VLĂHISMUL – O TEORIE CONTRARĂ UNITĂȚII TERITORIALE A SERBIEI SAU UNDE DAI ȘI UNDE CRAPĂ!

Februarie 21, 2017

serbia-harta-politica

Anumite cercuri și persoane de la Belgrad au arborat un nou stindard, cel al vlăhismului care se dorește a fi un curent ce ar face distincție între români și așa-zișii vlahi. Acest curent este unul de origine eminamente sârbească și pornește de la specularea unor aspecte formale, nu de fond. Problema e că sârbii i-au numit tradițional pe românii din Văile Timocului, Dunării și Moravei, dar și pe cei din Homolie cu un exonim, cel de Vlah, iar pe românii din Voievodina, alăturați Serbiei abia după Primul Război Mondial, cu etnonimul propriu, cel de Român. Atât românii din Timoc, cât și cei din Voievodina își spun în propria lor limbă, invariabil, Români/Rumâni. Și doar atunci când vorbesc în sârbă, românii din Timoc apelează la exonimul Vlah, pentru că acesta este generalizat în limba sârbă, nu și în limba maternă a acestor români timoceni. Deci, folosirea în sârbă a exonimului Vlah ține de formă, nu de fond. Vlah este unul dintre felurile de a spune Român pe sârbește, nu o altă realitate.

Dacă românii din Provincia Autonomă Voievodina, reprezentând circa 10% din toți românii din Serbia, sunt recunoscuți ca atare și li se respectă, alături de alte 4 naționalități din provincie, drepturile cuvenite pe plan cultural, educațional, mediatic, bisericesc și administrativ, românii din Timoc, reprezentând cca 90% din ansamblul românității din Serbia, nu se bucură de niciun fel de drepturi naționale, nefiind recunoscuți ca români și tratați ca o nouă națiune, vlahă sau valahă, distinctă de națiunea română și opozabilă acesteia. Vom preciza în context că românii reprezintă în Republica Serbia de astăzi prima minoritate națională din punct de vedere numeric (peste 5% din ansamblul corpului social), fiind urmați, la mică distanță, de minoritatea maghiară. Specificul geografic și demografic al Serbiei face ca cele peste 5% de cetățeni sârbi de naționalitate română să locuiască într-un spațiu care reprezintă peste 10% din suprafața Republicii Serbia. Raportat la Serbia propriu-zisă, fără Provincia Autonomă Voievodina și fără Kosovo, acest procent teritorial crește mai mult decât dublu. Când nu-i mai pot asimila sau prezenta drept etnici sârbi pe românii timoceni, unii înceracă să inventeze așa-zisul popor vlah, cu limbă vlahă, cu identitate vlahă, cu scriere vlahă, toate diferite de cele românești.

S-ar părea că până aici totul este clar și că promotorii teoriei vlăhismului acționează pe cât se poate de egoist dintr-un imbold patriotic sârbesc având ca țintă fărâmițarea principalului bloc minoritar din țară. La o privire atentă însă, vom observa că vlăhismul nu doar că nu servește deloc cauza sârbească, ci se ridică împotriva acesteia, ca o amenințare reală. Autorii sârbi și puținii adepți dintre românii localnici ai teoriei vlăhismului (pusă chiar în practică prin crearea unui Consiliu Național Vlah distinct de Consiliul Național Român), mânați de ideea dezbinării blocurilor minoritare acoperită sofistic cu pretextul autoidentificării individuale, neglijează principiul autodeterminării politice colective corelat cu cel al autoidentificării. Și aici apare problema. Autorii teoriei vlăhismului spun simplu: vlahii nu sunt români, ei sunt o națiune distinctă de români, ca și de sârbi, pentru că așa se autoidentifică ei în limba sârbă când sunt chestionați de autoritățile sârbe. Pe scurt, vlahii ar fi un nou popor, o nouă nație și patria lor este Timocul.

Principiul autoidentificării etnice a persoanelor este un principiu unanim recunoscut și fixat în principalele instrumente juridice internaționale (universale și europene) în materie de drepturi ale omului. În cazul românilor timoceni observăm că ei se autoidentifică în limba maternă ca Români/Rumâni, iar în limba sârbă traduc termenul cu exonimul sârbesc Vlah. Deci, pentru ei, Vlah nu e termen de autoidentificare în limba maternă, ci doar o traducere în manieră sârbească la care recurg doar când sunt nevoiți să vorbească sârbește. Ar fi corect ca autoritățile sârbe să nu treacă peste numele de autoidentificare etnică a acestor români în limba lor maternă, întrucât însăși noțiunea de autoidentificare presupune identificarea în limba maternă, nu multiplele traduceri ale termenului, care diferă de la o limbă la alta (de exemplu: Deutsch (autoidentificare prin endonim), dar și Neamț, German, Alemand, Tedesco (traduceri sau exonime)).

Autoidentificarea ține de persoane, deci este un drept individual. Autodeterminarea însă, ține de popoare, deci este un drept colectiv. Potrivit cadrului internațional dreptul la autodeterminare este rezervat exclusiv popoarelor, nu și diverselor minorități naționale înrudite cu statele naționale existente.

Atunci când anumite cercuri de la Belgrad încearcă să creeze din minoritatea națională română din Serbia două entități: o minoritate națională română mai mică și un nou popor vlah mai mare, ca națiune distinctă atât de români, cât și de sârbi, este corect să ne întrebăm dacă aceste cercuri iau în calcul și perspectiva ca noua națiune vlahă, ridicată ca nou popor la un rang superior celui de minoritate națională română, să se autodetermine în viitor. Însăși ideea de națiune vlahă diferită de români scoate problema din zona culturală și o duce în zona periculoasă a politicului.

Dacă statul sârb ar recunoaște că românii din Timoc sunt o simplă și singură minoritate națională, românească, înrudită cu România, această minoritate înrudită ar putea pretinde doar drepturi culturale și educaționale, neavând drept de autodeterminare ca națiune. Nicio minoritate, nicăieri în lume, în accepția dreptului internațional, nu poate pretinde mai mult decât autonomie culturală, menită să-i protejeze și promoveze identitatea distinctă.

În cazul în care statul sârb inventează noua ”națiune vlahă”, aceasta, neavând un stat înrudit și nedeterminându-se vreodată ca națiune, capătă drept de autodeterminare națională până la crearea propriului stat vlah și separarea de Serbia. Cine nu crede, să consulte documentele de drept internațional la capitolul autodeterminarea popoarelor. Inventând minoritatea vlahă, unii inventează, de fapt, noua națiune vlahă. Prin agitarea teoriei vlăhiste ni se sugerează că Serbia nu mai este un stat național sârb cu diverse minorități în interiorul său, ci un stat sârbo-vlah, o uniune a două popoare care tolerează în cuprinsul său și minoritățile, printre care și o mică minoritate românească în Voievodina. Pentru asta intventează unii poporul zis vlah.

Realist și obiectiv vorbind, miza autorilor noii națiuni vlahe este crearea condițiilor pentru autodeterminarea acestei noi națiuni și separarea ei de Serbia, într-o logică care o continuă pe cea a destrămării fostei Iugoslavii. Lovindu-se în unitatea minorității române din Serbia, se lovește, prin ricoșeu, în unitatea teritorială a Serbiei însăși.  De la Timočka Krajina până la Vlaška Krajina sau Vlaška država nu e decât un singur pas. Nu este pentru prima oară în istorie când o falsă problemă etnică poate genera o reală problemă teritorială.

Nu ar fi mai înțelept ca autorii teoriei antiromânești a vlăhismului să recunoască faptul că românii timoceni sunt parte a minorității naționale române din Serbia și că acestei minorități i se cuvin drepturi culturale rezervate oricărei minorități, nu drepturi politice rezervate unor popoare întregi lipsite de stat național? Părerea noastră este că ar fi mai înțelept. Vrând să spargă unitatea naturală a minorității române din Serbia, autorii teoriei vlăhismului riscă să spargă unitatea teritorială a Serbiei. Unde dai și unde crapă!


MIC GLOSAR DE CRIHĂNISME

Decembrie 28, 2016

crihana-veche-imagine-aeriana

Crihănismele (cuvânt artificial) sunt cuvintele și expresiile regionale și locale românești specifice comunei Crihana Veche (județul Cahul, Basarabia).

Unele dintre ele pot fi întâlnite și în localități învecinate, fie din stânga, fie din dreapta Prutului. Unele cunoscute doar de bătrânii satului, altele cunoscute de toată lumea, de la mic la mare. Unele atestate de dicționarele de regionalisme și arhaisme ale limbii române, iar altele, pe care le găsim a fi de mare valoare pentru lexicografia românească (cum este și cuvântul Hiol, un dublet etimologic moștenit al academicului împrumutat Viol) nefiind fixate vreodată în vreo lucrare sau în vreun dicționar.

Pentru cititorii neavizați trebuie să precizez că graiul românesc de la Crihana Veche cuprinde un șir de alternanțe fonetice specifice zonei, multe dintre ele reprezentând particularități comune cu dialectul aromân, cum ar fi:

alternanța F/H: fier/her (cu derivatele: herăstrău, herăraie, her de călcat), fierbere/hierbere, fiindcă/hincă, fin/hin, fior/hior (cu derivatele: hioros, a se înhiora), fir/hir, fire/hire (derivat din a fi/a hi), fiu/hiu (cu forma de feminin fiică/hiică), șefi/șehi (doar la plural) etc.;

alternanța V/H: volbură/holburăvorbă/horbă, vulpe/hulpe etc.;

alternanța V/Y: viu/yiu, vin/yin/, vită/yită, vițel/yițel, vie/yie, viță/yiță, vis/yis, vișină/yișină, bolnăvior/bolnăyior, învinat/înyinat (cu sensul de băut, cinstit), viscol/yiscol, vină/yină etc. (Y se pronunță ca un I lung = Ii).

Evident că acest Mic Glosar sau Mini Lexicon/Vocabular de crihănisme, întocmit din fugă, pe apucate, nu este nici pe departe complet. Îi îndemn pe toți crihănenii cu înțelegere și preocupare pentru subiect să nu ezite și să vină cu propuneri de completare.

* * *

Alăhuză= lăhuză (a se remarca A protetic, după același model ca și în dialectul aromân).

Alămâie = lămâie (a se remarca A protetic, ca și în dialectul aromân).

Amiros (și verbul A amirosi) = miros, a mirosi (A inițial este o proteză gramaticală, marca unui fenomen comun cu dialectul aromân).

Ăleu = Aoleu, văleu.

Atămâia (verb) = tămâia (A inițial s-ar putea să fie simplă proteză gramaticală).

Baraghină = loc întins, vale. Este fixat într-un toponim extravilan: Valea Baraghinei.

Bătrân = parte dintr-un trup de moșie.

Bâtu/Butu, Bâta/bâtica = bunicul, bunica.

Berbiză (folosit mai mult la plural: Berbize) = perdeluțe care acoperă partea inferioară a unui geam. Reprezintă o formă coruptă fonetic a cuvântului Parbriz, intrat în circulație în perioada interbelică.

Bertă = broboadă groasă de iarnă, de regulă pufoasă, cu sau fără franjuri.

Bibic = pui de curcă.

Bidisit/Bitisit (și verbul A bidisi/bitisi) = a fi terminat, sfârșit, a fi la capătul puterilor, frânt de oboseală, mai mult mort decât viu.

Boroagă = bolfă, boș, ganglion, gâlcă, gâlmă, ghindură, nod, nodul, modâlcă, scurtă, tumoare, uimă, umflătură. Cuvânt cu tendință de a ieși din uz, dar fixat într-o poreclă.

Brezi (verb) = a unge crăpăturile unui perete/sobe cu lut și a le da ulterior cu var, astfel încât la final peretele/soba să arate tărcată.

Brodariu = broderie.

Cafe (pronunțat popular Café) = cafea.

Cafine (pronunțat popular Cafiné) = cafenea.

Cahulă = luntre monoxiă (dintr-un lemn); plută din stuf sau din bârne pentru pescuitul pe baltă.

Cârlibană = cârlig sau toiag păstoresc având capătul superior sculptat sau încovoiat în formă de cârlig cu care se pot prinde oile de unul din picioarele din spate.

Câșlig (și verbul A câșliga) = câștig (a câștiga).

Ceacâie = briceag.

Chiroșcă (Piroșcă) = ic, element de croi al costumului popular, în formă de romb, care unește mâneca de trupul/stanul cămășii sau cracii izmenelor între ei.

Chitie = tichie, cuvânt format prin metateză silabică.

Ciocan = ciocălău de porumb, cu sau fără grăunțe pe el.

Ciocănel = mod de a se îmbrobodi, cu legarea nodului la ceafă, pe sub colțul broboadei.

Ciorăței (plural, cu o presupusă formă de singular: Ciorățel) = cuvânt folosit în expresia ironică ”borș cu ciorăței” atribuită ca poreclă colectivă locuitorilor dintr-un alt sat (prin analogie cu o altă poreclă colectivă: ”borș cu agude”). Probabil format din Ciorete = bărbătuș sau pui de cioară.

Cocoi = păpușă din haine învelită într-o șalincă.

Condru = denumirea unui soi de struguri.

Cotună = parte mărginașă, lăturașă sau întortocheată a satului.

Covaș/Covașă = un soi de terci din făină de porumb care se face de Sfântul Andrei.

Crin = trandafir.

Dârmea = șalincă de iarnă fără franjuri.

Foltan = inslulă plutitoare formată din stuf, papură, iarbă etc., desiș de stuf. Apare pentru prima dată în scris într-un articol al lui Mihail Sadoveanu, care obișnuia să vină adesea la Crihana pentru pescuit și vânătoare (revista Viața Românească1936, nr. 4-5).

Fuioare = ceremonie matrimonială ținută la o săptămână după nuntă, doar cu participarea femeilor.

Furcă = șezătoare.

Gamelă = sticlă/recipient din plastic.

Ghibirisi (verb) = a fi lihnit / sfârșit / curmat de foame. În expresia: a ghibirisi de foame.

Goghie = pește mic, chitic.

Gogu = numele unui personaj imaginar. Se întâlnește în expresia ironică, autoironică sau de căinare ”a căra ca măgarul lui Gogu”.

Hair (cu accentul pe i) = rost, folos.

Hățaș = drum și zonă care marchează marginea satului spre exterior.

Hiol (cu accentul pe i, în expresia A lua în hiol) = a acroșa, a agăța, a anina, a mișca din loc (cuvânt moștenit din latină, dublet popular al academicului Viol). Alternanța V/H și F/H reprezintă o particularitate a graiului local, particularitate comună cu dialectul aromân, alături de altele.

Hlujan = strujan, tulpină de porumb, cu tot cu frunze, după ce s-au cules știuleții.

Holeră = denumirea unei plante medicinale spinoase (Xanthium spinosum, scai rusesc, ghimpe muscălesc, scaiete mocănesc).

Icre = testicule; sarcină.

Ispoli (verb) = a scoate toată apa dintr-o fântână pentru a o curăța.

Ispolitor = căuș special, din lemn, cu care se scoate apa dintr-o luntre.

Împărțitură = pomană dată de sufletul sau de sănătatea cuiva.

Înhiola (verb, vezi Hiol) = a lua în hiol.

Învinci (verb) = a stârni (provoca) pe cineva împotriva altcuiva.

Învinat (și verbul A se învina), pronunțat popular Înyinat (și A se înyina) = băut, cinstit, beat (a se îmbăta). Se folosește ca formă respectuoasă, de menajare a celui vizat, inclusiv în raport cu propria persoană.

Iorgan = plapumă groasă de lână.

Lăsătură = construcție auxiliară lipită de corpul casei, având intrare separată și acoperișul într-o singură apă.

Máchină = instalație mecanică pentru zdrumicat porumbul.

Mamă = mătușă. Termen respectuos alăturat unui prenume feminin și adresat tuturor femeilor din sat mai în vârstă decât mama vorbitorului. A se vedea: Mama Alexandra, mama Catinca, mama Ioana, mama Ileana, mama Mărioara, mama Nastaluța etc., etc. Crihana – se glumește cu tâlc – e un sat de mame.

Mâncărică = tocăniță.

Mănușă = cânepă topită în baltă.

Merinzi (pronunțat popular Merindzi) = Rodină, ceremonie prin care femeile îi fac prima vizită, cu daruri, lăhuzei și noului născut; petrecere dată de femei cu o asemenea ocazie. Din Merinde.

Miculița (pronunțat popular Ńiculița) = nimic, absolut nimic. A se vedea expresia: Ńica-ńiculița.

Mioarcă/miorcoi (pronunțate popular Ńioarcă/ńiorcoi) = broască/broscoi.

Mișcocoriță (pronunțat popular Ńișcocoriță) = Coropișniță, insectă dăunătoare plantelor, cu corpul greoi și cu picioarele anterioare ca niște lopeți, care trăiește în pământ și care atacă, în special, culturile de grădinărie (Gryllotalpa vulgaris).

Mițurcă (pronunțat popular Ńițurcă) = tip de păretar țesut după o tehnică specială, la război, dar cu utilizarea andrelelor.

Moadă = tip de broboadă, de regulă albă. Se atribuie și broboadei care i se pune miresei pe cap, după ce este dezgătită, la sfârșitul nunții. Se folosește și în expersia i-a pus moada în cap = și-a luat-o de nevastă, și-a făcut-o nevastă.

Mocănească = tip de broboadă, având imprimate flori pe ea. În expersia: șalincă mocănească.

Mocănește = mod de a se îmbrobodi asemenea mocănițelor de la munte și diferit decât femeile de la câmpie. În expresia a se îmbrobodi mocănește. Probabil a apărut odată cu stabilirea la Crihana, în secolul XIX, a mai multor familii de mocani ardeleni, din Poiana Sărată, fostul județ Treiscaune (azi în județul Bacău).

Modeală = pânză albă, pătrată, asemănătoare unei broboade.

Nalangâtă = un fel de clătită sau prăjitură făcută din făină, lapte dulce sau acru, ouă, mere rase, brânză, scorțișoară și zahăr prăjite în unt, semănând ca aspect cu un șnițel. Din mai vechiul Lalangâtă care provine din grecescul Lalangi, Lalangita. Cuvântul este destul de rezistent și nu cedează sub presiunea barbarismelor rusești de tipul blină sau aladă.

Nant/nantă = nalt/naltă, înalt/înaltă.

Nătreț = nutreț.

Neaniu = nenea, unchiul.

Nemțește = cuvânt folosit cu referire la modul de a acoperi casa, după modelul adus de coloniștii germani din Basarabia. În expresia Casă învelită nemțește.

Nimerica = nimeni, absolut nimeni. A se vedea expersia: nimeni-nimerica.

Pănoagă = stuf verde crescut în primul an după ce a fost cosit, folosit ca nutreț pentru vite (pană + -oagă).

Piță = monedă nedifizională, de valoarea cea mai mică: un ban, o copeică, un eurocent etc. Cuvântul a fost adus la Crihana Veche de mocanii ardeleni din Poiana Sărată, fostul județ Trei-Scaune, având sensul familiar de Monedă de valoare mică; gologan, para și sensul inițial de monedă austro-ungară de zece creițari care a circulat (până în 1918) și în Transilvania și Bucovina; Provine din Pițulă. Există ca poreclă. A se vedea expersia: om de-o piță = om de nimic, nemernic.

Plean = pământul pe care este construită (sau urmează a se construi) casa unui gospodar și organizată întreaga gospodărie cu acareturi, grădină, vie/livadă. Cuvânt vechi, din Evul Mediu, însemnând inițial pământ luat în stăpânire.

Plugărele = ultima zi a Anului Vechi (31 decembrie/13 ianuarie).

Polcă = haină groasă femeiască de iarnă, intermediară ca mărime între palton și scurtă.

Polog = baldachin de vară instalat pe prispa țărănească.

Prăsad/prăsadă = păr/pară.

Primăreț = prima zi a Anului Nou (1 ianuarie/14 ianuarie).

Purice = măgăruș, pui de măgăriță.

Rând (în expresia Pe de rând / Pe de-a rândul = peste tot, pretutindeni).

Rost = cuvânt din limbajul țesătoarelor însemnând partea de covor țesut într-o singură zi și înfășurat pe natră (cf. expresia Bună ziua și să vă crească rostul mare!).

Scăritură = distanță dintre un element și altul al ornamentului de pe un covor.

Scofală = un fel de mâncare simplă făcută la cuptor din mămăligă, brânză de oi, jumări și ouă.

Strestie = trestie.

Sugurel = miel neînțărcat; cuvânt cu care se cheamă mieii (în expresia: sugurel-sugurel!)

Șiniță = porțiune îngustă și lungă dintr-un material; pârtie îngustă prin zăpată.

Tărmale = broboadă albă purtată pe sub un șal de culoare închisă.

Tărpan = instrument pentru cositul/tăiatul ierbii sau al stufului/papurei/cânepii, intermediar ca mărime între seceră și coasă. Origine turcică.

Tărpăni = a tăia iarbă sau a cosi stuf/papură cu tărapnul; A se copula.

Târnichea (pronunțat popular Târniché) = tinichea, adică vas/recipient din tablă, de regulă pentru tranportarea gazului.

Tentic, -ă = prost, tont, nepriceput.

Tete/Tetea = unchi drept dar și tatăl nașului sau al nașei în raport cu finii (cf. Tetea-nașul). Corespondent cu lituanianul Tetinas, tetutinas, tetulis, tetulius = unchi.

Tetica = tata.

Tindeche = întinzător metalic pentru războiul de țesut.

Tișcană = tolbă pescărească sau vânătorească.

Topilie (proniunțat popular Tochilie) = loc pentru topit cânepa în baltă.

Trandafir (proniunțat popular Trandahir) = un soi de mentă creață, crescută pentru miros, dar și pentru utilizarea ca plantă de ceai.

Țață = termen respectuos adresat unei surori mai mari, fără adăugarea prenumelui acesteia; termen respectuos folosit împreună cu prenumele oricărei femei din sat cu vârsta mai mare decât a vorbitorului, dar nu mai mare decât a mamei acestuia. Bunăoară: țața Ileana, țața Mărița, țața Vasilca etc., etc. 

Țățaie = cea mai mare dintre surori; termen respectuos cu care i se adresează surorii mai mari frații și surorile mai mici.

Țoșcă = dispozitiv special, prevăzut cu brâu de încingere și bretele încrucișate atât în față cât și în spate folosit ca suport pentru lemnăria măștii Caprei de Anul Nou.

Țugui = un soi autohton de viță de vie răspândit în zonă, cu struguri negri, rezistent la ger și la dăunători.

Țuș = în spate. Se referă la persoane, în special la copii, desemnând modul de a lua și duce un copil în spate, de regulă însoțind gestul cu expresia veselă: Țuș-țuș, măgăruș!

Țușcă = lână inelată, creață, în opoziție cu lâna țigaie care este dreaptă; oaie cu asemenea lână.

Țușcă = una dintre părțile casei tradiționale.

Veric = văr, verișor; formă afectuoasă a cuvântului văr.

Vrâstă = dungă.


ROȘCA LA CURTEA LUI DODON SAU AGENȚII INTERESELOR RUSEȘTI IES LA RAMPĂ

Decembrie 23, 2016

rosca-cu-omul-lui-le-pen

Era și de așteptat. Rușii își scot tot mai multe unelte la rampă. Nici nu plecaseră bine la Comrat sau în alte centre raionale bătrâneii (preponderent rusofoni) cărați cu autocarele să-i facă galerie lui Dodon în ziua învestirii, că prietenul lui Dughin, Iurie Roșca, agentul developat și tenace al intereselor rusești la Chișinău, apărea la Reședința de Stat, la papion și plin de sine, într-o nouă postură, de gazdă (purtător de cuvânt, consilier pentru securitate, șef de cabinet, șef de protocol?). Tovarășul Vinogradov de la Moscova, ca orice superior interesat, a putut urmări episodul în direct/online  pe mai multe televiziuni.

Roșca, omul de casă al ambasadorului Rusiei la Chișinău, l-a prezentat fericit și i-a oferit cuvântul lui Edouard Ferrand, mâna dreaptă a Marinei Le Pen (Frontul Național din Franța), partid în conexiune directă cu administrația de la Kremlin și beneficiar al finanțărilor grase din această capitală (pe filieră cehă și cipriotă).

Pe post de interpret, de asemenea prezentat de Roșca, a compărut Clement Sava, fost vicepreședinte al Partidului România Unită (PRU, după modelul Rusia Unită), fost jurnalist, actual vicepreședinte și purtător de cuvânt al partidului Forța Națională (înregistrat la 11 aprilie 2016), o clonă palidă a Frontului Național din Franța.

Clement Sava este unul dintre personajele promovate de către agenția informativă rusă de stat Sputnik, prin biroul acesteia de la Chișinău.

De asemenea, Roșca a fost alături de oamenii rușilor din Franța și România la o întrevedere cu Igor Dodon, care, aflăm, i-a mulțumit oficial madamei Le Pen pentru angajamentul acesteia ”pentru o Europă a națiunilor”. (Edouard Ferrand pe pagina sa de twitter: #Moldavie le président Igor Dodon a officiellement remercié Mme Le Pen @MLP_officiel pour son engagement pour l’Europe des Nations). Putinofil la putinofil trage.

Am scris anterior despre TRĂDAREA LUI ROȘCA, despre trecerea lui fățișă în tabăra imperială moscovită și cărarea rămășițelor PPCD-ULUI ÎN FUNDĂTURA EURASIATICĂ, dar și despre partidele pe care SECURITATATEA RUSĂ LE PLODEȘTE ÎN TOATĂ LUMEA, INCLUSIV ÎN ROMÂNIA., ca și despre SPIONAJUL RUSESC PENTRU BALCANI, TRANSFERAT DE LA SOFIA LA CHIŞINĂU.

rosca-cu-omul-lui-le-pen4

Frontul Național al Marinei Le Pen, așa cum a fost demonstrat, și-a finanțat ultima campanie electorală din bani rusești, acesta fiind unul dintre partidele occidentale care recunoaște, ca și Dodon, anexarea Crimeii de către Rusia. Marine Le Pen a avut în ultimul său program electoral un punct care prevede recunoașterea anexării Crimeii, informează Sputnik France. De altfel, partidul Marinei Le Pen, alături de alte grupări extremiste finanțate de Moscova (inclusiv Jobbik din Ungaria), și-a trimis observatori oficiali la simulacrul de referendum privind anexarea Crimeii de către Rusia. În vizitele sale la Moscova, Marine Le Pen este întâlnită de conducerea rusă cu covor roșu la scară, element rezervat exclusiv șefilor de stat.

Marin Le Pen cu Serghei Narâșkin, fost președinte al Dumei de Stat, actual director al Serviciul Federal de Informații (FSB). Precizare: Dughin, prietenul lui Roșca, a fost consilierul lui Narâșkin.

Moscova. Marine Le Pen cu generalul KGB și FSB Serghei Narâșkin, fost președinte al Dumei de Stat, actual director al Serviciul de Informații Externe al Rusiei (SVR – Служба Внешней Разведки). Precizare: Dughin, prietenul lui Roșca, a fost consilierul lui Narâșkin.

Marine Le Pen la Moscova, cu vicepremierul rus Dmitri Rogozin, care a luptat în Transnistria contra Republicii Moldova.

Marine Le Pen la Moscova, cu vicepremierul rus Dmitri Rogozin, care a luptat în Transnistria contra Republicii Moldova.

Bine plătita și îndeaproape ghidata, agentură rusească se regrupează și, după cât se vede, e pornită rău. Întrebarea e cine o va stăvili? Ocupația Basarabiei de către Moscova va trebui să înceteze.


PROPUNERI PENTRU AMELIORAREA PROIECTULUI NORMELOR METODOLOGICE DE APLICARE A LEGII 86/2016 PRIVIND INSTITUIREA CENTRELOR COMUNITARE ROMÂNEȘTI DIN STRĂINĂTATE

Decembrie 5, 2016

Legea 86/2016 privind instituirea centrelor comunitare românești în străinătate a intrat în vigoare în data de 3 mai 2016, odată cu publicarea în Monitorul Oficial al României (Partea I nr. 347/6 mai 2016).

Propunerea legislativă fusese inițiată de membrii Comisiei pentru comunitățile de români din afara granițelor țării și a fost adoptată de Camera Deputaților în aprilie 2016.

Departamentul Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni (DPRRP) din cadrul Ministerului Afacerilor Externe a dat publicității un proiect de Hotărâre de Guvern privind normele de aplicare a Legii nr. 86/2016, lansând o dezbatere publică pe marginea lor. Dezbaterea urmează să se încheie pe 17 decembrie 2016, termen până la care DPRRP primește propuneri și sugestii ale cetățenilor români și ale organizațiilor acestora de peste hotare.

Proiectul Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 86/2016 privind instituirea centrelor comunitare românești în străinătate supuse dezbaterii publice de către DPRRP reiau normele, principiile și condițiile cuprinse în legea respectivă.

Proiectul Normelor metodologice nu ridică în sine decât un singur semn de întrebare, în rest încadrându-se perfect în aria de cuprindere a Legii.

Este vorba despre modul în care se propune aplicarea prevederilor articolului 2 al acesteia. Articolul 2 instituie, prin alineatul său (1), condiția rezonabilă  a înregistrării a cel puțin 5 000 de cetățeni români la misiunile diplomatice ale României pentru înființarea de centre comunitare românești.

Alineatul (2) al articolului 2, stabilește următoarea condiție: ”Înființarea centrelor comunitare românești se face în baza unei solicitări adresate Departamentului Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, semnată de cel puțin o treime din cetățenii români înregistrați la misiunile diplomatice ale României din statul respectiv”.

Dezvoltând această prevedere, proiectul Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 86/2016, stipulează, în alineatul (2) al articolului 3, că ”Înființarea unui centru comunitar într-o anumită localitate se face în baza cererilor adresate Departamentului Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni din cadrul MAE de cel puțin o treime din cetățenii români înregistrați la misiunile diplomatice ale României din statul respectiv”.

În opinia noastră, asistăm la o coliziune între prevederile alineatului (2) al articolului 2 din Lege și cele ale alineatului (2) al articolului 3 al proiectului Normelor metodologice de aplicare a legii. Din acest motiv, legea va fi greu sau chiar imposibil de aplicat.

Legea 86/2016 nu cuprinde cuvântul localitate, referindu-se doar la state. Proiectul Metodelor de aplicare a legii însă, se abate de la textul legii și propune, în cazul comunităților de cetățeni români dintr-o localitate anume, aplicarea automată și nerezonabilă, fără nicio specificare suplimentară, a criteriului numeric rezonabil stabilit pentru comunitățile cetățenilor români dintr-un stat întreg. Legea 86/2016 nu cuprinde (cu toate că presupune) noțiunea de ”centru comunitar românesc dintr-o localitate anume”, lăsând loc înființării de centre comunitare românești atât locale, cât și regionale.

În mod evident, Normele metodologice de aplicare a Legii 86/2016 se pot referi și trebuie să se refere la localități în care există comunități ale cetățenilor români de peste hotare. De asemenea, legea nu limitează autoritatea executivă să asigure condiții pentru înființarea de centre comunitare românești în unități administrative de alt nivel decât local (regiune, departament, raion, județ, canton, district federal, voievodat, prefectură, land, municipiu, comunitate de comune, unitate cu statut special (bunăoară,Țara Bascilor în Spania sau Țara Loarei în Franța), Capitală (dacă dispune de statut special superior localităților ordinare) etc.). Considerăm însă că în cazul comunităților cetățenilor români dintr-o localitate anume (sau dintr-o unitate administrativă de alt nivel inferior celui național) ar trebui aplicat principiul proporției (1/3) valabil la scară locală, nu cel al proporției la scară națională.

Raportând criteriul rezonabil al proporției (1/3) la cifra absolută minimă de cetățeni români dintr-un stat (5 000), constatăm că înființarea unui centru comunitar românesc este posibilă dacă cererea de înființare ar fi semnată de minimum 1667 de cetățeni. Totodată constatăm că în cazul în care într-un stat s-ar înregistra la ambasada sau consulatele României 5 000 de cetățeni români, în statul respectiv s-ar putea înființa maximum 3 centre comunitare românești.

Să modelăm o situație. În Italia, bunăoară, sunt stabiliți peste 1 milion de cetățeni români. Pentru ca în această țară să se înființeze, în oricare dintre localități, un centru comunitar românesc va fi necesar ca între minimum 5 000 și peste 1 milion de cetățeni să se înregistreze la Ambasada sau consulatele României. În cazul în care, să presupunem, s-ar înregistra la Ambasadă sau consulate doar jumătate din românii stabiliți în Italia, adică circa 600 000, pentru a înființa un centru comunitar în orice localitate anume (să zicem, la Roma) va fi necesar ca cererea adresată DPRRP să fie semnată, în fiecare caz aparte, de minimum circa 200 000 de cetățeni. Pentru a înființa un al doilea centru comunitar într-o altă localitate (să zicem, la Milano), procedura va trebui reluată întocmai, cererea adresată DPRRP urmând a fi semnată de alți 200 000 de cetățeni. Și așa de fiecare dată. Astfel, dacă într-un stat (să zicem, Israelul sau Norvegia) s-ar putea înființa un centru comunitar românesc la cererea a minimum 1667 de cetățeni, pe când în cazul Italiei înființarea unui centru comunitar local va trebui să se facă la cererea unui număr de circa 120 de ori mai mare. Cu cât este mai mare numărul de cetățeni români înregistrați la ambasadele și consulatele României dintr-un stat sau altul, cu atât va fi mai dificil să se înființeze centre comunitare românești.

Deci, criteriul proporției rezonabile stabilit de lege (1/3) la scară națională, aplicat mecanic la scară locală, așa cum propune proiectul Normelor metodologice de aplicare a legii, ar produce în practică disproporții numerice nerezonabile și grave de la un stat la altul.

Prima noastră propunere este ca Normele metodologice, respectând criteriului proporției rezonabile stabilit de lege, să cuprindă cifre absolute conforme acestui principiu și să specifice, bunăoară, că înființarea unui centru comunitar într-o localitate anume se face în baza cererilor adresate DPRRP de cel puțin 1667 de cetățeni români înregistrați la misiunile diplomatice ale României din statul respectiv și stabiliți în acea localitate anume.

O altă propunere vizează completarea proiectului Normelor metodologice cu prevederi despre posibilitatea înființării de centre comunitare românești în raza unităților administrative de nivelul I, II (sau III, după caz) din fiecare stat, nu doar la nivelul localităților ordinare, știindu-se că în multe state (cum ar fi Republica Moldova, de exemplu) localitatea este o așezare umană de regulă inferioară celei de comună sau oraș, neavând administrație proprie (satele din componența comunelor/primăriilor rurale sau urbane). Această propunere se bazează și pe noțiunea de ”zonă de referință” cuprinsă în proiectul Normelor metodologice (articolul 2, alineatul (3)). Considerăm de asemenea important ca Normele metodologice să specifice expres că centrele comunitare românești pot fi instituite și în alte localități sau regiuni decât cele în care există misiuni diplomatice ale României, întrucât formula ”funcționează pe lângă oficiile diplomatice și consulare ale României” din articolul 2, alineatul (2) al proiectului Normelor metodologice, formulă care nu se regăsește în Legea 86/2016, ar lăsa să se înțeleagă că centrele comunitare românești ar putea fi instituite doar în localitățile în care există misiuni diplomatice ale României. În mod normal, în sensul prevederilor Legii 86/2016, pentru a nu admite abateri de la scopul declarat al acesteia, centrele comunitare românești ar trebui să poată fi instituire oriunde există comunități ale cetățenilor români, nu doar în orașele în care își au sediile misiunile noastre diplomatice. Legea 86/2016 nu stabilește nicio restricție sau condiționare în acest sens.

O a treia propunere este ca Normele metodologice să fie completate cu prevederi despre posibilitatea înființării de centre comunitare românești pentru cetățenii din două sau mai multe localități vecine, dacă numărul acestor cetățeni nu este mai mic de 1667 de persoane. Pentru un plus de precizie și acuratețe, Normele metodologice ar putea cuprinde și specificarea că într-o singură unitate administrativă de nivelul I poate fi instituit un singur centru comunitar românesc.

Vlad Cubreacov,

Președinte al Asociației ”Răsăritul Românesc” din Chișinău

lege-centre-comunitare-mo

PROIECT

NORME METODOLOGICE   de aplicare a Legii nr. 86/2016 privind instituirea centrelor comunitare româneşti în străinătate

Art. 1

Se aprobă  prezentele norme metodologice de aplicare a prevederilor legii privind înființarea centrelor comunitare românești din străinătate.

Art. 2

(1) Centrele comunitare româneşti au drept scop asigurarea coeziunii comunităților de români din afara granițelor țării, reprezentativitatea acestora, organizarea de proiecte şi programe cu caracter cultural, educativ şi artistic, în scopul promovării realităților istorice, a tradițiilor, a obiceiurilor, a valorilor naționale şi a identității lingvistice.

(2) Centrele comunitare româneşti din străinătate funcționează  pe lângă  oficiile diplomatice și consulare ale României și nu au personalitate juridică.

(3) În cadrul centrelor comunitare româneşti din străinătate pot fi organizate acțiuni cu scop de informare, educativ, cultural sau de promovare a României  și a comunităților din zonele de referință.

(4) Înființarea centrelor comunitare româneşti din străinătate, structura lor organizatorică, regulamentul de organizare  și funcționare, numărul de posturi  și categoriile de personal, inclusiv personalul angajat pe plan local, se stabilesc prin ordin comun al ministrului afacerilor externe  și al ministrului delegat pentru relațiile cu românii de pretutindeni, cu respectarea prevederilor legale în vigoare.

(5) Cheltuielile de înființare  și funcționare a centrelor comunitare româneşti din străinătate se finanțează  din bugetul MAE iar programele, proiectele  și acțiunile derulate de acestea sunt finanțate din bugetul alocat în acest scop Departamentului Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni.

(6) Centrele comunitare pot reține şi utiliza în condițiile art. 67 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările şi completările ulterioare, venituri din vânzarea produselor editoriale  şi din proiecte realizate în parteneriat public‐privat. Veniturile realizate se utilizează  pentru finanțarea cheltuielilor cu acțiuni cu caracter social  și cultural.

(7) Centrul poate primi și folosi donații şi sponsorizări, potrivit legii.

Art. 3

(1) În scopul asigurării unei bune reprezentativități a românilor din afara granițelor țării și a coeziunii în cadrul comunităților, se pot înființa centre comunitare în statele în care cel puțin 5000 de cetățeni români sunt înregistrați la misiunile diplomatice românești din statele respective.

(2) Înființarea unui centru comunitar într‐o anumită localitate se face în baza cererilor adresate Departamentului Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni din cadrul MAE de cel puțin o treime din cetățenii români înregistrați la misiunile diplomatice ale României din statul respectiv.

(3) Cererea de înființare a centrului comunitar va conține datele personale de identificare și adresa de domiciliu sau reședință în străinătate ale solicitantului. În cerere se va preciza localitatea în care se dorește înființarea centrului comunitar.

Art. 4

Prezentele norme de aplicare intră  în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României.


REFERENDUM, NEREFERENDUM….

Octombrie 26, 2016

stema-romaniei

Ideea unui referendum pentru Basarabia a fost lansată pentru prima oară de ruși, mai întâi de albgardiși, iar apoi și de bolșevici, după ce Sfatul Țării decisese Unirea cu Patria mamă România.

Recursul viclean la o soluție plebiscitară, ca tertip sofistic aruncat de bolșevici în față României, avea drept țintă nu un autentic exercițiu democratic, ci insinuarea faptului că hotărârea Sfatului Țării din 27 martie 1918 ar fi fost contrară voinței populare și, astfel, nulă. În plus, bolșevicii pretindeau ca un referendum să fie organizat sub auspicii internaționale, cu condiția retragerii prealabile a administrației românești din Basarabia.

Bucureștiul a avut înțelepciunea să respingă oferta sovietică otrăvită, calificând-o drept provocare, după cum și era.

De fapt, ce este un referendum? O exprimare clară a voinței populare într-o anumită chestiune. Când peste jumătate dintre opțiuni se concentrează de o anumită parte, se respectă voința majorității. Aici se exclud simulacrele de referendumuri de tipul celor organizate de Moscova în Transnistria, Crimeea, Donbas (Donețk și Lugansk), Abhazia sau Oseția de Sud, căci avem pe față simple și banale mascarade.

Referindu-ne la chestiunea reunirii cu România, un referendum continuu are loc latent și populația Basarabiei (indiferent de etnie/naționalitate, limbă maternă, apartenență confesională, vârstă, zonă geografică etc.) se pronunță de o manieră cât se poate de clară și imposibil de contestat.

Cunoaștem, în această etapă, rezultatele referendumului nostru continuu și acumulativ în chestiunea Reunirii.

Populația din Basarabia, în cea mai mare parte a sa, a optat deja: peste 1 milion și-a restabilit la cerere și sub jurământ de credință cetățenia română. Încă peste 800 de mii au cerut oficial să le fie restabilită, tot sub jurământ de credință. Și asta la o populație totală de cca 3 milioane… Într-un proces natural care nu contenește… Este lesne de presupus, observând atent tendințele, că în următorul an numărul acestor optanți va depăși 2 milioane.

Procesul acumulativ de restabilire a cetățeniei trebuie dus la bun sfârșit și nu mai e nevoie de niciun altfel de referendum special (organizat de cine?, validat de cine?, pentru cine?, cum?, în ce bază?, în ce cadru?, pe ce teritoriu?, în care scop?), pentru că în sine acest proces liber și natural este mai bun și mai clar decât orice referendum.

Orice cerere de restabilire a cetățeniei române are valoarea unui vot exprimat, care suntem siguri că nu poate fi falsificat și reprezintă o alegere liberă, pe deplin asumată și perfect democratică.

Cheia și secretul Reunirii noastre stă în mecanismul de restabilire a cetățeniei și în viteza cu care funcționează acesta.

Avem atâta Unire (sau Reunire) câți basarabeni sunt deja restabiliți la cerere în cetățenia română.

Procesul natural de Reunificare cu România se va încheia în ziua în care ultimul basarabean va fi restabilit în cetățenia Statului Român, depunându-și în modul cuvenit jurământul de credință. Căci numai în aparență basarabenii își redobândesc doar cetățenia…

De fapt, ei își redobândesc definitiv România și România și-i redobândește pe ei.

 


PREOTEASA MARIA BALICA, SORA CUVIOSULUI ANATOLIE TIHAI

Septembrie 7, 2016

maria-tihai-3

Primim cu bucurie din Japonia, de la Osaka, de la doamna preoteasă Maria Junko Matsushima, vestea că s-a descoperit în arhiva parohiei ortodoxe din acest oraș un portret pe pânză, în ulei, executat probabil după o fotografie, al preotesei Maria Balica, născută Tihai, sora Cuviosului arhimandrit Anatolie Tihai și a compozitorului liturgist Iacob Tihai.

Portretul preotesei Maria Balica este însoțit de următoarea inscripție în limba engleză:

My grandmother, born Maria Tihai, sister of arhim. Anatoly and Iakov Tihai – all born in Hotin (small town) in Moldavia (also known as Bessarabia) after the end of First War it belonged to Rumania, but in 1938 it was returned to Soviet Union

(”Bunica mea, născută Maria Tihai, sora arhim(andritului) Anatolie și a lui Iacob Tihai – ambii născuți la Hotin (un mic orășel) în Moldova (cunoscută de asemenea ca Basarabia), care după sfârșitul Primului Război a aparținut României, în 1938 fiind însă returnată Uniunii Sovietice”).

maria-tihai-1

Cu siguranță acest înscris în limba engleză, în mod evident ulterior anului 1938, aparține unuia dintre nepoții de frate ai Cuviosului Anatolie Tihai, adică unuia dintre cei cinci copii  ai lui Iacob Tihai și ai soției sale Elena Tihai, născută Ryo-san Yokoi (fiica samuraiului Yokoi Gennemon Tokinaka).

Întrucât se cunoaște că doi dintre copiii cuplului Iacob și Elena Tihai au decedat în anul 1903 (Alexandru și Elisabeta), unul a rămas în Rusia (Ignatie), iar despre altul (Elena) nu dispunem deocamdată de niciun fel de date, este de presupus că această prețioasă precizare îi aparține lui Dimitrie Tihai, cel care a rămas alături de mama sa Elena până în ultima zi a vieții sale, emigrând ulterior în Statele Unite ale Americii, unde și este înmormântat.

Înscrisul este ulterior și anului 1940, când a fost anexată Basarabia de către URSS, invocarea anului 1938 fiind o imprecizie.

Remarcăm de asemenea redarea numelui de familie Tihai în ortografia fonetică românească corectă, nu în varianta anglicizată Tikhai, cum s-a generalizat în multe surse.

mitrie Tihai, fiul lui Iacob şi al Elenei Tihai. Desen din ziarul „Chinsei Nippo”, epoca Meiji, Nagasaki

Dimitrie Tihai, fiul lui Iacob şi al Elenei Tihai, nepot de frate al Cuviosului Anatolie Tihai. Desen din ziarul „Chinsei Nippo”, epoca Meiji, Nagasaki.

Dat fiind că părinții Cuviosului Anatolie Tihai și ai liturgistului Iacob Tihai s-au numit Dumitru și Elisabeta, aceasta din urmă este bunica paternă adevărată a copiilor cuplului Iacob și Elena Tihai. Astfel, preoteasa Maria Balica le-a venit celor cinci copii ai primei familii româno-nipone din istorie drept mătușă paternă, dar, într-un fel, în lipsa bunicii decedate, le-a ținut loc de bunică.

Dimitrie Tihai a cunoscut-o personal pe Maria Balica, mătușa sa după tată. Întreaga familie a lui Iacob Tihai a vizitat Basarabia în 1880 şi în 1886, călătorind din Japonia pe apă, cu vaporul, traversând Marea Galbenă, Oceanul Indian, Marea Roşie, Mediterana şi Marea Neagră până la Odesa. De la Odesa la Chişinău familia lui Iacob Tihai s-a deplasat cu trenul. Una dintre localităţile vizitate în 1880 şi 1886 a fost satul Chişcăreni din judeţul Bălţi, domeniu al renumitei familii Casso, unde locuia preoteasa Maria Balica, care în 1880 era deja văduvă.

Cuviosul Anatolie Tihai a purtat o întinsă corespondență în limba română cu sora sa preoteasa Maria Balica, din Chișcăreni, județul Bălți, numind-o Măfița, de unde s-a considerat că numele de botez al acesteia ar fi Marta. Singura scrisoare care s-a păstrat (acum în arhiva Bibliotecii Academiei Române) din această corespondență, trimisă de la Tokio în 23 ianuarie 1880, a fost publicată de avva Paul Mihail în 1938 în volumul ”Fapte trecute și basarabeni uitați”. Transliterând textul, avva Paul Mihail a redat numele surorii Cuviosului Anatolie drept Măfița, cu toate că acum, după descoperirea acestui înscris autentic, putem spune că transliterarea corectă ar fi trebuit să fie Mărița, diminutiv românesc, de alint, de la Maria.

Maria Tihai, căsătorită Balica (soția preotului Ioan Balica din Chișcăreni, moșie a nobilului român Nicolae Casso), a mai avut, în afară de Cuviosul Anatolie și liturgistul Iacob Tihai, încă o soră, anume Olimpiada, de asemenea preoteasă.

Maria Balica este străbunica academicianului Sergiu Rădăuțanu. Ea a avut o fiică, Eufrosinia, născută în 1863, la Chișcăreni, și căsătorită Rădăuțanu. Această nepoată a Cuviosului Anatolie Tihai a locuit în Chișinău, în casa din actuala stradă Anatol Corobceanu 17 (monument de arhitectură de însemnătate locală).

O altă fiică a Mariei Balica s-a numit de asemenea Maria, fiind alintată de Cuviosul Anatolie Tihai drept Manea, așa cum se vede în scrisoarea sa din 23 ianuarie 1880.

Eufrosinia Rădăuțanu, născută Balica, nepoata de soră a Cuviosului Anatolie Tihai.

Eufrosinia Rădăuțanu, născută Balica, fiica Mariei Balica și nepoata de soră a Cuviosului Anatolie Tihai.

Nu cunoaștem deocamdată unde anume a fost executat și cum a ajuns tabloul preotesei Maria Balica la Osaka. Este posibil ca acesta să fi fost adus de Cuviosul Anatolie Tihai, care  în 1878,  i-a botezat, într-o singură zi, pe 33 de neofiţi (catehumeni) japonezi, întemeind astfel prima biserică ortodoxă din acest oraş, dându-i hramul Sfântul Pantelimon.

Cuviosul Anatolie Tihai și liturgistul român Dimitrie Livovschi în mijlocul credincioșilor ortodocși din Osaka, 1882, epoca Meiji, anul 15.

Cuviosul Anatolie Tihai și liturgistul român Dimitrie Livovschi în mijlocul credincioșilor ortodocși din Osaka, 1882, epoca Meiji, anul 15.

Îi mulțumim în mod deosebit doamnei preotese Maria Junko Matsushima pentru bunăvoința de a ne fi trimis imagini cu valoroasa sa descoperire din arhiva parohiei ortodoxe din Osaka. Sperăm că aceasta nu este ultima surpriză pe care ne-o oferă cercetarea vieții și apostolatului Cuviosului Anatolie Tihai, cel mai mare misionar ortodox român din toate timpurile și din toate locurile.

maria-tihai


DOUĂ INSTRUMENTE JURIDICE FUNDAMENTALE: LEGEA LIMBII ROMÂNE ȘI LEGEA ROMÂNOFONIEI

August 31, 2016

Limba romana

Limba română este vorbită de circa 30 de milioane de oameni. Peste o treime dintre aceștia nu locuiesc în interiorul granițelor actuale ale României.

Ea este limbă oficială în România, Republica Moldova, Provincia Autonomă Voievodina din Serbia, având statut de limbă regională oficială în regiunile Cernăuți și Transcarpația din Ucraina. Cu timpul aceasta ar putea deveni limbă regională oficială și în localități sau raioane din sudul istoric al Basarabiei sau Transnistria (regiunea Odesa).

Limba română este limbă oficială și de lucru a Uniunii Europene (una din 24) și limbă oficială a Uniunii Latine (una din 6).

Dialectul istoric aromân al limbii române comune are statut oficial în orașul Crușova din Republica Macedonia.

Totodată, româna este  limbă liturgică (una din 5) în Sfântul Munte Athos.

Un șir de state (SUA, China, Vatican, Franța, Germania, Marea Britanie, Ucraina, Rusia) au redacții de limbă română ale posturilor lor de radio pentru străinătate. În Ucraina, Serbia și Ungaria există emisiuni radio în limba română pentru minoritarii români din cuprinsul acestor state. În multe țări există catedre de limbă română. Presă scrisă în limba română literară există în Israel, Statele Unite ale Americii, Italia, Canada, Spania, Germania, Mara Britanie, Ucraina, Ungaria și Serbia, iar sporadic și în Bulgaria. În Albania și Republica Macedonia apar publicații în dialectul istoric aromân al limbii române comune. Posturi de radio sau emisiuni în limba română există în Austria, SUA și Israel. Există și emisiuni de televiziune în româna literară în Serbia, Austria, SUA și Canada, iar în dialectul aromân în Republica Macedonia. Radio România Internațional emite în limba română și în dialectul istoric aromân. TVR Internațional nu are emisiuni în dialectul aromân al limbii române comune. Tuturor acestora li se adaugă o bogată presă scrisă și audiovizuală din Republica Moldova.

România este unul dintre puținele state europene care nu are o Lege cu privire la statutul, rolul și funcțiile limbii sale naționale. Toate statele vecine României, cu excepția Bulgariei, în care există proiecte de lege în dezbatere parlamentară, au asemenea legi. România constituie o excepție în acest sens și printre statele foste socialiste, care, în cea mai mare parte a lor, și-au elaborat și aplică un cadru legislativ cu privire la limbile lor oficiale/de stat. În România este reglementat doar regimul lingvistic pentru minoritari, nu însă și pentru majoritari, limba română și dialectele noastre istorice (aromân, meglenoromân și istroromân) nefiind luate expres prin lege sub protecția statului. Există referiri legislative disparate la limba română, însă acestea nu sunt codificate într-o lege unică, așa cum observăm în alte state. Cel mai important act juridic în acest sens este Legea nr. 500/2004 privind folosirea limbii române în locuri, relaţii şi instituţii publice, având doar 9 articole, dintre care doar 7 cuprind norme de reglementare. Astfel, nu putem vorbi despre o completă și autentică suveranitate lingvistică a statului, elementele acestui tip de suveranitate bazându-se în prezent, în principal, pe tradiție și practici curente.

Republica Moldova are o asemenea Lege, dar aceasta este perimată, datând din perioada ocupației sovietice (1989), în timp ce toate celelalte state post-sovietice fără excepție au adoptat Legi organice privind reglementarea modului de funcționare a limbilor lor oficiale în stat și societate. Neavând o lege de respirație europeană în materie lingvistică, conformă interesului național, nici în cazul Republicii Moldova nu putem vorbi despre o completă și autentică suveranitate lingvistică a statului.

Nici România, nici Republica Moldova nu desfășoară politici lingvistice cuprinzătoare pe plan intern și extern, chiar dacă elemente de politică lingvistică sunt prezente în subsidiarul celor culturale sau educaționale.

Nici în România, nici în Republica Moldova limba română mimico-gestuală nu este protejată de lege, chiar dacă aceasta este o formă specifică a limbii noastre naționale.

Cele mai reușite modele de regim lingvistic, reglementat prin lege, din Europa există în țările Uniunii Europene, cum ar fi, bunăoară, Franța sau statele baltice: Estonia, Letonia și Lituania.

Nu există nici o Lege a Românofoniei, cu toate că în cazul existenței unei asemenea Legi, la Românofonie ar putea adera state precum Republica Moldova, Ucraina, Serbia, Israelul, Croația, Albania, Kazahstanul, putând fi invitate să adere și Republica Macedonia, Bulgaria, Ungaria și, la momentul potrivit, Grecia.

O eventuală alternativă la o asemenea Lege ar putea servi un Acord interstatal cu privire la Românofonie semnat între România și Republica Moldova, care să rămână deschis aderării oricărui alt stat în care limba română este vorbită de români autohtoni sau diasporali, indiferent de dialect, sau de persoane de alte origini etnice aparținând filonului cultural românesc.

Avem nevoie, în mod indiscutabil, de două instrumente juridice fundamentale: a) Legea Limbii Române și b) Legea Românofoniei.


CÂTEVA PRECIZĂRI PE MARGINEA CAZULUI PETTIT

August 30, 2016

James Pettit Moldova 1 - Copy

Am urmărit cu maximă atenție reacțiile publice și dezbaterea furtunoasă pe care le-au declanșat în stânga și în dreapta Prutului, dar și în diaspora comună a României și Republicii Moldova, declarațiile pe teme istorice, identitare și de geopolitică internă și externă, inclusiv cultural-identitară, ale domnului ambasador James Pettit. Eu însumi i-am adresat Excelenței sale o scrisoare deschisă pe care i-am și transmis-o luni, 29 august.

Câteva concluzii se pot contura chiar acum.

  1. Nefericitele și neglijentele afirmații ale ambasadorului nu exprimă punctul de vedere al Departamentului de Stat al SUA. Așa cum am intuit inițial, a fost vorba despre improvizații libere ale celui care le-a emis. Mai mult chiar, declarațiile ambasadorului SUA a fost percepute ca antiamericane prin efectele lor și, din acest motiv, ele au fost aplaudate de tabăra putinistă de la noi.
  2. Ambasadorul Pettit nu face absolut nicio distincție și confundă noțiunile de Moldova și Republica Moldova, neînțelegând ce potențial provocator cuprinde acest fapt. Obiectiv vorbind, această confuzie sugerează modificări de frontiere și justifică pretenții teritoriale asupra României, aliatul strategic al SUA. Este în interesul Statelor Unite ale Americii ca misiunea sa diplomatică la Chișinău să nu admită păguboasa confuzie a Republicii Moldova cu Moldova istorică însăși și să utilizeze denumirea corectă și oficială a statului – Republica Moldova. Nu există nicio justificare logică și obiectivă pentru menținerea acestui gen de confuzie terminologică. În general, se știe că manipularea socială, ca și cea politică sau geopolitică este precedată de manipularea prin limbaj. Constatăm că evitarea denumirii corecte și oficiale a Republicii Moldova și substituirea ei cu noțiunea istorică de Moldova cuprinde, volens nolens, imense posibilități de speculație și manipulare. Să spui Moldova în loc de Republica Moldova este necorect politic. Limbajul diplomatic și oficial nu trebuie să admită alți termeni și alte formule decât cele oficiale.
  3. Românii de pe ambele maluri ale Prutului au înțeles, pornind de la afirmația lipsită de acuratețea și precizia necesară cum că ”Moldova nu este România”, că oficialul american pune la îndoială și atacă însăși fundamentele Statului Român modern și Unirea Moldovei cu Muntenia din 1859, că mutatis mutandis nici ”România nu este Moldova”. Această interpretare nu ar fi fost posibilă dacă ambasadorul Pettit nu ar fi substituit voit sau neglijent noțiunea politică de Republica Moldova cu noțiunea istorică de Moldova. Gravitatea expresiei este la fel de mare ca și în cazul în care, horribile dictu, ambasadorul SUA în România ar declara la Iași sau la Suceava că ”Moldova nu este România”.
  4. Nu cred că a stat în intenția ambasadorului Pettit să lezeze grav demnitatea națională și sentimentele de patriotism ale românilor. Gafa sa monumentală constă în faptul că și-a depășit competențele prin referirea la un stat terț, în care nu este acreditat, și prin abordarea neglijentă, lipsită de tact geopolitic, a unor aspecte istorice și cultural-identitare deosebit de sensibile. Cu atât mai mult, fiind vorba despre România ca stat membru NATO, declarația ambasadorului a fost percepută chiar și ca antiamericană prin efectele ei, dumnealui sugerând că ”alăturarea” la un stat NATO ”nu este o alegere care va face lucrurile mai bune aici în (Republica – n. n) Moldova”, adică, mutatis mutandis, în statele NATO lucrurile ar sta mai rău decât în Republica Moldova, de aceea trebuie să ne federalizăm cu Tiraspolul/Moscova, care să avanseze până la Prut și, eventual, mai departe, în toată Moldova până pe creasta munților Carpați.
  5. Prin ieșirea sa neinspirată ambasadorul Pettit, fără să vrea, a compărut și ca jucător partizan în dezbaterea identitară locală din Republica Moldova, depășindu-și calitatea de observator străin neutru și aducând astfel un imens prejudiciu de imagine țării sale, pe care noi am privit-o și o privim în continuare cu simpatie.
  6. Declarațiile ambasadorului Pettit, cu evidente accente geopolitice, interpretate ca antiromânești și antioccidentale, sugerând o delimitare netă și o distanțare a Republicii Moldova de România ca stat membru NATO, au fost contextualizate precampaniei prezidențiale din Republica Moldova în care aspectele identitare și de orientare externă a statului se află în miezul dezbaterii politice.
  7. Temerile românilor, generate de omisiunile evidente și de neinspiratele declarații cu accente geostrategice ale ambasadorului Pettit, care nu a evaluat consecințele lor posibile, se reduc la două aspecte esențiale sugerate transparent: a) o posibilă forțare de către SUA (împreună cu Rusia și Germania) a unei soluții definitive de federalizare/transnistrizare a Republicii Moldova și de permanentizare a ocupației militare ruse pe teritoriul ei, cu grave implicații nefaste asupra Ucrainei și a întregii regiuni; b) existența unui plan american de construcție identitar-națională artificială în Republica Moldova, adică de construcție a unei ”naționalități specifice/aparte moldovenești” în afara paradigmei cultural-identitare românești fundamentate obiectiv istoric și justificate de realitatea vie din teren. Aceste două aspecte, după cum am observat până acum și până la proba contrară, nu constituie poziția oficială a Statelor Unite ale Americii.
  8. Interpretate în ansamblul lor, declarațiile, omisiunile și confuziile terminologice admise de ambasadorul Pettit au sugerat un posibil regim de opoziție, adversitate și beligeranță chiar, de natură identitar-culturală, istorică, revendicativ teritorială și de orientare geostrategică cu mize de viitor, dintre Republica Moldova și România, ceea ce nu exprimă nici pe departe punctul de vedere al guvernului american.
  9. Una dintre deficiențele funciare ale poziției exprimate public de ambasadorul Pettit constă în neglijarea faptului că Republica Moldova și România reprezintă un caz clasic, explicabil istoric, de state intim înrudite etnic, cultural, identitar, istoric, până la confundare, și că acestea au libertatea să decidă liber, într-un cadru autentic democratic și în concordanță cu dreptul internațional, dacă vor sau nu să-și construiască un viitor comun, fără amestec din afară. În limba engleză noțiunea de Stat înrudit este redată prin Kin state, iar în rusă prin Родственное государство sau în franceză prin Etat parent, termeni oficiali cu care operează nu doar Comisia de la Veneția pentru Democrație prin Drept, ci și toate instituțiile europene. România, ca stat național și patrie etnică este un Kin state pentru toți românii din lume, inclusiv pentru cei din Republica Moldova, față de care, potrivit cadrului juridic european, are un șir de obligații. La rândul său, Republica Moldova este un Kin state pentru România și viceversa. Cine neglijează deliberat sau involuntar aceste aspecte obiective în ecuația geopolitică și geoculturală a momentului sau în planurile de viitor ale regiunii intră în contradicție cu realitatea și riscă să provoace inutil destabilizări majore.
  10. Declarațiile, omisiunile și accentele geoculturale deplasate ale ambasadorului Pettit nu trebuie să ne descurajeze și nici să afecteze relațiile noastre strategice cu Statele Unite ale Americii. Trebuie să avem inteligența și puterea de a depăși acest moment marcat de penibilul inadecvării evidente a unui diplomat la realitatea istorică, etnoculturală și politică a zonei și să ne concentrăm, cu nerv, dar fără nervozitate, pe ceea ce avem de făcut noi înșine pentru strângerea relațiilor naturale dintre românii de pe ambele maluri ale Prutului, neadmițând totodată federalizarea noastră cu zona de ocupație militară rusă. Să nu uităm că SUA sunt singura superputere care ne-ar putea ajuta să punem capăt acestei ocupații.

Ambasadorul Pettit a greșit. Tocmai pentru acest motiv are toate temeiurile să-și reconsidere poziția. Să sperăm că o va putea face și că nu va recidiva în declarații stataliste cu substrat geopolitic antiamerican și antiromânesc în egală măsură.


SCRISOARE DESCHISĂ DOMNULUI JAMES PETTIT, AMBASADOR EXTRAORDINAR ȘI PLENIPOTENȚIAR AL SUA LA CHIȘINĂU

August 28, 2016

James Pettit

Excelență,

Ați declarat textual, într-un interviu acordat recent (26 august 2016) postului public de televiziune, că: „Moldova trebuie să rămână un stat suveran și independent în cadrul unor granițe sigure. Alăturarea României de exemplu, ca o cale de a intra în UE sau pentru orice alt motiv, nu este o alegere practică și nu este o alegere care va face lucrurile mai bune aici în Moldova. Ceea ce va face lucrurile mai bune aici în Moldova este cooperarea dintre clasa politică și oamenii din Moldova pentru ca ei toți să contribuie la realizarea unei țări mai bune pentru moldoveni. Moldova nu este România, Moldova își are propria sa istorie și propriile sale provocări, printre care este faptul că Moldova este o țară multietnică cu oameni care vorbesc limbi diferite și desigur, mai este și problema transnistreană, care nici măcar nu este sub controlul guvernului central, dar care are nevoie de un statut special, dar un statut special în cadrul R. Moldova”. Totodată, i-ați îndemnat pe cetățenii Republicii Moldova ”să se recunoască pe ei înșiși ca moldoveni, ca o naționalitate aparte”.

Am dori să considerăm că prin această declarație ați exprimat puncte de vedere strict personale, nu unele oficiale ale guvernului Statelor Unite ale Americii.

Declarația dumneavoastră abordează subiecte delicate, de mare sensibilitate culturală, istorică și politică pentru noi.

În opinia noastră aceste puncte de vedere sunt greșite, contrare evidențelor și adevărului.

În plus, considerăm asemenea puncte de vedere, exprimate fără acuratețea necesară, contrare intereselor Statelor Unite ale Americii în regiune. Ele sunt contrare și literei și spiritului Declarației de independență a Republicii Moldova, pe care, indiscutabil, le cunoașteți.

De asemenea, prin extrapolare, considerăm că, lansând declarația publică citată mai sus, ați reușit să aduceți atingere, prin ricoșeu, și intereselor legitime de unitate teritorială și suveranitate ale celor doi buni vecini ai Republicii Moldova – Ucraina și România.

Federația Rusă a anexat Crimeea și ocupă teritorii vaste din estul Ucrainei prevalându-se tocmai de comunitatea istorică, etnolingvistică și culturală cu minoritarii ruși din aceste regiuni ale statului vecin. Comunitatea de limbă, cultură și istorie, de una singură, nu poate fi suficientă pentru dezmembrarea statelor și anexiunea lor teritorială, chiar dacă ea este fundamentală în cazul refacerii unității distruse a unor popoare multistatale, cum este și poporul român în ziua de astăzi, dacă modul de realizare a acestei unități este conform dreptului international și expresie a voinței populare, formulate într-un cadru liber și autentic democratic.

Folosind termenii istorici și geografici de ”Moldova” și ”moldoveni” și afirmând univoc că ”Moldova nu este România”, fără precizarea obligatorie că ar fi vorba despre ”Republica Moldova” și ”cetățenii Republicii Moldova”, dumneavoastră admiteți teoretic o posibilă dezmembrare a României, prin extragerea Moldovei istorice de vest din ansamblul statului român. Moldova, în sensul deplin, istoric și geografic, al termenului, este cu mult mai mare decât noul stat post-sovietic Republica Moldova, iar confuzia pe care ați admis-o voit într-o declarație publică sugerează o posibilă suprapunere a Republicii Moldova cu întreaga Moldovă istorică și geografică. Spre deosebire de noul stat post-sovietic Republica Moldova, România este succesor istoric și juridic direct al Principatului Moldova. România este un stat membru NATO și un aliat strategic al SUA în regiune, iar termenul ”Moldova” și infranimul românesc ”moldoveni” fac parte inseparabilă din patrimoniul istoric și cultural al României și al poporului român astăzi bistatal. După cum și termenul ”român” face parte inseparabilă din patrimoniul istoric și cultural al Republicii Moldova. Denumirea corectă și oficială a statului în care sunteți acreditat începe cu litera R, nu cu litera M. Așa spune Declarația noastră de independență, așa spune Constituția și legislația noastră, așa este înregistrat statul la ONU. Moldova și Republica Moldova nu sunt unul și același lucru, iar confundarea lor voită ori, poate, dintr-o vinovată neglijență, generează întemeiat percepții și temeri pe care, suntem convinși, Statele Unite ale Americii nu și le doresc.

Declarația dumneavoastră a scandalizat opinia publică locală, scoțând la iveală o ciudată raliere la punctele de vedere ale Federației Ruse, care, încălcând norme elementare de morală, de corectitudine politică și de drept international, sfidează istoria tragică a Basarabiei și ne sugerează că istoria acestor oameni și a pământurilor noastre de la răsărit de Prut și-ar avea punctul zero la 27 august 1991, că tot ce a fost înainte nu ar fi existat sau nu contează din perspectiva viitorului. Declarația de independență a Republicii Moldova vă contrazice însă. Sperăm că nu vă supărați dacă vom preciza că acest document fundamental trebuie citit sau recitit cu atenție și respectat.

Comunitatea de istorie, de limbă, de etnie, de cultură și de spiritualitate a României și Republicii Moldova sunt realități indiscutabile pentru orice inteligență onestă de la noi sau de oriunde.

Nu există, așa cum ați sugerat în declarația dumneavoastră publică, un Mihai Eminescu doar al Republicii Moldova, nu există un Ștefan cel Mare doar al Republicii Moldova, nu există un George Enescu doar al Republicii Moldova, nu există un mitropolit Dosoftei, un mitropolit Varlaam, un Dimitrie Cantemir, un Bogdan Petriceicu Hașdeu, un Alexandru Ioan Cuza, o Regină Maria, un Grigore Vieru, un Eugen Doga doar ai Republicii Moldova, nu există o limbă, o istorie și o cultură română doar ale Republicii Moldova, separate de România, aliatul strategic al SUA.

Apropo de istorie și de uniri. Aici analogiile se impun și vă rugăm să ne permiteți câteva considerații pornind tocmai de la precedentele americane.

SUA îi datorează unei mari personalități de origine română, strălucitul general George Pomuț, consul general al SUA la Sankt Petersburg, cumpărarea peninsulei Alaska, care nu era deloc americană și care nu avea absolut niciun fel de comunitate de limbă, istorie sau cultură cu americanii la momentul achiziționării ei. Nu credem că vom comite o impietate dacă vom opina că înainte ca vreun diplomat american să se pronunțe asupra comunității de limbă, istorie, etnie, cultură și spiritualitate a românilor de pe ambele maluri ale Prutului, ar fi fost de așteptat ca măcar unul dintre ei, măcar o singură dată, să depună, cu recunoștință, măcar o singură floare pe mormântul românului american George Pomuț, mormânt care zace în paragină în cimitirul Smolenski din fosta capitală nordică a imperiului țarist.

Cât despre unirea Statului Hawaii cu Statele Unite ale Americii, în august 1959, sub aspectul istoriei, limbii sau culturii comune a hawaiezilor cu americanii, nici nu mai are rost să vorbim. Cu toate acestea, credem că dumneavoastră nu ați dezagrea unirea Statului Hawaii cu SUA ca fapt împlinit și corect.

Prezentul și viitorul Republicii Moldova trebuie să-l decidă, fără amestec din afară, poporul ei, constituit în proporție de peste 80% de etnici români și de reprezentanți ai unor diverse minorități (ucraineni, găgăuzi, bulgari etc.) încă supuse unor procese de rusificare, prin instituțiile statului, inclusiv sau în primul rând prin școală, fără ca acest fapt inacceptabil să fi trezit vreodată vreo luare de atitudine din partea dumneavoastră. Republica Moldova este, ca și toate celelalte state post-sovietice, cu excepția Federației Ruse, un stat național, având o singură etnie fondatoare, nu mai multe. Faptul că societatea din Republica Moldova este multiculturală, asemenea tuturor societăților moderne fără excepție, și cuprinde și reprezentanți ai altor etnii conlocuitoare nu face din Republica Moldova un stat multietnic sau multinațional.

Publicul căruia v-ați adresat este reprezentat în proporție covârșitoare de foști cetățeni ai României și urmași ai acestora și cuprinde astăzi circa 1 milion de cetățeni maturi ai Republicii Moldova care, indiferent de originea lor etnică, și-au restabilit cetățenia română, iar alte circa 800 de mii de cereri de restabilire a cetățeniei române se află în examinare. A le sugera astăzi, în calitate oficială, foștilor cetățeni români și urmașilor acestora, indiferent dacă și-au restabilit deja cetățenia română sau abia urmează să o facă, ”să se recunoască pe ei înșiși ca moldoveni, ca o naționalitate aparte” amintește pagini triste, tragice chiar, din perioada ocupației sovietice a Basarabiei, când etnonimul Român și infranimul românesc Moldovean erau prezentați ca opozabili și adversativi, nu complementari. Ideea de ”naționalitate moldoveană aparte” a servit drept eșafodaj ideologic pentru anexiunea stalinistă a Basarabiei în 1940, urmare a înțelegerilor secrete sovieto-germane, dar și pentru etnocidul identitar și cultural de după această anexiune invocată expres în textul Declarației de independență a Republicii Moldova. Excelență, ne permitem să observăm că în actualul amplu război hibrid desfășurat de Moscova contra Republicii Moldova, cu o importantă componentă identitară, cu mize geopolitice și geoculturale, a vorbi oficial despre ”moldoveni ca o naționalitate aparte” consună perfect cu teoria de sorginte stalinistă despre ”națiunea, limba, istoria și cultura moldoveană diferită de cea română”. Și asta în condițiile în care Republica Moldova și România vorbesc despre ”spațiul cultural, lingvistic și spiritual comun” al celor două state ale noastre.

Ați invocat ”problema transnistreană, care nici măcar nu este sub controlul guvernului central, dar care are nevoie de un statut special”. Această afirmație nu respectă adevărul complet. În realitate, un număr de 71 de primării din stânga Nistrului, dintre care majoritatea cu populație etnic românească, se află sub ocupația trupelor militare și serviciilor secrete ale Federației Ruse, asemenea Crimeii și regiunilor Donețk și Lugansk din estul Ucrainei. Dumneavoastră vorbiți despre faptul că partea de dincolo de Nistru, precum și o parte din trunchiul basarabean al Republicii Moldova, aflată sub control efectiv și ocupație militară rusă, ”are nevoie de un statut special”, fără să precizați că este vorba despre două teritorii ale Republicii Moldova ocupate militar de o putere străină și că un eventual statut special li s-ar putea acorda unor localități de dincolo de Nistru doar după încetarea ocupației, nu înainte și nici condiționat, cum lăsați să se înțeleagă. Felul în care ați pus dumneavoastră problema se situează în afara legii sau deasupra ei, răsturnându-i sensul și consecutivitățile pe care le stabilește, ca și cum Federația Rusă și-ar fi retras deja trupele, arsenalele militare și serviciile secrete din Republica Moldova sau ca și cum acest fapt nu ar mai fi necesar din punctul dumneavoastră de vedere.

Republica Moldova a stabilit prin Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităților din stânga Nistrului (Transnistria) nr. 173-XVI din 22 iulie 2005 și prin hotărâri de parlament, votate unanim, criteriile și ordinea pentru eventuale statute special acordate unor (nu tuturor) localități din stânga Nistrului (nu și celor din dreapta Nistrului ocupate militar de Federația Rusă).

Legea din 22 iulie 2005, prin alineatul 2 al articolului său 1, prevede consecutivitatea paşilor procesului de reglementare a diferendului moldo-rus din Transnistria: „(2) După îndeplinirea condiţiilor privind demilitarizarea, stipulate în Hotărârea Parlamentului nr. 117-XVI din 10 iunie 2005, în special a celor referitoare la onorarea de către Federaţia Rusă a obligaţiilor asumate la Summit-ul OSCE de la Istanbul (1999) privind evacuarea integrală, urgentă şi transparentă a trupelor şi armamentului de pe teritoriul Republicii Moldova, şi după formarea, în Transnistria, a unui sistem al puterii alese în mod democratic, procesul de negocieri se desfăşoară pentru elaborarea în comun şi adoptarea Legii organice a Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Transnistriei”. Orice discuție despre un statut special atât timp cât Federația Rusă nu și-a evacuat integral trupele și armamentul de pe teritoriul Republicii Moldova este susceptibilă de tentativă de amestec extern și presiune asupra statului nostru. Este cazul să amintim și că Legea din 22 iulie 2005 prevede că localitățile din stânga Nistrului, ai căror locuitori vor decide în libertate să nu facă parte din autonomia transnistreană, nu vor face parte din ea. Alineatul 3 al articolului 3 al legii stipulează că: ”Pot intra în componenţa Transnistriei sau ieşi din componenţa ei localităţile din stînga Nistrului în baza referendumurilor locale organizate în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova”. Ca și în cazul acordării unui statut special autonomiei găgăuze, după cum vă este bine cunoscut, urmare a referendumurilor locale, zeci de localități au decis în libertate să nu facă parte din respectiva autonomie, chiar dacă proiecte inițiale, inspirate din afara Republicii Moldova, prevedeau includerea lor.

Sperăm că faptul că ați evitat să invocați cu prioritate în declarația dumneavoastră publică aceste aspecte fundamentale nu înseamnă că guvernul Statelor Unite ale Americii s-ar fi alăturat presiunilor exercitate tot mai intens asupra Chișinăului de către Moscova și Berlin în sensul anulării Legii cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităților din stânga Nistrului (Transnistria) nr. 173-XVI din 22 iulie 2005 și a celor două hotărâri de parlament conexe.

Domnule ambasador James Pettit, vă rugăm să observați că Declarația de independență a Republicii Moldova statuează univoc: ”Republica Moldova este un stat suveran, independent şi democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul, fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale”.

Fiți de acord, Excelență, că ideea unirii Republicii Moldova cu România este o idee care are dreptul la existență în spațiul public și politic al Republicii Moldova. Observăm cu toții că ea câștigă tot mai mult teren, în special printre tineri, direct proporțional cu gradul de desovietizare a societății și a mentalităților. Sper că veți fi de asemenea de acord că prerogativa exclusivă de a decide în acest sens aparține populației Republicii Moldova, într-un cadru autentic democratic, nu diplomaților străini acreditați la Chișinău.

Formulând aceste considerații, în termeni de  corectitudine și bunăvoință, exprimăm convingerea că nu am adus niciun fel de atingere bunelor relații strategice de parteneriat dintre Republica Moldova și SUA sau dintre România și SUA. Sperăm de asemenea că reacția noastră firească față de declarația dumneavoastră publică va fi înțeleasă corect.

Vă rugăm, Excelență, să primiți asigurarea cuvenitului respect.

 

Vlad Cubreacov,

Președinte al Asociației ”Răsăritul Românesc” din Republica Moldova

Chișinău, Republica Moldova, 28 august 2016

Post-scriptum pentru cititorii acestui blog: Doritorii pot viziona înregistrarea interviului acordat de ambasadorul SUA la Chișinău, James Pettit, pe pagina de internet a postului public de televiziune: http://www.trm.md/swf/DQVideoPlayer.swf?dimensiunea-diplomatica-cu-statele-unite-ale-americii

Un detaliu important: domnul ambasador a evitat pe întreg parcursul interviului (cu o singură excepție) folosirea denumirii oficiale și corecte a statului de acreditare, Republica Moldova, înlocuind-o deliberat și exclusiv cu termenul istoric și geografic de Moldova, a cărei parte esențială, cu cele trei capitale istorice (Baia, Suceava și Iași), se află în cadrul României. De asemenea, pe panoul de fundal, din sediul ambasadei SUA în Republica Moldova, denumirea corectă și oficială a statului, cea de Republica Moldova, este substituită cu termenul istoric și geografic de Moldova. Acest caz este unic printre toate ambasadele străine acreditate în Republica Moldova și constituie, în opinia noastră, o manipulare voită prin limbaj verbal și grafic.

James Pettit Moldova 1 - Copy

James Pettit Moldova 2 - Copy

James Pettit Moldova 3 - Copy

James Pettit Moldova 4 - Copy

Scrisoare deschisă domnului Ambasador al SUA în RM


Portretul neretuşat al unui agent de influenţă: László Tőkés. Studiu de caz prezentat la Universitatea de vară de la Izvoru Mureşului

August 19, 2016

Portretul unui agent de influență

                                                            „Poate că omul e făcut numai din cuvintele lui…”

László Tőkés

Tokes-Steaua-Romaniei

Fost colaborator a două servicii de informații comuniste – al Securității și al AVO, serviciul de informații ungar -, fost episcop reformat, fost președinte de onoare al UDMR, fost vicepreședinte al Parlamentului European, fost soț adulterin (fost, pentru că soția sa a divorțat de el) și fost cavaler al Ordinului Steaua României, László Tőkés a fost, este și va fi, în calitate de agent de influență, un vector al războaielor psihologice și de imagine împotriva României.

Cea mai recentă „performanță”, care dă și măsura capacităților sale profesionale și mentale, a fost să repete la Universitatea de vară de la Tușnad inepția care a provocat retragerea Ordinului Steaua României: un nou apel către prim-ministrul Victor Orban ca Ungaria să-și asume statutul de „putere protectoare” faţă de maghiarii din Transilvania…

***

O simplă căutare pe Google arată că despre László Tőkés s-a scris enorm, îndeosebi în presa online și mai ales după retragerea, decisă de justiția română, și confirmată de președintele Iohannis, a Ordinului Steaua României. Cele mai multe materiale arată, în mod explicit, o aversiune fățișă față de personaj, fapt care nu miră.

Există cărți ale unor autori reputați, dintre care unii, prin forța împrejurărilor, sunt în deplină cunoștință de cauză, iar alții produc sau coroborează dovezi, care ajung la concluzii inechivoce: cariera lui László Tőkés a început cu semnarea unui angajament cu Securitatea în 19 noiembrie 1982, numele sau de colaborator fiind Vasile.

Primele persoane care au suferit de pe urma delațiunilor lui Tőkés au fost soţii Klaas şi Ida Eldesing, cetăţeni olandezi, misionari ai Bisericii Reformate, care au fost expulzaţi din România. [fotocopia delaţiunilor a fost reprodusă în paginile revistei Tinerama nr. 210 din 21-27 decembrie 1994].

Interesul Securităţii pentru László Tőkés se manifestă cu adevărat abia în iarna anului 1985, când Direcția de Informații Externe află că László Tőkés este în vederile organizațiilor iredentei maghiare. În 1988, preluat de emisari speciali trimişi din Occident, Tőkés citește la posturile de radio Kossuth și Europa Liberă scrisori privitoare la acțiunea „Villages roumains” – Salvați satele românești, acuzând statul român că vrea să demoleze satele maghiare [Ulterior, așa cum arăta în ediția sa din 15 februarie 1990, cotidianul francez Le Monde, organizația franceză care a inițiat acţiunea Villages roumains a admis că ea a avut și aspectele unei manipulări].

Între aprilie 1988 şi decembrie 1989, László Tőkés este înregistrat audio şi video în mai multe întâlniri conspirative cu agenţi ungari. La un moment dat i se  plasează un agent român pe post de emisar ungur, iar Tőkés îi face un raport complet asupra activităţii sale!

În septembrie 1989, Securitatea îi cere lui Ceauşescu arestarea lui, dar șeful statului nu ia nici o măsură, „pentru a nu aduce prejudicii relațiilor cu Ungaria”. În octombrie 1989, la granița româno-ungară, asupra a doi membri ai serviciilor de informații ungare, este găsită o chitanță olografă pentru 20.000 lei semnată de László Tőkés,  două pagini cu informații date de acesta și un chestionar a cărui ultimă întrebare era: „Când credeţi că va cădea Ceauşescu?”, la care Tőkés nu a completat nici un răspuns. Nu știa, nu i s-a spus. Faptul vine să întărească teza conform căreia Tőkés nu a fost decât un simplu instrument [Alex M. Stoenescu, Istoria loviturilor de stat, vol. 4, partea II, Editura RAO, 2006, pp. 275-276].

Modalitatea prin care cazul de trădare al lui László Tőkés s-a transformat în declanșatorul dezordinilor din Timişoara, continuate printr-o revoltă populară împotriva iobăgiei ceaușiste, rămâne, deocamdată, o necunoscută. Există doar o singură certitudine: dincolo de activitatea lui de agent aservit structurilor spionajului ungar, László Tőkés n-a fost decât o unealtă într-o subversiune marca KGB & Co.

Ridicat în grad de „erou al revoluției”, gonflat – de la început, i se decernează de către Academia Ungară de Ştiinţe premiul literar (?!) „Berzsenyi” -, pentru activitatea din anul 1989 [Anca Florea, Păstraţi România întreagă, Editura Viitorul Românesc, 1996, p. 12], devenit, aproape peste noapte, din simplu pastor, episcop reformat de Piatra Craiului [la 26 martie 1990], promovat pe filiera politico-religioasă a bisericilor reformate din Olanda și Elveția, „uns” președinte de onoare al UDMR [la 26 mai 1990], beneficiind la maximum de relațiile Hungarian Human Rights Foundation (HHRF), a lobby-ului și diasporei ungare cu mass media internaționale, se antrenează în operațiuni de dezinformare, urmând, așa cum voi arăta în episoadele următoare, să devină agent de influență în acțiuni de anvergură îndreptate împotriva României.

Aș dori să mulțumesc autorilor la care am făcut referire la începutul acestui eseu. Fără informațiile cuprinse în cărțile lor, elaborarea acestei analize nu ar fi fost posibilă.  Ei sunt: Filip Teodorescu (Un risc asumat, Editura Viitorul Românesc), Radu Tinu (Timișoara, no comment!, Editura Paco, București), Anca Florea ( Păstraţi România întreagă, Editura Viitorul Românesc), Alex M. Stoenescu (Istoria loviturilor de stat, vol. 4, partea II, Editura RAO), Gheorghe Rațiu  (Raze de lumină pe cărări întunecate, ed. PACO),  Andrassew Ivan (Ne vígy minket a kísértésbe, Noran Libro Kiadó) Ion Pitulescu și alții (Șase zile care au zguduit România. Ministerul de Interne în decembrie 1989), Victor Negulescu (De la informații la contraspionajul militar – drumul anevoios al unui serviciu secret, Editura Bibliotheca), Colecția de documente Marius Mioc, (dosarul Ildiko Sepssy), Radu Portocala (România. Autopsia unei lovituri de stat, Editura Agora Timișoreană), Aurel Perva, Carol Roman (Misterele revoluției române, Editura Răscruci de Milenii), Alisson Muttler , corespondent în România al Associated Press. http://bigstory.ap.org/author/alison-mutler și, nu în ultimul rând, Larry L. Watts (Ferește-mă Doamne, de prieteni – Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Editura RAO).

***

orban-basescu-tokes-tusnad-2010

Pentru a putea argumenta atât aserțiunea cuprinsă în titlu, cât și pe cele de la sfârșitul frazei de mai sus, va trebui să prezint, cu riscul de a părea didactic, câteva noțiuni necesare sine qua non nu doar lămuririi titlului, ci și înțelegerii conținutului acestui eseu.

Agentul de influență este „un fel de agitator în stare pură care încearcă, la comanda puterii-origine, să destabilizeze, la modul general, societatea-ţintă adversă” [Roger Mucchielli, La Subversion CLC, Paris, 1976, p. 35.]. Alți autori nu sunt pe deplin acord cu această ultimă nuanță și consideră că agentul de influență încearcă să manipuleze opiniile publicului – inclusiv ale celui internațional – în beneficiul celui care  l-a recrutat prin utilizarea de informaţii tendențioase, eronate sau falsificate  [Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare, de la Calul Troian la Internet, Editura Antet, 2009, p. 21].

Procedeul preferat al agenților de influență este logomahia [cuvânt din greaca veche, însemnând „luptă prin cuvinte”, prin combinarea vocabulelor: lógos, cuvânt, și máhe, luptă], una dintre formele cele mai insidioase ale dezinformării. Urmărind denigrarea, discreditarea inamicului, expunerea sa deriziunii, disprețului sau ridicolului, logomahia constă în folosirea de formulări care să solicite emoțiile și care, prin colportare și promovare sistematică, sfârșesc prin a fi acceptate ca adevărate [Vladimir Volkoff, Dezinformarea – armă de război, Editura Antet, 2000, p. 9].

Aceste formări sunt concepute de specialiști conform mecanismele psihice publicității dar care urmăresc obținerea unui efect invers: acela de a-l face odios pe adversar și supunerea  sa oprobriului publicului. Exemplele în literatura de specialitate sunt numeroase, începând cu primul război mondial «Halt the Hun!» – Oprește-l pe Hun (referire la germani), «Hun or Home», al doilea război mondial: «Good shooting and Hunting: TO BERLIN! » sau epoca Războiului Rece: «Vânătoarea de vrăjitoare» (referire la McCarthy- creație KGB ), «Besser rot als tot» – Mai bine comunist decât mort – creație STASI. Așa cum voi arăta, «pogromul de la Tg. Mureș», «bomba etnică cu explozie întârziată» (referire la minoritățile maghiare), «epurare etnică» și altele sunt exemple tipice de formulări logomahice.

Unul dintre cei care a intuit printre primii potențialul deosebit al luptei  prin cuvinte  a fost Niccolò Machiavelli care scria în „Principele” – primul manual de marketing politic: „Arta politicii constă în aceea de a face să se creadă”…

Intuiția genială a lui Machiavelli poate fi explicată prin o teoremă formulată în 1928 de sociologul american William I. Thomas: „Nu este important dacă interpretarea este corectă sau nu dacă oamenii definesc anumite situaţii ca reale, în consecinţele lor acestea se vor manifesta ca reale”. Bazată pe conceptul definirii de situație, teorema lui Thomas arată că semenii noştri nu reacţionează doar la situaţiile obiective, ci și la semnificaţiile pe care le atribuie unor situaţii despre care pot fi făcuți să creadă că sunt reale.

Cel care a atras atenția asupra repercusiunilor perverse ale falselor definiri de situaţie a fost un alt sociolog, Robert K. Merton. Într-un articol care a făcut epocă, publicat în 1948, Merton a demonstrat că acestea, dacă nu sunt combătute prompt şi eficient, dobândesc o forţă interioară de a se consolida şi de a produce efecte. Merton a denumit această forță „The self fulfilling prophecy”- profeţia care se realizează prin ea însăși.

Capacitatea falselor definiri de situație de a produce efecte prin promovarea lor sistematică stă la baza mecanismului psihic al operaţiunilor de publicitate, dar și la a celor de subversiune realizate, în principal, prin dezinformare şi intoxicare.

Ambele concepte au fost studiate minuțios de Vladimir Volkoff, fost consilier al serviciile secrete franceze. Acesta consideră că dezinformarea constă în manipularea opiniilor publicului în scopuri politice, folosind «informaţii deturnate»”, adică tendențioase, eronate sau falsificate”. În ceea privește intoxicarea, ea este o tehnică care țintește un grup restrâns de factori de decizie și constă în furnizarea de informaţii deturnate pentru a-l determina ia anumite hotărâri favorabile celui care practică intoxicarea [Vladimir Volkoff, Dezinformarea – armă de război, p. 22].

Aceste gen de „informații”, potențat de zvonuri insidioase [Jean-Noel Kapferer, Zvonurile, cel mai vechi mijloc de informare din lume, Editura Humanitas, 1993, p. 228], este colportat de agenții de influență prin așa-numitele cutii de rezonanță: în general mass media – presa scrisă și audio-vizuală -, Internet, rețele de socializare, dar și prin lideri de opinie, personalități civile sau religioase, diverse organizații non guvernamentale sau de lobby.

Volkoff a ajuns la concluzia că dezinformarea reprezintă rezultanta unei concepții politice: este sistematică, concepută și pusă în aplicare de profesioniști, recurge prioritar la mass-media și se adresează opiniei publice naționale sau internaționale.

Henri-Piere Cathala, un alt specialist de marcă, specifică în plus că dezinformarea implică disimularea surselor și a scopurilor reale, precum și intenției de a face rău. Dezinformarea se numără printre acțiunile psihologice subversive, vizează distrugerea moralului adversarului sau compromiterea gravă a acestuia și este o formă de agresiune [Henri-Piere Cathala, Epoca dezinformării, Editura Militară, Bucureşti, 1991, p. 24].

***

Într-o carte de excepție, jurnalista și scriitoarea Anca Florea observa la pagina 10: „În 1990, a început un joc politic, care ne-a găsit naivi, dezbinați și bezmetici”. În acest context, voi prezenta în continuare o mică parte din declarațiile și acțiunile agentului de influență László Tőkés, conforme cu propria formulare: „Poate că omul e făcut numai din cuvintele lui…”.

14 martie 1990, Postul de radio Vocea Americii. După ce cere o lege specială a minorităţilor  în România, László Tőkés declară: „mi-am propus să urmăresc în activitatea mea bisericească şi politică reconcilierea dintre Ungaria şi România”. (sic!)

20 martie 1990, într-un interviu apărut  în ziarul „Toronto Star”, la afirmaţia reporterului că vinovăţia pentru cele petrecute la Târgu Mureş ar fi împărţită, pastorul László Tőkés tranşează: „Aceasta este o prezentare falsă. Nu ambele părţi sunt de vină. Acesta nu este şovinism maghiar, este şovinism românesc (…) Violenţa va continua atâta vreme cât guvernul pune o parte de vină pe seama minorităţii maghiare!” (s.n.)

21 martie 1990, TV CBC, Canada: „Guvernul român este responsabil pentru tot ce se întâmplă la Târgu Mureş, în centrul Transilvaniei”.

22 martie 1990, TV CTV, Canada: „Aceasta nu este o confruntare între români şi unguri. Este un terorism unilateral, practicat de români împotriva populaţiei maghiare” (s.n.)

28 martie 1990, Geneva. Într-o conferinţă de presă, László Tőkés susține: „Există acolo (la Târgu Mureş) un conflict unilateral, în sensul că maghiarii continuă să fie victimele terorii şi violenţei”. (s.n.)

28 martie 1990, cotidianul „The Globe and Mail” din Canada publică articolul „Represiunea anti-etnică pune în pericol alegerile”, din care aflăm varianta de curând  devenitului episcop reformat László Tőkés despre ce s-a întâmplat în conflictul din 20 martie: „Maghiarii  demonstrau paşnic pentru drepturile lor când au fost atacaţi brutal de către criminalii naţionalişti români”. (s.n.)

30 martie 1990. Într-un interviu acordat postului de radio BBC, la întrebarea reporterului: „Excludeţi o manipulare din Ungaria sau din exilul maghiar?”, episcopul Tőkés afirmă ambiguu: „Rolul Ungariei îl exclud. (s.n.) Toate forţele majore din Ungaria se înţeleg şi sprijină cultural poporul maghiar care e separat de graniţe, dar aparţine ei pe plan spiritual, cultural şi lingvistic.”

2 aprilie 1990. Agenţia spaniolă EFE reproduce afirmația lui László Tőkés: „Ceauşescu a murit, dar spiritul său trăieşte, în sensul că Guvernul, PNȚ şi Vatra Românească doresc să lase impresia că minoritatea maghiară din România, guvernul ungar şi turiştii din Ungaria au provocat ciocnirile naţionaliste.” (s.n.)

6 aprilie 1990, Budapesta. În emisiunea Panorama a Televiziunii naționale ungare, László Tőkés subliniază: „A eticheta pe unguri ca fiind naţionalişti în contextul de la Târgu Mureş este o dezinformare flagrantă”. Şi în continuare: „Agresorii de la Mureş sunt şovinii şi naţionaliştii de la Vatra Românească”. (s.n.)

În aceeaşi perioadă, AFP şi Reuter citează declarațiile episcopului László Tőkés, după primirea la preşedintele american George Bush: „Am căzut de acord cu preşedintele Bush ca SUA să nu acorde României clauza naţiunii celei mai favorizate (sic!) decât atunci când vor avea loc alegeri libere şi vor fi asigurate drepturile depline ale minorităţilor”.

14 iunie 1990. Copenhaga,  Conferinţa General Europeană asupra Drepturilor omului. Într-o conferinţă de presă, László Tőkés, devenit președinte de onoare al UDMR, afirmă: „Problema minorităţii maghiare este o problemă universală de democraţie şi una dintre cele mai urgente de reglementat în noua Europa care se conturează”. Și avertizează: „Mă tem de o catastrofă dacă ea nu se rezolvă rapid”. (s.n.)

15 iunie 1990. Tv Antenne 2 – Franţa. László Tőkés declară: „Dacă noua conducere a României nu este capabilă să realizeze un dialog între minorităţi, stabilitatea va fi de scurtă durată, iar condiţiile pentru a doua revoluţie sunt realizate”. (s.n.)

19 iunie 1990. Europa Liberă, scrisoarea deschisă a episcopului László Tőkés către preşedintele Ion Iliescu. Episcopul se arată îngrijorat de situaţia maghiarilor, respectiv a credincioşilor, faţă de evenimentele condamnabile din 13-15 iunie, şi aseamănă acţiunea minerilor cu instigarea ţăranilor din judeţul Mureş la manifestările violente comise împotriva maghiarilor. Tőkés mai deplânge stadiul democratizării ţării, invocând un război civil! (s.n.)

Aici, trebuie remarcat ceea ce în limba maghiară se numește sugestiv „szépség hiba”, adică un „defect de frumusețe”: la 13-15 iunie1990 nu numai că nu a fost agresat nici un minoritar maghiar, dar în diverse localități din județele Covasna și Harghita, printre care și  Miercurea Ciuc, au fost atacate și devastate mai multe sedii de poliție

Devenit, la 26 martie1990, din simplu pastor episcop reformat de Piatra Craiului, „uns” după numai două luni președinte de onoare al UDMR, beneficiind la maximum de relațiile lobby-ului și diasporei ungare cu mass media internaționale, László Tőkés se antrenează în operațiuni de dezinformare și devine, cum vom vedea mai jos, agent de influență în acțiuni de anvergură îndreptate împotriva României:

4 august 1990. Ziarul italian L’Unitá, organul oficial al Partidului Comunist Italian (!), reproduce declarația episcopului Tőkés conform căruia „România nu are tradiţie democratică, de aceasta fiind responsabilă cultura ortodoxă bizantină, care a pus în valoare ierarhizarea.  (…) Transilvania poate fi considerată imaginea extrem orientală a democraţiei occidentale”. (s.n.)

Specialiștii în dezinformare ar putea fi invidioși pe o asemenea performanță: un ziar comunist dintr-o țară catolică este folosit de un episcop calvin, lider al unei formații politice a dreptei radicale, pentru a face propagandă neagră împotriva țării al cărei cetățean este

5 august 1990, în ziarul finlandez Helsingen Sanomat, László Tőkés completează: „Problema este că naţionaliştii din România nu vor democraţie şi că românii nu au fost obişnuiţi cu alternative, neavând  niciodată o posibilitate de alegere”.

10 august 1990, Televiziunea națională ungară, emisiunea Panorama: „În România de azi se instaurează o dictatură asemănătoare celei de dinainte de Revoluţie, dictatură care se exercită împotriva minorităţilor etnice şi a forţelor de opoziţie”

Mult mai interesantă însă este afirmația că: „maghiarimea noastră nu poate fi niciodată împărţită prin intermediul graniţelor” și, în consecință, dl. Tőkés afirmă senin: „Apartenenţa naţională a Ardealului este o problemă care trebuie discutată de Ungaria şi România”. (s.n.)

14 august 1990, Elveția: „La 20 martie 1990, la Târgu-Mureș a avut loc un pogrom sângeros împotriva populației maghiare”, declară László Tőkés la o reuniune ecumenică a World Council of Churches (WCC) ținută la Geneva.

La acea dată se lămurise demult că dramaticele evenimente provocaseră românilor un număr de două ori mai mare de răniți decât maghiarilor și că victima acelei scene atroce, în care un om căzut la pământ, fără cunoștință, continua să fie lovit cu cruzime, se numea Mihăilă Cofar și era român.

10 noiembrie 1990. Declaraţia publicată de ziarul Corriere della sera, după ce László Tőkés suferise un accident rutier în Ungaria: „Chiar dacă nu pot merge, voi conduce a doua revoluţie în România (s.n.) paşnică, fără vărsare de sânge” – speră proaspăt devenitul episcop reformat.

11 martie 1991, Olanda, ziarul Algemeen Dagblad: „Se pare că într-un viitor apropiat problema minorităţilor va deveni problema centrală, de maximă importanţă a politicii mondiale  (…)  Din această perspectivă chestiunea minorităţilor din România capătă o importanţă deosebită, mai cu seamă în privinţa aspectului transilvănean al problemei”. László Tőkés îşi exprimă speranţa că se vor pune bazele noii arhitecturi a minorităţilor în Europa: „o arhitectură în care se va integra organic – şi multiconfesionala şi multinaţionala Transilvanie (…)”.

10 iunie 91. Europa Liberă anunță că episcopul Tőkés a avut o întrevedere cu congresmanul Frank Wolf, prin intermediul căruia a cerut Congresului american „sprijin pentru asigurarea securităţii personale” și a reclamat că a fost ameninţat cu expulzarea din ţară.

23 iunie 1991. Budapesta, Radio Kossuth. „În zilele noastre — spune episcopul  Tőkés – pe frontispiciul gândirii internaţionale se află probleme privind confederaţia, autonomia, autodeterminarea, regionalismul. (…) Nouă nu ni se refuză doar autonomia ci drepturile umane, individuale şi colective ale unei naţionalităţi”. (s.n.)

3 iulie 1991. București. Romániai Magyar Szó, relatare din 20-21 iulie: La Reuniunea de drept internațional de la Geneva, László Tőkés a ținut un discurs intitulat  Politica antimaghiară a României în care temele principale au fost „românizarea”, „asimilarea”, „colonizarea în masă cu români a Ardealului”, „alungarea și emigrarea maghiarilor”, „genocidul psihic și cultural”.

5 iulie 1991. Erdélyi Napló ; Romániai Magyar Szó; Falvak Népe; Csángó Újság, relatează între 12 și 15 iunie că episcopul reformat László Tőkés a fost primit de Papa Ioan Paul al II-lea. Tőkés l-a informat pe Papă despre situația minorităților din România, a cerut sprijin pentru ceangăii din Moldova în vederea păstrării limbii lor materne informându-l pe sanctitatea sa de intențiile de asimilare a ceangăilor (s.n.) și de presiunile care se fac în acest sens de românii greco-catolici. (?!)

12 noiembrie 1991. Paris. Într-o conferinţă de presă președintele de onoare al UDMR László Tőkés afirmă că „Transilvania nu aparţine României, ci a celora care locuiesc aici”.

Peste câteva zile, el susține la Strasbourg că România nu satisface condiţiile pentru a deveni membru al Consiliului Europei. (s.n.)

8 ianuarie 1992. Televiziunea națională ungară, dar şi presa scrisă, înştiinţează publicul că viaţa episcopului Tőkés e în pericol, ba mai mult, pe capul domniei sale s-a pus un preţ: 150.000 de dolari!

11 februarie 1992. Episcopul László Tőkés este primit de regina Belgiei. Printre temele abordate de acesta: „necesitatea sprijinirii poporului maghiar din România şi a regionalizării ţării după modelul Flandrei şi al Valoniei” (s.n.).

[Sursele informațiilor de mai sus sunt Anca Florea, Păstrați România întreagă, pp. 12-23, date coroborate prin manuscrise personale.] 

12 februarie 92. Austriacul Die Presse redă, în articolul „În România domină vechile metode”, opiniile episcopului Tőkés care îşi afirmă îngrijorarea faţă de situaţia maghiarilor din Ardeal pe care „naţionaliştii români îi tratează  ca pe cetăţeni de categoria a doua” şi conchide că „situaţia viitoare a minorităţii maghiare va fi similară evreilor sau germanilor” (s.n.). Această ultimă formulare prin excelență logomahică va fi reluată și amplificată.

19 februarie 1993. Cotidianului Süddeutsche Zeitung dedică o pagină întreagă problematicii minorităților maghiare din afara granițelor Ungariei. „Situația actuală a maghiarilor din România este similară cu cea a evreilor din anii 1930” (!), susține episcopul László Tőkés.

19 februarie 1993. Cu ocazia unei vizite organizate în statul american Ohio de liderii emigrației ungare din SUA și a reprezentanților bisericilor protestante ungare, László Tőkés ține la City Club din Cleveland o conferință televizată în direct despre faptul că în România are loc împotriva minorităţii maghiare un proces de epurare etnică, la fel ca în Serbia sau Bosnia, doar că maghiarii nu au arme[Informația are ca sursă editorialul semnat de Remus Grama în săptămânalul America, publicație a Uniunii Românilor din Statele Unite. Articolul specifică prezența la conferința de la Cleveland a poetului Ioan Alexandru, senator PNȚ, aflat în vizită în SUA.].

Ca urmare a conferinței, în ediția din 20 februarie, publicația Plain Dealer din Cleveland va scrie un articol având ca subiect „fascismul românesc”! [http://udvardy.adatbank.transindex.ro/?action=nevmutato&nevmutato=TőkésLászló&kezd=331].

23 februarie 1993. În vizită la Washington, László Tőkés, episcop și președintele de onoare al UDMR, este primit la Departamentul de Stat de subsecretarul de stat Ralph Johson. Temele discuțiilor, așa cum a reiese din articolele publicate la 24 februarie în ziarul Magyar Nemzet din Ungaria și la 25 februarie în Romániai Magyar Szó au fost „restaurația comunismului în România” și „epurarea etnică ce are loc în România”.

La conferința de presă care a urmat, Tőkés va susține că există o singură soluție a dezamorsării „bombei etnice”: împărțirea Transilvaniei în cantoane, după modelul elvețian, și autonomia teritorială pe baze etnice. [http://udvardy.adatbank.transindex.ro/?action=nevmutato&nevmutato=TőkésLászló&kezd=331].

26 februarie 1993.  Sub titlul Ethnic Cleansing in Transylvania – Epurare etnică în Transilvania, cotidianul The Washington Times publică un amplu interviu cu László Tőkés în care acesta susține că în Transilvania are loc o epurare etnică ca și în Bosnia, dar nu cu mijloace violente (?!). Pe larg, ziarul relatează că în țările vecine Ungariei minoritățile maghiare constituie bombe etnice cu ceas.(s.n.) Conform ziaristului Andrew Borowiec, „unii dintre maghiari vorbesc despre rectificarea frontierelor de la Trianon”.

27 februarie 1993. Cotidianul ungar Magyar Hirlap reia articolul din The Washington Times sub titlul „Ziar american despre bomba etnică”. 

27 februarie 1993. Budapesta. Prezent la conferința de presă a lui László Tőkés referitoare la turneul pe care l-a făcut în Statele Unite, corespondentul TVR, Dorin Suciu, îl întreabă pe acesta dacă își menține afirmațiile despre epurarea etnică a maghiarilor din Transilvania apărute în The Washington Times. Președintele de onoare al UDMR confirmă, specificând însă că mijloacele sunt mai subtile. (s.n.)

Difuzarea înregistrării pe postul de televiziune național declanșează un imens scandal public. Tőkés este contestat de toate partidele politice, inclusiv de Alianța Civică, partener politic al UDMR. Presa titrează: Declarații de export (România Liberă) Episcopul e unealta diavolului (Tineretul Liber), Un trădător, un provocator, un nimeni, avocatul diavolului: László Tőkés (Vremea) ș.a.m.d.

Ministerul de externe român califică declarația episcopului ca „dezinformare gravă și neconformă adevărului”. UDMR, prin liderii săi, se „delimitează” de președintele său de onoare, iar mai multe asociații ale revoluționarilor de la Timișoara îi retrag lui László Tőkés calitatea de revoluționar.

Acesta va primi o altă grea lovitură peste numai câteva luni, în iunie 1993, când va izbucni scandalul Fundației Internaționale Transilvania. Înființată la inițiativa episcopului și a scriitorului András Sütö la 29 mai 1990, fundația, cu sediul la Budapesta, era destinată să-i sprijine pe maghiarii expatriați care intenționau să se reîntoarcă în România. Președinte este ales scriitorul András Sütö, vicepreședinte episcopul László Tökés, iar membri ai comitetului de conducere Géza Szöcs, lider marcant al UDMR, și Sándor Csóori, președintele Uniunii Mondiale a Ungurilor.

În primii doi ani de activitate, fundația va obține un rezultat greu de prevăzut: reușește să repatrieze un singur maghiar – Attila Kelemen din Târgu Mureș. Izbutește, în schimb, să arunce cel mai deplin mister asupra dispariției mai multor zeci de milioane de forinți, sau a echivalentului lor în valută! Scandalul care a urmat a fost imens.

Este începutul declinului lui László Tökés ca om politic, dar nu și a carierei de agent de influență a acestuia.

Se pare însă că megalomania și pandantul ei, mitomania, o dată încolțite, nu au leac. În plin scandal al Fundației Internaționale Transilvania, cea păstorită de episcopul László Tőkés și din pușculița căreia dispăruseră sutele de milioane de forinți, acesta își continuă turneele destinate denigrării românilor și României…

23-24 octombrie1993. București, cotidianul Romániai Magyar Szó relatează că László Tőkés a făcut o vizită în Marea Britanie la invitația institutului teologic Wycliffe Hall. După ce a fost primit de lordul cancelar, la 20 octombrie Tőkés a ținut o conferință la care au participat reprezentanți ai celor două camere ale parlamentului. El a subliniat că „Problema minorităților trebuie apreciată ca o partea procesului de democratizare”. Una dintre remarcile sale a fost că „în lipsa unei tradiţii democratice, românii au în mare parte o mentalitate de iobagi” (sic!) și  că „în comparaţie cu România, Ungaria este o ţară occidentală[Anca Florea, Păstrați România întreagă, p. 32].

6 martie 1994. Emisiunea „A Hét” ‑ Săptămâna ‑ a Televiziunii Ungare, redă declarația făcută de episcopul Tőkés în Israel, în luna februarie a anului 1994, cu ocazia unei reuniuni pe tema reconcilierii dintre cultele creştine şi cultul  mozaic:În cursul celui de al doilea război mondial, în România s‑au comis împotriva evreilor atrocităţi la fel de mari ca și cele din Ungaria, doar că, până acum, s‑a reuşit în mod abil escamotarea datelor privind antisemitismul românesc.”

În perioada mai 1994 – aprilie 1945 au fost deportați jandarmeria ungară și omorâți în lagărele naziste ale morții aproape 600.000 de evrei unguri, o zecime din numărul evreilor asasinați în întreaga Europă de către naziști. „Prigonirea evreilor (din Ungaria) este probabil crima cea mai abjectă din întreaga istorie a omenirii” aprecia Winston Churchill, la data de 7 iulie 1945, în jurnalul său.

27 ianuarie 1995. Budapesta. Acuzat atât în România, cât și în Ungaria, de colaborare cu fosta Securitate, într-o conferință de presă László Tőkés declară: „Campania împotriva  mea constituie un atac împotriva întregii maghiarimi din România!” Episcopul a mai susținut că „în România există o listă neagră, unde (…) figurez şi eu, în legătură cu mine existând un plan de lichidare de către serviciile secrete române

5 mai 1995. Agenţia Ungară de Presă – MTI. Cu ocazia unei vizite făcute de episcopul Tőkés în Statele Unite, acesta afirmă că „Washingtonul ar trebui să fie mai sever cu Bucureştiul şi să nu renunţe la verificarea anuală a reînnoire a clauzei pentru România.” (s.n.) Președintele de onoare al UDMR admite că la Departamentul de Stat al S.U.A. se constatată în continuare „o anumită aversiune în ceea ce priveşte conceptul de autonomie etnică”.

16 noiembrie 1996. Timișoara. În timpul unei slujbe ecumenice a bisericilor istorice maghiare ținută împotriva încheierii tratatului dintre România și Ungaria, episcopul László Tőkés pretinde că „Tratatul de bază româno-ungar reprezintă o trădare. Tot ceea ce ni se smulge cu forţa poate fi redobândit, dar la ceea ce renunţăm noi înşine este bun pierdut”.

În acest timp, mass-media internaționale relatau că Occidentul salută încheierea tratatului, redând mesajele Departamentului de Stat al SUA, ale lui Jacques Chirac, preşedintele Franţei, Daniel Tarschys, secretarul general al Consiliului Europei, Leni Fischer, preşedintele Adunării parlamentare a Consiliului Europei, Javier Solana, secretarul general al NATO, Klaus Kinkel, ministrul german de externe.

14 septembrie 1997. Târgu‑Mureş. Cu ocazia vizitei în municipiu a lui Viktor Orbán, preşedintele Fidesz Partidul Civic Ungar,  László Tőkés a reluat mai vechea sa marotă întrebând retoric: „Cine poate nega că de 80 de ani această ţară are loc o epurare etnică spirituală a maghiarimii?”Episcopul a mai susţinut că în condiţiile în care minoritatea maghiară din România numără peste două milioane (?!) de persoane, iar alte minorități doar câteva mii, „egalitarismul între minorităţi este de‑a dreptul înjositor”… (s.n.)

***

Din lehamite, după ce mi-am încetat activitatea în calitate de corespondent de presă la Budapesta și văzând că regimul președintelui Emil Constantinescu și CDR nu înțelege să ia nici un fel de măsură, ba chiar trece sistematic sub tăcere activitățile antiromânești ale agentului de influență László Tőkés, am renunțat la „monitorizarea” declarațiilor  acestuia. Totuși, pentru perioada 1998-2000, ele se pot regăsi în ziarul Adevărul , al cărui redactor-șef adjunct Cristian Tudor Popescu și cu mine am fost dați în judecată, fără succes, de episcopul și președintele de onoare al UDMR.

***

În anul 2000, am devenit director-general adjunct al Rompres/Agerpres și am constat că László Tőkés își continuă „cariera” care îl consacrase, folosind tehnicile logomahice – ale războiului prin cuvinte – împotriva României. Din păcate, statutul profesional nu mi-a permis stocarea a nici unui fel de informații asupra subiectului.

Redau, totuși, având în vedere că a apărut la vremea respectivă în presă, una dintre formulările tipice: „Drumul României spre Europa trece prin Transilvania” – lansată de Tőkés la Universitatea de vară „Balványos” (Tuşnad, 24-30 iulie 2000). Cu acea ocazie, acesta a criticat conducerea UDMR pentru a nu fi pus condiţii mai dure partenerilor de guvernare care au folosit uniunea în scopul unei „politici de faţadă” (altă formulare logomahică) pentru a-i păcăli pe occidentali în privinţa situației minorităţii maghiare…

***

Intrată temporar într-un con de umbră, ocupația predilectă de agent de influență a lui László Tőkés cunoaște un reviriment în regimul Băsescu, după ce în anul 2007, în urma unor alegeri suspecte ajunge europarlamentar.

Selectez doar câteva dintre declarații făcute de László Tőkés chiar în anul în care, la două săptămâni după câştigarea de către Traian Băsescu a unui nou mandat prezidențial (!) acesta i-a acordat gradul de cavaler al ordinului Steaua României pentru „meritele sale în declanşarea evenimentelor din decembrie 1989 de la Timişoara”:

19 februarie 2009. Mediafax: Într-o intervenție ținută la Bruxelles, europarlamentarul László Tőkés declară: „Doresc să atrag atenţia Parlamentului Europei că în România, prin metode subtile, chiar și acum, continuă omogenizarea și românizarea Transilvaniei prin metoda schimbării artificiale a proporţiilor etnice”.

1 mai 2009. Miercurea Ciuc. La o adunare populară, László Tőkés susține că: „În Transilvania continuă un genocid nesângeros, început în urmă cu 90 de ani”. El dă ca exemplu de „genocid” situația din municipiul Sfântu Gheorghe unde, în intervalul 1966-1992, numărul maghiarilor a scăzut cu 13%… La solicitarea jurnaliştilor români de a prezenta probe că tendința continuă, Tőkés a recunoscut ca nu are dovezi privind faptul că Guvernul ar avea intenţia de a strămuta în Harghita și Covasna cetățeni români…

18 iunie 2009. Washington. Ziarul ungar Magyar Hirlap relatează că, într-o conferință de presă ţinută în capitala Statelor Unite, europarlamentarul Tőkés a afirmat că „Din cauza politicii ungare actuale față de minoritățile maghiare, maghiarimea este ca o armata împrăștiată. Dacă se va strânge însă laolaltă și va şti să-și unească forţele, atunci ea se va transforma într-o armată capabilă să lovească”. (?!) László Tőkés a mai cerut ca politica guvernului ungar să fie schimbată în aşa fel încât „să cuprindă o naţiune de 14-15 milioane de maghiari, iar acest lucru să se facă pe principiul dreptului la autonomie al naţiunii maghiare din bazinul carpatic și al suveranității limitate”.

Se poate continua mult timp cu ceea ce, la primă vedere, par niște elucubrații sub formă de declarații personale sau politice, dacă n-ar fi, de fapt, dezinformări foarte elaborate.

Așa cum reiese din declarațiile făcute de László Tőkés în perioada 1990 – 2010, îndeosebi din fragmentele scrise cu litere italice și subliniate cu aldine, ele fac parte dintr-un război de imagine împotriva României, cea care trebuia despuiată de ultima brumă de simpatie pe care i-o conferise sângeroasa revoluție din decembrie 1989 prin acreditarea câtorva idei:

  • Românii sunt un popor înapoiat, violent și intolerant care comite pogromuri asupra maghiarilor. O aberație evidentă având în vedere conceptul de pogrom: implicarea/organizarea de acțiuni violente împotriva unor grupuri etnice de către autoritățile statale.
  • Stabilirea unei parale între epurarea etnică din Bosnia și situația maghiarimii din Transilvania;
  • în România are loc o restaurație a dictaturii comuniste;
  • renașterea în România a fascismului (sic!) prin organizația Vatra românească;
  • încercarea de acreditare publică a opiniei că în România există un „tradițional antisemitism românesc” și transmiterea (prin transfer emoțional) a tezei că „maghiarimea persecutată” din România s-ar afla în aceeași situație dramatică precum evreimea europeană între cele două războaie mondiale;
  • promovarea în forurile internaționale a intoxicării (lansată în 1991 de Géza Entz, directorul Oficiului pentru Maghiari de peste Granițe a guvernului ungar) privind așa-zisa „bomba etnică cu explozie întârziată” a cărei dezamorsare poate fi realizată doar prin împărțirea Transilvaniei în cantoane, după modelul elvețian, sau după modelul belgian, prin acordarea de autonomie teritorială pe criterii etnice ca în Flandra și Valonia;
  • Transilvania, multinațională și multiculturală, poate fi considerată imaginea extrem orientală a democraţiei occidentale;
  • Aserțiunea că România este un stat-paria, fără tradiție democratică, de cultură ortodoxă, deci în afara ariei culturale a Europei și care refuză „drepturile umane, individuale şi colective ale naţionalităţii maghiare”;
  • „genocidul psihic și cultural” la care este supusă aceasta ș.a.m.d.

Aberația maximă comisă de agentul de influență László Tőkés, cea care a dus la pierderea Ordinului Steaua României – acordat cu atâta „generozitate” de ex președintele Băsescu -, a fost însă cererea ca Ungaria să asigure, după exemplul Tirolului de sud, protecția Ungariei asupra Transilvaniei!

***

În final, voi analiza ceea ce ar fi putut fi capodopera carierei agentului de influență László Tőkés: „Ținutul secuiesc – Tibetul României”, o combinație elaborată de dezinformare și intoxicare.

Ea a fost executată ca la carte, conform definiției de dicționar a termenului: „dezinformarea constă în manipularea opiniei publice în scopuri politice, prin folosirea de informaţii tratate cu mijloace deturnate”

O trecere cronologică în revistă a evenimentelor este concludentă. În luna aprilie 2010, europarlamentarul László Tőkés l-a invitat pe Tendzin Gyaco, cel de-al 14-lea Dalai Lama, să viziteze localitatea Chiuruș din județul Covasna unde s-a născut lingvistul Körösi Csoma Sándor, considerat un „sfânt” (bodhisattva) de cei de credinţă budistă, și să țină o conferință urmată de manifestările comemorative în municipiul Sfântu Gheorghe.

La primă vedere, totul poate părea gestul unui politician care încearcă să acumuleze capital politic prin parazitarea unei personalități cu mare notorietate, laureată a premiului Nobel pentru pace. În fapt, a fost vorba de o diversiune bine pusă la punct. Ideea vizitei a fost atent elaborată, nu doar în biroul de la Bruxelles al europarlamentarului Tőkés, după cum se poate lesne ghici…

Mecanismul acțiunii consta în translarea semnificației politico-emoționale a conceptului controversat de „Tibet”, cu tot ce presupune el, spre așa-zisul Ținut secuiesc și acreditarea faptului că acesta ar fi un fel de Tibet al României.

Complementar, vizita urmărea, prin intoxicare, compromiterea relațiilor dintre România și Republica China – foarte sensibilă la cele două aspecte, Tibet și Dalai Lama.

Pentru amorsarea dezinformării a fost folosit faptul că în toamna anului 2010 urma să aibă loc în Ungaria o vizită a lui Dalai Lama cu care László Tőkés avea să se întâlnească oficial la Budapesta. Încărcătura mediatică a vizitei lui Tendzin Gyaco – acesta este numele „civil” al celui de al 14-lea Dalai Lama – urma să potențeze vizita acestuia în „Ținutul secuiesc”.

Vizita din septembrie 2010 a lui Dalai Lama la Budapesta a avut loc la invitația Societății Ungare pentru Ajutarea Tibetului și a fost minuțios organizată.

Ea a început cu conferința „Introducere în budismul tibetan” ținută de Dalai Lama în fața a circa 11000 de persoane pe o arenă sportivă din capitala Ungariei și care a fost repetată în ziua următoare. Tendzin Gyaco a mai ținut apoi alte două conferințe. La toate cele patru conferințe, doar o parte dintre spectatori au plătit biletul, o mare parte primind bilete gratis, ceea ce presupune o acțiune de propagandă  subvenționată.

În cursul vizitei, care a fost intens mediatizată, Dalai Lama a primit din partea lui Gábor Demszky, primarul general al capitalei ungare, diploma de cetățean de onoare al Budapestei și la invitația Grupului Parlamentar de Prietenie Ungaro-Tibetan, a ținut în Parlamentul Ungariei o cuvântare. Tot în Parlamentul Ungariei, Dalai Lama s-a întâlnit cu László Tőkés, ajuns vicepreședinte al Parlamentului Europei la inițiativa Fidesz, partidul de guvernământ din Ungaria. Presa nu a avut acces la întrevedere.

Rezumând, în aprilie 2010, László Tőkés îl invită în nume personal pe cel de-al 14-lea Dalai Lama ca, în toamnă, să viziteze localitatea Chiuruș din „Ținutul secuiesc” unde, în secolul al XIX-lea, s-a născut lingvistul Körösi Csoma Sándor, autor al unui dicționar englez-tibetan.

Vizita a fost programată să aibă loc imediat după vizita intens mediatizată lui Dalai Lama din luna septembrie în Ungaria. În mod evident, cele două vizite ale lui Dalai Lama au fost coordonate astfel încât cea din Ungaria să o potențeze politic și mediatic pe cea din România.

În contextul acesta, este evident că scopul real al vizitei lui Dalai Lama, care pe lângă ceremonia de comemorare a lingvistului maghiar, cuprindea și alte acțiuni, era să ofere ocazia lui László Tőkés de a internaționaliza problema autonomiei teritoriale pe criterii etnice a „ținutului secuiesc”, care, conform declarațiilor sale repetate, ar fi… „Tibetul României”. Nu mai trebuie subliniat faptul că această acțiune politicianistă care folosea conotațiile negative ale așa-zisei «probleme a Tibetului»  ar fi afectat în mod cinic nu numai imaginea României, dar și a Chinei.

Se poate trage concluzia că un scop complementar al vizitei a fost încercarea de înrăutățire a relațiilor româno-chineze contându-se pe faptul că România va avea o reacție inadecvată – de acceptare a vizitei lui Dalai Lama -, ceea ce nu s-a întâmplat datorită reacției ferme a Ministerului Afacerilor Externe. Acesta a accentuat faptul că România consideră Tibetul ca o parte inalienabilă a Chinei și că astfel de vizite, oficiale sau „particulare”, nu se realizează decât prin intermediul MAE român.

Reacția biroului de presă a lui Dalai Lama a fost cât se poate de adecvată: arătând că nu dorește ca această vizită să fie un prilej de disensiuni, a anunțat că liderul spiritual budist renunță la vizită. După tonul comunicatului, este foarte probabil ca Dalai Lama să-și fi dat seama că s-a intenționat folosirea sa într-o acțiune de manipulare, așa cum a mai fost folosit, atât el cât și „problema Tibetului”, ca instrument de șantaj mediatic de mai multe puteri, îndeosebi din G7, în relația cu China.

Surse: publicația „Temesvártol Brusszellig” (De la Timișoara la Bruxelles) elaborată de biroul europarlamentarului László Tőkés, ziarele centrale ungare Népszabadság, Népszava, Magyar Hirlap,  Agenția Ungară de Presă MTI, Radio Kossuth, Duna TV, Jurnalul național.

***

Una dintre acțiunile recente care reconfirmă statutul de agent de influență al lui László Tőkés, devenit eurodeputat Fidesz, sunt declarațiile făcute la 21 aprilie la o reuniune ținută în orașul Eger: „Zi de zi, se poate observa cum românii îşi şterg opincile pe drepturile maghiarilor”, „de decenii întregi, maghiarii sunt victimele unei agresiuni verbale care poate fi comparată doar cu antisemitismul verbal” (sic!) și „(…) opinia publică internaţională trebuie trezită la realitate pentru a înţelege că maghiarii nu luptă pentru drepturi cuvenite minorităţilor, ci pentru însăşi existenţa lor”. Sursă: www.egerhirek.hu

Sunt cuprinse în aceste formule logomahice toate cele trei coordonate ale dezinformării: diabolizarea adversarului prin debitarea de cât mai multe invective și acuzații inventate la adresa acestuia, maniheismul, prin crearea de două tabere, a celor buni care sunt victimele celor răi și ținta, care este opinia publică internațională [Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare, p. 126].

Și o ultimă mențiune: după știința mea, ocupația de agent de influență nu este incriminată de codul penal al nici unei țări! Nu există nici un delict de dezinformare sau influență.

Singura soluție pentru a fi combătută subversiunea realizată prin dezinformare ar fi organizarea unor echipe de cercetători – psihologi, sociologi, jurnalişti, experţi în contra-ingerinţă care, „studiind dezinformarea caz cu caz, disecând, urcând până la pseudo-informaţia iniţială, reperând procedeele de dezinformare utilizate, să reconstituie doctrina din aplicaţiile sale și acționeze în consecință [Vladimir Volkoff, Dezinformarea, armă de război, p. 17].

Dorin SUCIU


MUZEUL ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI ESTE ADMIRABIL ȘI SUBLIM, DAR LIPSEȘTE CU DESĂVÂRȘIRE

Iunie 29, 2016

Legea privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni nr. 299/2007 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 792 din 21/11/2007) prevede, în articolul său 10, următoarele:

(1) Se înființează Muzeul Românilor de Pretutindeni.

(2) Sediul muzeului va fi în municipiul București.

(3) Organizarea și funcționarea acestuia, inclusiv alocarea unui sediu corespunzător, vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului”.

Au trecut aproape 9 ani de la intrarea în vigoare a acestei legi, prin care Muzeul Românilor de Pretutindeni a fost înfiinţat de drept. Cu toate acestea, Guvernul României în toate componenţele sale din decembrie 2007 până astăzi (sub conducerea lui Călin Popescu-Tăriceanu, Emil Boc (I, II, III, IV şi V), Cătălin Predoiu, Mihai Răzvan Ungureanu, Victor Ponta, Gabriel Oprea, Victor Ponta, Sorin Câmpeanu și Dacian Cioloș) nu a întreprins nimic pentru executarea prevederilor imperative ale articolului 10 din respectiva lege.

O Hotărâre de Guvern nu a fost adoptată şi un sediu corespunzător nu a fost alocat pentru organizarea Muzeului Românilor de Pretutindeni, așa cum prevede legea. În Bugetele pentru anii 2008-2016 Guvernul nu a prevăzut şi Parlamentul nu a aprobat alocarea niciunui leu pentru implementarea prevederilor articolului 10 al Legii 299/2007.

Aşadar, Muzeul Românilor de Pretutindeni este unul fictiv, adică apare doar pe hârtie, nu există în realitate ca instituţie permanentă, aflată în serviciul societăţii, deschisă publicului, nu are o adresă concretă, un sediu corespunzător, un director, colaboratori şi cercetători, expoziţii, obiecte, documente şi alte materiale de valoare istorică, etnografică, artistică, tehnologică sau ştiinţifică. În această situaţie, România este lipsită de către propriile ei guverne de o instituţie de primă importanţă specializată în păstrarea, identificarea, catalogarea, analizarea, menţinerea, cercetarea şi conservarea diverselor documente şi materiale muzeistice care să provină din zonele extrafrontaliere locuite de români.

Constatăm cu regret că prevederile articolului 10 din Legea nr. 299 sunt literă moartă, iar ideea de Muzeu al Românilor de Pretutindeni rămâne o plăsmuire legislativă frumoasă sabotată în chip discret şi tacit de cei obligaţi prin lege să o realizeze.

Niciunul dintre membrii celor două Camere ale Parlamentului de la Bucureşti, deputaţi sau senatori, inclusiv cei aleşi în circumscripţiile din afara frontierelor României, nu a interpelat vreodată cele 13 guverne ale României din 2007 până în prezent, în cadrul controlului parlamentar al activităţii Executivului, în subiectul Muzeului Românilor de Pretutindeni.

Nici şefii Statului Român, aleși în funcţie cu votul decisiv al românilor de peste hotare, sau cei care au deținut interimatul funcției, nu s-au interesat vreodată de subiect, inclusiv cu ocazia participării lor la şedinţele Executivului.

Totodată constatăm că nu există niciun motiv rezonabil pentru nealicarea prevederilor articolului 10 al Legii privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni.

Ce concluzii putem trage în această situaţie punctuală?

1. Respectul autorităţilor pentru lege este, din păcate, unul scăzut sau nul.

2. Românii de peste hotare sunt adesea (mai cu seamă în timpul campaniilor electorale) obiect al declaraţiilor zgomotoase ale oficialilor, fără ca acestea să atragă după sine fapte concrete şi îndeplinirea obligaţiilor ce derivă din lege.

3. Punerea în practică a prevederilor articolului 10 al Legii privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni este problematică şi incertă pe motivele arătate în punctele 1 şi 2.

Suntem pe deplin îndreptăţiţi să ne întrebăm de ce Guvernele României neglijează dispoziţiile articolului 10 al Legi privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni şi nu se achită exemplar de obligaţia de a adopta o Hotărâre prin care să-i atribuie Muzeului Românilor de Pretutindeni un sediu corespunzător, stabilindu-i totodată modul de organizare şi funcţionare?

Vom primi oare un răspuns la această întrebare pe parcursul anului curent? Nu ne rămâne decât să sperăm.


DUBLA MĂSURĂ A PATRIARHIEI MOSCOVEI (II)

Iunie 23, 2016

Kiril si lipovenii 0

Patriarhia Moscovei, în contradicție cu toate celelalte Biserici Ortodoxe Locale, nu consideră Biserica Ortodoxă Rusă de Rit Vechi (lipovenească) ca fiind eterodoxă.

Mai mult, Biserica Ortodoxă rusă, la Soborul său din 30 mai – 2 iunie 1971, a anulat anatema pusă în 1656 pe adepții ritului vechi. De precizat că Sinodul Patriarhiei Moscovei este singurul sinod ortodox care a adoptat decizii privind arderea oamenilor pe rug sau omorârea lor în alte forme. Mii și mii de lipoveni au fost uciși pentru că s-au aflat sub anatema Patriarhiei Moscovei. Nicio altă catergorie de oameni din Rusia nu a fost prigonită mai sălbatic de către Patriarhia Moscovei ca lipovenii.

În 1971 Patriarhia Moscovei a recunoscut curentul rus de rit vechi ca fiind ”egal mântuitor” (rus. – равноспасительный обряд), chiar dacă Biserica Rusă de Rit Vechi nu a solicitat acest lucru și a rămas rece la gestul Patriarhiei Moscovei. Astfel, Patriarhia Moscovei a vorbit în cazul lipovenismului despre omodoxie (rus. –  eдиновериe).

Patriarhia Moscovei examinează posibilitatea recunoașterii ierarhiei Bisericii Ruse de Rit Vechi și a creat în acest sens o comisie comună (ortodoxă-lipovenească), condusă de mitropolitul Ilarion Alfeev, președinte al Departamentului pentru Relații externe al Patriarhiei Moscovei și mitropolitul de rit vechi Corneliu ”al Moscovei și al întregii Rusii”. Prima ședință a comisiei a avut loc la 31 martie 2015, fiind găzduită de Centrul duhovnicesc din Moscova al Bisericii Ruse de Rit Vechi, curentul (înțelegerea) de la Fântâna Albă (rus. –  Белокриницкоe согласиe).

În duminica de 13 decembrie 2015 mitropolitul Ilarion Alfeev (nr. 2 în ierarhia Patriarhiei Moscovei) a oficiat liturghia pe rit vechi, în mijlocul comunității de lipoveni din orașul și regiunea Moscova, la biserica ”Acoperământul Maicii Domnului” din Rubțov. Cu această ocazie, mitropolitul Ilarion Alfeev a ținut să precizeze: ”Atitudinea Bisericii Ortodoxe Ruse față de cei de rit vechi este una specială. Noi nu-i punem niciodată pe cei de rit vechi într-un rând cu eterodocșii”. De asemenea, mitropolitul Ilarion și-a făcut cruce în timpul slujbei în maniera lipovenilor, nu cu trei degete împreunate, ci cu două, ca semn vizibil al comuniunii cu lipovenii.

Patriarhia Moscovei recunoaște botezul oficiat de lipoveni, acceptă căsătoriile dintre ortodocși și lipoveni.  La 30 mai 2014, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a decis ca primirea în Ortodoxie a lipovenilor botezați de către Biserica lor să se facă doar prin săvârșirea mirungerii. De asemenea, prin decizia sinodală din 30 mai 2014 , Patriarhia Moscovei a reconfirmat că recunoaște ca valabile tunderile în monahism săvârșite de Biserica liovenilor.

Văzând acest prieteșug al Patriarhiei Moscovei cu lipovenii din Federația Rusă, Biserica rușilor lipoveni din România (adevărata continuatoare a Înțelegerii de la Fântâna Albă) a întrerupt comuniunea cu mitropolia lipovenească de Moscova. Mai mulți observatori ai evoluțiilor bisericești din regiunea noastră sunt de părere că prieteșugul Patriarhiei Moscovei cu mitropolia lipovenilor din Rusia ar avea ca miză, între altele, înghițirea Bisericii Ortodoxe Ruse de Rit Vechi din România (Mitropolia de Brăila) și, astfel, asigurarea unei prezențe la Gurile Dunării, de data aceasta și din sudul marelui fluviu.

Cu titlu de fapt divers vom menționa că șarlatanul geopolitic Alexandr Dughin, promovat intens la Chișinău, iar mai nou și în România, a părăsit Ortodoxia, convertindu-se la lipovenism.

Reținem că toate acestea au loc în timp ce Patriarhia Moscovei și-a pretextat neparticiparea la Sfântul și Marele Sinod Panortodox din Creta prin dezacordul unor ierarhi ai săi cu proiectul de document intitulat ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”.

Kiril si lipovenii 1

Kiril si lipovenii 2

Kiril si lipovenii 3

Kiril si lipovenii 4

Kiril si lipovenii 5

Kiril si lipovenii 6

Kiril si lipovenii 7

Kiril si lipovenii 8

Kiril si lipovenii 9


ORTODOXIA RUSĂ ȘI ORTODOXIA ROMÂNĂ. MICĂ STATISTICĂ COMPARATĂ

Iunie 18, 2016
Patriarhul Kiril în Antarctida, 17 februarie 2016.

Patriarhul Kiril în Antarctida, 17 februarie 2016. Și lipsă zilele acestea în Creta.

Patriarhia Moscovei și Patriarhia Română sunt cele mai mari Biserici autocefale locale în ansamblul Ortodoxiei (14 Biserici locale). Un diferend canonic istoric opune cele două Patriarhii în teritoriul național al României anexat de URSS în 1940 și 1944.

O diferență majoră dintre cele două Patriarhii constă în modul lor de autodefinire, bazat pe moduri diferite de gândire, unul bisericesc (BOR) și altul lumesc (BORu).  Să aruncăm o privire asupra corpului social al fiecăreia dintre cele două Biserici autocefale.

RUSIA

Patriarhia Moscovei se autodefinește drept ”Biserică multinațională” (termen lipsă în dreptul canonic ortodox), și nu-și asumă statutul canonic de Biserică națională a neamului rus, cum sugerează titulatura Biserica Ortodoxă Rusă și cum ar trebui să fie potrivit sfintelor canoane ale Ortodoxiei. Conceptul moscovit de ”Biserică multinațională” este relativ recent la scară istorică, datează din perioada comunismului postbelic și nu vizează enoria ortodoxă din Federația (multinațională) Rusă, ci o enorie aflată, în mare parte, în alte state, în special post-sovietice, precum și două Biserici Autonome: a Japoniei și a Chinei. E un soi de ”Ortodoxie originală”, cu autodispensă de la norma canonică ortodoxă. Dacă ești multinațională înseamnă că nu mai ești rusă, iar dacă ești rusă înseamnă că nu mai ești multinațională. Trebuie să optezi.

În cazul Bisericii Ortodoxe Ruse, multă lume confundă ansamblul populației Federației Ruse cu enoria ortodoxă din această țară. Or, se știe, Federația Rusă este în continuare un stat cu o pondere ridicată a ateilor și agnosticilor, iar populația neatee nu este nici pe departe omogenă religios și confesional. Din 1917 până în prezent Federația Rusă nu-și chestionează populația, în cadrul recensămintelor generale, la capitolul convingeri religioase sau apartenență de cult. Este adevărat că s-au efectuat, după căderea URSS, multiple sondaje de opinie printre cetățenii ruși, dar, de multe ori, rezultatele acestora sunt contradictorii și ne prezintă, de regulă, imagini mai mult sau mai puțin deformate ale realităților religioase și confesionale din această țară. BORu nu a efectuat niciodată o recenzare internă a propriei sale enorii din Federația Rusă și nici nu publică statistici privind demografia bisericească. Singurele informații statistice disponibile și certe sunt cele furnizate de către stat privind numărul de entități religioase și părți componente ale acestora înregistrate, în ordinea stabilită prin lege, de către organele de stat abilitate.

Astfel, la 1 ianuarie 2015, Biserica Ortodoxă Rusă avea în Federația Rusă:

  • 14 960 parohii și filii în 136 072 localități existente real în țară
  • 524 așezăminte monahale (mănăstiri, schituri și metocuri)
  • 39 unități de învățământ teologic funcționale din 56 înregistrate
  • 168 eparhii
  • 114 748 916 credincioși estimați (sau 80% din populație)
  • 12 622 380 credincioși reali, care merg la biserică măcar o dată pe an (11%)
  • 102 126 535 ”credincioși” fictivi, care nu merg deloc la biserică, mulți nu sunt cununați, iar alții nici botezați (89%).

Media matematică este de 89 de parohii pentru 1 eparhie ortodoxă din Rusia. De asemenea,  fiecărei eparhii îi revin în medie 3,11 mănăstiri. O unitate de învățământ teologic funcțională revine unui număr de 5,6 eparhii sau, inversând termenii, unei eparhii îi revin 0,23 școli teologice. Teoretic, ca medie matematică, o parohie ortodoxă din Rusia ar trebui să cuprindă 7 670 de credincioși. În realitate, pragul fiecărei biserici fiind trecut măcar o dată pe an de 843 de credincioși.

Statistica BORu

ROMÂNIA

Patriarhia Română se autodefinește drept ”Biserică națională”, statut recunoscut oficial de Statul Român (cu excepția hiatusului istoric comunist: 1948-1989).

Spre deosebire de Rusia, în România populația este liberă să-și declare apartenența religioasă și confesională cu ocazia recensămintelor generale ale populației, astfel încât avem statistici în domeniu.

În România, la 1 ianuarie 2015, Biserica Ortodoxă Română dispunea de:

  • 13 853 parohii și filii în 13 787 localități existe în țară
  • 748 așezăminte monahale (541 mănăstiri, 192 schituri și 15 metocuri)
  • 51 unități de învățământ teologic funcționale
  • 29 eparhii
  • 17 304 611 credincioși, majoritatea absolută mergând la biserică măcar o dată pe an.

Media matematică este de 515 parohii pentru 1 eparhie ortodoxă din România. De asemenea,  fiecărei eparhii îi revin în medie 25,79 mănăstiri. O unitate de învățământ teologic funcțională revine unui număr de 0,56 eparhii, adică în fiecare eparhie există, ca medie matematică, 1,75 unități de învățământ teologic. O parohie ortodoxă din România cuprinde în medie 1 249 de credincioși, cu circa 1/3 mai mult decât parohiile din Federația Rusă.

RUSIA ȘI ROMÂNIA. DIFERENȚE

Diferențele majore dintre cele două Biserici constau în:

Disproporții mari în ceea ce privește raportul numeric credincioși/episcop  sau parohii/eparhie (inflație de episcopi  în Rusia). În raport cu episcopii ortodocși din România sau din Grecia, episcopii ruși au o pregătire puțin spus slabă, fiind văzuți mai degrabă ca factori de putere administrativă și control spiritual decât ca prinți ai Bisericii emanați de enorie. Apropo, în Biserica Rusă episcopii nu sunt aleși, ci… numiți, adică desemnați de sus (…nu de Sus);

Disproporții majore privind numărul de unități de învățământ teologic raportat la numărul de credincioși (normal în România, insuficient în Rusia). Acesta este unul dintre indicatorii formali, de suprafață, ai gradului de instruire/luminare a clerului (inclusiv a ierarhiei) din cele două Biserici;

Gradul de frecventare a bisericii (foarte scăzut în Rusia, normal în România). Populația realmente bisericească din Rusia este inferioară numeric celei din România;

Lipsa misiunii interne din Rusia, confirmată prin faptul că în cel puțin 89% din localitățile țării (121 112 localități) nu există biserică ortodoxă și nici preot.

Apetitul Patriarhiei Moscovei pentru statutul de Biserică multinațională în detrimentul celui canonic de Biserică națională ar putea fi explicat printr-o necesitate de a compensa în exteriorul țării efectele dezastruoase ale lipsei de misiune ortodoxă internă și ale eschivării de la îndeplinirea funcțiilor de mamă spirituală a poporului rus. Cine nu are puncte de sprijin în interior le caută în afară. Elanul imperial orientat către exterior este atât de mare încât Patriarhia Moscovei a inițiat ”misiunea ortodoxă” până și în Antarctida, dar uită că dintre limbile celor peste 70 de popoare băștinașe din Federația Rusă Sfânta Scriptură este tradusă integral doar în 2 (mordvină și tuvină), iar în 90% din localitățile țării nu există nici urmă de biserică ortodoxă. De aceea umblă Patriarhul Moscovei după potcoave de pinguini morți prin Antarctida, dar nu are nici timp și nici plăcere să meargă la Sinodul Panortodox din Creta. Ironia sorții, dar între pinguinii antarctici și patriarhii ortodocși Moscova în preferă pe cei dintâi, cărora le acordă mai mult timp și atenție. Neputându-se detașa de modul lumesc și imperial de gândire, Patriarhia Moscovei, drapată cu multinaționalismul ei rusificator și dizolvant, se ține și se va ține cu dinții în continuare și de Basarabia, și de Ucraina, și de Bielorusia. Mai ales de cuprinzătoarea și mult mai religioasa decât Rusia Ucraină, zonă din cauza căreia, între altele, Biserica Moscovei a boicotat Sfântul și Marele Sinod Panortodox din insula Creta. De altfel, numărul de credincioși reali și numărul de comunități supuse administrativ Patriarhiei Moscovei în afara Federației Ruse este mai mare decât cel al credincioșilor și comunităților ei din interiorul Federației.

Povestea asta propagandistică despre ”Sfânta Rusie” este doar o poveste propagandistică pe care o iau în serios doar naivii și neavizații.

Patriarhul Kirill, după acceptarea ”Ordinului republicii” din mâna lui Igor Smirnov, 22 aprilie 2010, Moscova. Asistă Vladimir Iastrebciak.

Patriarhul Kiril, după acceptarea ”Ordinului republicii” (Transnistria) din mâna lui Igor Smirnov, 22 aprilie 2010, Moscova. Asistă Vladimir Iastrebciak.

NUMĂRUL ETNICILOR RUȘI CONVERTIȚI LA ISLAM A DEPĂȘIT 100 000 ȘI CREȘTE CONSTANT


RUSIA MOARE ÎNCET, DAR SIGUR. 138 548 DE LOCALITĂȚI DIN RUSIA AU MURIT ÎN ULTIMII 51 DE ANI

Iunie 17, 2016
Repartizarea populației Federației Ruse. Hartă anamorfică.

Repartizarea populației Federației Ruse. Hartă anamorfică.

Rusia nu este un stat național și nici unitar. Prin definiție, aceasta este o Federație multinațională. La recensământul general al populației, din 2010, au fost înregistrați 143  436 145 de locuitori, cărora li s-au adăugat 2 033 700 de locuitori ai Crimeii (în total 145 469 845 locuitori). Suprafața Rusiei (+ Crimeea anexată) este de 17 130 117 kilometri pătrați. Pentru comparație, vom arăta că Federația Rusă (+ Crimeea) are o populație de doar 6,01 ori mai mare decât are România (+ Republica Moldova) și o suprafață de 62,92 ori mai mare decât România (+ Republica Moldova).

Potrivit Clasificatorului național al unităților de diviziune administrativ-teritorială din Federația Rusă (Общероссийский классификатор объектов административно-территориального деления), unitățile administrative sunt de nivel diferit: republici federale, ținuturi federale, ținuturi autonome, regiuni simple, regiuni autonome, orașe de importanță federală (Moscova, Sankt Petersburg și Sevastopol (în Crimeea anexată), cu statut de subiecți federali), districte autonome, raioane, formațiuni municipale, orașe, sectoare orășenești, districte orășenești, orășele, așezări sătești, localități sătești.

Unitățile administrative de nivelul I au, în mod curent și oficial, statut și denumiri diferite: oraș (город), orășel (посёлок городского типа), orășel muncitoresc (рабочий посёлок), orășel balnear (курортный посёлок), câșlă (кишлак), soviet de orășel (поселковый совет), somon (сомон), voloste (волость), așezare de case de vacanță (дачный посёлок), așezare de tip rural (посёлок сельского типа), localitate (населённый пункт), cătun de gară (посёлок при станции), stațiune feroviară (железнодорожная станция), sat (село), cătun (местечко), sătuc (деревня), slobozie (слобода), stațiune (станция), staniță (станица), hutor sau localitate cu statut de curte sau cătun (хутор), ulus (улус), iernatic (зимовье). Neoficial, în regiunile din Caucazul de Nord, localitățile rurale sunt denumite cu termenul aul (аул).

În total, în Rusia există în mod real 136 072 de așezări umane. Oficial, în nomenclatorul localităților figurează 155 511 localități, însă, potrivit datelor recensământului general al populației din 2010, între ultimele două recensăminte, 19  439 de localități (sau 12,7% din total) au fost complet depopulate, dar continuă să figureze pe hartă și nu au fost radiate din nomenclatorul localităților. Totodată, alte 36 700 de localități (sau 23,6% din total) au sub 11 locuitori. Dintre acestea, 32 997 de localități au maximum 5 locuitori. De asemenea, 76 355 localități (sau 49,1% din total) au sub 100 de locuitori.

Astfel, numărul localităților cu peste 10 locuitori este de 99 372, iar numărul localităților cu peste 100 de locuitori este de 79 156. Între ultimele două recensăminte ale populației 2 164 de localități au fost șterse de pe hartă și radiate definitiv din nomenclatorul localităților. Totodată, 554 de orașe și orășele au fost, în același interval, degradate la nivelul de sate.

Numărul maxim de așezări în Federația Rusă a fost atins în anul 1959 și a constituit 294 059 de localități. Între 1959 și 2010 un număr de 138 548 de localități (sau 47.11%) s-au depopulat complet și au fost desființate oficial, cu radierea din nomenclatorul localităților. Faptul se concretizează într-o medie matematică de 2 716 localități desființate anual între 1959 și 2010, cu tendință de permanentizare.

Circa 80% dintre localitățile complet depopulate între ultimele două recensăminte îi revin Rusiei centrale, cu populație etnic rusă: regiunea Tver (2 234), Vologda (2 106) Pskov (1 923), Iaroslav (1 552), Kostroma (1 201), Kirov (1 076). În aceeași perioadă au dispărut 331 de localități din regiunea Moscova, 983 din regiunea  Smolensk, 634 din regiunea Ivanovo, 695 din regiunea Novgorod,  603 din regiunea Nijni Novgorod, 852 din regiunea Arhanghelsk, 489 din regiunea Tula, 453 din regiunea Kaluga, 360 din regiunea Reazan, 319 din regiunea Briansk, 344 din regiunea Orlovsk,  318 din regiunea Vladimir și 145 din regiunea Leningrad. Singurul subiect federal din care nu a dispărut nicio localitate este Districtul Autonom Ciukotka.

Dintre localitățile incluse în nomenclator  1 100 au statut de oraș, 1286 – de orășel, iar 153 125 (inclusiv cele fără niciun locuitor sau cele care au maximum 10 locuitori) – de așezare rurală. Din cele 1 100 de localități cu statut de oraș 936 (sau 85%) au sub  100 000 de locuitori. 15 orașe au peste 1 milion de locuitori (Moscova, Sankt Petersburg, Novosibirsk, Ekaterinburg, Nijni Novgorod, Samara, Omsk, Kazan, Celiabinsk, Rostov pe Don, Ufa, Volgograd, Perm, Krasnoiarsk și Voronej), 22 au între 500 000 și 1 milion de locuitori, 36 au între 250 000 și 500 000 de locuitori, iar 91 au între 100 000 și 250 000 de locuitori.

Tendința populației rurale este de a emigra la oraș.

În Siberia, care cuprinde circa ¾ din suprafața Federației Ruse, locuiește mai puțin de 20% din populație.

Populația Federației Ruse recenzată în 2010 a constituit 143  436 145 de locuitori, estimându-se că cca 30 de milioane reprezintă populația musulmană din diverse Republici Federale, dintre aceștia peste 2 milioane locuind în Moscova, orașul european cu cel mai mare număr de musulmani.

Asta este Rusia adevărată, nu închipuita și idilica Rusie despre care ne predică șarlatanul (geo)politic Dughin și promotorul lui, Roșca, ajuns omul de casă al rușilor.


QATARACTA RUSEASCĂ SAU DE CE NU PARTICIPĂ PATRIARHIA ANTIOHIEI (SIRIA) LA SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD PANORTODOX?

Iunie 16, 2016

QATAR

Pretextologia de la Moscova

Patriarhia Moscovei și-a pretextat neparticiparea la Sfântul și Marele Sinod Panortodox din Creta, în principal, prin:

a) neparticiparea Patriarhiei Antiohiei (Siria), precum și a celor ale Georgiei, Bulgariei și Serbiei;

b) existența unor litigii de graniță canonică între Patriarhia Antiohiei și Patriarhia Ierusalimului (Qatar), între Patriarhia Moscovei și Patriarhia Română (Basarabia), între Patriarhia Sârbă și Patriarhia Română (Valea Timocului);

c) existența unor amendamente ale Patriarhiilor Bulgară, Georgiană și Sârbă la proiectele de documente ale Sinodului.

Cât privește amendamentele, acestea este firesc să existe, le au și alte Biserici, și ele vor fi examinate de Sinod, toate deciziile adoptându-se doar consensual. Deci, acest pretext al Patriarhiei din preajma Kremlinului este realmente lipsit de temei, adică fals.

Patriarhul-grănicer 

Cât despre mentalitatea de grănicer (sovietic) a Patriarhului Moscovei în chestiunea diferendului canonic ruso-român din Basarabia, aceasta nu face decât să combată chiar înțelegerea avută și semnată de actualii Patriarhi Daniel  al României și Kiril al Moscovei, la 15 ianuarie 1999, la Chișinău, privind trecerea părților ”de la ură și confruntare la înțelegere și cooperare”.

În privința chestiunilor care fac obiectul unui dialog canonic între Patriarhia Română și cea Sârbă, cu referire la ortodocșii români din Valea Timocului, acestea vizează o populație nesârbă, în mare parte nebotezată și neîmbisericită temeinic, de care Biserica Sârbă nu s-a ocupat niciodată din perspectivă pastoral-misionară, și care acum revine la Ortodoxia Românească, prin botez, inclusiv prin botezul persoanelor în vârstă și foarte în vârstă, dar și prin predica în limba maternă română a acestei populații. Este o chestiune care își va găsi cu siguranță rezolvarea canonică în timp, prin dialog constructiv și înțelegere frățească.

Referitor la Patriarhia Georgiei nu vom comenta prea mult. Această Biserică este condusă de cel mai în vârstă întâistătător ortodox din lume, de formație veche, școlit în Rusia și acuzat, cu probe valabile, de apartenență la vechiul serviciu secret sovietic, ceea ce explică linia de comportament adoptată. Lucruri lumești.

Despre Patriarhia Bulgară, ca satelit tradițional al rușilor, nu mai vorbim, pentru că aici lucrurile sunt evidente și clare. Pretextele de neparticipare la Sinod ale bulgarilor sunt trase de păr și urmează calapodul moscovit.

Sateliții răzgândaci

Între timp, sârbii s-au răzgândit și vor participa la ședința Sinodului Panortodox din Creta, contrar deciziilor anterioare invocate de ruși, cu toate că există voci care susțin că sârbii vor fi la Sinod, de fapt, ochii (fără qataractă!) și urechile ciulite ale rușilor absenți. Au existat și rumori cum că ideea de boicot prin absență a fost înlocuită, în acest caz, prin boicot prin prezență. Vom trăi și vom vedea.

Singura chestiune care a fost fluturată de ruși și nedezghiocată de nimeni cum s-ar fi cuvenit ține de neparticiparea la Sinod a Bisericii Antiohiei. Rușii, deci, nu participă la Sinodul din Creta pentru că nu participă Patriarhia Antiohiei. Bine, dar de ce nu participă Patriarhia Antiohiei? Oficial, ni se spune că din cauza unui ”grav” litigiu teritorial-canonic cu Patriarhia Ierusalimului pentru jurisdicția asupra Qatarului.

Bătaie pe una sută douăzeci de suflete

Haideți să vedem despre ce este vorba. Qatarul este un emirat arab musulman, în care funcționează legile Shariatului, iar convertirile la creștinism sunt interzise sub amenințarea cu pedeapsa capitală. Totuși, emiratul musulman al Qatarului tolerează comunitatea ortodoxă din această țară, constituită din 120 (una sută douăzeci) de creștini ortodocși, în principal greci ciprioți și arabi palestinieni, dar și câțiva români, sârbi și ruși care nu dețin cetățenia emiratului. Qatarul se află în Peninsula Arabă și a făcut parte, din vechime, ca și întreaga peninsulă, din spațiul de jurisdicție al Patriarhiei Ierusalimului. Până în 2013 niciun fel de litigiu nu a existat între Patriarhia de Ierusalim și cea de Antiohia în legătură cu Peninsula Arabă.

Din istoria recentă a minusculei comunități ortodoxe din Qatar reținem că în 1997 Patriarhul Diodor al Ierusalimului l-a desemnat pe arhimandritul Teofil (Iannopoulos, actualul Patriarh Teofl al III-lea al Ierusalimului) în calitate de păstor al celor (atunci) sub 100 de ortodocși din Qatar. În 1999 Patriarhul Diodor al Ierusalimului a întreprins o vizită pastorală în Qatar. În 2001 arhimandritul Teofil a fost succedat de către arhimandritul Macarie, care a construit în Qatar, la Doha, biserica ortodoxă cu hramurile Sf. Isac Sirul și Sf. Mare Mucenic Gheorghe Biruitorul, pentru necesitățile micii și singurei comunități ortodoxe locale (parohie). Patriarhul Teofil al III-lea al Ierusalimului, care a întemeiat această singură parohie ortodoxă din emirat, a efectuat o vizită pastorală în Qatar, în 2010. Niciodată în tot acest răstimp Patriarhia Antiohiei nu a ridicat niciun fel de obiecții sau pretenții.

Enoria și un cleric al parorhiei ortodoxe din Qatar, în timpul slujbei.

Enoria și un cleric al parohiei ortodoxe din Qatar, în timpul slujbei.

De precizat, că în 1964 Patriarhul Benedict al Ierusalimului, neputând prevedea evoluțiile de astăzi, a avut imprudența să-și dea acordul ca titlul unuia dintre arhiereii Patriarhiei Antiohiei, anume cel de Bagdad, să fie completat, devenind astfel ”de Bagdad și de Keweit”. Dar Kuweitul se află geografic în Orient, în continuarea Irakului, nu în Peninsula Arabă, unde se află Qatarul. Acum, Patriarhia Antiohiei arondează Kuweitului, absolut nefondat, și Qatarul cu cei 120 de ortodocși de origine greacă și palestiniană proveniți din Patriarhia Ierusalimului. La 29 aprilie 2014 Patriarhia Antiohiei, neavând niciodată nicio parohie vie în Qatar, a întrerupt comuniunea euharistică și orice relație cu Patriarhia Ierusalimului și a instituit ulterior, tot unilateral și doar pe hârtie, în iulie 2015, un ”exarhat al Qatarului”.

Pentru a înțelege cum stau lucrurile sub aspectul jurisdicțiilor tradiționale din zonă este bine să ne amintim titlurile complete ale Patriarhilor de Ierusalim și Antiohia:

a) „Patriarh al Cetății Sfinte a Ierusalimului și al întregii Palestine, al Siriei, Arabiei, Cisiordaniei, Cana Galileii și al Sfântului Sion“;

b)  ”Patriarh al Marii Antiohii, al Siriei, Ciliciei, Mesopotamiei și al întregului Răsărit”.

Darurile Moscovei au un preț

În ecuația momentului contează și personajele implicate, cu toate cunoscutele și necunoscutele lor. Este bine să mai reținem și că actualul Patriarh Ioan al Antiohiei (Youhana Yazigi) a beneficiat de sprijin financiar rusesc, fiind gratificat generos de către aceștia. Absolut toate decorațiile străine primite de Patriarhul Antiohiei sunt rusești:

Ordinul Kneazul Iaroslav cel Înțelept (2013), acordat de Patriarhia Moscovei;

Ordinul Sf. Kneaz Vladimir de gradul I (2014), acordat de Patriarhia Moscovei;

Medalia ”20 de ani ai Consiliului Federației” (2014), acordată de Consiliul Federației al Federației Ruse (camera superioară a Dumei de Stat);

Ordinul Steaua Betleemului (2014), acordat de Societatea Imperială Rusă pentru Palestina;

Premiul Fundației internaționale ”Unitatea Popoarelor Ortodoxe” din Federația Rusă (2015), acordat la propunerea Patriarhului Kiril al Moscovei, președintele Consiliului de tutelă al Fundației. (Alți laureați ai premiului acordat de către Patriarhul Kiril al Moscovei: Patriarhul Neofit al Bulgariei (care boicotează Sinodul din Creta), Patriarhul Gruziei Ilie al II-lea (care boicotează Sinodul din Creta), Alexandr Lukașenko (președintele Bielorusiei), Vladimir Voronin (ex-președintele Republicii Moldova), Victor Ianukovici (ex-președintele Ucrainei), Tomislav Nikolić (președintele Serbiei), Dmitri Medvedev (premier și ex-președinte al Federației Ruse), Serghei Narâșkin (președintele Dumei de Stat a Federației Ruse), fostul Patriarh Maxim al Bulgariei, fostul Patriarh Pavel al Serbiei, fostul Patriarh Ignatie al IV-lea al Antiohiei, Robert Kociarian (președintele Armeniei), Milorad Dodik (ex-președintele Serbiei), Rem Veahirev (președintele monopolului rus de stat Gazprom), Serghei Lavrov (ministrul de Externe al Rusiei), Patriarhul Catolicos al tuturor Armenilor Karekin al II-lea, Gheorghi Pârvanov (ex-președintele Bulgariei), Evgheni Primakov (ex-director al Serviciului Rus de Informații Externe – SVR) și, evident, Vladimir Vladimirovici Putin, comandatul unei armate care, tot consolidând de zor ”unitatea popoarelor ortodoxe”, a ucis, în războaie recente, de sute de ori mai mulți ortodocși (români, georgieni, iar acum ucraineni și sirieni) decât există în Qatar)

Subliniez încă o dată: Patriarhul Antiohiei nu deține alte distincții străine. Tot ce i s-a prins până acum în piept i s-a prins de mână rusească.

Patriarhia Antiohiei a ridicat pentru prima oară pretenții jurisdicționale asupra Qatarului în 2013, după vizita întreprinsă de Patriarhul Ioan Yazigi în cuprinsul Patriarhiei Moscovei. Pretextul l-a constituit hirotonirea arhimandritului Macarie (Mavroianakis) ca arhiepiscop de Qatar, de către Patriarhia Ierusalimului de care acesta ținea împreună cu minuscula sa enorie greco-palestiniană.

Geopolitica geopoliticii și toate sunt geopolitică

Când știm că regimul Bashar al-Assad din Siria este aliatul Moscovei și viceversa împotriva Turciei (în care își are sediul Patriarhia de Constantinopol), iar aviația militară rusă prezentă în Siria omoară doar într-un singur raid aerian un număr de câteva ori mai mare de ortodocși sirieni față de câți ortodocși greci și palestinieni există în Qatar, ne întrebăm fără să vrem dacă nu cumva Patriarhul Ioan al Antiohiei, atât de îndrăgit, finanțat solid și gratificat generos de Moscova politică și cea bisericească, nu acționează cumva chiar la îndemnul acestei Moscove cu pretenții de ”a Treia Romă”, pentru a-i oferi aparența unui motiv ”serios” de neparticipare la Sinodului Panortodox din Creta.

Boicotarea de către ruși a Sinodului Panortodox din Creta (în termeni blânzi am putea spune: eschivarea rușilor prin delimitare) este un fapt care se constată obiectiv, dincolo de ambalajul mediatic folosit de Patriarhia de lângă Kremlin. Chiar dacă am admite că Biserica Rusă, ca prin minune, ar cunoaște aprioric cum vor arăta exact documentele Sinodului adoptate consensual, boicotarea nu face dovadă de constructivism și spirit rezonabil. Tocmai prezența în Sinodul Panortodox oferă prilejul exprimării unor puncte de vedere proprii bine argumentate, dar, mai ales, oferă prilejul conslujirii frățești. Iar cine nu va fi de acord cu documentele adoptate va putea să nu le semneze, argumentându-și gestul. Ar fi potrivit dacă Patriarhul Ecumenic, în calitate de gazdă a Sinodului, le va adresa Patriarhilor Rusiei, Georgiei, Bulgariei și Antiohiei invitația de a participa, cu delegațiile lor, în insula Creta la cea mai mare slujbă ortodoxă din ultima mie de ani, chiar fără participarea lor la ședința Marelui Sinod. Temerea noastră este că oricum, chiar dacă le-ar fi adresată o astfel de invitație amabilă, rușii o vor declina sub mii de alte pretexte și se vor limita la declarații formale ori sofistice aruncate de la distanță. Frustrați și neriscând să se rupă complet de restul Lumii Ortodoxe, rușii vor pândi de acum încolo orice moment potrivit pentru a cere un nou Sinod Panortodox, dar nu oriunde, ci anume la Moscova. Revendicându-și, nemeritat, un rol central în Ortodoxie, Moscova s-ar putea să-și câștige un rol marginal, periferic.

Krelminocentrism versus Cristocentrism

Pe scurt, Patriarhia Moscovei nu participă la Sinodul Panortodox din Creta pe motivul neparticipării Patriarhiei Antiohiei. Patriarhia Antiohiei nu participă pe motiv de Qatar. Astfel, Patriarhia Moscovei are, prin contaminare voită, o durere acută și subită de Qatar. Mai mare decât de unitatea Ortodoxiei. Krelminocentrism versus Cristocentrism!

Boală poftei de stăpânire și grijă deșartă de ”teritorii canonice”…. Fiecare boicotează cum știe mai bine sau cum crede țarul-pelerin-la-sfântul-munte că e mai cu folos împărăției sale lumești. Toată Moscova cu pretextul și Qatarul ei…

Dacă nu i-am cunoaște noi pe rușii ăștia care se tem de americani mai mult decât de Dumnezeu! Când te mănâncă pe dinăuntru toți demonii imperialismului, ți se pune, cât ai zice Creta, qataracta orbirii pe ochi.

Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!


PATRIARHUL ROMÂNIEI – CETĂȚEAN AL REPUBLICII MOLDOVA

Iunie 15, 2016

PF predicand cu crucea in mana

Două sunt subiectele care au ținut cap de afiș în presa noastră națională din ultimul timp: acordarea cetățeniei Republicii Moldova domnului președinte Traian Băsescu și soției sale Maria și Sinodul Panortodox preconizat să aibă loc în insula Creta. Aparent, între cele două subiecte nu există și nu poate fi făcută vreo legătură.

În primul caz jurnaliștii s-au dedat presupunerilor sau speculațiilor pe marginea unui subiect colateral: posibila candidare a domnului Băsescu pentru funcția de președinte al Republicii Moldova, implicând un soi de recidivă istorică a dublei alegeri la Iași și București a lui Alexandru Ioan Cuza, cu efecte majore asupra evoluției națiunii române și depășirea bistatalității prin unificare inteligentă. Băiatul de mingi al lui Putin la Chișinău, Dodon, a și anunțat, fantezist, că în toamnă va anula decretul președintelui Timofti de acordare a cetățeniei Republicii Moldova cuplului ex-prezidențial de la București.

În al doilea caz presa a reținut pretextele ipocrite ale Moscovei și ale sateliților săi bulgaro-sârbo-antiohiano-georgieni  cu trimiteri exprese la pretinse încălcări ale ”teritoriului canonic” rusesc sau sârbesc de către Biserica Ortodoxă Română, arătată acuzator cu degetul pravoslavnic, exact cum era arătată România cu degetul kominternist, în perioada interbelică, de la Moscova sau de la Sofia, sub falsa acuzație de caracter ”imperialist” atribuit Bucureștiului. Moscova și auxiliarii săi de la Belgrad, substituind gândirea pastoral-misionară ortodoxă cu gândirea grănicerească și lovind în Biserica Română, au lovit de fapt, prin ricoșeu, în imaginea și reputația Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, confirmând o dată în plus rivalitatea absurdă a celei de a ”Treia Rome” (Moscova) cu cea de a Doua (Constantinopolul).

În primul subiect, președintele Băsescu a ținut să precizeze că solicitarea cetățeniei Republicii Moldova era o chestiune de suflet și de asumare a românilor basarabeni, pe scurt, o chestiune de (auto)identificare frățească cu aceștia și de subliniere a unității naturale a națiunii române (încă) bistatale.

În cel de-al doilea subiect, Biserica Ortodoxă Română a parat delicat, arătând importanța chestiunilor de pa agenda Sinodului Panortodox în raport cu ”problemele grănicerești” minore folosite ca pretext de grănicerii canonici de serviciu de la Moscova și Belgrad. În paranteză vom preciza că și Patriarhia Antiohiei și-a pretextat, pe un ton grav, de la dramatic la furibund, neparticiparea la Sinodul Panortodox tot printr-o ”problemă grănicerească” cu Patriarhia Ierusalimului care ar sfâșia emiratul arab liliputan Qatar, în care există circa 120 (ați auzit bine: una sută douăzeci!) de ortodocși sau circa 0,006 % din ansamblul populației emiratului. Dificultatea cu care se confruntă trasatorii de granițe de la Moscova și Belgrad ține, între altele, și de faptul că atât Basarabia și Transnistria (până dincolo de Bug, în hanatul Edisanului), cât și Timocul, s-au aflat sute de ani, în bună pace, anterior expansiunilor teritoriale rusă și sârbească, sub jurisdicția eparhiilor românești din Mitropoliile Moldovei și Ungrovlahiei, pe care le succede, ascendent, Patriarhia Română. Nu ne-ar strica niște hărți canonice istorice, pentru a se vedea că vechiul ”teritoriu canonic” al românilor ortodocși a fost cu mult mai mare decât îl văd astăzi Patriarhii-grăniceri de la Moscova și Belgrad.

În primul subiect, participarea domnului președinte Traian Băsescu, în calitate de cetățean al Republicii Moldova, la competiția democratică pentru șefia statului este o chestiune care depinde de voința domniei sale și de eventualele interpretări pe care le-ar putea da, la sesizare, Curtea Constituțională.

În al doilea subiect, Biserica Ortodoxă Română va urma în continuare linia sa tradițională, pastoral-misionară, care pune oamenii înaintea teritoriilor și granițelor schimbătoare. Așa cum se știe, numărul cetățenilor români din Republica Moldova a depășit recent limita psihologică de 1 milion, cu tendința de dublare numerică în următorii doi ani, ținând cont de solicitările deocamdată nerezolvate prezentate de basarabeni la București. Acești cetățeni români, în marea lor majoritate ortodocși, au nevoie de păstorire spirituală și, într-un stat democratic cum se dorește a fi Republica Moldova, sunt singurii care pot decide asupra apartenenței lor canonice, peste slaba argumentație a Patriarhului-grănicer sovietic de la Moscova. Într-o asemenea abordare, asumarea devine reciprocă, nu doar basarabenii fiind îndreptățiți la restabilirea cetățeniei române și a apartenenței lor canonice de Biserica Mamă Română, ci și Patriarhul României fiind îndreptățit, în deplină demnitate, să solicite și să obțină cetățenia Republicii Moldova. Vorbim, evident, despre un deziderat, nu despre un fapt deja împlinit. Un asemenea gest ar fi un răspuns practic, realist și firesc, cu valențe multiple, care ar pune în dificultate Patriarhia-grănicereasă de la Moscova și ar anula orice pretenție nefondată a acesteia de jurisdicție abuzivă asupra celor peste 1 milion de cetățeni români actuali din Republica Moldova, care vor deveni 2 milioane în următorii doi ani.

Întrunește Patriarhul României condițiile pentru solicitarea și obținerea cetățeniei Republicii Moldova? Da, cu supra de măsură. Spre deosebire de omologul său de la Moscova, Patriarhul României răspunde exigenței legale de cunoaștere a limbii române și a istoriei statului, este păstorul celor peste 1 milion de ortodocși basarabeni repuși în cetățenia română și are merite incontestabile față de Republica Moldova, ca dovadă servind, între altele, și faptul gratificării sale cu distincția supremă, Ordinul Republicii. Pentru preopinenți am mai putea adăuga: implicarea determinantă a Preafericirii Sale în selectarea modelului de stemă de stat a Republicii Moldova, redeschiderea la Iași a Facultății de Teologie din Chișinău refugiată în 1941, formarea a sute de preoți din Republica Moldova, cărora le-a fost profesor și purtător de grijă pe perioada studiilor în România, acordarea de multiple ajutoare materiale populației Republicii Moldova în situații de criză sau de calamitate, acordarea de manuale școlare și cărți în limba română pentru elevi și studenți din Republica Moldova, acordarea de nenumărate ajutoare comunităților ortodoxe locale din Republica Moldova etc., etc.

Umila mea părere este că, după președintele Traian Băsescu, cetățenia Republicii Moldova trebuie să-i fie acordată Preafericitului Părinte Patriarh Daniel al Bisericii Ortodoxe Române.  Acest fapt va avea implicații benefice profunde.

Rușii stau cu gândul la granițe și teritorii, noi suntem cu gândul la oameni.


MIHAIL SADOVEANU LA CRIHANA

Iunie 12, 2016

Mihail Sadoveanu

Știam de la bunica mea că Mihail Sadoveanu a fost la Crihana. Bunica, noră de pescar din tată în fiu, cunoștea faptul din familie, dar nu mi-a putut da alte detalii, decât că gazda lui Mihail Sadoveanu și a însoțitorilor săi a fost unul dintre ”boierii” satului, Gheorghe Manolescu, arendașul grupului de bălți Crihana, Manta, Vadul lui Isac din județul Cahul.

Astăzi găsesc, în teza de doctorat a lui Dragoș Vicol, o referință la această vizită a lui Mihail Sadoveanu la Crihana. Într-un articol intitulat ”Prieten unic”, apărut în revista ”Viața Românească” (nr. 4-5 din aprilie-mai 1936) și dedicat prietenului său Garabet Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu evocă ”drumurile cahulene”, cu referire expresă la Crihana, vorbind despre ”locuri ascunse, într-un cotlon al bălților Prutului cu numele Crihana”. Întrucât nu avem deocamdată acest număr al revistei ”Viața Românească” pentru a putea reproduce întregul material, ne vom mulțumi cu fragmentul găsit în teza lui Dragoș Vicol.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Astfel, Mihail Sadoveanu face următoarea descriere a peisajului de la Crihana: ”Soarele lucea splendid şi divers în ochiurile de ape şi în cotiturile canalurilor, stufurile misterioase se întindeau până la mari depărtări; luntraşul vorbea încet, spunând felurite lucruri despre cele o sută şi una soiuri de raţe care cuibează pe acele meleaguri; din când în când zburătoarele acestea, felurit şi măiestrit colorate, zburau cu zgomot mare de aripi din ghioluri ori ocoleau în curbe graţioase pe deasupra noastră; în unele răstimpuri izbucneau greoi gâştele, când se făcea linişte, suna adânc glasul buhaiului bălţii. Vântul şuşuia lin prin foltane (aşa se cheamă acolo desişurile de stuf)”.

Dincolo de pescuit și vânătoare în sine, preocupările lui Mihail Sadoveanu la Crihana au fost, cu siguranță, mai largi, ținând de cunoașterea locurilor și oamenilor din cuprinsul României. Într-un discurs din 6 februarie 1939 (publicat în revista ”Însemnări ieșene”), Sadoveanu mărturisea: ”Mai cu seamă după război am întrebuinţat această falsă vânătoare şi acest fals pescuit, ca să cunosc cum vorbesc fraţii mei de pretutindeni”.

Cine va fi fost oare sfătosul luntraș de la Crihana care îi vorbea, familiar și aproape în șoaptă, lui Sadoveanu despre ”felurite lucruri” legate de bogăția bălților din sat? Cu câtă altă lume de la Crihana s-a întreținut pe îndelete marele scriitor și câți dintre aceștia i-au devenit, poate, prototipuri pentru numeroasele sale lucrări pescărești și vânătorești?  Ce an și ce lună anume să fi fost oare? Ce cuvinte din vorbirea românească a crihănenilor, în afară de foltan, a aflat și folosit în opera sa marele scriitor? Sunt întrebări care își așteaptă răspunsurile.

[Doamna Ecaterina Mațcu-Vâlcu ne scrie că străbunicul ei, Manole Saghin, a fost unul dintre pescarii care l-au însoțit de mai multe ori pe Mihail Sadoveanu la pescuit în bălțile Crihanei, iar străbunica ei, Paraschiva Saghin, i-ar fi servit lui Sadoveanu drept prototip pentru unul dintre personajele lucrărilor sale.]

Vizita lui Mihail Sadoveanu și a deocamdată necunoscuților săi însoțitori la Crihana cu siguranță nu a fost una ocazională sau grăbită, durând mai multe zile și poate chiar o săptămână. Asta înseamnă că Sadoveanu a dormit noaptea/nopțile la conacul lui Gheorghe Manolescu, cea mai frumoasă clădire din sat la acea vreme, și și-a sorbit cafelele dimineața pe terasa conacului, admirând minunata priveliște pe care o oferă Balta Crihanei până la Prut. O asemenea vizită trebuia să fi fost însoțită și de ospețe bogate, cum adesea obișnuia să facă generoasa gazdă a lui Sadoveanu și a însoțitorilor săi. Mai știm, din amintirile crihănenilor, că Gheorghe Manolescu era om deschis și plin de viață, nerefuzând niciodată să poftească la masă țărani simpli, alături de care de multe ori trăgea năvoadele sau umbla cu pușca prin bălți la vânătoare. Vizita lui Mihail Sadoveanu și a distinșilor săi însoțitori la Crihana rămâne o pagină încă necunoscută din viața sa și din istoria localității.

Sigiliu Gheorghe Manolescu

Nu putem ști deocamdată cum s-au cunoscut Mihail Sadoveanu cu Gheorghe Manolescu. Nu cunoaștem nici dacă Sadoveanu, un pescar și vânător înrăit, a mai revenit la Crihana, așa cum putem presupune, și cine anume au fost însoțitorii săi cu ocazia vizitei la care face referință în primăvara anului 1936. Putem admite că unul dintre însoțitori a fost chiar marele critic literar Garabet Ibrăileanu. Cu siguranță, după cercetări, vom putea afla multe informații și detalii interesante.

Am fi recunoscători dacă cineva ne-ar putea pune la dispoziție textul integral al materialului ”Prieten unic” din revista ”Viața Românească” (nr. 4-5 din aprlilie-mai 1936).

* * *

Mihail Sadoveanu despre pescuit și vânat:

Pasiunea vânatului și a pescuitului ne vine de departe și de demult – așa de departe și așa de demult încât, cugetând, simt un aspru fior. Vine dintr-o epocă obscură și eroică, când tot ce au astăzi oamenii era numai o intenție în ochii, în mintea și-n brațul primilor luptători”.

Fără îndoială că vânatul și pescuitul sunt cele mai vechi sporturi, cu observația că s-au născut sub presiunea necesității și n­-au devenit divertisment decât cu timpul. Pescuitul primitivilor era agerime; vânatul – forță și rezistență. Omul de azi nu mai întrebuințează aceste însușiri ca să­-și agonisească hrana. Cu pește de undiță și cu mămăligă de râșniță nu te îngrași, cum foarte potrivit observă dictonul popular. Pământul și animalele domestice răspund îndestulător nevoilor lui de harnă; munca se cheltuiește în alte direcții, în domenii diverse cu meșteșuguri nouă; vânatul și pescuitul au rămas o patimă, cum spun țăranii noștri”.

Cei care sunteţi vânători ori pescari n-aveţi nevoie de îndemnul meu ca să ieşiţi în mijlocul naturii. După ani de rătăciri şi practică, văd că încă îmi mai rămân totuşi destule, necunoscute, şi vă îndemn pe cei de la câmpie să vă suiţi la munte, să ascultaţi cerbul la începutul toamnei, iar pe tovarăşii vânători din munte îi sfătuiesc să încerce farmecul unei zile cu luntrea în singurătăţile pruteţurilor ori dunăriţelor”.

* * *

Fragment recuperat din articolul ”Prieten unic” (1936):

Totdeauna aveam o simțire ciudată și delicioasă în același timp când, în convorbirile noastre îndelungi, mă simțeam pătruns și explicat până în adânc, cu o simpatie în care și omul, nu numai artistul, iși căuta privirea. În epoca aceasta Ibraileanu exercita — îmi dau seama — o presiune delicată și fină asupra mea,  orientându-mă. Astfel mi-a fost învățător, până ce legătura mea cu viața și lucrurile la vârsta de care  vorbește Dante s-a desăvârșit”.

Mașina de scris a lui Mihail Sadoveanu.

Mașina de scris a lui Mihail Sadoveanu.


CRIPTOROMÂNII

Iunie 10, 2016

Romania si Criptoromanii

Degeaba veți căuta termenul din titlu în dicționarele limbii române. Nu există deocamdată un cuvânt care să-i desemneze pe românii deznaționalizați complet sau în mare parte. Cu toate că, existând realitatea, ar trebui să existe și un cuvânt care să o desemneze.

În limba română, dar și în alte limbi, există alți termeni din aceeași arie semantică: criptocreștini, criptoevrei, criptomusulmani.

Am format termenul Criproromâni după același model, folosind cele două morfeme: Cripto + Român. Dicționarul Explicativ al Limbii Române ne spune despre primul morfem următoarele: ”Cripto- Element prim de compunere savantă cu semnificația „ascuns”, „secret”. [< fr. crypto-, cf. gr. kryptos]”. Al doilea formant, Român, nu trebuie explicat.

Putem folosi termenul de Criptoromân, așa cum folosim, bunăoară, termenul de Pseudoromân.

Ca să rămânem pe zona analogiilor, vom arăta că Criprocreștini sunt considerați pomacii de limbă bulgară, bosniacii musulmani de limbă sârbo-croată, adjarii musulmani de limbă georgiană, albanezii musulmani, homșeții musulmani din Turcia numiți și criptoarmeni, pontiacii musulmani de limbă turcă, civenoburii musulmani din Turcia, lazii musulmani din Turcia vorbitori ai unui dialect izolat georgian, urumii musulmani de limbă turco-tătară din Ucraina numiți și criptoelini, torbeșii musulmani de limbă slavă macedoneană din Republica Macedonia, gadjalii musulmani din Bulgaria și Grecia numiți și criptogăgăuzi, goranii musulmani de limbă sârbă din Kosovo, rafceanii musulmani de limbă sârbă din Albania, rușii musulmani din Rusia (15 000) și Kazahstan (50 000), meglenoromânii musulmani din Turcia și alții.

Cripromusulmani sunt considerați moriscoșii (moriscos – maurii mici, în traducere din spaniolă) catolici din Spania ziși și saracini/sarazini, linobambakii catolici din Cipru, iar criptoevrei maranii catolici din Spania, falașii creștini din Etiopia, dar și persoanele care, rămânând evrei în taină, s-au convertit benevol sau formal la islam, creștinism ori alte religii, de cele mai multe ori schimbându-și numele de familie și prenumele sau adaptându-le piesajului etnocultural local.

Criptocreștinii, criptomusulmanii, criptoevreii, criptoelinii, criptoarmenii, criptoslavii etc. sunt rezultatul unor fenomene care s-au apărut produs ca urmare a a) convertirii forțate la religia ocupantului sau a majoritarilor; b) aculturației și asimilării lingvistice forțate și/sau naturale; c) prozelitismului religios; d) camelionismului personal.

Cine sunt criptoromâni și unde îi găsim?

Nu vom greși deloc dacă în categoria Criptoromânilor îi vom include  pe:

  • ortodocșii de limbă maghiară din Transilvania (cazul satului Dăboi este unul de trist renume);
  • o parte importantă numeric a secuilor catolici și reformați de limbă maghiară din Transilvania, altădată ortodocși de limbă română (așa-zișii români secuizați);
  • greco-catolicii de limbă maghiară din Ungaria, altădată ortodocși de limbă română, majoritari în vechime în toată Crișana de Apus, până la Tisa și dincolo de Tisa, cu iradieri până dincolo de actuala graniță austriacă;
  • valahii din Valahia Moravă (Valašsko) din Cehia și Slovacia (în Carpații Beschizi/Nordici sau Păduroși), care se identifică drept valahi și vorbesc un grai care nu este nici ceh, nici slovac, dar care păstrează un lexic rezidual românesc de peste 1000 de cuvinte, precum și toate caracteristicile românești ale culturii materiale sau muzicale și coregrafice vechi;
  • goralii din sudul Poloniei, care, ca și valahii din Cehia și Slovacia, vorbesc un grai distinct cu un lexic rezidual românesc important și păstează toate caracteristicile românești ale culturii materiale sau muzicale și coregrafice vechi;
  • o parte a ucrainenilor greco-catolici din Galiția și Transcarpația, individualizați puternic în raport cu marea masă a ucrainenilor și care păstrează în graiurile lor un lexic rezidual românesc important. Aceștia, în Evul Mediu, au fost ortodocși și s-au condus de dreptul românesc (ius valachicum). Numeroase documente istorice și toponimia/hidronimia dau mărturia criptoromânității lor;
  • populația din peste 200 de sate din Ucraina de astăzi atestate altădată ca românești, inclusiv în Hătmănie (Secea Zaporojeană). În Ucraina dinaintea celui de al Doilea Război Mondial au funcționat 168 de școli rurale cu predare în ”limba moldovenească”, astăzi toate desființate, învățământul fiind exclusiv în limba ucraineană.
  • rusolingvii de origine ”moldovenească”/basarabeană (conform pașaportului sau declarați la recensăminte) din Federația Rusă, plecați în pribegie sau colonizați/strămutați/deportați și care și-au pierdut limba complet sau în cvazitotalitate;
  • bulgarii din localitățile altădată românești din spațiul dintre Dunăre și Munții Balcani din Bulgaria de astăzi, atestate documentar;
  • valahii musulmani din Turcia, de viță meglenoromână;
  • sărăcăceanii din Grecia, de viță aromână;
  • caracaceanii din Bulgaria, de viță aromână;
  • aromânii de limbă greacă din Grecia, așa-zișii vlahi grecofoni;
  • populația din satele altădată istroromâne din peninsula Istria, astăzi în Croația și în mică parte în Slovenia, fapt certificat documentar sau prin toponimie/hidronimie.

Există și istorici care consideră că s-ar încadra în această categorie a Criprotomânilor și:

  • Populația de diverse limbi din țările balcanice și Austria care se identifică astăzi și se identificau în vechime drept valahi sau morlaci/mavrovlahi, adică vlahi/români negri/din nord, în vechime punctele cardinale fiind desemnate cromatic;
  • Torlacii din dreapta și din stânga actualei granițe bulgaro-sârbe, din nordul Macedoniei și, parțial, din Kosova;
  • Huțulii, care păstrează un lexic rezidual românesc și un șir de particularități entografice comune/identice cu dacoromânii. Eminescu îi considera urmași ai dacilor liberi.

Dacă mi-au scăpat anumite grupuri de Criptoromâni, vă rog să mă completați. Cred că merită să deschidem o dezbatere (istorică, culturală, entografică, lingvistică etc.) pe marginea acestui subiect nu doar interesant, ci și de mare sensibilitate.


CAHUL. PUȚINĂ ETIMOLOGIE

Iunie 5, 2016
Cahulă, adică monoxilă străveche, descoperiă în Dobrogea.

Cahulă, adică monoxilă străveche, descoperiă în Dobrogea.

Orașul Cahul a avut și alte denumiri: Șcheia, Frumoasa.

Denumirea este identică cu cea a lacului Cahul din sudul Basarabiei și a afluentului său, râulețul Cahul, de la care lacul a împrumutat numele. Un afluent al lacului Cahul se numește Cahuleț, formă incontestabil românească (cf. Pruteț). Râulețul Cahul își are izvoarele în preajma orașului Cahul, pe teritoriul comunei Crihana Nouă (astăzi Lebedenco), și străbate, până la revărsarea în lacul Cahul, pe o distanță de 39 de kilometri, localitățile Pelinei, Sătuc, Vladimirovca, Găvănoasa, Nicolaevca, Vulcănești, Alexandru Ioan Cuza, Etulia și Etulia Nouă. Pentru o încadrare hidronimică exactă vom arăta că afluenții râului Cahul sunt trei ape mai mici cu denumiri indiscutabil românești: Maranda, Ursoaia și Ciorița.

Documentele medievale, scrise în slavonă, cu mai bine de 500 de ani în urmă, atestă toponimul Cahul (în forma românească Caul, dar și în forme slavizate fonetic: Cahovu și altele), deci avem o dovadă a vechimii acestuia (a se vedea, bunăoară, ispisocul după uricul lui Ștefan cel Mare din 2 iulie 1502 (7006) despre cumpărarea unor moșii de pe Prut și închinarea acestora mănăstirii Putna). Toponimul medieval se referă la extravilanul localității Frumoasa, inclusiv la părțile dinspre bălțile Prutului. Alte documente medievale care atestă toponimul datează din 22 aprilie 1518 (7028), 1 iulie 1519 (7027), 16 martie 1529 (7037), 20 aprilie 1555 (7063), 15 septembrie 1575 (7084), 3 aprilie 1588 (7096), 30 martie 1599 (7107).

S-a considerat un timp, absolut fantezist, că denumirea actuală ar fi de origine turcă (Kagul, Kavul), cu presupunerea că ar însemna glod, noroi. Partea cu originea turcică a cuvântului Cahul este doar o legendă întreținută de cei care leagă începuturile istoriei Basarabiei de ruși, cu justificarea stângace și ridicolă a ”eliberării de sub jugul turcesc” ca punct zero al civilizației pe pământurile noastre. De fapt, în 1835, administrația țaristă de ocupație nu a făcut nimic altceva decât să extindă microtoponimul românesc Cahul, utilizat timp de secole de populația locală nerusă, asupra localității Frumoasa, asigurând astfel, fără să-i fi stat în intenție, continuitatea toponimică românească. Intenția autorităților țariste de ocupație fusese doar de eternizare a amintirii despre una dintre bătăliile purtate de ruși în preajma lacului omonim din sudul provinciei anexate. Vechiul nostru toponim Cahul nu este nici rusesc, nici turcesc.

Nu am găsit etimonul Cahul în nicio limbă turcică. Doar în limba tătarilor de pe Volga există o formă verbală, Kagylu, tranzitiv și intranzitiv, din paradigma lui Kagu, însemnând: a se atinge, a acroșa, a mișca din loc, a aborda, a se feri, a fugi și a intra. Dar între forma verbală Kagylu  din tătara de pe Volga și totponimul românesc Cahul nu există nici cea mai vagă relație. Până la ocupația țaristă a Basarabiei nimeni nu a folosit toponimul și hidronimul Cahul cu G în loc de H plin sau mut, această transformare fonetică fiind caracteristică limbii ruse (cf. Orgheev în loc de Orhei, Ganasenî în loc de Hănăsenialkogol’ în loc de alcool, Gamburg în loc de HambrurgGhitler în loc de Hitler, Ghimalai în loc de Himalaia, Gaiti în loc de Haiti, Gavai în loc de Hawaii, galiuținația în loc de halucinație, gamak în loc de hamac, garem în loc de harem, ghektar în loc de hectar etc., etc.). În toată perioada medievală, anterioară ocupației țariste a Basarabiei, toponimul și hidronimul Cahul nu a fost atestat în forma Cagul. Verbul Kagu din limba tătarilor de pe Volga nu a produs în spațiul lor de etnogeneză și viețuire niciun substantiv și, respectiv, niciun toponim sau hidronim derivat din acesta. Nici o versiune pecenegă/cumană nu ar putea fi acceptată, cu atât mai mult cu cât această limbă nu a fost una scrisă, ca să ne putem referi la fondul ei lexical în afara oricărei presupuneri sau incertitudini. Nicio versiune legată de etimoane străine nu trebuie examinată înaintea versiunilor legate de limba locuitorilor autohtoni ai regiunii. Tiparele vechi, nefondate științific, trebuie sparte.

Interesul și atenția noastră s-au orientat în mod firesc către fondul lexical vechi, arhaic al limbii române.

Așadar, constatăm existența în româna veche a cuvântului Cahulă. O variantă fonetică a acestui arhaism este Caulă/Căulă, cu omiterea lui H intervocalic (fenomen subdialectal periferic, ca abatere de la regula generală). De altfel, mulți dintre localnici pronunță denumirea orașului omițându-l pe H: Caul/Caulu.

Cahulă tradițională din bârne.

Cahulă tradițională din bârne pentru trecerea râului sau pescuit pe baltă.

Relația dintre vechiul toponim Cahul și vechiul cuvânt românesc Cahulă este evidentă.

Dicționarele limbii române fixează sensurile arhaismului regional Cahulă: ”Plută mică, întrebuințată ca pod umblător” (DEX 2009), ”Plută de trecut o apă mică împingând-o cu ghĭonderu” (Scriban 1939), ”Plută mică de trecere a unui râu; pod umblător” (DAR 2002) , ”Luntre pescărească rudimentară, de obicei scobită dintr-un trunchi de copac” (DEX 2009), ”Luntre făcută dintr´un trunchĭ scobit (orĭ și din scândurĭ) de umblat pe bălțĭ la pescuit orĭ la vânat (Sadov. VR. 1928, 7, 8; Șez. 33, 26)”, toate precizând originea necunoscută a termenului care desemnează această luntre monoxilă (dintr-un lemn).

Cahulă pe mal de baltă.

Cahulă pe mal de baltă.

Arhaismul nostru Cahulă este echivalentul local, neaoș, al franțuzismului Pirogă (< Pirogue), la rândul său un hispanism (Piragua) preluat din limba mayașă (amerindiană). Totodată, cunoaștem că în vechime Prutul nu a fost niciodată frontieră și, la vaduri, până a fi ridicate poduri de lemn sau de piatră, acesta a fost trecut cu plute din bârne, care s-au numit și se numesc în zonă Cahule.

Cahulă din bârne pentru trecerea râului sau pescuit pe baltă.

Mod de construire a cahulei din bârne pentru trecerea râului sau pescuit pe baltă.

Dicționarul Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică (Mihai Vinereanu, București, 2008) nu cuprinde niciuna dintre variantele cuvântului Cahulă. Cu toate că acest lexem arhaic prezintă un interes major din perspectiva studiului substratului prelatin al limbii române.

Cahulă din stuf.

Cahulă din stuf.

Vom adăuga că din acest cuvânt arhaic românesc derivă un nume de familie, destul de răspândit, anume Caulea/Căulea (Micea Horia Simionescu, Dicționar onomastic,  București, 1969). Acesta este un dublet fonetic al numelui românesc de familie Cahulea, neatestat de dicționare, dar răspândit în zona Moldovei, pe cursul de mijloc al râului Prut. Mai este întâlnit adesea ca poreclă, mai ales printre pescari, iar Cahulul, se știe, este din străvechime și rămâne și astăzi o zonă pescărească activă. Potrivit datelor disponibile, numele de familie Cahulea/Caulea este purtat de români din județele Bacău, Botoșani, Brăila, Brașov, municipiul București, Caraș-Severin, Constanța, Galati, Maramureș, Prahova, Sibiu, Suceava, Timiș, Tulcea din România, iar în Basarabia în raioanele Cahul, Leova, Ungheni, Criuleni și municipiul Chișinău. De remarcat că peste 50% din purtătorii acestui nume de familie sunt concentrați în județul vecin Galați, zonă în care cuvântul Cahulă și variantele sale fonentice (Căhulă, Căulă) sunt folosite curent, termenul nefiind perceput ca arhaism.

Avem toate motivele să admitem că arhaicul Cahulă este un cuvânt autohton moștenit în română. El se înscrie, cum vom vedea mai jos, într-un peisaj lexical indoeuropean larg.

Cahule străvechi scobite într-un singur trunchi de copac.

Cahule străvechi scobite într-un singur trunchi de copac.

Ne interesează proveniența termenului. Primul său sens, de luntre primitivă, monoxilă, adică scobită într-un singur trunchi de copac, de obicei lungă, semănând cu un tub sau un jgheab, s-ar putea să ne ajute în deslușirea originii sale pe terenul paleolingvisticii indoeuropene.

Cahulă descoperită în albia Prutului, la Ungheni, în anul 2012.

Cahulă descoperită în albia Prutului, la Ungheni, în anul 2012.

Termeni apropiați, semantic și ca formă, derivați din același etimon, se atestă în mai multe limbi indoeuropene vii, iar alții au fost restabiliți în limbile indoeuropene moarte:

Kaulas (os, fluier al piciorului, tijă goală în interior) în lituaniană (masculin). Kaulas > Koja, cu sensul de Picior;

Kauls în letonă (masculin), cu același sens ca și în lituaniană. Kauls > Kāja (Picior);

Caulis (și Colis) în latină (masculin), cu sensurile de a) tulpină de copac; b) tulpină/tijă a unei plante, de regulă goală în interior; c) tulpină (înaltă) de varză/curechi; d) stâlp/arbore cilindric care susține volutele unui capitel; e) țepușă/scobitoare;  f) băț; g) membru viril; h) tub prin care insectele își depun ouăle. O paranteză se impune aici. Ideea subsidiară de plantă cu tulpină înaltă cu care a fost asociată varza de către latini este un punct de pornire pentru linia evoluției lexicale către francezul Chou, italianul Cavolo (dar și Caule, cu formele dialectale Cavulu, Caulu în siciliană, Càvol, Càorlo, Càoło în venețiană), sardul Càule, dalmațianul Caul,  portughezul Couve (dar și mai vechiul Caule), spaniolul Col și românescul Curechi. Atestăm de asemenea existența în latină a hidronimului Caulāres atribuit unui râu din Pamfilia, o regiune din sudul Asiei Mici, situată între Lycia la sud, Cilicia la est, Pisidia la nord și Frigia la vest. Hidronimul Caulāres este prezentat de lingviști ca fiind foarte vechi, transmis în latină (și greacă) din limbile indo-europene vorbite altădată în regiune, astăzi moarte. Remarcăm existența în latină și a substantivului Caulae sau Caullae (plural Caulārum), cu senul de gaură, spărtură, trecătoare, canal. Cuvintele moderne Col (uterin, vezical, parte mai îngustă, mai strâmtă a unui organ sau a unui os) și Colon, intrate în română pe filieră franceză, fac parte din paradigma acestui cuvânt moștenit în latină din fondul indoeuropean comun.

Καυλς (Kaulos) în greaca veche și Καυλί ‎(Kavlí) în greaca modernă (masculin), cu sensul de lemn, băț, tulpină, iar în subsidiar și varză. Una dintre coloniile vechilor greci (secolul VII înainte de Hristos) din peninsula Italică (astăzi în raza localității Punta Stilo, comuna Monesterace din provincia Reggio Calabria) se numea Caulon (Καυλών), iar în unele perioade și Caulonia (Καυλωνία). Specialiștii italieni sunt de părere unanimă că denumirea acestei colonii a vechilor greci derivă din Kaulos, cu sensul de tulpină, trunchi de copac. Potrivit unei legende populare, denumirea coloniei ar proveni de la numele întemeietorului acesteia, Kaulo, unul dintre vitejii luptători în Războiul Troian;

Cāwel în germana veche, din care provine vechiul englezesc Cāl/Cāul, strămoșul cuvintelor Cole și Kale de astăzi, precum și germanul Kohl sau danezul Kool, cu sensurile de varză/curechi;

Cál în irlandeză (limbă celtică), cu sensul de varză/curechi. Acest cuvânt stă la baza hidronimului celtic Calbourne, explicat de lingviști ca format astfel: Cāwel (tulpină) + Burna.

Cawl (cu forma diminutivală Cawlen) în galeză (limbă celtică), cu sensul de varză, mâncare din varză;

Kaile și Kale în scoțiană (limbă celtică), cu sensul de varză, legume, mâncare din legume;

*Kъlъ (Кăl) în slava veche (masculin), din care provin rusescul Kol (Кол), ucraineanul Kil (Кiл), polonezul Kół, cehul Kůl sau slovacul Kôl, toate cu sensul de țăruș, par ascuțit la un capăt, stâlp/trunchi de lemn;

कुल्या (Kulyā) în sanscrită, transmis în aceeași formă și în hindi, cu sensul de Jgheab (cioplit într-o tulpină de copac), canal.

Specialiștii în paleolingvistică sunt unanimi în părerea că toți acești termeni derivă din etimonul indoeuropean *Kaw(ǝ)l / *Kowos < protoindoeuropeanul *keHu-lo-, cu sensul primar de Os tubular, tub/țeavă din orice material, de regulă scobită în lemn. Unele dintre limbile indoeuropene au avut tendința suprimării lui H intervocalic, cum, de altfel, s-a întâmplat și în cazul altor etimoane. Totuși, observăm că în toată aria traco-dacică sunetul H este, în general, foarte bine conservat în cuvintele din substratul lexical autohton și chiar, spre deosebire de alte limbi neoromanice, în cele din adstratul latin.

Etapele transformării unui buștean în cahulă.

Etapele transformării unui buștean în cahulă.

Așadar, în cazul substantivului Cahulă, toate cele trei consoane (C, H, L) fac parte din rădăcina cuvântului. L final nu este, chiar dacă ar putea fi perceput în mod fals, articol substantival al unui inexistent Cah. Chiar dacă H, în poziție intervocalică, are tendința spre omisiune. În general, într-o serie de graiuri românești, în poziție inițială, H urmat de vocale, iar mai rar și în poziție intervocalică, dispare: (h)Abar, (h)Aram, (h)Arbuz, (h)Air, (h)Arman, (h)Ârleț, (h)Ectar, (h)Erghelie, Ma(h)ala, Mi(h)ai, (h)Ojma, (h)Oltei, (h)Oră, (h)Ulub.

Odată stabilită apartenența românescului Cahulă la fondul lexical indoeuropean și la aceeași paradigmă semantică care cuprinde noțiunile de Tulpină și de Tub scobit în lemn/țeavă, observăm că dintre toate formele date de etimonul protoindoeuropean *keHu-lo- în diverse limbi, doar forma românească îl păstrează pe H intervocalic. Nici măcar latina sau greaca antică nu-l mai aveau pe H în cuvintele derivate din etimonul protoindoeuropean. Acest fapt ne confirmă, pe de o parte, vechimea redutabilă a românescului Cahulă, iar pe de altă parte, proveniența acestuia din substratul autohton, prelatin. Astfel, Cahulă este un adevărat dinozaurian lexical, un vestigiu lexical arhaic perpetuat în limba română vie din zona Prutului de Jos și fixat într-un toponim folosit în scris de mai bine de jumătate de mileniu.

Analogiile cu substantivul Cău/Căuș (Lat. *cau (< cavus) + suf. –uș) nu ne pot ajuta prea mult în acest caz, chiar dacă se pare că acest cuvânt este un dublet etimologic îndepărtat al lui Cahulă.

S-ar putea că unii dintre preopinenții acestei ipoteze care relaționează toponimul și hidronimul Cahul (masculin) cu substantivul comun arhaic Cahulă (feminin) vor obiecta invocând o neconcordanță de gen gramatical între cele două cuvinte românești. Aici ar fi de adus în discuție faptul că în ceea ce privește genul gramatical limba română manifestă ea însăși reflexe arhaice, din substratul său precreștin și prelatin. Traco-dacii, ca și ceilalți indoeuropeni aveau un anumit tablou sau închipuire a lumii și a lucrurilor care o compun. Toți indoeuropenii au privit și tratat gramatical lucrurile neînsuflețite și inerte ca pe niște ființe personificate. Astfel, aceștia, organizați patriarhal, au privit masculinitatea ca fiind primordială, iar feminitatea ca fiind o derivată a masculinității. Pentru mentalitatea lor arhaică masculinitatea este centrală și izvorăște din natura monolitică, integră, a lucrului ”dintr-o bucată”, pe când feminitatea este o continuare complementară, facultativă și periferică, dezvoltată, dar totuși secundară a masculinității. Această paradigmă arhaică, arhetipală chiar, transmisă în limba română și perpetuată ca reflex lingvistic a condus la faptul că toate denumirile de copaci și pomi, bunăoară, sunt, gramatical vorbind, masculine (copac, pom, brad, pin, cedru, paltin, cireș, corn, fag, gutui, măr, nuc, păr/prăsad, piersic, prun, smochin, stejar, salcâm, tei, vișin etc., cu excepțiile salcie, tisă și zadă, care nu rodesc și sunt desemnate de cuvinte împrumutate, având în limba donatoare formă de feminin), pe când tot ce rodesc pomii (asociere cu feminitatea și fecunditatea) este, cu rare excepții, în sens gramatical, de gen feminin (poamă, cireașă, coarnă, gutuie, nucă, pară/prăsadă, piersică, prună, smochină, ghindă, vișină etc.), primind, complementar, marca de feminin, dezidența Ă. Urmare a acestui concept și reflex lingvistic arhaic din limba română, CopaculLemnul sau Trunchiul sunt primordiale, integre, nelucrate de om, deci li se atribuie personalitate gramaticală masculină, pe când derivatele Scândură, Blană, Așchie, Surcea/Surcică, Bucată sunt înzestrate cu personalitate gramaticală feminină, ca și Creangă, Floare sau Frunză, ca fiind mai slabe, mai frumoase, mai gingașe și predispuse spre înnoire ciclică sau rodire, dar totuși periferice și neautonome de Copac în sine. Analogia cu But/Butuc și Viță, Loază se înscrie în aceeași paradigmă mentală arhaică indoeuropeană. Existența cuvântului arhaic Cahulă, ca formă feminină, poate presupune existența în vechime, în limba de substrat sau chiar în româna veche, a unui etimon masculin *Cahul, (*Kaw(ǝ)l protoindoeuropeanul *keHu-lo-), cu sensul de Trunchi, Buștean, But/Butur, lemn integru și neprelucrat. De fapt, observăm că în limbile greacă, latină, slava veche și limbile baltice corespondentele prezentate de noi, cu sensurile de Trunchi, Stâlp, Picior, Par, Băț au genul gramatical masculin. Aici avem un teren vast de cercetare.

Atât, pe moment. Dacă cineva poate veni cu o contribuție suplimentară, vom fi bucuroși și recunoscători.

Evident, nu trebuie căutate analogii fanteziste cu tribul Kahului din arhipelagul Hawaii, unde există și un oraș Kahului, nici cu franțuzismul Cagulă (Cagoulle < latinescul Cuculla) , nici cu arabul Qahul (Al-Qahul), etimonul lui Alcool, nici cu Kabul (< persanul Kâbol), capitala Afganistanului.

Singura analogie realistă posibilă ar fi cu denumirea râului Kahulkam (tradus în limbile locale și Kahul-dere sau Badja-dere) din Daghestan, regiune din nord-estul Mării Caspice în care indoeuropenii au avut altădată o prezență importantă și îndelungată. Cu toate că și în acest caz există riscul de a luneca spre un fals etimon georgian (neindoeuropean), dată fiind vecinătatea imediată a râului Kahulkam cu regiunea Kaheția din nord-estul Georgiei și consonanța primei silabe a denumirilor Kahulkam și Kahet/Kaheția sau consonanța acestora cu numele georgian masculin Kaha.

Originea denumirii orașului Cahul se pierde în negura timpului, fiind, într-un fel, ecoul unei perioade străvechi din istoria civilizației indoeuropene.

Alte materiale legate de etimologie:

PARALELE LEXICALE LITUANIANO-ROMÂNE (LEKSINIAI PARALELIŲ TARP RUMUNŲ IR LIETUVIŲ)

BOSKOR/BOZGOR – UN VECHI NUME ETNIC ADUS DE PE VOLGA (I)

BOSKOR/BOZGOR – UN VECHI NUME ETNIC ADUS DE PE VOLGA (II)

BOSKOR/BOZGOR – UN VECHI NUME ETNIC ADUS DE PE VOLGA (III)

CRIHANA. Câteva cuvinte despre o posibilă etimologie a numelui

ETIMOLOGICE: MANTA, MANDA…

ETIMOLOGII ”RUȘINOASE”: PIZDĂ.

NUMELE DE FAMILIE MUȘA

ZĂTOACA, NU ZATOKA

 


NUMELE DE FAMILIE MUȘA

Iunie 4, 2016

Limba romana

Un cititor, domnul Lucian Mușa, ne-a rugat să încercăm să deslușim originea numelui său de familie. Vom răspunde pe scurt.

Întâi de toate vom observa că numele Mușa este fixat în toponimia și hidronimia românească.

Una dintre apele curgătoare din Țară poartă acest nume. Este vorba despre râul Mușa, un afluent al râului Bâsca Mică, care, la rândul său, se varsă în râul Bâsca Roziliei, iar acesta din urmă are ca emisar râul Buzău. În Mușa se revarsă râulețul Boul.

Totodată, vom reține că există, tot în județul Buzău, munții Mușa Mare și Mușa Mică.

Faptul că acest nume este fixat în toponimie și hidronimie dovedește vechimea lui.

Vom mai reține și faptul că în ținutul Brno-Venkov din partea de sud a regiunii cehe Moravia (Carpații Păduroși sau Beschizi, unde există o largă comunitate criptoromână, numită valahă, în regiunea autonomă Valahia – Valašsko) avem o localitate cu un nume consonat – Mușov (în cehă Mušov, în germană Muschau).

De asemenea, vom observa că numele de familie Mușa are o serie întreagă de forme derivate, împreună cu care constituie o adevărată familie de nume: Mușa, Mușan/Mușanu, Mușeanu, Mușoi/Mușoiu, Mușac, Mușuc, Mușlea, Mușescu, Mușilă, Mușină, Mușeu, Mușău. Alte variante atestate ale numelui de familie Mușa sunt Mușică, Mușicoiu.

Numele de familie Mușan (Mušan) este întâlnit la românii slavizați din Croația și din Bosnia și Herțegovina. De asemenea, găsim și nume ca Mošin, Mošina la huțuli, precum și la slovacii și cehii din zona Carpaților Păduroși.

Răspândirea la români a numelor Moș/Moșu, Moșa, Moșescu, Moșeanu și Moșan/Moșanu, Moșoi/Moșoiu, Moșilă este și ea o evidență.

În fine, referindu-ne stric la numele de familie Mușa, precizăm că acesta se întâlnește nu doar la dacoromâni, ci și la meglenoromâni și aromâni. Una din colecțiile inedite de texte meglenite ale lui Theodor Capidan, ca să aducem doar un exemplu, cuprinde un cântec intitulat ”Lu Mușa”. Larga răspândire a numelui Mușa în spațiul carpato-balcanic este o confirmare a vechimii lui, conducându-ne la concluzia că provine din substratul arhaic iliro-traco-daco-mezic al limbii române.

Prima ipoteză: numele Mușa reprezintă o formă articulată a cuvântului múșă, care este un arhaism, însemnând mamă, mai exact mamă dreaptă, mamă mare, mătușă, bunică, moașă, precum și femeie pricepută, cunoscătoare, știutoare.

Cuvântul múșă este forma de feminin a lui muș. Pe când muș reprezintă o formă coruptă fonetic a lui moș, cu derivatul său regresiv moașă.

Cuvântul românesc moș/muș este considerat ca fiind din substratul preroman, mai exact tracic (daco-getic). Etimologii îl pun în relație cu albanezul mošë/motšë, cuvânt din substratul iliro-traco-daco-mezic cu sensul de vârstă. Au existat încercări de a-l pune și în relație cu un alt etimon indoeuropean, mus/muš/muž, acesta însemnând puternic, bărbat, soț. Vom reține că antroponimia românească atestă nume de familie ca Muj, Muja, Mujoi, Mujea, Mujescu. Dată fiind alternanța sunetelor Ș și J, am putea admite că aceste nume de familie reprezintă fie forme arhaice, fie forme modificate fonetic, dar tot sub presiunea substratului arhaic, a numelor Muș, Mușa, Mușoi, Mușea, Mușescu.

A doua ipoteză: mușă reprezintă o formă omisivă a unui cuvânt neatestat, *mămușă, prin omiterea primei silabe, după modelul lui tușă, care vine, de asemenea omisiv, din mătușă. Această ipoteză, a existenței în vechime a cuvântului *mămușă, are dreptul la existență atâta timp cât avem de a face în limba română cu un șir de cuvinte arhaice bisilabice, ca mamă, dadă/dodă, tată, țață, nene, lele, babă, nană, precum și de un format (sufix) arhaic, din substratul preroman, destul de productiv, cu sens diminutival: -uș/-ușă. A se vedea: tușă ˂ mătușă ˂ măt (mamă) + ușă (ca și gușă ˂ gu (gât, guler) +ușă, cătușă ˂ căt (pisică) + ușă, mănușă ˂ mână + ușă, brândușă ˂ brând (ceea ce ajută la brodit, la fermentat) + ușă sau diminutivele găinușă, țepușă, găletușă, aromânescul lândurușă/lândurușe (rândunică) etc.). Omiterea primei silabe dintr-un șir repetitiv, precum și reluarea în șir repetitiv a primei silabe a unui cuvânt, sunt fenomene frecvente în limba română: mămăligă ˂ + măligă, nănaș/nănașă ˂ + naș/nașă etc.

Cu toate acestea, eu aș pleda pentru prima ipoteză: numele Mușa provine din substantivul comun mușă.

Încă un detaliu interesant. Pornind de la aceste considerații, putem admite că și vârful Babele din munții Bucegi reprezintă o traducere după o denumire mai veche, din fondul arhaic, care putea fi Moașele sau poate chiar Mușele.