CAHUL. PUȚINĂ ETIMOLOGIE

Cahulă, adică monoxilă străveche, descoperiă în Dobrogea.

Cahulă, adică monoxilă străveche, descoperiă în Dobrogea.

Orașul Cahul a avut și alte denumiri: Șcheia, Frumoasa.

Denumirea este identică cu cea a lacului Cahul din sudul Basarabiei și a afluentului său, râulețul Cahul, de la care lacul a împrumutat numele. Un afluent al lacului Cahul se numește Cahuleț, formă incontestabil românească (cf. Pruteț). Râulețul Cahul își are izvoarele în preajma orașului Cahul, pe teritoriul comunei Crihana Nouă (astăzi Lebedenco), și străbate, până la revărsarea în lacul Cahul, pe o distanță de 39 de kilometri, localitățile Pelinei, Sătuc, Vladimirovca, Găvănoasa, Nicolaevca, Vulcănești, Alexandru Ioan Cuza, Etulia și Etulia Nouă. Pentru o încadrare hidronimică exactă vom arăta că afluenții râului Cahul sunt trei ape mai mici cu denumiri indiscutabil românești: Maranda, Ursoaia și Ciorița.

Documentele medievale, scrise în slavonă, cu mai bine de 500 de ani în urmă, atestă toponimul Cahul (în forma românească Caul, dar și în forme slavizate fonetic: Cahovu și altele), deci avem o dovadă a vechimii acestuia (a se vedea, bunăoară, ispisocul după uricul lui Ștefan cel Mare din 2 iulie 1502 (7006) despre cumpărarea unor moșii de pe Prut și închinarea acestora mănăstirii Putna). Toponimul medieval se referă la extravilanul localității Frumoasa, inclusiv la părțile dinspre bălțile Prutului. Alte documente medievale care atestă toponimul datează din 22 aprilie 1518 (7028), 1 iulie 1519 (7027), 16 martie 1529 (7037), 20 aprilie 1555 (7063), 15 septembrie 1575 (7084), 3 aprilie 1588 (7096), 30 martie 1599 (7107).

S-a considerat un timp, absolut fantezist, că denumirea actuală ar fi de origine turcă (Kagul, Kavul), cu presupunerea că ar însemna glod, noroi. Partea cu originea turcică a cuvântului Cahul este doar o legendă întreținută de cei care leagă începuturile istoriei Basarabiei de ruși, cu justificarea stângace și ridicolă a ”eliberării de sub jugul turcesc” ca punct zero al civilizației pe pământurile noastre. De fapt, în 1835, administrația țaristă de ocupație nu a făcut nimic altceva decât să extindă microtoponimul românesc Cahul, utilizat timp de secole de populația locală nerusă, asupra localității Frumoasa, asigurând astfel, fără să-i fi stat în intenție, continuitatea toponimică românească. Intenția autorităților țariste de ocupație fusese doar de eternizare a amintirii despre una dintre bătăliile purtate de ruși în preajma lacului omonim din sudul provinciei anexate. Vechiul nostru toponim Cahul nu este nici rusesc, nici turcesc.

Nu am găsit etimonul Cahul în nicio limbă turcică. Doar în limba tătarilor de pe Volga există o formă verbală, Kagylu, tranzitiv și intranzitiv, din paradigma lui Kagu, însemnând: a se atinge, a acroșa, a mișca din loc, a aborda, a se feri, a fugi și a intra. Dar între forma verbală Kagylu  din tătara de pe Volga și totponimul românesc Cahul nu există nici cea mai vagă relație. Până la ocupația țaristă a Basarabiei nimeni nu a folosit toponimul și hidronimul Cahul cu G în loc de H plin sau mut, această transformare fonetică fiind caracteristică limbii ruse (cf. Orgheev în loc de Orhei, Ganasenî în loc de Hănăsenialkogol’ în loc de alcool, Gamburg în loc de HambrurgGhitler în loc de Hitler, Ghimalai în loc de Himalaia, Gaiti în loc de Haiti, Gavai în loc de Hawaii, galiuținația în loc de halucinație, gamak în loc de hamac, garem în loc de harem, ghektar în loc de hectar etc., etc.). În toată perioada medievală, anterioară ocupației țariste a Basarabiei, toponimul și hidronimul Cahul nu a fost atestat în forma Cagul. Verbul Kagu din limba tătarilor de pe Volga nu a produs în spațiul lor de etnogeneză și viețuire niciun substantiv și, respectiv, niciun toponim sau hidronim derivat din acesta. Nici o versiune pecenegă/cumană nu ar putea fi acceptată, cu atât mai mult cu cât această limbă nu a fost una scrisă, ca să ne putem referi la fondul ei lexical în afara oricărei presupuneri sau incertitudini. Nicio versiune legată de etimoane străine nu trebuie examinată înaintea versiunilor legate de limba locuitorilor autohtoni ai regiunii. Tiparele vechi, nefondate științific, trebuie sparte.

Interesul și atenția noastră s-au orientat în mod firesc către fondul lexical vechi, arhaic al limbii române.

Așadar, constatăm existența în româna veche a cuvântului Cahulă. O variantă fonetică a acestui arhaism este Caulă/Căulă, cu omiterea lui H intervocalic (fenomen subdialectal periferic, ca abatere de la regula generală). De altfel, mulți dintre localnici pronunță denumirea orașului omițându-l pe H: Caul/Caulu.

Cahulă tradițională din bârne.

Cahulă tradițională din bârne pentru trecerea râului sau pescuit pe baltă.

Relația dintre vechiul toponim Cahul și vechiul cuvânt românesc Cahulă este evidentă.

Dicționarele limbii române fixează sensurile arhaismului regional Cahulă: ”Plută mică, întrebuințată ca pod umblător” (DEX 2009), ”Plută de trecut o apă mică împingând-o cu ghĭonderu” (Scriban 1939), ”Plută mică de trecere a unui râu; pod umblător” (DAR 2002) , ”Luntre pescărească rudimentară, de obicei scobită dintr-un trunchi de copac” (DEX 2009), ”Luntre făcută dintr´un trunchĭ scobit (orĭ și din scândurĭ) de umblat pe bălțĭ la pescuit orĭ la vânat (Sadov. VR. 1928, 7, 8; Șez. 33, 26)”, toate precizând originea necunoscută a termenului care desemnează această luntre monoxilă (dintr-un lemn).

Cahulă pe mal de baltă.

Cahulă pe mal de baltă.

Arhaismul nostru Cahulă este echivalentul local, neaoș, al franțuzismului Pirogă (< Pirogue), la rândul său un hispanism (Piragua) preluat din limba mayașă (amerindiană). Totodată, cunoaștem că în vechime Prutul nu a fost niciodată frontieră și, la vaduri, până a fi ridicate poduri de lemn sau de piatră, acesta a fost trecut cu plute din bârne, care s-au numit și se numesc în zonă Cahule.

Cahulă din bârne pentru trecerea râului sau pescuit pe baltă.

Mod de construire a cahulei din bârne pentru trecerea râului sau pescuit pe baltă.

Dicționarul Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică (Mihai Vinereanu, București, 2008) nu cuprinde niciuna dintre variantele cuvântului Cahulă. Cu toate că acest lexem arhaic prezintă un interes major din perspectiva studiului substratului prelatin al limbii române.

Cahulă din stuf.

Cahulă din stuf.

Vom adăuga că din acest cuvânt arhaic românesc derivă un nume de familie, destul de răspândit, anume Caulea/Căulea (Micea Horia Simionescu, Dicționar onomastic,  București, 1969). Acesta este un dublet fonetic al numelui românesc de familie Cahulea, neatestat de dicționare, dar răspândit în zona Moldovei, pe cursul de mijloc al râului Prut. Mai este întâlnit adesea ca poreclă, mai ales printre pescari, iar Cahulul, se știe, este din străvechime și rămâne și astăzi o zonă pescărească activă. Potrivit datelor disponibile, numele de familie Cahulea/Caulea este purtat de români din județele Bacău, Botoșani, Brăila, Brașov, municipiul București, Caraș-Severin, Constanța, Galati, Maramureș, Prahova, Sibiu, Suceava, Timiș, Tulcea din România, iar în Basarabia în raioanele Cahul, Leova, Ungheni, Criuleni și municipiul Chișinău. De remarcat că peste 50% din purtătorii acestui nume de familie sunt concentrați în județul vecin Galați, zonă în care cuvântul Cahulă și variantele sale fonentice (Căhulă, Căulă) sunt folosite curent, termenul nefiind perceput ca arhaism.

Avem toate motivele să admitem că arhaicul Cahulă este un cuvânt autohton moștenit în română. El se înscrie, cum vom vedea mai jos, într-un peisaj lexical indoeuropean larg.

Cahule străvechi scobite într-un singur trunchi de copac.

Cahule străvechi scobite într-un singur trunchi de copac.

Ne interesează proveniența termenului. Primul său sens, de luntre primitivă, monoxilă, adică scobită într-un singur trunchi de copac, de obicei lungă, semănând cu un tub sau un jgheab, s-ar putea să ne ajute în deslușirea originii sale pe terenul paleolingvisticii indoeuropene.

Cahulă descoperită în albia Prutului, la Ungheni, în anul 2012.

Cahulă descoperită în albia Prutului, la Ungheni, în anul 2012.

Termeni apropiați, semantic și ca formă, derivați din același etimon, se atestă în mai multe limbi indoeuropene vii, iar alții au fost restabiliți în limbile indoeuropene moarte:

Kaulas (os, fluier al piciorului, tijă goală în interior) în lituaniană (masculin). Kaulas > Koja, cu sensul de Picior;

Kauls în letonă (masculin), cu același sens ca și în lituaniană. Kauls > Kāja (Picior);

Caulis (și Colis) în latină (masculin), cu sensurile de a) tulpină de copac; b) tulpină/tijă a unei plante, de regulă goală în interior; c) tulpină (înaltă) de varză/curechi; d) stâlp/arbore cilindric care susține volutele unui capitel; e) țepușă/scobitoare;  f) băț; g) membru viril; h) tub prin care insectele își depun ouăle. O paranteză se impune aici. Ideea subsidiară de plantă cu tulpină înaltă cu care a fost asociată varza de către latini este un punct de pornire pentru linia evoluției lexicale către francezul Chou, italianul Cavolo (dar și Caule, cu formele dialectale Cavulu, Caulu în siciliană, Càvol, Càorlo, Càoło în venețiană), sardul Càule, dalmațianul Caul,  portughezul Couve (dar și mai vechiul Caule), spaniolul Col și românescul Curechi. Atestăm de asemenea existența în latină a hidronimului Caulāres atribuit unui râu din Pamfilia, o regiune din sudul Asiei Mici, situată între Lycia la sud, Cilicia la est, Pisidia la nord și Frigia la vest. Hidronimul Caulāres este prezentat de lingviști ca fiind foarte vechi, transmis în latină (și greacă) din limbile indo-europene vorbite altădată în regiune, astăzi moarte. Remarcăm existența în latină și a substantivului Caulae sau Caullae (plural Caulārum), cu senul de gaură, spărtură, trecătoare, canal. Cuvintele moderne Col (uterin, vezical, parte mai îngustă, mai strâmtă a unui organ sau a unui os) și Colon, intrate în română pe filieră franceză, fac parte din paradigma acestui cuvânt moștenit în latină din fondul indoeuropean comun.

Καυλς (Kaulos) în greaca veche și Καυλί ‎(Kavlí) în greaca modernă (masculin), cu sensul de lemn, băț, tulpină, iar în subsidiar și varză. Una dintre coloniile vechilor greci (secolul VII înainte de Hristos) din peninsula Italică (astăzi în raza localității Punta Stilo, comuna Monesterace din provincia Reggio Calabria) se numea Caulon (Καυλών), iar în unele perioade și Caulonia (Καυλωνία). Specialiștii italieni sunt de părere unanimă că denumirea acestei colonii a vechilor greci derivă din Kaulos, cu sensul de tulpină, trunchi de copac. Potrivit unei legende populare, denumirea coloniei ar proveni de la numele întemeietorului acesteia, Kaulo, unul dintre vitejii luptători în Războiul Troian;

Cāwel în germana veche, din care provine vechiul englezesc Cāl/Cāul, strămoșul cuvintelor Cole și Kale de astăzi, precum și germanul Kohl sau danezul Kool, cu sensurile de varză/curechi;

Cál în irlandeză (limbă celtică), cu sensul de varză/curechi. Acest cuvânt stă la baza hidronimului celtic Calbourne, explicat de lingviști ca format astfel: Cāwel (tulpină) + Burna.

Cawl (cu forma diminutivală Cawlen) în galeză (limbă celtică), cu sensul de varză, mâncare din varză;

Kaile și Kale în scoțiană (limbă celtică), cu sensul de varză, legume, mâncare din legume;

*Kъlъ (Кăl) în slava veche (masculin), din care provin rusescul Kol (Кол), ucraineanul Kil (Кiл), polonezul Kół, cehul Kůl sau slovacul Kôl, toate cu sensul de țăruș, par ascuțit la un capăt, stâlp/trunchi de lemn;

कुल्या (Kulyā) în sanscrită, transmis în aceeași formă și în hindi, cu sensul de Jgheab (cioplit într-o tulpină de copac), canal.

Specialiștii în paleolingvistică sunt unanimi în părerea că toți acești termeni derivă din etimonul indoeuropean *Kaw(ǝ)l / *Kowos < protoindoeuropeanul *keHu-lo-, cu sensul primar de Os tubular, tub/țeavă din orice material, de regulă scobită în lemn. Unele dintre limbile indoeuropene au avut tendința suprimării lui H intervocalic, cum, de altfel, s-a întâmplat și în cazul altor etimoane. Totuși, observăm că în toată aria traco-dacică sunetul H este, în general, foarte bine conservat în cuvintele din substratul lexical autohton și chiar, spre deosebire de alte limbi neoromanice, în cele din adstratul latin.

Etapele transformării unui buștean în cahulă.

Etapele transformării unui buștean în cahulă.

Așadar, în cazul substantivului Cahulă, toate cele trei consoane (C, H, L) fac parte din rădăcina cuvântului. L final nu este, chiar dacă ar putea fi perceput în mod fals, articol substantival al unui inexistent Cah. Chiar dacă H, în poziție intervocalică, are tendința spre omisiune. În general, într-o serie de graiuri românești, în poziție inițială, H urmat de vocale, iar mai rar și în poziție intervocalică, dispare: (h)Abar, (h)Aram, (h)Arbuz, (h)Air, (h)Arman, (h)Ârleț, (h)Ectar, (h)Erghelie, Ma(h)ala, Mi(h)ai, (h)Ojma, (h)Oltei, (h)Oră, (h)Ulub.

Odată stabilită apartenența românescului Cahulă la fondul lexical indoeuropean și la aceeași paradigmă semantică care cuprinde noțiunile de Tulpină și de Tub scobit în lemn/țeavă, observăm că dintre toate formele date de etimonul protoindoeuropean *keHu-lo- în diverse limbi, doar forma românească îl păstrează pe H intervocalic. Nici măcar latina sau greaca antică nu-l mai aveau pe H în cuvintele derivate din etimonul protoindoeuropean. Acest fapt ne confirmă, pe de o parte, vechimea redutabilă a românescului Cahulă, iar pe de altă parte, proveniența acestuia din substratul autohton, prelatin. Astfel, Cahulă este un adevărat dinozaurian lexical, un vestigiu lexical arhaic perpetuat în limba română vie din zona Prutului de Jos și fixat într-un toponim folosit în scris de mai bine de jumătate de mileniu.

Analogiile cu substantivul Cău/Căuș (Lat. *cau (< cavus) + suf. –uș) nu ne pot ajuta prea mult în acest caz, chiar dacă se pare că acest cuvânt este un dublet etimologic îndepărtat al lui Cahulă.

S-ar putea că unii dintre preopinenții acestei ipoteze care relaționează toponimul și hidronimul Cahul (masculin) cu substantivul comun arhaic Cahulă (feminin) vor obiecta invocând o neconcordanță de gen gramatical între cele două cuvinte românești. Aici ar fi de adus în discuție faptul că în ceea ce privește genul gramatical limba română manifestă ea însăși reflexe arhaice, din substratul său precreștin și prelatin. Traco-dacii, ca și ceilalți indoeuropeni aveau un anumit tablou sau închipuire a lumii și a lucrurilor care o compun. Toți indoeuropenii au privit și tratat gramatical lucrurile neînsuflețite și inerte ca pe niște ființe personificate. Astfel, aceștia, organizați patriarhal, au privit masculinitatea ca fiind primordială, iar feminitatea ca fiind o derivată a masculinității. Pentru mentalitatea lor arhaică masculinitatea este centrală și izvorăște din natura monolitică, integră, a lucrului ”dintr-o bucată”, pe când feminitatea este o continuare complementară, facultativă și periferică, dezvoltată, dar totuși secundară a masculinității. Această paradigmă arhaică, arhetipală chiar, transmisă în limba română și perpetuată ca reflex lingvistic a condus la faptul că toate denumirile de copaci și pomi, bunăoară, sunt, gramatical vorbind, masculine (copac, pom, brad, pin, cedru, paltin, cireș, corn, fag, gutui, măr, nuc, păr/prăsad, piersic, prun, smochin, stejar, salcâm, tei, vișin etc., cu excepțiile salcie, tisă și zadă, care nu rodesc și sunt desemnate de cuvinte împrumutate, având în limba donatoare formă de feminin), pe când tot ce rodesc pomii (asociere cu feminitatea și fecunditatea) este, cu rare excepții, în sens gramatical, de gen feminin (poamă, cireașă, coarnă, gutuie, nucă, pară/prăsadă, piersică, prună, smochină, ghindă, vișină etc.), primind, complementar, marca de feminin, dezidența Ă. Urmare a acestui concept și reflex lingvistic arhaic din limba română, CopaculLemnul sau Trunchiul sunt primordiale, integre, nelucrate de om, deci li se atribuie personalitate gramaticală masculină, pe când derivatele Scândură, Blană, Așchie, Surcea/Surcică, Bucată sunt înzestrate cu personalitate gramaticală feminină, ca și Creangă, Floare sau Frunză, ca fiind mai slabe, mai frumoase, mai gingașe și predispuse spre înnoire ciclică sau rodire, dar totuși periferice și neautonome de Copac în sine. Analogia cu But/Butuc și Viță, Loază se înscrie în aceeași paradigmă mentală arhaică indoeuropeană. Existența cuvântului arhaic Cahulă, ca formă feminină, poate presupune existența în vechime, în limba de substrat sau chiar în româna veche, a unui etimon masculin *Cahul, (*Kaw(ǝ)l protoindoeuropeanul *keHu-lo-), cu sensul de Trunchi, Buștean, But/Butur, lemn integru și neprelucrat. De fapt, observăm că în limbile greacă, latină, slava veche și limbile baltice corespondentele prezentate de noi, cu sensurile de Trunchi, Stâlp, Picior, Par, Băț au genul gramatical masculin. Aici avem un teren vast de cercetare.

Atât, pe moment. Dacă cineva poate veni cu o contribuție suplimentară, vom fi bucuroși și recunoscători.

Evident, nu trebuie căutate analogii fanteziste cu tribul Kahului din arhipelagul Hawaii, unde există și un oraș Kahului, nici cu franțuzismul Cagulă (Cagoulle < latinescul Cuculla) , nici cu arabul Qahul (Al-Qahul), etimonul lui Alcool, nici cu Kabul (< persanul Kâbol), capitala Afganistanului.

Singura analogie realistă posibilă ar fi cu denumirea râului Kahulkam (tradus în limbile locale și Kahul-dere sau Badja-dere) din Daghestan, regiune din nord-estul Mării Caspice în care indoeuropenii au avut altădată o prezență importantă și îndelungată. Cu toate că și în acest caz există riscul de a luneca spre un fals etimon georgian (neindoeuropean), dată fiind vecinătatea imediată a râului Kahulkam cu regiunea Kaheția din nord-estul Georgiei și consonanța primei silabe a denumirilor Kahulkam și Kahet/Kaheția sau consonanța acestora cu numele georgian masculin Kaha.

Originea denumirii orașului Cahul se pierde în negura timpului, fiind, într-un fel, ecoul unei perioade străvechi din istoria civilizației indoeuropene.

Alte materiale legate de etimologie:

PARALELE LEXICALE LITUANIANO-ROMÂNE (LEKSINIAI PARALELIŲ TARP RUMUNŲ IR LIETUVIŲ)

BOSKOR/BOZGOR – UN VECHI NUME ETNIC ADUS DE PE VOLGA (I)

BOSKOR/BOZGOR – UN VECHI NUME ETNIC ADUS DE PE VOLGA (II)

BOSKOR/BOZGOR – UN VECHI NUME ETNIC ADUS DE PE VOLGA (III)

CRIHANA. Câteva cuvinte despre o posibilă etimologie a numelui

ETIMOLOGICE: MANTA, MANDA…

ETIMOLOGII ”RUȘINOASE”: PIZDĂ.

NUMELE DE FAMILIE MUȘA

ZĂTOACA, NU ZATOKA

 

7 răspunsuri la CAHUL. PUȚINĂ ETIMOLOGIE

  1. irismister spune:

    „Șcheia” are o istorie fascinantă.

    Radicalul *sk- este un digraf, ca digamma, simptom al fixării idiomurilor „elene” pe un substrat lingvistic mult mai stabil, deși încă misterios (sau doar secret)…

    Într-o carte recentă despre greci și pelasgi, Harald Haarmann (da, el însuși) depășește tot ce s-a scris deja, mai ales de câtre V Georgiev, Ivanov, Duridanov începând cu Meillet și Kretchmer…

    „Sk-” din „porțile scheiene” ale Troiei, din „schelet” dar și din „ischion”, „eskhara” etc. este desigur pecetea primă a pelasgicei comune asupra invadatorului grec.

    În „-sk” era vorba de esența din lucruri. Tholos-ul sau schia, după Jean Robert, este spațiul ancestral, circular, ne-definit, din centrul pătratului care marca ritualul fundării locului consacrat la indoeuropeni, și, târziu dar cu mai mare impact cultural modern, agora la Athena.

    Digraful „sk-” depășește encliticul „-ssos” ca marker lingvistic pelasgic (al ceea ce lingviștii recenți se încăpățânează să delege la un mișmaș numit de RA Beekes doar „Pre-Greek”…)

    Am un capitol întreg de arheomitologie și paleolingvistică despre această faimoasă predecesoare a „brandului” pelasgic cel mai cunoscut până azi – cel din „Ionescu, Popescu, grupul”…

    Pista etimologică „Șcheia” este cea mai productivă din punctul meu de vedere (care urmează pe proto-ionieni de la Cahul la Troia I) căci Jean Faucouneau a demonstrat în ce măsură fundarea cetății cu porți scheiene e opera inspirată a celor ce descind acolo din monoxilele „dunărenilor”…

  2. Victor Grigor spune:

    Etimologiile fanteziste nu sunt recomandate nici pentru medici!

  3. irismister spune:

    @ Victor Grigor

    :-))))

    Despre ce anume vorbiți și ce vă îndreptățește să oferiți recomandări ?

    Pe ce anume vă bazați ca să generalizați ? Ați auzit de Littré ? Dar de LA Waddell ?

    Vă numiți cumva și Ion ?

    Dacă n’a vorbit și nea Ion că și el e om, haideți, să le luăm pe rând.

    Dați-i drumul, vă ascult :-)))

    :-)))

  4. Victor Grigor spune:

    Ati auzit de I.I. Russu, S. Puscariu, L. Saineanu, S. Brezeanu?Dar de cei sapte ani de acasa? Sau va cheama cumva Gheorghe?

  5. Vlad Cubreacov spune:

    Șcheia face parte din familia românescului Șcheau (arom. Șcl’au), avându-l ca etimon pe latinescul Sclavus.

  6. irismister spune:

    @ Victor Grigor, cred ca nu va pot rapi din timp ca sa fac pentru dvs ce n-au facut altii :-)))

  7. Victor Grigor spune:

    Tot ce puteti face pentru dvs. este sa cititi carti serioase despre domeniul in care va aventurati sa vorbiti. Veti afla poate ca PORTILE SCHEE, unde Achile a avut ghinionul sa fie atins in calcaneul sau fragil de sageata condusa de Apollo , inseamna PORTILE STANGII, adica portile ghinionului! Calcaiul dvs. vunerabil este cultura acumulata din surse nestiintifice, ca sa nu zic amatoristice, la care se mai adauga si o mare doza de aroganta total nejustificata. P.S. Si la capitolul educatie mai puteti lucra!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s