MOSCOVA RÂVNEȘTE GURILE DUNĂRII

Aprilie 10, 2014

Foto Chisinau Post

Interviu Exclusiv cu Vlad Cubreacov. Viziunea asupra situației geopolitice.

1. Ucraina reprezintă problema nr.1 pentru cele mai mari puteri ale lumii. SUA și UE susțin și consideră noua conducere din Ucraina legitimă, fără a avea dovezi, iar Rusia aduce argumente contra legitimității acesteia. Pe care din ele o considerați a fi „prietena” Ucrainei”?

– Avem, în Republica Moldova, toate temeiurile să recunoaștem legitimitatea actualei puteri executive (Cabinet de Miniștri și Președinte interimar) de la Kiev. Cât privește puterea legislativă (Rada Supremă), și puterea judecătorească din țara vecină, situația nu s-a schimbat deloc, continuitatea acestor ramuri ale puterii politice și de stat fiind o realitate netulburată. Nu numai SUA și UE, dar întreaga comunitate internațională recunoaște legitimitatea guvernului ucrainean, cu câteva excepții celebre cum ar fi, bunăoară, Rusia, Coreea de Nord, Venezuela, Siria sau Zimbabwe. Dintre toate statele vecine Ucrainei, doar Rusia face notă distinctă în ceea ce privește recunoașterea guvernului de la Kiev. Consider că Republica Moldova procedează corect recunoscând noul guvern al Ucrainei și colaborând cu el.

2. Situația care s-a creat în Ucraina și anume dezinformarea populației, interzicerea posturilor TV ruse și proruse, ignorarea opiniei majorității populației, „vânarea” cetățenilor proruși… Aceasta este politica noului guvern ucrainean, ori e punctul lor slab?

– Din respect pentru adevăr mă văd obligat să vă contrazic. Ucraina este victimă a agresiunii Federației Ruse, fapt recunoscut oficial și de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite. Autoritățile de la Kiev au acționat adecvat, respingând propaganda antiucraineană și agresiunea mediatică la care s-au dedat și se dedau în continuare instituțiile de presă aservite Kremlinului. Nu știu ce aveți în vedere prin ”ignorarea opiniei majorității populației” și „”vânarea” cetățenilor pro-ruși”. Cel puțin, nu am observat asemenea reflexe în cazul guvernului de la Kiev, care trebuie să facă față unei situații complexe determinate de intervenția militară rusă în Crimeea și anexarea peninsulei, ingerințele Moscovei în viața internă a Ucrainei și amenințările crescânde venite din partea Rusiei.

3. Ce opinie aveți referitor la politica îndreptată împotriva Rusiei?

– Nu pot avea nicio opinie despre ceea ce nu există. Kievul nu promovează o politică împotriva Moscovei. Dimpotrivă, fostul centru imperial de putere, dorind să mențină Ucraina cu forța în sfera sa de influență și control politic, promovează nu doar o politică împotriva Ucrainei, ci a recurs la intervențiune în Ucraina.

4.Situația s-a agravat atunci când a fost declarat faptul că Crimeea trece sub conducerea Federației Ruse. Ce opinie aveți despre referendumul care a avut loc pe 16 martie în Crimeea, în urma căruia 97% din alegători (supravegheați de soldații rușii înarmați) au fost pro alipirii peninsulei la Rusia?

– Ceea ce numiți dumneavoastră ”referendumul care a avut loc pe 16 martie în Crimeea” a fost un simulacru plebiscitar, nerecunoscut de autoritățile centrale de la Kiev și nici de comunitatea internațională, care nu l-a monitorizat. În viziunea Kremlinului, menirea acestui pseudoplebiscit a fost de a crea aparențele democratice ale anexării Crimeii, care a fost concepută ca un prim pas pentru anexarea altor teritorii din cuprinsul Ucrainei și ale Republicii Moldova.

5.Cum credeți, ceea ce se întâmplă cu Crimeea ar putea afecta relațiile Chișinăului cu Transnistria?

– Ortografia geopolitică din ultimele două decenii și jumătate ne obligă să citim și să înțelegem Moscova când scriem sau spunem Tiraspol. Moldova transnistreană reprezintă teritoriul nostru național aflat sub ocupația și controlul efectiv al armatei și serviciilor secrete ale Federației Ruse, care a purtat în 1992 un război împotriva Republicii Moldova. Anexarea Crimeii de către Federația Rusă a dezlănțuit un proces care are ca mize anexarea altor regiuni din estul și sudul Ucrainei, precum și a Transnistriei, a raionului Ștefan Vodă, care să asigure conexiunea cu sudul Basarabiei istorice (fosta regiune Ismail), precum și a UTA Găgăuzia. Moscova râvnește nu doar întreg litoralul nordic al Mării Negre, ci și gurile Dunării. În ecuația geopolitică a regiunii, nu Tiraspolul, ci Moscova este actorul care ne dă de furcă, iar Moscova, a devenit evident, dorește dezghețarea conflictului moldo-rus din Transnistria.

Planul rusesc al Transnistriei extinse.

Planul rusesc al Transnistriei extinse.

6. Cât de veridic credeți că informează mass-media din Moldova despre situația politică și socială din Ucraina și despre țările implicate în conflict?

– În general, posturile de televiziune și cele de radio, precum și ziarele de mare audiență de la noi se mențin pe linia corectitudinii și obiectivității, reflectând onest evoluțiile din Ucraina.

7. Anterior Rogozin a afirmat că „Dacă Moldova intră în UE – uitați de Transnistria”, apoi , în discuția telefonică dintre liderii Casei Albe și a Kremlinului, s-a discutat despre Transnistria. Ce întorsătură pot lua lucrurile vis-a-vis de conflictul transnistrean?

– Gura păcătosului vorbește ce-i trece acestuia prin minte. Reprezentantul oficial al Moscovei a proferat amenințări care confirmă existența unui plan geopolitic al Moscovei de anexare a Moldovei din stânga Nistrului. Mai mulți observatori politici și experți în problemele regiunii noastre sunt de părere că acest plan vizează și anexarea raionului Ștefan Vodă și a UTA Găgăuzia din interfluviul pruto-nistrean, asigurându-și astfel un continuum de peste 1000 de kilometri liniari al noului său spațiu de control. Avertismentele americane, dar și europene privind abținerea Moscovei de la aplicarea acestui plan privind Moldova transnistreană sau părți ale Moldovei basarabene sunt binevenite. Nu știm însă dacă Moscova le ia cu seriozitate în considerație. Situația cunoaște în regiune, de la o zi la alta, schimbări amețitor de rapide. Ne putem aștepta la surprize neplăcute pe care ni le pregătește Kremlinul. Cred că acum revine tot mai insistent în actualitate ideea Liniei Nistrului, ca linie de apărare, în raporturile Chișinăului cu Moscova.

8. Care este prognoza dvs. referitor la integrarea Republicii Moldova în UE și urmările acestui pas?

– Integrarea europeană este un proces în plină desfășurare. Pe termen lung, Republica Moldova are toate șansele să revină în contextul din care a fost smulsă în 1940. Actualele turbulențe geopolitice din regiunea noastră sunt provocate de Moscova tocmai pentru a zădărnici parcursul european al Ucrainei și Republicii Moldova. Putem miza în procesul de integrare europeană pe solidaritatea și sprijinul natural al Bucureștiului.

Interviu realizat de Verginia Mîțu, pentru Publicația CHIȘINĂU POST.

10 aprilie 2014


Vlad Cubreacov în Japonia, pe urmele Cuviosului român Anatolie Tihai

Februarie 3, 2012

Vlad Cubreacov în Japonia, pe urmele Cuviosului român Anatolie Tihai

– Domnule Cubreacov, aţi revenit de curând dintr-o vizită în Japonia. Care a fost scopul acestei vizite şi ce impresii v-a lăsat Ţara Soarelui Răsare?

– Trebuie să precizez din capul locului că nu este vorba despre o vizită turistică, ci de una de informare şi documentare pe teren, pe urmele a trei mari misionari români din Basarabia care, în secolul XIX, au trăit şi activat timp de câteva decenii în Japonia.

Numele acestor misionari au început a fi tot mai cunoscute şi la noi: Cuviosul arhimandrit Anatolie Tihai, fratele său, compozitorul şi liturgistul Iacob Tihai, şi diaconul, compozitorul şi liturgistul Dimitrie Livovschi. Vizita a fost posibilă datorită invitaţiei din partea universităţilor Shizuoka şi Hokkaido, care, urmărind publicaţiile în limba română despre primele contacte dintre români şi japonezi, publicaţii apărute, de altfel, în ultimii ani în FLUX, au găsit potrivit să-mi ofere posibilitatea de a mă documenta din primele surse japoneze asupra subiectului cercetat. Am venit din Japonia plin de impresii pozitive. Societatea niponă este una avansată, iar exigenţele şi standardul de viaţă al japonezilor le-am găsit superioare celor occidentale. Peste tot am întâlnit oameni serioşi, atenţi, de o delicateţe aparte.

– Aţi avut mai multe întâlniri. Care au fost acestea şi ce date noi aţi obţinut de la interlocutorii niponi?

– Prima întâlnire a fost cu reputatul profesor şi istoric militar Hiyama Shin-ichi şi a avut loc la Osaka. Dumnealui mi-a furnizat materiale şi date noi despre fraţii Anatolie şi Iacob Tihai. Printre acestea sunt două scrisori adresate arhimandritului Anatolie Tihai în aprilie 1876 şi iulie 1877, un articol din 1988 despre familia compozitorului Iacob Tihai, precum şi mai multe desene cu chipurile membrilor familiei lui Iacob Tihai. Totodată, am aflat mai multe detalii noi despre rudele japoneze ale lui Iacob Tihai, întrucât acesta a fost căsătorit cu o japoneză, fiind vorba despre prima familie româno-niponă în istorie. Am ales Osaka drept loc al primei întâlniri, întrucât anume aici s-a produs, în 1878, o întâmplare fericită – Cuviosul nostru părinte Anatolie i-a botezat, într-o singură zi, pe 33 de neofiţi japonezi, întemeind astfel prima biserică ortodoxă din acest oraş, dându-i hramul Sfântul Pantelimon.

– Compozitorul Iacob Tihai a fost căsătorit cu o japoneză? Subiectul este într-adevăr interesant. Cine era soţia basarabeanului Iacob Tihai?

– Soţia lui Iacob Tihai se numea Ryo-san, botezată ulterior Elena, şi se născuse în 1855 în provincia Annaka din actuala prefectură Gunma, în familia unui celebru samurai, anume Yokoi Gennemon Tokinaka. Elena a fost al treilea copil în familia samuraiului, familie care, de altfel, s-a convertit la Ortodoxie în primăvara anului 1876. Iar la 7 iunie 1876, a fost oficiată cununia religioasă a compozitorului Iacob Tihai cu Elena Yokoi, la Tokio, de către Sfântul Nicolae Kasatkin, primul episcop ortodox din Japonia. Din păcate, nu s-au păstrat nici una dintre fotografiile Elenei, dar există mai multe desene cu chipul ei publicate în ziarul „Chinsei Nippo”, care a apărut în epoca Meiji la Nagasaki sau altele publicate în ziarul „Yorodji Tyoho” de la Tokio. Elena şi Iacob Tihai au avut cinci copii: Ignatie, Dimitrie, Elena, Alexandru şi Elisabeta. Iacob Tihai, absolvent al Seminarului Teologic din Chişinău şi al Conservatorului din Petersburg, venise în Japonia în 1874, iar după alte surse – în 1873, la invitaţia fratelui său Anatolie, pentru adaptarea muzicii ortodoxe la specificul limbii japoneze. Între altele fie spus, Iacob Tihai a fost înzestrat cu un talent muzical deosebit, fapt pentru care a şi fost discipolul preferat şi cel mai strălucit al compozitorului Anton Rubinstein, născut la Ofatinţi, în Podolia, astăzi în raionul Râbniţa. Fiind originar din satul Tărăsăuţi, judeţul Hotin (pe malul Prutului), Iacob avea mai multe rude în Basarabia, inclusiv două surori preotese: Marta şi Olimpiada. Familia Tihai a fost înrudită cu familia Rădăuţanu, cu care atât arhimandritul Anatolie, cât şi Iacob Tihai au purtat o intensă corespondenţă în limba română. Am fost bucuros să aflu de la profesorul Hiyama Shin-ichi că Elena a fost prima japoneză în istorie care a călcat pe pământul Basarabiei. Întreaga familie a lui Iacob Tihai a vizitat Basarabia în două rânduri: în 1880 şi în 1886, călătorind din Japonia pe apă, cu vaporul, traversând Marea Galbenă, Oceanul Indian, Marea Roşie, Mediterana şi Marea Neagră până la Odesa. De la Odesa la Chişinău familia lui Iacob Tihai s-a deplasat cu trenul. Acum se ştie că una dintre localităţile vizitate în 1880 şi 1886 a fost satul Chişcăreni din judeţul Bălţi, domeniu al renumitei familii boiereşti Casso, unde locuia preoteasa Marta Balâc, sora lui Iacob.

– Această istorie este demnă de pana unui romancier sau de ecranizare. Care a fost soarta acestei prime familii româno-japoneze?

– Într-adevăr, istoria este impresionantă şi voi încerca să scriu despre ea, oferindu-i publicului de limbă română toate informaţiile noi furnizate de istoricii niponi. Va fi însă doar un studiu istoric, nu un roman. Soarta familiei lui Iacob Tihai nu a fost, până la urmă, una fericită. Iacob a decedat fulgerător la Odesa, în 1887, când familia sa făcea drumul de întoarcere spre Japonia. Tot atunci, unul dintre fiii lui, Ignatie, a rămas la Odesa pentru a urma cursurile Şcolii navale. Elena şi ceilalţi copii au revenit în Japonia. Al patrulea copil, Alexandru, a murit de tânăr, în 1903, iar la numai două săptămâni distanţă, a decedat şi mezina familiei, Elisabeta, care era căsătorită cu arhitectul japonez George Shmuda şi a avut un copil. Alexandru şi Elisabeta Tihai sunt înmormântaţi în cimitirul Yanaka din Tokio. Singurul fiu care mai rămăsese alături de mamă, Dimitrie, a emigrat, după decesul acesteia, în Statele Unite ale Americii, unde a decedat de cancer. Nu cunoaştem, deocamdată, numele copilului Elisabetei Tihai şi al lui Gheoghe Shmuda şi nici care a fost soarta lui, dar putem admite că ar putea exista până astăzi în Japonia urmaşi ai basarabeanului Iacob Tihai.

– Foarte interesant, dar să trecem şi la alte întâlniri pe care le-aţi avut cu istoricii japonezi.

– La Yokohama am purtat o discuţie foarte utilă cu profesorul Naganawa Mitsuo, unul dintre cei mai buni cunoscători niponi ai perioadei Meiji, dar şi a istoriei Ortodoxiei din Japonia. Domnul Naganawa Mitsuo este profesor emerit al Universităţii Naţionale Yokohama. Dumnealui a scris şi publicat un studiu despre compozitorul Iacob Tihai şi familia acestuia. Urmează să traducem acest studiu din japoneză în română pentru a deveni şi un bun al istoriografiei româneşti.

O altă întâlnire a fost cu preoteasa şi muzicologul Maria Junko Matsushima, la Nagoya. Mi s-a oferit prilejul să particip mai întâi la Sfânta Liturghie oficiată de părintele George Matsushima, având parte de o primire extrem de călduroasă. Credincioşii acestei parohii sunt japonezi, români şi ruşi. Liturghia este oficiată în niponă, dar anumite fragmente din ea sunt în slavona veche şi în română, astfel încât nici unul dintre credincioşi să nu se simtă străin. Este o practică obişnuită în bisericile din Japonia, dat fiind că Biserica Ortodoxă din această ţară cuprinde peste 10 mii de credincioşi niponi, cărora li se adaugă circa 5 mii de credincioşi români şi alte câteva mii de credincioşi ruşi. A fost plăcut să aflu că o bună jumătate dintre cântările bisericeşti japoneze sunt partituri ale lui Iacob Tihai şi Dimitrie Livovschi. Tot la Nagoya am aflat că diaconul şi compozitorul Dimitrie Livovschi a decedat în 1924 şi este înmormântat în cimitirul ortodox din Yokohama. Doamna preoteasă Maria Junko Matsushima mi-a pus la dispoziţie mai multe fotografii de epocă ale misionarilor noştri români din Japonia secolului XIX, dar şi partiturile muzicale ortodoxe semnate de compozitorii Tihai şi Livovschi. Tot la Nagoya am putut avea un schimb de păreri despre situaţia comunităţii româneşti din regiune cu doamna Marinela Ioana Anderca, directoare a unei şcoli de limbi străine care a găzduit o vreme parohia ortodoxă română condusă de părintele Cristian Gheorghiu, preot misionar al Patriarhiei Române.

– Sperăm că, odată valorificat, acest material să poată apărea pe paginile ziarului FLUX…

– Cu siguranţă, voi pune tot materialul cu plăcere la dispoziţia săptămânalului, pentru că prezintă interes pentru toţi iubitorii de istorie naţională şi bisericească. O altă întâlnire a fost cea cu părintele Ioan Ono, la arhiva Catedralei ortodoxe Nikorai-do din Tokio. Acolo am găsit poate cele mai valoroase mărturii despre misiunea ortodoxă desfăşurată în Japonia de către cei trei compatrioţi ai noştri. Pe lângă mai multe fotografii originale ale conaţionalilor noştri, am putut obţine copii după mai multe articole din presa timpului, majoritatea despre Cuviosul Anatolie Tihai. Toate sunt pătrunse de dragostea imensă pe care credincioşii japonezi i-o purtau acestui călugăr român îmbunătăţit. M-a impresionat că japonezii au lansat la începutul anului 1894 o colectă publică pentru ridicarea unui cenotaf, adică a unui monument funerar, al părintelui Anatolie Tihai la Tokio. Suma necesară a fost colectată, iar cenotaful – construit. Acesta reprezenta o răstignire metalică, cu icoana Mântuitorului pictată în faţă, sprijinită pe un soclu din piatră pe care era gravată biografia pe scurt a Cuviosului. Din păcate, acest cenotaf a fost complet distrus în timpul marelui cutremur din 1 septembrie 1923, dar ar fi o idee mai mult decât frumoasă să ne gândim la posibilitatea restabilirii acestuia, întrucât s-au păstrat fotografii şi descrieri amănunţite ale monumentului.

– Aţi avut întâlniri şi în alte oraşe?

– Da. Am avut întâlniri în două oraşe din insula Hokkaido: Sapporo şi Hakodate. La Sapporo am avut plăcerea să discut cu unul dintre cei mai cunoscuţi niponişti ruşi, doamna Tatiana Sila-Noviţkaia Saplina. Dumneaei mi-a pus la dispoziţie o vastă bibliografie asupra temei de cercetare, bibliografie cuprinzând surse japoneze, ruseşti şi americane. La Hakodate am vizitat parohia ortodoxă „Învierea Domnului”, condusă de părintele Nikolai Dmitriev. Biserica acestei parohii este importantă, întrucât este nu doar prima biserică ortodoxă ridicată în Japonia, ci şi locul unde Cuviosul român Anatolie Tihai a slujit mai bine de un deceniu, începând cu 1872. Atât părintele Nikolai Dmitriev, cât şi doamna preoteasă Svetlana Yamazaki Hitomi, mi-au furnizat informaţii preţioase despre cei trei mari misionari basarabeni, materiale care vor apărea, de altfel, anul acesta într-o amplă monografie a parohiei ortodoxe din Hakodate. Am promisiunea că această monografie va ajunge şi la Chişinău, astfel încât să poată fi accesibilă cercetătorilor.

– Ce alte puncte a prevăzut itinerarul dumneavoastră în arhipelagul nipon?

– În afara întâlnirilor legate direct de tema cercetării mele, am mai avut alte patru întâlniri importante. Prima a avut loc la Ambasada României, unde, într-o atmosferă deosebit de călduroasă, am putut discuta pe marginea subiectului cercetării, dar şi pe marginea situaţiei comunităţii româneşti din Japonia, cu domnul Petre Stoian, însărcinat cu afaceri ad interim al României la Tokio.

A doua a fost cu studenţii şi profesorii de la Facultatea de Relaţii Internaţionale a Universităţii Shizuoka, condusă de românistul Shigheo Mutsushika. Mi s-a acordat onoarea şi privilegiul de a ţine în faţa studenţilor o prelegere de o oră despre Republica Moldova, folosind încă o oră pentru partea interactivă a întâlnirii, adică răspunzând la numeroasele întrebări ale studenţilor. Am constatat cu plăcere că studenţii de la această facultate, în pofida distanţei de 11 mii de kilometri care despart Japonia de Republica Moldova, sunt buni cunoscători ai realităţilor şi evoluţiilor geopolitice din regiunea noastră. Subiectele pe care ne-am axat în discuţie au fost: Republica Moldova în contextul european, Ocupaţia militară rusă din Moldova transnistreană, Orientarea externă a ţării, Criza politică actuală şi Raporturile moldo-nipone.

– Raporturile dintre Republica Moldova şi Japonia sunt intense?

– Deocamdată, sunt destul de slabe. Aproape de fiecare dată Japonia este cea care se implică determinant, acordându-ne dezinteresat sprijin pentru dezvoltarea mai multor domenii. Referindu-mă la relaţiile bilaterale, am ţinut, bunăoară, să spun, între altele, câteva cuvinte de recunoştinţă în adresa Japoniei şi guvernului nipon pentru solidaritatea exemplară şi susţinerea substanţială acordată consecvent Republicii Moldova. Am adus în atenţie un exemplu puţin cunoscut opiniei publice din ţara noastră. Japonia este lider mondial în susţinerea sectorului agrar din Republica Moldova. Ajutorul acordat de Japonia ţării noastre în cadrul proiectului 2KR în ultimii ani s-a concretizat în procurarea a 4970 de combine şi tractoare de diferite modele. Volumul achiziţiilor de tehnică agricolă nouă în cadrul acestui proiect japonez constituie aproximativ 60% din toată tehnica agricolă procurată în ultimii 8 ani, şi 40% din tehnica procurată în ultimii 19 ani. Pentru o ţară mică şi preponderent agrară cum este Republica Moldova un asemenea ajutor este enorm.

– Să revenim însă la celelalte întâlniri…

– A treia întâlnire a fost cea cu domnul Tetsuo Moshizuki, directorul Centrului de Studii Slave din cadrul Universităţii Hokkaido. La întâlnire au mai participat şi doi dintre cercetătorii specializaţi pe Ucraina şi Republica Moldova, domnii Kimitaka Matsuzato şi Shinkichi Fujimori. Centrul de Studii Slave este o instituţie naţională înfiinţată după moartea lui Stalin pentru studierea situaţiei politice, economice şi sociale din toate statele fostului lagăr comunist. Am avut un schimb util de păreri asupra situaţiei din Republica Moldova şi asupra perspectivelor ei de dezvoltare.

Cea de a patra întâlnire a fost cu profesorul Teruyuki Hara, istoric specializat în relaţiile ruso-nipone, cu care am discutat un subiect de mare sensibilitate pentru japonezi. Aflând că sunt din Republica Moldova, domnul Teruyuki Hara a arătat un viu interes pentru cazul conaţionalului nostru Serghei Lazo (Sergiu Lazu), unul dintre conducătorii Republicii Orientului Îndepărtat, care a existat între 6 aprilie 1920 şi 15 noiembrie 1922. Profesorul Teruyuki Hara susţine că Serghei Lazo nu a fost ars de viu de către japonezi în cuptorul unei locomotive, ci asasinat prin împuşcare de o bandă de cazaci ruşi în frunte cu Bocikariov, fapt consemnat nu doar de presa japoneză, cum ar fi cazul ziarului „Japan Advertizer” din mai 1920, dar şi de rapoartele militare japoneze ale timpului. Asasinarea lui Lazo de către japonezi a fost şi rămâne o legendă a propagandei sovietice şi pentru faptul că locomotiva în care se pretinde că ar fi fost ars de viu compatriotul nostru reprezintă un model care a început să fie produs în SUA abia în 1941. Am convenit să rămânem în legătură cu profesorul Teruyuki Hara, pentru a descâlci această poveste tragică speculată intens de propaganda sovietică şi cea rusească. Oricum, abordarea absolut nouă a profesorului Teruyuki Hara, bazată pe surse sigure şi credibile japoneze, răstoarnă legenda vehiculată de sovietici despre moartea lui Serghei Lazo şi impune o reinterpretare a subiectului.

– Veţi integra materialele inedite şi datele noi cu care aţi venit din Japonia într-o carte? Cred că nu voi greşi deloc dacă v-aş sugera aşa ceva…

– Bine, acesta a şi fost motivul pentru care am făcut scurta, dar foarte intensa mea cercetare pe teren în Japonia. Sper ca, într-un an de zile, cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin concursul prietenilor mei din Japonia, să duc la bun sfârşit cartea asupra căreia lucrez de mai mult timp. Nu este vorba despre o ambiţie deşartă şi nici despre dorinţa de a epata, ci despre faptul că subiectul apostolatului românesc din Japonia secolului XIX merita de mult o valorificare în beneficiul istoriografiei naţionale.

– Noi vă urăm succes şi aşteptăm cu mult interes materialele despre activitatea celor trei misionari basarabeni în Ţara Florii de Cireş.

– Iar eu voi folosi prilejul pentru a mulţumi încă o dată redacţiei FLUX pentru amabilitatea de a fi găzduit în ultimii doi ani mai multe materiale despre Cuviosul Anatolie Tihai, fratele său Iacob şi diaconul Dimitrie Livovschi. Fără acest fapt nu ar fi fost posibilă vizita mea de cercetare şi documentare în Japonia.

Nicolae FEDERIUC


Cu legea pre lege călcând sau cum mimează Republica Moldova înfăptuirea justiţiei de ochii europenilor

Noiembrie 25, 2011

Interviu cu avocatul Vitalie NAGACEVSCHI, preşedinte al Organizaţiei „Juriştii pentru Drepturile Omului”

– Domnule Nagacevschi, Republica Moldova se situează printre primele state ale Consiliului Europei în clasamentul raportului dintre numărul de condamnări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului faţă de numărul de locuitori. În foarte multe cazuri, Republica Moldova este condamnată la CEDO în cauze privind neexecutarea unor hotărâri judecătoreşti definitive. În cazul acestor petiţionari, actul de justiţie nu este înfăptuit până la capăt şi, în consecinţă, este, practic, nul. La 1 iulie 2011 a intrat în vigoare Legea nr. 87, din 21 aprilie 2011, cu privire la repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti. Această lege este susceptibilă de a le provoca mari bătăi de cap cetăţenilor moldoveni care, după epuizarea procedurilor judecătoreşti la nivel naţional, au depus plângeri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar acum, se pare, riscă să fie trimişi repetat în faţa instanţelor naţionale, pentru noi proceduri. De precizat că legea nr. 87 nu prevede remedii pentru restabilirea drepturilor a căror încălcare a fost stabilită prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Cum comentaţi această situaţie?

– Formal, legea la care vă referiţi a fost adoptată, ca măsură generală, pentru executarea Hotărârii pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului „Olaru şi alţii versus Moldova”. În această cauză, precum şi în multe alte cauze similare, Curtea a constatat că în Republica Moldova există o problemă sistemică în domeniul executării hotărârilor judecătoreşti. În conformitate cu prevederile Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, statele părţi contractante la Convenţie s-au obligat să se conformeze hotărârilor Curţii Europene şi, între altele, să adopte măsuri, inclusiv legislative, pentru a evita pe viitor violări similare ale Convenţiei stabilite deja printr-o hotărâre a CEDO. Deci, aparent, legea menţionată a fost adoptată în urma pronunţării multiplelor hotărâri ale Curţii de la Strasbourg, la general, şi a Hotărârii „Olaru şi alţii versus Moldova”, în particular.

– Dincolo de aparenţe şi de aspectele formale, am vrea să vă referiţi la impactul şi eficienţa acestei legi considerate buclucaşe de majoritatea experţilor în domeniu. Am putea admite că legea nr. 87 a fost concepută să servească drept tertip juridic pentru evitarea unui număr crescând de condamnări ale Republicii Moldova la CEDO pe motivul neexecutării hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti naţionale?

– Aveţi dreptate. Studiul atent al legii nr. 87 oferă temeiuri pentru părerea că ea a fost adoptată pentru Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei şi nu pentru a fi aplicată în ordinea juridică internă a statului nostru. Ţinând cont de denumirea Legii, dar şi de conţinutul ei, este evident că aceasta reglementează posibilitatea obţinerii unor reparaţii în cazul în care o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie nu se execută sau când se tărăgănează un proces judiciar. Or, instrumentarul legal existent până la adoptarea legii permitea înaintarea unor acţiuni de reparare a prejudiciului cauzat ca urmare a tărăgănării proceselor sau a neexecutării hotărârilor judecătoreşti. În acelaşi timp, respectiva lege nu reglementează în nici un fel posibilitatea de a determina autorităţile să execute o hotărâre judecătorească sau posibilitatea grăbirii unui proces judiciar tărăgănat nejustificat. Mai mult ca atât, legea nu reglementează posibilitatea încasării prejudiciilor cauzate ca urmare a tărăgănării proceselor prejudiciare, cum ar fi, de exemplu, tărăgănarea nejustificată a urmăririi penale. Or, urmărirea penală este parte integră a unui proces, inclusiv judiciar, penal.

– Deci, este evident că legea are un şir de carenţe. Vă rugăm să rămânem în această zonă şi să vă referiţi punctual la aspectele deficitare ale legii despre care vorbim.

– Carenţele sunt mai multe. În opinia mea, ca şi a mai multor jurişti şi experţi, legea nr. 87 are carenţe în ceea ce priveşte repararea prejudiciului pentru încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil. Ea face imposibilă determinarea instanţei de judecată să grăbească procesul de judecată. În plus, legea nu acoperă cazurile de tărăgănare nejustificată a urmăririi penale. Legea nr. 87 nu oferă nici un temei pentru ca cetăţeanul să obţină obligarea executării unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. În acelaşi timp, trebuie să precizăm că legea nr. 87 este eficientă doar în cazul în care o hotărâre judecătorească, cu întârziere, dar a fost deja executată. În cazul în care hotărârea judecătorească nu este executată, legea nr. 87 nu este eficientă.

– Legea nr. 87 lasă impresia că împinge situaţii şi cazuri concrete pe terenul absurdului.

– În urma punerii în aplicare a legii nr. 87, Curtea Europeană a Drepturilor Omului le-a expediat tuturor reclamanţilor sau reprezentanţilor acestora, care au denunţat tărăgănarea proceselor judiciare sau executarea hotărârilor judecătoreşti, scrisori, în care propunea epuizarea noii căi de recurs la nivel naţional – adresarea în judecată cu cerere privind repararea pagubei cauzate prin tărăgănarea procesului judiciar sau a executării hotărârii judecătoreşti. Organizaţia noastră, „Juriştii pentru Drepturile Omului”, a primit, de asemenea, astfel de scrisori referitoare la toate cererile privind neexecutarea hotărârilor judecătoreşti. În toate cazurile în care era vorba despre neexecutarea hotărârilor judecătoreşti (şi nu de încasarea prejudiciilor în legătură cu executarea tardivă a hotărârilor judecătoreşti) noi am trimis scrisori la CEDO, prin care am explicat carenţele legii nr. 87.

– Totul se învârte în jurul unor carenţe voite sau nedeliberate, absurdităţi, contradicţii, vicii şi deficienţe…

– Bine, să revenim la aceste carenţe, de altfel, mai mult decât evidente. Dacă o hotărâre judecătorească nu este executată şi acest fapt este denunţat în instanţa judecătorească, obţii o nouă hotărâre judecătorească, prin care se constată că o altă hotărâre judecătorească irevocabilă nu se execută. Până la urmă, ambele hotărâri rămân neexecutate. Altfel spus, se ajunge la o situaţie absurdă, când pot fi obţinute două hotărâri definitive pe un dosar şi nici una dintre ele să nu fie executată.

– Aşadar, reclamantul este, practic, constrâns să epuizeze o nouă cale de recurs instituită prin această lege defectuoasă şi să parcurgă încă o dată toate procedurile în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale. Omul de rând ar spune într-o asemenea împrejurare că mori cu dreptatea în mână… Ce alte aspecte aţi mai invocat în corespondenţa cu CEDO?

– Am mai arătat că obligativitatea epuizării noii căi de recurs pune o sarcină excesivă pe umerii reclamantului, deoarece acesta va trebui să-şi piardă timpul prin instanţele judecătoreşti, va trebui să angajeze un avocat, ceea ce va duce la cheltuieli suplimentare etc.

– Cum se prezintă aceasta sub aspect practic? Ce ar putea stabili o instanţă judecătorească naţională în cazul hotărârilor neexecutate? Este posibil ca o instanţă să pronunţe o hotărâre mai definitivă decât cea definitivă deja pronunţată şi mai irevocabilă decât cea irevocabilă deja pronunţată?

– Legea nr. 87 stabileşte imperativ un termen de 3 luni pentru examinarea de instanţele de fond a cererilor de reparare a prejudiciului. În urma unui studiu al situaţiei existente, efectuat ca urmare a comunicării noastre cu avocaţii, am constatat că există deja mai multe cereri de acest fel depuse în instanţele judecătoreşti, însă nici una dintre acestea nu a fost soluţionată în fond, în pofida faptului că 3 luni au trecut deja de mult. De altfel, pornind de la faptul că instanţele judecătoreşti sunt suprasolicitate, chiar din start acţiunile similare sunt numite spre examinare peste 3 şi mai multe luni de la înfăţişarea părţilor sau înregistrarea acţiunii.

– În opinia dumneavoastră, pe cât cadrează situaţia despre care vorbim cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi cu jurisprudenţa CEDO?

– În conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene, obligarea reclamantului de a epuiza o nouă cale de recurs, care a apărut ca urmare a adoptării unei noi reglementări, reprezintă o împovărare pentru dânsul. Ne putem referi aici, bunăoară, la Hotărârea CEDO din 28 octombrie 1999 pe cererea nr. 28342/95 „Brumărescu versus România”, paragraful 50. Astfel, impunerea unei sarcini excesive reclamantului este contrară spiritului Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, precum şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

– CEDO a reacţionat cumva la comentariile dumneavoastră?

– În acest moment încă aşteptăm să vedem care va fi reacţia Curţii Europene – va accepta argumentele noastre sau nu. În cazul în care argumentele noastre nu vor fi acceptate, atunci reclamanţii vor fi nevoiţi să epuizeze noua cale de recurs apărută odată cu punerea în aplicare a legii nr. 87. În cazul unei asemenea ipoteze, sunt convins că într-un timp relativ scurt, Curtea se va convinge că legea nr. 87 este ineficientă, mai ales în ceea ce priveşte problema neexecutării hotărârilor judecătoreşti.

– Aşa sau altminteri, marea problemă a cetăţenilor noştri rămâne a fi neînfăptuirea justiţiei până la capăt, iar legea nr. 87 nu oferă remedii eficiente. Cum ar putea fi depăşită această situaţie?

– Aici este cazul să arătăm că problema poate şi trebuie să fie rezolvată. În opinia noastră, principalele repere pentru soluţionare sunt câteva. Întâi de toate, trebuie să ne referim la tragerea la răspundere, inclusiv penală, aşa cum este prevăzut de articolul 320 al Codului penal, a persoanelor care refuză să execute hotărârile judecătoreşti. După mine, este inacceptabilă situaţia când o persoană oficială, de exemplu, primarul, declară în faţa presei că nu va executa o hotărâre judecătorească privind restabilirea unei persoane în funcţie. Mai mult ca atât, experienţa ne arată că atunci când el într-adevăr nu execută hotărârea judecătorească, acestuia nu i se întâmplă nimic. Totodată, este necesară stabilirea unor criterii foarte clare de schimbare a modului de executare a hotărârilor judecătoreşti, mai ales când de neexecutarea acestora se fac responsabile autorităţilor publice sau executorul judecătoresc şi întreaga sumă neexecutată ar urma să fie încasată din bugetul de stat, adică din buzunarul contribuabililor. O altă modalitate de soluţionare a situaţiei ar fi legiferarea posibilităţii stabilirii unor interese moratorii, adică posibilitatea încasării unei sume de bani, de exemplu, lunare, până la executarea hotărârii judecătoreşti. Să exemplificăm – o persoană a obţinut o hotărâre judecătorească definitivă, prin care autoritatea publică locală a fost obligată să-i acorde un spaţiu locativ. Această hotărâre nu se execută dintr-un motiv obiectiv: nu există spaţiu locativ disponibil. Atunci, persoana ar trebui să-i poată solicita autorităţii publice locale încasarea unei sume lunare pentru acoperirea cheltuielilor de închiriere a unui spaţiu locativ. Fără legiferarea sau punerea în aplicare efectivă a unor asemenea repere, problema neexecutării hotărârilor judecătoreşti nu va fi soluţionată niciodată.

– Dacă legea nr. 87 are atâtea carenţe, este legitim să ne întrebăm care a fost rostul adoptării ei.

– Mie mi s-a creat impresia că legea nr. 87 a fost adoptată pentru a mima în faţa Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei şi în faţa Curţii Europene luarea de măsuri în vederea soluţionării unei probleme sistemice – neexecutarea hotărârilor judecătoreşti – şi nu pentru rezolvarea reală a respectivei probleme.

– Toată speranţa rămâne, deci, tot la Curtea Europeană…

– Sper foarte mult că CEDO va observa că legea nr. 87 este ineficientă, mai ales în ceea ce priveşte remedierea problemei de neexecutare a hotărârilor judecătoreşti definitive şi va continua examinarea cererilor pendinte, iar guvernarea va revedea legea cu pricina şi o va aduce la nivelul necesar de eficienţă.

– Domnule Nagacevschi, vă mulţumim.

Vlad CUBREACOV


Iulian CHIFU: NATO nu poate depinde cu apărarea sa de un veto al Rusiei

Octombrie 7, 2011

Interviu cu domnul prof. dr. Iulian Chifu, analist de politică externă, director al Centrului pentru Prevenirea Conflictelor şi Early Warning, Bucureşti

– Domnule profesor, am discutat şi cu alte ocazii despre scutul antirachetă din România. Iată că ceea ce unii aşteptau cu speranţă, iar alţii cu înfrigurare, s-a produs: Bucureştiul şi Washingtonul au semnat Acordul privind amplasarea unor elemente ale scutului antirachetă în România. Aceste elemente vor fi amplasate în localitatea Deveselu din judeţul Olt şi implică interceptoare de tip SM-3 şi un radar de ghidare a interceptoarelor. S-a făcut multă vâlvă pe acest subiect în unele capitale. Am observat cu toţii reacţii calme la Budapesta, Sofia, Kiev şi Chişinău, pe când dinspre Belgrad şi dinspre Moscova s-a simţit un val de nervozitate. În ecuaţia geopolitică regională, aceste reacţii contează, pentru că relevă fie un potenţial de consensualitate, fie unul de tensiune şi conflict latent. Cum apreciaţi faptul semnării Acordului de la Washington şi reacţiile actorilor geopolitici din regiunea noastră?

– Sistemul antirachetă american cu elemente amplasate în România – interceptorii – şi Turcia – radarul de avertizare timpurie – este o contribuţie naţională la scutul antirachetă al NATO şi apără întreaga Europă şi Statele Unite. El acoperă Republica Moldova şi, parţial, Ucraina. E adevărat că Federaţia Rusă negociază cu NATO o formulă de cooperare sau „scut comun”, dar acesta nu are cum să permită Rusiei să-şi asume o parte a teritoriului NATO, din cauza indivizibilităţii apărării comune a Alianţei, aşa cum nu poate să-şi asume nici un drept de veto pe utilizarea scutului, deoarece timpul de reacţie este între 4 şi 12 minute. Nici la nivelul NATO nu se întruneşte Consiliul NATO-Rusia pentru a lua o decizie, ci există un mandat pentru un general care decide, în timp real. Mai mult, principial NATO nu poate depinde vreodată cu apărarea sa de un veto al Rusiei.

Formula agreată este cea a cooperării prin schimb de informaţii, eventual un centru de fuziune a datelor la sediul SHAPE din Mons, Belgia, acolo unde atât NATO, cât şi Federaţia Rusă, cu scutul său independent, să aibă ecrane şi să poată compara şi confrunta datele în timp real. De asemenea, se preconizează o formulă de acord care să conţină o comunicare în prealabil a tuturor activităţilor de lansare de rachete pentru a nu fi interpretate în mod eronat drept altceva decât ceea ce sunt şi să existe reacţia scutului antirachetă.

Şi în privinţa unor inspecţii in situ pe care Rusia şi le-ar dori, pe parcursul montării scutului, şi ele sunt imposibil de aranjat din două motive: mai întâi consimţământul statului gazdă, care nu poate fi angajat de partea americană, apoi, pe fond, lipsa interesului pentru un transfer de tehnologie militară a SUA către Federaţia Rusă. Consimţământul ar putea însemna autorizarea „spionajului oficial” pe tehnologia antirachetă modernă a interceptării prin pulverizare la impact, lucru ce nu intră în spaţiul de interes al statelor membre NATO a se produce.

– Semnarea Acordului şi amplasarea propriu-zisă a elementelor scutului antirachetă, atunci când se va produce, determină ajustarea sau modificarea în răspăr a comportamentului statelor care se simt vizate. La ce anume credeţi că ne-am putea aştepta şi din partea căror capitale anume?

– Nu ne aşteptăm la reacţii de nici un fel. Partea rusă e convinsă că nu e un scut îndreptat împotriva sa, iar orice doleanţă ar dori să o exprime, pentru a deveni realitate, trebuie să fie acceptată şi de partener. Militarii ruşi ştiu componentele tehnice, cunosc metoda de interceptare, capacităţile sistemului, le-au discutat şi negociat. De altfel, este foarte corect de remarcat lipsa oricărei reacţii pe acest subiect din partea autorităţilor de vârf ale Federaţiei Ruse, mai mult, au apărut comentariile tehnice ce recunosc situaţia curentă şi lipsa oricărei ameninţări pentru Federaţia Rusă. Singurele comentarii şi presiuni vin în sensul promovării propunerilor de cooperare şi a doleanţelor Rusiei de a se implica în cadrul scutului antirachetă.

– Poate servi scutul antirachetă un motiv real de poticneală în politica externă a Rusiei, mai cu seamă în ceea ce priveşte diferendul moldo-rus îngheţat din Transnistria?

– Nu. Referirile la amplasarea unor capabilităţi în Transnistria au fost şi rizibile, şi fără legătură cu scutul antirachetă. Federaţia Rusă e conştientă, la nivelele sale decizionale, că amplasarea oricăror capabilităţi oriunde în lume trebuie să se refere la ameninţări reale şi credibile, altfel e greu de explicat şi propriului public de ce trebuie cheltuiţi aiurea nişte bani pe înarmare. Este şi cazul posibilei amplasări a unui port-elicopter din clasa Mistral, achiziţionat de la francezi, în Marea Neagră, la Sevastopol. Ar însemna că vizează statele NATO, cu o capabilitate supradimensionată şi costisitoare care nu se justifică în zonă, prin raza de acţiune, şi Moscova ştie că acest lucru ar antrena escaladarea înarmării în Marea Neagră, pentru că şi Turcia, şi România va dori să-şi protejeze ţărmurile din largul mării în faţa unei asemenea capabilităţi.

– Un alt conflict nerezolvat al Moscovei în regiunea noastră este diferendul canonic româno-rus, un conflict cu adânci rădăcini istorice. Cazul Mitropoliei Basarabiei este vizat direct. În câteva zile va sosi la Chişinău patriarhul Kiril Gundiaev al Moscovei şi al întregii Rusii, după ce, la distanţă de doar o săptămână, a efectuat vizite în ţinutul Herţa, la Bănceni, şi în nordul Bucovinei, la Cernăuţi. Cum se vede de la Bucureşti această activizare a Bisericii Ruse şi care sunt, în opinia dumneavoastră, elementele-cheie de care se conduce în regiunea noastră centrul de putere religioasă de la Moscova?

– Aici avem două niveluri, două planuri de discuţie. Unul este disputa reală şi ingerinţa în afacerile Bisericii Ortodoxe Române şi a componentelor sale din Basarabia, Bucovina şi regiunea Odesa, componente tradiţionale ce menţin tradiţia istorică a românilor moldoveni, basarabeni, nistreni, bucovineni. Aici e o chestiune pe care cele două Biserici ortodoxe trebuie să o convină, cu toleranţa şi modul egal de a le privi din partea guvernelor Republicii Moldova şi Ucrainei.

Cel de-al doilea plan e mai larg, nu mai puţin relevant, cu impact major asupra contemporaneităţii. El ţine de nevoia de raportare morală, de referire la valori concrete, pe care religia o oferă oamenilor. Am observat, în ultima vreme, o adevărată tendinţă a religiilor majore, consacrate, în ceea ce priveşte alunecarea către mercantilism şi căderea în principiile pieţei, devenind adevărate societăţi comerciale. E cazul tuturor Bisericilor mari, e şi cazul Bisericii ortodoxe, iar punctul major care demonstrează acest trend este fuga credincioşilor ruşi sau slavi, în general, de sub oblăduirea sa către islam radical, către culte jihadiste, către aşa-numitele „culte noi”, construite pe aşteptările oamenilor, care le satisfac mai bine nevoia de identitate de grup şi de referinţă morală, de raportare la divinitate, decât religiile mari. Aici problema e şi mai importantă, deoarece trec drept convertiţi la jihadism ruşi şi slavi, cazaci din regiunile Krasnodar Krai, Stavropol Krai, care se alătură insurgenţei din Caucazul de Nord şi aruncă în aer şi strategia de restabilire a structurii etnice a regiunii prin instalarea acestor etnici de origine slavă tocmai prin convertirea lor la Islam şi alăturarea insurgenţei, în special celei ce se manifestă prin acţiuni teroriste şi asumări jihadiste.

– Domnule profesor, vă mulţumim.

Vlad CUBREACOV


„Dă bine să ai o poză cu Patriarhul Rusiei”

Octombrie 7, 2011

Interviu la Europa Liberă: cu Vlad Cubreacov despre semnificaţiile extrareligioase ale unei vizite patriarhale

Europa Liberă: Mitropolia Moldovei a făcut public programul vizitei la Chişinău a Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii, Kiril. Patriarhul se va afla în Moldova între 8 şi 10 octombrie. În seara de sâmbăta, acesta va adresa un mesaj de binecuvântare către credincioşii din cuprinsul Mitropoliei Moldovei. Duminică înalta faţă bisericească va oficia o liturghie la Catedrala mitropolitană şi va depune flori la monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Tot duminică sunt programate întâlniri cu conducerea republicii, după care va avea o întrevedere cu arhiereii Mitropoliei Moldovei. Luni, 10 octombrie, Patriarhul va vizita Secţia de Pediatrie a Institutului Oncologic, iar ulterior va merge la Complexului Monastic Curchi, unde va oficia „sfinţirea mică” a Catedralei mănăstirii.

Despre semnificaţia acestei vizite discutăm cu fostul deputat creştin-democrat Vlad Cubreacov, decorat cu Crucea Patriarhiei Române pentru mireni (1992 şi 1995) şi Crucea Frăţiei Sfântului Mormânt din Federaţia Rusă (2007).

Deşi vizita s-a anunţat a fi una canonică, sunt voci care spun ca nu este lipsită de valenţe geopolitice şi ca ar avea şi conotaţii politice.

Vlad Cubreacov: Vizita este anunţată ca fiind una canonică, dar, de fapt ,este o vizită cu puternice conotaţii politice şi geopolitice sau, am putea spune, geospirituale. Ceea ce face în ultimul an Patriarhul Kiril, nu este decât să marcheze prin vizitele sale „teritoriul canonic”, de control şi influenţă, al Patriarhiei de la Moscova.

Europa Liberă: El a mers şi la Kiev şi la Minsk…

Vlad Cubreacov: Numai anul acesta a fost de cinci ori în Ucraina, sâmbătă şi duminica Patriarhul Kiril a efectuat o vizită în regiunea Cernăuţi, s-a aflat o zi întreagă la mănăstirea Bănceni, împreună cu preşedintele ucrainean Victor Ianukovici. Această mănăstire este situată chiar la frontiera cu România, într-un ţinut care este, din punct de vedere etnic, curat românesc –  95% din populaţie sunt români ortodocşi de stil nou –, iar ceea ce face Patriarhul Kiril nu este decât să implementeze o mănăstire de stil vechi şi de limbă rusă în acest ţinut compact românesc şi ortodox din actuala regiune Cernăuţi.

Între aceste două vizite – din nordul Bucovinei şi din Republica Moldova – este o legătură evidentă, pentru că vizita este concepută şi ca o sfidare a Patriarhiei Române, întrucât Patriarhia Moscovei s-a angajat într-o competiţie absolut absurdă cu Patriarhia Română.

Europa Liberă: În ce ar consta această competiţie?

Vlad Cubreacov: Patriarhia Moscovei, putem spune, nu atât serveşte Ortodoxia, cât se serveşte de Ortodoxie. Ea a ridicat stindardul ortodox ca acoperire pentru scopurile şi interesele politice ale Kremlinului. Este o Biserică puternic aservită statului rus. Şi acum, Ortodoxia, din păcate, este văzută ca un fel de surogat pentru ideologia comunistă de altădată. Este elementul ideologic unificator al spaţiului fostei URSS. Nu întâmplător Patriarhia Moscovei nu vorbeşte foarte des despre oameni, ea vorbeşte mai mult despre „teritoriul canonic” , ceea ce Kremlinul numeşte „vecinătatea apropiată”, ca un eufemism pentru „zona de influenţă şi control a Moscovei”.

Europa Liberă: Au mai avut loc vizite ale înalţilor stătători ai Bisericii ruse în Republica Moldova. Ne amintim că în toamna anului 2005 regretatul patriarh Alexei al II-lea a vizitat Republica Moldova la invitaţia, pe atunci, a domnului Voronin, în calitate de preşedinte al Republicii. Politica şi religia sunt mână în mână?

Vlad Cubreacov: Această vizită este a treia a unui patriarh rus în Republica Moldova. După Alexei I si Alexei al II-lea, iată, vine şi Patriarhul Kiril. Dar, de fiecare dată invitaţiile au fost făcute la nivel politic. Patriarhul se întâlneşte de fiecare dată cu liderii politici şi niciodată cu credincioşii, care nu au acces la el şi nu pot primi binecuvântarea părintească.

Europa Liberă: Ba da, am înţeles că va participa la un Te deum.

Vlad Cubreacov: Da, dar va fi ţinut la distanţă, pentru că oamenii din securitate, care îi vor asigura paza, vor fi peste 1000 de persoane –  cum a fost şi la Cernăuţi, un efectiv destul de numeros – care îi vor îngrădi pe credincioşi de patriarh: nu vor avea acces nemijlocit. Nimeni nu-i va putea săruta mâna, aşa cum se obişnuieşte în Biserică.

Europa Liberă: Am înţeles că Sanctitatea Sa Kiril, va binecuvânta perechile de tineri care se căsătoresc în această zi, când va fi el la Chişinău.

Vlad Cubreacov: Nu cred că Patriarhul se deplasează de la Moscova la Chişinău pentru a fi naşul de cununie al unui mire şi al unei mirese. Trebuie să aducem în atenţie şi faptului că această vizită, preponderent politică prin semnificaţiile ei, este dorită de toate partidele parlamentare. Am înţeles că Patriarhul se va întâlni cu Vladimir Voronin. Vladimir Filat, care i-a adresat iniţial invitaţia, de asemenea va fi. Domnul Marian Lupu, ca interimar, se va întâlni cu Patriarhul. Sigur, clasa politică urmăreşte, cumva, un scop meschin. S-ar putea să avem alegeri anticipate şi atunci dă bine să ai o poză cu Patriarhul, să te arăţi cumva evlavios şi să extragi dividende electorale din asta.

Europa Liberă: Nu cred că va fi şi liderul PL Mihai Ghimpu.

Vlad Cubreacov: Nu ştiu. Liderul PL, Mihai Ghimpu, ca şi nepotul său, primarul Chişinăului, Dorin Chirtoacă, au făcut dovada că sunt parte a Patriarhiei Moscovei. De fiecare dată i-am văzut la Catedrala din Chişinău –  participând alături de Voronin, Lupu, Filat, Lucinschi sau Urechean, ca să dăm câteva nume –, ca dovadă că sunt parte inseparabilă a acestei comunităţi canonice din cuprinsul Republicii Moldova.

Europa Liberă: Domnule Cubreacov, dar exista un conflict canonic româno-rus în Republica Moldova?

Vlad Cubreacov: Există un diferend canonic româno-rus. El este istoric, provine din anul 1940, ulterior 1944, şi are la bază uzurparea drepturilor Mitropoliei Basarabiei de către Patriarhia Moscovei, şi atunci şi acum controlată de puterea politică de la Kremlin. Din păcate, clasa politică din Moldova, conducerea de stat, nu are o abordare echidistantă şi simetrică faţă de ele două Patriarhii, implicate în acest regretabil şi absurd diferend canonic.

Clasa politică are anumite preferinţe canonice. Reprezentanţii ei se afiliază benevol uneia dintre părţi, şi cooperează exclusiv cu aceasta. Ceea ce demonstrează, o data în plus, că Republica Moldova se află în continuare în sfera de influenţă – cel puţin spiritual-politic – a vechii metropole din răsărit.

Europa Liberă: De ce n-ar fi invitat la Chişinău şi Patriarhul României Daniel?

Vlad Cubreacov: Cred că, într-un demers pozitiv şi constructiv, ar fi trebuit ca premierul Filat şi interimarul Lupu să le adreseze o invitaţie, concomitent, celor doi patriarhi, care să fie prezenţi aici, în văzul tuturor, pentru a transmite un semnal de conciliere, cel puţin de dialog şi cooperare în numele Ortodoxiei. Subiectul unităţii ortodoxe nu este unul de neglijat. Unitatea noastră trebuie să se manifeste întotdeauna în învăţătură, în practici. Este o unitate de suflet, nu o unitate administrativ-teritorială, aşa cum o vede Patriarhia din preajma Kremlinului.

Europa Liberă: În anumite situaţii am văzut feţe bisericeşti de la Mitropolia Moldovei şi Mitropolia Basarabiei, care au dat dovadă de unitate, de consolidare, participând la oficierea unor servicii divine împreună.

Vlad Cubreacov: Este un semnal pozitiv. Asemenea cazuri vor recidiva, în sensul bun al cuvântului. Aceste cazuri consolidează un proces care este continuu şi acumulativ, procesul de migrare canonică dinspre Patriarhia Moscovei spre Patriarhia Română, astfel încât astăzi Mitropolia Basarabiei cuprinde peste 25% din populaţia ortodoxă a ţării. Procesul nu se va opri aici, este un fenomen viu, nedirijat, alimentat, sigur, de voinţa clericilor dintr-o parte şi alta, care au renunţat la ură şi confruntare şi au trecut la cooperare şi înţelegere.

Europa Liberă: Programul vizitei Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii Kiril la Chişinău a fost modificat, din cate se cunoaşte, el urma să ajungă şi la Comrat, şi la Tiraspol, ulterior aceste vizite s-au contramandat, va fi doar la mănăstirea Curchi. De ce credeţi ca s-a intervenit în agendă?

Vlad Cubreacov: În textul invocat s-a făcut referire la starea de sănătate a Patriarhului şi la recomandările medicilor, ceea ce este fals, pentru că, urmărind atent agenda liderului spiritual rus, vedem că acesta este activ, dinamic, se află în permanentă mişcare în cuprinsul Patriarhiei sale. Motivele trebuie căutate în altă parte. Cauza reală este de natură politică. După ce Patriarhia Moscovei nu numai ca a cochetat cu regimurile separatiste nu doar din Moldova, dar şi din Georgia, ea a alimentat cumva şi anumite tendinţe separatiste în Republica Autonomă Crimeea din Ucraina, tot prin vizite ale Patriarhului Kiril sau ale altor ierarhi.

Europa Liberă: E incredibil ca Biserica să alimenteze separatismul…

Vlad Cubreacov: Spuneam la început că Biserica rusă nu ezită să se servească de stindardul Ortodoxiei pentru interese meschine, extrabisericeşti, extraortodoxe, care nu au nimic în comun cu Hristos, cu spiritul adevărat, autentic, al Ortodoxiei noastre. Patriarhia Moscovei, din păcate, a recunoscut întotdeauna şi a creditat moral regimurile din Transnistria, Abhazia, Oseţia de Sud, ceea ce nu dă bine deloc. Ştim că Igor Smirnov, de exemplu, a fost şi preferatul Patriarhului Alexei al II-lea: a fost decorat cu multe distincţii bisericeşti, sunt vreo şapte. Practic, în tot cuprinsul fostei URSS Igor Smirnov este campion absolut la decoraţii bisericeşti. Trebuie să constatăm că, din punctul de vedere al Bisericii ruse, acesta este cel mai exemplar dintre exemplarii creştini din acest spaţiu.

Europa Liberă: Să înţelegem că acum este ignorat, dacă nu ajunge Patriarhul Kiril la Tiraspol?

Vlad Cubreacov: Nu este ignorat. Este o măsură de prudenţă. Este un gest de precauţie pe care şi-l ia Patriarhia Moscovei. Ceea ce nu înseamnă ca aceasta nu va continua să sprijine şi să crediteze moral regimurile separatiste, inclusiv pe cel din Transnistria.

Europa Liberă: Există şi vreo latură pozitivă a acestei vizite?

Vlad Cubreacov: De fiecare dată gesturile de sfidare ale Bisericii ruse şi angajarea sa politică în raport cu populaţia Republicii Moldova, cu credincioşii ortodocşi din ţara noastră au, în subsidiar, şi efecte pozitive. Acestea ţin de consolidarea conştiinţei naţionale a populaţiei de la noi, pentru ca lucrurile se percep prin comparaţie. Cu cât insistă Patriarhia Moscovei mai mult asupra aşa-numitului concept al „teritoriului canonic inalienabil”, cu cât aceasta ne vorbeşte despre Republica Moldova ca parte inseparabila a „Sfintei Rusii”, a „Lumii ruse”, a civilizaţiei ruse, cu atât mai mult va exista o forţă de reacţie, de răspuns. În felul acesta, sigur că vizita nu face decât să contureze mai bine, sa clarifice conştiinţa etnica de sine şi ortodoxă a populaţiei din ţara noastră.

Cu siguranţă ca va exista dorinţa de a-l invita la Chişinău şi pe Patriarhul Daniel. Acesta va veni la un moment potrivit, dar vizita sa nu va fi una politică. Va fi o vizită strictamente canonica, spirituală, limitându-se la menirea pe care Biserica o are, cea de a-i sluji pe oameni, de a-L sluji pe Dumnezeu, nu de a se servi de Dumnezeu şi de oameni.

Pentru conformitate: Valentina URSU


Despre dihotomiile etnonimice la ucraineni şi români

Septembrie 15, 2011

Interviu cu jurnalistul Ihor Lubyanov de la „Gazeta po-ukrainski”, Kiev

– Domnule Lubyanov, sunteţi cunoscut ca unul dintre puţinii jurnalişti şi cercetători ucraineni care au studiat şi folosesc limba română. V-aţi făcut studiile universitare şi postuniversitare la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Acest element din biografia dumneavoastră vă recomandă drept un bun cunoscător al subtilităţilor legate de utilizarea etnonimelor şi infranimelor atât în spaţiul românesc, cât şi în cel ucrainean. V-aş propune să discutăm astăzi despre instrumentarea etnonimelor în scopuri politice de către anumite cercuri de la Moscova sau de la Kiev.

– Mă bucur că abordaţi acest subiect. Am citit în FLUX articolul dumneavoastră „Recursul Patriarhiei Moscovei la etnolingvistică sau manipularea prin limbaj ca procedeu de menţinere a puterii canonice” în care vă referiţi la strategii aplicate atât în Ucraina, cât şi în Republica Moldova. Aţi vorbit despre Rusia şi despre Ruś, un subiect aproape deloc dezbătut la Chişinău. Pentru a răspunde exact invitaţiei dumneavoastră, va trebui să intrăm puţin în materia istorică. Aşadar, atât în România, cât şi în Republica Moldova, operele istorice care tratează evenimente din trecutul Ucrainei, exprimă convingerea că vechiul regat medieval al ucrainenilor se numea Rusia Kieveană. Această denumire este incorectă atât din punct de vedere istoric, cât şi lingvistic. Ea duce la o înţelegere total greşită, a acestei perioade din istoria slavilor de răsărit. Desigur, aici putem menţiona, fără riscul de a greşi, că în timpul regimurilor comuniste din România, Republica Moldova şi Ucraina (pentru ultimele două regimul fiind, totodată, şi unul de ocupaţie), Rusia (sau Rusia Sovietică) a promovat cu succes astfel de idei: Rusia, Ucraina şi Bielorusia (fiind tot un termen incorect, despre care vom vorbi ulterior) erau ţări-surori, Rusia Kieveană fiind un stat unic pentru un singur popor – cel rus, care, cu timpul, s-a despărţit în trei popoare din cauza „împrejurărilor nefericite” şi a „invaziilor străine”. Astfel, Rusia pretindea titlul de „frate mai mare” în raport cu celelalte două ţări slave.

– Se pare că această chestiune este doar în aparenţă una terminologică sau de natură filologică. În definitiv, asistăm la un caz clasic de manipulare socială în scopuri politice…

 – Da, aşa este, în mod indiscutabil. Nu doresc să mă refer însă, aici şi acum, la toată absurditatea acestei idei, pe care au dezvăluit-o deja destul istoricii ucraineni şi cei străini. Este totuşi bine să ne oprim la aspectul filologic al problemei. Filologii din România sau cei din Republica Moldova s-ar putea să nu fie preocupaţi de faptul dacă „Rusia” Kieveană era un stat ucrainean sau unul rusesc, însă, din perspectivă lingvistică, este foarte important ca limba română să fie cât mai precisă în definirea acestor procese istorice. Trebuie să menţionez că în nici una dintre limbile slave, marele imperiu medieval cu centrul la Kiev nu este numit „Rusia”, nici chiar în limba rusă. Este foarte util să precizăm ce termeni folosesc limbile slave. Haideţi să alegem trei dintre ele, limbi implicate nemijlocit în procesele istorice din Ucraina: ucraineana, polona şi rusa. Aşadar, în ucraineană există termenul Русь [Ruś], respectiv, Київська Русь [Kyjivśka Ruś], având derivatele: русич [rusyč], русин [rusyn], cu o semnificaţie clară: Rutenia, Rutenia Kieveană şi rutean, strâns legată de desemnarea naţională a ucrainenilor înşişi. În schimb, Rusia, rusesc sau rus în ucraineană sună Росія [Rosija], російський [rosijśkyj], росіянин [rosijanyn], care au o cu totul altă semnificaţie, fără să desemneze într-un fel sau altul vechiul stat kievean. În ucraineană este absurdă folosirea termenului Київська Росія [Kyjivśka Rosija] – Rusia Kieveană, căci limba noastră nu combină aceste definiţii în nici un fel. În polonă se procedează identic, folosindu-se pentru desemnarea acestui stat termenul Ruś sau Ruś Kijówska (Rutenia Kieveană), Rusin pentru rutean ca naţionalitate şi ruski pentru rutean ca adjectiv, pe de altă parte desemnând Rusia cu termenul Rosja, Rosjanin pentru rus şi rosyjski pentru rusesc. Totodată, termenul Rusia Kieveană Rosja Kijówska, ca şi în ucraineană, nu poate exista, fiind o absurditate.

– Foarte interesant acest excurs filologic pe care îl faceţi dumneavoastră. Care este însă situaţia în cazul limbii ruse?

– În rusă avem o situaţie specială. Nici în această limbă „Rusia” Kieveană nu are nimic în comun cu Rusia. În rusă există termenii Киевская Русь [Kijefskaja Ruś], русич [rusičj], care în nici un caz nu înseamnă Россия [Rasija], Rusia. În limba rusă de astăzi, există însă doi termeni care desemnează noţiunea de rus – unul dintre aceştia fiind россиянин [rasijanin], respectiv adjectivul  российский [rasijskij], însemnând apartenenţa la Rusia ca stat, aşadar rus ca cetăţean al Rusiei, indiferent de naţionalitate, iar rusesc ca ceea ce ţine de Rusia, de pildă, produsele ruseşti. Al doilea termen înseamnă rus şi rusesc,aparţinând naţionalităţii, neamului rusesc, şi exprimându-se prin acelaşi cuvânt – русский [ruskij], fiind adjectiv, iar în cazul reprezentantului acestei naţionalităţi, folosindu-se un adjectiv substantivat. Astfel, Rusia este singura ţară slavă unde naţionalitatea se defineşte printr-un adjectiv, fiind mai vechi, în acelaşi timp, decât însuşi termenul Rusia – Rasija, o formă grecizată a denumirii de Rutenia, introdusă abia în secolul al XVIII-lea de ţarul Petru cel Mare. Forma ruskij nu înseamnă altceva decât „cel ce aparţine rutenilor” (тот, кто принадлежит русичам), teritoriul de nord al Rusiei de astăzi fiind o provincie dominată de Rutenia Kieveană.

– Pentru că sunteţi şi un bun cunoscător al limbii române, cum ar fi corect să ne raportăm noi, românii, la acest caz de dihotomie şi confuzie terminologică? 

– Cele menţionate mai devreme ne dau dreptul deplin de a introduce şi în limba română, în loc de denumirea total greşită de Rusia Kieveană, denumirea corectă, în primul rând din punct de vedere filologic – Rutenia Kieveană, o formă exclusiv întrebuinţată în vechile acte europene până în secolul al XVIII-lea, adică înaintea proclamării Ţaratului Moscovit – Imperiul Rusesc. De exemplu, marele rege-legislator rutean, autorul primei Constituţii din Europa (Pravda Ruśka – Adevărul Rutean), Iaroslav cel Înţelept, este numit în cronicele europene de atunci – REX RVTHENORVM (Regele Rutenilor), şi în nici un caz al „ruşilor”. Nu ştim, respectiv nu putem să spunem, din ce cauză Petru cel Mare, împăratul rusesc, a schimbat denumirea ţării sale, care înaintea lui nu s-a numit niciodată Rusia şi nici Rutenia, ci Moscovia, Ţaratul Moscovit, Ţara Moscoviţilor, limbile română, ucraineană şi poloneză păstrând şi denumirea populară a ruşilor de altădată – muscal.

– Aţi menţionat şi incorectitudinea termenului „Bielorusia”. Nici bieloruşii nu sunt ruşi?

– Sigur că nu. În Evul Mediu au fost numiţi ba „ruteni”, ba „lituanieni”, fiind un popor între lituanienii şi ucrainenii de astăzi. De asta s-a şi produs termenul de „Rutenia Albă” – în limbile baltice „baltos” însemnând „alb”. Adică, pe de o parte – „ruteni baltici”, iar pe de altă parte – bieloruşii sunt preponderent blonzi şi cu ochi deschişi, de asta şi „albi”. De fapt, greu de spus, în ce măsură, dar bieloruşii de astăzi sunt o sinteză a rutenilor şi lituanienilor. Ucrainenii înţeleg limba lor foarte bine, şi adesea o văd ca un dialect al ucrainenei cu pronunţie lituaniană. Pronunţia este tocmai influenţată de baltici, nu de ruşi, cum se crede foarte des, fiindcă Bielorusia făcea parte din Marele Ducat al Lituaniei, unde dinastia monarhică a fost lituaniană, iar limba oficială – ruteană. N-aş spune dacă sunt balţi slavizaţi ori invers, slavi cu puternică influenţă baltică, inclusiv genetică, însă este foarte clar că nu au de a face cu ruşii. Chiar şi astăzi principala diferenţă între lituanieni şi „bieloruşi” este numai limba. O denumire corectă, aşadar, ar fi „Rutenia Albă” şi „ruteni albi”. Dar, vedeţi, pentru ruşi toate popoarele slave sunt considerate a fi „ruşi”.

– Ţarul Petru I Romanov a avut, probabil, motivele sale şi acestea, cu siguranţă, nu au ţinut de aspectele filologice ale chestiunii…

– Poate că ţarul moscovit a vrut să-i însuşească Moscoviei gloria vechii Rutenii, a marilor regi ruteni, creându-i Moscoviei o nouă istorie, sub o nouă denumire, falnică şi antică, pentru ca astfel s-o ducă mai repede în Europa. Sau poate că totuşi a avut motive mai practice – mutându-şi capitala la Sankt Petersburg, nu a putut, desigur, păstra denumirea Moscoviei, care îşi avea capitala la Moscova, şi a hotărât s-o numească Rusia, o formă grecizată a Ruteniei (Ρωσία), ţinând seama că Novgorodul şi toată partea nordică a ţaratului a aparţinut cândva Ruteniei. Totodată, trebuie să ţinem minte că Petru I, în perioada respectivă, stăpânea deja de o jumătate de secol Rutenia istorică, Ucraina devenind aliata Moscoviei în anul 1654, fiind apoi cotropită şi lipsită de orice semn al vechii ei independenţe.

– Ne apropiem totuşi de zona politicului, nelipsit în acest caz. Cum s-a ajuns însă ca ţara dumneavoastră să se numească astăzi Ucraina şi nu Rutenia?

– Într-adevăr, aşa este. În secolul al XIX-lea, în timpul Renaşterii naţionale a ucrainenilor, în corpul Imperiului Rusesc a apărut necesitatea de a se distinge de ruşi prin însăşi denumirea naţiunii, fiindcă numele respective – rutean şi rus se asemănau prin natura lor fonetică şi erau destul de des confundate de către străini, ceea ce le convenea, bineînţeles, tocmai ruşilor. Cu toate că denumirea rus era „furată” de la ruteni, aceştia erau obligaţi să prezinte o nouă denumire a propriei naţiuni. De aceea era aleasă formă Україна (Ucraina), până atunci întâlnită doar în cântecele populare şi în letopiseţele vechi, însemnând „o ţară tăiată de restul lumii, o ţară aleasă pentru noi, ţinutul natal”, fiind deci o formă poetică a termenului Rutenia şi având doar formă de substantiv. Adjectivul ucrainean şi etnonimul ucrainean au apărut doar în secolul al XIX-lea în urma unei puternice mişcări naţionale. Iar în partea de vest a Ucrainei, aparţinând Austro-Ungariei, s-a păstrat încă timp de un secol vechea denumire ruteni. Însă în secolul al XX-lea au existat încercări de a-i prezenta pe ruteni şi pe ucraineni ca fiind două naţiuni diferite. Ca urmare, în România, timp de aproape o sută de ani, în toate recensămintele figurau atât ucraineni, cât şi ruteni. Această situaţie, din păcate, dăinuie şi astăzi. Să sperăm, n-o să dureze mult timp. Ucrainean şi rutean înseamnă acelaşi lucru.

– Într-un fel sau altul, avem aceeaşi situaţie şi în cazul dihotomiei etnonimice român/moldovean sau român/vlah şi al celei glotonimice limba română/limba moldovenească sau limba română/limba vlahă…

– Întocmai. Bineînţeles, cazurile nu sunt identice, însă în general lucrurile stau tocmai aşa. În cazul dihotomiei român/moldovean pe primul loc este pus faptul că Ţara Moldovei a existat înainte de România unită, or, Basarabia nu a participat la crearea ţării unite, deoarece făcea parte din Imperiul Rusesc. De aceea, denumirea de „români” reintră aşa de greu în uzul practic în Republica Moldova sau în toată Basarabia istorică. În cazul dihotomiei ucrainean/rutean însă, pe primul loc a fost tocmai dorinţa rutenilor să declare că nu sunt ruşi şi să nu fie confundaţi cu ei atât pe plan exterior, cât şi interior. N-ar fi surpriză dacă v-aş spune că ruşii încercau (şi încearcă până acum) să susţină şi chiar să motiveze această confundare.

– Asemenea tentative de instrumentare politică sau geopolitică a aspectelor identitare nu sunt unice în spaţiul ex-sovietic. Mai nou este fabricată o „limbă mingrelă” şi o „naţiune mingrelă” în partea occidentală a regiunii Abhazia, unul din teritoriile Georgiei aflate sub ocupaţia militară a Federaţiei Ruse. Pentru că sunteţi şi un cunoscător al limbii georgiene, al istoriei şi realităţilor acestei ţări, v-aş rugă să vă referiţi în câteva cuvinte şi la cazul mingrel.

– Ştiţi, pentru a crea o naţiune în mod artificial, nu este de ajuns numai să arăţi diferenţele între dialecte sau limbi. Trebuie numaidecât să fie prezentă opoziţia „noi-ei”, adică o autoidentificare. Mingrelii nu o au deloc. Aceştia se consideră georgieni, cu toate că graiul lor, din punct de vedere strict lingvistic, este, mai degrabă, o limbă separată, decât un dialect al limbii georgiene. În idiomul lor s-au păstrat mai multe construcţii arhaice, morfologia şi lexicul de mult depăşit de georgiana modernă. Aş putea compara mingrela cu dialectul aromân, ca să pară mai explicit cititorilor din Republica Moldova.

– Anumite cercuri politice străine, tocmai pornind de la dihotomia terminologică rutean/ucrainean, încearcă să instrumenteze în ultimii ani o aşa-numită „chestiune ruteană”, ajungându-se chiar la proclamarea unei republici cu denumirea de Rusia sau Rutenia Subcarpatică (Podkarpatskaja Ruś). Ce ne puteţi spune la acest capitol?

– Aici chiar este o situaţie foarte asemănătoare cu români/moldoveni. Ucrainenii din Transcarpaţia au fost parte a Ungariei şi sunt, în mod natural, despărţiţi de munţii Carpaţi de restul naţiunii. Adică procesul creării unei naţiuni comune şi bine definite, care a avut loc în Galiţia şi Bucovina, dintr-o parte, şi Ucraina Nipreană (pe care o numim Ucraina Mare), din alta, nu prea putea să influenţeze populaţia din Regatul Ungariei. De asta, ucrainenii de acolo par a fi foarte similari cu românii din Basarabia. Însă este şi o mare diferenţă. Spre deosebire de istoria moldovenilor, care sunt numai o parte, chiar şi extrem de importantă, a românilor, împreună cu muntenii, ardelenii ş.a.m.d., toţi ucrainenii sunt ruteni. Eu sunt rutean, cu toate că provin din Basarabia şi n-am fost în Transcarpaţia decât în trecere. Asta este foarte uşor de dovedit, dacă te uiţi la literatura, revistele etc. din secolul al XVIII-XIX. Toţi se numesc ruteni, toţi vorbesc de Rutenia. De aceea, e mult mai greu să falsifici istoria cu această denumire, decât în cazul moldovenilor. Chiar dacă nu toţi românii sunt moldoveni, toţi moldovenii sunt români din punct de vedere etnic. Pe când noi, ucrainenii, suntem ruteni cu toţii.

– Domnule Ihor Lubyanov, vă mulţumim pentru acest interviu. Vom fi bucuroşi să vă avem ca interlocutor şi cu alte ocazii.

– Cu plăcere. Şi eu vă mulţumesc.

Riscul unui memorandum Kozak actualizat

Aprilie 1, 2011

Vlad Cubreacov în discuţie cu domnul prof. dr. Iulian Chifu, analist de politică externă, director al Centrului pentru Prevenirea Conflictelor şi Early Warning, Bucureşti

– Domnule profesor, la sfârşitul anului trecut aţi publicat, la editura „Curtea Veche” din Bucureşti, împreună cu Oazu Nantoi de la Chişinău şi Oleksandr Sushko de la Kiev, volumul „Percepţia Rusiei în România, Republica Moldova şi Ucraina”. Zilele trecute aţi lansat volumul la Chişinău. Cum este percepută Rusia în cele trei state? La ce concluzii aţi ajuns în analiza dumneavoastră?

– Fiecare are particularităţile sale, lucrurile specifice şi elementele definitorii. Am considerat trei niveluri de analiză de bază în cadrul metodologiei, respectiv măsurarea opiniei publice, evaluarea spaţiului public – cu ce se confruntă un cetăţean al României, Republicii Moldova sau Ucrainei când deschide televizorul, radioul sau ziarul respectiv, când discută pe stradă – şi, respectiv, modul de raportare al autorităţilor – programe, documente şi acţiuni, fapte. La aceste trei dimensiuni comune am adăugat o a patra pentru Republica Moldova şi Ucraina, respectiv cea a elementelor ruse interne – minorităţi, proprietate, influenţă mediatică, „politica umanitară” a Rusiei etc. Mai mult, pentru partea studiului relativ la România am evaluat pe nuanţe, de la percepţia faţă de ruşi, adică de cetăţeni, la cea faţă de Rusia – ca ţară şi la cea faţă de autorităţi, cu nuanţe inclusiv la nivelul temerilor şi evenimentelor care au generat formarea percepţiilor. Evident că nu voi dezvălui aici decât rezultatele generale, respectiv faptul că Rusia este un subiect prezentat mult mai balansat decât pare în România, că există o masă critică de 28-32% din public cu memorie istorică activă ce percepe mai degrabă negativ pe toate nivelurile Rusia, pe ruşi şi autorităţile ruse, dar că, în medie, singura cu imagine cu adevărat negativă e administraţia rusă, pe motivul modului în care gestionează problemele interne, situaţia democratică şi relaţiile cu vecinii, cu precădere. Deci, nu mai există o masă critică la care să prindă mesaje nenuanţate antiruse.

– Se constată diferenţe între raporturile ruso-române, ruso-moldovene şi ruso-ucrainene realmente existente, pe de o parte, şi percepţia lor la nivelul presei, societăţii civile, partidelor politice şi al opiniei publice din cele trei state, pe de altă parte? În ce constau aceste diferenţe?

– Relaţiile bilaterale între cele patru state pomenite sunt studiate pe distanţa a doi ani, deci e inegal. Au curs alegeri, s-au schimbat orientări, astfel discuţia este inegală. Totuşi, avem un tip de aberaţii la nivelul Republicii Moldova şi Ucrainei, acolo unde imaginea-percepţie e substanţial pozitivă, deşi există temeri majore în raport cu comportamentul autorităţilor ruse. Apoi, între relaţiile reale şi percepţie există diferenţe exclusiv prin prisma unor proiecte de PR sau distorsionări ale spaţiului public şi orientarea cu intenţie a unor mesaje cu conţinut propagandistic mare. De exemplu, este greu de acceptat că vrei integrare europeană, dar cel mai mare partener şi sprijin pentru asta este Rusia, şi nu UE sau România, sau atunci când în Republica Moldova publicul îşi culege informaţiile de la televiziunea rusă în mod majoritar şi ştie ce se întâmplă în Kamceatka, la Vladivostok sau în Murmansk, dar nu ce face Guvernul Republicii Moldova, sau ce se întâmplă în Ucraina. În rest, multe percepţii la Chişinău se formează despre terţi actori prin filtrul majoritar al media ruse, dominantă în spaţiul public din stânga Prutului.

– Care sunt, în opinia dumneavoastră, principalele îngrijorări ale cetăţenilor din România, Republica Moldova şi Ucraina în legătură cu atitudinile şi comportamentul Federaţiei Ruse?

– Studiile arată preocupări pe dimensiune energetică, a influenţelor politice şi a ingerinţelor-controlului vecinilor dintre fostele state sovietice. Evenimente concrete ca războiul ruso-georgian, criza gazelor au susţinut formarea acestor percepţii şi apariţia acestor îngrijorări.

– În această situaţie, spre ce orizont de aşteptare îşi îndreaptă privirile cetăţenii din cele trei state când este vorba de comportamentul Moscovei?

– Aici lucrurile variază între România şi celelalte două state, pe motivul unei mai mari serenităţi a Bucureştiului faţă de propria securitate. România are temeri mai mari pentru democraţia din Rusia, pentru problemele ei interne de guvernare şi responsabilitate – incendiile din jurul Moscovei pe care nu le-a prevenit sau stins autoritatea rusă, cu consecinţe majore materiale, umane şi simbolice, terorismul nord-caucazian şi opţiunile separatiste cu aspiraţii naţionale ale popoarelor din regiune, lipsa investiţiilor în repararea şi întreţinerea sistemului de distribuţie a gazelor în Rusia şi a rutelor de tranzit etc. – versus preocupări directe în legătură cu politici soft sau mai puţin faţă de statele din fosta periferie şi nerespectarea statalităţii lor, a suveranităţii, integrităţii teritoriale şi a independenţei politice reale ce apar la celelalte două state, deşi timid şi în mică măsură în raport cu preocuparea reală faţă de cele întâmplate în acest sens altor vecini.

– Dar autorităţile de la Bucureşti, Chişinău şi Kiev? Ce aşteaptă acestea din partea Moscovei în vederea aducerii sau menţinerii raporturilor bilaterale la o cotă a normalităţii?

– La nivelul autorităţilor Republicii Moldova se aşteaptă din partea Moscovei responsabilitate şi elemente constructive privind soluţionarea conflictului separatist de la Nistru şi elemente decente şi juste pe dimensiunea dosarului preţului şi a furnizărilor de gaze naturale. Chestiunea furnizărilor de gaze şi alte elemente strategice intervin şi în cazul autorităţilor ucrainene. Retragerea trupelor apare la puterea de la Chişinău şi opoziţia de la Kiev de astăzi, dar situaţia s-a inversat în ultimii doi ani în ambele state. În România se aşteaptă de la Rusia un gest simbolic major şi relevant de tipul scuzelor pentru masacrul de la Katyn în cazul Poloniei, pentru a putea declanşa relansarea relaţiilor bilaterale dincolo de unele aspecte economice şi comerciale care funcţionează, oricum.

– La Moscova se insistă în continuare, în politica faţa de fostele state sovietice, şi mai ales faţă de Ucraina şi Republica Moldova, pe conceptul „vecinătăţii apropiate” (blijnee zarubejie) şi pe cel al „Lumii Ruse” (Russki Mir). Ce comentarii aţi putea face pe marginea celor două concepte?

– Ambele rămân tributare mentalităţii Războiului Rece, chiar dacă nuanţele au migrat de la „sfere de influenţă” la „zonă de interese speciale” şi de la „conaţionali” la „spaţiul de responsabilitate”. Independenţa politică reală, suveranitatea deplină (şi nu formule limitate), integritatea teritorială, principiul consimţământului statului gazdă pentru trupe străine, Tratatul Forţelor Convenţionale în Europa sau regulile OSCE privind modificarea prin forţă a graniţelor unui stat suveran sunt teme a căror tratare ambiguă sau neconformă îi face numai rău Rusiei însăşi şi dă exemple proaste în Nordul Caucazului, tocmai din cauza unor angajamente nerespectate şi a unei înclinaţii revizioniste ale Rusiei, pe care le trădează încălcarea directă şi flagrantă a regulilor existente şi la care a convenit, invocându-se, de obicei, pretinse acorduri verbale nesancţionate de care s-ar prevala, pretinzând că au existat şi că ar produce consecinţe.

– În ce măsură dialogul dintre Rusia şi Uniunea Europeană influenţează şi poate influenţa raporturile Moscovei cu Bucureştiul, Chişinăul şi Kievul?

– Dialogul transatlantic, mai întâi, apoi cel european influenţează substanţial raporturile dintre Moscova şi cele trei părţi. Există elemente care afectează generic lumea contemporană şi ne afectează pe toţi, de la actori mari la cei regionali sau cu importanţă redusă. Chiar şi regiunea separatistă nistreană poate fi un asemenea loc în care experienţe rare sau cu probabilitate insignifiantă pot avea loc oricând, prin efectul de antrenare a modelelor de contestare a liderilor autoritari, cu mandate prelungi, de peste 20 de ani şi fără responsabilitate directă în faţa propriilor concetăţeni, de tipul celor care se petrec azi în lumea arabă.

– V-aţi putea referi în acest context asupra implicaţiilor occidentale, în special ale Parisului şi Berlinului, capitale foarte active în dialogul cu Moscova, asupra procesului de reglementare a diferendului moldo-rus din Transnistria?

– Interesul a crescut evident. Este un subiect pe agendă şi există un tip de abordare europeană, cu Germania în prim-plan, care poate determina reaşezări şi schimbări de abordare. Dar a pasa problematica exclusiv spre dimensiunea geopolitică sau spre cea regională sau internă şi chiar spre cea locală este o formulă ce lasă realităţile în blocaj. Toate abordările trebuie să se petreacă concomitent şi conjugat, astfel ca să apară o soluţie pe termen mediu. Dar nici soluţia nu trebuie să fie aşteptată excesiv şi nici optimism exagerat nu e bine să apară până la elemente şi paşi concreţi din partea Moscovei. Iar reformele şi drumul european trebuie să rămână neabătut.

– În acest context, este posibilă, în viziunea dumneavoastră, exercitarea de presiuni occidentale asupra Chişinăului pentru ca acesta să renunţe la pachetul de legi şi decizii din 2005 privind reglementarea diferendului? Un memorandum Kozak II mai este posibil?

– Orice este posibil, dar nu în afara elementelor de reintegrare a regiunii separatiste, respectarea suveranităţii, integrităţii teritoriale, a independenţei Republicii Moldova şi a viabilităţii statului viitor. Iar avantajele economice oferite cetăţenilor şi firmelor din stânga Nistrului nu trebuie să oculteze dialogul politic real pe responsabilităţi şi atribuţii între stat şi regiunea componentă, indiferent de gradul de autonomie propus. Nu cred personal că federalismul în vreo formă mai are vreun viitor, pentru că modelele propuse sub această etichetă au fost cele de „stat comun” şi cel de „veto al Tiraspolului” asupra opţiunilor de securitate şi prosperitate ale Republicii Moldova. Eficienţa şi funcţionalitatea noului stat reîntregit e la fel de importantă ca şi soluţia justă şi durabilă propusă.

– În volumul lansat la Chişinău vorbiţi şi despre specificul concurenţei interne din „rmn”. Vă rugăm să specificaţi pentru cititorii noştri în ce anume constă această concurenţă.

– E o componentă a evaluării ce aparţine unui coleg din Republica Moldova şi cred că întrebările trebuie să-i fie adresate.

– Ce rol îi revine sau i se atribuie Bisericii în promovarea politicilor Moscovei faţă de cele trei ţări vizate de analiza dumneavoastră?

– Există un rol vechi şi tradiţional rezervat Bisericii aparţinătoare de Patriarhia Moscovei şi menţinerea despărţămintelor canonice din perioada fostului imperiu. În România influenţa e nerelevantă.

– Consideraţi că este posibilă construirea unei arhitecturi comune, ruso-occidentale, de securitate în emisfera nordică? Care ar fi factorii favorizanţi şi piedicile din calea unui asemenea deziderat?

– Formula emisferei nordice este eminamente transatlantică. Deci, e posibil doar un proiect ce menţine la loc de prim-plan caracteristicile de securitate şi apărare ale organizaţiilor preexistente – NATO, OSCE etc. – cu participarea SUA în continuare în Europa, în timp ce Rusia nu-şi poate aroga drepturi de veto în organizaţii cărora nu le aparţine. Mai mult, sunt şi alte elemente clare ce trebuie evaluate înaintea oricărui pas, respectiv ce facem cu nerespectarea acordurilor deja convenite până la a angaja unele noi, cu acelaşi actor. Agenda e foarte plină până la a formula o asemenea soluţie.

– În încheiere am dori să aflăm cum pronosticaţi evoluţia raporturilor ruso-române, ruso-moldovene şi ruso-ucrainene pe termen scurt şi mediu.

– Oscilante, inegale, marcate de reticenţe şi reminiscenţe istorice, ba şi de viitoarea campanie electorală din Rusia.

– Domnule profesor, vă mulţumim.


Drumul realist al Republicii Moldova este cel spre Tratatul de Asociere la UE

Decembrie 24, 2010

Vlad Cubreacov în discuţie cu domnul prof. Dr. Iulian Chifu, analist de politică externă, director al Centrului pentru Prevenirea Conflictelor şi Early Warning, Bucureşti

– Domnule profesor, suntem aproape de finele anului 2010. Cum aţi caracteriza anul care se încheie din punct de vedere al marilor evenimente politice cu impact asupra regiunii Europei de sud-est în care se situează România şi Republica Moldova?

– Este o perioadă de instabilitate cronică, de schimbări tectonice ale situaţiei internaţionale. Este un an greu. Cu măsuri nepopulare, unele de-a dreptul ilogice, cu costuri majore pentru lumea politică în general şi cu reconsiderări ale situaţiei raportului instituţional, dar chiar al relaţiei dintre realism, politicianism, populism, naţionalism şi xenofobie calificată şi pragmatism, respectiv o căutare nouă a meritocraţiei şi reîntoarcerea spre elitele naţionale, capabile să mişte lucrurile pe un trend pozitiv şi să recreeze încrederea oamenilor. Incertitudinea, pe alocuri haosul, fenomene imprevizibile apar peste tot şi credinţa mea este că trebuie să ne obişnuim din ce în ce mai mult să trăim cu această realitate, pentru că lumea contemporană şi resursele epuizate ale dimensiunilor politice nu ne pot oferi altceva, iar credinţa a fost abandonată de marea majoritate a populaţiei – mă refer la credinţa profundă, nu la rituri şi formalisme superficiale.

Patru probleme majore

– Care dintre evenimentele anului 2010 consideraţi că marchează pentru o perspectivă medie şi îndelungată de timp mersul lucrurilor în zona noastră, dar şi în spaţiul mai larg al regiunii extinse a Mării Negre?

– Avem, în momentul de faţă, o perioadă de reflecţie în privinţa marilor teme ale regiunii care pornesc de la regândirea rolului şi formulelor de evoluţie ale instituţiilor europene şi euroatlantice – NATO a făcut deja reflecţia şi a ieşit cu bine din confruntarea cu istoria, în timp ce UE îşi joacă câteva cărţi mari privind supravieţuirea instituţiilor sale aşa cum le ştim, cu efecte majore de decredibilizare, ierarhizare a statelor şi blocaje ale consensului, în contextul tentativelor de salvare a monedei Euro, a căror perspective se vor stabili anul viitor. În al doilea rând, se evaluează gestionarea Rusiei, un stat asertiv, agresiv în mişcări, în revenire de formă şi cu tendinţe revizioniste asumate public. În al treilea rând, se vorbeşte despre modul de abordare mai departe a „noilor democraţii”, respectiv a statelor ieşite din regimuri dictatoriale şi comuniste şi eliberate, după ce şi-au găsit independenţa, care trebuie consolidată, alături de suveranitatea reală şi neatârnarea de fostele metropole – imperiale, federale sau coloniale – şi de integritatea teritorială în graniţele recunoscute internaţional. În al patrulea rând, se discută substanţial gradul de implicare al SUA în regiune. Peste toate, schimbările majore ce au loc după războiul ruso-georgian şi criza economică globală, mai nou criza datoriilor suverane din Europa, împing dezbaterea spre a stabili dacă vorbim despre schimbări de nuanţă, de etapă, adaptări ale sistemului internaţional sau deja e vorba despre o schimbare a însăşi naturii Relaţiilor Internaţionale. Sunt probleme ce preocupă toate minţile serioase ale lumii şi de aceea am adus în prim-plan reflecţia asupra acestor teme în regiune pentru a determina reflecţia şi în rândul elitelor statelor regiunii, dar mai ales reacţii ale autorităţilor la aceste schimbări şi bune practici ce pot fi oferite potrivit particularităţilor fiecărui actor din regiune.

– Reuniunea OSCE de anul acesta, de la Astana, nu a adus nici un progres pentru Republica Moldova, în ceea ce priveşte soluţionarea diferendului moldo-rus din Transnistria. Ce şanse credeţi că ar avea o soluţionare justă a acestui diferend de acum încolo?

– Nu se pune problema unei soluţii pe termen scurt sau mediu decât dacă vrem consfinţirea unei realităţi ce este impusă de la început, inacceptabilă pentru nici un stat serios, cu atât mai mult aici, la marginea Europei. Este un spaţiu de confruntare, de rivalitate geopolitică, tentativele şi deschiderile în sensul soluţionării fiind deja depăşite. Orice încercare de a tulbura astăzi liniile de dezvoltare existente, mergând de la relansarea discuţiilor în mecanismul 5+2. În relaţiile bilaterale dintre Chişinău şi Tiraspol, în formulele de construcţie a încrederii poate duce la un dezastru total, respectiv la o soluţie proastă a situaţiei care să înglobeze în interior contradicţii şi mai puternice şi sâmburii viitoarelor conflicte. Schimbările din regiune, revizionismul Rusiei, subordonarea asumată de către Ucraina faţă de interesele Moscovei în regiune, eventuala schimbare de Guvern sau de orientare la Chişinău pot duce la costuri majore pentru situaţia din regiune.

Transnistria, testul de europenitate al Rusiei

– După cum cunoaştem, Republica Moldova şi regiunea ei de răsărit, Transnistria, au făcut obiectul discuţiei cu ocazia Întrevederii franco-ruso-germane, de la Deauville, dintre preşedinţii Sarkozy şi Medvedev şi cancelarul Merkel. Ce impact practic ar putea avea înţelegerile la care au ajuns cei trei lideri privind situaţia din Republica Moldova.

– A fost o anumită deschidere după summitul Merkel-Medvedev-Sarkozy, o tentativă de a propune Moscovei să realizeze angajamentele de resetare a relaţiilor promise, iar acest lucru să se realizeze în Transnistria. Din păcate, textul şi propunerile Moscovei ce au urmat au fost complet inacceptabile pentru UE şi pentru situaţia din regiune, nu au dovedit decât continuarea unei politici de scindare a unităţii statelor europene şi de sfidare a bunului-simţ politic, a logicii şi credibilităţii actorilor regiunii. Rezultatul a fost unul în care Rusia a reiterat acuzaţii inacceptabile la adresa unui stat european şi aceeaşi propagandă depăşită privind românizarea, contestarea frontierelor sau instabilitatea supravieţuirii statului Republica Moldova, motiv pentru care s-a demonstrat neseriozitatea demersului. Mai mult, apariţia publică a datelor privind amplasarea de către Moscova a arsenalelor de rachete nucleare cu rază mică de acţiune în timp ce se discuta dezarmarea nucleară şi opţiunea de zero arme nucleare în lume, sau accesul major la resursele de informaţii ale SUA prin reţele de spionaj acoperite în plină resetare a relaţiilor ruso-americane, pentru ca ulterior unii dintre spionii expuşi să devină vedete de pictorial şi să se lanseze în viaţa politică, continua sfidare a unui stat european, Marea Britanie, în care Rusia şi-a permis să lanseze operaţiuni de ucidere a unor ofiţeri refugiaţi cu material nuclear, expunând un mare număr de civili şi apoi recompensând pe ofiţerul responsabil de operaţiune, căutat la nivel internaţional, printr-un fotoliu în Duma de Stat, pe listele Partidului premierului Putin, toate acestea arată consecvenţa în bătaie de joc la adresa lumii întregi şi lipsa oricărei dorinţe de a deschide porţile şi asuma un dialog real din partea Rusiei cu restul lumii.

– Franţa şi Germania au acceptat discutarea aşa-numitului plan Medvedev pentru o structură de securitate pan-europeană. Pe cât de reale consideraţi că ar fi şansele ca un asemenea plan să fie pus în aplicare?

– O asemenea situaţie este exclusă. Singurul lucru admis este discutarea propunerii, iar singurul loc unde această discuţie se poate produce este OSCE, organism depozitar al angajamentelor de securitate europene. Mai mult, lucrurile sunt clare şi au fost stabilite la summitul NATO de la Lisabona. Rusia trebuie să demonstreze că vorbele sale sunt dublate şi de fapte, nu sunt doar manifestări ale propagandei, şi că respectă regulile existente înaintea trecerii la evaluarea unor noi reguli. Acordurile de la Helsinki din 1975 au necesitat 10 ani de negocieri anterioare, or, astăzi avem timp să reluăm un asemenea proces? Şi de ce? Pentru un actor revizionist al sistemului, nemulţumit de locul rezervat pe care şi l-a asumat? Ce facem cu regulile existente, cu angajamentele pe care le avem pe masă? Facem tabula rasa, revenim la zero şi pornim negocieri (ce se întâmplă între timp cu Europa), menţinem situaţia existentă cramponându-ne de statu-quo cu riscul irelevanţei sau încercăm serios o discuţie şi acceptarea unor poziţii legitime, cu condiţia respectării tuturor aranjamentelor existente – în primul rând integritatea Georgiei, acordul de încetare a focului girat de Franţa şi respectarea regulilor existente şi a angajamentelor existente? Căci nu poţi semna nici un acord cu un partener care nu respectă angajamentele deja asumate. Cum, altfel, le va respecta pe cele viitoare?

Propunerile domnului Medvedev nu au de a face cu securitatea, nici cu apărarea comună

– Planul Medvedev trebuie privit ca o alternativă la proiectele de securitate ale NATO? Mă refer aici şi la scutul american antirachetă, a cărei instalare în România ar fi preconizată pentru anul 2015.

– Proiectul grupului Valdai, al lui Serghei Karaganov, preluat sub forma propunerilor pentru securitatea în Europa de Dmitri Medvedev, nu au de a face cu acţiunea şi regulile apărării comune propuse de alianţa politico-militară nord-atlantică, cea care-şi rezervă, potrivit Conceptului Strategic adoptat la Lisabona, la sfârşit de noiembrie, dreptul de a apăra statele, cetăţenii şi teritoriile statelor membre cu orice mijloace, inclusiv cu cele nucleare, atât timp cât există arma nucleară în lume. Scutul antirachetă a făcut saltul de la apărarea trupelor şi comandamentelor NATO la apărarea teritoriilor statelor membre şi a cetăţenilor împotriva atacurilor cu rachete, cooperarea cu Federaţia Rusă fiind acceptată de către Alianţă la nivelul schimbului de informaţii. Nu e însă posibil, cum doreşte Moscova, să participe la toate fazele montării sistemului pentru că asta ar însemna furt de tehnologie sau transfer consfinţit de tehnologie militară. Nu poate avea nici drept de veto pe locul de amplasare al sistemului – cu atât mai mult cu cât SUA a modificat deja, la cererea Moscovei, sistemul, pentru a nu avea capabilităţi explozive şi a nu putea fi utilizată ofensiv, ci doar defensiv, fără încărcătură explozivă cu acţiune prin pulverizarea ţintei la impact din energia cinetică şi viteza interceptorilor. Nici asumarea de către Rusia a unui drept de veto la lansarea unei contra-rachete nu e posibilă, odată ce această decizie trebuie luată în secunde şi cel mult minute, când o rachetă se îndreaptă spre teritoriul aliat, nu după întrunirea Consiliului NATO-Rusia şi parlamentări de oportunitate. Nici varianta asumării de către Rusia a responsabilităţilor pe o parte a spaţiului Aliat sau al partenerilor nu e posibilă din cauza principiului indivizibilităţii apărării NATO. Propunerile domnului Medvedev nu au de a face cu securitatea, nici cu apărarea comună, şi sunt apanajul OSCE, iar elementele concrete de preocupare pot fi discutate în cadrul Consiliului NATO-Rusia, aşa cum NU a făcut-o Rusia înainte să invadeze Georgia, la 8 august 2008, dacă avea vreo îngrijorare.

Drumul realist al Republicii Moldova este cel spre Tratatul de Asociere la UE

– Anul acesta oficiali de la Chişinău şi de la Bucureşti au reluat ideea ca Republica Moldova să fie inclusă în pachetul Balcanilor Occidentali pentru aderarea la Uniunea Europeană. Ţinând cont de evoluţiile din regiune şi de semnalele transmise de Bruxelles, consideraţi că Republica Moldova are vreo şansă cât de cât reală să fie acceptată în acest pachet?

– Personal nu consider o ţintă această idee. Ea ascunde însă o aspiraţie reală, respectiv dobândirea de către Republica Moldova a unui angajament de tip Salonic pentru ţările Balcanilor Occidentali, că vor fi admişi în UE, sau de tip Summitul NATO de la Bucureşti pentru Georgia şi Ucraina, dacă vreţi. Aceasta este ţinta Chişinăului, nu o ipotetică alăturare unor state din Balcanii de Vest cu mari probleme, unele dintre ele cu şanse infime de a le rezolva prea repede. Drumul realist este cel spre Tratatul de Asociere, pe care Republica Moldova îl va putea accesa în 2 ani şi jumătate-3, după concretizarea liberalizării vizelor şi a acordului întărit şi comprehensiv de comerţ liber. Totul depinde însă de o continuitate a politicilor şi orientărilor la Chişinău, de menţinerea ritmului reformelor şi de un guvern coerent, capabil să realizeze aceste reforme. În plus, Partidul Comuniştilor nu trebuie să fie parte a guvernării şi trebuie să asigure succesiunea, să se reformeze şi să se transforme din formaţiunea anacronică de astăzi într-un partid european frecventabil. Are nevoie de un mandat în opoziţie pentru acest lucru. Schimbări importante trebuie să facă şi alte formaţiuni politice pentru a deveni partide construite realist, pe reguli de reprezentare, nu partide de lideri, partide proprietatea unor oligarhi sau manevrate de oligarhi, nici partide unipersonale, în care totul depinde de voinţa tătucului de partid. Mai mult, trebuie dovezi clare că drumul european este ireversibil pentru a valorifica o fereastră de oportunitate reală pe care încă o are Republica Moldova, singurul stat din Parteneriatul Estic capabil să prindă acest ultim vagon al ultimului tren pentru multă vreme spre Occident.

Rusia are mari probleme, dar e prea demnă, într-un sens negativ, pentru a-şi accepta slăbiciunile

– După cum se ştie, un val de violenţe etnice a fost declanşat, la 11 decembrie, la Moscova şi Sankt Petersburg şi s-a extins în multe dintre marile oraşe şi regiunile Federaţiei Ruse. Liderul spiritual rus, patriarhul Kirill Gundiaev, a avertizat asupra posibilităţii destrămării Federaţiei Ruse pe criterii etnice, vorbind despre „ciocnirea radicalismelor etnice” din această ţară. Care sunt, în opinia dumneavoastră, cauzele acestui tip de evoluţii interne din marea federaţie de la răsărit şi ce pronosticuri s-ar putea face în legătură cu acest subiect?

– Este o lume contradictorie, cu multe probleme structurale pendinte şi neabordate la timp, eventual ascunse sub faldurile propagandistice, populiste şi de agresivitate pe care le emană actuala conducere. În fapt oricine poate spune că Moscova a pierdut Nordul Caucazului, că nu are mijloace şi instrumente să calmeze situaţia, că forţa militară, coruperea liderilor prin cumpărare cu bugete deblocate la nivel federal şi tolerarea abuzurilor liderilor locali nu mai dă rezultate. Şi în Asia Centrală, pătrunderea radicalismelor islamice riscă să arunce în aer stabilitatea. Rusia are mari probleme, dar e prea demnă, într-un sens negativ, pentru a-şi accepta slăbiciunile şi a solicita sprijin internaţional, eventual a asculta soluţiile altor state. Exacerbarea puterii, dorinţa de a acoperi sub preşul fanfaronadei cu olimpiada de la Soci şi Campionatul Mondial de Fotbal nişte realităţi dezastruoase nu ajută nici conducerea Rusiei pe termen mediu şi lung, nu satisface nici elitele şi leadershipul rus, sătui de spoială şi conştienţi de problemele pe care stă Federaţia. Cred că Federaţia Rusă trebuie să realizeze că pentru a-şi soluţiona problemele are nevoie de stabilitate şi un guvern credibil în Sudul Caucazului şi că o Georgie puternică, în deplin control al teritoriului său naţional, este un partener extrem de important în această întreprindere, spre deosebire de teritorii necontrolate, pline de luptători voluntari de toate formaţiile şi avizi să-şi procure mijloacele prin violenţă, cum sunt cei de la Suhumi şi Ţhinvali sau din republicile nord-caucaziene.

Rusia nu ştie să abordeze România (sau nu vrea) plecând de la demersuri simbolice cu relevanţă majoră

– Să trecem la alt subiect important. Ce comentarii s-ar putea face în legătură cu nivelul actual al relaţiilor ruso-române?

– Cele două părţi se ignoră, nu au neapărată nevoie una de alta, iar Rusia nu ştie să abordeze România (sau nu vrea) plecând de la demersuri simbolice cu relevanţă majoră precum scuzele pentru Ribbentrop-Molotov, pentru raptul Basarabiei sau deportările de cetăţeni români în Siberia, pentru toate suferinţele aduse poporului român prin decimarea elitelor sale şi implementarea forţată a comunismului, pentru furtul tezaurului şi pentru alte vicisitudini istorice. Numai o declaraţie clară a unui oficial rus de rang înalt, dublată de retrocedarea măcar a actelor Tezaurului, cu valoare istorică, ar juca un rol mult mai mare în detensionarea relaţiilor reciproce, aşa cum a făcut-o Rusia prin recunoaşterea masacrului de la Katyn împotriva Poloniei şi scuzele aferente, simbolice, dar relevante în relaţiile civilizate, moderne ale unor state. Gesturi neprieteneşti, turnătorii ieftine sau ameţirea unor parteneri din UE sau a unor aliaţi din NATO ai României nu are cum să ajute. România este conştientă de poziţia sa, nu revendică nimic de la nimeni, ajută acolo unde poate, este consecventă cu realitatea din teren şi frontierele existente, îşi asumă şi ruperea poporului său în două state, dar îşi doreşte o sincronicitate a dezvoltării celor două state şi a Ucrainei în sens european şi respinge orice tentativă de reînviere a teoriilor revizioniste, propagandistice staliniste de existenţă a unui popor moldovenesc şi a unei limbi moldoveneşti diferite de poporul român şi de limba română. Recunoaşterea acestei realităţi deschide larg calea cooperării cu Rusia pe bazele respectului reciproc şi a intereselor României. România îşi cunoaşte limitele, nu încearcă un excepţionalism politic sau gesturi reprobabile, traversează criza cu greu, respectând regulile europene ale limitării deficitului bugetar, pe seama cetăţenilor săi şi a austerităţii, dar nu face rabat de la ideile şi convingerile sale, de la angajamentele sale, inclusiv de ajutorare a Republicii Moldova, de furnizare a ajutorului pentru dezvoltare Chişinăului, Belgradului şi Tbilisiului.

Între Bucureşti şi Kiev nu există probleme ce să nu fi intrat într-un mecanism multilateral, european, de rezolvare

– Un vecin important al României şi al Republicii Moldova este Ucraina. Odată cu schimbarea conducerii de la Kiev şi adoptarea unor noi priorităţi de politică internă şi externă de către vecinul nostru din răsărit, care ar fi punctele problematice în raporturile noastre cu acest vecin?

– Astăzi câteva din punctele de divergenţă par a se afla pe un trend pozitiv, de depăşire a acestor realităţi. Ucraina a avut probleme în gestionarea şi stabilirea poziţiilor sale, chiar în această perioadă încearcă să evalueze relaţia sa la Vest, cu România şi Republica Moldova. România a salutat solicitarea preşedintelui Ianukovici către staff-ul său din Consiliul de Securitate naţională, dar mai ales discuţiile bilaterale la nivel de miniştri de Externe între cele două ţări, de la Astana, şi viitoarea vizită a ministrului de Externe ucrainean la Bucureşti, la începutul anului 2011. Astăzi nu există între Bucureşti şi Kiev probleme ce să nu fi intrat într-un mecanism multilateral, european, de rezolvare, chiar dacă se aşteaptă răspunsuri şi decizii la majoritatea acestor subiecte. După pronunţarea Curţii de la Haga privind delimitarea zonelor economice exclusive, ambele părţi au putut trece la exploatarea resurselor din regiune, lucru imposibil după al doilea război mondial. În ciuda modificărilor de orientare şi de trend de la Kiev, România respectă opţiunile vecinului său şi face observaţiile necesare în format bilateral sau multilateral, european, pe canale diplomatice, fără a se aventura în tirade publice, fapt care, cred eu, este de apreciat la Kiev şi constituie o premisă solidă pentru dezvoltarea relaţiilor şi soluţionarea tuturor punctelor de divergenţă, de la canalul Bâstroe – intrat în mecanismul Convenţiei de la Espoo – la situaţia minorităţilor – pe baza reciprocităţii şi a regulilor europene – problema Krivoi Rog (pe baza înnoirii acordului de protecţie reciprocă a investiţiilor în format european) sau problema semnării tratatului de mic trafic de frontieră (pe baza regulilor europene şi cu respectarea nevoilor tehnice de satisfacere a populaţiei vizată de acord, la nivelul unui număr suficient de consulate aflate la distanţă acceptabilă de domiciliul solicitanţilor).

România va susţine mersul european al Republicii Moldova

– Să venim mai aproape. Raporturile dintre Chişinău şi Bucureşti fac obiectul unei preocupări sporite în cele două state ale noastre. Ce ne lipseşte acum pentru a putea considera că relaţiile dintre cele două capitale sunt înfloritoare?

– Cred că suntem într-o perioadă în care relaţiile sunt înfloritoare ca niciodată. Stabilitatea de un mandat întreg şi renunţarea la perioade succesive electorale, menţinerea sustenabilităţii orientării europene şi a sensului şi ritmului reformelor şi renunţarea de către anumiţi politicieni, a mass-media asociate unor forţe politice şi unor instrumente de propagandă la retorica antiromânească şi acceptarea realităţii similitudinii români-moldoveni este pasul esenţial pentru închiderea completă a oricărui contencios. Cu toată părerea de rău a unei eventuale schimbări de orientare, România va susţine mersul european al Republicii Moldova, chiar dacă politicienii vor ignora voinţa alegătorilor şi vor opta pentru o altă orientare şi o amânare a reformelor, cu pierderea inclusiv a şanselor apropierii de UE.

– Ce proiecte comune ar fi prioritare pe agenda bilaterală pentru strângerea acestor raporturi şi aducerea la un punct maxim al lor, astfel încât să putem culege tot mai multe roade ale acestora?

– Cred că proiectele necesare au fost enunţate şi lansate deja, trebuie să se concretizeze odată cu stabilirea puterii politice la Chişinău. De la proiectele cu finanţare românească în zonele rurale, la cele de investiţii în infrastructură, interconectarea reţelelor energetice şi preluarea acquis-ului european şi procedarea la reformele necesare, toate sunt proiecte majore ce trebuie realizate în viitorul mandat, concomitent cu paşii Republicii Moldova spre libera circulaţie, comerţ liber cu UE şi statutul de stat asociat la Uniune.

Fără a fi perfectă, România este un stat european partener de echipă

– Cum se înscrie ca atare şi cum este privită astăzi România în peisajul european? Ce s-ar putea spune despre succesele sau insuccesele politice ale Bucureştiului în 2010? Care dintre aceste realizări şi eşecuri sunt de mâna întâi?

– România îşi urmează neabătut drumul spre integrarea europeană, cu sincopele şi dificultăţile pe care le dau situaţia crizei, situaţia politică internă în unele state europene partenere, efectul creşterii naţionalismului, xenofobiei şi populismelor europene ce antrenează un număr de lideri să sacrifice temele europene şi partenerii europeni pe altarul pragmatismului electoral intern. Fără a fi perfectă, România este un stat european partener de echipă, deşi suferă de problemele instituţionale europene, de prima criză ce loveşte Europa unită şi tulbură Euro, care face ca aceleaşi două state ce au respins Tratatul Constituţional acum câţiva ani (din raţiuni interne domestice) să încerce şi astăzi exportul de costuri ale proastei gestiuni interne către parteneri externi europeni sau către Uniunea Europeană ca întreg. Aceste dureri de creştere vor trece, probabil, şi, fie vom avea o altă Uniune Europeană, fie aceasta va reuşi să-şi asume propriile slăbiciuni şi să disciplineze şi statele mari şi puternice în a respecta tratatele şi angajamentele pe care şi le-au luat şi pe care le-au semnat. Realizarea majoră este intrarea în normalitate şi asumarea situaţiei reale interne, munca susţinută pentru a recupera diferenţele, cu sudoarea şi munca tuturor cetăţenilor – şi inabilităţi vizibile ale lidershipului politic aflat la guvernare – dar fără a revendica ce nu-i aparţine sau a nega propriile slăbiciuni. Eşecul major este inabilitatea de a oferi României un Guvern cu susţinere largă şi care să le redea românilor speranţa.

În Republica Moldova totul depinde de înţelepciunea liderilor politici

– În încheiere, cum apreciaţi că va fi anul politic şi geopolitic 2011 pentru Republica Moldova?

Decizia sfârşitului de an, a Guvernului şi a orientării este cea determinantă pentru următorul an sau următorii ani, cu un risc major de cădere în băltire, lipsă de realizări şi administraţie vetustă, cu suferinţe majore pe care le-ar putea impune propriei populaţii în mod inutil. Totul depinde de înţelepciunea liderilor politici şi a reprezentanţilor din Parlament care au posibilitatea abandonării unor decizii proaste în favoarea unei majorităţi proeuropene clare, chiar dincolo de liniile de demarcare partinică. Să sperăm că sfintele sărbători şi Crăciunul le vor da politicienilor şi parlamentarilor de la Chişinău mintea cea de pe urmă pentru a prinde ultimul firicel de fantă de oportunitate pentru Republica Moldova pentru a evita prăbuşirea în stabilitatea şi nemişcarea anacronică a unui regim fără orizont.

– Domnule profesor, vă mulţumim.


Aromânii din România cer demisia premierului Boc

Septembrie 4, 2010

Interviu cu preşedintele Asociaţiei Aromâne din Dobrogea „Picurarlu de la Pind”, dl. Stoica Lascu

„După un asemenea afront adus aromânilor (românii balcanici stabiliţi în Ţară), primul-ministru Boc ar trebui, urgent, a-şi da demisia”.

În urmă cu zece zile a avut loc, la Moscopole (Republica Albania), o adunare a aromânilor, cărora premierul Emil Boc le-a adresat un mesaj – ce comportă, în viziunea unor cunoscuţi intelectuali constănţeni, cu antecesori din Balcani, multiple conotaţii. L-am rugat, în acest sens, pe dl. Stoica Lascu, preşedintele Asociaţiei Aromâne din Dobrogea „Picurarlu de la Pind”, să puncteze semnificaţia acestui act.

Rep.: Înţeleg că acest mesaj a produs nedumeriri în rândurile aromânilor din România.

S.L.: Nedumeriri este puţin spus. Iniţial nu am crezut în veritatea documentului ce poartă semnătura primului-ministru al Guvernului României, deşi îmi venea la fel de greu a crede într-o contrafacere, ce implica riscuri de imagine considerabile pentru destinatar, aşa-numitul Consillu Armânjilor (Consillu Makedonarmânjiloru), un ONG înregistrat ca persoană juridică la Tirana.

Apoi, confirmându-se, pe canale oficioase, că acest mesaj este, totuşi, real, nu am fost năpădit decât de un simţământ de revoltă faţă de cele conţinute într-un document emis, totuşi, de către cea mai înaltă autoritate guvernamentală a ţării noastre.

Rep.: Despre ce este vorba, în fond, ce pasaje v-au stârnit nemulţumirea?

S.L.: Nu este vorba doar de anumite pasaje şi nici doar despre simple nemulţumiri – şi nu doar eu sunt intrigat, ca să zic doar aşa, ci mulţi concetăţeni ai noştri cu ascendenţă balcanică. Dacă este să mă refer, pe fond, cum spuneţi dv., acest document se constituie, este vizibil de la o poştă, într-un act guvernamental aproape fără precedent al desconsiderării istoriei poporului şi naţiunii române, un document ce frizează nu doar necunoaşterea elementelor de bază ale istoriei româneşti, în context regional şi european, ci developează şi incoerenţa programatică a actualilor guvernanţi. Căci doar funcţionari incompetenţi – eu nu spun, cum se arată încredinţaţi unii dintre consângenii mei, că este vorba la mijloc şi de captarea bunăvoinţei lor, ba chiar de trădare a intereselor naţionale româneşti – pot lăsa a se înţelege într-un mesaj oficial că în România „armânii” sunt minoritate naţională!

Este o probă de incompetenţă, ce ne-a determinat a cere premierului încă în funcţiune demararea unei anchete interne şi a face publice rezultatele ei, respectiv numele funcţionarilor departamentali care i-au strecurat sub nas otrăvitul mesaj. Dacă am trăi într-o republică realmente civilizată, cu respect faţă de valorile istorice şi preceptele constituţionale, după un asemenea afront adus aromânilor – recte, românii balcanici stabiliţi în Ţară -, primul-ministru Boc ar trebui, urgent, a-şi da demisia.

După cum tot o crasă incompetenţă şi o gafă monumentală – spre a nu da credit şi eu teoriei conspiraţioniste – o constituie şi inserarea grafiei de „armâni”. Pentru prima dată, din câte cunosc, într-un document oficial al Statului Român, la nivel guvernamental, se abjură – în limba română literară! – termenul tradiţional, consacrat şi ştiinţific de „aromâni”.

Rep.: Aţi spus că acest document este „aproape” fără precedent în istoria noastră. Adică, au mai existat asemenea situaţii în trecut?

S.L.: A mai existat un caz în care situaţiile par trase la indigo, cel puţin din perspectiva complicităţilor la nivelul funcţionarilor ministeriali şi înalţilor demnitari guvernamentali. Anume, în vara anului 1913, când la Bucureşti se desfăşurau tratativele ce au pus capăt celui de-al Doilea Război Balcanic şi când s-a semnat Tratatul de Pace (28 iulie/10 august 1913). Atunci, presa românească, pentru a nu mai vorbi de cea editată în Capitală de către aromâni, a dezavuat, cu multe şi relevante amănunte, rolul toxic al unor înalţi funcţionari de la Ministerul Afacerilor Străine, socotiţi a fi „vânduţi levantismului şi fanariotismului elen”; respectiv, în impunerea în tratatul de pace pomenit a termenului de „kuţovlahi”, în loc de cel consacrat până atunci, în media şi documente diplomatice româneşti, de „români macedoneni” (sau, respectiv, „aromâni”, „români balcanici”, „vlahi balcanici”).

Se dădea satisfacţie, atunci – şi prim-ministru nu era un oarecine, precum azi, ci marele om de cultură, Titu Maiorescu, depăşit însă până şi el, în acele vremuri tulburi, de veninoasele complicităţi antiromâneşti ce colcăiau în juru-i, prin cozile de topor de la Bucureşti -, cercurilor guvernante de la Atena şi panelenismului deznaţionalizator…

Rep.: Iar astăzi, cui i se dă „satisfacţie”, cum spuneţi dv.?

S.L.: Şi unor factori conjuncturali externi, antiromâni, dar, în primul rând, prostiei şi incapacităţii, repet, a actualilor guvernanţi i se datorează această aruncare în derizoriu a istoriei românilor – nord şi sud-dunăreni – din Epoca Modernă.

Atunci când un prim-ministru semnează un document ca primarul – adică, pe înţelesul personajului care este, cică, şi absolvent de Drept -, fără a-l citi, trebuie să-şi asume, în consecinţă, în plan politic şi moral, semnătura angajatoare; iar dacă l-a citit şi l-a semnat în cunoştinţă de cauză, cu atât mai mult trebuie să dea explicaţiile imperios necesare, clarificări reclamate nu atât de către aromâni, cât de ansamblul societăţii româneşti din perspectiva fragmentării şi subminării unităţii naţional-culturale a acesteia (vezi, de pildă, distincţia „românii alături de aromâni”) de către un înalt demnitar al Statului.

Aveam impresia – în buna mea credinţă -, că parlamentarii români de origine aromână – senatorii Puiu Haşotti şi Ion Bara -, dar şi domnul Mircea Geoană, ginere al unei cunoscute familii cu soacră de origine aromână -, deputata Maria Stavrositu, respectiv euro-parlamentarul Gheorghe Becali -, îl vor fi interpelat, public, într-o formă sau alta, pe primul-ministru al Guvernului pentru violarea legislaţiei curente şi vehicularea de informaţii false, foarte păgubitoare şi incitatoare („promovarea specificităţii lingvistice a minorităţii armâne”). Nu s-a întâmplat asta, din păcate – cel puţin până acum.

Rep.: Nu l-aţi pomenit aici pe deputatul Costică Canacheu, de asemenea, de origine aromână.

S.L.: Nici n-am cum să-l înşir printre parlamentarii pomeniţi, cunoscută fiind poziţia domniei sale de prim-orchestrator la spargerea unităţii naţiunii române şi violarea istoriei noastre, prin susţinerea şi promovarea – cu o consecvenţă şi persuasiune demne pentru cauze mai bune; de pildă, a soartei etnolingvistice a aromânilor din Grecia -, a recunoaşterii în România a statutului de minoritate pentru aromâni. De aceea, primul-ministru al Guvernului – nota bene, coechipier pedelist cu deputatul amintit – trebuie să dea igienice explicaţii: ce sau cine l-a determinat să siluiască, la rându-i, istoria naţională şi Constituţia României. Şi, ca o consecinţă, mai demn şi onorabil – într-un gest de adevărat om politic, nu politician manevrabil, cu puseuri împotriva românismului carpato-balcanic -, să-şi depună, în spiritul clamatei civilizaţii şi al culturii politice euro-atlantice, mandatul.

Interviu realizat de Camelia MATEI, „Liderul de Opinie”, Constanţa, publicat în numerele din 24 august , 30 august şi 04 septembrie 2010.

http://lideruldeopinie.ro/

Vedeţi mai jos copia scrisorii otrăvite a premierului Boc:


Comuna Cotul Morii îşi pregăteşte o nouă vatră

August 12, 2010
Interviu cu Mihai Merzâncu, primarul comunei Cotul Morii, raionul Hânceşti

– Domnule primar, comuna dumneavoastră a fost cel mai puternic lovită de inundaţiile din 6-7 iulie. V-am ruga să ne prezentaţi dimensiunile dezastrului, evaluând pagubele suportate de către locuitorii celor două sate din comună: Cotul Morii şi Sărăteni.

– La Cotul Morii au fost inundate 514 case. În momentul de faţă, sunt pe punctul de a fi procurate 40 de case pentru tot atâtea familii sinistrate, iar alte 474 de case vor trebui construite de la zero. De asemenea, au fost inundate 238 de hectare de păşune şi 1237 de hectare de teren arabil. Numărul sinistraţilor din localitate se ridică la 1500 de persoane, dintr-un total de 1690 de locuitori. La Sărăteni avem 120 de gospodării afectate de inundaţii, iar numărul persoanelor sinistrate este de 559, dintr-un total de 615 locuitori. Pentru 3 familii din această localitate vor fi procurate case disponibile spre vânzare. Totodată, trebuie să precizez că la Sărăteni au fost inundate 25 de hectare de păşune şi 130 de hectare de teren arabil. Pierderile suportate de locuitorii comunei se estimează la mai multe milioane de lei, un calcul definitiv al pagubelor nefiind încă făcut.

– Ce aţi reuşit să faceţi până în prezent pentru ameliorarea situaţiei?

– Primăria a repartizat fiecărei familii sinistrate din Cotul Morii câte 12 ari de teren pentru construcţia noilor case, ceea ce înseamnă un total de 114 hectare. Practic, vom avea un alt sat, pe o vatră nouă, întrucât, cu doar câteva excepţii, în zona inundabilă nu se va mai putea locui. La Sărăteni am repartizat pentru construcţia noilor case 50 de hectare de teren. De asemenea, am lucrat mult la reparaţia drumurilor din localitate. În acelaşi timp, aşteptăm să aibă loc licitaţia pentru selectarea firmelor de construcţie în vederea ridicării noilor case pentru cei peste 2000 de sinistraţi din comuna noastră.

– Unde sunt cazaţi acum sinistraţii de la Cotul Morii şi Sărăteni?

– Circa 200 de persoane sunt cazate în căminele Colegiului de construcţii din oraşul Hânceşti. Acestor persoane le este asigurată nu doar cazarea provizorie, ci şi hrana. Celelalte persoane, cea mai mare parte din cei care au avut de suferit de pe urma inundaţiilor, sunt cazate la rude, cunoscuţi şi prieteni din localităţile vecine: Ivanovca, Obileni, Căţăleni.

– Ne-aţi spus că s-au desfăşurat lucrări de reparaţie a drumurilor…

– Acum toate căile de acces către sat şi din sat sunt accesibile. Cu toate acestea, primăria a decis să limiteze circulaţia vehiculelor de mare tonaj, întrucât, până la ameliorarea definitivă a situaţiei, dorim să păstrăm şoseaua Obileni-Ivanovca-Cotul Morii, construită cu fonduri europene, în valoare de circa 1 milion de euro, accesate de primăria noastră, în parteneriat cu localităţile vecine, primăria Pădureni din judeţul Vaslui, Consiliul raional Hânceşti, Consiliul judeţean Vaslui şi Fundaţia pentru Democraţie Creştină.

– Credeţi că vă veţi încadra în termenele de timp propuse, astfel încât până la venirea sezonului rece noile case ale sinistraţilor din comuna Cotul Morii să fie deja ridicate şi locuibile?

– Sperăm, sperăm foarte mult. Dar urmează să vedem, pentru că succesul nostru în această privinţă depinde de mai mulţi factori administrativi, nu doar de primăria Cotul Morii. Depinde cât de repede va fi organizată licitaţia publică pentru selectarea firmelor antreprenoare care vor construi casele. Am primit asigurări de la Guvern că sumele necesare pentru desfăşurarea construcţiei există şi că vor fi eliberate de îndată ce vor fi cunoscuţi câştigătorii licitaţiei publice. Astfel, sperăm că odată cu răcirea timpului, locuitorii comunei care şi-au pierdut casele la începutul lunii iulie să poată primi cheile de la noile lor case.

– Ce sprijin aţi avut în această situaţie deosebit de dificilă din partea Consiliului raional Hânceşti?

– Trebuie să menţionez că am avut o cooperare bună cu reprezentanţii administraţiei raionale. Consiliul raional ne-a ajutat cu transport şi combustibil. Trebuie să le aduc aici un cuvânt de mulţumire tuturor celor care au fost permanent în legătură cu primăria noastră, ne-au ajutat şi ne-au susţinut foarte mult.

– Cât priveşte ajutoarele umanitare colectate de la populaţie şi instituţii, acestea au ajuns la destinaţie, persoanele şi familiile sinistrate s-au putut bucura de ele?

– La început, când apele erau încă mari, am avut mai probleme legate de primirea şi repartizarea acestor ajutoare, întrucât nu am dispus de spaţii de depozitare. Nici măcar sediul primăriei nu a putut fi utilizat pentru acest scop. Acum situaţia s-a ameliorat şi sinistraţii pot beneficia de ajutoarele umanitare. Folosesc ocazia pentru a le mulţumi tuturor celor care au fost solidari cu noi în momentele grele pe care le-am trăit şi ne-au întins o mână concretă de ajutor.

– Am înţeles că poliţia economică şi Ministerul Afacerilor Interne v-au căşunat anumite probleme în legătură cu ajutoarele umanitare sosite în comună.

– Da, într-adevăr, ne-au fost create anumite probleme, dar acestea au fost depăşite. Vreau să menţionez că ne-au sosit controale de la aceste instituţii înainte ca în comună să sosească ajutoarele umanitare. Acum situaţia s-a normalizat. Există controale şi este bine ca acestea să existe, rezonabil şi în cadrul legii.

– Care este, dincolo de viiturile mari de pe râul Prut, cauza principală a acestor inundaţii din satele Cotul Morii şi Sărăteni?

– Este vorba de digul de la Nemţeni. Pentru a evita pe viitor catastrofe naturale de genul celor din 2008 şi din vara acestui an, digul va trebui refăcut şi consolidat.

– În afară de casele de locuit şi terenurile agricole, care sunt instituţiile publice din localitate care au avut de suferit în urma inundaţiilor de luna trecută?

– Grădiniţa de copii din Cotul Morii nu a avut de suferit, dar gimnaziul din localitate a fost inundat şi este, practic, demolat.

– Ce vor face copiii la 1 septembrie? Unde vor merge la şcoală?

– Copiii vor fi nevoiţi să frecventeze gimnaziile din Obileni, Nemţeni, Leuşeni, adică instituţiile şcolare din localităţile în care sunt găzduiţi acum părinţii lor.

– Domnule primar, vă mulţumim pentru acest interviu şi vă urăm putere de muncă pentru a depăşi cu bine situaţia grea cu care vă confruntaţi.

– Vă mulţumesc şi eu. Doamne ajută!


MOŞ TOADER

August 9, 2010

În cartea sa, „Moldova ante portas” (Bucureşti, Tritonic, noiembrie 2005), proaspătul cetăţean moldovean şi consilier prezidenţial Dan Dungaciu, încheind pe o notă sufletească solidul „Dosar al Mitropoliei Basarabiei”, scrie: „Şi încă ceva. Într-o vizită în R. Moldova, autorul acestor rânduri a avut şansa să îl întâlnească pe bătrânul şi înţeleptul Moş Toader, 86 de ani, din Ţinutul Orheiului.

Discutând despre subiectul pe care l-am tratat în această secţiune, bătrânul şi înţeleptul Moş Toader a spus, printre altele: „Fericită va fi Basarabia când va fi sfinţită de paşii Patriarhului ei…”. Este, poate, gestul cel mai consistent pe care Bucureştiul îl poate face în raport cu condiţia Mitropoliei Basarabiei sau chiar a regiunii. Ar fi un gest decisiv. Nu puţini sunt cei care păstrează nădejdea, alături de Moş Toader din Ţinutul Orheiului, că Patriarhul României nu îşi va încheia strălucita lucrare de Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române fără să calce pe pământul unei mitropolii care odată era numită „de aur”…”.

Pentru că am fost de faţă la discuţia din 2005 dintre moş Toader şi semnatarul cărţii, devenit cetăţean moldovean în 5 minute, pentru că înţeleptul moş Toader îmi este prieten vechi şi sfetnic bun la ceas de taină, m-am gândit că ar fi bine să-i fac uncheşului zilele acestea o vizită, ca să-l întreb de sănătate şi să văd ce mai spune. Moş Toader, om dintr-o bucată şi sămaş al interbelicului nostru românesc, trecut prin toate greutăţile vieţii de basarabean, care au însemnat şi „cedarea”, şi ocupaţia care a urmat, şi războiul, şi deportările în Siberia, şi colectivizarea forţată, şi înstrăinarea de fiinţa Neamului, m-a întâmpinat, ca de obicei, cu aceeaşi lumină pe faţă şi cu acelaşi licăr în priviri, cu care eram deprins să-l văd de fiecare dată când i-am trecut pragul.

Discuţia a fost lungă. Moş Toader, pe care Dumnezeu l-a înzestrat cu sănătate şi lungime de zile, era dorit de vorbă. Avea multe să-mi spună şi, mai ales, să mă întrebe, despre toate câte le adunase de la o vreme în sufletul lui.

– Când vine Patriarhul în Basarabia, nepoate? Nu vreau să închid ochii până nu-l voi vedea printre noi, – luă vorbă bătrânul.

– Mă tem că nu prea ştiu, moş Toadere, dar poate aflăm în curând de la Dan, care acum este intrat într-o funcţie de mare răspundere şi în măsură să ajute la pregătirea unei veniri atât de mult aşteptate. Mai depinde şi ce are în cap „prezidentul” şi cât de mult apleacă urechea la sfaturile de folos ce i s-ar da.

– He-he, dacă vor sus-puşii zilei, asta se poate. Numai că ai dreptate. Vor ei oare cu adevărat să ni se întâmple o venire ca asta? Au ei priceperea adâncă a unor lucruri ca acestea?

– Trag nădejde că au. Ar trebui să aibă.

– Ar trebui, aşa este. Numai că vreau să-ţi mai spun una. Degeaba va veni Patriarhul la noi dacă cei care stau la cârma ţării se împotrivesc cu încăpăţânare să-i dea înapoi mitropoliei noastre bunurile pe care sovieticii i le-au luat cu hapca şi le ţine în mână până azi guvernul de la Chişinău.

– Adevărat, moş Toadere, am scris despre asta la ziar, iar mitropolitul nostru le-a scris şi lui Ghimpu, şi lui Filat, însă degeaba. Au spus şi unul, şi altul DA-DA! dar n-au urnit un deget pentru îndreptarea lucrurilor, astfel încât răspunsul lor în faptă a fost NU-NU!

– O să-i bată Dumnezeu, nu avea grijă. Ştii, tot stau şi cuget în serile şi nopţile astea de vară că tare bine ar fi dacă Patriarhul ar face să le găsească loc în calendar şi mucenicilor noştri din Basarabia, dar şi celor din Moldova de peste Nistru, pentru întărirea sufletească a poporului. Că mucenicii noştri au fost mulţi, ca stele de pe cer, numai că uitarea şi nepăsarea omenească le acoperă lumina.

– Înţeleg ce spui, moş Toadere. Şi pe mine mă doare inima când văd că jertfa creştinească nu este preţuită cum s-ar cuveni şi că întârziem să le dăm cinstea meritată, ca prin ei credinţa noastră să fie mai curată şi mai puternică.

– Aşa este. Acesta este păcatul nostru, că alergăm adesea după vânt, dar nu avem răbdarea să scoatem la vedere pietrele scumpe rodite din suferinţa pământului nostru lăsat de strămoşi. Şi piatră rară avem multă, cât încape Basarabia până la Nistru şi mai departe, căci năvălitorii au împuşcat în 1940 şi creştini de rând, şi preoţi, şi preotese, şi copii, şi călugări doar pentru că nu s-au lepădat de Hristos şi de neamul nostru.

– Există la Bucureşti voci care spun că nu a venit încă momentul, că-i timpurie treaba.

– Timpurie să fie? Ba eu cred că-i încă foarte întârziată şi de aceea ne osândeşte Dumnezeu la alte suferinţe, până vom pricepe că locul luminii este sfeşnic şi-n policandru. Atunci vom fi tari, când îi vom avea înaintea ochilor pe mucenicii noştri răpuşi de mână străină. Un neam care are calendarul încărcat cu sfinţi, nu mai poate fi întors cu furca, cu una, cu două, cum îi vine cuiva la socoteală, ca o brazdă subţire de fân.

Bătrânul schimbă păsul, întrebându-mă dacă s-a mai schimbat ceva în legislaţia despre cetăţenie.

– Spune-mi, nepoate, ce se mai aude pe la Bucureşti? De câte ori scot din ladă Adeverinţa mea românească de naştere şi de botez, iscălită de naşul părinte de la noi din sat, mă întreb de ce nu vor ăştia să-mi înnoiască hârtia, ca să mor şi eu împăcat ca român întreg?

– Legea încă-i crudă, netocmită până la capăt şi nu îngăduie aşa ceva. Bucureştiul nu recunoaşte propriile-şi acte, dar numai pe cele sovietice, transcrise acum de moldoveni.

– Proastă treabă. Dacă am eu document de la Statul Român că m-am născut român, din părinţi români, şi dacă am luptat în război până la Cotul Donului, unde am fost şi rănit, cum să nu mi-l recunoască la Bucureşti?

– Acum mata eşti trecut la grămadă cu cei care au părăsit ţara de voie sau de nevoie şi trebuie s-o iei de la capăt, să-ţi faci dosar, să dovedeşti că eşti cine eşti, să baţi drumuri, să plăteşti taxe, să aştepţi, să ceri să fii recunoscut. Unde mai pui că pe urmă te trec la catastif şi moldovean de neam… Aşa-i legea până una alta…

– Eu nu mai am, la vârsta mea, cum să aştept. Dacă ar vrea Bucureştiul să mă recunoască, m-ar recunoaşte grabnic. Că eu nu m-am schimbat deloc, s-au schimbat poate doar legile şi astea pot fi îndreptate când vrei. Dacă poţi deveni cetăţean la Chişinău în 5 minute, de ce să nu fie cu putinţă acelaşi lucru şi la Bucureşti? Înseamnă totuşi că nu se vrea sau că nu-i duce mintea pe cei care fac legile acolo…

Apoi, sărind la alt subiect, Moş Toader se interesă de treburile de la noi.

– Ce zici, pleacă armata rusă din Moldova de peste Nistru? Cică nemţii le-au spus-o răspicat ruşilor să-l ia pe Smirnov acasă şi să aducă soldaţi apuseni în locul celor ai Moscovei. Nu o fi asta doar vorbă goală aşternută peste înţelegeri ascunse dintre ruşi şi nemţi, peste capul nostru?

– Înţelegeri există şi timpul va arăta care şi cum au fost. Mata ce crezi?

– Eu aş zice că-i aşa. Numai de n-o fi neamţul de azi ca cel dinainte de război, când ne-a dat cu uşurinţă pe mână străină. Acum timpurile parcă sunt altfel. Şi rusul, după ce şi-a strâns Ucraina aproape, ar trebui să caute pace cu noi. Că dincolo de Nistru tot neamul nostru este. Şi mai degrabă mutăm Nistrul mai departe, decât să ne lăsăm fraţii în uitare şi înstrăinare.

– Uşor de spus, greu de făcut, moş Toadere. Mulţi dintre fraţii noştri de dincolo de Nistru nu ştiu că sunt români, ei zic că-s moldoveni.

– Păi zic unii şi prin Basarabia, dar nu e vina lor. Că, după loc, moldoveni suntem cu toţii, dacă trăim în Moldova de dincoace şi de dincolo de Nistru, numai că de neam suntem români şi nu am ales noi asta, da-i voinţă de Sus. Ne trebuie răbdare şi timp ca să-i aducem pe toţi la înţelegerea dreaptă a lucrurilor. Nu are rost să ne războim între noi pentru atâta nimic. Sămânţa asta de vrajbă dintre noi este rea. Orice război ca acesta numai îi macină pe fraţi şi trebuie să aibă odată şi odată un sfârşit. Să-şi zică fiecare după câtă minte şi pricepere are, după cât de vătămat sau întreg este sufleteşte, dar unirea dintre noi nu trebuie slăbită din vedere, că-i cel mai scump lucru primit de la Dumnezeu. Numai de nu şi-ar băga coada politica şi vânătorii de posturi mari. Să ne gândim la copilaşi, să veghem ca ei să nu fie loviţi de molima vrajbei. Iar cu ruşii tot va trebui să găsim o cale de împăcare, că n-om sta în vrajbă până la sfârşitul lumii. Sunt şi ei pravoslavnici şi trebuie să înţeleagă că este mai bine să ne aibă de prieteni şi fraţi, decât de duşmani. Le va lumina Dumnezeu minţile într-o zi şi vor pricepe că decât să ne duşmănim fără rost, tot mai bine ne-ar şedea alături şi împăcaţi.

Din vorbă în vorbă, moşul nostru de prin părţile Orheiului a ajuns la cuvântul pe care mulţi îl au astăzi pe buze – Referendum.

– Ce i-a pălit acum cu referendumu? De unde şi până unde o poveste ca asta? Ce vor ăştia?

– Moş Toadere, vor o ţară în care preşedintele să fie egal cu Parlamentul, ca pe timpul lui Snegur şi al lui Lucinschi, aşa cum este azi în Bielorusia şi în Turkmenistan.

– Ehe-he, păi niciodată n-or să încapă două săbii într-o teacă! Noi am mai văzut-o pe asta, când numai cearta s-a ales din ei şi praful şi pulberea din rânduiala ţării. Şi cine suferă? Tot noi, aiştia mulţi, săraci şi obidiţi, care am mai rămas la vetrele noastre.

– Matale ce zici? Cum ar fi mai potrivită aşezarea cumpenei dintre dregătorii în ţărişoara asta?

– Păi ce să zic? Eu sunt om bătrân şi multe am văzut şi trăit la viaţa mea. Să ne ferească Dumnezeu de sfădălia celor de sus, că, vorba vine, cearta boierilor şi schimbarea domnilor – bucuria nebunilor. Tot mai bine ar fi să ne întoarcem către ceea ce am mai avut noi, şi bun lucru a fost, când Sfatul Ţării era mai mare şi nu era lăsată ţara la mâna şi mintea unui singur om. Că nu ştii ce poate avea în cap unul singur. Iar în parlament se ţine sfat pentru toată ţara. Unde sunt ochi şi urechi mai multe şi unde sunt mai multe capete luminate, ai mai mare nădejde că ţara nu-i purtată de căpăstru, ca un cal neînvăţat, că asta suntem noi acum, o ţară şi un popor încă neînvăţat într-ale politicii.

– Te duci să votezi la referendum? Cum vei vota dacă vei merge la vot?

– Mă duc, cum să nu, că eu am făcut întotdeauna ascultare de stăpânire. Dar de votat am să votez contra, ca să nu scăpăm, Doamne fereşte, ţara asta pe mâna vreunui nebun. De-ar avea cât mai multă lume gândul meu!

Discuţia noastră a durat preţ de câteva ore. Am vorbit despre sărăcie şi despre pensia uncheşului, despre stricăciunile făcute anul acesta de ploi şi despre secetă, despre drumurile proaste, despre tinerii pe care nevoile îi gonesc din sat, luându-şi lumea în cap, despre tot şi toate care privesc viaţa de zi cu zi a oamenilor noştri de la ţară, a celor mulţi şi obidiţi, cum spunea chiar moş Toader. Într-un târziu, ne-am despărţit, înţeleptul unchiaş petrecându-mă până la poartă. L-am lăsat singur, cu licărul viu în priviri şi cu gândurile sale de om al pământului care, ca atâţia alţii, îşi duc veacul între Dumnezeu şi neamul acesta de ţărani cuminţi. Moş Toader mi-a lăsat vorbă să-i mai trec pragul. Voi reveni negreşit prin părţile Orheiului la toamnă, pentru a nu-l dezamăgi pe acest înţelept simplu şi modest, care, ca toţi ţăranii, pe toate le gândeşte adânc şi le spune de la obraz.

Vlad CUBREACOV, FLUX


Despre republica prezidenţială şi cea parlamentară. Vlad Cubreacov, în discuţie cu dr. Norbert Neuhaus din Germania

Iulie 22, 2010

– Îl avem astăzi în studio pe domnul Norbert Neuhaus, expert german, doctor în economie al Universităţii Sorbona din Franţa şi consultant al Fundaţiei europene Robert Schuman din Luxemburg. Domnul Neuhaus este coautor al unui studiu important, intitulat „Dezideratul reformei constituţionale în Republica Moldova”, întrucât dumnealui este un bun cunoscător al realităţilor politice, economice şi sociale din ţara noastră, un observator atent şi fin al evoluţiilor din Republica Moldova. Subiectul pe care ne propunem să-l discutăm astăzi ţine de reforma constituţională şi de referendumul preconizat pentru data de 5 septembrie 2010. Domnule Neuhaus, aş vrea să vă întreb pentru început care sunt tipurile de republici de pe continentul nostru? Credeţi că am putea face o trecere în revistă a modelelor care ne stau la dispoziţie pentru a vedea care ar fi opţiunea optimă de urmat de către Republica Moldova?

– Mai întâi aş vrea să vă mulţumesc pentru posibilitatea de a aborda acest subiect. Cât priveşte întrebarea formulată, trebuie să arătăm că există trei tipuri de republici. Republica prezidenţială, cel mai cunoscut exemplu fiind cel al Statelor Unite, care au un preşedinte ca şef al Executivului. Un caz aparte este reprezentat de către Franţa, cu un preşedinte care dispune de puteri reale cu mult mai largi decât cele fixate în Constituţie.

– Dacă forţăm termenii, putem spune că în Franţa funcţionează un sistem apropiat de cel monarhic, în condiţiile republicii…

– Întocmai. Republica parlamentară este al doilea model.  Republici parlamentare sunt, de exemplu, Germania, Italia şi alte ţări. În aceste republici, Parlamentul este cel care nu doar adoptă legile, dar decide şi cine va fi reprezentat în Guvern. O asemenea situaţie asigură o transparenţă maximă pentru orice alegător. În Germania, ca să mă refer la modelul din ţara mea, partidele politice prezintă în alegerile parlamentare nu doar o listă de candidaţi, ci şi candidatura pentru funcţia de Cancelar federal. Astfel, orice alegător ştie din timp cine va fi în fruntea Executivului german dacă votează pentru un partid sau altul. Acest model asigură transparenţa, dar şi o claritate în ceea ce priveşte responsabilitatea asumată de partidele politice.

– Ne rămâne al treilea model…

– Republica semiprezidenţială, cum este cazul României, Ucrainei şi al altor ţări, în care nu este foarte clar cine deţine puterea cu adevărat. Atât Preşedintele, cât şi Parlamentul sunt aleşi direct, ambele instituţii susţinând că poporul le-a încredinţat mandatul în mod direct.

– Astfel, Parlamentul şi Preşedinţia se situează pe picior de egalitate şi de competiţie sau concurenţială…

– Problema constă în faptul că Guvernul este desemnat de Preşedinte, urmând a primi votul de încredere al Parlamentului. Dacă există un conflict între Preşedintele ales direct şi Parlamentul ales direct, Guvernul rămâne în incertitudine, pentru că nu este clar care dintre cele două instituţii alese direct are de spus cuvântul final. Într-o asemenea situaţie, toate energiile politice se vor consuma într-o ceartă nesfârşită pentru putere între cele două instituţii, iar Executivul nu va putea lucra aşa cum trebuie.

– Energiile nu se conjugă, ci merg în paralel şi acest paralelism dăunează stabilităţii politice a ţării…

– Nu doar în paralel, ci conduc la o adevărată stare de blocaj. Am văzut, de exemplu, în România cât timp şi energii au fost risipite cu referendumul anti-Băsescu, iniţiat de Parlament etc., etc. Şi acum, ca să mă refer la Republica Moldova, se cuvine să întreb dacă vă doriţi cearta politică şi lupta politicianistă. Bine, în acest caz, trebuie să procedaţi la alegerea directă a preşedintelui. Eu consider că un asemenea model nu este bun pentru Republica Moldova şi că republica parlamentară ar fi proiectul politic cel mai potrivit, când este clar cine şi de ce răspunde, când majoritatea parlamentară decide cine va conduce Executivul acestei ţări. Iar rolul Preşedintelui trebuie să fie mai mult reprezentativ, constituind un factor de unitate şi un formator al culturii politice a populaţiei…

– Deci, Preşedintele ca factor de unitate, de mediere şi de reprezentare… În spaţiul ex-sovietic avem, practic, un singur model de republică, cea prezidenţială, excepţie făcând Ucraina, ca republică semiprezidenţială, după cum aţi remarcat mai sus. Aşa sau altminteri, observăm că modelul de republică prezidenţială, confirmat crestomatic de Bielorusia lui Aleksandr Lukaşenko şi Turkmenistanul lui Turkmenbaşi, începe să fie abandonat. Vedem că evoluţiile dramatice de anul acesta din Kârgâzstan au condus către un deznodământ logic, când, iată, în toamna curentă, se organizează un referendum pentru adoptarea modelului de republică parlamentară. În Kârgâzstan se consideră că o concentrare a puterii politice într-o singură mână poate dăuna intereselor majore ale statului şi ale societăţii.

Este  adevărat, deoarece în condiţiile unei mentalităţi care vine din trecutul sovietic, a ideii de verticală a puterii şi de intervenţie a Preşedintelui în toate domeniile care ţin de viaţa de zi cu zi a cetăţenilor, o republică prezidenţială va fi mereu sub tentaţia de a se transforma într-o dictatură. De aceea gândesc că, în cazul Republicii Moldova, modelul de republică prezidenţială trebuie să fie respins. Tocmai pentru motivul că Republica Moldova doreşte să evolueze pe o cale democratică, este necesar să păstrăm modelul de republică parlamentară. Însă trebuie să fim atenţi şi în cazul republicii parlamentare, pentru a nu admite o concentrare prea mare a puterii politice nici în Legislativ. Spun asta pentru că trebuie să fim atenţi ca nu cumva, concentrând puterea la nivel central, să nu aibă de suferit autonomia locală, fără de care orice regim, fie şi parlamentar, începe să aducă a regim dictatorial. În Republica Moldova avem o situaţie şi mai complicată, deoarece reforma constituţională din anul 2000 nu a fost dusă la bun sfârşit.

– Atunci am avut o semireformă, doar jumătăţi de măsură.

– Reamintesc faptul că preşedintele Lucinschi, ales în mod direct, în logica celui aflat la putere, şi-a dorit mai multe competenţe…

– În timpul sovietic, domnul Lucinschi a fost foarte mulţi ani secretar II al Comitetului Central al Partidului Comunist din Tadjikistan, de aceea poate că modelul asiatic a fost unul tentant pentru el…

– Da. Era şi normal. Orice persoană aleasă preşedinte de ţară doreşte să aibă mai multe competenţe şi influenţă. Este oarecum logic.

– Asta este o logică cumva egoistă, nu este logica omului de stat responsabil…

– Exact, dar logica egoistă este şi ea omenească: dacă am posibilitatea de a influenţa, doresc să influenţez. El şi-a dorit mai multe competenţe şi a cerut un referendum. În 1999 a avut loc referendumul, care a fost respins, mai bine zis nu a fost valabil din cauza numărului insuficient de alegători care s-au prezentat la urne. Asta ne arată foarte bine că societatea din Republica Moldova nu a vrut un regim prezidenţial. După care a fost operată reforma constituţională din 2000, pentru a se merge spre o republică parlamentară. Din păcate însă, nu au fost făcuţi toţi paşii necesari pentru stabilirea unei republici parlamentare echilibrate. De aceea, avem într-adevăr nevoie de o reformă constituţională aici, în Republica Moldova, dar întrebarea scoasă acum la referendum – „Vreţi un preşedinte ales direct?” –  va fi un pas înapoi, către un sistem prezidenţial, cu toate riscurile pe care le comportă acesta. Sistemul actual din Republica Moldova se situează între republica parlamentară şi cea semiprezidenţială. Astfel, preşedintele poate exercita destule presiuni asupra Parlamentului dacă nu este acceptată candidatura propusă de el pentru funcţia de prim-ministru.

– Republica Moldova a avut o altfel de situaţie până în anul 2000, când eram nevoiţi să asistăm la certuri nesfârşite între Preşedinte şi Parlament. Această competiţie nesănătoasă a fost remarcată de toată lumea. Tocmai asta a impus reforma constituţională care, din păcate, nu a fost dusă până la capăt. Rămânând pe logica semireformei din anul 2000, ar fi trebuit să mergem înainte, să nu facem cale întoarsă, pentru că ar însemna să revenim în anii 90, când şeful statului putea, bunăoară, decide în numele ţării, fără consultarea Parlamentului şi a Guvernului. Este ilustrativ şi crestomatic cazul aderării Republicii Moldova la CSI. La reuniunea şefilor de stat de la Alma Ata, din 1991, preşedintele Snegur a semnat documentul de aderare a Republicii Moldova la această organizaţie regională din spaţiul ex-sovietic, fără consultarea Legislativului şi Executivului ţării. Populaţia a aflat din presă despre această decizie de mare răspundere, cu consecinţe pe termen lung asupra statului şi istoriei noastre. Acest caz, luat în sine, îmi pare periculos. Şi Germania a avut o experienţă de concentrare a puterii în mâinile unui singur om, dar iată că nemţii au tras învăţăminte din experienţa istorică amară, îmbrăţişând modelul de republică parlamentară, în care este asigurat un echilibru real între puteri şi o stabilitate a ţării în general.

– Da. Aş dori să menţionez încă un punct care îmi pare important. Situaţia actuală, determinată de  Constituţia în vigoare, cu acest mod de repartizare a competenţelor dintre Preşedinte, Guvern şi Parlament, lasă loc pentru instituirea unei republici prezidenţiale, mai bine zis prezidenţialiste, cum am văzut în cazul mandatului prezidenţial al domnului Voronin, care a promovat ideea de verticală a puterii, a dispus de o majoritate parlamentară confortabilă şi a fost, în acelaşi timp, şi şef de partid. Am avut, în acest caz, o concentrare excesivă a puterii în mâna unei singure persoane care a ajuns Preşedinte de ţară. Iar o asemenea situaţie nu putea conduce decât la  slăbirea proceselor democratice. De aceea, mă gândesc că o reformă constituţională trebuie făcută în Republica Moldova până la capăt, pentru instituirea modelului de republică parlamentară. În acest sens, trebuie făcut un referendum. Din păcate însă, din câte am auzit până acum, întrebarea va fi, la 5 septembrie, alta.

– Întrebarea se va referi doar la modalitatea de alegere a şefului statului.

– Problema cu care se confruntă astăzi Republica Moldova nu ţine numai de Constituţie. Aveţi o problemă care ţine mai mult de cultura politică. Există aici multe antagonisme politice, dar nu există oameni de stat, deputaţi, care să aibă noţiunea binelui comun pentru ţară. În Germania, bunăoară, acum cinci ani am obţinut la alegerile parlamentare nişte rezultate care lăsau loc doar unei singure combinaţii politice. Astfel, creştin-democraţii şi social-democraţii au format o coaliţie largă. Iar creştin-democraţii şi social-democraţii sunt ca şi focul cu apa. Rezultatele alegerilor însă i-au constrâns pe aceşti concurenţi tradiţionali să lucreze împreună. A fost destul de greu să formăm un guvern, dar ambele partide şi-au asumat responsabilitatea pentru binele comun al ţării, pentru că nu ne puteam permite repetarea alegerilor până să obţinem un rezultat convenabil unui sau altui partid. De aceea, constat că problema dumneavoastră actuală nu este una constituţională, ci de cultură politică. Bineînţeles că nici Constituţia nu este perfectă, iar reforma începută în 2000 trebuie dusă la bun sfârşit.

– La un final logic…

– Iar cu experienţa acumulată de noi în Europa trebuie să vedem care ar fi soluţia cea mai bună pentru Republica Moldova.  În studiul ştiinţific „Dezideratul reformei constituţionale în Republica Moldova”, pe care l-am elaborat împreună cu domnul Ghenadie Vaculovschi, am prezentat ce posibilităţi şi modalităţi de acţiune ne stau la dispoziţie. Dacă poporul din Republica Moldova doreşte cu adevărat democraţie şi libertate, avem nevoie de o republică parlamentară şi, ceea ce este foarte important în condiţiile unei ţări mici ca a dumneavoastră, avem nevoie şi de o autonomie locală puternică, cu bani, adică dispunând de bugete locale bine completate, astfel încât să putem aplica principiul subsidiarităţii.

– Autonomia financiară locală este deosebit de importantă, întrucât poate conferi substanţă ideii de autonomie şi democraţie în general.

– Întocmai. Având aceste două elemente, pe de o parte, republica parlamentară, iar, pe de altă parte, autonomia locală şi autonomia financiară reală, democraţia va deveni funcţională. Bineînţeles că rămâne concurenţa dintre fiecare comună şi oraş, ai căror primari trebuie să se mişte pentru atragerea de avantaje pentru localităţile lor. În plus, important este ca fiecare alegător să ştie, în condiţiile de transparenţă a puterii, cine şi de ce este responsabil. Dacă avem un Preşedinte ales direct şi un Parlament ales direct, precum şi un Guvern care depinde şi de Preşedinte, şi de Parlament, vom asista la un blocaj, pentru că nu este clar cine şi de ce răspunde în stat. În consecinţă, aveţi o discuţie interminabilă despre putere, iar problemele grave ale ţării nu sunt rezolvate, întrucât Guvernul este blocat din cauza jocului pentru putere.

– Ca observator neutru şi imparţial, dintr-o parte, ca expert străin, dar şi ca un bun cunoscător al realităţilor din ţara noastră, aşa cum spuneam şi în debutul acestui interviu, care ar fi în concluzie recomandarea dumneavoastră legată de acest referendum preconizat pentru 5 septembrie anul curent?  Este bun sau nu acest referendum, aşa cum ni se prezintă, şi care este sarcina alegătorilor moldoveni în acest moment de mare răspundere?

– Am spus deja clar că acest referendum vă conduce în trecut. Adică este un pas înapoi, spre o situaţie pe care Republica Moldova a trăit-o deja.

– Ni se spune că ar fi un pas înainte. Într-adevăr este un pas înainte, însă pe o direcţie greşită…

– Da, este o direcţie greşită. Nu este un pas spre o democraţie adevărată, ci un pas care atrage foarte multe riscuri de a vă pomeni cu un regim cu mult mai autoritar. De aceea, regret mult că întrebarea supusă referendumului este o întrebare parţială şi nu le dă alegătorilor posibilitatea să facă o alegere adevărată. Ca un bun democrat le dau tuturor cetăţenilor sfatul să meargă la vot. Un referendum este întotdeauna o posibilitate reală de exprimare a voinţei poporului. Mergeţi la vot, dar votaţi cu NU, dacă doriţi o democraţie funcţională, aşa cum am arătat şi mai sus. Acesta este sfatul meu. Dacă aş fi cetăţean moldovean, aş vota anume în acest sens.

– Domnule Neuhaus, vă mulţumesc din toată inima pentru aceste cuvinte şi idei pe marginea subiectului discutat astăzi şi vă aşteptăm şi cu alte ocazii în studioul nostru.

– Şi eu vă mulţumesc.


Mitropolia Basarabiei se sprijină pe jertfa martirilor ei

Iulie 15, 2010

Vlad Cubreacov, în discuţie cu părintele Viorel Cojocaru, preot paroh al „Bisericii Inimii Tăcute” din Chişinău

– Oaspetele nostru de astăzi este părintele Viorel Cojocaru de la „Biserica Inimii Tăcute” din Chişinău, preot al Mitropoliei Basarabiei, unul dintre puţinii clerici din Republica Moldova care s-a preocupat îndeaproape de trecutul Bisericii noastre şi, mai ales, de martirajul preoţilor, credincioşilor şi credincioaselor din Mitropolia Basarabiei începând cu luna iunie 1940, după 1944, dar şi de-a lungul perioadei ocupaţiei sovietice. Efortul pe care l-a făcut părintele Viorel Cojocaru vine în completarea efortului Mitropoliei Basarabiei dintre 1941 şi 1944, când mitropolitul de vrednică amintire Efrem Enăchescu a iniţiat, în 1942, alcătuirea unui Martirologiu al Bisericii basarabene, cuprinzând atunci 56 de preoţi şi credincioşi martiri. Constatăm acum, după efortul susţinut al părintelui Viorel Cojocaru, că Martirologiul, pierdut între timp, este cu mult mai cuprinzător. Părinte Viorel, în această etapă a cercetării făcute de Sfinţia Voastră, ce ne puteţi spune despre dimensiunea jertfei clericilor şi credincioşilor din Mitropolia Basarabiei începând cu anul 1940?

Imediat după venirea trupelor ruseşti în Basarabia, în 1940, preoţii s-au împărţit în trei categorii. Unii s-au repatriat în România, alţii au rămas pe loc, în Basarabia, mizând pe faptul că ruşii nu vor sta mult aici. Iar a treia categorie – a celor care au întâmpinat cu flori Armata Roşie invadatoare. Ca exemplu, aş putea aduce aici numele arhimandritului Varlaam Chiriţă, care, după ce a făcut acest păcat, a suferit enorm de pe urma ateismului sovietic din Basarabia. Trebuie să recunoaştem că, în acel timp, preoţii din Basarabia nu au reuşit să fixeze pe hârtie toate ororile întâmplate în Biserică, începând cu 28 iunie 1940. Totuşi, ni s-au păstrat până astăzi mai multe mărturii, în periodicele timpului. O sursă importantă de documentare sunt şi jurnalele scrise de preoţii basarabeni refugiaţi peste Prut, cum sunt, bunăoară, jurnalele părintelui Paul Mihail, ale preoţilor Sergiu Roşca, Vasile Ţepordei sau Cicerone Ioniţoiu, care au schiţat despre pagubele suferite de Biserica Ortodoxă Română din Basarabia. Ne-au rămas, de asemenea, mărturii şi de la preoţii rămaşi la datorie, cum ar fi cazul clericilor Constantin Popovici, Leonid Antonovici, Armando Zavatta (cred că este vorba de un pastor luteran) de la Bălţi, care, la 28 iunie 1954, mărturiseşte, printr-o scrisoare adresată mitropolitului Visarion Puiu, că dintre preoţii rămaşi în cuprinsul Episcopiei Hotinului, 100 nu mai erau. Tot în scrisoare se mai aminteşte şi despre soarta catedralei de la Bălţi, a reşedinţei episcopale de atunci, precum şi soarta unor preoţi rămaşi la misiune.

– Era vorba de 100 de preoţi deportaţi sau ucişi de sovietici?

Da, doar de preoţii ucişi.

– Şi doar din Episcopia Hotinului, păstorită altădată de episcopul Visarion Puiu?

Întocmai. Situaţia descrisă de preotul Armando Zavatta nu-i viza şi pe martirii din Episcopia Cetăţii Albe-Ismail şi din Arhiepiscopia Chişinăului. Dânsul mărturisea soarta întregii episcopii a Hotinului, precum şi a slujitorilor.

– Ne puteţi da câteva exemple?

Vreau să vă dau câteva exemple eroice ale unor preoţi, nu neapărat din cuprinsul Episcopiei de Hotin. M-a impresionat mult viaţa şi sfârşitul martiric al preotului Mihei Miziumschi din comuna Volintiri, judeţul Cetatea Albă, astăzi în raionul Ştefan Vodă. Părintele Mihei Miziumschi era un adevărat român, un preot cărturar atât el, cât şi preoteasa, având funcţie de mare răspundere în cadrul liceului din comună. În revista Luminătorul din 1941, părintele Sergiu Roşca vorbeşte despre martiriul preotului Mihei Miziumschi. În paranteză fie spus, trei izvoare diferite ne confirmă că în 1940 şi 1941, doar în comuna Volintiri, agenţii NKVD au împuşcat 16 preoţi basarabeni, ale căror nume ne rămân deocamdată necunoscute.

– Potrivit unor mărturii publicate în 1942, primul preot martirizat în Basarabia a fost părintele Gheorghe Munteanu de la parohia Regina Maria din Ismail, ucis de sovietici, la vârsta de doar 31 de ani…

Da, acest prim martir basarabean, născut la 22 aprilie 1909, licenţiat în teologie, hirotonit preot în decembrie 1931, pe seama parohiei Neruşai, din Ismail, a îndurat batjocuri şi torturi inimaginabile. Şi-a primit moartea în faţa catedralei din Ismail, unde, după ce a fost arestat, tuns şi bărbierit, cerându-i-se să renunţe la credinţa creştină şi neobţinând acest lucru, criminalii i-au sfărâmat capul de treptele catedralei, deci a fost ucis, în văzul tuturor, în prima zi a ocupaţiei sovietice, chiar pe treptele bisericii. Trupul acestui mucenic a zăcut câteva zile pe scările bisericii, fără a putea fi cules şi înmormântat după rânduiala creştinească. Revenind însă la cazul preotului martir Mihei Miziumschi, trebuie să menţionăm că acesta era fiul preotului Grigore Miziumschi. S-a născut în 1899, a absolvit Seminarul Teologic din Chişinău şi Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuţi. În 1932 a fost hirotonit. Cunoscând de ce sunt capabili sovieticii şi ce riscuri îl pasc, părintele nostru Mihei Miziumschi a plecat din sat, hălăduind prin pădurile şi locurile din apropierea satului Volintiri. Fiica sa mai mică era cea care îi aducea câte ceva de mâncare, iar când aceasta era împiedicată de NKVD-işti şi de sovietici, în general, părintele Mihei se hrănea cu fructe şi chiar cu iarbă. La sfârşitul lunii iulie 1941, anunţat fiind că soldaţii sovietici s-au retras la Căuşeni, părintele Mihei s-a pornit spre casă, dar nu a mai ajuns să stea acolo, întrucât cineva l-a turnat şi soldaţii NKVD-ului au şi venit îndată la locuinţa sa. Ni s-a păstrat mărturia dialogului purtat atunci între părintele Mihei Miziumschi şi NKVD-işti:

–                     Scoală, popo, şi urmează-ne!

–                     Daţi-mi voie să cinez măcar.

–                     Unde te ducem nu-ţi trebuie să mănânci. Scoală!

–                     Daţi-mi voie să-mi iau nişte haine călduroase, spuse părintele, simţind că îl aşteaptă arestarea şi deportarea.

–                     Nu-ţi mai trebuie…

Într-adevăr nu i-au mai trebuit haine, căci numai peste câteva ore soţia lui îndurerată şi copila l-au găsit scos din sat şi împuşcat mişeleşte cu cinci gloanţe în ceafă. Aşa sfârşeşte muceniceşte unul dintre preoţii Mitropoliei Basarabiei.

– A fost un bun român şi un ostaş vrednic al lui Hristos, un om care şi-a pus viaţa pentru Biserica Lui…

Tot părintele Sergiu Roşca, în ultimul număr al revistei Luminătorul, la rubrica „In memoriam”, ne lasă mărturie că preoteasa Elisabeta Miziumschi şi fiiculiţa Sofia au fost împuşcate de sovietici la doar cinci zile după ce fusese împuşcat părintele Mihei.

– Unde sunt înmormântaţi aceşti preoţi şi credincioşi martiri?

Am încercat să discut cu cineva din Volintiri, dar nu am primit un răspuns mulţumitor. Urmează să căutăm în continuare, să găsim alte mărturii şi informaţii, sunt convins că atunci, creştinii satului şi-au înmormântat preotul cu toată cinstea cuvenită.

– Aceasta nu este singura familie de preot exterminată în întregime. Şi alte familii de preoţi au avut aceeaşi soartă.

Este, bunăoară, cazul preotului martir Dimitrie Ciornei din parohia Clincăuţi, judeţul Hotin, care a fost împuşcat împreună cu preoteasa. Sau cazul preotului martir Teofan Ignatovici din parohia Babin, judeţul Hotin, de asemenea, împuşcat împreună cu soţia Eufimia, la 7 iulie 1941, de către sovietici.

– Nu toţi preoţii au fost martirizaţi prin împuşcare…

Un caz înfiorător pentru mine este cel al patriarhului cărturăriei noastre româneşti din Basarabia, protoiereul Constantin Popovici.

– Marele Constantin Popovici, îndrumătorul şi ajutorul lui Alexie Mateevici, cu care s-a ostenit la revista Luminătorul…

Nu doar atât. Părintele Constantin Popovici a fost mâna dreaptă a mitropolitului nostru Gurie Grosu, a fost fondator şi director al Seminarului Teologic din Chişinău. Sau cum îl numeşte părintele Paul Mihail „patriarhul bisericii basarabene, tatăl sufletesc al tuturor preoţilor…”. Părintele Constantin şi-a găsit sfârşitul în 1943, la vârsta de 80 de ani. A murit în stradă, în mizerie, ca un boschetar, întrucât sovieticii îl izgoniseră din propria lui casă, încă din 1941, pe care o confiscaseră. În loc să fie cinstit, a fost acoperit de ocară. Părintele Constantin Popovici, care a luptat pentru Biserică şi pentru afirmarea ei intelectuală, a fost o mare personalitate la scara întregii Românii.

– Şi a Ortodoxiei în ansamblu. Părintele Constantin Popovici şi alţii au fost printre cei care ne-au făcut dovada unei jertfe conştiente, asumate, pentru Hristos, primindu-şi cu seninătate cununa muceniciei.

Pentru acest motiv am şi hotărât să dedicăm următorul număr al revistei Luminătorul pe anul 2010, în întregime, acestei mari personalităţi a Bisericii Ortodoxe Române.

– Ne puteţi da şi alte nume de martiri din Mitropolia Basarabiei?

Mă gândesc la numele preotului Nicolae Ciobanu, un tânăr intelectual, membru al Sfatului Ţării, care a votat Unirea din 1918. Părintele Nicolae Ciobanu a fost deportat de sovietici în regiunea Vorkuta, dincolo de Cercul Polar, condamnat fiind la 10 ani de detenţie. La Vorkuta l-a întâlnit în lagăr pe părintele Vasile Ţepordei. În 1941, părintele Nicolae Ciobanu le-a adresat autorităţilor sovietice o cerere de repatriere în interiorul României, dar cererea sa ajunge, până la urmă, pe mâna NKVD-ului de la Chişinău şi la 7 noiembrie 1941 este ucis mişeleşte şi moare în GULAG.

– Moare ca martir…

Da, moare ca martir, departe de ţara şi de credincioşii săi, de care a fost despărţit cu forţa. Aş vrea să menţionez şi viaţa unui alt preot, pe care l-am amintit deja, arhimandritul Varlaam Chiriţă.

– Cel care a avut un moment de rătăcire în 1940, când a întâmpinat cu flori tancurile sovietice, nutrind iluzia că regimul sovietic ar fi favorabil Bisericii Ortodoxe. Se ştie că părintele Varlaam Chiriţă a făcut în perioada interbelică un soi de disidenţă în raport cu mitropolitul Gurie Grosu, împotriva căruia trimitea plângeri neîntemeiate la Patriarhia noastră din Bucureşti. Ce soartă a avut acest preot în timpul sovietic?

Dumnezeu l-a adus până în punctul refacerii relaţiei sale cu El. Părintele Varlaam Chiriţă a avut parte de suferinţă, chinuri şi răzbunări atât din partea regimului totalitar comunist, cât şi din partea ierarhului trimis de Moscova în Basarabia. În 1953, părintele Chiriţă i-a trimis o scrisoare arhiepiscopului Nectarie, cel care a închis cele mai multe biserici la ordinul autorităţilor timpului.

– Da, un instrument în mâna regimului Stalin şi Hruşciov, care nu numai că nu a opus nici un fel de rezistenţă, ci, dimpotrivă, a manifestat exces de zel în opera de distrugere a Bisericii Ortodoxe din Basarabia.

Părintele Chiriţă îi scria arhiepiscopului Nectarie: „Vă felicităm pentru lichidarea istoricei mănăstiri Hârbovăţ, vă doresc din toată inima aceeaşi soartă. Insistenţa dumneavoastră în faţa Patriarhiei de la Moscova pentru lichidarea mănăstirilor moldoveneşti s-a încununat de succes. Temporar, puteţi jubila”. Este mai mult o scrisoare de revoltă, decât de felicitare.

– Dar cu suficientă ironie în adresa ierarhului instalat de Moscova aici…

Pentru această atitudine, la 31 iulie 1958, arhimandritul Varlaam Chiriţă este caterisit la propunerea Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, nefiind reabilitat niciodată. Îşi sfârşeşte viaţa umilit de Biserica Rusă, slujind doar în calitate de cântăreţ în diverse parohii.

– Bine, acesta este un caz de nedreptate, nu şi unul de martiriu…

Aşa este. Vreau să spun însă că printre creştinii martirizaţi de sovietici au fost nu doar preoţi, dar şi foarte mulţi credincioşi, adică mireni. Mirenii au fost cei care au protestat de fiecare dată împotriva închiderii bisericilor şi mănăstirilor, au cerut întoarcerea preoţilor şi călugărilor din deportare sau i-au apărat pe cei rămaşi. Este semnificativ cazul închiderii mănăstirii Răciula, la 1 iulie 1959. Până în această dată creştinii au opus rezistenţă dârză timp de nouă zile. Atunci autorităţile l-au împuşcat pe David Simeon şi pe alte trei persoane: Ilarion Mocreac, Dionisie Daniţă şi Gheorghe Porcar. Alte şase persoane au fost arestate şi condamnate la ispăşirea unor pedepse de la 4 la 15 ani privaţiune de libertate.

– Revenind însă la 1940, ce alte nume de martiri basarabeni mai putem invoca?

Bunăoară, Anton Cernăuţeanu şi fratele acestuia, Petru Cernăuţeanu, preoţi din Chişinău. Despre părintele Anton se ştie că s-a născut la Chişinău, în anul 1900. A slujit şi în Ismail. Fraţii Cernăuţeanu au fost arestaţi direct de pe stradă, în Chişinău, şi deportaţi în Siberia, de unde nu s-au mai întors. În amintirile sale din 1941, preotul memoralist V. Cazacu descrie arestarea preoţilor Cernăuţeanu astfel: ”La începutul lunii februarie 1941 s-au întâlnit în oraşul Chişinău mai mulţi preoţi ce voiau să se repatrieze. La colţul străzii Alexandru cel Bun microfonul bolşevic reda o lecţie antireligioasă, împotriva sfintelor moaşte. O parte din credincioşi, împreună cu fraţii preoţi Cernăuţeanu, au început să combată cele auzite. Peste câteva minute un agent al NKVD-ului îi arestează pe preoţii Cernăuţeanu, neştiindu-se nimic până astăzi de soarta lor”. Apoi, trebuie să amintesc şi despre preotul martir Ioan Pânzaru, născut în satul Balatina, din judeţul Bălţi. A fost preot în satul Şaptebani, Râşcani. A murit pe scaunul electric, la Comisariatul de miliţie Râşcani, fiind înmormântat la Balatina, după cum ne-a mărturisit nepoata sa, Raisa, în anul 2008. Documentele timpului ne arată că „o amendă în sumă de 18 161 de ruble i-a fost impusă preotului Ion Pânzaru pentru încălcarea legislaţiei sovietice cu privire la culte şi i s-a intentat un proces penal de către procuratura din raionul Râşcani”. Un alt nume este cel al preotului Gheorghe Tudorache, paroh în satul Gruzeşti, judeţul Lăpuşna. A fost asasinat în 1941, de către bolşevici. Despre acest preot unele ziare au scris că s-ar fi găsit printre cadavrele descoperite în 1941, în subsolurile fostului consulat italian din Chişinău. Menţionăm că în 1941, în curtea consulatului italian din Chişinău, de pe strada Viilor nr. 125, unde se instalase sediul NKVD-ului sovietic, au fost descoperite, în vara aceluiaşi an, peste 85 de cadavre, dintre care un grup de 15 persoane, aruncate într-o groapă comună, aveau mâinile şi picioarele legate, totodată, s-au găsit şepci de elevi. Unele cadavre erau îmbrăcate sumar (pijamale, cămăşi de noapte), fapt care denotă că au fost ridicaţi în timpul nopţii de acasă şi executaţi fără a fi cercetaţi. Relatările unor martori oculari, făcute după mai bine de patruzeci şi cinci de ani sunt zguduitoare. Unul dintre aceştia, Tudor Busuioc din Chişinău, declara, peste ani, următoarele: „Foarte multe cadavre erau schilodite barbar, cu ochii scoşi, cu nasul şi urechile tăiate. Cel mai tare şi-au bătut joc de preoţi (…), nu destul că i-au ucis, i-au batjocorit în aşa hal (…), adică le-au tăiat organele sexuale şi aşa i-au găsit în gropi cu dânsele în gură, cu feţele schimonosite de durere şi desfigurare”. Printre cei asasinaţi în faţa consulatului italian erau doi preoţi şi se afirmă că numai unul dintre ei, Gheorghe Tudorache, a fost identificat. Deşi cazul preotului Gheorghe Tudorache rămâne neclar, părintele Vasile Ţepordei relatând că părintele Gheorghe a fost, în 1940, deportat în Siberia şi „…în 1948, când i-a expirat pedeapsa de 8 ani, a fost trimis cu domiciliul obligatoriu în Krasnoiarski Krai… Spre sfârşitul lui 1948 trăia”, cert este însă faptul că şi părintele Gheorghe Tudorache a fost o victimă a dictaturii comuniste, un preot martir al Bisericii noastre.

– Care sunt sursele de informare şi documentare ale Sfinţiei Voastre? Este foarte greu să colectezi informaţii despre cazurile concrete de împuşcare, schingiuire, surghiunire a preoţilor şi credincioşilor din Mitropolia Basarabiei, creştini care şi-au asumat destinul şi s-au opus vitregiei timpurilor, rămânând fideli până la capăt lui Hristos şi Bisericii Lui…

În 2004, când mi-am schiţat teza de magistru în drept cu tema „Politica antireligioasă a statului sovietic”, pentru susţinere în cadrul Universităţii Ovidius din Constanţa, am avut acces la materiale de arhivă. Preocuparea mea a fost să studiez relaţiile dintre statul sovietic ateu şi Biserica Ortodoxă. Am cercetat actele juridice elaborate de organele puterii de stat şi cele de partid, de la Constituţie şi legi, până la decizii ale organelor administraţiei raionale şi locale, care reglementau activitatea cultelor religioase din Basarabia. Am cercetat în arhive şi diferite plângeri, scrisori, proteste vizavi de maltratările ce se întâmplau aici, în Basarabia. În paralel, mi-am făcut o mapă în care am colectat orice informaţie despre preoţii şi credincioşii maltrataţi, deportaţi sau martirizaţi. Am citit mai multe scrisori ale preoteselor ai căror soţi erau deja împuşcaţi, dar despre a căror martirizare acestea încă nu ştiau. De regulă, aceste scrisori, negăsindu-şi destinatarii, se întorceau de la Vorkuta, din Kazan sau din alte locuri la Securitatea din Chişinău.

– La ce arhive aţi avut acces? Arhiva de stat? Arhiva Serviciului de Informaţii şi Securitate?

Doar la Arhiva Naţională a Republicii Moldova. Bineînţeles că aş dori să aflu ce mărturii păstrează Arhiva Securităţii despre preoţii noştri martiri. Mi-aş sacrifica mai multe săptămâni de zile pentru aşa ceva. Cele mai multe informaţii despre aceşti înaintaşi ai noştri martirizaţi de sovietici se află anume acolo. O altă sursă de informare pentru mine a fost presa timpului: Luminătorul, Raza, Misionarul şi altele. Mi-au fost de folos şi unele Anuare care au apărut în România după 1940. Am amintit aici deja despre Jurnalele preoţilor basarabeni refugiaţi în interiorul ţării şi care au fost martori ai suferinţelor îndurate de creştinii din Basarabia. Desigur, mi-au fost de ajutor şi unele reviste, monografii şi studii publicate de-a lungul timpului până astăzi.

– Tabloul pe care îl avem acum despre suferinţele preoţilor şi credincioşilor basarabeni este unul mai larg şi cuprinzător…

În Patriarhia Română există cercetări serioase în acest subiect, pe când aici, la noi – mai puţin. Avem datoria de a ne îndeplini această misiune nobilă, sfântă aş spune, de cinstire a înaintaşilor şi a jertfei lor pentru Biserica lui Hristos.

– Şi asta în timp ce Basarabia a fost prima parte a teritoriului nostru etnogenetic care a ajuns victimă a ateismului sălbatic. Lumina trebuie pusă în sfeşnic, nu ţinută sub obroc.

Eu îmi propun să mă bazez pe documentele arhivistice, pe mărturiile orale ale contemporanilor sau ale rudelor celor trecuţi dintre noi şi pe studiile efectuate până acum. Îmi propun să alcătuiesc pentru fiecare preot, mitropolit, arhimandrit, monah sau monahie (au fost călugăriţe de la Jabca împuşcate de sovietici în 1941!) câte o biografie, astfel încât să se cunoască ce înaintaşi am avut şi că aceşti oameni au fost împuşcaţi sau ucişi în alt mod.

– Asta sub aspect istoric, dar cum privim aceste cazuri sub aspect teologic? Este vorba de martiriu şi de sfinţenie sau ar putea avea cineva îndoieli sau semne de întrebare?

Nu cred că putem avea rezerve în privinţa sfinţeniei acestor martiri, pentru că există mărturii din câte 4-5 izvoare arhivistice diferite care ne vorbesc despre acelaşi lucru în fiecare caz aparte. Cei care ar putea avea eventual semne de întrebare în această privinţă habar nu au ce alte mărturii şi documente se mai ascund în arhivele Securităţii şi chiar la Arhiva Naţională. Îmi doresc ca rezultatul acestei cercetări pe care o întreprind de mai mult timp să fie canonizarea sfinţilor martiri basarabeni, ca preoţii şi credincioşii din Mitropolia Basarabiei să aibă exemple pilduitoare în faţa lor, modele de urmat, ca fiecare să ştie ce rost avem în lume, cum să ne trăim şi să ne sfârşim viaţa, să avem şi o credinţă mai puternică în Hristos şi în viaţa veşnică de dincolo de acest paravan al vieţii pământene. Sper că după încheierea acestei cercetări şi odată cu elaborarea unui studiu istorico-arhivistic să se pronunţe şi autorităţile ştiinţifice de la noi. Iar mai apoi, Mitropolia Basarabiei ar putea înainta Sfântului nostru Sinod de la Bucureşti propuneri concrete în vederea recunoaşterii canonice a sfinţeniei unora dintre fiii, fiicele şi slujitorii Bisericii care şi-au sfârşit viaţa în chip martiric.

– Dincolo de orice îndoială, chiar pornind de la elementele ce ne stau la dispoziţie, aceşti oameni sunt sfinţii lui Dumnezeu.

Când această recunoaştere canonică se va întâmpla, vom putea să ne gândim – de ce nu? – şi la instituirea unei Duminici a Sfinţilor basarabeni.

– Dacă privim harta hagiografică a spaţiului nostru etnogenetic, observăm că partea lui de la răsărit de Prut reprezintă o pată albă, o zonă care nu ar fi dat sfinţi, nu ar fi rodit şi nu ar fi vlăstărit sfinţi. Şi asta chiar dacă avem posibilitatea să constatăm că pământul nostru de la răsărit de Prut şi de la răsărit de Nistru a fost, de foarte multe or,i un pământ al jertfei pentru Biserica lui Hristos.

Biserica Ortodoxă Rusă nu a avut ezitări în acest sens. Acolo unde jertfa este evidentă, s-a procedat de mult timp la recunoaşterea ei, la canonizări ale martirilor. Noi, aici în Basarabia ne-am împotmolit cumva în această privinţă, dar nu este niciodată târziu să ne ducem la bun sfârşit misiunea sfântă de cinstire după cuviinţă a martiriului creştin, ca şi apostolatul nostru de astăzi să fie unul mai eficient.

– Părinte Viorel, vă urez mult succes în această activitate temerară şi de mare utilitate pentru Biserica noastră. Doamne ajută!


Din nou despre podul Leova-Bumbăta peste râul Prut

Iunie 17, 2010

Vlad Cubreacov în discuţie cu Gheorghe Focşa, primarul oraşului Leova

– Domnule primar, problema restabilirii podului Leova-Bumbăta este una mai veche. Acest pod a existat până în 1944, când a fost distrus de sovietici. Abia în ianuarie 2004 Guvernul Republicii Moldova, răspunzând cererilor primăriei Leova şi ale fostului Consiliu Judeţean Lăpuşna, a inclus pe agenda sa chestiunea restabilirii podului peste râul Prut. La ce etapă se află în acest moment rezolvarea problemei?

– Aveţi dreptate invocând demersurile Consiliului Judeţean Lăpuşna. Trebuie să precizez însă că interesul Consiliului Judeţean de atunci nu a fost unul suficient, întrucât pe teritoriul judeţului exista vama Leuşeni-Albiţa, considerată a fi suficientă. Mai târziu Consiliul Raional Leova, împreună cu primăria oraşului nostru, au revenit la această problemă. A fost elaborat un studiu de prefezabilitate. În anul 2007, cu ocazia şedinţei de la Suceava a Trilateralei România-Moldova-Ucraina, primăria Leova a depus un proiect de finanţare a reconstrucţiei podului Leova-Bumbăta. Ca urmare, am primit vizita unui expert, care ne-a recomandat divizarea proiectului în trei compartimente: accesul până la pod din partea Republicii Moldova, podul propriu-zis şi accesul la pod din partea României. Din păcate, din 2007 până în 2009 am constatat că Guvernul de la Chişinău nu a mai arătat interes faţă de acest proiect.

– Studiul de prefezabilitate privind trecerea peste Prut în regiunea localităţilor Leova şi Bumbăta a fost elaborat de către Biroul de Proiectări şi Construcţii „Injproiect” din Chişinău. Mai este valabil acest studiu din anul 2004?

– Da, studiul de prefezabilitate este valabil, dar avem nevoie şi de un studiu de fezabilitate. În acest sens, suntem în căutare de fonduri financiare pentru un studiu de fezabilitate şi pentru lucrările de proiectare. Din păcate, începând cu anul 2007 elaborarea studiului de fezabilitate nu a fost posibilă din cauza lipsei de consens politic între Bucureşti şi Chişinău.

– În ultimul an de zile acest consens politic există?

– Cel puţin la nivel local există. În cel mult o lună de zile vom semna un Acord de parteneriat şi colaborare între primăria Leova şi primăria comunei vecine Vetrişoaia, judeţul Vaslui. Am hotărât să construim relaţiile noastre de jos în sus. Acest Acord de parteneriat şi colaborare va veni în completarea unui alt Acord similar încheiat între Consiliul Raional Leova şi Consiliul Judeţean Vaslui.

– În perioada anilor 2009-2010 chestiunea podului şi trecerii peste frontieră în regiunea localităţilor Leova-Bumbăta s-a aflat pe agenda Comisiei intergurvernamentale mixte moldo-române?

– Deocamdată nu, dar, din câte cunosc, această chestiune va figura pe agenda unei apropiate şedinţe a Comisiei respective.

– Ce ne puteţi spune despre costurile estimative ale lucrărilor de proiectare şi a celor de construcţie a podului Leova-Bumbăta şi a infrastructurii aferente de o parte şi de alta a Prutului?

– Este vorba de o sumă în jur de 8 milioane de euro. Am făcut demersuri pentru includerea acestui proiect în Programul operaţional Regiunea de Dezvoltare Sud pentru anul viitor, 2011. Aici mă refer la acoperirea costurilor pentru studiul de fezabilitate şi pentru lucrările de proiectare.

– Cam cât ar putea dura lucrările de construcţie? În studiul de prefezabilitate elaborat de „Injproiect” în anul 2004 se vorbea de un termen maxim de 24 de luni, acest termen incluzând atât durata lucrărilor de proiectare, cât şi pe cea a lucrărilor de construcţie. Acum aveţi în vedere acelaşi termen de 24 de luni sau acesta va fi modificat?

– Nu, termenul de 24 de luni a rămas valabil. Dimpotrivă, dacă am avea asigurată finanţarea, acest termen chiar ar putea fi micşorat.

– Acum câţiva ani Comisia creată cu participarea primăriei Leova şi a autorităţilor publice locale de la Vetrişoaia, judeţul Vaslui, pusă în faţa a trei variante inginereşti de construcţie a podului Leova-Bumbăta, a optat pentru cea de utilizare a unei suprastructuri metalice, din oţel forjat, moştenită de la fosta armată sovietică, suprastructură cuprinzând şi şase grinzi metalice cu inimă plină, aflată în păstrarea Agenţiei de Stat Rezerve Materiale şi Ajutoare Umanitare din Chişinău. Primăria Leova îşi menţine opţiunea pentru această soluţie inginerească?

– A trecut mai mult timp de când am ales această soluţie şi multe lucruri s-au schimbat. Ideea cu podul metalic păstrat la Chişinău reprezenta o soluţie provizorie propusă de primărie pentru deschiderea unui punct de trecere peste frontieră. Consider că acum trebuie să ne gândim la o altă soluţie inginerească pe care să o accepte şi partea română şi Uniunea Europeană. Cu atât mai mult cu cât avem în vedere şi construirea unei infrastructuri moderne de ambele părţi ale Prutului.

– Certificatul de urbanism eliberat la 14 iulie 2004 de către primăria Leova pentru teritoriul aferent podului Leova-Bumbăta, cuprinzând un total de 5400 de metri pătraţi, dintre care 2102 metri pătraţi pe malul basarabean al Prutului, plus 0,5 hectare de teren aparţinând fondului forestier de stat, mai este valabil şi azi?

– Certificatul de urbanism pentru această zonă de interes public nu a fost anulat şi termenul lui de valabilitate poate fi prelungit. În cazul în care vor exista modificări ale suprafeţelor zonei, primăria Leova este gata să elibereze un nou Certificat de urbanism. Vom face toate precizările necesare la etapa studiului preliminar de proiectare a podului.

– Cu cine aţi discutat chestiunea acestui obiectiv la nivelul Guvernului Republicii Moldova?

– Am discutat cu reprezentanţii Ministerului Economiei, care a creat un grup de lucru. În doar câteva zile vom participa la „Moldexpo”, împreună cu membrii acestui grup de lucru, la lucrările unui For Internaţional al Investitorilor. Grupul a avansat propunerea ca podul Leova-Bumbăta să fie inclus şi pe agenda Comisiei interguvernamentale mixte moldo-române, cum vă spuneam ceva mai înainte.

– Câte membri cuprinde acest grup de lucru responsabil şi de identificarea fondurilor financiare pentru construcţia podului?

– Cunosc patru persoane, specialişti din cadrul Ministerului Economiei, care s-au deplasat şi la faţa locului. Grupul activează în limitele unui acord încheiat între primăria Leova şi Ministerul Economiei.

– Cooperaţi şi cu Ministerul Transporturilor? Vă întreb asta pentru că trecerea peste frontieră în punctul Leova-Bumbăta ar presupune o racordare a infrastructurii podului la drumul local 574 Leuşeni-Leova, iar, de cealaltă parte a graniţei, autorităţile române trebuie să se gândească la rapocrdarea la drumul naţional 24A Bârlad-Murgeni-Fălciu-Berezeni-Stănileşti-Huşi.

– Ceea ce am putut obţine până acum este un Aviz pozitiv al Ministerului Transporturilor pentru această etapă. Am convenit însă cu reprezentanţii ministerului ca în etapele următoare, când vom avea primele schiţe de proiect, să coordonăm lucrările noastre cu ministerul, pentru a ne putea înscrie în proiectele de dezvoltare a reţelelor de drumuri. În acest sens, cunosc că ministerul are în vedere reabilitarea şi asfaltarea drumului Leova-Cimişlia, astfel încât întreaga zonă să capete un plus de atractivitate economică.

– Săptămânalul FLUX este singurul care a mai scris despre necesitatea restabilirii podului Leova-Bumbăta. Ce aţi putea spune pentru cititorii noştri despre importanţa acestui pod, unul din cele 22 care existau în 1940 pe Prut?

– Acest obiectiv are valoare strategică pentru oraşul şi raionul Leova, dar el este la fel de important şi pentru raioanele Cimişlia, Căuşeni, Ştefan Vodă, Comrat, Basarabeasca, care ar obţine un acces liber şi direct către România şi Uniunea Europeană. Din acest punct de vedere, podul Leova-Bumbăta ar trebui să prezinte un interes sporit şi pentru partenerii noştri de la Bucureşti şi Bruxelles. Avem nevoie de interconectare cu celălalt mal al Prutului. O ruptură trebuie să se producă.

– Cunoscând toate datele problemei şi ţinând cont de aşteptările foarte mari atât ale dumneavoastră, cât şi ale tuturor celor care au în atenţie această chestiune, când credeţi, realist vorbind, că va fi posibilă inaugurarea acestui pod?

– Întrebarea dumneavoastră mă pune la mare încercare. Mi-ar plăcea să fiu prezicător pentru a putea şti dinainte dacă vom avea sau nu stabilitate politică în Republica Moldova. Soluţionarea acestei probleme depinde într-o foarte mare măsură de gradul de stabilitate politică în ţară, de jos până sus. Dacă nu ne vom juca de-a alegerile în fiecare an, se poate spune că termenul de doi ani de zile este realist pentru încheierea lucrărilor. Partea de documentaţie este pregătită de noi de ani de zile. Către lunile iunie-iulie 2011 am putea anunţa deja o licitaţie publică pentru executarea lucrărilor de construcţie, care să dureze un an-un an şi jumătate maximum.

– Domnule primar, vă mulţumesc din toată inima pentru acest interviu şi vă urez succes deplin în promovarea acestui important proiect tansfrontalier despre care am discutat.


Aromânii vor să fie minoritari cu orice preţ

Iunie 12, 2010
Vineri, 11 Iunie 2010 17:34

Scris de Ovidiu Marascu

Liderii aromânilor deschid un nou proces, la Timişoara?
Comunitatea Armână din România ameninţă un profesor universitar de la Timişoara cu procese, în caz că refuză să-şi ceară scuze publice. Totul a pornit în urma afirmaţiilor Vioricăi Bălteanu, profesor universitar doctor la Universitatea de Vest din Timişoara.  În ZIUA de VEST, aceasta a declarat că liderii aromânilor atentetează la securitatea naţională a României, după ce liderii aromânilor au solicitat statutul de minoritate. Profesoara de la Catedra de Limbi Romanice din UVT a afirmat atunci şi că deputatul aromân Costică Canacheu este semianalfabet, deoarece face afrmaţii fără vreun suport ştiinţific. D-na Bălteanu nu este acum speriată de un eventual proces şi nu poate concepe să-şi ceară scuze. Din contră… Liderii aromânilor au mai deschis şi alte procese. Le-au pierdut pe toate…

Aromânii vă cer să transmiteţi scuze publice, susţinând că suntenţi tendenţioasă şi i-aţi calomniat. Ce veţi face?

Am afirmat că deputatul PDL Costică Canacheu îşi permite să ne ameninţe cu re-scrierea istoriei Europei din partea balcanică a sa şi cu re-scrierea istoriei limbii române, întrucât pretinde, împreună cu alte persoane, cu acelaşi nivel de cultură, că aromânii ar fi un popor aparte şi că dialectul pe care îl vorbesc ei, un dialect al limbii române, ar fi, de fapt, o limbă de sine stătătoare. Am afirmat că este semianalfabet şi îmi menţin părerea. M-am bazat pe faptul că, atunci când te pregăteşti să-ţi sărbătoreşti jumătate de secol de viaţă, luându-ţi în sfârşit bacalaureatul cu… vai nevoie, la un liceu industrial, nu prea poţi să te consideri un om de cultură, la 52-53 de ani, fără să fi dovedit că ai creat ceva concret în ştiinţă, cultură. Nimeni nu ştie ca dl. Canacheu să-şi fi făcut un bagaj cultural notabil prin trudă proprie, ca autodidact, în acest, totuşi, scurt răstimp de când are liceul terminat. Că înainte, nici atât.

Vă este frică de un eventual proces cu liderii aromânilor sau cu Costică Canacheu?
Nu sunt sperioasă de felul meu. Noi, românii, suntem un neam care are demnitate, putere de a lupta şi spera. Costică Canacheu a dat până acum în judecată pe doi distinşi oameni de ştiinţă, pe Emil Ţârcomnicu, cercetător ştiinţific dr. la Bucureşti şi pe conf. dr. Lascu Stoica, de la Constanţa, ambii aromâni, cercetători valoroşi. Cu primul a pierdut la fond, a pierdut şi la recurs. Şi cu Lascu Stoica a pierdut la fond şi a făcut recurs. Este în conflict cu Ion Caramitru, dar şi cu foarte mulţi aromâni care sunt cu adevărat oameni ce au un bagaj cultural enorm. Repet, nu îmi este frică.

Ce veţi face, totuşi, în cazul unui proces?

Dacă mă dă în judecată, vom alcătui, probabil, o ligă a victimelor lui Costică Canacheu şi cred că consecinţele ar putea fi un pic neplăcute pentru acest procesoman, care a dat în judecată şi Statul Român, deşi i s-a  explicat că istoricii străini şi români, dar şi lingviştii cei mai reputaţi, cercetând foarte atent documentele, au scris tratate, studii şi au demonstrat clar cum stau lucrurile.

De ce susţine Costică Canacheu şi alţi lideri ai aromânilor că au o limbă proprie şi vor dă devină minoritate în România?
În niciun caz având gânduri bune faţă de România. Ei speră să obţină din oficiu un loc în parlament, speră să obţină în fiecare an importante sume de bani. Aşa cum au minorităţie adevărate. Asta se întâmplă pentru că aromânii fac jocul altora, fac jocurile unor forţe din Balcani şi vor să declanşeze un efect al dominoului, lucru subliniat şi de savantul meglenoromân Petar Atanasov (Skopje).

Aţi primit mesaje de ameninţare?
Dimpotrivă. Am primit multe mesaje de susţinere şi de solidaritate. Aromânii de bună-credinţă nu acceptă ideile promovate de Cancheu şi alţii asemeni lui. Ei induc pe multă lume în eroare. Scriu pe liste fictive nume de aromâni valoroşi, spun în stânga şi în dreapta că ar fi de partea lor personalităţi care nu au aboslut nimic cu aceste diversiuni, o fac pentru a-i convinge pe alţi aromâni să se lase păcăliţi. Sunt lucruri periculoase. Şi în Timiş există o masă numeroasă de aromâni, care susţin însă adevărata realitate.

Stelian Toza, liderul aromânilor din Timiş, susţine însă altceva?
El este un preşedinte reales în condiţii discutabile. E regretabil ce se întâmplă. Aş dori să accentuez incompatibilitatea între revizionismele promovate de Canacheu şi funcţia pe care o deţine ca preşedinte al Comisiei de Apărare, Ordine publică, Siguranţă naţională din Camera Deputaţilor. Este o incompatibilitate enormă. Nu se poate ca o persoană ce se dezice de identitate românească şi re-inventează istoria noastră, afirmă năzbâtii despre limba română, să se ocupe de siguranţă naţională.

Ce vreţi să spuneţi, mai exact?
Eu nu mă simt în siguranţă şi cred că niciun român sănătos la cap nu se simte în siguranţă când la un asemenea nivel, de astfel de probleme vitale se îngrijeşte un politician neleal faţă de ţara noastră ca şi Costică Canacheu. Mă îngrijorează şi faptul că un alt deputat PDL de Constanţa, foarte contestat, aromânca Maria Stavrositu, are exact aceeaşi atitudine faţă de România, de limba română. Ziarele dobrogene scriu şi despre afaceri păguboase pentru Statul Român, derulate de domul Canacheu. Vă par lucruri de şagă?

sursa: ziuadevest.ro


Potenţialul pentru escaladarea cursei înarmărilor în regiune este enorm

Mai 24, 2010
Interviu cu domnul prof. Dr. Iulian Chifu, analist de politică externă, director al Centrului pentru Prevenirea Conflictelor şi Early Warning, Bucureşti

– Domnule profesor, după alegerile prezidenţiale din Ucraina, raporturile acestei ţări cu Federaţia Rusă au cunoscut o reaşezare simţitoare, o resetare, ca să apelăm la un termen în vogă. La ce urmări ar trebui să ne aşteptăm pe planul securităţii regionale la Marea Neagră, ţinând cont de această reaşezare?

– Cred că sunt de remarcat în primul rând viteza, agresivitatea şi consistenţa cu care Moscova s-a mişcat în sensul preluării pentru sine a componentelor de securitate, apărare şi politică externă ale statului ucrainean, urmate de elemente de preluare a infrastructurilor energetice şi economice. Un asemenea demers este imposibil fără consimţământul Kievului oficial, care a consfinţit la cele 17 întâlniri bilaterale la vârf, la semnarea acordurilor de la Harkov şi a declaraţiilor comune la nivel de preşedinţi. Senzaţia este a unei abandonări a unei părţi esenţiale a suveranităţii naţionale şi pertractări strategice cu consistenţă contra unor promisiuni tactice marginale.

Cred însă că agresivitatea şi viteza au speriat autorităţile ucrainene în funcţie, şi pe baza reacţiilor opoziţiei şi ale populaţiei, şi pe baza unor reacţii mai substanţiale ale grupurilor chiar susţinătoare ale Puterii. Putem recunoaşte un anumit recul faţă de avântul iniţial şi, în funcţie de modul în care Moscova va respecta angajamentele luate la nivelul cantităţilor de gaz şi petrol tranzitate şi livrate şi a investiţiilor făcute, luna de miere riscă să se încheie undeva în lunile februarie-martie anul viitor.

Concederea controlului pe Crimeea şi acordul de la Harkov are relevanţă asupra securităţii regionale pentru că el prevede posibilitatea schimbării capabilităţilor Flotei Mării Negre. Sosirea la Sevastopol a 10 submarine, dintre care 3 de clasă Lada, a unor corvete noi, a port-elicopterului Mistral francez, toate vor determina o creştere substanţială a capabilităţilor de proiectare a forţei şi un schimb de generaţie a armamentului convenţional din regiune, lucru care nu poate fi ignorat de statele regiunii, în primul rând de Turcia şi România. Potenţialul pentru escaladarea cursei înarmărilor în regiune este enorm, în paralel cu abandonarea de către Ucraina a prerogativelor şi responsabilităţilor sale ca stat riveran Mării Negre către Rusia, fapt ce o împinge spre periferia jocurilor din regiune, spre o relaţie bilaterală unică şi nu spre valorificarea poziţiei sale în dezbaterile regionale multilaterale.

– Ce impact are şi va avea asupra contextului regional de securitate acordul ruso-ucrainean, intrat în vigoare după ratificarea în Rada Supremă de la Kiev, privind staţionarea flotei militare ruse în Crimeea până în anul 2042?

Impactul major va fi asupra Ucrainei, a integrităţii sale teritoriale, a stabilităţii şi securităţii sale, dar chiar şi la adresa statalităţii Ucrainei. Gestul este simbolic şi marchează o concedere a controlului regiunii către Federaţia Rusă, iar efectul de antrenare al deciziei este complicat şi cu efecte secundare majore. Un prim efect de antrenare poate fi Citește în continuare »


Profilul strategic al României, în creştere fundamentală

Februarie 8, 2010

Interviu cu domnul prof. dr. Iulian Chifu, analist de politică externă, director al Centrului pentru Prevenirea Conflictelor şi Early Warning, Bucureşti

Vlad Cubreacov: Mult stimate domnule profesor, România şi-a dat zilele acestea acordul pentru amplasarea pe teritoriului său, începând cu anul 2015, a scutului american antirachetă. Urmează ca legislativul de la Bucureşti să aprobe decizia luată în acest sens de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. În ce constă scutul antirachetă şi ce ameninţări ar urma să contracareze?

Iulian Chifu: Scutul antirachetă este o componentă a unui program global american menit să asigure apărarea antirachetă a trupelor SUA, facilităților SUA şi aliaților săi. Ameninţările pe care le contracarează sunt rachetele cu rază medie şi lungă de acţiune cu încărcătură convenţională sau nucleară ce ar viza statele membre NATO şi partenerii SUA. Acordul vine în virtutea Parteneriatului Strategic SUA-România încheiat în 1997 şi ca urmare a deciziei summitului NATO de la București, din 2008, în baza căreia solidaritatea şi indivizibilitatea apărării statelor membre ale Alianței creşte, inclusiv din punctul de vedere al Apărării anti-rachetă.

– Care ar urma să fie gradul de acoperire teritorială a acestui scut antirachetă?

Scutul este parte a sistemului antirachetă american şi e o componentă care, împreună cu alte facilităţi, ar urma să asigure apărarea în special a Sud-estului Europei, a statelor precum România, Bulgaria, Turcia, Grecia şi a statelor Balcanilor de Vest, dar şi, conjunctural, a altor spaţii. Fiind vorba despre noul proiect al Abordării Gradual-Adaptative, aprobate de Președintele Obama la 17 septembrie 2009, la revista apărării antirachetă, e posibil ca aceste facilităţi, după paşii următori, să folosească şi pentru contracararea unor atacuri şi pentru alte regiuni care se vor alătura programului.

– Şeful Statului Român a susţinut public, cu titlu de precizare, că scutul antirachetă din România nu va fi îndreptat împotriva Rusiei. Spre deosebire de cazul în care Polonia anunţase o decizie similară, când Rusia amenința să amplaseze rachete în enclava Kaliningrad, de această dată ea s-a limitat doar să le ceară partenerilor americani „explicaţii exhaustive”, după cum a declarat şeful diplomaţiei ruse Serghei Lavrov.  Cum calificaţi acest tip de reacţii oarecum blânde sau de resemnare ale Moscovei? Pot fi ele înţelese ca o resetare a relaţiilor dintre Rusia şi SUA, iar mai larg dintre Rusia şi NATO?

Rusia nu poate fi resemnată, din contra, în tentativa sa de a se afirma ca superputere reacţionează şi comentează orice decizie din lume pentru a dovedi măcar interesul pentru toate regiunile. Nu e vorba despre o componentă a resetării relaţiilor decât în măsura în care legăm decizia de schimbarea petrecută în privinţa scutului cu componentele în Polonia şi Cehia. Din acest punct de vedere nu există surprize la Kremlin, lucrurile erau achiesate măcar tacit, iar dincolo de faptul că e decizia suverană a două state, deja elementele sunt la peste 1200 km de graniţele Federației Ruse, pe traiectoria ce ar veni din Iran şi nu pe un eventual culoar strategic al zborurilor rachetelor intercontinentale ruse către SUA, deci toate observațiile formulate de Rusia în cazul Poloniei au fost luate în consideraţie. În plus, o preocupare a Rusiei faţă de asemenea facilităţi ar putea-o indemna să fie mai serioasă şi cooperantă în materia sancțiunilor aplicate Iranului pentru a nu ajunge la arma nucleară. Nu înseamnă că Iranul va ataca România – chiar dacă are deja capabilităţile de rachete şi, probabil, ar ajunge în viitor şi la arma atomică dacă e tolerată – dar nici un stat serios nu poate lăsa o asemenea planificare a apărării cetățenilor săi pe seama întâmplării.

– În ce măsură rolul României în regiune devine mai pregnant odată cu amplasarea scutului antirachetă pe teritoriul său?

Profilul strategic al României este într-o creştere fundamentală după Parteneriatul cu SUA, după intrarea în NATO, UE, după rolul său la Marea Neagra, după amplasarea bazelor militare americane în regiune, după prezenţa şi, mai nou, suplimentarea trupelor în Afganistan. Noua decizie marchează într-o măsură mai mare şi creşterea relevanţei părerilor sale şi creşterea capacităţii de proiectare a intereselor sale. Pasul presupune leadership, responsabilitate şi asumarea costurilor aferente, pe lângă beneficiile implicate de acest pas.

– Există şi alte ţări din regiune care ar urma să găzduiască din 2015 componente ale sistemului american antirachetă?

Foarte probabil, dar le vom cunoaşte odată ce negocierile se vor încheia, într-un anunţ similar celui întâmplat în cazul României.

– Ce impact poate avea, în opinia dumneavoastră, această decizie a Bucureştiului asupra raportului de forţe, a stabilităţii şi securităţii din regiune şi, mai cu seamă, asupra Republicii Moldova?

Are un impact major asupra creșterii securității şi stabilităţii în regiune. Nu influențează în mod direct Republica Moldova decât prin valoarea strategică crescută a vecinului său, cu beneficiile şi oportunităţile pe care le reprezintă un asemenea pas. E însa rolul autorităţilor de la Chișinău să utilizeze oportunităţile deschise.

– Consideraţi că amplasarea scutului antirachetă ar putea spori sau diminua şansele de soluţionare a diferendului moldo-rus din Transnistria?

Nu are legătură decât indirect. Oricum nu e un subiect discutabil în viitorul apropiat, ci de la un termen mediu mai departe.

– Cum ar putea influenţa decizia privind scutul antirachetă evoluţia raporturilor României cu Rusia?

România ar putea deveni un partener interesant pentru Rusia, cu un profil mai relevant, de unde şi tentativa de a valorifica, cel mai probabil, această relaţie din partea Federației Ruse. Însă ţine de Moscova să-şi deseneze această prioritate sau nu.

– Domnule profesor, vă mulţumim.


Comunitatea Românească şi alegerile prezidenţiale din Ucraina

Ianuarie 23, 2010

Interviu cu Ion Popescu, deputat în Rada Supremă de la Kiev

– Domnule deputat Popescu, vă rugăm să faceţi pentru cititorii noştri o prezentare a rezultatelor primului tur al prezidenţialelor din Ucraina, convocate la 17 ianuarie curent.

– În toate localităţile cu o populaţie majoritară românească, în satele maramureşene din Transcarpatia şi în satele bucovinene, basarabene sau regăţene din regiunea Cernăuţi, precum şi în satele basarabene din regiunea Odesa, absolut peste tot, a câştigat Victor Ianukovici. Cu o mică excepţie, din unele sate din raionul Hliboca (Adâncata – n.n.). Mă refer aici la circumscripţia românească, cu sediul la Nouă-Suliţa, singura circumscripţie din regiunea Cernăuţi unde Victor Ianukovici s-a plasat pe locul I, pe celelalte trei ocupând locul III. Datorită românilor, mai ales a celor din Herţa şi Nouă-Suliţa, s-a obţinut procentul respectiv. În raionul Herţa, Victor Ianukovici a câştigat cu 47,8 la sută. În afară de aceasta, în circumscripţia vecină, unde românii, doar în raionul Storojineţ sunt doar 37 la sută, din această circumscripţie mai fac parte şi raioanele Chiţman, Vijniţa şi Cutila, Victor Ianukovici s-a plasat pe locul 4, însă, datorită satelor româneşti, a trecut pe locul 3, pentru că, absolut în toate satele româneşti de pe Valea Siretului, Victor Ianukovici a câştigat.

– Care ar fi explicaţia acestui rezultat?

– Acest lucru se explică prin faptul că noi am semnat un Acord politic cu Partidul Regiunilor, în 2006, la alegerile parlamentare şi locale, când, în zona Cernăuţilor, din cei 50 de candidaţi la funcţiile de deputaţi în consiliile raionale, 38 dintre cei incluşi în lista Partidului Regiunilor au fost români. Am reuşit astfel să avem deputaţi în consiliile raionale din Cernăuţi – pe domnul Vasile Tărâţeanu, preşedintele Senatului comunităţii, Aurica Bojescu, secretarul Comunităţii, eu am obţinut un loc şi domnul Ion Botoş a obţinut un loc în consiliul regional din Transcarpatia. Domnul Botoş este preşedintele Asociaţiei românilor din Transcarpatia „Dacia” şi membru al Senatului Comunităţii Româneşti din Ucraina pentru zona Transcarpatia. Acest lucru trebuia menţionat. Pe data de 30 noiembrie a anului curent, a fost semnat un Acord între Victor Ianukovici şi Comunităţile română, maghiară şi rusofonă. Candidatul la preşedinţie s-a angajat să anuleze toate decretele discriminatorii ale Ministerului Învăţământului, prin care se încerca oprimarea şcolilor minorităţilor naţionale. Totodată, Victor Ianukovici a promis că nu se va implica în activitatea Bisericii ortodoxe româneşti, care este una canonică. Mai mult decât atât, va susţine, după posibilităţi, şi Mănăstirea din Brănceni, şi construcţia altor biserici, acolo unde se efectuează serviciul divin în limba română. Ne-am înţeles ca, la alegerile locale din 30 mai 2010, în funcţie de procentul pe care îl oferim la alegerile prezidenţiale, să obţinem, proporţional, pe lista Partidului Regiunilor şi locuri pentru Comunitatea Românească din Ucraina. Iată acestea sunt rezultatele şi acestea sunt motivele. La etapa actuală, Comunitatea Românească, precum şi cea maghiară şi rusofonă, s-au ţinut de cuvânt şi au votat, în majoritate, pentru Victor Ianukovici. Aşteptăm etapa a doua şi considerăm că aportul nostru va fi dus până la capăt, iar angajamentele vor fi onorate de ambele părţi. În afară de aceasta, luni, 18 ianuarie, la Mănăstirea din Brănceni din raionul Herţa a sosit Victor Ianukovici. Este prima vizită întreprinsă după primul tur de scrutin, anume la mănăstirea şi orfelinatul în care peste 200 de copii sunt înfiaţi de părintele Mihai Jar. Acolo a fost dat în exploatare o piscină pentru copiii bolnavi, iar la construcţia acestui orfelinat au participat cu ajutoare materiale concrete Victor Ianukovici personal şi prietenii săi din zona răsăriteană a Ucrainei.

– Domnule Popescu, care sunt estimările dumneavoastră pentru turul doi de scrutin al prezidenţialelor?

– La etapa actuală avem deja rezultatele în proporţie de sută la sută de pe întreg teritoriul Ucrainei. Au fost atacate în instanţă rezultatele din trei circumscripţii mici, dar, în general, Victor Ianukovici a câştigat cu o diferenţă de peste 10 la sută. Acest lucru ne oferă posibilitatea să prognozăm că Victor Ianukovici va lua între 45 şi 52 la sută, iar Iulia Timoşenko – între 30 şi 34 la sută. Acestea sunt nu doar estimările noastre, dar şi ale sondajelor care au fost mai aproape de rezultatele finale ale primului tur de scrutin. Ne bazăm pe rezultatele sondajelor respective, pentru că, rezultatele exit-pollurilor efectuate de către trei mari organizaţii de sondare a opiniei publice au coincis, până la urmă, cu rezultatele Comisiei Electorale Centrale. Cele trei agenţii de sondare a opiniei publice au pus în tutul întâi şi a doua întrebare care suna în felul următor: „În caz că, în cel de-al doilea tur de scrutin se vor întâlni Timoşenko şi Ianukovici, cu cine veţi vota?”. Rezultatele au arătat că, şi în această situaţie, Ianukovici câştigă detaşat cu un rezultat de aproximativ 70 la sută.

– V-aţi referit la Acordul încheiat de Uniunea interregională Comunitatea Românească din Ucraina cu Victor Ianukovici, în calitatea sa de candidat la prezidenţiale. Acest Acord prevede ca limba română să poată primi statutul de limbă regională oficială în zonele locuite în majoritate de români şi anularea recentelor prevederi ale Ministerului Învăţământului de la Kiev despre modificarea programelor şcolare şi predarea materiilor în şcolile de stat, din 2010, exclusiv în ucraineană. Doar Comunitatea Românească din Ucraina este nemulţumită de situaţia în acest domeniu sau este o atitudine solidară a tuturor minorităţilor? Ce ne puteţi spune în legătură cu perspectiva ca limba română să primească statutul de limbă oficială în localităţile şi zonele locuite compact de etnici români?

– Este vorba de o solidaritate interetnică, în primul rând între minorităţile care au şi au avut un sistem de învăţământ în limba maternă. Nu doar în perioada sovietică, ci şi pe timpul Imperiului Austro-Ungar. Mă refer la comunităţile românească, maghiară şi rusă. Acordul a fost semnat de trei organizaţii din partea minorităţilor. Referitor la perspective. La 18 ianuarie, aflându-se la Herţa, domnul Ianukovici le-a spus clar ziariştilor că, acolo unde locuiesc minoritarii, va fi implementată Carta Europeană a Limbilor Regionale şi Minoritare, iar în unităţile administrativ-teritoriale în care minoritarii, inclusiv românii, deţin o majoritate, limba va funcţiona, la nivel de limbă de stat, în toate domeniile, începând cu învăţământul şi terminând cu instanţele de judecată, mass-media, administraţie etc.

– Cum vă raportaţi la faptul că, dincolo de aceste tendinţe de asimilare, adică de ucrainizare a minorităţilor, comunitatea românească din Ucraina este totuşi divizată, în mod artificial, în români şi moldoveni, atunci când este vorba de programele şcolare, de statistici şi de acordare de drepturi în general?

– Este mai mult o problemă, să-i spunem aşa, politico-psihologică. Atât timp cât în Constituţia Republicii Moldova se menţionează că limba de stat este moldovenească, tot atâta timp va continua şi această divizare, inclusiv în şcoli. Dar vreau să spun că, în regiunea Cernăuţi, indiferent de faptul că o parte considerabilă, peste 60 000 mii de locuitori din raionul Nouă-Suliţa din Nordul Basarabiei, se declară moldoveni, în şcoală limba de studiu este româna. Bineînţeles, acolo unde au mai rămas şcoli. Referitor la aceste tentative de asimilare, pe care le întreprinde guvernul portocaliu al doamnei Timoşenko, s-a protestat la diferite niveluri, iar unul dintre punctele principale ale acestui Acord este anularea acestor prevederi. Este menţionat clar. Acelaşi lucru l-au declarat nu doar românii, dar şi populaţia rusofonă. Desigur, noul preşedinte nu va avea posibilitatea să introducă modificări în Constituţie, pentru că e nevoie de votul a două treimi din parlamentari. De aceea, problema limbii ruse, transformarea ei eventuală în a doua limbă de stat nu e simplu de făcut. Însă decretarea celei de-a doua limbi oficiale în unităţile administrativ teritoriale, acolo unde populaţia vorbitoare a unei limbi deţine mai mult de 50 la sută, este posibilă printr-un proiect de lege care poate fi votat nu cu 300 de voturi, ci cu doar 226. Iar preşedintele poate promulga această lege. În acest sens, atestăm disponibilitatea domnului Ianukovici, care, în cazul în care va câştiga, va face acest lucru. Programul Partidului Regiunilor menţionează clar necesitatea implementării Cartei Limbilor Regionale şi Minoritare, iar Acordul respectiv, plus rezultatele înregistrate în circumscripţiile noastre, ne dă speranţa că acest lucru se va întâmpla. În unităţile administrativ teritoriale (regiune, raion, oraş, orăşel, sat) în care majoritatea populaţiei vorbeşte o limbă, această limbă va obţine statut de limbă oficială, alături de ucraineană. Acolo unde minorităţile vor constitui un procentaj între 20 şi 50 la sută va fi garantată, cel puţin, studierea acestei limbi ca disciplină obligatorie în şcoli şi posibilitatea adresării de plângeri în limba maternă atât în instanţă, cât şi în administraţie.

– Domnule Popescu, vă mulţumim şi vă urăm succes.


Basarabia de Sud şi frontiera la Giurgiuleşti

Decembrie 18, 2009

Graniţa Basarabiei cu Basarabia şi accesul dunărean al Republicii Moldova

Frontiere inventate şi consecinţele lor: cazul Giurgiuleşti

– Domnule dr. Dorin Lozovanu, dumneavoastră reprezentaţi Republica Moldova în Comisia de lucru a Ţărilor Dunărene, cu sediul la Viena, sunteţi un bun cunoscător al problemelor care ţin de Republica Moldova şi de Dunăre. Am fost recent împreună la Giurgiuleşti, am discutat cu localnicii, inclusiv cu fostul primar, Dumitru Niculiseanu, şi am aflat multe lucruri noi despre aceste locuri, despre geografia şi istoria lor, despre aspectele rămase cumva în litigiu sau în dispută cu ţara vecină, Ucraina. Ce concluzii trageţi după discuţiile de aici privind moşia şi frontierele localităţii Giurgiuleşti şi, implicit, ale Republicii Moldova în acest loc?

– Concluziile sunt cele cunoscute de localnici şi, cu părere de rău, mai puţin de oficiali. Este foarte clar: moşia satului Giurgiuleşti nu a suportat nici o modificare în sensul câştigării unor terenuri din partea Ucrainei, ci chiar invers. Nu înţeleg de unde se iscă toate aceste speculaţii cum că aceste terenuri ar fi fost cedate de către Ucraina Republicii Moldova pentru construcţia portului Giurgiuleşti. Dacă ar fi adevărat că ar fi fost cedaţi cei 430 m despre care se afirmă, în acest caz, frontiera cu Ucraina ar fi trebuit să treacă aproape prin casele oamenilor, ceea ce, sigur, este absurd. Apoi toate condiţiile geografice şi topografice indică că frontiera Republicii Moldova, moşia satului Giurgiuleşti, logic, normal şi firesc, se întindea mult mai spre est, cu, cel puţin, un kilometru pe Dunăre, fapt care, nu ştiu din ce cauză, nu este menţionat de nimeni. Mai mult, cei care ar trebui să reprezinte interesele Republicii Moldova nu o fac în nici o formă, nici, cel puţin, să menţioneze adevărul. Aceste interese legitime ale Republicii Moldova nu sunt îndreptate împotriva Ucrainei sau împotriva altcuiva. Sunt nişte adevăruri pe care trebuie să le spunem ca atare. Ca să nu mai menţionăm şi contextul istoric şi istorico-geografic. Mă refer la faptul că întreg teritoriul Basarabiei de Sud este, de fapt, total nejustificat, cedat Ucrainei. Un teritoriu care nu a aparţinut niciodată acestui stat. De ce să ne fie frică să spunem nişte adevăruri istorice, care reprezintă trecutul nostru?

Acum însă, vorbim de prezent. Nu avem pretenţii teritoriale de viitor, dar nici nu putem nega perspectiva istorică. De ce să ne ascundem istoria noastră care este una a întregii Moldove? Basarabia adevărată începe de pe aceste meleaguri, din teritoriile noastre istorice din sud. Nu mai puţin relevant este faptul că întregul areal reprezintă o continuitate etnică, chiar etnografică, a populaţiei moldoveneşti-româneşti. Nu este nici o diferenţă dintre Giurgiuleşti şi satele din raionul Reni care au fost cedate Ucrainei fără nici un fel de justificare şi fără vreun argument, nici istoric, nici geografic, nici etnologic.

– Moşia satului Giurgiuleşti, nu aici la Dunăre, ci în celălalt capăt, la răsărit, se învecinează cu moşia unor sate populate de găgăuzi. Dacă am traversa vechea limită administrativă dintre fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească şi fosta Republică Sovietică Socialistă Ucraineană, vedem că dincolo, ca în oglindă, se află sate cu populaţie de aceeaşi etnie, nu doar români, dar şi găgăuzi, şi bulgari.

– Sigur. Această linie de frontieră este populată nu doar de români, dar şi de sate bulgăreşti, găgăuze ş.a. Este o frontieră total artificială, una dintre cele mai artificiale frontiere pe tot globul pământesc, şi afirm asta cu toată responsabilitatea. Am cercetat numeroase cazuri ale multor state. Cazul Basarabiei de sud este al unei semienclave pe teritoriul Republicii Moldova, de aici decurgând şi problemele mari, cum ar fi traseul de la Palanca. Ucraina, sigur, este într-o situaţie oarecum neconvenabilă, chiar recunoscând că sudul istoric al Basarabiei este o semienclavă şi că, implicit, nu există posibilităţi fireşti de comunicare terestră cu restul teritoriului regiunii Odesa. În plus, calea ferată care leagă Reniul şi toată regiunea este orientată pe axa sud-nord, spre Chişinău, cum erau legăturile socioeconomice fireşti ale unui spaţiu comun.

În afară de argumentele istorice şi geografice, mai există şi argumentul economic. Această regiune nu se poate dezvolta prin instituirea unor graniţe de genul celor de sârmă ghimpată, cu porţi de fier şi bariere. În secolul XXI consider că nu mai e cazul să existe astfel de situaţii în Europa. Tindem spre deschidere, spre dezvoltare, spre zone economice libere. Or, aici, dacă încercăm să facem doi paşi la stânga sau la dreapta, ni se spune că sunt zone închise, interzise, fapt ce le creează probleme localnicilor, în primul rând. Nu este logic ca pe pământul tău strămoşesc să fii controlat la fiecare pas şi să nu poţi circula între satele înrudite, învecinate, care au o tradiţie seculară. Această frontieră nu este una firească, nici naturală, nici istoric argumentată. Soluţiile pot fi găsite printr-un dialog constructiv dintre guvernele Moldovei şi Ucrainei, unde prioritatea trebuie să fie grija pentru populaţie. Dacă ar Citește în continuare »


„Aveam 2 kilometri de Dunăre. Era a noastră”

Decembrie 8, 2009

Interviu cu fostul primar de Giurgiuleşti, Dumitru Niculiseanu

– Domnule Dumitru Niculiseanu, aţi fost primar al comunei Giurgiuleşti între 1979 şi 1995. Aţi avut un stagiu îndelungat ca primar în această comună, deci sunteţi unul din oamenii care cunoaşte foarte bine limitele administrative ale localităţii, hotarele vechi, hotarele noi… Sunteţi un om care v-aţi exercitat mandatul şi în perioada în care această frontieră a cunoscut modificări. Am vrea să ne vorbiţi puţin despre vechile hotare ale comunei dumneavoastră, despre denumirea locurilor. Aveţi şi o hartă aici. Ce ne puteţi spune?

– Vreau să vă spun că în partea în care s-a construit astăzi terminalul noi am avut, de pe timpul bătrânilor şi strămoşilor noştri, partea de jos a Dunării, undeva la 2 kilometri, pe unde se afla un sat, numit Mândreşti. Ăsta era un sat care, cu vremea, a fost inundat şi s-a mutat în partea de nord a Giurgiuleştiului. De aceea, şi Giurgiuleştiul se împarte astăzi în două. Astea două sate erau: Vadul Boului, la nord de Giurgiuleşti, şi, la sud, între Giurgiuleşti şi Dunăre, era Mândreştiul. Astea erau sate moldoveneşti care s-au mutat la Giurgiuleşti, care are astăzi două părţi. Una este Partea bulgărească, pentru că aici locuiau şi bulgari aduşi din Balcani, colonişti. Şi a rămas şi astăzi denumirea de Partea moldovenilor şi Partea bulgărească. Iacătă uliţa aceasta taman şi desparte – partea ceea-s „bulgarii”, partea asta-s „moldovenii”. Aşa şi s-au localizat după ce s-au inundat teritoriile istea şi acolo n-a mai fost chip de-a trăi.

– Vadul Boului şi Mândreştiul nu mai există… Unde era localizat Mândreştiul? Mai la deal sau mai la vale de Giurgiuleşti?

– Mândreştiul era la gura Prutului, undeva 2 kilometri pe Dunăre.

– Deci, de la Giurgiuleşti spre Reni…

– Spre Reni. 2 kilometri. Încă în anii 1950-1960 pe acolo mergea şi ne despărţea un drum strategic militar, care venea în partea de jos, pe malul Prutului şi al Dunării. Şi acolo este o râpă, în care, în partea cealaltă de la râpă, undeva la 2 kilometri – 2 kilometri şi ceva de la gura Prutului, era pusă emblema „Ucraina” şi în partea asta era Moldova. Atunci aşa era. Şi tot timpul teritoriile astea au fost ale noastre. Noi, în anii 1960-1970 am amenajat locurile de la Mândreşti, ca un fel de plajă, pentru odihna giurgiuleştenilor noştri. Însă, cu vremea, locurile de acolo au fost închise, deoarece s-a trasat calea ferată, s-a pus gardul acela ghimpat pentru grăniceri, s-a pus sistemul de semnalizare şi s-au închis drumurile astea. Însă, ca atare, Mândreştiul, de când ştiu strămoşii noştri, era al Giurgiuleştiului. Şi de-a lungul căii ferate, în regiunea asta a Mândreştiului, aveau pământul giurgiuleştenii noştri.

– În perioada cât aţi fost primar, până în 1995, dumneavoastră aţi avut aici oaspeţi înalţi şi de la Chişinău, şi de la Kiev, care au discutat probleme de frontieră. Au fost chiar prim-ministrul Ucrainei, Pavel Lazarenko, şi prim-ministrul Republicii Moldova, Valeriu Muravschi. Ce aţi discutat cu ei? Ce interes au avut pentru zona aceasta?

– Am fost împreună la malul de sus, partea de sus a Dunării, am privit frontiera, unde era clar că acolo sunt mai mult de 2 kilometri de pământ ai noştri. Însă dumnealor arătau în altă direcţie. Vreau să vă spun încă un lucru. În vremea când s-au demarcat graniţele, ştiţi, după sistemul care era înainte, de control al hotarelor, ucrainenii controlau pe teritoriul Moldovei undeva un kilometru de teritoriu, şi ai noştri – un kilometru în Ucraina. Aşa era legea în perioada ceea. Când s-au deschis toate acestea, ucrainenii au pus hotarele lor acolo până unde umblau ei. Dar acolo era teritoriul nostru. Un Citește în continuare »