TIMBRU PERSONALIZAT: ”ȘI EU HIU ARMÂN!”

Aprilie 25, 2016

Timbru personalizat, emis de Biroul Marca Personalizată al întreprinderii de stat Poșta Moldovei la comanda Asociației ”Răsăritul Românesc” din Chișinău.

Imagine în vinietă: Gravură de epocă care îl reprezintă pe Arhimandritul Averchie Vlahul, egumentul mănăstirii Iviru din Sfântul Munte Atos, împreună cu primii elevi aromâni la București, în 1865. Inscripția ”ȘI EU HIU ARMÂN!” (”ȘI EU SUNT ROMÂN!”) reproduce exclamația Arhimandritului Averchie din 1862, la vederea paradei militare din București salutate pe Dealul de la Cotroceni de către Domnitorul Alexandru Ioan Cuza al Principatelor Române Unite. Dublu clic pentru a mări imaginea.

Timbru Arhimandritul Averchie Bucuresti 1865

Filateliștii sau persoanele interesate să intre în posesia colițelor cu aceste timbre personalizate emise de Biroul Marca Personalizată al întreprinderii de stat Poșta Moldovei la comanda Asociației ”Răsăritul Românesc” ne pot contacta direct. (Donație: 50 RON sau 250 MDL per coliță)

Plic personalizat emis la comanda Asociației ”Răsăritul Românesc” din Chișinău. ”Aromanian kin-minority. ”ȘI EU HIU ARMÂN!” Arhimandritul Averchie și primii elevi aromâni la București, 1865”.

Plic personalizat emis la comanda Asociației ”Răsăritul Românesc” din Chișinău. ”Aromanian kin-minority. ”ȘI EU HIU ARMÂN!” Arhimandritul Averchie și primii elevi aromâni la București, 1865”.

Părintele arhimandrit Averchie Iviritul zis și Vlahul, împreuna cu cei 10 copii aromâni aduși de el din Balcani pentru a învăța la Școala de la Sfinții Apostoli din București, anul 1865. Aceștia sunt: Toli G. Tulliu (din Abela), Gheorghe Dauti (Abela), Apostol Misiu Teodoreanu (Perivoli), Domenic Goma (Perivoli), Gușiu Papacostea (Selia), Demetru Papaiachim (Abela), Bușiu M. Savuliu (Abela), Demetru Papinian (Abela), Demetru G. Badralexi (Abela), Nicolae Papilian (Selia). Stampa a fost reprodusă în Albumul Macedo-Român, apărut sub îngrijirea lui V.A. Urechia în 1880. Averchie s-a născut la Avdela în anul 1808, fiind fiul celnicului Ioan Iaciu Buda. Călugărit de la vârsta de 13 ani, a ajuns stareț la mănăstirea Iviru de la Muntela Athos. A venit în București la 1861, intrând în contact cu elita românească. În anii 1865 și 1867 a selectat elevi pentru a urma cursurile școlii de la Sfinții Apostoli din București.


PRIMA ȘCOALĂ PUBLICĂ ROMÂNEASCĂ LA CRIHANA (1865-1878)

Aprilie 17, 2016

Alexandru Ioan Cuza

Revenită la sânul Principatului Moldovei în 1856, și participând cu întreaga regiune basarabeană a Prutului de Jos și a Dunării de Jos (județele Cahul, Bolgrad și Ismail) la procesul de unificare și propășire națională, Crihana a beneficiat, alături de toate celelalte comune și orașe basarabene aflate în componența Statului național român (1856-1878), de învățământ obligatoriu și gratuit în limba română.

Este mai mult ca sigur că în 1865 la Crihana a fost înființată o școală românească de stat. Aceasta avea patru clase pentru băieții și fetele cu vârsta între 8 și 12 ani. Școală, finanțată în cea mai mare parte de la Bugetul Ministerului Instrucțiunii Publice și al Cultelor din București, dar și de la bugetul comunei, a fost înființată în conformitate cu prima lege românească modernă în domeniul învățământului (Legea nr. 1150/1864 asupra instrucțiunii a Principatelor Unite Române) promulgată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 25 decembrie 1864 și pusă în aplicare din 1865.

În școala publică românească de la Crihana s-au studiat cel puțin 9 materii: 1) Citirea şi scrierea, 2) Gramatica, 3) Aritmetica, 4) Istoria României, 5) Geografia,  6) Catehismul ortodox, 7) Igiena,  8) Dreptul administrativ român, 9) Sistemul legal al măsurilor şi greutăților. Manualele și salariile învățătorului și ale celuilalt personal (minimum trei angajați) erau asigurate de Stat, prin Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor din România.

Abecedar sau Manual de scriere și citire după care au învățat copiii din Crihana.

Abecedar sau Manual de scriere și citire după care au învățat copiii din Crihana. Iași, 1868. Printre autori este și Ion Creangă.

Părinții care nu-și înscriau copiii la școală sau cei care îi împiedicau să frecventeze școala din sat erau supuși, de către consiliul comunei, la o amendă de 10 parale pentru fiecare zi de lipsă nemotivată legal, amendă care se încasa în favoarea școlii. În caz de recidivă amenda se dubla, constituind 20 de parale pentru fiecare zi de lipsă.

Manual de gramatică a limbii române

Manual de gramatică a limbii române, pentru clasa a III-a primară. Galați, Tipografia Comercială, 1876.

Nu cunoaștem deocamdată în mod sigur cine au fost învățătorii care au predat în școala publică românească de la Crihana între 1865 și 1878, dar cert este că o bună parte a populației din localitate nu doar că era știutoare de carte, dar și semna sub a doua ocupație țaristă (1878-1918) în limba română, cu alfabet latin, așa cum se vede dintr-un șir de acte de arhivă, inclusiv registrele metricale ale parohiei ortodoxe din sat. Doamna profesoară Veronica Popa, originară din Crihana Veche și care este și muzeograf la Cahul, ne-a comunicat numele uneia dintre învățătoarele care ar fi predat la școala românească de la Crihana Veche între 1865 și 1878: Elena Mancaș. De asemenea, nu cunoaștem deocamdată nici localul care a găzduit prima școală românească din sat. Cercetările ulterioare ar putea vărsa lumină asupra acestor aspecte.

Georgrafia Romaniei 1878

Manual de Georgrafia Romaniei (cunoștințe pentru uzul Școalelor). Galați, Tipografia Română, 1878.

Odată cu reanexarea celor trei județe românești din sudul Basarabiei la Rusia țaristă (1878) școala publică românească de la Crihana a fost desființată, după 13 ani de activitate, iar învățământul, deja neobligatoriu, a putut fi continuat, de această dată în limba rusă, doar prin școala parohială nesubvenționată de către administrația imperială rusă.

Pentru o bună înțelegere a contextului acelor vremuri prezentăm mai jos extrase din Legea instrucțiunii publice din 1864 promulgată de Domnitorul Alexandru Ioan I al Principatelor Unite Române.

* * *

Legea nr. 1150/1864 asupra instrucţiunii a Principatelor Unite Române

Alexandru Ioan I.

cu mila lui Dumnezeu şi vointia naţională Domn Principatelor Unite Române.

La toţi de faţă şi viitori sănătate.

Asupra raportului Ministrului Nostru Secretar de Stat la Departamentul Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii publice, No. 52,014, pe lângă care Ne supune spre aprobare Proiectul de Lege asupra Instrucţiunii publice;

Văzând deciziunea luată de Consiliul Nostru de Miniștri prin jurnalul încheiat în şedinţa de la 16 Octomvrie;

Ascultând şi opiniunea Consiliului Nostru de Stat;

În virtutea Statutului din 2/14 Iulie trecut;

Am sancţionat şi sancţionăm, promulgat şi promulgăm ce urmează:

Dispoziţiuni generale

Art. 1. Instrucţiunea se împarte în publică şi privată.

  1. Instrucţiunea publică se împarte în primară, secundară şi superioară.
  2. Instrucţiunea primară cuprinde: școalele primare din comunele rurale şi urbane.

(…)

  1. Instrucţiunea primară elementară este obligătorie şi gratuită, după cum se legiuește la Partea I, Cap. II, Secţiunea I, din prezenta lege.
  2. Corpul învăţător se împarte în patru grade:

1° Învăţători sau învăţătoare pentru școalele primare rurale.

2° Institutori sau institutrice pentru școalele primare urbane.

3° Profesori de școale secundare.

4° Profesori de facultăţi.

(…)

CAP II

Despre organizaţiunea instrucţiunii primare

SECŢIUNEA I

Despre obligaţiunea instrucţiunii

  1. Instrucţiunea elementară este obligatorie pentru toţi copiii de amândouă sexele începând de la opt până la doisprezece ani împliniţi ai etăţii. Acestă îndatorire este impusă, sub penalităţile aici mai jos prescrise, părinţilor, tutorilor, stăpânilor, maeștrilor şi oricărei persoane ce ar avea sub îngrijire un copil. Copiii în etate de doisprezece ani la punerea în lucrare a acestei legi vor fi dispensaţi de învăţătura obligatorie.
  1. Instrucţiunea obligatorie va cuprinde următoarede obiecte de studiu: citirea şi scrierea, catehismul, noţiuni de igienă, de gramatică, de geografie, de istoria ţării, de drept admnistrativ al ţării, cele patru lucrări din aritmetică, sistema legală a măsurilor şi a greutăţilor.
  2. Se apără de îndatorirea de a trimite pe copii la școala publică acei cari vor dovedi că le dau învăţătură acasă sau în vreun institut privat.
  3. Nu se poate lua un copil de la școală mai înainte de a fi dobândit din partea învăţătorului un certificat de cunostinţele cuprinse în art. 32 de mai sus.
  4. Nicio cauză împedicătoare nu poate dispensa de îndatorirea instrucţiunii obligatorie impusă prin art. 32, de nu va fi judecată şi recunoscută ca atare de consiliul municipal sau comunal.
  5. Când părintele, tutorele sau stăpânul va lăsa pe copii a lipsi de la școală fără motiv legal, şi nu-i va trimite trei zile după avertismentul ce va primi de la învăţător, acesta sau revizorul ori subrevizorul va înstiinţa îndată pe consiliul local al comunei, care va supune pe părinte, tutore sau stăpân la o amendă de douăzeci parale la oraşe şi zece parale la sate pentru fiecare zi de lipsă. Amenda se va plăti în bani sau în lucru pentru comună. În caz de recidivă ea va fi îndoită.
  6. Nici un maestru, industriaş, arendaş, ori stăpân nu va primi în serviciul său un copil mai mic de doisprezece ani, decât după ce i se va arăta certificatul de învăţătură, sub osândă de a se supune de către consiliul local la o amendă de una sută lei şi la îndatorirea de a trimite şi a ţine pe copil în școală până la al paisprezecilea an.
  7. Amenda prescrisă prin articolele precedende se va împlini, de va cere trebuinţa, prin autorităţile administrative după cererea consiliului comunal.
  8. Toate amendele se vor vărsa în casa comunală în favoarea școalei.
  9. Preotul comunei, sau, în oraş, preotul de suburbie, sau autoritatea însărcinată cu ţinerea actelor civile va comunica în cea dintâi lună a fiecărui an, învăţătorului respectiv o listă de toţi copiii ocolului său, care au împlinit, în acel an, etatea de opt ani. În acea listă se va arăta numele copilului, satul sau oraşul, suburbia, numele familiei, anul şi ziua nașterii. Acestă listă va servi învăţătorului spre a-i face cunoscuți pe copiii care trebuiesc a fi adstrânşi la învăţătura obligată.
  10. La fiecare trecere a revizorului sau subrevizorului, se vor examina aceste liste, şi se vor controla măsurile ce se vor fi luat.
  11. Instrucţiunea obligătorie este în sarcina Statului întru tot ceea ce privește: 1) Personalul învăţător, administrator şi domestic; 2) Subvenţiunea pentru material de școală, cărţi, hârtie etc. la copiii cei fără mijloace; şi în sarcina comunelor, cât pentru local, mobilă şi lemne de încălzit. În caz când școala ar avea mijloace proprii provenite din donaţiuni, legaturi etc., acelea vor fi afectate la întreţinerea școlii, însă numai spre a comunei uşurare de sarcinele ce i se impun prin art. precedente.
  12. Comunele, îndeplinind sarcinile impuse lor pentru învăţătura obligătorie prin art. 42 vor putea să înfiinţeze școale cu învăţături mai întinse.
Semnătură Alexandru Ioan Cuza

Semnătura Domnitorului Alexandru Ioan Cuza al României.


Trei probleme majore în capitala noastră de sud

Iunie 5, 2010

Gheorghe Vasilachi, preşedintele raionului Cahul, despre durerile şi doleanţele cahulenilor

1. Din 1994 şi până acum comunicaţiile din raionul Cahul nu sunt încă unificate

Există o lege mai veche, din 1994, atunci când a fost creată autonomia găgăuză, care prevede unificarea comunicaţiilor raionului Cahul prin integrarea infrastructurii a 15 localităţi din fostul raion Vulcăneşti, avându-se în vedere atât satele din lunca Prutului (Giurgiuleşti, Câşliţa Prut, Slobozia Mare, Văleni, Brânza, Colibaşi, Vadul lui Isac), cât şi localităţile Alexandru Ioan Cuza, Nicolaevca, Vladimirovca, Greceni, Burlăceni, Iujnoe, Alexandrfeld şi Găvănoasa. Acelaşi lucru a fost prevăzut în cazul localităţii Borceag, trecută în raionul Cahul din raionul Taraclia, şi în cel al localităţilor Chioselia Mare şi Frumuşica, trecute în raionul nostru din raionul Comrat de altădată.

Am avut ocazia să discut personal şi cu primul ministru Vladimir Filat, şi cu preşedintele Parlamentului, Mihai Ghimpu, şi i-am rugat să se implice, pentru a ne ajuta să integrăm infrastructura acestor 18 localităţi ale noastre în infrastructura raionului Cahul. Am făcut trei demersuri către primul ministru. A fost creată o comisie, care a studiat problema, dar, deocamdată, nu s-a rezolvat nimic, întrucât lipseşte voinţa politică şi administrativă necesară.

Dacă este să ne referim la drumuri, la căile terestre de comunicaţie, cele din satele cahulene din lunca Prutului şi comuna Alexandru Ioan Cuza sunt exploatate până în prezent de către administraţia de la Vulcăneşti din cadrul autonomiei găgăuze. Raionul Cahul le plăteşte celor de la Vulcăneşti pentru întreţinerea acestor drumuri, deci, noi dăm banul, dar nu avem nici o posibilitate de influenţă şi control.

Exact aceeaşi situaţie este în cazul reţelelor de distribuţie a energiei electrice ale Union Fenosa. Am vorbit cu reprezentanţii acestei companii, arătând că, de vreme ce există o filială Union Fenosa la Cahul, aceasta ar putea prelua toate responsabilităţile în cazul satelor cahulene din fostul raion Vulcăneşti. Ceea ce vă spun este valabil în cazul tuturor celor 18 localităţi care fac parte din raionul Cahul, dar ai căror locuitori sunt nevoiţi să încheie contracte de prestare a serviciilor în afara raionului, la Vulcăneşti, Taraclia şi Comrat.

La fel este şi cu Moldtelecom-ul. Acum, dacă un deţinător de post de telefon din orice sat din lunca Prutului depistează o greşeală în factură sau are orice altă problemă, în loc să vină la Cahul, în raionul din care localitatea lui face parte, acesta trebuie să meargă să-şi rezolve problema în autonomia găgăuză, la Vulcăneşti sau Comrat, iar cei de la Borceag – la Taraclia, ceea ce nu este normal. Dar iată că noi vorbim, toţi se fac că înţeleg, însă nimeni nu vrea să rezolve aceste probleme elementare.

Să vă dau un exemplu. Eu sunt preşedinte al Comisiei pentru Stări Excepţionale din raion. Doamne fereşte să se întâmple ceva grav într-o localitate a noastră, cum este Alexandru Ioan Cuza! Dată fiind situaţia pe care v-am descris-o mai sus, vă întreb: cum aş putea dirija operaţiunile care sunt necesare într-o situaţie excepţională în această localitate? Într-o asemenea situaţie administraţia raionului Cahul apare total neputincioasă. Experienţa şi capacităţile noastre ne-ar permite să intervenim, dar, iată, aceste localităţi cahulene sunt menţinute în zona de responsabilitate a autorităţilor din autonomia găgăuză, nu a administraţiei raionului Cahul, ceea ce nu este deloc normal.

Ce soluţie cere această stare de lucruri? Administraţia centrală trebuie să ia deciziile şi măsurile necesare. Aceste 18 localităţi sunt parte integrantă a raionului Cahul. Există lege şi unde-i lege nu-i tocmeală. Am discutat, cum vă spuneam, cu primele persoane din stat această problemă şi aşteptăm decizia Chişinăului. Să vedem ce se va putea face pentru a aduce lucrurile în făgaşul lor normal.

2. Un subiect trist: Aeroportul Internaţional Cahul

Subiectul Aeroportului Internaţional Cahul este un subiect destul de trist. Cunosc această problemă de la bun început, când Direcţia Aviaţiei Civile a hotărât să transmită Aeroportul Cahul de la balanţa administraţiei centrale la cea a administraţiei publice locale din raionul nostru. Pentru mine este o enigmă şi până acum de ce s-a procedat aşa cu ani în urmă. Părerea mea a fost şi este că o unitate administrativ-teritorială nu poate finanţa şi gestiona un aeroport internaţional. Un raion cum este al nostru nu dispune de specialişti, de la dispeceri la aviatori, pe care să-i poată susţine şi dirija. Bine, a fost ce a fost şi luăm lucrurile cum sunt. Când s-a decis la Chişinău să ni se transmită la balanţă aeroportul, am devenit deţinători ai pachetului de acţiuni sută la sută, deci, stăpâni deplini ai acestui obiectiv strategic, de mare importanţă, de vreme ce nu există un aeroport în zonă, nici la vecinii noştri, la Brăila sau la Galaţi. Din moment ce deţii o asemenea avere, trebuie să te gândeşti cum faci ca să o administrezi mai bine şi să-ţi aducă un câştig. Dar, tot printr-o hotărâre de la Chişinău, a Administraţiei Aviaţiei Civile, Aeroportul Cahul a fost închis. La scurt timp după închiderea Aeroportului Internaţional Cahul a fost deschis Aeroportul Ismail.

Dacă să privim lucrurile prin prisma patriotismului, este clar că vecinii noştri ucraineni au folosit momentul. Poate că ei au fost deranjaţi şi în cazul deschiderii Portului Giurgiuleşti pe Dunăre, şi în cazul construirii tronsonului de cale ferată Cahul-Giurgiuleşti, dar noi suntem un stat independent şi avem propriile noastre interese, probleme, griji şi nevoi şi trebuie să ne gospodărim ţara cum se cuvine. Indiferent cine este la guvernare, trebuie să fim patrioţi ai ţării şi teritoriului nostru. Eu personal, de exemplu, iniţial am fost împotriva construirii tronsonului de cale ferată şi am adus argumente de ordin tehnic, ecologic, de gospodărire, dar odată construită calea ferată, constatăm că este un lucru bun, indiferent ce ar spune vecinii.

Revenind însă la problema aeroportului, la etapa actuală Aeroportul Internaţional Cahul, dacă ar fi redeschis, ar fi un obiectiv cât se poate de serios pentru economia noastră. Judecaţi şi dumneavoastră, pe timpul când eram centru judeţean şi aeroportul funcţiona, existau câteva rute spre Ucraina, Rusia şi Turcia. Era un început bun şi situaţia trebuia să continue. După anul 2003 am investit foarte mult în Aeroportul Internaţional Cahul, în special în lucrările de renovare. Între timp a apărut un investitor german, care a cumpărat 51% din acţiunile Aeroportului, iar Consiliul raional Cahul deţine 49%. Atât noi, cât şi investitorul german am investit sume importante ca aeroportul să poată funcţiona. Una dintre preocupările noastre a fost să avem acolo şi vamă, şi grăniceri, şi infrastructură adecvată. S-a lucrat mult pentru aducerea la condiţie a pistei de decolare-aterizare, pentru achiziţia de echipamente moderne din străinătate. Cu toate acestea, nici până astăzi nu reuşim să obţinem la Chişinău, din partea Administraţiei Aviaţiei Civile de Stat, autorizaţia de exploatare şi funcţionare a aeroportului.

E necesară o licitaţie internaţională

Puşi în faţa unei asemenea situaţii, ne-am gândit să discutăm la următoarea şedinţă a Consiliului raional posibilitatea de a vinde pachetul de acţiuni pe care îl deţinem în Aeroportul Internaţional Cahul. Este vorba şi despre alte obiective economice în care Consiliul raional deţine fie pachetul majoritar de acţiuni, fie este acţionar minoritar. Lumea aşteaptă de zece ani să poată zbura cu avionul dinspre şi spre Cahul, dar, iată, nu zboară nimeni. Iar investiţia noastră rămâne una moartă şi avem, în plus, cheltuieli pentru întreţinerea pazei, bunăoară, sau alte cheltuieli care apasă bugetul raionului. O soluţie ar fi, chiar după ce noi am investit sume importante, ca Aeroportul Internaţional Cahul să fie preluat la balanţa administraţiei publice centrale, cum a fost înainte. Problema ar putea însă apărea în cazul partenerului nostru german, care ar putea să nu fie de acord să transmită Administraţiei Aviaţiei Civile pachetul său de 51% de acţiuni. De aceea, varianta ideală ar fi să scoatem la licitaţie internaţională acest aeroport bine poziţionat geografic şi de mare perspectivă. O asemenea soluţie i-ar permite raionului nostru să-şi recupereze, cel puţin, parţial investiţiile importante făcute în acest obiectiv. Cred că trebuie să reuşim să organizăm această licitaţie internaţională pe durata actualului mandat al autorităţilor publice locale. Sper să găsim un cumpărător serios al pachetului de 49% de acţiuni. Va fi nevoie ca noul coproprietar, împreună cu actualul nostru partener german, să obţină toate certificatele, aprobările şi autorizaţiile necesare.

De fapt, şi acum aeroportul este funcţional, întrucât noi dăm în arendă anumite echipamente Serviciului de Informaţii Aeronautice MoldATSA, care este o întreprindere de stat specializată în utilizarea spaţiului aerian naţional şi deservirea zborurilor, inclusiv în acordarea de asistenţă la decolarea şi aterizarea aeronavelor. În cazul Aeroportului Internaţional Cahul ar fi vorba de aeronave mici şi medii.

3. Nu suntem auziţi de Centru

Cu mare regret trebuie să spun că nici în primii doi ani de mandat, dar nici în acest al treilea an pe care îl încheiem curând, nu am fost şi nu suntem auziţi de Centru. Ceea ce nu este bine deloc. Fiecare trage jăraticul la turta lui. Da, noi avem autonomie. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să ne auzim unii pe alţii. Să ştiţi că aici în raion, indiferent de apartenenţa politică, trebuie să avem relaţii bune de conlucrare. Întrebarea mea este: de ce nu ar vrea să facă acelaşi lucru şi Centrul în relaţia sa cu raioanele? Nu poate Centrul să facă fără noi mare treabă şi nici noi fără Centru, fiindcă suntem legaţi şi interdependenţi.

Dacă e să vorbim de Buget, ni se spune de fiecare dată că depindem de Guvern. Dar de ce suntem dependenţi? Dacă s-ar modifica doar puţin modalitatea de formare a Bugetului, ca să ni se lase în raion o parte din accize, o parte din TVA, să vedeţi că ne putem descurca. Aşa era pe timpul judeţelor, şi ne descurcam foarte bine. Găgăuzia, de ce este mai deosebită decât noi? Pentru că acolo e cu totul altă treabă, se joacă altă horă. Pe lângă autonomia administrativă avem nevoie şi de autonomie financiară. Nu trebuie să ni se scoată ochii că ni se fac transferuri de la Bugetul central, pentru că transferurile provin tot din banii colectaţi aici în raion, la Cahul. Şi asta e valabil în cazul oricărui raion. Dacă ni s-ar lăsa în bugetul raional o parte din accize, TVA sau venituri de la Vamă, am fi şi noi interesaţi de buna colectare a acestor impozite şi plăţi, altminteri Guvernul ne demotivează.

Despre ce descentralizare vorbim?

Descentralizarea noastră este doar parţială şi de asta nu merg lucrurile cum trebuie. Să vă dau un exemplu. Eu sunt şi preşedinte al Asociaţiei Preşedinţilor de Raioane. Am fost convocat la Chişinău, eu, primarul de Orhei şi încă vreo 17 miniştri ca să discutăm, chipurile, despre descentralizare. Le-am spus atunci: fraţilor, despre ce fel de descentralizare vreţi să vorbim când voi sunteţi 17 şi noi 2? Oricât ne-am zbate şi oricât ne-am zburli, nu avem cum să vă convingem că avem nevoie de descentralizare reală. Să luăm un singur domeniu – învăţământul. Despre ce descentralizare e vorba aici? Organizarea cadrelor este în competenţa ministerului, fără ca administraţia raională să aibă vreo tangenţă. Singura noastră posibilitate este să numim un şef de Direcţie a Învăţământului. Şi dacă nu aprobăm o candidatură sau alta, ministerul decide singur problema interimatului. În domeniul ocrotirii sănătăţii e aceeaşi poveste. Într-o asemenea situaţie, ori descentralizezi domeniile, ori le concentrezi ca pe timpul sovietic şi îţi asumi toată răspunderea. Dar vedeţi dumneavoastră că în dezbaterea politică toţi fără excepţie vorbesc despre descentralizare, pe când în realitate nimeni nu vrea să o facă.

Nu ştiu ce se va alege din ţara asta a noastră dacă lucrurile vor merge aşa şi de acum încolo. Ca om care am activat atâţia ani în administraţia locală, vă spun sincer că sunt destul de sceptic în privinţa posibilităţii să ieşim din acest impas. Am fost zilele trecute în Lituania, la partenerii noştri mai vechi din administraţia locală, am încheiat şi un nou acord de parteneriat, dar am venit de acolo cu inima frântă. Cum, Dumnezeule, se pot organiza lituanienii şi noi nu ne putem organiza nicidecum? Şi cu toate acestea, suntem datori să punem umărul fiecare pentru a schimba starea de lucruri din Republica Moldova.

Mai puţină politică şi mai multe fapte

Ştiţi, şi lumea noastră este răbdătoare, poate chiar prea răbdătoare. M-am întors chiar ieri din România, fiind patru zile la Bucureşti, unde s-a declanşat greva generală, şi, revenind acasă, am înţeles că la noi aşa ceva nu este posibil. Ne lipseşte acea doză de cultură generală şi de ambiţie sănătoasă pentru a schimba ţara noastră în bine. E păcat că totul este atât de politizat şi că, după încheierea campaniilor electorale, nimeni nu se aşterne pe treabă. E nevoie de mai puţină politică şi de mai multe fapte comune. La încheierea mandatului lumea nu mai ţine cont de trucurile electorale şi trebuie să-l întrebe pe fiecare ce a făcut concret pentru ţara asta şi oamenii ei.


Data Crăciunului

Decembrie 18, 2009

Hristos geometrulSărbătoarea Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos este şi trebuie să fie un prilej de bucurie, de iubire şi unitate între fraţi. Crăciunul, ca şi oricare alt popas liturgic şi spiritual din cununa anului, nu poate fi, în nici un caz, motiv de poticneală, dezbinare sau ură.

Anul acesta, pentru prima dată după al Doilea Război Mondial, orice creştin din Basarabia este liber să sărbătorească Naşterea Domnului potrivit tradiţiei locale sau familiale, pe stil vechi sau pe stil nou. Parlamentul a decretat ziua de 25 decembrie, alături de ziua de 7 ianuarie, drept zi de odihnă destinată elevării spirituale. Decizia Parlamentului a trezit bucurie în inima celor care o aşteptau de mult şi valuri de revoltă în inima celor care insistă asupra obligativităţii celebrării Crăciunului pe stil vechi. Sufletul ortodox din Basarabia s-a pomenit între două extreme. Pe de o parte, multă lume, care te-ai mira dacă trece măcar o dată pe an pragul bisericii, ne aduce „argumente” extra-bisericeşti despre „intrarea în rând cu lumea civilizată”, alinierea la Europa. Pe de altă parte, nu mai puţină lume, ruptă din contextul social şi de timp în care trăim, absolutizează chestiunea, flutură ameninţări şi agită spectrul anatemelor.

Cred că nici una dintre aceste două poziţii ireconciliabile nu este bună şi de folos creştinilor, urmaşii lui Hristos şi împlinitorii Evangheliei iubirii de oameni.

Să privim lucrurile mai întâi sociologic. Să pornim de la falsa virtute, trâmbiţată mai la tot pasul, despre religiozitatea populaţiei din Republica Moldova. La ultimul recensământ al populaţiei (octombrie 2004) circa 94 la sută dintre locuitorii părţii basarabene a Republicii Moldova s-au declarat creştini ortodocşi. Aceasta ar reprezenta aproximativ 3 milioane şi 600 de mii de suflete. Cu numai 11 mii de atei declaraţi pe ţară, acest procent al religiozităţii apare pe hârtie ca unul dintre cele mai ridicate pe mapamond. În realitate însă lucrurile stau altminteri. Cele două mitropolii ortodoxe de la noi (de obedienţă rusă şi română) au împreună un număr de aproximativ 1400 de altare, cărora le corespunde un număr puţin mai mare de clerici. Media pe ţară ar fi de 2 571 de suflete arondate fiecărei biserici. Oricine merge duminica şi de sărbători la slujbă poate observa cu tristeţe numărul modest de participanţi la liturghie. În mod obişnuit acesta variază între 20-30 de persoane pe undeva prin satele mici şi mijlocii din provincie şi abia-abia 100 de persoane în parohiile urbane, mai cu seamă în cele din capitală. Să zicem că media credincioşilor la liturghie este de 100 de persoane. Ar însemna că vreo 140 000 de ortodocşi frecventează biserica de-a lungul anului, pe când alte vreo 3 milioane 400  de mii, absorbiţi de preocupări profane, neglijează Biserica şi cele bisericeşti, iar creştinismul lor este unul de suprafaţă şi absolut convenţional, o simplă spoială moştenită din părinţi, element de identificare formală. Chiar dacă numărul celor „merşi la biserică” ar fi dublu, tabloul confesional nu ar părea mai vesel şi încurajator. Aceste cifre redau adevăratul grad (foarte scăzut) de religiozitate al populaţiei noastre. Religiozitatea slabă vine pe fundalul unei experienţe sociale a ateismului militant din timpul ocupaţiei sovietice, a materialismului şi liberalismului de factură occidentală din perioada post-totalitară, a sabotării educaţiei religioase în şcolile de stat, a catehezei aproape inexistente în parohii (cu excepţiile de rigoare), a prozelitismului abuziv practicat de unele culte eterodoxe etc., etc. Chiar dacă peste 3 milioane de basarabeni nu sunt în stare măcar să rostească Simbolul Credinţei şi să distingă, să zicem, între schismă şi erezie, toată lumea este competentă în chestiuni de calendar bisericesc! Ca şi la fotbal, de altfel.

O altă dimensiune statistică a corpului nostru bisericesc ne-o dau cele două „strane” ortodoxe – una de stil nou şi alta de stil vechi. Aceste „strane”, decalate în timp, nu coincid cu cele două mitropolii ortodoxe, întrucât ambele mitropolii sunt oficial de stil vechi, dar au în sânul lor un număr greu de neglijat de comunităţi întregi de stil nou. Şi patriarhiile cărora le aduc ascultare cele două mitropolii, de asemenea, nu sunt omogene sută la sută în privinţa calendarului. Cele mai multe localităţi basarabene cu populaţie creştină de stil nou sunt în extrema sud a Republicii Moldova (oraşul Vulcăneşti, satele Alexandru Ioan Cuza, Slobozia Mare, Câşliţa Prut, Giurgiuleşti), precum şi localităţile din raionul Reni. Cea mai mare concentraţie de familii ortodoxe „de stil nou” sunt în cea mai mare aglomeraţie urbană a noastră – Chişinău. În câteva zeci de localităţi din partea de nord a Republicii Moldova Mitropolia Chişinăului a avut grijă să impună în ultimii zece ani, împotriva voinţei credincioşilor, stilul vechi în locul celui nou, urmat chiar şi în timpul ocupaţiei sovietice.

Aprigele polemici şi tonele de ură care se varsă în problema calendarului bisericesc s-ar situa la cote mai scăzute sau ar dispărea complet dacă ne-am clarifica odată şi pentru totdeauna câteva lucruri, şi anume:

  1. Calendarul bisericesc nu este o dogmă (învăţătură de credinţă). Timpul a fost creat de Dumnezeu şi, din perspectiva veşniciei Sale, este relativ.
  2. Calendarul bisericesc a fost modificat, completat şi îndreptat în istoria Bisericii, cum a fost, bunăoară, la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, din anul 325.
  3. Bisericile ortodoxe locale urmează atât calendarul iulian îndreptat (Bisericile Ortodoxe ale Albaniei, Antiohiei, Bulgariei, Cehiei şi Slovaciei, Ciprului, Constantinopolului, Finlandei, Greciei, Poloniei, României), cât şi pe cel iulian vechi (Bisericile Georgiei, Ierusalimului, Rusiei, Serbiei, Sfântului Munte Athos), dar acest fapt nu știrbește cu nimic legătura frățească şi comuniunea lor liturgică. Stilul nou a fost acceptat în mai multe Biserici ortodoxe locale începând cu anul 1924. O conferință panortodoxă sinodală din 1948, de la Moscova, a stabilit că toate tainele sunt valabile în toate Bisericile surori, indiferent de stilul calendaristic urmat, şi că șansele de mântuire a credincioșilor nu depind de calendarul urmat, iar în scopul menținerii unității Ortodoxiei, Paștele şi sărbătorile legate de acesta vor fi ținute concomitent în toată Lumea ortodoxă (conform calendarului solar-lunar sau Pascaliei de la Alexandria, al cărui echinocțiu pascal rămâne cu 4-5 zile în urmă față de echinocțiul astronomic real).
  4. Stilul nou nu este identic cu calendarul gregorian urmat de Biserica romano-catolică, ci este calendarul iulian îndreptat. Așadar, există 3 calendare: gregorian, vechi iulian şi nou iulian. Diferența dintre ele este de precizie. Calendarul gregorian acumulează o zi în plus la 3 333 de ani, cel vechi iulian – la 128 de ani şi cel nou iulian – la 40 000 de ani. Necesitatea îndreptării calendarului este determinată și de faptul că, spre deosebire de anul calendaristic, anul astronomic sau tropic nu are un număr exact de zile, ci 365 de zile, 5 ore, 48 de minute și 46 de secunde.
  5. Istoric vorbind, Crăciunul nu s-a sărbătorit în primele două secole ale creștinismului. Datele de sărbătorire a Crăciunului au fost diferite în istoria Bisericii: 28 martie, 2 aprilie, 19 aprilie, 20 mai, ca mai apoi să coincidă cu Epifania sau Botezul Domnului (Boboteaza), la 6/19 ianuarie. Sărbătorirea Nașterii Domnului pe 25 decembrie apare, pentru prima dată, la Roma, într-o Cronografie din anul 336.
  6. Data de 25 decembrie ca dată a sărbătorii Crăciunului este pusă în relaţie cu faptul că Mântuitorul Hristos este Soarele Dreptăţii. Absorbirea în calendarul Bisericii şi convertirea sărbătorilor precreştine legate de cultul soarelui şi de solstiţiul de iarnă (22 decembrie), au determinat alegerea pentru sărbătorirea Naşterii Domnului a datei de 25 decembrie, a treia zi după solstiţiul de iarnă, când Lumina începe să crească, iar întunericul să scadă.
  7. Atât pe stil nou, cât şi pe stil vechi, data de 25 decembrie, Naşterea Domnului, se află, la distanţă de exact 9 luni, în relaţie cu data de 25 martie, Bunavestire, ca dată de comemorare a zămislirii Pruncului Iisus din Duhul Sfânt şi Fecioara Maria.
  8. Sfinţii canonizaţi după acceptarea stilului nou de către mai multe Biserici ortodoxe locale sunt sărbătoriţi în aceeaşi zi şi pe stil nou şi pe stil vechi. Decalajul de 13 zile calendaristice se menţine doar în cazul sărbătorilor cu dată fixă stabilite până la acceptarea stilului nou. Cu timpul decalajul de 13 zile dintre cele două stiluri va creşte prin acumularea a câte o zi la fiecare 128 de ani.

Aceste consideraţii vin să confirme că toată gâlceava pe tema calendarului este deşartă, nefiind de nici un folos. Este bine că statul secular, în respect faţă de creştini, le lasă tuturor libertatea să sărbătorească Naşterea Domnului, în comunităţile lor, aşa cum au apucat şi cum au binecuvântare de la păstorii lor înţelepţi şi nefanatici.

Dincolo de stiluri şi calendare, chemarea creştinilor este de a fi împlinitori ai Legii iubirii. Duhul care trebuie să ne stăpânească este Duhul adevărului, al libertăţii, comuniunii, înţelepciunii şi al dreptei socoteli.

Umpleţi bisericile, creştini basarabeni, nu vă certaţi din cauza calendarului! Pe vechi sau pe nou, în Biserică şi în familie, sărbătoriţi Crăciunul şi vă bucuraţi, repetând în cor cu strămoşii: ”Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie” (Troparul Naşterii Domnului Iisus Hristos).