuvinte vechi din limba noastră (o listă incompletă: Buhurete, (Burete – ?), Carabete, Carcalete, Cioclete, Ciorete, Ciuciulete, Cobilete, Corobete, Cuculete, Dolete, Dragobete, Druvete/Druete, Dulete/Duvlete/Dovlete, Făcălete, Jugălete, Juvete, Mocamete, Molete, Moromete, Nătăflete, Nicorete, Nutrete, Orbete, Papalete, Piculete, Ploiete, Pufulete, Puiete, Puilete, Racamete, Scaiete, Scârlete, Scochinete, Scorobete, Sticlete, Sulete, Șișilete/Șușlete, Știulete, Ulete, Vrăbete, cărora li se adaugă argoticul recent Vorbete, format după Vorbă, cuvânt din substrat), dar și –aga/iga consonant cu prefixul utilizat în cazul multor cuvinte românești din substrat (Baligă, Cotigă, Măligă, Săpăligă) sau -ogė (echivalentul prefixului -og/-oagă).

Pe lângă cele peste 180 de cuvinte românești care au corespondente în lituaniană există alte câteva zeci de cazuri când cuvintele din lituaniana de astăzi sunt identice sau foarte asemănătoare cu nume traco-dacice fixate de autori greci sau latini sau care au devenit cunoscute odată cu descoperirea de către arheologi a unor inscripții pe diverse obiecte din lumea traco-dacică.

Întrucât româna s-a aflat și se află geografic la mijloc de cale între Baltica și Adriatica, între Lituania și Albania, pentru a putea clarifica originea multora dintre cuvintele vechi prezentate de lexicografi ca având origine necunoscută ori incertă sau ca fiind împrumutate din ”slavă”, ar fi deosebit de utilă întocmirea unui repertoriu al corespondentelor lexicale albanezo-lituaniene. Ipoteza noastră este că orice lexem, rădăcină sau morfem identice din cele două limbi nu putea lipsi din limba/limbile traco-dacilor, iar în cazul în care acestea au corespondente în limbile slave ele rămân a fi doar corespondente, nu împrumuturi în română. Ideea de continuum dialectal Satem, din care au făcut parte strămoșii balticilor, românilor, albanezilor, indo-iranienilor și slavilor trebuie să ne ajute la emanciparea de ceea ce numim ”teroarea etimologică” slavă.

Nu am trecut în revistă toponimia și antroponimia lituaniană, dar cu siguranță o serie de paralele vor putea fi făcute de acum încolo și pe acest plan. Reținem doar frecvența unor denumiri ca Palanga, un echivalent al românescului Palanca, precum și a unor nume ca Daina, echivalentul lui Doina, Mantas, echivalentul lui Manta/Mantea sau a numelui de familie Buga.

Un alt nume frecvent la lituanieni este Ileana, care își are corespondentul identic în română. Existența numelui arhaic Ileana în lituaniană ne-ar putea conduce, la o analiză minuțioasă, către identificarea aceluiași etimon ca și în cuvântul românesc Iele (ființe imaginare din mitologia populară românească, înfățișate ca niște fete frumoase care apar numai noaptea, vrăjind, prin cântecul și prin jocul lor, pe bărbați, asupra cărora au puteri nefaste; frumoasele, mândrele, dânsele, șoimanele, vântoasele, drăgaicele) și la stabilirea relației semantice și de formă cu Ileana Cosânzeana din folclorul și mitologia populară românească.

Considerăm că este, de asemenea, necesar un studiu comparativ temeinic al mitologiei populare baltice și românești, mai cu seamă al panteonului popular precreștin al balticilor și al românilor, albanezilor și al tuturor carpato-balcanicilor în partea în care aceștia sunt moștenitori ai vechii lumi traco-daco-iliro-mezice. Cu siguranță vom găsi o mulțime de corespondente care ne vor ajuta și în cercetarea istorico-filologică.

Cuvintele lituaniene din această listă pe care unii le vor găsi consonante cu formele din diverse idiomuri slave nu reprezintă împrumuturi din vreo limbă slavă, fiind simple corespondente baltice. De asemenea, corespondentele românești ale cuvintelor lituaniene nu reprezintă împrumuturi din această limbă.

Am încercat și întocmirea unei liste de corespondente letone, cu toate că acestea sunt mai puține.

A) Paralele cu lituaniana

  1. Akys = Ochi
  2. Aliejus = Ulei
  3. Altis = Altis, denumire de râu consonaltă cu Alitus (Olt)
  4. Asilas = Măgar/Asin.
  5. Ausis = Ureche, cf. Auzi
  6. Avis = Oaie
  7. Avižos = Ovăz
  8. Baimė = Teamă, Frică, cf. Bai
  9. Bajorystės = Nobilime, cf. Boier, Boierime
  10. Bala = Mocirlă, cf. Baltă, A se bălăci
  11. Balta/Baltas = Bălai, Bălan, Alb
  12. Baltijos = Marea Baltică, cf. Baltă
  13. Bamba = Buric, cf. Bumb, Bumburez, Bumburel, Bu(m)buruză
  14. Barsukas = Bursuc
  15. Bernas (arhaic) = Copil, cf. Bernea
  16. Beržas = Mesteacăn, cf. Breaz, Brează, Barză
  17. Bezdalius = Bășină, cf. Bâzdâganie
  18. Bliūdas = Blid
  19. Blogas = Prost, Bleg
  20. Bobutė = Babă, băbuță, babetă
  21. Bobutinas = Babă. Cf. Băbătie/Băbătică/Băbuță
  22. Butas/Buta = Casă mica, căsuță, apartament. cf. Budă, cf. letonul Buts, Būda
  23. Čia = Aici, Acia
  24. Čukurs = Creastă, Moț, cf. Ciucure
  25. Daina = Doina (prenume feminin), cf. letonul Daīņa
  26. Dainuoti = A cânta, a doini
  27. Dainininkė = Cântăreț (literalmente: Doinitor)
  28. Dantis = Dinte
  29. Darau (verb, pers. I, prezent) / darbo = A face, A dura (zidi) cf. arom. Adar (fac) / lucrez
  30. Darbas = Muncă, cf. Dârvală
  31. Drąsus = Dârz, Îndrăzneț
  32. Duoti = A da
  33. Erelis = Erete, Vultur
  34. Esu = Îs (sunt)
  35. Ežeras = Iezer
  36. Gegutė = Cuc, cf. Ghegă (cucă)
  37. Geltonas = Galben
  38. Genys = Ghionoaie, Ciocănitoare
  39. Geras = Bun. Cf. Gherea
  40. Giminė = Rudenie, Neam, cf. arom. Ghimtă
  41. Grandą = Legătură, cf. Grindei
  42. Grindis = Pardoseală, Etaj, cf. Grindă
  43. Grūdai = Grăunte, Boabe, cf. Grunz, cf. alb. Grundë
  44. Grumstas = Bulgăre, cf. Grunz, cf. alb. Grundë
  45. Gogas = Greagăn, Gheb, Grumaz, cf. Gogă
  46. Grotelės = Grătar
  47. Gyvas = Viu, cf. dialectalul și arom. Yiu
  48. Gyvūnas = Jivină, Vietate
  49. Guga = Măciulie, cf. Gogă, Gogoașă, Gogoriță
  50. Jūros = Mare, cf. Iureș
  51. Ir = Iar
  52. Išeiti = A ieși
  53. Įvorė = Butuc, cf. Ivăr
  54. Kaip = Ca
  55. Kalnas = Munte, deal, cf. Colină, Culme
  56. Kambaras = Cameră, cf. Hambar
  57. Kardas = Spadă, Coardă, Sabie, cf. arom. Coardă (spadă) și alb. Kordhë (spadă)
  58. Karūna = Cunună, Coroană, Cărună (arom.)
  59. Katė/katinas = Pisică/motan, cf. Cătușă/Cotoi
  60. Kelias = Cale
  61. Kėnis = Brad argintiu, cf. Pin, arom. Chin
  62. Keptas = Copt (în cuptor)
  63. Karpis = Crap
  64. Kiauras = Găurit, cf. Gaură, Cheutoare/Chiutoare
  65. Klijai = Clei
  66. Kokonas = Cocon, Cucon
  67. Kreida = Cretă
  68. Krienai = Hrean
  69. Kukulis = Gălușcă, cf. Cocă, Cocoloș
  70. Kukurūzai = Porumb, Cucuruz
  71. Kukutis = Pupăză, cf. Cuc armenesc
  72. Kuoka = Măciucă, cf. Cucă, Cocârlă
  73. Kuris = Care
  74. Laukas = Câmp, cf. Luncă
  75. Lazda = Vargă, Loază
  76. Lėlė = Păpușă, cf. Lele
  77. Lieka = Rămășiță, Puțin cf. Leacă, Oleacă
  78. Liga = Boală, Lingoare, cf. arom. Lăndzit
  79. Linai = In
  80. Lova = Albie, cf. Lăi, Lăutoare
  81. Lova = Pat, cf. Laviță/laiță
  82. Mama = Mamă
  83. Maistas = Mâncare, cf. Mesteca
  84. Mala = Mal, Margine, cf. Mal
  85. Malūnas = Moară, cf. Mălai, Măligă
  86. Mantas = Manta (prenume masculin)
  87. Mažas = Mic, cf. Mânz
  88. Medus = Miere, cf. Mied
  89. Mėnulis = Lună, cf. arom. Mes
  90. Merghina = Fată, Tânără, cf. Mărghiol, Marghioală, Marghioliță
  91. Miręs = Mort, cf. Mârșav
  92. Mintis = Gând, cf. Minte și arom. Minduiesc
  93. Mirtis = Moarte
  94. Morka = Morcov
  95. Moteris = Femeie, cf. CuMĂTRĂ
  96. Motušėlė = Mămuță, Mătușă
  97. Naktis = Noapte
  98. Namas = Casă, cf. Nemeș
  99. Naujas = Nou
  100. Nederlingas = Sterp, cf. Neder, Nederiță
  101. Nendrės = Stuf, cf. Nandraș, Năndrălău, Nandrea, Nandriș
  102. Nepuotis (nepotis, neptis) (arhaism)/anūkas = Nepot
  103. Niekas = Nimic, cf. pop. Ńica
  104. Niekur = Nicăiri, cf. pop. Nicăuri
  105. Nosis = Nas
  106. Nubaidyti = A goni, cf. Năbădaie/Năbădăi, năbădăios
  107. Pagonys = Păgân
  108. Palanga = oraș în Lituania, cf. Palanca
  109. Palikti = A pleca
  110. Pamazgos = Zoaie, cf. Mâzgă
  111. Paršas = Purcel
  112. Patarimas = Povață, cf. Pătăranie
  113. Pelai = Pleavă, cf. Piele, Pieliță
  114. Petražolės = Pătrunjel
  115. Pilnas = Plin
  116. Piniginė = Pungă, desagă
  117. Pirmas/Pirmą = Primul/Prima
  118. Pizda = Pizdă
  119. Plaukai = Păr. Cf. Plete
  120. Plaukti = A pluti
  121. Plūgas = Plug
  122. Po = După, Apoi
  123. Ponas/Pona = Domn/Doamnă, cf. StăPÂN, JuPÂN
  124. Pora = Pereche/Cuplu. Cf. Pereche, popular Păreche
  125. Prastas = Prost, Simplu
  126. Prekyba = A precupeți, a târgui
  127. Pūliai = Puroi
  128. Pūlingas = Pasăre mică, Pui, Puică, dar și Vulvă, cf. arom. Pul’u
  129. Putpelė = Prepeliță, cf. Pitpalac
  130. Ramunė = Romaniță
  131. Ranka = Mână, cf. Brâncă
  132. Ratas = Roată
  133. Ridikas = Ridiche
  134. Rožė = Rujă, Roză, Trandafir
  135. Rūdys = Rugină
  136. Saulė = Soare, cf. letonul Saule
  137. Siūti = A coase, cf. Însăila/Înseila
  138. Skuja = Ac, cf. Sculă
  139. Sėmenys = Semințe
  140. Sietas = Sită
  141. Skalė = Scară
  142. Skrynia = Arcă, sipet, cf. Scrin
  143. Sodinti = A sădi
  144. Sotus = Sătul
  145. Stegerỹs = tulpină uscată (cf. stejar)
  146. Stiebas = Trunchi, Știub, cf. Știubei
  147. Stiklas = Sticlă
  148. Stógas = Acoperiș, cf. Stog (din indoeuropeanul *(s)teg-/*(s)tog- ”capac, acoperiș”)
  149. Subręsti = Matur, cf. Șubred
  150. Sukti = A suci
  151. Šlovė = Slavă
  152. Šokis = Joc, Dans
  153. Strazdas = Sturz, Mierlă
  154. Taip = Da
  155. Teta = Mătușă, Țață
  156. Tetėnas, tetulėnas = Tată, mătușă. Cf. Tătâne/Tetea/Tetica, țață
  157. Tetinas, tetutinas, tetulis, tetulius = Unchi, soțul mătușii. Cf. Tătâne/Tetea/Tetica
  158. Tingus = Leneș. Cf. Tâng, tângă, Nătâng, Tând/Tândală.
  159. Тortas = Turtă
  160. Tranas = Trântor
  161. Tu = Tu
  162. Turtas = Avere, Bogăție, cf. Turda
  163. Ūdra = Vidră
  164. Upė/upelis = Râu/Pârâu, cf. Apă
  165. Vadovas = Conducător. Cf. Vodă
  166. Vaga = Brazdă. Cf. Văgăună.
  167. Vaizdas = Văz, Vedere
  168. Valia = Voință, Voie
  169. Varda = Nume, cf. Vorbă
  170. Vargas = Nenoricire, Pacoste, Năpastă, cf. Vârcolire, Vârcolac
  171. Varlė = Broască, cf. Vârlan, Vârî, Vărlog, Vârloveni
  172. Varna = Cioară, cf. Vrană, Varna
  173. Varnėnas = Graur, cf. Vrană, Varna
  174. Vartoti = A mistui, cf. Vatră
  175. Vilna = Lână, cf. Velință
  176. Viršų = Vârf, Sus
  177. Voverė = Veveriță
  178. Vyno = Vin
  179. Vyras = Bărbat, cf. Vârlan
  180. Vyšnių = Vișină
  181. Žirnis = Grăunte, cf. Zârnă
  182. Žiuponė = Doamnă, cf. Jupână/Jupân
  183. Žuvis = Pește, cf. Juvete
  184. Žvirblis = Vrabie

B) Paralele cu letona:

  1. Auss = Ureche, cf. Auz
  2. Bagāts/Bagātība = Bogat/Bogăție
  3. Bajārs = Boier
  4. Bailes = Teamă, Frică, cf. Bai
  5. Balts = Bălan, Bălai, Alb
  6. Bārda = Barbă
  7. Būda = Colibă, Bordei, cf. Budă
  8. Bumbas = Testicul, cf. Bumb
  9. Darba = Muncă, cf. Dârvală
  10. Dzimta = Rudenie, Gintă, cf. arom. Gimtă
  11. Gailis = Cucoș, cf. Gaie, Gaiță
  12. Gatavs = Gata, Gătit, Terminat (adjectiv)
  13. Grauds = Grăunte, cf. Grunz, Grunjos
  14. Gudrs/Gudri = Isteț, Ingenios, cf. A se gudura
  15. Kažokāda = Blană, cf. Cojoc, Coajă
  16. Kūka = Turtă, cf.  Cocă, Cocoașă, Cocoloș, Cucă, Gogă
  17. Lauks = Câmp, cf. Luncă
  18. Mala = Mal, Margine
  19. Mati =  Păr, cf. Miță
  20. Mute = Gură, cf. Mutră
  21. Nāss = Nară, cf. Nas
  22. Nekas = Nimic, cf. pop. Ńica
  23. Nekur = Nicăiri, cf. pop. Nicăuri
  24. Nūja = Băț, Nuia
  25. Mazs = Mic, cf. Mânz
  26. Mazulis = Copil, Micuț, Pui, cf. Mânz
  27. Palieka = Rămășiță, cf. Leacă, Oleacă
  28. Pelavas = Pleavă
  29. Pētersīļi = Pătrunjel
  30. Pizdā = Pizdă
  31. Redīss = Ridiche
  32. Sāls = Sare, cf. Salamură
  33. Saule = Soare
  34. Siets = Sită
  35. Sīpols = Ceapă
  36. Slava = Slavă (glorie, tărie)
  37. Stārks = Stârc, Cocostârc, Barză
  38. Strazds = Sturz
  39. Tirgus = Târg, piață
  40. Ūdens = Apă, cf. Ud
  41. Upe = Râu, apă curgătoare, cf. Apă
  42. Vaga = Brazdă, cf. Văgăună
  43. Vārds = Cuvânt, cf. Vorbă
  44. Vārna = Cioară, cf. Vrană, Varna
  45. Vāvere = Veveriță
  46. Vecs = Vechi
  47. Vilna = Lână, cf. Velință
  48. Vīns = Vin
  49. Zivs = Pește, cf. Juvete

Alte materiale legate de etimologie:

BOSKOR/BOZGOR – UN VECHI NUME ETNIC ADUS DE PE VOLGA (I)

BOSKOR/BOZGOR – UN VECHI NUME ETNIC ADUS DE PE VOLGA (II)

BOSKOR/BOZGOR – UN VECHI NUME ETNIC ADUS DE PE VOLGA (III)

CRIHANA. Câteva cuvinte despre o posibilă etimologie a numelui

ETIMOLOGICE: MANTA, MANDA…

ETIMOLOGII ”RUȘINOASE”: PIZDĂ.

NUMELE DE FAMILIE MUȘA

CAHUL. PUȚINĂ ETIMOLOGIE

ZĂTOACA, NU ZATOKA