CHESTIUNEA PALANCA – CONTROLUL DUNĂRII ŞI AL IEŞIRII LA MARE. DOSARELE „ROMÂNIEI SOCIALE” 2001

Decembrie 14, 2009

Un scandal care a ţinut prima pagină a presei independente de la Chişinău, în cursul verii, a fost Cazul Palanca, respectiv semnarea unui Acord prin care regimul comunist, ceda o parte din teritoriul naţional în pofida prevederilor Constituţiei (articolul 3 al Constituţiei Republicii Moldova prevede că „teritoriul Republicii Moldova este inalienabil”).

Cazul Palanca nu este nou. Planul de a ceda Ucrainei drumul strategic de lângă  Palanca a apărut încă pe vremea cabinetului Ciubuc acum mai bine de trei ani. Patru guverne s-au perindat de atunci de fiecare dată revenindu-se asupra problemei. Petru Lucinschi, Nicolae Andronic, Eugen Rusu, Nicolae Tăbăcaru, Ion Sturza, Dumitru Braghiş sunt doar câţiva dintre foştii demnitari care le-au pregătit comuniştilor terenul.

La 18 august 1999, la Kiev, Nicolae Andronic, pe atunci prim-viceprim-ministru din partea Partidului Renaşterii şi Concilierii (PRCM) în guvernul condus de Ion Sturza, negociază şi semnează un Tratat şi un protocol adiţional prin care Republica Moldova “transmite în proprietate Ucrainei sectorul de autostradă Odesa-Reni în regiunea localităţii Palanca, precum şi a sectorului de teren, prin care trece acesta”. Responsabilă de Acord era Comisia pentru securitatea statului şi asigurarea ordinii publice, condusă un timp de Vadim Mişin (PCM), personaj aflat în relaţii apropiate cu Nicolae Andronic. În articolul 10 al Tratatului este stipulat că Republica Moldova transmite în proprietate veşnică Ucrainei sectorul de autostradă Odesa-Reni în regiunea localităţii Palanca (7,7 km), precum şi sectorul de teren prin care trece acesta (o suprafaţă de 18 ha). Procedural, acordul putea fi atacat şi deoarece deputaţilor nu li s-a adus la cunoştintă cuprinsul considerat secret al hărţilor şi anexelor ce cuprind hărţile şi măsurătorile geodezice. Potrivit Constituţiei, dacă un act propus spre ratificare are anexe secrete, el se deliberează într-o altfel de procedură, ceea ce nu s-a întâmplat.

Chişinăul, iniţial, nu pretindea nimic Kievului. În schimb, acesta din urmă îşi dorea foarte mult să intre în posesia porţiunii de drum de lângă Palanca pentru a controla astfel întreaga şosea Odessa-Reni. Pentru a-şi atinge scopul, ucrainenii au recurs la şantaj. Ei au ameninţat cu confiscarea proprietăţii Republicii Moldova de pe teritoriul lor. E adevărat că multe din obiectivele Moldovei de acolo ori falimentaseră, ori aveau mari datorii, dar ele nu puteau fi sechestrate decât în urma unor hotărâri judecătoreşti, iar dacă mergea pe această cale, Ucraina risca să se împotmolească într-un litigiu internaţional de uzură. Kievul a propus în final Chişinăului să preia, în schimbul teritoriului predat, câteva întreprinderi şi staţiuni balneare din Ucraina, care oricum aparţineau Moldovei, însă nici acestea nu vor trece automat în custodia Republicii Moldova, precum au promis guvernanţii. Va fi formată o comisie moldo-ucraineană care pe durata a doi ani va urma să se pronunţe asupra acestei chestiuni.

Moşia satului Palanca, însă, nu era singurul teritoriu care urma să fie înstrăinat Ucrainei. Conform hărţilor secrete, anexate tratatului moldo-ucrainean, Ucraina intra în posesia unei insule situate între cursul actual al Nistrului şi cel de până la 1948, în dreptul localităţii Crocmaz din judeţul Tighina, numit de localnici “Nistrul chior”. Insula are o însemnătate strategică deoarece controlează ambele maluri ale Nistrului. Suprafaţa acesteia este de 108 hectare, suficient pentru (eventual) instalarea unei baze militare. Mai apare şi chestiunea şenalului navigabil, similară cu situaţia apărută în negocierile României cu Ucraina privind şenalul navigabil pe braţul Chilia al Dunării.

Ucraina are intenţia de a diminua controlul României asupra gurilor Dunării prin construcţia unui nou canal de legătură între Dunăre şi Marea Neagră, canal ce va diminua exclusivitatea României în privinţa dirijării traficului naval dintre Dunăre şi Mare. Şi aşa, ne reamintim cum circulaţia la gurile Dunării a fost blocată prin misterioase accidente ale unor nave aflate sub pavilioane CSI, ani la rândul, producând prejudicii uriaşe statului român. Lucrările vor începe în acest an şi se preconizează a fi finalizate până în vara anului 2003. Băncile de investiţii din Ucraina, potrivit unor surse din presa de la Chişinău, deja au început să verse fonduri guvernului ucrainean care are, la Ministerul Transporturilor, gata elaborat planul de execuţie şi fezabilitate. Canalul va lărgi şi adânci porţiunea de vărsare a braţului Chilia în Marea Neagra în dreptul localităţii Bistroe.

La dosarul cazului Palanca se adaugă şi problema ieşirii la mare, la Giurgiuleşti, a Republicii Moldova pe care ucrainienii au rezolvat-o simplu, pe şest, mutând puţin câte puţin, din 1991 încoace, borna kilometrică a frontierei de stat a Moldovei. Dacă în 1951 Moldova deţinea un acces la Mare pe o suprafaţă de 1150 de metri, în prezent, prin procedura descrisă mai sus, Moldova rămăsese cu doar 450 de metri. Acum, Ucraina a fost de acord să mai dea înapoi 150 de metri, deci Moldova se alege cu 600 de metri, jumătate din ceea ce îi aparţinea de fapt. Este evident că nici nu se pune problema construirii unui port pe o deschidere de 600 de metri. În realitate, pentru Moldova, cea mai la îndemână utilizare a acesului la mare s-ar fi putut face prin portul Galaţi, prin intermediul unor acorduri similare celor dintre Germania şi Olanda, privitor la portul Rotterdam, care, deşi aparţine Olandei este mai degrabă un port german.

La vremea respectivă, deputaţii PPCD au protestat public şi au iniţiat un proiect parlamentar de suspendare din funcţie a lui Petru Lucinschi, care însă nu a trecut. A fost creat un Comitet al cetăţenilor satului Palanca, condus de un lider al PPCD, s-a organizat o masivă campanie de proteste. Acordul nu a mai fost ratificat. Atunci. Acum, în pofida protestelor şi manifestaţiilor oamenilor din Palanca, a protestelor PPCD şi a campaniei duse de presa independentă de la Chişinău, acordul a trecut fără probleme, comuniştii deţinând majoritatea absolută.


Vlad Cubreacov: Acte judecătoreşti şi administrative privind bunurile Mitropoliei Basarabiei (6)

Mai 2, 2009

La 25 iunie 1935, Tribunalul judeţului Lăpuşna a emis Hotărârea nr. 435,[1] rămasă definitivă, privind împărţirea averilor bisericeşti din Basarabia. Dată fiind importanţa deosebită a acestui act juridic, nepublicat niciodată după 1944, îl reproducem integral:

“Dos. Nr. 2273/932

România

Tribunalul judeţului Lăpuşna, secţia II-a.

Sentinţa civilă Nr. 435

Şedinţa publică de la 25 iunie 1935 Citește în continuare »


Vlad Cubreacov: Repertoriul bunurilor înstrăinate ale Mitropoliei Basarabiei (5)

Mai 2, 2009

Vlad Cubreacov: Repertoriul bunurilor înstrăinate ale Mitropoliei Basarabiei

I. Bunurile imobile (cladiri) ale Mitropoliei Basarabiei de până la 1944[1]

Municipiul Chişinău

1. Reşedinţa Arhiepiscopiei Chişinăului, Palatul Mitropolitan sau Casa Eparhială, str. Alexandru cel Bun, azi bd. Ştefan cel Mare, numărul vechi 71, după 1940 nr. 87. Poarta se afla pe str. Carol I, nr. 27, tot acolo: Arhiepiscopia Chişinăului, str. Alexandru cel Bun, azi bd. Ştefan cel Mare, Nr. vechi 73, după 1940 nr. 89, cu poarta la adresa str. Carol I, nr. 25 şi: Casa Eparhială, str. Alexandru cel Bun, azi bd. Ştefan cel Mare, Nr. vechi 73-a, după 1940 nr. 91-93. Corp de clădiri pe care Mitropolia Basarabiei le dădea în chirie ca spaţiu locativ şi comercial. Citește în continuare »


Vlad Cubreacov: Reacţii la problema proprietăţilor Mitropoliei Basarabiei (4)

Mai 2, 2009

Reacţiile autorităţilor Republicii Moldova

Autorităţile moldovene rămân în general ostile Mitropoliei Basarabiei şi se opun restituirii bunurilor Mitropoliei Basarabiei confiscate abuziv de statul sovietic ocupant şi deţinute de Republica Moldova ca succesor al URSS.

Vladmir Voronin, preşedinte al Republicii Moldova, într-un interviu acordat la Moscova, cu ocazia reuniunii şefilor de state CSI din toamna anului 2001, în exclusivitate lui Timofei Borisov, corespondent al publicaţiilor „Rossiiskaia gazeta” şi „Trud” şi publicat cu titlul „Moldova întâmpină trei probleme – Transnistria, corupţia şi sărăcia” [1] susţinea: Citește în continuare »


Vlad Cubreacov: Legislaţie şi practici de restituire a bunurilor bisericeşti în statele ex-comuniste europene (3)

Mai 2, 2009

În majoritatea statelor ex-comuniste din Europa au fost adoptate legi şi hotărâri privind retrocedarea proprietăţilor bisericeşti preluate, confiscate, naţionalizate sau ridicate în orice mod de regimurile impuse de Moscova. În multe dintre aceste ţări procesul de retrocedare a fost încheiat.

În Bulgaria procesul de retrocedare a bunurilor bisericeşti este încă anevoios şi departe de a se fi încheiat. Situaţia este criticată de Tolerance Fundation, asociată organizaţiei „Human Rights without Frontiers International”, şi prezentată astfel: Citește în continuare »


Vlad Cubreacov: Uzurparea drepturilor patrimoniale ale Mitropoliei Basarabiei (2)

Mai 2, 2009

Uzurparea drepturilor Mitropoliei Basarabiei, printre care şi drepturile de proprietate, precum şi tentativele de uzurpare revin în timp unor ani diferiţi. Cea mai recentă a fost înregistrată la sfârşitul anului 2001, când Mitropolia Moldovei (Patriarhia Moscovei) i-a cerut Guvernului comunist Tarlev să adopte o Hotărâre „Cu privire la edificiile şi locaşurile de cult ale Mitropoliei Moldovei”. Ministerul Culturii al Republicii Moldova, fiind sesizat oficial[1] a formulat un Aviz negativ bine argumentat, al cărui cuprins merită să fie redat integral: Citește în continuare »


Vlad Cubreacov: Cazul privind succesiunea juridică a Mitropoliei Basarabiei (1)

Mai 2, 2009

(Jurisprudenţa instanţelor naţionale ale Republicii Moldova)

Republica Moldova contestă dreptul Mitropoliei Basarabiei la succesiune juridică în raport cu Mitropolia Basarabiei de până la a doua ocupaţie sovietică, din 1944. La 31 martie 2004, instanţele naţionale au anulat succesiunea de drept proclamată de structura Patriarhiei Ruse. Tot atunci justiţia moldoveană i-a recunoscut Mitropoliei Basarabiei, în principiu, dreptul de succesiune spirituală, canonică şi istorică în raport cu Mitropolia Basarabiei de până la 1944. În această materie Curtea Europeană a Drepturilor Omului are pe rolul său Dosarul nr. 23125/04 comunicat Guvernului Republicii Moldova la 29 iunie 2004. Citește în continuare »


27 martie între Mitropolia Basarabiei şi CEDO

Martie 27, 2008

La 27 martie s-au împlinit 6 ani de când a devenit definitivă Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în speţa „Mitropolia Basarabiei şi alţii versus Moldova”. Am tradus şi am publicat în ediţie română separată şi în ediţie franco-română această hotărâre a CEDO. Vă rog să găsiţi mai jos cele două Prefeţe la Hotărârea CEDO.

Prefaţă la prima ediţie a volumului „Mitropolia Basarabiei şi alţii vs. Moldova”
„Că drept este Domnul, iubeşte Dreptatea, iar faţa Lui spre cele Drepte priveşte”. Psalmul 10, versetul 7
Republica Moldova a debutat în justiţia naţională în anul 1998 prin dosarul pe care i l-a intentat Mitropolia Basarabiei, discriminată, persecutată cinic şi brutal, aruncată înafara cadrului legal. Procesul la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg fusese anticipat de un lung periplu în faţa instanţelor naţionale, acoperind ca timp mandatul a trei şefi de stat (Snegur, Lucinschi, Vironin) şi a şapte guverne (Sangheli I, Sangheli ll, Ciubuc l, Ciubuc ll, Sturza, Braghiş, Tarlev), la fel de ostile Mitropoliei Basarabiei. Deceniul negru (1992-2002)  al persecuţiilor de stat împotriva Mitropoliei Basarabiei a arătat esenţa ruso-imperială şi reflexele marxiste ale stăpânirilor criptocomuniste de la Chişinău. Ura nestăvilită a acestor stăpâniri a avut în anumite momente accente atât de sălbatice, încât s-a transformat în anticreştinism şi mizantropie de cea mai joasă speţă. Regretul nostru a fost cu atât mai mare de-a lungul acestui deceniu negru, cu cât Patriarhia soră Rusă a fost o şi mai nesăbuită persecutoare a creştinilor din Mitropolia Basarabiei, insistând să nu ne mai fie soră, ci mamă cu de-a sila, călcând în picioare bun simţ, adevăr istoric, canoane bisericeşti şi legi omeneşti. Citește în continuare »


Declaraţia Preşedintelui Fracţiunii PPCD 12.10.2007

Ianuarie 20, 2008
DECLARAŢIA PREŞEDINTELUI FRACŢIUNII PPCD
12 octombrie 2007

Domnule Preşedinte,
Doamnelor şi domnilor deputaţi,
Onorată asistenţă,

La 2 octombrie curent Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Rezoluţia 1572 cu privire la respectarea obligaţiunilor şi angajamentelor de către Republica Moldova. Acest document apreciază progresele înregistrate de ţara noastră în ultimii doi ani pe calea reformelor şi a consolidării instituţiilor democratice. APCE consideră că acum este momentul potrivit pentru a duce la bun sfârşit reformele decisive pentru implementarea practicilor democratice esenţiale în Republica Moldova. Fracţiunea Partidului Popular Creştin Democrat îşi exprimă convingerea că toate grupurile parlamentare vor contribui în mod exemplar la realizarea în termen a tuturor angajamentelor asumate de Republica Moldova în faţa forului de la Strasbourg.

Motivul pentru care sunt astăzi la această tribună ţine direct de obligaţiunile financiare ale Parlamentului nostru care derivă din Rezoluţia 1572 şi care vor trebui avute în vedere în procesul de examinare şi adoptare a proiectului de Lege a Bugetului de stat pentru anul 2008. Este vorba de patru domenii importante care au incidenţă asupra finanţelor statului. Ele vizează: transferurile către bugetele comunităţilor locale, funcţionarea justiţiei, condiţiile de detenţie preventivă, învăţământul în limbile minorităţilor etnice şi studiul limbii de stat în şcolile publice. Citește în continuare »


Declaraţia Preşedintelui Fracţiunii PPCD, Vlad Cubreacov 6 iulie 2006

Ianuarie 20, 2008
Declaraţia Preşedintelui Fracţiunii PPCD, Vlad Cubreacov
6 iulie 2006

Stimaţi colegi,

Onorată asistenţă,

Săptămâna trecută delegaţia permanentă a Parlamentului Republicii Moldova la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a participat la lucrările celei de-a treia părţi a sesiunii APCE de la Strasbourg, ocazie cu care a avut o întâlnire de lucru cu cei doi raportori ai APCE pentru Republica Moldova: doamna Josette Durrieu şi domnul Egidijus Vareikis.

Această întâlnire ne-a oferit prilejul să trecem împreună în revistă situaţia din ţara noastră şi să examinăm gradul şi modul de îndeplinire a angajamentelor asumate de Republica Moldova în faţa forului paneuropean de la Strasbourg.

Un capitol aparte al discuţiilor delegaţiei noastre parlamentare cu raportorii APCE pentru Moldova l-a constituit îndeplinirea de către Parlamentul de la Chişinău a Planului calendaristic de executare a restanţelor menţionate în Rezoluţia Comisiei pentru respectarea obligaţiilor şi angajamentelor statelor membre ale Consiliului Europei, calendar votat de Legislativul nostru anul trecut, înaintea vizitei oficiale a domnului Preşedinte Marian Lupu la Consiliul Europei, vizită care le-a inspirat multe speranţe reprezentanţilor şi conducerii APCE.

Aşa cum se cunoaşte, Parlamentul Republicii Moldova a fixat în Planul său calendaristic, votat în unanimitate, acţiunile necesare, termenii concreţi şi responsabilii pentru executarea restanţelor în cauză.

Ca participant nemijlocit la discuţiile cu raportorii APCE pentru Moldova, consider de obligaţia mea să aduc la cunoştinţa Legislativului punctul de vedere formulat de cei doi raportori în legătură cu acest subiect.

Astfel, atât doamnea Josette Durieu, cât şi domnul Egidijus Vareikis, fiind mandataţi de Comisia de monitorizare a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, şi-au exprimat nedumerirea şi insatisfacţia în legătură cu neonorarea în termen a angajamentelor asumate şi fixate în Planul calendaristic.

Am fost anunţaţi că în primele zile ale lunii octombrie anul curent APCE va reveni la discuţiile asupra gradului de îndeplinire a Planului calendaristic şi că raportorii vor propune intensificarea monitorizării. Formula utilizată de raportori a fost colegial de francă: „Noi iubim Moldova, dar vom fi nevoiţi să vă sancţionăm”. Citește în continuare »


Declaraţia Fracţiunii Partidului Popular Creştin-Democrat din Parlamentul RM din 23 martie 2006

Ianuarie 20, 2008
DECLARAŢIA
Fracţiunii Partidului Popular Creştin Democrat
din Parlamentul Republicii Moldova

Doamnă Preşedinte,
Doamnelor şi domnilor deputaţi,
Onorată asistenţă,

Fracţiunea parlamentară a Partidului Popular Creştin Democrat îşi exprimă îngrijorarea profundă în legătură cu recentele evoluţii ale relaţiilor Federaţiei Ruse cu Republica Moldova privind dosarul transnistrean.

Aşa cum se cunoaşte, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat în unanimitate, la 10 iunie 2005, Declaraţia cu privire la iniţiativa Ucrainei în problema reglementării conflictului transnistrean, Apelul cu privire la criteriile de democratizare a zonei transnistrene a Republicii Moldova şi Apelul cu privire la principiile şi condiţiile demilitarizării zonei transnistrene, iar la 22 iulie 2005 – Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului, ca paşi importanţi în reglementarea paşnică şi durabilă a celei mai grave probleme cu care se confruntă ţara noastră. Citește în continuare »


Răspuns la întrebarea: Credeţi că Republica Moldova îşi va păstra, după alegerile parlamentare din 2009, statul de neutralitate prevăzut în Constituţie?

Ianuarie 13, 2008

-Depinde în cea mai mare măsură de rezultatele alegerilor parlamentare şi de faptul dacă va fi posibilă crearea unei majorităţi constituţionale de 67 de deputaţi. Iată, deci, un obiectiv concret pentru clasa politică de la noi. Vorbind strict tehnic, potrivt articolelor 141, 142 şi 143 din Constituţie, revizuirea textului actual privind neutralitatea permanentă a statului poate fi operată cu votul a 2/3 din deputaţi,  timp de 6 luni din momentul prezentării iniţiativei, sub rezerva rezultatelor pozitive ale unui referendum naţional. Iniţiativa poate fi depusă fie de cel puţin 200 000 de cetăţeni cu drept de vot, fie de guvern, fie de cel puţin o treime de deputaţi, adică 34 de membri ai corpului legiuitor. Este obligatorie şi existenţa unui aviz al Curţii Constituţionale adoptat cu votul a cel puţin 4 judecători din 6. Dacă, de la prezentarea iniţiativei cu privire la modificarea Constituţiei, Parlamentul adoptă timp de un an legea constituţională corespunzătoare, propunerea de revizuire se consideră nulă.

Cât priveşte însă necesitatea revizuirii textului Constituţiei privind neutralitatea permanentă a statului, aceasta este o opţiune irevocabilă a Partidului Popular Creştin Democrat. Aşa-zisa neutralitate proclamată a statului este, în condiţiile Republicii Moldova, o ficţiune, adică literă moartă. Includerea acestei prevederi în Constituţie în anul 1994 a fost condiţionată de Federaţia Rusă şi operată de majoritatea agrariană, care a fost un executant docil al comandamentelor primite de la Kremlin. Rusia a făcut aceleaşi presiuni şi asupra altor state noi din spaţiul postsovietic. Consider că locul Republicii Moldova este sub umbrela protectoare a NATO. Republica Moldova ar putea adera, ca prim pas, la dimensiunea politico-economică a Alianţei Nord Atlantice, după cum permite statutul acesteia. În Republica Moldova ideea abandonării prevederii constituţionale privind neutralitatea fictivă este privită cu ochi răi doar de partidele aliniate interesului rusesc de esenţă neoimperială şi antioccidentală. Ideea aderării la NATO va câştiga teren tot mai larg şi în societate odată cu avansarea Ucrainei şi Georgiei pe această cale. Aşa sau altminteri, numărul concetăţenilor noştri care optează pentru NATO este în creştere continuă, potrivit sondajelor de opinie, şi se poate constitui întro dominantă după alegerile parlamentare din 2009. Procesul este unul acumulativ şi poate ieşi din latenţă chiar în 2009. Între apartenenţa la spaţiul de securitate NATO şi o neutralitate fictivă impusă de Moscova, NATO este mai mult decât de preferat. Acesta este interesul geopolitic natural al Republicii Moldova.

 


Marginalii la proiectul Legii privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni

Ianuarie 10, 2008

Chiar de la bun început îmi exprim convingerea că analiza şi discuţiile publice pe marginea proiectului de Lege privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni vor converge spre identificarea unor răspunsuri şi soluţii practice la noile provocări ale timpului în care Lumea Românească sub forma construcţiei politice binare actuale România – Republica Moldova, în plin proces de globalizare, îşi temeluieşte o soartă europeană demnă în familia naţiunilor de pe continent. Noua ordine europeană şi mondială reclamă o Nouă Ordine Românească.

                România, ca şi orice alt Stat naţional, are obligaţii faţă de compatrioţii săi de pretutindeni. În această situaţie este cu neputinţă să trecem cu vederea obligaţiile istorice pe care România, ca modúl politic de bază al Lumii Româneşti, le are faţă de cel de-al doilea modúl – adesea derutat identitar – Republica Moldova.

Prima obligaţie este cea a recunoaşterii oficiale, prin lege, a Românilor ca Români, indiferent de locul de reşedinţă al acestora, de cetăţenie, de stare socială, de dialect sau grai, de sub-nume istoric, ştiinţific, regional sau local[1], de confesiune, dacă sunt autohtoni[2] sau alohtoni în spaţiul lor de vieţuire comunitară etc.  Nu mai există astăzi în Europa nici o altă naţiune a cărei identitate să fie subminată, contestată sau falsificată atât de virulent de cercuri politice şi parapolitice de esenţă, aspiraţie sau obedienţă imperială. După cum nu există nici o altă naţiune europeană care ar tolera un asemenea tratament, ceea ce face nefericita dovadă a lipsei de voinţă pentru apărarea şi afirmarea plenară a propriei noastre identităţi. Simţim cu toţii imperioasa nevoie să ni se recunoască filiaţia etnică, lingvistică, culturală şi de multe ori confesională cu patria istorică. Ca ţară-mamă, ţară de rudenie şi patrie etnică[3], România trebuie să-şi dezvolte şi să aplice un cadru legislativ coerent, compatibil cu norma europeană şi practicile notorii în materie. O Lege privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni este mai mult decât necesară. Bineînţeles, o lege autentic europeană ca spirit şi finalitate, care să ia în calcul bogata experienţă, pozitivă şi negativă, a ţărilor vecine sau mai îndepărtate. De precizat că România este printre ultimele ţări din cele 48 europene care încearcă, cu o întârziere pe deplin reproşabilă, să-şi construească un cadru legislativ în materie de asistenţă a compatrioţilor de peste hotare.

Aruncând de la Chişinău o ochire asupra stării de lucruri, considerăm că Legea privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni  trebuie să răspundă câtorva sarcini, şi anume:

a) să definească conceptul de Naţiune Română, din perspectivă istorică, culturală şi etnică, dincolo de semnificaţiile politice înguste ale termenului, ţinându-se cont că nu există deocamdată o definiţie europeană unanim acceptată a noţiunii de „naţiune”. Legiuitorul român va trebui să ţină cont la adoptarea legii de Recomandarea APCE 1735 (2006) din 26 ianuarie 2006 cu privire la conceptul de „naţiune”, singurul document internaţional în materie;

b) să definească noţiunea de Român, aşa cum au făcut-o când a fost vorba de Bulgari[4], Unguri[5], Evrei[6], Germani[7] sau Ruşi[8] parlamentele de la Sofia, Budapesta, Tel Aviv, Bonn şi respectiv Moscova, ca să aducem doar câteva exemple euroconforme relevante şi demne de urmat[9]. De precizat că în acest moment Constituţia României şi ansamblul legilor în vigoare nu cuprind definiţii juridice clare şi exhaustive ale noţiunilor de Român şi de Naţiune Română. Acest vid conceptual trebuie completat;

c)  să fixeze tipurile de relaţii dintre orice Român din afara ţării şi patria sa etnică;

d) să statueze asupra tratamentului preferenţial pe care Statul Român va trebui să li-l aplice Românilor de pretutindeni, majoritari în statul lor, cum e cazul Românilor din actuala Republică Moldova[10], sau minoritari[11] din celelalte ţări;

e) să instituie noile categorii de acte valabile prin care va putea fi dovedită calitatea de persoană de origine română.

d) să ofere soluţii practice juste tuturor problemelor majore pe care le va pune, începând cu 1 ianuarie 2007, noua frontieră exterioară a Uniunii Europene.

Astfel, Legea trebuie să vizeze mai multe aspecte şi elemente cum sunt: scopurile şi câmpul de aplicare a legii, direcţiile fundamentale ale politicii Statului Român în domeniu, originea şi descendenţa românească, aparteneţa la naţiunea istorică şi culturală românească, reşedinţa peste hotare, caracterul autohton (în ţările vecine şi Balcani) sau alohton (diaspora) al comunităţilor româneşti de peste hotare, neobligativitatea permisului de şedere în patria etnică, cunoştinţele de limbă română, dialectele istorice româneşti, drepturile consorţilor şi ale copiilor minori, natura avantajelor oferite în domeniile cultural, religios şi educaţional[12], de securitate socială şi asistenţă medicală, transport, angajare la muncă, scutire de vize, acces la proprietate, obţinerea şi redobândirea cetăţeniei, dreptul de a participa la alegerile locale în cazul stabilirii în România[13], organul reprezentativ al Românilor de peste hotare[14], organul de stat pentru Românii de peste hotare, cota de reprezentare parlamentară a cetăţenilor români stabiliţi în afara ţării[15], dreptul de vot prin corespondenţă[16] şi votul electronic pentru Românii care deţin cetăţenia română, recensământul pentru Românii expatriaţi şi urmaşii lor[17] etc.

Daţi-ne o asemenea Lege şi vom schimba la faţă Lumea Românească!

Se cuvine să observăm că actualul cadru legislativ românesc în materia care ne interesează este insuficient şi deficitar la mai multe capitole[18], oferind anumite soluţii pe termen scurt şi mediu şi neriscând să abordeze într-o perspectivă istorică largă şi de o manieră strategică europeană complexa problematică a Românilor de peste hotare.

Dat fiind că una din principalele dificultăţi pe care, de la 1 ianuarie 2007, le-am putea întâmpina noi, cei aproximativ 5 milioane de români din partea de răsărit a arealului etnic, cultural şi lingvistic românesc, va ţine de libertatea de circulaţie, nutrim convingerea că la examinarea în Parlamentul de la Bucureşti a Legii privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni vor fi luate în vedere şi concluziile formulate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei privind consecinţele extinderii Uniunii Europene asupra libertăţii de circulaţie între statele membre ale Consiliului Europei. APCE subliniază că “deplasarea spre est a frontierelor exterioare ale Uniunii Europene şi introducerea de vize pentru traversarea acestora poate avea consecinţe negative asupra schimburilor comerciale, turistice, culturale, stiinţifice, umanitare şi a altor schimburi dintre populaţiile ţărilor separate din nou de frontiere. În unele cazuri – şi cazul nostru este de căpetenie printre acestea, n.n. – închiderea acestor frontiere va avea drept consecinţă reducerea contactelor dintre membrii aceluiaşi grup etnic care trăiesc de cele două părţi ale frontierei.”[19] O Recomandare în această materie a şi fost adoptată de APCE la 30 ianuarie 2004[20], completând un şir de alte documente similare ale APCE[21]. Problema e cum vom şti noi românii să armonizăm interesul european cu cel al naţiunii noastre etnice, istorice şi culturale în procesul actual de reaşezare şi redivizare sociogeografică a întregului spaţiu european. Râul Prut nu trebuie să devină un nou Zid Berlinez după care să rămână abandonat un sfert al naţiunii române. Fără a pune în discuţie frontierele actuale, o dată adoptată, Legea privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni va trebui să diminueze substanţial, pentru Românul de rând, consecinţele nefaste ale Pactului Ribbentrop-Molotov, resimţite până în prezent pe plan identitar.

De asemenea, Legea privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni va trebui să constituie un instrument juridic complementar cooperării transfrontaliere în scopul salvării, păstrării şi consolidării identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a conaţionalilor noştri din vecinătatea spaţiului de jurisdicţie a Statului Român.

Revenind la subiectul actelor de confirmare a originii româneşti, găsim potrivit ca Legea privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni să prevadă în mod expres posibilitatea ca Asociaţiile recunoscute ale românilor şi structurile Bisericii Ortodoxe Române din afara ţării[22] să poată elibera, la cerere, Certificate de origine sau de identitate română. De remarcat în context că, aplicat la situaţia de la răsărit de Prut, Mitropolia Basarabiei şi Exarhatul Plaiurilor, reactivată în 1992 şi admisă în legalitate sub presiune externă în 2002[23], reprezintă o instituţie fundamentală românească cu jurisdicţie teritorială în întreaga Republică Moldova (inclusiv teritoriile ocupate militar de Federaţia Rusă) şi cu jurisdicţie extrateritorială, din octombrie 1995, asupra românilor ortodocşi din Ucraina, Bielorusia, Estonia, Letonia, Lituania, Rusia, Armenia, Azerbaidjan şi noile state medio-asiatice care solicită benevol jurisdicţia acesteia. Acest statut oficial i-a fost recunoscut Mitropoliei Basarabiei de autorităţile centrale de la Chişinău la 30 iulie 2002.[24] Un statut asemănător îl au Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria (cu sediul la Gyula) şi Episcopia Ortodoxă Română din Serbia (cu sediul la Vârşeţ). Nu trebuie uitate nici Mitropolia Ortodoxă Română pentru Germania şi Europa Centrală şi de Nord, Mitropolia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală, Arhiepiscopia Ortodoxă Română din America şi Canada, bisericile ortodoxe române din Australia şi Noua Zeelandă, Aşezămintele Patriarhiei Române de la Ierusalim, Ierihon şi Iordan, structurile de peste hotare ale Bisericii Greco-Catolice Române, ale Bisericii Romano-Catolice din România (Arhiepiscopia de Bucureşti), precum şi comunităţile româneşti de altă confesiune, în special neoprotestante, din ţările vecine şi din diaspora. Certificatul de identitate română ar putea servi şi ca document pentru intrarea simplificată, adică fără viză plătită, în România, ceea ce va constitui o soluţie practică judicioasă pentru decongestionarea fluxului de persoane la frontieră. Ca să ne imaginăm amploarea unor asemenea efecte benefice, amintim că numai anul trecut frontiera de răsărit a României a fost traversată de peste 1 mln 400 mii de persoane, în majoritatea lor etnici români. Dacă o asemenea soluţie nu va fi identificată şi implementată, efectele omisiunii vor fi catastrofale întâi de toate pentru noi, milioanele de români din jurul României.

O altă chestiune care ne preocupă serios este cea a necesităţii simplificării procedurilor de obţinere sau de redobândire de către Români a cetăţeniei române. La o privire atentă ne dăm seama că procedurile în vigoare sunt în mare parte birocratizate, greoaie şi îndelungate în comparaţie cu procedurile din alte state vecine, fapt care limitează drepturile etnicilor români şi constituie o sursă de permanentă şi legitimă nemulţumire din partea acestora. Să ţinem cont că românii reprezintă singura naţiune asociată şi viitor membru al Uniunii Europene pe trupul viu al căreia se va aşterne dureros peste jumătate de an frontiera comunitară exterioară. Este un handicap pe care legiuitorii bucureşteni au obligaţia şi şansa reală să-l convertească într-un avantaj cu încă nebănuite efecte benefice.

Referindu-ne nemijlocit la proiectul Lege privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, considerăm binevenite câteva observaţii de fond şi de formă:

·         Proiectul, vizând, potrivit statisticilor disponibile, peste 10 milioane de români din afara ţării, cuprinde doar 16 articole şi, în comparaţie cu legile altor state europene în materie, se prezintă ca cel mai „subţire”. El trebuie completat cu un şir întreg de prevederi, pentru a reflecta şi răspunde întregii game a problematicii culturale şi identitare româneşti de peste hotare.

·         Proiectul este axat mai mult pe drepturile minorităţilor decât pe drepturile culturale, cuprinse în Convenţii şi acorduri inernaţionale, ceea ce reprezintă un grav handicap conceptual.

·         Preambulul proiectului este superfluu şi inutil, întrucât nu emană voinţa suverană a legiuitorilor români, ci sugerează limitarea voită a suveranităţii Statului Român în materia vizată. Lista documentelor OSCE şi ale Consiliului Europei, deja învechite, citate expres în Preambul, ca şi în articolul 3 al proiectului, este una nici pe departe exhaustivă, nu reflectă statutul viitor al României de stat membru al Uniunii Europene şi, prin caracteriul său omisiv, ar putea aduce atingere intereselor culturale legitime ale românilor din afara ţării.

·         Noţiunea de „stat înrudit” utilizată în proiect este inexactă, deficitară logic, şi trebuie înlocuită cu cea de „ţară sau stat de rudenie”, întrucât nu Statul Român este înrudit cu românii de peste hotare, ci viceversa.

·         Specificarea din articolul 1 al proiectului, prin care Statul Român se angajează să spijine dezvoltarea legăturilor cu românii de peste hotare doar „cu respectarea legislaţiei statelor ai cărei cetăţeni sunt” aceştia, este sfidătoare şi periculoasă, întrucât legislaţiile în cauză pot fi, şi adesea sunt, contradictorii şi neeuroconforme. Sugestia noastră este ca trimiterea să fie făcută la legislaţia României şi la normele europene şi internaţionale în materie, care au preeminenţă în raport cu legislaţiile naţionale.

·         Echivalarea făcută în articolul 2 al proiectului între persoanele de origine română de peste hotare şi persoanele „aparţinând filonului cultural românesc” este stranie şi poate crea dificultăţi majore la aplicarea legii, întrucât prevederea în cauză deturnează scopul presupus al legii. Într-un fel sau altul, neromânii, care studiază limba română în isntituţiile de învăţământ ale Serviciilor secrete străine, aparţin „filonului cultural românesc”, dar nu necesită sprijin sau protecţie din partea Statului Român. De asemenea, neromânii minirotari etnic din România, care au părăsit benevol ţara şi s-au stabilit definitiv în patriile lor istorice (Ungaria, Rusia, Israel etc.), pot fi consideraţi ca aparţinând „filonului cultural românesc”, dar nu răspund criteriilor de exigenţă pentru a fi consideraţi şi „români de pretutindeni”, faţă de care Statul Român să aibă obligaţii de sprijinire sau protecţie. Sprijinul şi protecţia culturală a Statului Român trebuie acordate cu prioritate etnicilor români de peste hotare ameninţaţi, adică supuşi proceselor nocive de aculturaţie şi deznaţionalizare.

·         Sintagma „în/din străinătate” din întreg cuprinsul legii va trebui înlocuită cu sintagma „peste/de peste hotare”, întrucât românii din afara ţării nu sunt peste tot minoritari sau alohtoni. De asemenea, cuvântul „minoritate”, cu toate variantele lui flexionare, va trebui înlocuit cu cuvintele „populaţie” sau „comunitate”, după caz.

·         Principiul reciprocităţii, în sensul prevăzut în proiect, va trebui eliminat sau trecut între altele, întrucât nu toate statele în care există români şi comunităţi ale acestora au minorităţi în România sau, dacă asemenea minorităţi există, nu avem garanţia disponibilităţii pentru reciprocitate din partea statelor respective. Pe de altă parte, principiul reciprocităţii trebuie avut în vedere pentru a veghea, în procesul de examinare şi adoptare a proiectului de lege, asupra faptului ca legea română în materie să nu fie, sub aspectul avantajelor şi tratamentului preferenţial acordat, inferioară legilor ţărilor vecine sau celor în care există minorităţi româneşti. România este parte la Convenţa Culturală Europeană şi aceasta nu obligă părţile contractante la reciprocitate.

·         O gravă omisiune a proiectului este că acesta îi are în vedere doar pe românii din cuprinsul altor ţări, trecându-i cu vederea pe românii din teritoriile cu statut nedefinit, teritoriile plasate sub mandat internaţional şi teritoriile aflate sub control sau ocupaţie străină.

·         În articolul 14, punctul 4 este prevăzută obligativitatea acordului autorităţilor din statele de reşedinţă pentru înfiinţarea filialelor Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru românii de pretutindeni, ceea ce ni se pare mai mult decât o aventură riscantă. Am sugera înlocuirea trimiterii la acordul autorităţilor, cu trimiterea la dreptul european şi respectarea procedurilor valabile în statele în cauză.

·         Este regretabil că proiectul  stabileşte, în articolul 11, doar caracterul onorific, am putea spune decorativ, al Consiliului Consultativ al Românilor de Pretutindeni şi neînvestirea acestuia cu personalitate juridică română. Înţelegem că statutul preconizat al Consiliului va fi unul inferior oricărei organizaţii neguvernamentale, fapt greu de explicat şi de înţeles.

·         Sugerăm de asemenea ca proiectul să fie completat cu prevederi despre proporţiile şi structura bugetului acordat anual DRRP/MAE pentru sprijinirea românilor de peste hotare, acest buget, în opinia noastră, neputând fi, pe ansamblu şi per capita, inferior cheltuielilor suportate de Statul Român pentru necesităţile culturale ale etnicilor minoritari din cuprinsul României. O asemenea prevedere le-ar asigura românilor de peste hotare garanţii legale privind un tratament cel puţin egal cu cel aplicat minoritarilor din ţară.

·         În rest, proiectul suferă de o serie de lacune grave, acestea putând fi completate prin preluarea unor prevederi din legile în materie ale unor ţări ca Franţa, Finlanda, Italia, Cehia, Ungaria, Bulgaria, Grecia. Una dintre cele mai regretabile omisiuni depistate în proiect este cea a imposibilităţii dovedirii originii şi identităţii etnice române în procedură judiciară comună, printr-un proces de constatare. De asemenea proiectul trece cu vederea o categorie aparte de români de peste hotare şi anume românii expatriaţi prin deportare şi prizonierat, explulzaţi forţat sau refugiaţi din spaţiul de jurisdicţie, mai vechi sau actual, al Statului Român.

Am fi bucuroşi dacă aceste observaţii şi sugestii pertinente ar fi luate în consideraţie de legiuitorii bucureşteni până la şi în momentul adoptării Legii.

În prima parte a observaţiilor formulate pe marginea proiectului Legii privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni am prezentat un şir de elemente şi măsuri necesare care nu pot lipsi dintr-o asemenea lege. În cazul în care ar fi acceptate, toate măsurile înfăţişate mai sus, îmbinate înţelept cu altele de ordin juridic, economic, cultural, spiritual şi educativ, deja cuprinse în proiectul Legii, ar putea constitui şi o stavilă eficientă contra politicilor românofobe promovate uneori deschis, alteori subtil, de regimuri din alte state, care, de-a lungul mai multor decenii, s-au făcut vinovate de crima de etnocid împotriva Românilor.

Aderarea României la Uniunea Europeană va deschide, în mod evident, o nouă perspectivă şi pentru românii de peste hotare. Privind spre orizontul de timp marcat de 1 ianuarie 2007, întrezărim indícii clare că întregul spaţiu românesc, ca unul de perfectă sinteză şi de eliminare a oricăror antiteze, îşi va recăpăta rosturile istorice iniţiale. Puterea de înnoire a Neamului Românesc stă astăzi în priceperea noastră de a acţiona european, în spiritul epocii drepturilor omului, cu grijă pentru fiecare Român de acum şi de mâine, cu răspundere faţă de misiunea unică pe care Dumnezeu ne-a rezervat-o în simfonia lumii.




[1] Armâni, Aromâni, Basarabeni, Bogdani, Bolohoveni, Bucovineni, Carabogdani, Ceangăi, Ciribiri, Daco-români, Fârşeroţi, Iflaci, Istro-români, Macedo-români, Makedoni, Megleniţi, Megleno-români, Moldoveni, Moldovlahi, Morlaci, Moroşeni, Moţi, Munteni, Olahi, Oşeni,  Rrmâni, Rumeri, Rumâni, Timoceni, Transnistreni, Ţinţari (şi Sinţari = fiii Cezarului /roman/), Valahi, Vlahi, Vlaşi, Volohi, Uflaci, Ulahi şi altele care fac parte din patrimoniul istoric şi cultural românesc şi trebuie recunoscute ca atare. A se vedea precedentele grecesc (cretani, elini, epiroţi, greci, macedoneni, traci etc.), georgian (adjari, georgieni, gruzini, gurieni, imeriţi, iviri, kartvelani, kartlieni, kaheţi, meshetini, mingreli, racea, svani etc.) şi cel evreesc (aşkenazi, evrei, hazari, iudei, israeliţi, karaimi, mozaici, sefarzi, semiţi, taţi, ţafari etc). Dihotomia terminologică în cazul românilor trebuie depăşită prin asumarea, echivalarea semantică  şi subordonarea juridică termenului generic de Român a oricărui alt nume istoric, ştiinţific, regional, local sau echivalent al acestora în alte limbi.

[2] Cum sunt românii din Albania, Bulgaria, Croaţia, Grecia, Macedonia, Republica Moldova, Ucraina, Ungaria şi Serbia.

[3] Termenii utilizaţi, bunăoară, de Consiliul Europei sunt  «kin-State» pentru engleză şi «état-parent» pentru franceză.

[4] Legea cu privire la Bulgarii din afara Republicii Bulgaria, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 30 din 11.04.2000: „Art.2.  …este bulgar din afara Republicii Bulgaria orice persoană care: 1. are măcar un ascendent de origine bulgară; 2. este purtătoare a conştiinţei naţionale bulgare; 3. este stabilită pentru o perioadă îndelungată de timp sau permanent pe teritoriul altui stat.”

„Art.3. (1) Originea bulgară se demonstrează cu un document eliberat de către: 1. un organ de stat bulgar sau străin; 2. organizaţii ale bulgarilor din afara Republicii Bulgaria recunoscute de organul de stat bulgar competent să menţină relaţiile cu acestea; 3. Biserica Ortodoxă Bulgară. (2) Dovada originii bulgare poate fi făcută şi prin procedură judiciară comună.”

[5] Legea cu privire la Maghiarii din ţările vecine din 19 iunie 2001 (intrată în vigoare la 1 ianuarie 2002): „(1) Prezenta lege se va aplica persoanelor care se declară ca fiind de naţionalitate maghiară, nu posedă cetăţenie maghiară şi locuiesc în Republica Croaţia, Republica federală a Iugoslaviei, România, Republica Slovenia, Republica Slovacă sau în Ucraina şi care: a) şi-au piedut cetăţenia maghiară din  alte motive decât renunţarea voluntară; şi b) nu deţin un permis de şedere permanentă pe teritoriul ungar. (2) Legea se va aplica deopotrivă şi consorţilor persoanelor indicate în paragraful (1), precum şi copiiilor minori crescuţi în căminul lor familial comun, chiar dacă aceste persoane nu sunt de naţionalitate maghiară.”

[6] Legea reîntoarcerii (repatrierii) din 1950: “4.B. Cine este considerat evreu.

Potrivit prezentei Legi, “Evreu” este cel care s-a născut din mamă evreică, sau a trecut la evreitate, şi nu aparţine altei religii.”

[7] Articolul 116 al Constituţiei Germaniei

(Noţiunea de German şi de Reintegrare în cetăţenie a celor persecutaţi):

“(1) În sensul prezentei Constituţii este German, sub rezerva altor legi, orice persoană care deţine cetăţenie germană sau persoanele aparţinând Poporului German refugiate ori deportate, precum şi urmaşii acestora care s-au aflat în teritoriul Imperiului German către 31 decembrie 1937.

(2) Foştii cetăţeni germani care şi-au pierdut cetăţenia între 30 ianuarie 1933 şi 08 mai 1945 din raţiuni politice, rasiste sau religioase, precum şi urmaşii acestora îşi redobândesc cetăţenia la cerere. Aceştia nu sunt consideraţi ca decăzuţi din cetăţenie, cu condiţia că şi-au stabilit reşedinţa în Germania după 08 mai 1945 şi nu şi-au exprimat o voinţă contrară.”

[8] Legea federală prvind politica de stat a Federaţiei Ruse în raport cu compatrioţii de peste hotare din martie 2000.

[9] A se vedea de asemenea Legea Austriei cu privire la egalitatea dintre Tirolienii de sud şi Austrieci din 25 ianuarie 1979, Legea Slovaciei nr. 70 cu privire la Slovacii expatriaţi din 14 februarie 1997, Legea Italiei cu privire la măsurile de favorizare a minorităţii italiene din Slovenia şi Croaţia din 21 martie 2001, Hotărârea Parlamentului Sloveniei cu privire la statutul şi situaţia minorităţilor slovene din ţările vecine şi îndatoririle Statului sloven şi a altor organisme în acest domeniu din 27 iunie 1996, Decizia comună nr. 4000/3/10/e a Ministerelor de Interne,  Apărării, Afacerilor Externe, Muncii şi Ordinii Publice din Grecia cu privire la durata şi procedurile de acordare a Certificatului special de identitate pentru cetăţenii albanezi de origine greacă din 15-29 aprilie 1998. De precizat în context că Republica Moldova a dezvoltat un cadru normativ în materie care se aplică unor categorii clare de persoane: „Sînt recunoscute  ca  persoane  originare din  Republica  Moldova, domiciliate  peste  hotare, persoanele şi urmaşii acestora, care provin prin  obîrşia, rădăcinile şi strămoşii lor din fosta Basarabie, Bucovina de  Nord,  ţinutul  Herţa  şi, în special,  din  actualul teritoriu  al Republicii   Moldova   şi  care,  pomenindu-se  în  virtutea   diferitor împrejurări    dincolo   de   hotarele   patriei   lor   istorice,   îşi conştientizează originea şi se consideră reprezentanţi ai diasporei.” (Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la unele măsuri de susţinere a persoanelor originare din Republica Moldova, domiciliate peste hotare Nr.1322  din  29.12.2000, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.1-4/20 din 11.01.2001). Prin această Hotărâre Republica Moldova îşi propune, printre altele, să „contribuie la  propagarea şi organizarea studierii limbii române în condiţiile diasporei”.

[10] Peste 79 % în partea basarabeană a Republicii Moldova şi 42% (loc I) în regiunea transnistreană.

[11] Consiliul Europei utilizează termenii „kin-minority” pentru engleză şi „minorité ethnique” pentru franceză.

[12] A se vedea Articolul 2 § 2 al Convenţiei Culturale Europene, ratificată de România la 19 decembrie 1991: „Fiecare Parte Contractantă, în măsura posibilităţilor, (…) va susţine dezvoltarea studierii limbii sale sau a limbilor sale, a istoriei sale şi a civilizaţiei sale pe teritoriul altor Părţi Contractante şi va oferi cetăţenilor acestora din urmă posibilitatea de a urma studii similare pe propriul său teritoriu.”

[13] După modelul implementat în cazul străinilor şi apatrizilor stabiliţi în Belgia, Olanda şi alte ţări ale Uniunii Europene sau în Marea Britanie pentru cetăţenii ţărilor din Commonwealth, în spiritul Convenţiei europene cu privire la participarea străinilor la viaţa publică de nivel local.

[14] După modelul Consiliului Superior al Francezilor din Străinătate (Conseil Superieur des Français a L’Etranger) sau al Parlamentului Finlandezilor de peste Hotare (creat în 1997).

[15] După modelul adoptat de unele ţări din Uniunea Europeană ca Italia, Cehia şi Franţa.

[16] După modelul adoptat de Republica Cehă.

[17] Conform standardelor Consiliului Europei.

[18] Legea privind acordarea de sprijin comunitatilor românesti de pretutindeni,  nr. 150 publicată în Monitorul Oficial nr. 265 la  7 iulie 1998 şi Articolul 7 Românii din străinătate. al Constituţiei României: “Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afară frontierelor ţării şi acţionează pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt.”

[19] Consecinţele extinderii Uniunii Europene asupra libertăţii de circulaţie între statele membre ale Consiliului Europei,  Doc. 10025, 7 ianuarie 2004.

[20] Consecinţele extinderii Uniunii Europene asupra libertăţii de circulaţie între statele membre ale Consiliului Europei, Recomandarea 1648 (2004), 30 ianuarie 2004.

[21]Bunăoară, Rezoluţia 1035 (1994) cu privire la europenii de peste hotare din 18 mai 1994,  Directiva Nr. 495 (1994) cu privire la europenii de peste hotare din 18 mai 1994, Recomandarea 1410 (1999) privind legăturile dintre europenii de peste hotare cu ţările lor de origine din 26 mai 1999 şi Recomandarea 1650 (2004) privind legăturile dintre europenii de peste hotare cu ţările lor de origine, text adoptat de Comisia permanentă, în numele APCE, la 2 martie 2004 (a se vedea Doc. 10072, raportul comisiei pentru migraţiune, refugiaţi şi populaţii, raportor: dna Bušic.

[22] După modelul euroconform prevăut de legea bulgară în materie.

[23] Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în dosarul „Mitropolia Basarabiei şi Exarhatul Plaiurilor şi alţii versus Moldova”, Strasbourg, 13 decembrie 2001. Modul de îndeplinire a Hotărârii este monitorizat de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei.

[24] Potrivit datelor oficiale ale recensământului din octombrie 2004, Mitropolia Basarabiei ar cuprinde peste 11% din ansambul populaţiei Republicii Moldova, iar potrivit recensămintelor interne bisericeşti ale Mitropoliei Basarabiei aceasta cuprine în prezent circa 17% din populaţia RM  şi se bucură de încrederea a 68% din locuitori, cunoscând cea mai mare dinamică printre Bisericile legal recunoscute, ca dovadă a procesului de recuperare a românilor ortodocşi din prizonieratul canonic al Patriarhiei Ruse de la Moscova. Credincioşii Mitropoliei Basarabiei sunt organizaţi în 238 de părţi componente de diferit nivel (parohii, mănăstiri, protopopiate, eparhii, misiuni sociale, frăţii etc), toate dispunând deja de personalitate juridică moldoveană. Se poate estima, ţinând cont de amploarea şi ritmurile acestui proces recuperatoriu şi acumulativ, un număr de circa 300 de părţi componente cu personalitate juridică în ianuarie 2007, iar către anul 2012 Mitropolia Basarabiei ar putea redeveni Biserică majoritară numeric în spaţiul canonic dintre Prut şi Nistru şi de dincolo de Nistru. Proiectul de reconstrucţie şi reactivare a structurilor Mitropoliei Basarabiei este la răsărit de Prut cel mai important proiect identitar românesc care va produce efecte benefice îndelungate în timp. Mitropolia Basarabiei, ca instituţie fundamentală românească, are, în comparaţie cu orice partid politic, grup cultural sau de interese, revistă, ziar, organizaţie neguvernamentală etc., marele avantaj de a fi un asezământ sacru şi veşnic. Este singura instituţie românească de la noi care întruneste aceste calităţi. Orice investiţie sufletească, intelectuală,  financiară sau de alt ordin în Mitropolia Basarabiei şi în structurile ei este, fără exagerare, o investiţie în viitorul european şi eternitatea Neamului românesc. Puterea spirituală a Bisericii Ortodoxe Române nu este mai puţin importantă ca puterea politică a celor două state româneşti ale noastre. Biserica Ortodoxă Română, ca păstrătoare şi promotoare a identităţii noastre spirituale, reprezintă o resursă esenţială, inepuizabilă şi vizibilă a unităţii transpolitice a Lumii Româneşti. Chiar dacă nu şi-a conturat încă o strategie pe termen lung privind Basarabia şi Transnistria, Biserica Ortodoxă Română este totuşi un deosebit de important agent integrator şi factor de reorganizare a spaţiului spiritual românesc.


BUDAPESTA ŞI INTERESELE CATOLICE ÎN BASARABIA

Ianuarie 10, 2008

BUDAPESTA ŞI INTERESELE CATOLICE ÎN BASARABIA[1]

Aflăm din oficiosul catolic „Osservatore Romano” din 11 februarie 1994, precum şi din informaţiile agenţiei pontificale de ştiri „Cathpress”, că Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit în calitate de Nunţiu Apostolic pentru Republica Moldova pe monseniorul Angelo Acerbi, Arhiepiscop titular de Zello şi Nunţiu Apostolic în Ungaria. Acest ambasador papal în două state vecine României s-a prezentat la Chişinău, înmânându-i preşedintelui Snegur scrisoarea de acreditare la 4 aprilie a.c. Urmează ca reşedinţa monseniorului Acerbi să fie în continuare la Budapesta.

Este interesant să observăm că în situaţia politică actuală, când revizionismul moldo-ruso-ucrainean şi cel maghiar sunt promovate faţă de România cu o tot mai mare intensitate, ministrul afacerilor externe al Vaticanului, monseniorul Jean Louis Tauran, a tratat problema cu ierarhi catolici maghiari şi cu Nunţiul Apostolic de la Moscova, recomandându-i Papei numirea oficială a nunţiului budapestan şi pentru Basarabia. Ceea ce Papa a şi făcut. Aceasta cu toate că Ungaria catolică şi Basarabia ortodoxă nu au frontiere comune, nu sunt state de aceeaşi limbă şi se înscriu în zone cultural-spirituale şi politico-strategice diferite. Este evident şi faptul că Statul Vatican a urmărit scopuri strict politice care nu vin în consonanţă, ba dimpotrivă, distonează cu procesul normal de reintegrare culturală şi spirituală a Basarabiei cu România.

Anterior funcţia de Nunţiu Apostolic pentru Republica Moldova a deţinut-o monseniorul Francesco Colassuono din Federaţia Rusă, iar apoi monseniorul Jean Paul Gobel numit pentru Armenia, Azerbaigean şi Georgia. Politica Vaticanului în raport cu Basarabia a căpătat deja valenţe noi şi acestea, se pare, nu ne sunt nouă românilor deloc favorabile. Este simptomatic şi faptul că n-a fost numit ca Nunţiu Apostolic pentru Chişinău, cum ar fi fost mult mai firesc şi de înţeles, monseniorul Bukovsky de la Bucureşti sau unul din ierarhii catolici de peste Prut ori, cel puţin dintr-o ţară unde nu sunt exaltate şi întreţinute revizionismul şi iredentismul antiromânesc sau stările de spirit antiromâneşti.

Bineînţeles, Vaticanul rămâne a fi o Putere politico-financiară, diplomatică şi propagandistică mai tare decât altele. Tocmai aceasta trebuie să ne facă să înţelegem că interferenţele politice ale Papalităţii şi Vaticanului în Basarabia au o finalitate clară. Cum au avut-o în Polonia anilor ’80, cum o mai au în criza iugoslavă sau, prin recentele tratate şi acorduri cu Israelul, în Orientul Apropiat.

O altă latură a problemei o constituie aspectul jurisdictional canonic catolic în Basarabia. Vaticanul, contrar realităţilor istorice şi principiilor de drept canonic bisericesc, a făcut tot posibilul pentru a nu admite restabilirea situaţiei jurisdicţionale de până la ocupaţia sovietică. Este general cunoscut că Scaunul de la Roma a transferat la 25 iunie 1921 toate parohiile de rit latin din Basarabia de sub jurisdicţia diocezei desfiinţate de Tiraspol sub cea a episcopiei catolice de Iaşi, inserându-le în structura ecleziastică unitară a Bisericii romano-catolice din România (vezi lucrarea lui Ion Dumitriu-Snagov „La Romania nella diplomazia Vaticana. 1939-1944”, apărută la Editura pontificală a Universităţii gregoriene, Roma 1987).

Actul papal din 25 iunie 1921 n-a fost anulat oficial de nimeni niciodată, rămânând formal în vigoare până la sfârşitul anului 1993, când suveranul pontif l-a desemnat pe preotul Anton Coşa în calitate de Administrator Apostolic în Republica Moldova, subordonat direct Papei. Efectiv, puţinii credincioşi catolici de la noi s-au aflat în perioada ocupaţiei sovietice sub oblăduirea Curiei de Riga (Letonia), legătura cu centrul diocezan de Iaşi fiind practic imposibilă. Un rol important în această chestiune i-a revenit actualului episcop catolic de Iaşi, Petru Gherghel, care iniţial a vorbit de jurisdicţia comună a Rigăi şi Iaşului în Basarabia, până la o posibilă restabilire a jurisdicţiei dinaintea ocupaţiei, scop în care i-a şi delegat la Chişinău ca reprezentanţi ai săi pe preoţii Anton Coşa, Iulian Kropp şi alţii. Episcopul Petru Gherghel de Iaşi a afirmat de mai multe ori că s-a întâlnit la Roma cu Papa, căruia i-a adus personal la cunoştinţă situaţia din Basarabia, solicitându-i adoptarea unei decizii de înnoire a statutului din 1921 al parohiilor catolice de la noi. Lucrurile însă au evoluat tocmai contrar celor afirmate. Şi contrar declaraţiei, sperăm sincere, a prelatului catolic de la Iaşi de aderare la Consiliul Naţional al Reîntregirii din 1992.

În context mai larg vom observa că Vaticanul şi-a stabilit legătura cu Republica Moldova prin Budapesta după ce i-a autonomizat pe ungurii catolici din Transilvania prin crearea unei mitropolii distincte şi pe picior de egalitate cu mitropolia romano-catolică de Bucureşti, care până atunci întruchipa autoritatea catolică superioară din toată România. Acest lucru s-a făcut fără consultarea prealabilă a guvernului român şi a fost de natură să trezească temeri întemeiate că Papalitatea şi statul Vatican n-ar fi străine de planurile iredentiste maghiare urzite de emigraţia ungurească şi anumite cercuri de la Budapesta.

Înţelegem că regimul de la Chişinău nu este deranjat deloc să întreţină legătura cu Vaticanul prin nunţiatura din Ungaria. Probabil, Papalitatea a contat întâi de toate pe acest acord tacit al Chişinăului şi pe politica acestuia de îndepărtare de România. Altimiteri cum s-ar explica faptul că, în timp ce diriguitorii statului fac mare caz de existenţa Mitropoliei Basarabiei şi o prigonesc pe faţă, trec foarte uşor cu vederea detaliul că întreg clerul catolic de la noi este reprezentat de cetăţeni de peste hotare.

Chiar dacă în Basarabia toată lumea cunoaşte spusa latinilor despre toate drumurile care duc la Roma, Vaticanul şi Chişinăul vor să ne convingă astăzi că pentru noi acestea trebuie să treacă neapărat prin Budapesta.

Vlad CUBREACOV


[1] Ţara, nr. 32, 09 august 1994, pagina 8.


MARTIROLOGIUL MITROPOLIEI BASARABIEI

Ianuarie 10, 2008

46 de preoţi ucişi de sovietici au fost identificaţi

Interviu cu deputatul creştin-democrat Vlad Cubreacov, membru al Comisiei de istorie bisericească a Mitropoliei Basarabiei

– Se ştie că Mitropolia Basarabiei răspunde criteriilor de instituţie supusă represiunilor politice în perioada sovietică. O pagină mai puţin cunoscută din istoria Mitropoliei Basarabiei o reprezintă suferinţele până la martiriu îndurate de preoţii care nu au acceptat Troitajurisdicţia bisericii ruse şi regimul politic care a adus cu sine această jurisdicţie. A existat vreodată intenţia de a întocmi o listă a martirilor Mitropoliei Basarabiei?

– Da, bineînţeles. La 3 decembrie 1943, Mitropolitul locotenent al Basarabiei, Efrem Enăchescu, emitea ordinul circular nr. 16649 către toţi clericii din parohii. În acel ordin circular se spunea, între altele: „În timpul ocupaţiei sovietice (1940-1941) mulţi clerici basarabeni şi numeroşi creştini devotaţi Bisericii au fost martirizaţi, schingiuiţi sau deportaţi de stăpânirea ateistă. În vederea întocmirii unui MARTIROLOG al Bisericii basarabene, vă invităm a proceda de urgenţă la adunarea datelor necesare cu privire la aceşti clerici şi credincioşi – stabilind cu precizie când, unde şi în ce împrejurări au suferit aceştia din cauza prigoanei dezlănţuite de cei fără Dumnezeu. Preoţii vor face descrierea pe baza mărturiilor şi declaraţiilor date în scris de rudele, vecinii şi consătenii celor care au suferit din cauza bolşevicilor.”

Citește în continuare »