CUVÂNT ROSTIT CU OCAZIA DEZVELIRII BUSTULUI LUI NICOLAE IORGA LA SARANDA, ALBANIA

Noiembrie 21, 2016

Vlad Cubreacov,

Prezident a Suțatăľei ”Apirita Rrămănească dit Chișinău

foto-saranda-2a

Mir dita! Bună ḑuua la tută duńeaua!

Cara va-ńi daț voľie, voi ta-s zburăscu pi grailu rrămănescu ți arăsună di eta tută tu Arbinișii ș-tu Balcan.

Tińisiț reprezentanț a chiverniselor a Rrămăniiľei și a Arbinișiiľei, a puteariľei locali di-tu ațeali doau stati a noastri, duruti surări și duruț fraț rrămăńi și arbineși, doamnilor și domnilor,

Mi hărsescu multu că ni-avem adunată aḑă aoațe și că hiu anamisa di voi. Avḑâi ahânte lucri ḑâsi mușat di ligăturili ți li avem doauli stati a noastre și dealihea easte că avem multe deadun, avea scriată și Nicolae Iorga de-aesti. Voi ta s-adavgu tora mași niscânte zboare.

Dizvălirea a bustului a cama marilui a nostru istoric Nicolae Iorga tu Sarandă s-ducheaști ca un semnu di ihtibare și aprucheare culturală, ma și națională ali Rrămănii și Arbinișii. S-turnă iară ațea tińie anamisa di a noastri doau stati. S-ved ligăturili di frățiľie anamisa di arbineși și rrămăńi. S-hibă iară cum eara ună oară. Parteneriatlu cultural și politic rrămăno-arbineș fu, pân-tora, daima avantajos di doauăli părț, nă adusi goală ghineț.

Nicolae Iorga avu Arbinișia tu suflitlu a lui. Ș-mutrea cum tora yini chirolu cându Arbinișia lu aproachi simbolic tu suflitlu a ľei.

Evenimentlu cultural di aḑă easti mplinu di harauă și nă dă nădia ti ațeli aproapi 300 di ńiľi di rrămăńi ți suntu bânători loiali și patrioți ali Arbinișii. Eľi suntu ca ună punti di malamă cari nă leagâ statili și milețili a noastri. Ași easti și minoritatea națională arbinișească tu Rrămănii, iu nâsă ari ună mușeată lucrari deadun cu putearea di stat. Prota aștiptari ți u au rrămăńiľi tu Arbinișii easti s-hibă pricunuscuț oficial ca ună minoritate națională, ași cum suntu pricunuscuț și arbineșiľi tu Rrămănii, avândalui tuti ndrepturli naționali dati și siyuripsiti. Nicolae Iorga eara multu interesat di isturia, cultura și grailu rrămăńilor fărșeroț dit Arbinișii și a rrămăńilor di tut Balcanlu, scrisi cărță di nâșili și trăḑea câștigă că aeșță fraț a noșță va s-poată un chiro si-s hărsească di tuti ndrepturli naționali ți iți popul prindi s-aibă.

timbre-nicolae-iorga-saranda

Suțata „Apirita Rrămănească” dit Chișinău pistipsi că ti un evenimentu cultural ași aleptu ca aestu di aḑă lipseaști s-aibă și ună emisie filatelică specială. Ași-cara, avem adrată ună comandă Chișinău ti șasi efecti poștali, di-tu cari ținți mărchi personalizati și un plic personalizat pi cari scrii tu limba literară rrămănească și tu limba arbinișească. Aesti aspun bustul al Nicolae Iorga, adrat di masturii rrămăńi Zisa ș-Mario Mușa dit Arbinișii, ḑuua di aḑă (nausprăḑațli di Brumar, doau ńiľi șasprăḑați), semnlu a Institutlui Cultural Rrămăn, fără di cari nu-s putea s-fațim aist eveniment. S-veade și un cadhur veacľiu cu Institutlu Rrămăn di Sarandă (Casa [al] Iorga) ți ari lucrată anamisa di ańili ună ńiľe noau suti treiḑăț ș-șapti — ună ńiľe noau suti patruḑăț și anamisa di ună ńiľe noau suti patruḑăț ș-doi –  ună ńiľe noau suti patruḑăț ș-patru. S-veade și coperta din afoară și ațea dinăuntru a cartiľei al Nicolae Iorga ”Șcurtă isturie a Arbinișiiľei și a popului arbineș” tipusită tu anlu ună ńiľe noau suti noausprăḑați București; Casa Iorga di Sarandă aḑă și cadhurlu al Nicolae Iorga ninga cari suntu scriată ańiľi ți bână nâslu (ună ńiľe optu suti șaptiḑăț ș-unu – ună ńiľe noau suti patruḑăț). Aesti efecti poștali s-pot ufilisi, poți ta s-pitreți cu nâsili cărți național și internațional.

plic-nicolae-iorga-saranda

Anlu aesta Suțața a noastră u feți comandă și ti alti emisii filatelice personalizati ți au ună ligătură cu Arbinișia. Poșta a Moldovăľei scoasi ma multi mărchi ti preftlu rrămăn Averchie Vlahu dit Ayiulu Munti Athos cari adusi tu ună ńiľe optu suti șaḑăț ș-ținți București proțli cilimeni rrămăńi dit  Balcan ta s-anveață carti pi limba literară rrămănească și cari ne-alăsă niagârșitili zboare ”Și eu hiu armân!”, scoasi și mărchi ti preftlu rrămăn Haralambie Balamaci (Papa Lambru) di Curceauă, erou ali Arbinișii, ți s-vătămă fără ńilă di andarțăľi greț la treisprăyinyițili di Marțu ună ńiľe noau suti pasprăḑați. Și mai scoasim și ună emisie ti Iradeaua a sultanlui turțescu Adbul Hamid di-tu noauăli di Maiu ună ńiľe noau suti ținți prit cari frațiľi a noșță rrămăńi di-tu veacľia Văsilii Otomană fură pricunuscuț ca nă minoritate națională, di ună soie, di idyia soie cu frațiľi a lor dit Rrămănii.

Mini ași pistipsescu că tora, di aclo di nsus, din  ḑeană, din țeruri, Nicolae Iorga, marli soț ali Arbinișiiľei și a arbineșilor, avigľitorlu a frațlor a noșță rrămăńi dit Balcan, nă mutreaști cu vreare multă. Nâs și-află un locu aleptu tu inima a noastră, rrămăńi și arbineși.

S-bâneaḑă frățiľia rrămăno-arbinișească!

Hărioși! Faleminderit!

Sarandă, Arbinișii, noausprăḑațili di Brumaru doau ńiľi șasprăḑați

AROMÂNII DIN ALBANIA – un reportaj TVRi de Răzvan Petrișor.

foto-saranda-1

foto-saranda-2

 

foto-saranda-3

3-saranda-casa-iorga

foto-saranda-4

1-saranda-la-casa-iorga

cilimean-cu-tricolor

foto-saranda-5

foto-saranda-6

foto-saranda-7

aromani-cu-tricolor

2-saranda-la-casa-iorga

foto-7a

4-saranda-casa-iorga

foto-saranda-8

foto-saranda-9

foto-saranda-10

colita-1-preot-martir-haralambrie-balamaci

colita-2-preot-martir-haralambrie-balamaci

colita-3-preot-martir-haralambrie-balamaci

timbru-arhimandritul-averchie-bucuresti-1865

plic-arhimandrit-averchie-18651

macheta-iradea-9-mai-1905

plic-iradeaua


DOCUMENT INEDIT. OTOMANII ÎI NUMESC ROMÂNI PE MEGLENOROMÂNI ȘI AROMÂNI

Iulie 19, 2016

Polemicile de uzură legate de faptul dacă meglenoromânii și aromânii sunt sau nu români, polemici întreținute artificial de o mână de minoritariști gen Costică Canacheu sau Nicolas Trifon, ne-au făcut să căutăm documente de epocă, păstrate în fondurile Direcției Generale a Arhivelor de Stat ale Republicii Turcia, în legătură cu acest subiect.

Adevărul este că diferitele traduceri ale textului otoman al Iradelei sultanului turc Abdul Hamid al II-lea (İkinci Abdülhamit) din 9 mai 1905 (17 rebi-ul-ebel 1323, conform calendarului islamic) cu privire la recunoașterea drepturilor naționale ale românilor din Imperiului Otoman redau termenul de Valahi, un exonim pe care străinii, inclusiv turcii, li l-au atribuit tuturor românilor.

Cu toate acestea, nimeni nu a publicat vreodată textul otoman original al Iradelei sau originalele altor documente legate de aceasta, ca să ne putem face o părere obiectivă despre ceea ce a avut exact în vedere măritul Padișah. Acesta este tocmai motivul pentru care am inițiat demersurile necesare în vederea obținerii unor copii după originalele acestor documente păstrate în bogatele arhive turcești.

Astfel, prin amabilitatea Excelenței Sale Mehmet Selim Kartal, Ambasador extraordinar și plenipotențiar al Republicii Turcia în Republica Moldova, căruia i-am solicitat oficial ajutorul și căruia îi mulțumim în mod deosebit pe această cale, am reușit să obținem astăzi imaginea facsimilă a unui document otoman legat de Iradeaua din 9 mai 1905.

Redăm mai jos imaginea facsimilă a acestui document în turca otomană, transliterarea lui latină, transpunerea primei fraze a lui în turca modernă și traducerea acesteia în română:

Copie după originalul documentului în turca otomană.

Copie după originalul documentului în turca otomană.

Transliterarea textului din turca otomană.

Transliterarea în alfabet latin a textului din turca otomană.

Transpunerea primei fraze a textului din turca otomană în turca modernă:

”Alman büyükelçisinin Rumenlere ait işin bir an evvel halledilmesi hususunda Askerlik Dairesine olumlu görüş bildirdiği, adıgeçen dairenin bu başvuruyu padişaha ilettiği ve padişah tarafından işin bir an evvel neticelendirilmesi yönünde karar verildiği hakkında”.

Traducerea primei fraze a textului din turcă în română:

”Ambasadorul Germaniei a raportat către Departamentul Militar un aviz favorabil cu privire la rezolvarea cât mai grabnică a problemei Românilor, Departamentul respectiv a transmis această solicitare Padişahului iar Padişahul a hotărât ca această problemă să fie rezolvată deîndată”.

Observăm atât în originalul otoman, cât și în transpunerea în turca modernă, că etnonimul utilizat de autoritățile otomane este cel de Români (Rumenler), nu de Valahi (Ullahlar), cu atât mai mult nu de Aromâni sau Meglenoromâni.

S-ar putea să avem surpriza să descoperim că și în originalul otoman al Iradelei Sultanul Abdul Hamid al II-lea folosește același termen. Să avem răbdare până se va găsi în Arhivele Republicii Turcia și respectivul original.


CONGRESUL ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI. CUM TREBUIE SĂ FIE ȘI NU ESTE

Iunie 28, 2016

Congresul Romanilor de Pretutindeni

Congresul Românilor de Pretutindeni, convocat anul acesta pentru prima oară, a atras atenția milioanelor de români transfrontalieri, în principal a celor din jurul actualelor frontiere și Balcani și a determinat o serie de nemulțumiri întemeiate.

Prevederea articolului 7 al Legii nr. 299/2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni a fost aplicată abia în 2016, cu o omisiune de 9 ani, după criterii, principii și metode necuprinse în lege și nici presupuse de aceasta.

Prima nemulțumire întemeiată a comunităților românești din jurul granițelor și Balcani ține de încălcarea de către organizatorii Congresului a principiilor proporționalității și reprezentativității. Românii de pretutindeni acuză absența unor criteriilor unice, corecte și clare înscrise într-o logică democratică. Componența Congresului convocat acum nu este nici reprezentativă și nici proporțională, susțin voci reprezentative ale românilor de pretutindeni. Membrii Congresului nu sunt nici aleși, nici delegați, ci autopropuși/automandatați, pe baza unei proceduri de contract personal între aceștia și niște susținători semnatari de liste.

Acest Congres trebuia organizat încă acum 8 ani. Criteriile organizării lui trebuiau să fie cele ale reprezentativității și proporționalității, astfel încât membrii Congresului să aibă mandat egal și reprezentativ. Acest fapt derivă din sintagma ”românii de pretutindeni” din articolul 7 al Legii privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, care, prin folosirea formei articulate a substantivului ”românii” presupune implicit reprezentativitatea membrilor Congresului în raport cu toți românii din afara frontierelor, nu doar în raport cu câteva grupuri ad-hoc de susținere sau de semnatari de circumstanță. Același fapt presupune implicit și ca legiuitorul român să stabilească o repartiție a numărului de mandate (locuri în Congres) pentru diferite regiuni din afara frontierelor locuite de români de pretutindeni, lucru care nu s-a făcut.

Analogiile se impun. Mai multe state din Europa și din lume au organisme similare. În toate cazurile, fără nicio excepție, organismele pentru conaționalii/coetnicii transfrontalieri respectă principiile și criteriile reprezentativității și proporționalității. Să aducem în atenție doar un exemplu de bună practică în domeniu, cel francez.

Adunarea Francezilor de peste Hotare (L’Assemblée des Français de l’étranger) este organizată în baza Legii (nr. 2013-659 din 22 iulie 2013) cu privire la reprezentarea Francezilor stabiliți în afara Franței (Loi relative à la représentation des Français établis hors de France). Numărul francezilor de peste hotare este estimat la 3,5 milioane. Criteriul reprezentativității este cuprins chiar în titlul legii și este dezvoltat și concretizat în textul acesteia. Adunarea Francezilor de peste Hotare este organizată în baza scrutinelor convocate o dată în patru ani în 15 circumscripții electorale care țin cont de numărul de francezi extrafrontalieri din diverse state și regiuni ale lunii, astfel încât cei 90 de membri aleși ai Adunării să fie reprezentativi și să aibă mandat egal.  În funcție de numărul de francezi din fiecare dintre cele 15 circumscripții electorale, în fiecare caz aparte legea prevede un număr concret de locuri în Adunare rezervate. Exemplificăm: 1) Canada – 4 locuri; 2) SUA – 7 locuri; 3) America latină și Caraibe – 7 locuri; 4) Europa de Nord – 8 locuri; 5) Benelux – 6 locuri; 6) Germania, Austria, Slovacia, Slovenia și Elveția – 11 locuri; 7) Europa centrală și de răsărit (inclusiv Rusia) – 3 locuri; 8) Europa de Sud – 5 locuri; 9) Peninsula iberică – 6 locuri; 10) Africa de Nord – 7 locuri; 11) Africa occidentală – 4 locuri; 12) Africa centrală, australă și orientală – 5 locuri; 13) Asia centrală și Orientul Apropiat – 4 locuri; 14) Israel și teritoriile palestiniene – 4 locuri; 15) Asia și Oceania – 9 locuri (Anexa la articolele 25 și 32 ale legii, intitulată Delimitarea circumscripțiilor electorale și repartiția locurilor / Délimitation des circonscriptions électorales et répartition des sièges).

Legea stabilește că Adunarea Francezilor de peste Hotare se convoacă de cel puțin 2 ori pe an. Articolul 10 al legii prevede că:  ”În fiecare an, Guvernul îi prezintă Adunării Francezilor de peste Hotare un raport privind situația francezilor stabiliți în afara Franței și politicile desfășurate în privința lor. Acest raport se referă în special la: 1) Învățământul francez, inclusiv învățământul bilingv francofon în străinătate; 2) Protecția socială și acțiunile sociale; 3) Formarea și însușirea profesională; 4) Securitatea francezilor stabiliți în afara Franței; 5. Susținerea antreprenoriatului francezilor stabiliți în afara Franței și acțiunile desfășurate pentru favorizarea difuziunii comerciale a produselor fabricate în Franța; 6) Angajamentele internaționale privind unul dintre domeniile prevăzute în punctele 1), 2), 3) și 7) și care se referă direct la francezii stabiliți în afara Franței, precum și convențiile  care tind să evite dubla impozitare și cele referitoare la dreptul familiei care ține de Conferința de la Haga privind dreptul privat, sub rezerva prerogativelor atașate conduitei în relațiile externe ale Franței; 7) Administrația francezilor stabiliți în afara Franței. Acest raport este supus dezbaterilor în prezența Guvernului. El poate primi un Aviz al Adunării Francezilor de peste Hotare”. Totodată, articolul 12 al legii prevede că: ”Adunarea Francezilor de peste Hotare poate fi consultată de către Guvern, de către Președintele Adunării Naționale sau de către Președintele Senatului cu privire la situația francezilor stabiliți peste hotare sau cu privire la orice altă chestiune consular sau de interes general, în special cultural, educativ, economic și social care îi vizează. În aceste domenii ea poate de asemenea, din proprie inițiativă, realiza studii și adopta avize, rezoluții și moțiuni”.

Având modelul francez în față, cum ar fi trebuit organizat, prin analogie, Congresul Românilor de Pretutindeni?

Întâi de toate, pentru că România este o democrație reprezentativă, în care mandatele imperative nu sunt acceptate și declarate nule (analogie cu mandatul parlamentar, articolul 69. Mandatul reprezentativ, care prevede că Orice mandat imperativ este nul”), era necesar ca Metodologia de atribuire a mandatelor membrilor Congresului Românilor de Pretutindeni să stabilească toate criteriile aplicabile, ținând cont de categoriile de români de pretutindeni prevăzute de lege, precum și de numărul acestora.

Legea privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni definește clar noțiunea de români de pretutindeni. Aceasta cuprinde trei categorii distincte: 1. Persoanele de origine română din afara granițelor României (indiferent de modul în care aceștia sunt apelați (armâni, armânji, aromâni, basarabeni, bucovineni, cuţovlahi, daco-români, fărşeroţi, herţeni, istro-români, latini dunăreni, macedoromâni, macedo-români, maramureşeni, megleniţi, megleno-români, moldoveni, moldovlahi, rrămâni, rumâni, valahi, vlahi, vlasi, voloni, macedo-armânji, precum şi toate celelalte forme lexicale înrudite semantic cu cele de mai sus)); 2. Persoanele aparținând filonului lingvistic și cultural românesc (indiferent de cetățenia sau etnia acestora, bunăoară evrei, sași, șvabi, băieși, maghiari, secui etc.), care locuiesc în afara frontierelor României ; 3. Cetățenii români stabiliți în afara frontierelor României.

Părerea noastră este că organismul intitulat Congresul Românilor de Pretutindeni ar fi trebuit constituit pe bază de scrutin, astfel încât mandatele celor care îl constituie să fie egale și reprezentative. În acest scop, birourile permanente reunite ale Camerei Deputaților și Senatului, în colaborare cu Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, ar fi urmat să stabilească un număr rezonabil de circumscripții electorale, rezervând, în funcție de ponderea deținută de românii de pretutindeni în fiecare circumscripție, un număr variabil, dar concret de locuri în Congres.

Astfel, ar fi fost potrivită și utilă organizarea scrutinului pentru Congres în următoarele circumscripții electorale: 1) Republica Moldova, 2) Ucraina, 3) Ungaria, 4) Serbia, 5) Bulgaria, 6) Albania, Grecia și Republica Macedonia, 6) Austria, Germania și Europa de Nord, 7) Franța și Europa Occidentală, 8) Italia și Europa de Sud, 9) Spania și Portugalia, 10) Israel, Teritoriile palestiniene și Orientul Apropiat, 11) Australia, Noua Zeelandă, Japonia și Zona Asia-Pacific, 12. SUA, 13) Canada, 14. Statele baltice, Rusia și Kazahstan, 15) Croația (pentru istroromâni, cu titlu de excepție, ca fiind grupul românesc în cea mai mare dificultate culturală, lingvistică și identitară). Desigur, este vorba doar despre un proiect de configurare teritorială, legiuitorul român fiind liber să stabilească cât se poate mai potrivit configurația și numărul circumscripțiilor pentru alegerea membrilor Congresului, precum și numărul concret de locuri rezervat în Congres reprezentanților fiecărei circumscripții.

În cazul în care românii de pretutindeni nu dețin cetățenia Statului Român sau reprezintă grupuri cu pondere numerică insuficientă pentru constituirea de circumscripții separate (de ex. meglenoromânii sau istroromânii, ori grupurile speciale aparținând filonului lingvistic și cultural românesc, de ex. băieșii din Ungaria sau Croația, ori evreii românofoni din afara Israelului) ar fi fost potrivită rezervarea, prin analogie cu Parlamentul României în cazul minorităților etnice din interiorul Țării, a unui număr garantat de locuri pentru reprezentanții acestor grupuri specifice de români de pretutindeni aflați în dificultate culturală și identitară. Este corect și onest să le aplicăm minoritarilor români din afara frontierelor României un tratament egal cu cel aplicat minoritarilor alogeni din interiorul frontierelor.

Nu există niciun argument valabil pentru ca un asemenea model, care funcționează cu succes în democrațiile europene în cazul conaționalilor de peste hotare, să nu fi fost aplicat de către Parlamentul nostru de la București.

Faptul că actualii membri ai Congresului Românilor de pretutindeni nu dețin nici mandat egal și nici reprezentativ, care să fi rezultat dintr-un scrutin, lasă loc pentru discuții pe marginea naturii mandatului deținut de aceștia, susceptibilă de a fi imperativă și contractuală, întrucât a fost încredințat de un număr aleatoriu și redus de persoane care și-au depus semnăturile pe niște liste neverificate și nepublicate. De principiu, nu suntem împotriva listelor de susținere, dar, prin analogie cu alte cazuri prevăzute de legislația României, acestea ar fi putut fi acceptate doar ca procedură preelectorală.

Am vorbit despre reprezentativitate legitimă și ilegitimă, reală sau fictivă, întrucât Metodologia privind organizarea alegerii delegaţilor la Congresul Românilor de Pretutindeni operează formal cu noțiunea de reprezentanți legitimi”: ”Consiliul Românilor de Pretutindeni, organ cu caracter de reprezentare, care reuneşte reprezentanţii legitimi ai românilor de pretutindeni(art. 3), doar proclamând reprezentativitatea, fără să-i asigure temei real. ”Reprezentativitatea” invocată formal de Metodologie este una fictivă (convențională, ireală, simulată). Vom observa că, tocmai pentru motivul că Metodologia a exclus principiul și criteriul reprezentativității și proporționalității, peste 99% dintre românii din afara frontierelor României au răspuns prin boicot, neparticipând la procedurile stabilite de ea.

Oricine poate constata că actualii membri ai Congresului nu sunt reprezentanți legitimi ai românilor din afara frontierelor României. Ei dețin doar un mandat imperativ și inegal, încredințat, într-un soi de procedură contractuală, exclusiv de cei  care și-au depus semnăturile în susținerea lor (sub 0,5% din ansamblul românilor de pretutindeni). Ei sunt doar delegați contractuali ai celor care și-au depus semnăturile. Un asemenea tip de mandat este nereprezentativ.

În consecință, Congresul Românilor de Pretutindeni constituit anul acesta nu se poate înscrie logic și organic în Statul Român, care, prin definiție, este o democrație reprezentativă, nu una imperativă. Niciun mandat reprezentativ în Statul Român nu poate fi emanația unei liste de semnături. 

Orice mandat care se dorește reprezentativ trebuie să fie realmente reprezentativ.

Asistăm la o contradicție în termeni. Aceasta va trebui depășită prin convocarea unui nou Congres pe baza principiilor și criteriilor valabile în Statul Român pentru orice organ sau for reprezentativ. Nu va fi nimic grav dacă se va organiza un nou Congres reprezentativ al Românilor de pretutindeni.

Congresul Românilor de Pretutindeni nu poate și nu trebuie să fie o entitate fictivă sau contestabilă în Statul Român și nici emanația unui număr totuși mic de entități ad-hoc (grupuri de susținere sau semnatari de circumstanță).

Sunt convins că majoritatea covârșitoare a românilor din afara frontierelor României simt și gândesc la fel.

Vlad Cubreacov,

Președinte al Asociației ”Răsăritul Românesc”


UN VICARIAT ORTODOX AL AROMÂNILOR ȘI MEGLENOROMÂNILOR DIN GRECIA

Mai 23, 2016
Jurisdictiile canonice in Grecia astazi
O părere generalizată, dar eronată, printre concetățenii noștri, dar și printre străini, este că Biserica Ortodoxă Greacă ar avea jurisdicție canonică peste creștinii ortodocși din întreaga Republică a Greciei. Nimic mai fals. Sub aspectul jurisdicției canonice bisericești avem în Grecia de astăzi exact aceeași situație pe care o aveam în 1905. Regiunile din nordul Greciei de astăzi, așa-zisele ”teritorii noi”, insula Creta și insulele din arhipelagul Dodecanez, dobândite de Grecia în secolul XX[1], se află și astăzi sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol. Este vorba, în principal, tocmai despre teritoriile în care locuiește cea mai mare parte a aromânilor și meglenoromânilor.
Efortul românesc considerabil de susținere a consângenilor aromâni și meglenoromâni din Epir, Pind, Thesalia, Macedonia grecească și Tracia trebuie dirijat către un dialog constructiv și rezonabil cu Patriarhia de Constantinopol, având ca obiectiv decizia oficială și binecuvântarea părintească a acesteia ca în bisericile aromânilor și meglenoromânilor din Grecia să se poată oficia serviciile divine în cele două dialecte materne ale credincioșilor. Rațiuni de ordin pastoral-misionar justifică o asemenea abordare, într-un perfect acord cu dreptul canonic ortodox.
Exprim convingerea că Biserica Ortodoxă Română, care, în secolul XIX și în prima jumătate a secolului XX, a făcut eforturi susținute pentru transpunerea în dialectul aromân și tipărirea la București a edițiilor sinodale ale Evangheliilor și ale mai multor cărți de cult, va avea deschiderea necesară și îi va acorda Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol tot sprijinul pentru ca cele două dialecte istorice ale noastre să poată răsuna din nou în bisericile aromânilor și meglenoromânilor. Am aici în vedere nu doar tipărirea unor ediții sinodale ale cărților de cult, dar și pregătirea de preoți, prin acordarea de burse la seminarele și facultățile de teologie.
Desigur, mergând pe linia precedentelor istorice, i-am am putea înainta Patriarhiei de Constantinopol și propunerea înființării unui Vicariat Ortodox al Aromânilor și Meglenoromânilor din regiunile grecești Epir, Pind, Thesalia, Macedonia și Tracia subordonat direct Patriarhului Ecumenic. Mă gândesc aici la tentativele de acum mai bine de o sută de ani de înființare a unui episcopat aromân[2] în Imperiul Otoman, sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol, așa cum, de principiu, erau de acord autoritățile otomane ale timpului, dar și la exemplul pozitiv, pe care îl avem în România, unde funcționează, în cadrul Patriarhiei Române, pentru necesitățile minorității ucrainene, un Vicariat Ortodox Ucrainean cu sediul la Sighetul Marmației[3], organizat extrateritorial și autonom și dependent direct de Patriarhul României.
În lumea ortodoxă Vicariatele nu sunt conduse de episcopi, ci de protopopi cu rang de Vicari administrativi, deci interesele jurisdicționale ale Bisericilor Autocefale nu sunt în niciun fel afectate. Nu ar trebui să se vadă lezate nici sensibilitățile naționale ale majorităților ortodoxe alogene. Acum câțiva ani Patriarhia Română a admis crearea, în cadrul Episcopiei Dacia Felix din Serbia, a unui Vicariat administrativ al Daciei Ripensis, ca răspuns practic la nevoile reale ale românilor din Valea Timocului. Soluția Vicariatelor este una bună și la îndemână.
Avem noi însă, ca Biserică națională autocefală și mamă spirituală a poporului român, curajul să ridicăm această chestiune acum? Și are oare Patriarhia de Constantinopol maturitatea, deschiderea și bunăvoința necesare, într-o epocă prin definiție a drepturilor omului, pentru satisfacerea unei asemenea cereri îndreptățite național și canonic?
O doză de optimism ne-o dă un precedent pozitiv creat de Patriarhia de Constantinopol, care, în anul 2002, i-a oferit Patriarhiei Române în folosință o biserică[4] pentru Comunitatea Ortodoxă Română din Turcia, concentrată în special la Istanbul[5], în care preoți din România, fără a încălca jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, oficiază serviciile în limba română și le acordă conaționalilor noștri toată asistența religioasă de care au nevoie.
Un demers al Bisericii Ortodoxe Române în favoarea consângenilor aromâni și meglenoromâni din Epir, Pind, Thesalia, Macedonia grecească și Tracia, supuși astăzi jurisdicției Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, nu Bisericii Ortodoxe Grece, ar putea avea șanse de succes ținând cont și de faptul că, la scara întregii Ortodoxii, doar ierarhi din Patriarhia Română dețin până astăzi titluri arhierești onorifice[6] în cadrul Patriarhiei Ecumenice, ca semn al bunelor relații de încredere și de frățietate autentic creștină dintre Tronurile Patriarhale de la București și Constantinopol.
Același tip de discuții ar trebui purtate și cu Biserica Ortodoxă din Albania, unde ponderea numerică deținută de ortodocșii aromâni, vorbitori ai subdialectului fărșerot, este destul de importantă. În Albania funcționează în prezent doar o biserică în dialect aromân, la Corcea, unde slujește părintele Dumitrache Veriga. Un Vicariat Ortodox al Aromânilor din Albania este mai mult decât necesar. Nutresc convingerea că, pentru diverse motive temeinice, autoritățile albaneze ar saluta o asemenea inițiativă.
Va fi mai greu (dar poate și mai ușor) să se discute cu Biserica Ortodoxă din Macedonia, întrucât aceasta nu are comuniune canonică cu nicio Biserică Ortodoxă din lume, aflându-se în schismă cu Biserica Ortodoxă Sârbă, din 1967, când și-a autoproclamat autocefalia. Cu toate că tocmai statutul de Biserică nerecunoscută canonic al acesteia ar putea înlesni adoptarea unei decizii de înființare a unui Vicariat Ortodox al Aromânilor din Macedonia. Să ne amintim de un precedent interesant: Biserica Ortodoxă Română a fost prima în Ortodoxie care a recunoscut canonicitatea Bisericii Ortodoxe Bulgare, în timpul când Patriarhia Ecumenică refuza să o facă, iar Biserica Ortodoxă Rusă, oricât ar fi fost de atașată ideii panslavismului, nu avea curajul să ia o decizie la nivel oficial. Noi, românii, am avut și curajul, și înțelepciunea de a o face.
Interesele pastoral-misionare ortodoxe, ca și interesul național, cer o asemenea abordare în chestiunea Vicariatelor Aromânilor și Meglenoromânilor din Balcani.
Dar, iarăși ne întrebăm, sunt gata confrații noștri aromâni din Macedonia și Albania (ca și cei din Grecia) să formuleze oficial asemenea revendicări în statele lor, ca să-i putem și noi ajuta?
________________
[1] Biserica Ortodoxă semiautonomă a insulei Creta (cu 9 eparhii), insulele arhipelagului Dodecanez (cu un exarhat și 5 mitropolii), ”noile teritorii” din nord (provinciile Epir, Thesalia, Macedonia Occidentală, Macedonia Centrală și Tracia), în care funcționează, sub jurisdicție constantinopolitană (36 de mitropolii, în frunte cu mitropoliții de Alexandrupolis, Traianopolis și Samotracia; Chios; Didimotika, Orestias și Soufli; Drama; Dryinupolis, Pogogiani și Konița; Edesa și Pella; Elassona; Eleytherupolis; Florina, Prespa și Eordaia; Filipi, Neapolis și Thasos; Grevena; Gumenissa, Axiupolis și Polykastron; Ianina; Ierissos, Sfântul Munte și Ardamerion; Kassandreea; Kastoria; Kitros, Katerini și Platamon; Lagkada; Lemnos și Sf. Eustatie; Maroneea și Komotini; Mithymna; Mytiline; Neapolis și Stavrupolis; Nea Krini și Kalamaria; Nikopolis și Preveza; Paramythia, Philata, Geromerion și Parga; Polyani și Kilkis; Samos și Ikaria; Servia și Kozani; Serres și Nigrita; Sidirokastron; Sisianio și Siatista; Salonic; Veria și Naousa; Xanthi; Zihna și Nevrokopion).
[2] Episcopatul românilor macedoneni. Studiu apărut în ”Voința națională”, decembrie 1896, București, Tipografia ”Voința națională”, 1897.
[3] Vicariatul Ortodox Ucrainean din România (în ucraineană Православний Український вікаріат у Сиготі), înființat la 12 februarie 1990, este o unitate bisericească administrativă cu statut special misionar-pastoral, care are rolul de a coordona viața spirituală a credincioșilor ortodocși ucraineni din România. El exercită o jurisdicție autonomă asupra comunităților etnicilor ucraineni de confesiune ortodoxă din Maramureș, Transilvania, Crișana și Banat organizate în două protopopiate (Sighetul Marmației și Lugoj) și este subordonat direct Patriarhului României.
[4] Biserica cu hramurile Sfânta Parascheva și Sfinții Martiri Brâncoveni din cartierul Hasköy, ctitorie a Sfântului Domnitor Constantin Brâncoveanu (1692).
[5] Peste 2000 de credincioși români.
[6] Patriarhul României deține și titlul de Locțiitor al Tronului Cezareii Capadociei (al doilea în diptice și primul după Patriarhul Ecumenic în schema ierarhică a scaunelor episcopale ale Patriarhiei de Constantinopol), titlu acordat mitropoliților Ungrovlahiei (Munteniei) la 10 octombrie 1776, iar Mitropolitul Moldovei și Bucovinei deține și titlul de Locțiitor al Tronului Sevastiei Armeniei (al 11-lea în dipticele Patriarhiei de Constantinopol), titlu acordat Mitropoliților Moldovei și Sucevei către jumătatea secolului al XV-lea și păstrat până astăzi.

PREZENȚĂ LA TVR INTERNAȚIONAL

Mai 13, 2016

Despre aniversarea a 111-cea a Iradelei sultanului turc Abdul Hamid de recunoaștere a drepturilor naționale ale românilor din Balcani (aromâni și meglenoromâni), împreună cu domnul Emil Țîrcomnicu (Societatea de Cultură Macedo-Română), la emisiunea ”Corespondent TVRi”, moderată de Corina Dobre, producător Ela Văduva.

TVRi 4

Intrare de la minutul 33:57. Puteți viziona înregistrarea emisiunii aici.

Emil Tircomnicu

TVRi 7

Timbre 1

TVRi 8

Tvr 2

?


DA, AROMÂNIA!

Mai 12, 2016

SAU ROMÂNIA KIN-STATE AVANT LA LETTRE PENTRU ROMÂNII DIN BALCANI

Iradeaua

(Comunicare la Conferința științifică „111 ani de la Iradeaua Imperială de recunoaștere a drepturilor naționale ale românilor din Imperiul Otoman (aromâni și meglenoromâni). Realități și perspective”)

Privit din perspectiva realităților și dreptului internațional de astăzi în domeniul minorităților, Decretul imperial din 9 mai 1905 emis de sultanul Abdul Hamid poate părea un adevărat document de respirație europeană în materie de drepturi ale omului, consonant cu unul dintre conceptele de bază ale Europei moderne, cel care stabilește natura intrinsecă, scopul legitim, domeniul de asistență complementară și subsidiară, precum și mijloacele adecvate rezervate raporturilor unui stat înrudit cu minoritățile sale extrateritoriale. Abordarea Decretului din 9 mai 1905 din perspectiva realităților etnolingvistice, culturale și juridice de astăzi se impune.

Contextul istoric și efortul României în favoarea conaționalilor săi din Balcani

Românii balcanici au fost ultima națiune, a 17-cea, din Imperiul Otoman căreia i s-au recunoscut drepturile naționale. Fără intervenția energică a României, sultanul nu ar fi emis Decretul. Semnarea lui a reprezentat un mare succes diplomatic al României în favoarea minorităților sale înrudite meglenoromână și aromână, care obțineau dreptul la autoconducere locală, serviciu religios și școală în limba maternă. Decretul nu a apărut pe loc gol și nu a fost o inițiativă otomană. Demersurile românești pentru obținerea Decretului au durat mai bine de patru ani și s-au datorat în special lui Alexandru Emanoil Lahovary[1], și colaboratorului său Gheorghe Derussi[2].

Prin acest decret românilor balcanici li s-a recunoscut oficial un statut distinct față de grecii, arabii, georgienii, turcii, albanezii și slavii ortodocși din vechiul ”Rûm milleti”, nu și față de românii ortodocși care nu făceau parte din imperiu. Decretul avea, între altele, menirea de a pune capăt nelegiuirilor, violențelor, jafurilor, terorii și sutelor de asasinate împotriva românilor balcanici dezlănțuite sălbatic de bandele de antarți organizate și finanțate de guvernul de la Atena și binecuvântate de ierarhia și clerul grecesc. Patriarhia de Constantinopol a protestat vehement, iar guvernul de la Atena a rupt relațiile diplomatice cu România[3].

România, Kin-state avant la lettre

Acest document, emis la cererea expresă și sub presiunea firească a Statului Român și avându-i drept beneficiari pe românii din cuprinsul Imperiului Otoman, a consacrat România, avant la lettre, în mod implicit, drept Stat înrudit[4], termen adoptat astăzi de către Comisia de la Veneția[5] și Consiliul Europei, iar pe meglenoromâni și aromâni drept minorități înrudite[6].

Conceptul de Stat înrudit nu se suprapune întocmai cu cel istorică dePatrie-mamă, fiind unul mai generos și mai cuprinzător. El definește raporturile unui Stat național cu diversele sale minorități etnice sau lingvistice înrudite din alte state. Decretul sultanului Abdul Hamid recunoștea România, cu un secol înaintea definirii conceputului despre care vorbim, drept Stat înrudit cu cele două minorități, meglenoromână și aromână, Imperiului Otoman fiindu-i respectat statutul de Stat de reședință[7] loial cu propriii cetățeni care au afinități culturale și lingvistice, deci înrudiți cu un alt stat, în cazul de față cu România.

Nici conceputul de cetățenie nu coincide neapărat cu cel de naționalitate. Ne putem permite un antisofism: Nu toți grecii sunt greci și nu sunt greci toți grecii. Unii sunt români, așa cum vedem. Mergând mai departe și concretizând conceptul european al unității în diversitate, ne putem permite și alte aserțiuni bazate pe o logică intrinsecă a realităților noastre etnolingvistice: nu toți românii sunt dacoromâni, dar toți dacoromânii sunt români. După cum nu toți românii sunt aromâni sau meglenoromâni, dar toți aromânii și meglenoromânii sunt români. Sau: nu toți aromânii sunt fărșeroți, dar toți fărșeroții sunt aromâni. Raportul dintre general și particular vizează o singură realitate generală și mai multe realități particulare sau locale, uneori suficient de diferențiate, dar nu într-atât încât să se excludă reciproc și să anuleze unitatea lor organică.

De ce Armânia?

Afirmația din titlul acestei comunicări nu trebuie să mire pe nimeni. Forma corectă, veche și firească a denumirii României în dialectul istoric aromân este Aromânia sau Armânia, iar în subdialectul fărșerot –Rrămănia. Tot așa cum în dialectul meglenoromân denumirea corectă a României este Rumǫ́nia, iar în cel istroromân – Rumâria. Aceste forme dialectale se explică prin particularitățile fonetice și morfologice ale dialectelor noastre. Aromânii ne-au spus nouă, dacoromânilor, așa cum și-a spus și lor, Armâni, iar României – Armânia, cu A protetic, așa cum le spun, bunăoară, și rușilor Aruși[8], iar Rusiei – Arusia. Denumirea de Armânia este fixată în folclorul aromân și apare, adesea, în scrierile în dialect. Este firesc ca termenul corect de Aromânia să fie utilizat atunci când se scrie și se vorbește în dialectul istoric aromân. Un exemplu: denumirea postului Radio România Internațional, care emite în 12 limbi și dialecte, inclusiv în cel aromân[9], ar trebui redată corect în acest dialect: Radio Armânia Internațional. Oricine evită denumirea Armânia sfidează regulile și particularitățile dialectului aromân și subminează unitatea etnolingvistică românească. Manipularea etnoculturală sau etnolingvistică este precedată de manipularea prin limbaj. Cuvintele pot nu doar exprima, ci și crea sau deforma realități. Pentru a sublinia statutul și rolul României de stat înrudit cu minoritățile aromâne din statele balcanice este corect și necesar să folosim, în dialectul aromân, termenul firesc și încetățenit de Armânia. Dihotomia terminologică artificială Român-Aromân trebuie depășită.

Și noi suntem aromâni!

Înrudirea României cu minoritățile sale balcanice și invers este o relație de perfectă reciprocitate. Exclamația arhimandritului Averchie Vlahul ”Și eu hiu armân!”, din 1862, a devenit celebră. Ea certifică adevărul despre unitatea etnică a tuturor românilor. Spunând  ”Și eu hiu armân!”, Averchie se autoidentifica drept român, sau, dacă inversăm perspectiva, ne identifica pe noi ca aromâni, certificând astfel o sinonimie etnică. Prin exclamația sa, Averchie se dovedea a fi un bun european înaintea Europei, dezvăluindu-ne în zorii modernității, conceptele actuale de Stat înrudit și minoritate înrudită, punând semnul echivalenței etnice între aromâni și dacoromâni, într-un îndemn la solidaritate frățească[10]. Înrudirea este posibilă doar în cadrul aceleiași familii, între subiecți care sunt purtători ai ”aceluiași ADN lingvistic și etnic”. Ideea de unitate istorică românească nu suprimă particularitățile regionale și istorice ale dacoromânilor, meglenoromânilor sau aromânilor, presupunându-le implicit. Dialectele noastre istorice sunt complementare, nu opozabile, convergente, nu divergente. Vorbind despre identități acceptăm că acestea sunt complexe, multiple, organizate multietajat, cu grade mai mari sau mai mici de suprapunere. Indiscutabil, dacoromânii, meglenoromânii, aromânii și istroromânii au etnogeneză și glotogeneză comune. Pentru aceste motive grupurile dialectale gemene ale meglenoromânilor și aromânilor stabiliți în România ca stat înrudit nu pot fi minorități naționale. Cu toate că statutul de grupuri dialectale distincte li se recunoaște și li se respectă.

Bogăția terminologică nu anulează înrudirea etnică: Român-Aromân-Vlah-Ullah

În dialectul aromân există, pe lângă endonimul Aromân atribuit dacoromânilor, dar și meglenoromânilor, și un exonim însușit de unele graiuri aromâne (nu de toate), anume cel de Vlah, în forma sa diminutivală, de gingașă dezmierdare – Vlahut, adică Românaș[11]. Exonimul Vlahut confirmă legătura organică a dacoromânilor cu meglenoromânii și aromânii, numiți ”Ullah milleti” (Valahi) de către sultanul Abdul Hamid. Să reținem că românii din actuala Republică Macedonia, ca etnie cofondatoare a statului, sunt numiți Valahi, nu Aromâni[12]. Abordarea polemică a aspectelor terminologice, care să opună termenii de Ullah și Român, este sterilă, de uzură. Referindu-se laUllah milleti sultanul Abdul Hamid i-a avut în vedere pe români. Cadrul legislativ românesc actual în materie de asistență acordată românilor de peste hotare anulează orice opoziție terminologică, consfințind sinonimia semantică și juridică a exonimului Valah cu endonimul Român[13].

Ullah milleti

Decretul din 9 mai 1905 a fost redactat în turcă, iar diversele lui traduceri în franceză, română și alte limbi sau dialecte generează adesea confuzii semantice și chiar oferă prilejuri de manipulare, în funcție de nuanțele care i se atribuie noțiunii de Ullah milleti. Încercările de a contextualiza în actualitate textul Decretului și de a-i atribui subtexte improprii ca pretexte pentru contestarea înrudirii evidente a minorităților meglenoromână și aromână cu Statul Român sunt susceptibile de manipulare etnopolitică și etnolingvistică urmărind subminarea legăturii de unitate în diversitate dintre cele patru ramuri ale latinității noastre orientale, adică ale românității.

Conceptul coranic de Millet

Cuvânt de origine arabă, Millet[14] înseamnă confesiune, dobândind în timp și sensurile de grup, popor, națiune sau, mai ales, totalitate de persoane care au trăsături comune. Ullah milleti poate fi tradus ca Vlăhimea (exonim) sau Românimea (endonim), vizând o comunitate etnoculturală și lingvistică distinctă de greci, precum și instituții social-politice care să-i asigure autonomia culturală, bisericească și administrativ-locală în raport cu Rûm milleti, comunitatea ortodoxă sub hegemonie greacă.

Conceptul otoman, de sorginte coranică, Rûm milleti, a fost și este opus conceptului creștin ortodox al etnicității ca dat natural și expresie a voinței divine, care trebuie respectată. El s-a aplicat inițial[15] unui număr de 5 comunități confesionale[16]. În ajunul Primului Război Mondial s-a ajuns, prin separare, la 17. Cele 5 milleturi inițiale au fost: 1. Musulman[17], 2. Ortodox[18], 3. Armean[19], 4. Iudeu[20], 5. Catolic[21]. Aculturația și asimilarea negrecilor din Rûm milleti au fost ample și dureroase. Confrații noștri aromâni și meglenoromâni ajunși în siajul etniei grecești au fost victime ale acestui model de agregare pe criteriul confesional, în care confesiunea era primară, devenind asupritoare și dizolvantă etnic, iar etnicitatea, limbile vernaculare și culturile proprii ale auxiliarilor secundare și, deci, suprimabile prin elenizare.

De la 5 milleturi s-a ajuns, timp de aproape cinci secole, la 17 prin emanciparea popoarelor supuse turcizării, armenizării și grecizării, dintre care ultimii au fost românii[22]. Otomanii au recunoscut noi milleturi doar sub presiune străină, exercitată de puteri protectoare. În cazul românilor balcanici puterea protectoare a fost statul înrudit România, care susținuse deschiderea unui număr important de școli și biserici naționale în Imperiu. În 1918, de exemplu, funcționau 113 școli elementare, 4 școli secundare și 47 de biserici naționale pentru aromâni și meglenoromâni.

Scopul legitim al României ca stat înrudit

România a fost și este străină de orice scop politic egoist în raport cu minoritățile sale înrudite. Interesul său firesc s-a limitat în trecut, ca și în prezent, la cadrul identitar, adică lingvistic și cultural. În 1860, Costache Negri, reprezentant oficial al Principatelor Unite la Constantinopol, i-a înaintat sultanului un Memoriu, prin care cerea recunoașterea drepturilor și îmbunătățirea situației românilor balcanici. Acest demers legitim era cât se poate de clar: ”Românii din Grecia nu sunt greci, sunt români (…), nu vrem să-i unim cu noi, căci suntem depărtați de dânșii (…), nu vrem să-i ajutăm să se revolte. Ceea ce vrem este ca ei să aibă conștiința naționalității lor, să-și păstreze limba și datinile[23].

Din perspectivă modernă, statele înrudite au obligația de a respecta: a) suveranitatea teritorială a statului de reședință al minorității/minorităților sale înrudite, b) regula pacta sunt servanda, c) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale. Susținerea culturală acordată de România consângenilor[24] săi balcanici s-a făcut întotdeauna în deplin respect față de integritatea teritorială și suveranitatea statelor balcanice de reședință[25].

Promovarea dialectelor gemene aromân și meglenoromân

Adversarii noștri reproșează adese României că le-ar fi impus românilor din Balcani dialectul dacoromân în detrimentul celui aromân sau meglenoromân. Nimic mai fals! Publicarea de Abecedare[26] și Gramatici dialectale aromâne sau a altor manuale în dialect demonstrează că Statul Român a susținut și promovat dialectul aromân. În ultimele două secole, peste 90% din toate tipăriturile în dialectul istoric aromân au văzut lumina în România. Niciunul dintre statele balcanice în care aromânii sunt autohtoni nu poate prezenta, în susținerea sa, un argument similar. De altfel, conștiința națională a aromânilor a supraviețuit până astăzi cel mai bine acolo unde statul înrudit România a creat și întreținut școli și biserici[27]. În bisericile românești din Balcani predica, mărturisirea și cateheza s-au făcut exclusiv în cele două dialecte istorice, aromân și meglenoromân, iar serviciul religios, în partea solemnă a acestuia, a fost oficiat în parte în dialectul dacoromân înrudit, și parțial în dialectul aromân. Transpunerea integrală sau parțială și tipărirea la București a unor cărți bisericești de cult[28] în dialectul aromân sunt o dovadă elocventă în acest sens. Diglosia dialectală, impusă de rațiuni practice, a fost valabilă și în cazul școlilor naționale aromâne, în care, pe lângă dialectul înrudit dacoromân, predarea s-a făcut și în dialectul aromân, mai ales în treapta elementară.

Diglosia și triglosia dialectală la greci

Diglosia dialectală dacoromână-aromână în cadrul diasistemului lingvistic românesc comun nu a constituit o excepție în epocă. Bunăoară, în școlile grecești s-a practicat diglosia, limba de predare nefiind vernculara Demotica[29],  ci Katarevusa, o  limbă clasică, pură, un dialect livresc nevorbit de nimeni, folosit doar în literatură și impus instituțional[30] în justiție și educație. Diferențele dintre Demotica și Katarevusa sunt mai mari decât cele dintre dialectele istorice gemene dacoromân și aromân. În plus, niciunul dintre dialectele istorice ale diasistemului grecesc nu au fost admise vreodată în învățământ: țakoniana[31], separată din trunchiul comun acum 2400 de ani, care stă să dispară astăzi în Grecia, ca și limbile pontiacă[32] și capadociană[33], puternic diferențiate.

Vom reține și cazul triglosiei din Biserica Greacă, a cărei limbă liturgică nu este nici Demotica vernaculară, nici Katarevusa livrească, ci vechea limbă elenistică Koiné[34] a Noului Testament și a epocii apostolice, o limbă comună de acum două mii de ani.

De la Decretul lui Abdul Hamid la Recomandarea 1333 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

Să facem un arc peste timp. La 24 iunie 1997 Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea 1333 (1997) cu privire la limba și cultura aromână. Acest document internațional, comparabil ca importanță cu Decretul imperial din 9 mai 1905, a constituit o încercare de intervenție internațională în favoarea minorității aromâne puternic amenințate cu dispariția. El a fost susținut în unanimitate de delegația României (și de cea a statului înrudit Republica Moldova) la APCE și respins, tot în unanimitate, de către delegațiile Greciei și Ciprului, care au protestat (!) și au refuzat să participe la dezbateri. Am fost unul dintre cei care au votat această Recomandare, iar ulterior și singurul membru al APCE care a interpelat Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei asupra modului în care este aplicată Recomandarea de către cele patru state balcanice în care aromânii sunt autohtoni[35], mai ales în Grecia, care nu s-a aliniat Convenției-cadru privind protecția minorităților naționale[36] și nici Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare[37]. Atât în 1997, cât și ulterior, guvernul Greciei a prezentat puncte de vedere oficiale pe marginea Recomandării 1333, prin care susținea că: a) aromânii ”nu doresc să fie tratați ca o minoritate națională non-greacă”;  b) ”autoritățile grecești consideră că nu este nici urgentă, nici necesară definirea la nivel de stat a originii etnice a Aromânofonilor din Grecia”; c) aromânii sunt ”Greci participanți la un larg fenomen cultural, ca ultimii martori ai dominației lingvistice a Latinei vulgare în regiunile de mare importanță militară pentru Imperiul bizantin din care aceste regiuni au făcut altădată parte”; d) aromânii ”sunt integrați armonios în societatea greacă, ai cărei parte inseparabilă se consideră”; e) ”cetățenii greci practicanți ai idiomurilor aromâne sunt membri ai Bisericii ortodoxe a Greciei”, ”care este autonomă și asupra căreia Statul nu are vreun drept sub niciun aspect și aceasta nu poate face obiectul vreunui fel de recomandare din partea Statului grec” privind limba de cult[38]. Poziția oficialilor greci a fost prezentată în bloc cu cea a unei așa-zise Uniuni panelene a societăților culturale valahe[39], care  reia și desfășoară aceleași idei[40].

Aromânii și Patriarhia de Constantinopol astăzi

O părere generalizată, dar eronată, printre concetățenii noștri, dar și printre străini, este că Biserica Ortodoxă Greacă ar avea jurisdicție canonică peste creștinii ortodocși din întreaga Republică a Greciei. Nimic mai fals. Sub aspectul jurisdicției canonice bisericești avem în Grecia de astăzi exact aceeași situație pe care o aveam în 1905. Regiunile din nordul Greciei de astăzi, așa-zisele ”teritorii noi”, insula Creta și insulele din arhipelagul Dodecanez, dobândite de Grecia în secolul XX[41], se află și astăzi sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol. Este vorba, în principal, tocmai despre teritoriile în care locuiește cea mai mare parte a aromânilor și meglenoromânilor.

Efortul românesc considerabil de susținere a consângenilor aromâni și meglenoromâni din Epir, Pind, Thesalia, Macedonia grecească și Tracia trebuie dirijat către un dialog constructiv și rezonabil cu Patriarhia de Constantinopol, având ca obiectiv decizia oficială și binecuvântarea părintească a acesteia ca în bisericile aromânilor și meglenoromânilor din Grecia să se poată oficia serviciile divine în cele două dialecte materne ale credincioșilor. Rațiuni de ordin pastoral-misionar justifică o asemenea abordare, într-un perfect acord cu dreptul canonic ortodox. Exprim convingerea că Biserica Ortodoxă Română, care, în secolul XIX și în prima jumătate a secolului XX, a făcut eforturi susținute pentru transpunerea în dialectul aromân și tipărirea la București a edițiilor sinodale ale Evangheliilor și ale mai multor cărți de cult, va avea deschiderea necesară și îi va acorda Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol tot sprijinul pentru ca cele două dialecte istorice ale noastre să poată răsuna din nou în bisericile aromânilor și meglenoromânilor. Am aici în vedere nu doar tipărirea unor ediții sinodale ale cărților de cult, dar și pregătirea de preoți, prin acordarea de burse la seminarele și facultățile de teologie.

Desigur, mergând pe linia precedentelor istorice, i-am am putea înainta Patriarhiei de Constantinopol și propunerea înființării unui Vicariat Ortodox al Aromânilor și Meglenoromânilor din regiunile grecești Epir, Pind, Thesalia, Macedonia și Tracia subordonat direct Patriarhului Ecumenic. Mă gândesc aici la tentativele de acum mai bine de o sută de ani de înființare a unui episcopat aromân[42] în Imperiul Otoman, sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol, așa cum, de principiu, erau de acord autoritățile otomane ale timpului, dar și la exemplul pozitiv, pe care îl avem în România, unde funcționează, în cadrul Patriarhiei Române, pentru necesitățile minorității ucrainene, un Vicariat Ortodox Ucrainean cu sediul la Sighetul Marmației[43], organizat extrateritorial și autonom și dependent direct de Patriarhul României. În lumea ortodoxă Vicariatele nu sunt conduse de episcopi, ci de protopopi cu rang de Vicari administrativi, deci interesele jurisdicționale ale Bisericilor Autocefale nu sunt în niciun fel afectate. Nu ar trebui să se vadă lezate nici sensibilitățile naționale ale majorităților ortodoxe alogene. Acum câțiva ani Patriarhia Română a admis crearea, în cadrul Episcopiei Dacia Felix din Serbia, a unui Vicariat administrativ al Daciei Ripensis, ca răspuns practic la nevoile reale ale românilor din Valea Timocului. Soluția Vicariatelor este una bună și la îndemână. Avem noi însă, ca Biserică națională autocefală și mamă spirituală a poporului român, curajul să ridicăm această chestiune acum? Și are oare Patriarhia de Constantinopol maturitatea, deschiderea și bunăvoința necesare, într-o epocă prin definiție a drepturilor omului, pentru satisfacerea unei asemenea cereri îndreptățite național și canonic? O doză de optimism ne-o dă un precedent pozitiv creat de Patriarhia de Constantinopol, care, în anul 2002, i-a oferit Patriarhiei Române în folosință o biserică[44] pentru Comunitatea Ortodoxă Română din Turcia, concentrată în special la Istanbul[45], în care preoți din România, fără a încălca jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, oficiază serviciile în limba română și le acordă conaționalilor noștri toată asistența religioasă de care au nevoie.

Un demers al Bisericii Ortodoxe Române în favoarea consângenilor aromâni și meglenoromâni din Epir, Pind, Thesalia, Macedonia grecească și Tracia, supuși astăzi jurisdicției Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, nu Bisericii Ortodoxe Grece, ar putea avea șanse de succes ținând cont și de faptul că, la scara întregii Ortodoxii, doar ierarhi din Patriarhia Română dețin până astăzi titluri arhierești onorifice[46] în cadrul Patriarhiei Ecumenice, ca semn al bunelor relații de încredere și de frățietate autentic creștină dintre Tronurile Patriarhale de la București și Constantinopol.

Același tip de discuții ar trebui purtate și cu Biserica Ortodoxă din Albania, unde ponderea numerică deținută de ortodocșii aromâni, vorbitori ai subdialectului fărșerot, este destul de importantă. În Albania funcționează în prezent doar o biserică în dialect aromân, la Corcea, unde slujește părintele Dumitrache Veriga. Un Vicariat Ortodox al Aromânilor din Albania este mai mult decât necesar. Nutresc convingerea că, pentru diverse motive temeinice, autoritățile albaneze ar saluta o asemenea inițiativă.

Va fi mai greu (dar poate și mai ușor) să se discute cu Biserica Ortodoxă din Macedonia, întrucât aceasta nu are comuniune canonică cu nicio Biserică Ortodoxă din lume, aflându-se în schismă cu Biserica Ortodoxă Sârbă, din 1967, când și-a autoproclamat autocefalia. Cu toate că tocmai statutul de Biserică nerecunoscută canonic al acesteia ar putea înlesni adoptarea unei decizii de înființare a unui Vicariat Ortodox al Aromânilor din Macedonia. Să ne amintim de un precedent interesant: Biserica Ortodoxă Română a fost prima în Ortodoxie care a recunoscut canonicitatea Bisericii Ortodoxe Bulgare, în timpul când Patriarhia Ecumenică refuza să o facă, iar Biserica Ortodoxă Rusă, oricât ar fi fost de atașată ideii panslavismului, nu avea curajul să ia o decizie la nivel oficial. Noi, românii, am avut și curajul, și înțelepciunea de a o face.

Interesele pastoral-misionare ortodoxe, ca și interesul național, cer o asemenea abordare în chestiunea Vicariatelor Aromânilor și Meglenoromânilor din Balcani. Dar, iarăși ne întrebăm, sunt gata confrații noștri aromâni din Macedonia și Albania (ca și cei din Grecia) să formuleze oficial asemenea revendicări în statele lor, ca să-i putem și noi ajuta?

Ce putem face ca stat înrudit al aromânilor și meglenoromânilor?

Realist vorbind, în ceea ce ține exclusiv de noi și de voința noastră, putem face multe pentru revirimentul cultural-identitar și spiritual al confraților aromâni și meglenoromân. Bunăoară,

a) putem înființa reprezentanțe oficiale ale Societății de Cultură Macedo-Române în Albania[47], Bulgaria[48] și Republica Macedonia[49]. Anume Societatea de Cultură Macedo-Română, cel mai vechi așezământ cultural al aromânilor și pentru aromâni, concepută de la bun început să funcționeze în regim de Fundație Culturală și care are merite incontestabile în servirea îndelungată și cu eficiență a cauzei culturale și identitare a aromânilor și meglenoromânilor din Balcani, are nevoie de susținerea autorităților noastre. Ea trebuie să devină principalul partener al comunităților, elitelor și asociaților culturale ale aromânilor și meglenoromânilor din statele balcanice de astăzi;

b) putem înființa o redacție de emisiuni în dialectul istoric aromân la TVR Internațional, după modelul redacției în acest dialect care funcționează în cadrul postului Radio România Internațional. Astfel, am putea deschide calea către un schimb de programe televizate în dialectul aromân cu Radio Televiziunea Macedoneană[50], singura televiziune publică din Balcani care emite astăzi și în dialectul aromân. Într-o societate informațională și a tehnologiilor avansate de astăzi un asemenea pas se justifică și răspunde unei necesități reale;

c) putem înființa o secție aromână în cadrul Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Patriarhiei Române. În epoca secularismului agresiv și a amenințărilor la adresa identităților nu ne putem permite să lăsăm persoanele și familiile de expresie dialectală aromână fără Biblia în dialectul matern al acestora, fără cărți de rugăciune sau pe preoții aromâni fără cărțile de cult în dialect, pentru a putea răspunde necesităților credincioșilor aromâni;

d) putem mobiliza potențialul științific national, mai cu seamă prin Institutul de Lingvistică ”Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” al Academiei Române, pentru standardizarea ortograficiă și ortoepică a dialectelor istorice aromân și meglenoromân. Dacă Academia Română, autoritatea noastră ștințifică supremă, va dezvolta această misiune de căpătâi, cu finalitate practică în prezent și orientate către viitor, minoritățile noastre înrudite din Balcani vor avea doar de câștigat. În plus, standardizarea dialectelor, pe baza alfabetului latin al limbii române[51], se va pune capăt odată și pentru totdeauna oricăror initiative diletantiste[52], deviante de la tradiție, divergente în raport cu celalalte dialecte istorice și de multe ori păguboase de inventare și punere în circuitul comun a tot felul de sisteme de scriere dialectală pe baza unei puzderii de graiuri locale, adesea puternic corupte lexical. A sosit timpul ca Academia Română, printre ai cărei membri s-au numărat întotdeauna și se numără, și savanți de origine și de expresie dialectală aromână și meglenoromână, din țară sau de peste hotare, să-și spună oficial cuvântul ferm în această chestiune, propunându-le aromânilor și meglenoromânilor Îndrumare gramaticale, Dicționare ortografice, ortoepice și de punctuație care să nu lipsească de pe masa oricărui aromân sau meglenoromân;

e) putem institui Ziua internațională a românilor din Balcani (aromâni și meglenoromâni), pe 9 mai, când aniversăm emiterea Decretului de recunoaștere a drepturilor naționale ale românilor din Balcani, sau pe 10 mai, când aniversăm publicarea Decretului.

f) putem înființa un Muzeu al românității balcanice (sud-dunărene), ca centru de cercetare științifică a comunităților de aromâni și meglenoromâni de astăzi;

f) putem organiza cel mai mare Festival anual de folclor aromân și meglenoromân. Astăzi nu există niciun festival international de folclor aromân și meglenoromân la care să participe artiști și formații artistice din cele patru state balcanice în care aromânii și meglenoromânii sunt autohtoni, precum și din România, unde aceștia sunt, istoric vorbind, alohtoni;

h) putem mobiliza potențialul nostru diplomatic și politic pentru a determina ca statele balcanice să le recunoască oficial aromânilor și meglenoromânilor, cu toate consecințele practice ce decurg din aceasta, statutul de minorități naționale, nu doar de grupuri entice sau folclorice, iar celor două dialecte istorice, aromân și meglenoromân, statutul pe care Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, în principiu, li-l rezervă;

i) putem încuraja și asista administrațiile și comunitățile locale din România în demersul de înfrățire oficială cu localitățile aromânilor și meglenoromânilor din Albania, Bulgaria, Grecia și Republica Macedonia. Contactele directe dintre românii (inclusiv aromânii și meglenoromânii) din țară cu cei din Balcani reprezintă o resursă nematerială importantă, din zona subsidiarității, întotdeauna eficientă. Diplomația populară se dovedește adesea mai rezultativă decât diplomația interguvernamentală. Acolo unde statele nu pot sau nu vor să rezolve probleme, comunitățile locale și oamenii simpli reușesc.

Bineînțeles că aceste câteva măsuri propuse acum vor trebui completate de altele de natură administrativ-juridică, diplomatică, bisericească, educațională, culturală, mediatică sau editorială. . E nevoie de IMplicare, de fapte, nu de EXplicare, adică de vorbe.

Între Biblie și Coran sau Modelul otoman la grecii de azi

Există astăzi state postotomane atașate conceptului de millet confesional. Păstrând reminiscențe de gândire imperială, acestea refuză alinierea la sistemul internațional de drept cu privire la minoritățile naționale și practică forme de totalitarism cultural în raport cu minoritățile alogene și alolingve. Bunăoară, sistemul legislativ grecesc este singurul în Europa care definește minoritățile doar confesional, el însuși identificându-se cu ceea ce numește ”Lumea Greacă[53]. Tributar conceptului coranic de millet, acesta recunoaște doar minoritățile confesionale iudaică[54], armenească[55], musulmană[56] și catolică[57], nu și minoritățile etnice[58].

Între modelul coranic și cel biblic, preferându-l pe cel dintâi, Atena respinge legislația europeană în materie de minorități și nu dezvoltă nici legislație internă în domeniu[59], precum respinge ideea de protecție sau asistență culturală din partea Statelor înrudite. Având statutul ingrat de ostatici culturali, aromânii și meglenoromânii se află în dificultate lingvistică și identitară, având nevoie de ajutor. Ei nu beneficiază de drepturile cuvenite oricărei minorități, rămânând o masă demografică de asimilare supusă bunului plac al statului de reședință. Se impun câteva concluzii: 1) Calea deschisă prin Decretul din 9 mai 1905 și redeschisă de Recomandarea 1333 trebuie reluată și dusă consecvent până la capăt, cu mijloace și metode europene valabil în ziua de astăzi; 2) Orice nedreptate cedează în fața presiunii legitime și a perseverenței. 3) Trebuie să deschidem o nouă pagină în opera de asistare cultural-identitară a românilor din Balcani. Dacă nu o vom face noi, România –Armânia noastră -, nimeni altcineva nu o va face în locul nostru.

Comemorare filatelică a Decretului imperial din 9 mai 1905

Îmi face plăcere să anunț câteva evenimente filatelice, mai ales pentru confrații noștri aromâni și meglenoromâni din Balcani care ne urmăresc acum în direct pe internet. Cu ocazia celei de-a 111-cea aniversări de la emiterea Decretului imperial de către sultanul Abdul Hamid, Poșta Moldovei a emis, la comanda Asociației ”Răsăritul Românesc”, prin Biroul ”Marca personalizată”, mai multe timbre comemorative și efecte poștale circumscrise aniversării. Astfel, o coliță de timbre personalizate cu genericul ”Recunoașterea drepturilor naționale ale românilor din balcani (aromâni și meglenoromâni). Iradeaua din 9 mai 1905” cuprinde trei serii a câte cinci timbre fiecare (3 x 5 = 15). Acestea se află în circuit poștal, fiind acceptate de orice oficiu poștal din Republica Moldova pentru orice fel de expediții naționale și internaționale. Prima serie de 5 timbre reprezintă, în afara textului dispus eliptic și a semnăturii în alfabet arab a sultanului Abdul Hamid al II-lea, imaginea Regelui Carol I, care, după Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a fost unul dintre protectorii culturali ai românilor din Balcani (aromâni și meglenoromâni). Cea de-a doua serie reprezintă imaginea Ministrului Afacerilor Străine al României din 1905, generalul Iacob Lahovary, iar cea de-a treia serie reprezintă imaginea lui Alexandru Emanoil Lahovary, Trimisul Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al României la Constantinopol. Acestor timbre li se adaugă un plic personalizat ”Recunoașterea drepturilor naționale ale românilor din Balcani (aromâni și meglenoromâni), Iradeaua din 9 mai 1905”, cuprinzând aceleași imagini pe fundalul unei hărți a Balcanilor de la începutul secolului XX. Redarea infranimelor noastre balcanice Aromâni și Meglenoromâni alături de etnonimul general de Român pe cele trei serii de timbre și plicul comemorativ reprezintă o premieră filatelică absolută. Un anumit număr de plicuri și timbre personalizate au fost francate cu data de astăzi, 9 mai 2016.

De asemenea, semnalez emiterea la Chișinău a unei serii de timbre ”Pomul Vieții”, având în vinietă o stampă de epocă care îl reprezintă pe arhimandritul Averchie Vlahul[60], egumentul mănăstirii Iviru din Sfântul Munte Atos, împreună cu primii 10 elevi aromâni la București, în 1865. Cei 10 copii aromâni aduși de el din Balcani pentru a învăța la Școala de la Sfinții Apostoli din București, anul 1865, sunt: Toli G. Tulliu (din Abela), Gheorghe Dauti (Abela), Apostol Misiu Teodoreanu (Perivoli), Domenic Goma (Perivoli), Gușiu Papacostea (Selia), Demetru Papaiachim (Abela), Bușiu M. Savuliu (Abela), Demetru Papinian (Abela), Demetru G. Badralexi (Abela), Nicolae Papilian (Selia). Stampa a fost reprodusă în Albumul Macedo-Român, apărut sub îngrijirea academicianului Vasile Alexandrescu Urechia în 1880.  Inscripția ”ȘI EU HIU ARMÂN!” (”ȘI EU SUNT ROMÂN!”) reproduce exclamația Arhimandritului Averchie din 1862, la vederea paradei militare din București salutate în Dealul Cotrocenilor de către Domnitorul Alexandru Ioan Cuza al Principatelor Române Unite. Un plic personalizat, având inscripționate cuvintele  ”Aromanian kin-minority. ”ȘI EU HIU ARMÂN!” Arhimandritul Averchie și primii elevi aromâni la București, 1865”, a fost de asemenea emis de Biroul ”Marca Personalizată” a Poștei Moldovei.

Anul acesta, la 23 martie, Poșta Moldovei a mai emis și patru serii de timbre personalizate (4 x 6 = 24) ”Preot martir Haralambie Balamaci” care redau imagini ale martirului nostru părinte Haralambie Balamaci[61], preot aromân din Corcea (astăzi în Albania), care și-a primit cununa muceniciei din mâna antarților greci, la 23 martie 1914, erou al Albaniei cunoscut și ca Papa Lambru.

Vă mulțumesc!

Vlad CUBREACOV

Asociația Răsăritul Românesc din Chișinău

București, 9 mai 2016, Biblioteca Academiei Române


[1] (1855-1950), Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al României la Constantinopol.

[2] 1870 – 1931), viitor ministru de Externe al României în Guvernul Tache Ionescu, între 17 decembrie 1921 și 10 ianuarie 1922.

[3] Reluându-le abia peste 6 ani, în 1911. Guvernul Greciei mai rupsese relațiile diplomatice cu România și între 1892 şi 1896, din cauza unor pretenții asupra moștenirii din România a aromânului Evanghelie Zappa.

[4] Kin-state în engleză, Etat-parent în franceză, Ομογενές κράτος sau Συγγενές κρατος în greacă, Сродната држава în bulgară/macedoneană, Statu/Văsălie-soie, Statu/Văsălie di ună ghimtă în dialectul istoric aromân.

[5] Venice Commmission. Report on the Preferential Treatment of National Minorities by their Kin-State. CDL-INF(2001)19, în ”Science and Technique of Democracy. The protection ofr national minorities by their kin-State”, Volume No. 32.

[6] Kin-minority în engleză, Minorité-parente în franceză, Συγγενής μειονοτητα sau Ομογενής μειονότητα în greacă, Minoritate-soie, Minoritate di ună ghimtă în dialectul istoric aromân.

[7] Home-state în engleză.

[8] Pericle Papahagi. Numiri etnice la aromâni, Academia Română, București, 1925, pag. 35.

[9] Timp de 25 de ani, începând cu 1991.

[10] Arhimandritul Averchie (Atanasie Iaciu Buda) de la mănăstirea Iviru din Muntele Athos este cel care a declanşat, în secolul XIX, mişcarea de deşteptare naţională a aromânilor din Balcani. În 1862, la București, avea să le adreseze aceste cuvinte prietenilor din România: ”Ghine bânați voi că aveți carte tu limba noastră cum au tute milețile, aveți limba îndreaptă, aveți sculii și biseariți tu limba armânească, ma noi tu loclu a nostru o avem limba fără carte, nu putem să zburâm ca voi, că nu avem carti; tu sculiile a noastre nu învițăm armânește și limba noastră cu trițearea chiroului va o chirem” / ”Bine trăiți voi că aveți carte în limba noastră cum au toate neamurile, aveți limba dreaptă, aveți școli și biserici în limba românească, dar noi în locul nostru o avem fără carte, nu putem să vorbim ca voi, că nu avem carte; în școlile noastre nu învățăm românește și limba noastră cu trecerea timpului va să o pierdem”.

[11] Pericle Papahagi, op. cit., pag. 5.

[12] În original Власите, nu Аруманците.

[13] Legea nr. 299/2007 republicată privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, publicată în Monitorul Oficial nr. 261 din 22.04.2009 stabilește în punctul a) al articolului 1 următoarele: ” a) drepturile persoanelor care își asuma în mod liber identitatea culturală român㠖Persoanele de origine română și care aparținând filonului lingvistic și cultural românesc, care locuiesc în afara frontierelor României, indiferent de modul în care aceștia sunt apelați (armâni, armânji, aromâni, basarabeni, bucovineni, cuțovlahi, daco-români, fărșeroți, herțeni, istro-români, latini dunăreni, macedoromâni, macedo-români, maramureșeni, megleniți, megleno-români, moldoveni, moldovlahi, rrămâni, rumni, valahi, vlahi, vlasi, voloni, macedo-armânji, precum și toate celelalte forme lexicale înrudite semantic cu cele de mai sus), denumite în continuare români de pretutindeni;”

[14]  În arabă – ملّة (milla).

[15] După căderea Constantinopolului (1453).

[16] Etniile hegemone în milleturile confesionale au fost trei: turcii, grecii și armenii. Un număr important de caldeeni, copți, etiopieni, sirieni, dar și de georgieni ortodocși sau de imereți (taoiți) de sorginte georgiană, au fost trecuți de turci în componența Ermeni milleti și lăsați la discreția ierarhiei și clerului Bisericii Armene. Turcizarea i-a vizat pe albanezi, arabi,  berberi, curzi, pomaci, tătari  și alții.

[17] Müslüman milleti, în frunte cu Sultanul, care avea calitatea de Calif.

[18] Rûm milleti, în frunte cu Patriarhul de Constantinopol, ca Millet-bași (literalmente Etnarh), și cuprinzându-i pe greci ca etnie centrală, și în siajul acesteia, pe albanezii, arabii, găgăuzii, slavii, românii, turcii karamanlii, iar mai târziu și pe georgienii de confesiune ortodoxă ca etnii marginale și auxiliare sub hegemonie greacă.

[19] Ermeni milleti, în frunte cu Patriarhul armean al Constantinopolului, după cucerirea de către turci a principatului de Trapezunt (1461).

[20] Yahudi milleti, în frunte cu Haham-başı (Marele Rabin).

[21] Supuși autorității papale. Acestora li se adăugau protestanții, ca protejați ai unor puteri străine, în special ai Marii Britanii.

[22] Karaim milleti constituie o excepție, întrucât karaimii sunt un grup iudaic de vorbitori ai unui etnolect turco-tărară, practic omolingvi cu otomanii și nesupuși în cadrul Yehudi milleti procesului de evreizare lingvistică, întrucât Yehudi milleti folosea el însuși alte limbi decât ebraică – sefarda, un etnolect de origine latină, adus în Imperiu din Spania, prin nordul Africii și vechiul Bizanț, și romaniota, un etnolect evreiesc format pe baza limbii grecești.

[23] Hristu Cândroveanu, Aromânii, Editura Scrisul Românesc, 1995, pag. 33. Aceeași linie de gândire și conduită a fost urmată de Statul Român până în 1945, când România însăși cade sub control și influență străină, iar tratatele bilaterale cu statele de reședință ale aromânilor și meglenoromânilor sunt rupte. Abia după prăbușirea comunismului asistența cultural-identitară avea să fie reluată, în condiții internaționale noi.

[24]A forma juni macedoneni din Pind, Tessalia, Macedonia și alte părți ale Turciei europene reprezintă pentru noi românii din principate nu numai o datorie de cosângenitate, ci și un interes vital pentru viitorul naționalității noastre” – extras din Procesul-verbal al Consiliului Permanent de pe lângă Ministerul Instrucțiunii privind crearea Insitutului Macedo-Român din București (16 iulie 1865).

[25] Funcțiile statului înrudit se exercită complementar și subsidiar, după ce statul de reședință se presupune că ar face, cu bună credință, absolut  tot ceea ce este necesar pentru protecția, bunăstarea și propășirea cultural-identitară și lingvistică a minorităților din cuprinsul său. Asistența culturală din partea statelor înrudite se impune în mod drastic atunci când minoritățile lor înrudite sunt supuse presiunilor dizolvante, aculturației și încercărilor de suprimare a identității lor etnice sau lingvistice. În secolul XIX aromânii și meglenoromânii au fost supuși unor presiuni sufocante, cotropitoare, subscrise politicilor manifeste de deznaționalizare. Revirimentul cultural aromân și meglenoromân din Balcani s-a produs doar atunci când Statul înrudit România, ca nouă putere culturală în ascensiune, a intervenit protector, înțelegător și generos în favoarea conaționalilor săi, chiar dacă nu exista un cadru juridic internațional în materie culturală sau de minorități. Sprijinul acordat de România românilor balcanici a fost determinat exclusiv de rațiuni de solidaritate culturală și etnică.

[26] De exemplu, 1) Abecedaru romănescu trâ românlji d’in Drepta a Dunăreljei, de Dimitrie Athanasescu, ”învețiatoru de aistă limbă tră prima oară”, București, Tipografia Lucrătorilor Asociați. Mai multe ediții, a doua fiind din 1865. 2) Abecedar macedo-român, întocmit de Virgiliu Stoicescu, Const. I. Naum şi Const. Petrescu-Birina, București, Imprimeria Statului, 1900, 145 de pagini.

[27]Cea mai puternică identitate românească și orientare spre cultura și națiunea română pot fi găsite, însă, printre aromânii din România, dar și în afara României, în special acolo unde au funcționat școli românești. Mare parte dintre aceștia țin să sublinieze distanța lor față de cultura greacă și se consideră parte a poporului român, vorbitor al unui dialect românesc”. Thede Kahl, Istoria Aromânilor, Tritonic, București, 2006, pag. 127.

[28] De exemplu, 1) Vangheilu al Mattheu în dialectulu macedo-român[Evanghelia lui Matei în dialectul macedo-român], transpunere de Lazulu alu Dumi, București, Tipografia Societăţei Albaneză „Dituria”, 1889, 2) Apostolul. Subiectul merită o documentare amănunțită.

[29] Dimotika (Δημοτική).

[30] Katharevousa (Καθαρεύουσα).

[31] Τσακωνικά, derivată dintr-un dialect ionic al limbii ptorogrecești, vorbit astăzi de circa 1200 de persoane.

[32] Ποντιακή γλώσσα, limbă fără statut legal în Grecia, vorbită, potrivit diverselor estimări, de un număr între 320 de mii și 1 milion 780 de mii de persoane.

[33] Καππαδοκικά, un dialect rezidual și izolat, puternic diferențiat, al limbii grecești comune, apropiat mai degrabă de greaca antică decât de neogreacă.

[34] Κοινὴ Ἑλληνική sau ἡ κοινὴ διάλεκτος (dialectul comun), apărută în antichitatea postclasică (cca. 300 î.Hr. – 300 d.Hr.) și care este principala strămoașă a limbii vernaculare demotice de astăzi. Este limba în care a scris Polibiu (cca 201 – cca 120 î.Hr) sau Plutarh (cca 46 – cca 127).

[35] Compte-rendu des débats. Session ordinaire de 2004 (troisieme partie), 21-25 juin 2004. La question n° 8 posée par M. Cubreacov. Edition du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 2004, pag. 694-695.

[36] Adoptată la Strasbourg, la 1 februarie 1995, semnată și ratificată de către 39 de state membre ale Consiliului Europei. Statele care nu au semnat Convenția sunt Andora, Franța, Monaco și Turcia. Statele care au semnat Convenția, dar nu a ratificat-o niciodată sunt: Belgia, Grecia (semnare în 1999), Islanda și Luxemburg. România a ratificat Convenția la 29 aprilie 1995.

[37] Adoptată la Strasbourg, în 1992 și intrată în vigoare la 1 martie 1998. Grecia nu a semnat Carta, nerecunoscând pe teritoriul său nicio limbă regională sau minoritară. România a semnat Carta la 17 iulie 1995 și a ratificat-o la 24 octombrie 2007, recunoscând pe teritoriul său 20 de limbi regionale sau minoritare, printre care și greaca.

[38] Dimitri Constas, Ambasador, Reprezentant permanent al Greciei pe lângă Consiliul Europei, Scrisoarea din 1 iunie 1999, cu ocazia discuțiilor din cadrul CM al CoE din 8-9 iunie 1999 privind modul de aplicare a Recomandării 1333 (1997) a APCE.

[39] În greacă ”Πανελλήνια Ομοσπονδία Πολιτιστικών Συλλόγων Βλάχων”.

[40] Cum ar fi: a) ”Aromânii (sau valahii) din Grecia” sunt autohtoni, iar ”cei care locuiesc astăzi în FRYM, în Bulgaria, Serbia, România și în Turcia sunt o diasporă a noastră din secolul XVIII și XIX”; b) ”Valahii din Grecia nu sunt o ”minoritate etnică dispersată”, în realitate noi nefiind nici măcar ”minoritate etnică””; c) ”Noi nu avem nicio legătură de înrudire etnică cu Românii”; d) ”nu există o ”limbă valahă standard”, ci doar dialecte orale”, ”de aceea pentru noi nu se poate pune problema unui învățământ în valahă”; e) ”Valahii, în mod tradițional, au primit un învățământ desfășurat în greacă și s-au exprimat întotdeauna ca membri ai lumii grecești”; f) ”Doar în epoca propagandei române din Balcani, începând cu anii 1860 și până la finele celui de Al Doilea Război Mondial, unii dintre Valahi au primit o educație școlară în română, niciodată însă în valahă”; g) ”Înainte de a ne putea gândi la înființarea de reviste, ziare, posturi de radio și de televiziune în limba valahă, va trebui depășit mai întâi principalul obstacol ce constă în stabilirea pe baze științifice a unei limbi valahe standardizate și larg răspândite”; h) ”nu ține de tradiția noastră oficierea serviciilor religioase în limba valahă. Din momentul creștinării Valahilor serviciile bisericești au fost întotdeauna oficiate, în numeroasele lor biserici și mănăstiri, în greacă. Nu a existat niciodată o Biserică Valahă independentă. Noi am fost întotdeauna ortodocși și în imensa noastră majoritate am susținut Patriarhia ecumenică în momentele dificile”; i) ”Noi nu avem revendicări politice”; j) ”noi nu vrem să fim studiați de către ”centre recunoscute”, cel puțin dacă nu sunt recunoscute de noi. Pentru că am avut o amară experiență, noi cunoaștem  că aceste studii sunt departe de a fi academice”; k) ”vrem să fim protejați contra  tuturor celor care se prezintă în fața comunității și instanțelor internaționale ca purtători de cuvânt, reprezentanți, protectori, specialiști și salvatori ai Valahilor”. Scrisoarea  Uniunii panelene a societăților culturale valahe din 5 martie 1999 adresată Comisiei APCE pentru Cultură și Educație și semnată, în numele Consiliului Asociației, de către Fotis Kilipiris Georgios Makris (Președinte și Secretar general), viceprimar de Prosotsani.

[41] Biserica Ortodoxă semiautonomă a insulei Creta (cu 9 eparhii), insulele arhipelagului Dodecanez (cu un exarhat și 5 mitropolii), ”noile teritorii” din nord (provinciile Epir, Thesalia, Macedonia Occidentală, Macedonia Centrală și Tracia), în care funcționează, sub jurisdicție constantinopolitană (36 de mitropolii, în frunte cu mitropoliții de Alexandrupolis, Traianopolis și Samotracia; Chios; Didimotika, Orestias și Soufli; Drama; Dryinupolis, Pogogiani și Konița; Edesa și Pella; Elassona; Eleytherupolis; Florina, Prespa și Eordaia; Filipi, Neapolis și Thasos; Grevena; Gumenissa, Axiupolis și Polykastron; Ianina; Ierissos, Sfântul Munte și Ardamerion; Kassandreea; Kastoria; Kitros, Katerini și Platamon; Lagkada; Lemnos și Sf. Eustatie; Maroneea și Komotini; Mithymna; Mytiline; Neapolis și Stavrupolis; Nea Krini și Kalamaria; Nikopolis și Preveza; Paramythia, Philata, Geromerion și Parga; Polyani și Kilkis; Samos și Ikaria; Servia și Kozani; Serres și Nigrita; Sidirokastron; Sisianio și Siatista; Salonic; Veria și Naousa; Xanthi; Zihna și Nevrokopion).

[42] Episcopatul românilor macedoneni. Studiu apărut în ”Voința națională”, decembrie 1896, București, Tipografia ”Voința națională”, 1897.

[43] Vicariatul Ortodox Ucrainean din România (în ucraineană Православний Український вікаріат у Сиготі), înființat la 12 februarie 1990, este o unitate bisericească administrativă cu statut special misionar-pastoral, care are rolul de a coordona viața spirituală a credincioșilor ortodocși ucraineni din România. El exercită o jurisdicție autonomă asupra comunităților etnicilor ucraineni de confesiune ortodoxă din Maramureș, Transilvania, Crișana și Banat organizate în două protopopiate (Sighetul Marmației și Lugoj) și este subordonat direct Patriarhului României.

[44] Biserica cu hramurile Sfânta Parascheva și Sfinții Martiri Brâncoveni din cartierul Hasköy, ctitorie a Sfântului Domnitor Constantin Brâncoveanu (1692).

[45] Peste 2000 de credincioși români.

[46] Patriarhul României deține și titlul de Locțiitor al Tronului Cezareii Capadociei (al doilea în diptice și primul după Patriarhul Ecumenic în schema ierarhică a scaunelor episcopale ale Patriarhiei de Constantinopol), titlu acordat mitropoliților Ungrovlahiei (Munteniei) la 10 octombrie 1776, iar Mitropolitul Moldovei și Bucovinei deține și titlul de Locțiitor al Tronului Sevastiei Armeniei (al 11-lea în dipticele Patriarhiei de Constantinopol), titlu acordat Mitropoliților Moldovei și Sucevei către jumătatea secolului al XV-lea și păstrat până astăzi.

[47] De preferat la Corcea, centrul cultural tradițional al aromânilor din această țară.

[48] De preferat la Blagoevgrad, fosta Giumaia de Sus (în bulgară Gorna Djumaia – Горна Джумая, în dialectul aromân Giumaia din Sus ), regiune în care avem astăzi cea mai mare concentrație de aromâni din această țară.

[49] De preferat la Crușova (în slava macedoneană Krușevo –  Крушево, în dialectul aromân Crușuva), principalul centru cultural al aromânilor din această țară.

[50] În slava macedoneană – Македонска Радио Телевизија (МРТ) – национална телевшзија на Република Македонија.

[51] Ortografia tradițională a dialectului istoric aromân este utilizată în România, în Albania (inclusiv de publicații, dar și în procesul de instruire la singura școală cu predare în dialect de la Diviaca (Divjakë), județul Lușnea (Lushnje), susținută financiar de Statul Român), dar și de unii intelectuali aromâni din Grecia.

[52] Cum ar fi scrierea germanizantă a așa-zisei grupări de la Freiburg, practicată în presa dialectală, în unele școli și de către unele edituri din Republica Macedonia, sau scrierea pe baza alfabetului grecesc, inadecvat fonetismului aromân și meglenoromân practicată sporadic în Grecia.

[53]Monde hellénique” în franceză. Formula originală greacă este ”Ελληνικό κόσμο”. (Ce simetrie și consonanță cu ”Lumea Rusă” predicată de la Moscova!)

[54] Circa 5 500 de persoane.

[55] Circa 36 000 de persoane, dintre care doar circa 20 000 vorbesc limba armeană.

[56] Potrivit mai multor surse între 120 și 130 000.

[57] Abia din iulie 1999.

[58] Găgăuzii (circa 25 000), românii (circa 300 000), bulgarii și slavii ziși macedoneni (circa 100 000), țiganii nemusulmani (circa 300 000 potrivit estimărilor Helsinki Watch din Grecia).

[59] În mod paradoxal, în cazul minorităților sale înrudite din alte state, Grecia recunoaște și aplică criteriile valabile pentru tratamentul preferențial aplicabil minorităților, chiar și atunci când aceste minorități înrudite sunt de confesiune islamică sau au de limbi puternic diferențiate (bunăoară, Catoitaliotică, un dialect rezidual al limbii vechi grecești cu puternice influențe romanice) sau chiar alte limbi decât greaca. Asistăm la un caz clasic de dublu standard, care împiedică ieșirea unui stat din mentalitatea Evului mediu otoman și racordarea la modernitate.

[60] Arhimandritul Averchie s-a născut la Avdela în anul 1808, fiind fiul celnicului Ioan Iaciu Buda. Călugărit de la vârsta de 13 ani, a ajuns stareț la mănăstirea Iviru de la Muntele Athos. A venit în București la 1861, intrând în contact cu elita românească. În anii 1865 și 1867 a selectat elevi pentru a urma cursurile școlii de la biserica Sfinții Apostoli din București.

[61] Preotul martir Haralambie Balamaci a fost unul din cei mai activi luptători pentru drepturile culturale ale aromânilor din Imperiul Otoman. În special, Papa Lambru s-a zbătut pentru dreptul la biserică și școală națională pentru aromâni, care sunt una dintre ramurile sudice ale poporului român, în sensul larg al romanității răsăritene. A fost hirotonit preot la Curtea de Argeș. A deschis prima școală românească, cu predare în româna literară și în dialectul istoric aromân, la Pleasa (1883) și, apoi, la Corcea (1885), localități în care a slujit ca preot paroh. Este, de asemenea, întemeietorul primei școli albaneze din Corcea (1887). În 1891 s-a dus la Istanbul pentru a cere înființarea unui episcopat românesc pentru aromânii din Imperiul Otoman. Aici are loc un atentat la viața lui, din care scapă nevătămat. A oficiat liturghia în limba română literară și în dialectul istoric aromân, în care a predicat. A fost un creștin desăvârșit, un patriot luminat, un om cu o credință nestrămutată, un slujitor exemplar al lui Hristos, un suflet iubitor de Adevăr, un semănător de speranță, un om și un sfânt al lui Dumnezeu vlăstărit din ramura aromână a neamului nostru, pentru care și-a dat și viața. Singura vină care i s-a găsit vreodată este că s-a născut și a vrut să rămână român. A fost martirizat de antarții greci în ziua de 23 martie 1914, împreună cu fratele său Sotir Balamaci și alți trei români nevinovați. Acești români fac parte dintr-o serie de circa 500 de români din Balcani – învățători, profesori, preoți, dar și simpli elevi – care au fost martirizați pentru că apărau identitatea românească și slujeau comunităților din care făceau parte în limba română literară și în dialectele istorice gemene aromân și meglenoromân. În 1962 preotului martir Haralambie Balamaci i s-a acordat post mortem titlul de Erou al Albaniei în lupta contra elenizării. În 1994 președintele Sali Berisha i-a acordat titlul post mortem de Învățător al neamului.

Notă: varianta prescurtată rostită a acestei comunicări poate fi urmărită aici, începând cu 2:37:10


PE SCENA TEATRULUI NAȚIONAL BUCUREȘTI

Mai 9, 2016

Pe scena Teatrului Național București ”Ion Luca Caragiale”, prezentând emisiile filatelice și de efecte poștale dedicate celei de-a 111-a aniversări a Iradelei sultanului turc Abdul Hamid de recunoaștere a drepturilor naționale ale românilor din Imperiul Otoman (aromâni și meglenoromâni), în cadrul Concertului dat cu ocazia aniversării. 9 mai 2016.

9 mai 2016 TNB Aromani si Meglenoromani (2)

9 mai 2016 TNB Aromani si Meglenoromani (3)

9 mai 2016 TNB Aromani si Meglenoromani (6)

9 mai 2016 TNB Aromani si Meglenoromani (4)

9 mai 2016 TNB Aromani si Meglenoromani (7)

meglenoromani 1

9 mai Bucuresti aromani si megelenoromani 0

 


EVENIMENT FILATELIC LA CHIȘINĂU

Aprilie 27, 2016

Macheta Iradea 9 mai 1905

Timbre personalizate ”RECUNOAȘTEREA DREPTURILOR NAȚIONALE ALE ROMÂNILOR DIN BALCANI (AROMÂNI ȘI MEGLENOROMÂNI). IRADEAUA DIN 9 MAI 1905” emise de Biroul Marca Personalizată al Întreprinderii de Stat POȘTA MOLDOVEI, la comanda Asociației ”Răsăritul Românesc” din Chișinău. Dublu clic pentru a mări imaginea.

Colița cuprinde 3 serii a câte 5 timbre fiecare (3 x 5 = 15). Timbrele se află în circuit poștal, fiind acceptate de orice oficiu poștal din Republica Moldova pentru orice fel de expediții naționale și internaționale.

Prima serie de 5 timbre reprezintă, în afara textului dispus eliptic și a semnăturii în alfabet arab a sultanului Abdul Hamid al II-lea care a semnat Iradeaua din 9 mai 1905, la cererea insistentă a României, imaginea Regelui Carol I, care, după Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a fost unul dintre protectorii culturali ai românilor din Balcani (aromâni și meglenoromâni).

A doua serie reprezintă imaginea Ministrului Afacerilor Străine al României din 1905, generalul Iacob Lahovary.

A treia serie reprezintă imaginea lui Alexandru Emanoil Lahovary,  Trimisul Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al României la Constantinopol, care a avut principalul merit în obținerea Iradelei din 9 mai 1905.

Semnarea Iradelei a reprezentat un mare succes diplomatic al României în favoarea minorităților sale înrudite meglenoromână și aromână.

Filateliștii sau persoanele interesate să intre în posesia colițelor cu aceste timbre personalizate emise de Biroul Marca Personalizată al întreprinderii de stat Poșta Moldovei la comanda Asociației ”Răsăritul Românesc” ne pot contacta direct. (Donație: 50 RON sau 250 MDL per coliță)

Plic personalizat emis la comanda Asociației ”Răsăritul Românesc” din Chișinău. ”Recunoașterea drepturilor naționale ale românilor din Balcani (aromâni și meglenoromâni), Iradeaua din 9 mai 1905”

Plic personalizat emis la comanda Asociației ”Răsăritul Românesc” din Chișinău. ”Recunoașterea drepturilor naționale ale românilor din Balcani (aromâni și meglenoromâni), Iradeaua din 9 mai 1905”


UN SULTAN DINTRE ACEIA CE DOMNESC PESTE VRO LIMBĂ…

Aprilie 26, 2016

monograma sultanului Abdul Hamid

Semnătura filigranată, în alfabet arab și încununată cu flori, a sultanului Abdul Hamid al II-lea care a emis, la 9 mai 1905, la cererea României, Iradeaua de recunoaștere ca naționalitate a românilor din Imperiul Otoman (meglenoromâni și aromâni) și de egalare a lor în drepturi și privilegii cu celelalte naționalități.

Semnarea Iradelei a reprezentat un mare succes diplomatic al României în favoarea minorităților sale înrudite meglenoromână și aromână. Demersurile românești pentru obținerea Iradelei au durat mai bine de patru ani de zile și s-au datorat în special lui Alexandru Emanoil Lahovary (1855-1950), Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al României la Constantinopol, și colaboratorului acestuia, Gheorghe Derussi (1870 – 1931), care avea să ajungă ministru al Afacerilor Externe al României (17 decembrie 1921 – 10 ianuarie 1922) în guvernul Take Ionescu. Pentru succesul obținut la Constantinopol în favoarea conaționalilor români din Balcani, Alexandru Em. Lahovary și Gheorghe Derussi au fost decorați de Regele Carol I cu ordinul ”Steaua României” în grad de Comandor.

Alexandru Em. Lahovary

Alexandru Em. Lahovary

Iradeaua obținută de România avea, între altele, și menirea de a pune capăt nelegiuirilor, violențelor, jafurilor, terorii, omorurilor și asasinatelor (peste 400) împotriva românilor macedoneni dezlănțuite sălbatic de bandele de antarți greci organizate și finanțate de guvernul de la Atena și binecuvântate de ierarhia Patriarhiei de Constantinopol.

Urmare a acestei decizii imperiale, prin care românii balcanici obțineau dreptul la autoconducere locală, serviciu religios și școală în limba maternă, Patriarhia de Constantinopol a protestat, iar guvernul de la Atena a rupt, în aceeași zi (9 mai 1905), relațiile diplomatice cu România.

Guvernul Greciei mai rupsese relațiile diplomatice cu România și între 1892 şi 1896, din cauza unor pretenții asupra moștenirii din România a aromânului Evanghelie Zappa.

Reluarea relațiilor diplomatice româno-grecești a avut loc abia după 6 ani, în 1911.

Iradeaua Imperiala din 9/22 mai 1905, publicata in Lumina - Revistă Populară a Românilor din Imperiul Otoman, anul III, nr. 5, mai 1905, Bitolia.

Iradeaua Imperiala din 9/22 mai 1905, publicata in Lumina – Revistă Populară a Românilor din Imperiul Otoman, anul III, nr. 5, mai 1905, Bitolia.


TIMBRU PERSONALIZAT: ”ȘI EU HIU ARMÂN!”

Aprilie 25, 2016

Timbru personalizat, emis de Biroul Marca Personalizată al întreprinderii de stat Poșta Moldovei la comanda Asociației ”Răsăritul Românesc” din Chișinău.

Imagine în vinietă: Gravură de epocă care îl reprezintă pe Arhimandritul Averchie Vlahul, egumentul mănăstirii Iviru din Sfântul Munte Atos, împreună cu primii elevi aromâni la București, în 1865. Inscripția ”ȘI EU HIU ARMÂN!” (”ȘI EU SUNT ROMÂN!”) reproduce exclamația Arhimandritului Averchie din 1862, la vederea paradei militare din București salutate pe Dealul de la Cotroceni de către Domnitorul Alexandru Ioan Cuza al Principatelor Române Unite. Dublu clic pentru a mări imaginea.

Timbru Arhimandritul Averchie Bucuresti 1865

Filateliștii sau persoanele interesate să intre în posesia colițelor cu aceste timbre personalizate emise de Biroul Marca Personalizată al întreprinderii de stat Poșta Moldovei la comanda Asociației ”Răsăritul Românesc” ne pot contacta direct. (Donație: 50 RON sau 250 MDL per coliță)

Plic personalizat emis la comanda Asociației ”Răsăritul Românesc” din Chișinău. ”Aromanian kin-minority. ”ȘI EU HIU ARMÂN!” Arhimandritul Averchie și primii elevi aromâni la București, 1865”.

Plic personalizat emis la comanda Asociației ”Răsăritul Românesc” din Chișinău. ”Aromanian kin-minority. ”ȘI EU HIU ARMÂN!” Arhimandritul Averchie și primii elevi aromâni la București, 1865”.

Părintele arhimandrit Averchie Iviritul zis și Vlahul, împreuna cu cei 10 copii aromâni aduși de el din Balcani pentru a învăța la Școala de la Sfinții Apostoli din București, anul 1865. Aceștia sunt: Toli G. Tulliu (din Abela), Gheorghe Dauti (Abela), Apostol Misiu Teodoreanu (Perivoli), Domenic Goma (Perivoli), Gușiu Papacostea (Selia), Demetru Papaiachim (Abela), Bușiu M. Savuliu (Abela), Demetru Papinian (Abela), Demetru G. Badralexi (Abela), Nicolae Papilian (Selia). Stampa a fost reprodusă în Albumul Macedo-Român, apărut sub îngrijirea lui V.A. Urechia în 1880. Averchie s-a născut la Avdela în anul 1808, fiind fiul celnicului Ioan Iaciu Buda. Călugărit de la vârsta de 13 ani, a ajuns stareț la mănăstirea Iviru de la Muntela Athos. A venit în București la 1861, intrând în contact cu elita românească. În anii 1865 și 1867 a selectat elevi pentru a urma cursurile școlii de la Sfinții Apostoli din București.


EVENIMENT FILATELIC LA POȘTA MOLDOVEI: TIMBRE PERSONALIZATE ”PREOT MARTIR HARALAMBIE BALAMACI”

Martie 21, 2016

Astăzi, 21 martie 2016, Poșta Moldovei (Biroul Marca Personalizată) a emis, la comanda Asociației ”Răsăritul Românesc”, în tiraj limitat, o serie de 4 (4 x 6 = 24) timbre personalizate ”PREOT MARTIR HARALAMBIE BALAMACI” care redau imagini ale Preacucernicului părinte Haralambie Balamaci, preot aromân din Corcea (astăzi în Albania), martirizat la 23 martie 1914, erou al Albaniei cunoscut și ca Papa Lambru. Timbrele se află în circuit poștal.

Preotul martir Haralambie Balamaci a fost unul din cei mai activi luptători pentru drepturile culturale ale aromânilor din Imperiul Otoman. În special, Papa Lambru s-a zbătut pentru dreptul la biserică și școală națională pentru aromâni, care sunt una dintre ramurile sudice ale poporului român, în sensul larg al romanității răsăritene. A fost hirotonit preot la Curtea de Argeș. A deschis prima școală românească, cu predare în româna literară și în dialectul istoric aromân, la Pleasa (1883) și, apoi, la Corcea (1885), localități în care a slujit ca preot paroh. Este, de asemenea, întemeietorul primei școli albaneze din Corcea (1887). În 1891 s-a dus la Istanbul pentru a cere înființarea unui episcopat românesc pentru aromânii din Imperiul Otoman. Aici are loc un atentat la viața lui, din care scapă nevătămat. A oficiat liturghia în limba română literară și în dialectul istoric aromân, în care a predicat. A fost un creștin desăvârșit, un patriot luminat, un om cu o credință nestrămutată, un slujitor exemplar al lui Hristos, un suflet iubitor de Adevăr, un semănător de speranță, un om și un sfânt al lui Dumnezeu vlăstărit din ramura aromână a neamului nostru, pentru care și-a dat și viața. Singura vină care i s-a găsit vreodată este că s-a născut și a vrut să rămână român.

A fost martirizat de antarții greci în ziua de 23 martie 1914, împreună cu fratele său Sotir Balamaci și alți trei români nevinovați. Acești români fac parte dintr-o serie de circa 500 de români din Balcani – învățători, profesori, preoți, dar și simpli elevi – care au fost martirizați pentru că apărau identitatea românească și slujeau comunităților din care făceau parte în limba română literară și în dialectele istorice aromân și meglenoromân.

În 1962 preotului martir Haralambie Balamaci i s-a acordat post mortem titlul de Erou al Albaniei în lupta contra elenizării. În 1994 președintele Sali Berisha i-a acordat titlul post mortem de Învățător al neamului.

Colita 1 Preot martir Haralambrie Balamaci

De asemenea, Poșta Moldovei a emis alte două serii de 4 timbre poștale personalizate care redau în viniete imagini ale aceluiași preot martir.

Colita 3 Preot martir Haralambrie Balamaci

(Colița 1: Monumentul Binecredinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt din Chișinău (sculptor – Alexandru Plămădeală))

Colita 2 Preot martir Haralambrie Balamaci

(Colița 2: Catedrala Nașterea Domnului și Clopotnița din Chișinău).

Filateliștii sau persoanele interesate să intre în posesia colițelor cu aceste timbre personalizate emise de Poșta Moldovei la comanda Asociației ”Răsăritul Românesc” din Chișinău ne pot contacta direct. (Donație: 50 RON sau 250 MDL per coliță până în 10 aprilie 2016)


O CARTE CARE M-A ÎNTRISTAT

Iunie 23, 2015

Afis Aromanii

Astăzi a avut loc la Chișinău lansarea volumului ”Aromânii pretutindeni, nicăieri” (ediția a II-a, 607 pagini) de Nicolas Trifon apărută la editura CARTIER. Autorul a fost prezent la această lansare. Am onorat invitația și am luat cuvântul, așa cum fusesem anunțat.

Am fost singurul care a vorbit în răspăr cu autorul și cu ceilalți vorbitori. În mod evident, nu am fost măgulitor cu autorul și nici nu am putut accepta ideile-forță care traversează volumul de la prima până la ultima pagină. Lectura acestei cărți mi-a provocat multă tristețe și m-a făcut să reflectez din nou nu doar asupra tematicii aromâne, care este una dintre cele predilecte pentru mine, ci, mai ales, asupra onestității intelectuale, asupra manipulării prin scris și asupra diversiunii politice pe plan cultural la români.

Obiectiv vorbind, cartea semnată de Nicolae Trifon este, sub aspect informativ, una perfect compilativă. Ea nu aduce niciun element nou față de ceea ce au scris alți autori, iar sub aspect interpretativ cuprinde un număr destul de mare de speculații și sofisme, otrăvind dezbaterea cu idei îndreptate împotriva Statului nostru național și a națiunii noastre. Oricine a citit și alte cărți despre aromâni, scrise înaintea celei semnate de Nicolas Trifon, poate judeca contextual această carte, nu izolat, și, cu atât mai mult, nu dulceag-sentimental.

În cartea sa, Nicolas Trifon se dedă unor excese pe plan intelectual și face dovada unei vanități de grup care ne aruncă în perplexitate. Cartea sa suferă de instabilitate în logica afirmațiilor, care, fiind de cele mai multe ori contradictorii, sunt subordonate unui singur scop urmat obsesiv: aromânii nu sunt înrudiți național cu nimeni, ei nu nu au nevoie de rude etnice, căci particularismul lor este suficient și egalează simetric orice altă identitate, mai cu seamă pe cea românească.

Opunându-se ideii de Stat, în general, și ideii europene de Stat înrudit (Kin-state, Etat-parent), Nicolas Trifon se plasează în relație de contradicție cu principalele documente ale Consiliului Europei în materie de minorități naționale, refuzându-le astfel aromânilor, din start, într-o logică vădit păguboasă, orice drept de a fi recunoscuți vreodată oficial ca minoritate națională în statele lor de origine, singura posibilitate pe care le-ar putea-o rezerva fiind, cel mult, cea de ”grup folcloric” (cum e cazul în Grecia) sau de ”grup etnic” (Cum e cazul în Albania). Citindu-i cartea, înțelegi că singurul stat național în care Nicolas Trifon i-ar vrea recunoscuți pe aromâni ca minoritate națională este România (pe care nu ezită să o acuze în mod repetat și gratuit de ”trădare” a aromânilor), tocmai pentru a demonstra că aromânii nu ar fi deloc înrudiți național, etnic, lingvistic și cultural cu dacoromânii.

Astfel, cartea ni se prezintă ca fiind lipsită de o normală decență și consecvență intelectuală, menținându-se în zona speculațiilor și a gesticulațiilor formaliste, nefiindu-i străină sofistica.

Pe de altă parte, Nicolas Trifon ne vorbește despre particularismul aromânilor din Grecia, stat în care locuiesc majoritatea confraților noștri sud-dunăreni, precizând că acesta constă, potrivit lui, în ”revendicarea până la paroxism, uneori în ciuda bunului-simț, a grecității lor încă din Antichitatea îndepărtată”.

Ca fond de idei cartea semnată de Nicolas Trifon consună cu teoria moldovenistă a lui Mohov care susținea că moldovenii și românii ar fi două națiuni distincte, dar care au strămoși comuni, pe volohi. Nicolas Trifon susține un fals similar, cum că aromânii și românii ar fi două națiuni distincte, chiar dacă ar proveni și unii și alții de la valahi, valahi pe care îi prezintă ca pe o nație dispărută de mai multe secole pe undeva prin Bulgaria. Asemenea idei subțirele și otrăvite, crede cineva că le sunt utile aromânilor aflați în dificultate culturală, lingvistică și identitară în statele lor de origine? Și la ce le servesc aromânilor atacurile nedrepte și veninoase împotriva Statului național Român, pe care Nicolas Trifon îl pune în antiteză cu aromânii?

Convingerea mea fermă este că aromânii, aflați în dificultate culturală în cele patru state balcanice de origine (Grecia, Albania, Republica Macedonia și Bulgaria) și amenințați cu stingerea, trebuie salvați, dar nu cu prețul contrapunerii lor nouă, dacoromânilor, care le-am fost și le suntem alături.

Am promis să revin cu marginalii și mă voi achita de obligație de îndată ce-mi va permite timpul. Deocamdată voi aduce în prim-plan doar câteva mici detalii despre autor și câteva pasaje din carte, culese aleatoriu, pentru ca cititorii acestui blog să-și facă o cât de mică părere înaintea comentariilor mele.

Autorul, Nicolas Trifon, născut la București, în 1949, a mai publicat, cu referire la aromâni, ”Les Aroumains, un cas de figure atypique”, ”Les Aroumains en Roumanie depuis 1990: comment se débarasser d’une (belle)-mère patrie devenue encombrante” (”Aromânii din România după 1990: cum să ne descotorosim de o patrie-mamă (vitregă) devenită împovărătoare”),  în Revue d’études comparatives Est-Ouest, nr. 38-4, 2007, ”Unde este Aromânia?”, în revista Europa, nr. 8, 2011, și ”Les Aroumains, un peuple qui s’en va” (”Aromânii, un popor care e pe ducă”). Volumul ”Aromânii pretutindeni, nicăieri” a apărut și în sârbo-croată, în 2009, autorul anunțând că urmează să apară și în albaneză. Militant libertar în Franța (Coordination/Organisation Combat anarchiste), Nicolas Trifon a fost angajat în diverse mişcări anarhiste, între anii 1983 şi 1991, a dirijat „Iztok”, revista anarhistă despre ţările de Est.

Prezentându-se ca aromân, Nicolas Trifon nu cunoaște suficient și, astfel, nici nu vorbește dialectul istoric aromân, preferând să se exprime în româna literară sau în franceză.

Autograful acordat astăzi de autor: ”Domnului Cubreacov cu toată stima pentru interesul pe care îl manifestă de ani și ani pentru aromâni independent de divergențele care pot exista între noi. Nicolas Trifon”.

***

Fragmente din volumul ”Aromânii pretutindeni, nicăieri”. Sublinierile cu gras îmi aparțin.

”Aromâna este o limbă sau un dialect? Aceasta se va decide urmând cursul firesc al lucrurilor. În realitate, în multe dintre cazurile ”litigioase” de același tip ca și cel care ne interesează aici, criteriile extralingvistice (istorice, culturale, funcționale) au prevalat, în cele din urmă, asupra criteriilor lingvistice (genetice, structurale, de subordonare) când era vorba de atribuirea statutului de limbă vreunui idiom. Rațiunile pentru care aceasta (încă) nu s-a produs în cazul aromânilor nu sunt nici pe departe doar lingvistice”. (pag. 52)

Este evident că școlile românești reprezentau mai curând un handicap, în primul caz. De ce să începi studiile într-o limbă pentru a le continua în alta? În cel de-al doilea caz, ele prezentau o atracție sigură”, (pag. 230)

”În cele mai multe dintre cazuri, aromâna era, într-adevăr, predată în primele clase, iar diversele inițiative culturale au generat, de multe ori, rezultate edificatoare, deși modeste. Aceasta se datorează mai ales tenacității profesorilor și intelectualilor proveniți deseori din școlile românești și preocupați de menținerea și de valorificarea elementului aromânesc” (pag. 234).

”Pe de altă parte, orientarea spre România, țară situată într-o zonă culturală și istorică foarte distinctă, constituia o abatere destul de grosolană de la intențiile afișate cu privire la tradiții, moravuri, datini și obiceiuri aromânești”. (pag. 262)

Cu toate că erau dezavantajați de ostilitatea Bisericii (grecești) și împiedicați, de fapt, de legătura cu România, eforturile întreprinse de aromâni, cu concursul unor cărturari străini precum Weigang, menite să le pună în valoare patrimoniul, de cele mai multe ori legat de păstorit, nu vor fi zadarnice. Până în zilele noastre, acest patrimoniu, odată debarasat de amprentele artificiale ce se datorează influenței românești, rămâne o referință pentru aromâni indiferent de orientarea lor națională”. (pag. 264)

”Ei au reuși totuși să valorifice acest patrimoniu aromânesc (distinct, în multe privințe, de patrimoniul românesc), chiar dacă nu-l prezentau, formal, ca atare”. (pag. 264)

”Atât problema tangențelor cu cultura greacă, cât și cea a implicațiilor pe care le-a avut romanitatea limbii și specificitatea istoriei aromânilor au fost, de asemenea, abordate și tratate într-o optică exclusiv națională și pe fundalul unui conflict cvasineîntrerupt dintre două state, Grecia și România. Într-o primă fază naționaliștii aromâni au avut câștig de cauză, punându-i la zid pe aromânii care le erau ostili, manifestau reticențe sau nu credeau în noul curs pe care erau îndemnați să-l urmeze”. (pag. 270)

”Putem vedea și azi cum descendenți din familiile aromânești emigrate din Grecia în România, uneori din rațiuni naționale, continuă să acorde preferință prenumelor elene și nu se ofuschează dacă trec drept greci, ba dimportivă”. (pag. 276)

”Totul indică faptul că, la aromâni, rațiunea practică a predominat mereu, în ultima instanță, asupra rațiunii naționale”. (pag. 277)

”din punct de vedere cultural, aromânii erau mai aproape de greci”. (pag. 286)

Accederea la o conștiință națională românească implică revizuirea imediată și pe alocuri radicală a conștiinței comunitare aromânești pe care elenismul o afecta mai puțin, chiar dacă el lasă să se întrevadă perspectiva abandonării ei într-un viitor îndepărtat.” (pag. 288-289).

”în multe cazuri ”grecomanii” au păstrat mai bine limba și obiceiurile decât ”patrioții””. (pag. 289)

”aderarea la românism, pornind în special de la criteriul lingvistic, implica intervenții și revizuiri menite să alinieze aromâna la română” (pag. 289)

Ar fi oarecum deplasat să ne pronunțăm asupra sincerității unui personaj precum Apostol Margarit (1834-1903), după cum face autorul pasajului pe care l-am citat mai sus, Victor Berard”. (pag. 294) ”Din punct de vedere politic, Margarit este liderul aromân care a ajuns cel mai departe, neezitând să se îndepărteze, dacă o cerea conjunctura, de calea trasată de guvernul român”. (pag. 295) ”Primul succes veritabil a fost repurtat la o lună după Congres grație presiunii diplomatice românești și mai ales manevrelor abile, desfășurate în chiar interiorul sistemului politic otoman de către Apostol Margarit, numit inspector general al școlilor românești la începutul anului 1878. Pe 12 septembrie 1878, Saffet Pașa emite un decret care acordă protecție otomană instituțiilor școlare și culturale aromânești în vilaietele Selânik, Monastir și Yanya”. (pag. 299-300) ”La drept vorbind, actul din 1905 nu constituia întru totul o premieră, deoarece decretul smuls de Apostol Mărgărit marelui-vizir în 1878 deschisese deja cale acelei recunoașteri oficiale. El confirmă de jure o situație de facto: mai mult de o sută de școli românești funcționau deja pe teritoriul otoman” (pag. 305)

”România, care și-a făcut recunoscute ”drepturile” asupra unei porțiuni a teritoriului bulgar, pe care o ocupase prin forța armelor, va înceta definitiv să facă presiuni în favoarea aromânilor” (pag. 306)

”Prin elanul de simpatie pe care îl manifestă față da aromâni în perioada 1864-1913, prin eforturile materiale pe care le face în favoarea acestora și prin inițiativele diplomatice pe care le-a avut, România constituie un caz aparte” (pag. 308)

”Intrigați de demersul românesc, observatorii nu au ezitat să se întrebe aspra scopurilor urmărite realmente de aceasta.”(pag. 308)

”Putem considera că politica românească în Balcani urmărea, în mod ”obiectiv”, scopuri diferite de cele declarate, uneori fără știrea propriilor săi promotori și actori. Oricât de ingenioase ar fi fost, calculele cu privire la intențiile ascunse și strategiile oculte ale oamenilor de stat români nu pot conduce decât la rezultate aleatorii și discutabile”. (pag. 311)

”Mai mulți observatori externi contemporani ai evenimentelor din Balcani au pus accentul pe caracterul ilogic al demersului românesc”. (pag. 311)

Statul român a adoptat un demers contradictoriu. Pe de o parte, acesta nu a afișat niciodată și nici nu a urmărit, aidoma altor state din Balcani, obiective iredentiste, mai ales din cauza (dar nu numai) necontiguității României cu teritoriile locuite de aromâni. Pe de altă parte, statul român a acționat printre aromâni ca și cum aceștia trebuiau să se integreze în România” (pag. 312).

Unanimitatea manifestată de clasa politică referitori la angajamentul statului român în favoarea aromânilor era mai mult de fațadă”. (pag. 313).

Ar fi cel puțin exagerat să considerăm că românii îi susținuseră pe aromâni pe parcursul mai multor decenii doar în scopul utilizării acestora ca monedă de schimb pentru recuperarea unei părți a teritoriului bulgar. Totodată, aceasta nu înseamnă că România ar fi renunțat la o atare soluție dacă s-ar fi ivit ocazia”. (pag. 314).

”(…) asistența materială acordată de statul român a fost constantă și chiar în creștere. Bugetul alocat era considerabil. Rațiunea unei atare constanțe, în ciuda rezultatelor puțin satisfăcătoare în domeniului școlar și al propagandei românești, dar și a multiplicării ripostelor pe plan diplomatic (în special în relațiile cu Grecia), nu trebuie căutată într-un devotament unanim și neclintit față de cauza aromânilor și nici în cinismul machiavelic al conducătorilor români”. (pag. 314)

Statul român nu s-a impacientat niciodată din cauza eșecurilor suferite în Balcani în urma sprijinului acordat aromânilor, nu a afișat obiective iredentiste și a recurs exclusiv la mijloace diplomatice, refuzând să se implice în conflictele armate din Macedonia (prin mijlocirea bandelor armate); pe de altă parte, nu a ezitat să-i abandoneze pe aromâni după războaiele balcanice în perspectiva unui modest câștig teritorial și, în același timp, pentru a evita provocarea de noi conflicte și tensiuni în regiune.” (pag. 315-316)

Comportamentul României pe durata războaielor balcanice și, după aceea, abandonarea fără scrupule a aromânilor par să se înscrie în această perspectivă pe termen mediu li lung. Considerațiunile despre duplicitatea liderilor politici români sunt secundare.” (pag. 316)

”Astfel, acea jumătate de veac, plină de peripeții, și care se apropia de sfârșit va părea, de acum înainte, drept o mezaventură națională ale cărei consecințe aromânii, dincolo de culoarea politică a acestora, le resimt până în zilele noastre”. (pag. 320)

Principala preocupare a reprezentanților României era de a-i face pe aliați să accepte noile frontiere ale țării, a cărei suprafață avea, astfel, să se dubleze. Faptul de a fi renunțat să sprijine dosarul ”compatrioților” din sud pare să fi înclinat balanța în favoarea lor în decursul negocierilor” (pag. 343)

”membrii mișcării fasciste românești, cunoscuți sub numele de legionari”. ”În mod cert, unii aromâni au jucat un rol considerabil în mișcarea fascistă românească”. (pag. 346)

”Refuzând să purceadă la anchete consecvente, statul român întreținea incertitudinea cu privire la numărul românilor din sud și acredita, astfel, în mod oficios, supraestimările vehiculate de presă” (pag. 375)

”Până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, diaspora aromânească activă în problema națională se afla în România”. (pag. 391)

 ”(…) aromânii se vor prezenta, de acum înainte, ca un popor distinct, iar România este făcută, indirect, responsabilă de lichidarea drepturilor lor, deoarece a acceptat, în 1913, ”împărțirea patriei noastre între vecini pentru o palmă de pământ”.” (pag. 401)

”Cu toate acestea, de acum înainte, este vorba de dăinuirea limbii materne, a aromânei, și nu a românei sau a altor limbi vorbite de aromâni în statele în care trăiesc. Această ”precizare” marchează o turnură considerabilă, pe care o datorăm, deopotrivă, purtătorilor de cuvânt ai exilului, începând cu Vasile Barba, principalul artizan al renașterii aromânești”. (pag. 404)

”Numeroasele lucrări, studii și articole apărute în România cu privire la problema școlară nu evocă aproape niciodată în mod explicit posibilitatea și necesitatea unui învățământ doar în limba aromână”. (pag. 405)

Separarea dintre română și aromână este tardivă, dacă ne gândim la cea dintre slava macedoneană și bulgară, imediat după al Doilea Război Mondial. Operațiunea s-a încununat rapid de succes în cazul slavei macedonene (totuși mai apropiată de bulgară decât aromâna de română) din cauza susținerii statale de care a beneficiat în contextul Iugoslaviei lui Tito, ce a acordat Macedoniei statutul de republică federativă”. (pag. 406)

”La aceasta trebuie adăugate și precauțiile față de România, luate din grija de a nu rupe legăturile și de nu înstrăina, astfel, un sprijin prețios” (pag. 409)

”Elenismul, ca și multe alte doctrine naționaliste, este, în felul său, inclusiv și, totodată, exclusiv. Ești elen – și poți deveni elen în orice moment – dacă ești ortodox, te revendici de la istoria greacă, începând din Antichitate, aperi idealurile elenismului, vorbești greaca. Aromânii din Grecia corespund de mult acestor criterii și nimeni nu ar putea să le nege calitatea de eleni.” (pag. 423)

”În epoca asistenței românești, tradiția aromânilor a fost, în mai multe rânduri, solicitată în perspectiva apropierii de îndepărtata ”țară-mumă”. Munca întreprinsă la fața locului de aromânii ieșiți din școlile românești, în cele din urmă, nu avea decât să facă și mai vizibilă distanța care separa culturile tradiționale românească și aromânească. În realitate, cultura tradițională a aromânilor este, în mod clar, mai apropiată de cea a popoarelor printre care aceștia trăiesc, mai ales de cea a grecilor, dar și a albanezilor și a slavilor macedoneni, decât de cultura românilor. Integrarea sa în folclorul național grec avea mai multe șanse de succes și a dat, până la urmă, rezultate mult mai concludente, la înălțimea mijloacelor mobilizate pentru a atinge acest scop. (…) Cu toate acestea, până în prezent, rămâne un obstacol de netrecut: limba. Astfel, școala laografică s-a decis să nu repertorieze cântece populare în aromână, acordând un loc privilegiat celor cântate în greacă de către aromâni. (…) Mai mult, sunt numite valahe pentru că aceste dansuri și cântece (în aromână, precum și în greacă) se deosebesc, în multe privințe, și de cele aparținând altor populați din Grecia de Nord.” (pag.435)

Dezbaterea și polemicile în curs de desfășurare au o triplă miză: politică, identitară și practică. Considerarea aromânilor, oricare ar fi țara în care trăiesc, inclusiv România, drept un popor aparte, implică o revizuire radicală a atitudinii și a politicii statului român în privința acestora. Pentru acesta din urmă, aromânii ar înceta să mai fie frați, despărțiți de români de o istorie ingrată, pentru a deveni un fel de veri îndepărtați, față de care ar trebui să manifeste înainte de toate, solidaritate, în numele unei înrudiri lingvistice și al unei preistorii comune, dar cu un contur difuz. În această perspectivă, aromânii ar risca să fie în pierdere, statul român fiind, în regiune, singurul dispus să ”facă ceva” pentru aromâni.”. (pag. 475)

”În absența unor rețele școlare și mediatice, aromâna se pierde în România ca și în alte părți”. (pag.476)

”În realitate, dispozițiile constituționale în vigoare în România nu sunt un obstacol pentru acordarea statutului de minoritate națională aromânilor”. (pag. 477)

”(…) ei s-au afirmat pe scena politică albaneză ca purtători ai unei limbi și ai unor tradiții particulare care îi disting, totodată, de greci, de români și de albanezi”. (pag. 485)

”ei nu aveau ce aștepta de la un stat național propriu” (pag. 505)

”Cu toate că nerealist, scenariul național, propus de statul român, răspunde, în opinia unor aromâni, acestei problematici. Ei aveau să fie dezamăgiți rapid, realizând că nu există o soluție națională posibilă pentru o problemă care nu era, până la urmă, națională” (pag. 505)

”(…) este frapant să constați, în aceste polemici, că argumentele care demonstrau de ce aromânii nu sunt români sau greci sunt mai convingătoare decât cele menite să demonstreze că aromânii sunt fie români, fie greci”. (pag. 513).


SCURT REPERTORIU ALFABETIC AL PORECLELOR DIN COMUNA CRIHANA VECHE, CAHUL

Decembrie 20, 2014

Porecla

Uneori meșteșugite și inspirate, pline de duh (sau de năduh), de gust și de culoare, alteori simple și banale, dar deloc întâmplătoare preluări de nume celebre sau de înaintași din familie, uneori croite după trăsăturile fizice sau sufletești ale purtătorului, alteori descriind ocupații, ticuri verbale, de comportament sau metehne, uneori fiind epitete, metafore sau forme de alint, alteori pline de (auto)ironie usturătoare până la limita necazului sau bătăii de joc, uneori moștenite din părinți, alteori dobândite spontan în situații noi de viață și transmise mai departe copiilor și nepoților, poreclele de la Crihana Veche, ca peste tot la români, reprezintă un adevărat sistem paralel de nume prin care oamenii se numesc și se recunosc. Ele înviorează peisajul antroponimic local, încercând să concureze sistemul numelor de familie. În raport cu acestea din urmă însă, poreclele au marele avantaj al familiarității nevinovate și fără pretenții, lor revenindu-le rolul pe care îl au buruienile, fie ele și de leac, într-un lan de grâu. Unele bătrânești, basarabene, adânc înrădăcinate și foarte longevive, cu sensuri vechi, abia-abia deslușite, altele aduse în secolul XIX din zona Transilvaniei prin aportul de populație românească (în special mocani), iar altele aduse din zona Balcanilor, poreclele de la Crihana Veche își îndeplinesc funcția de nume adiționale ale persoanelor, existând multe cazuri când dăinuirea lor se explică prin necesitatea practică de a distinge purtători ai aceluiași nume de familie dacă aceștia nu sunt rude de sânge. Mulți dintre crihăneni se nasc, copilăresc, trăiesc și mor cu ele. Unii crihăneni par a fi ușor stânjeniți de poreclele lor deloc măgulitoare, chiar dacă înțeleg că acestea sunt șarje prietenești făcute de consătenii lor, alții și le afișează săltăreț cu neprefăcută mândrie, transformându-și-le într-un soi de renume sau chiar titlu de glorie, unii arborează un aer de neutralitate și indiferență, iar alții, resemnați, își poartă supranumele ca pe o grea și nedreaptă povară. Uneori bine potrivite, alteori lovindu-se ca nuca de perete, poreclele crihănenilor sunt plăzmuirea a ceea ce poporul numește Gura Lumii, care, cum se știe, nu menajează pe nimeni și, asemenea vântului, nu poate fi oprită niciodată. Aceste porecle, arar fixate în scris, sunt adevărate etichete vii, un fel de marcă nedezlipită a individului, familiei sau întregii rudenii, niște măști mai mult sau mai puțin discrete, mai mult sau mai puțin frumoase din perspectiva esteticii și bunului simț popular. Fără a mă referi la vreun personaj concret, prezint mai jos un scurt Repertoriu alfabetic al numelor de scenă pe care le poartă oamenii în spectacolul vieții de la Crihana Veche.

A LUI/AL LUI/ ALDE:

  1. Abiá (după adverbul Abia (regional Aghé), cu pronunțarea în hiat i-a, ca formă deliberată de hipercorectitudine, cu trimitere la modul de a pronunța cuvintele. Cf.: Biorbe/Gheorghe, Pișinău/Chișinău, Libean/Lighean)
  2. Achiriței (matronim, după o strămoașă pe nume Chira, Chirița)
  3. Adăricăi (matronim, după o strămoașă pe nume Daria, Dărica)
  4. Afteni (patronim, după un strămoș pe nume Aftene)
  5. Agachi (patronim, după un strămoș pe nume Agache)
  6. Aleaha (după numele feminin englez Aleaha, care se traduce ca Luncă, pajiște, fâneață sau după numele feminin arab Aleaha, care se traduce ca Înaltă, exaltată)
  7. Amăriei (matronim, după o strămoașă pe nume Măria)
  8. Anastaluței (matronim, după o strămoașă pe nume Anastasia, Nastaluța)
  9. Anica-Țiganca (prenume diminutival + forma feminină a etnonimului Țigan. Trimitere expresă la originea etnică. Există la români și ca nume de familie în formele: Țigan, Țiganu, Țigănel, Țigănele, Țigănete, Țigănică, Țigănilă, Țigănaș, Țigănescu, Țigăniță, Țigănoiu, Țigănucă, Țigănuș. Cf.: Țiganca și Țiganca Nouă, localități în raionul Cantemir)
  10. Artiom (patronim sau maritonim, după numele Artemie)
  11. Avalinei (matronim, după o strămoașă pe nume Valina)
  12. Baba-Anița (matronim, după o strămoașă pe nume Ana, Anița. Substantiv comun + prenume diminutival)
  13. Baboi (metaforă, după substantivul comun Baboi, cu sensul generic de Plevușcă, pește dulcicol, de talie mică, având corpul de culoare cenușie-cafenie, cu cap mare și turtit; biban, ghiban, ghiborț, bubuioc, babușcă, fâță, juvete. Există la români și ca nume de familie)
  14. Báca (după numele de familie Baca, de origine maghiară (˂ Baka), răspândit și la românii din zona Carpaților. Are sensul, ușor peiorativ, de Oștean, ostaș, soldat (în vârstă). Înrudit cu Boca. Cunoaște o largă răspândire și în zona Moldovei, mai ales printre românii de confesiune catolică, așa-ziși ceangăi. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană)
  15. Bacatunda (matronim, după numele Bacatunda, de origine maghiară (˂ Baka Tünde sau Baka Tunda) fiind compus din numele de familie Baca și prenumele feminin Tünde/Tunda, cu răspâdire și la români, consonant cu Tândală. Tünde se traduce ca Zână și este un prenume creat în secolul XIX de către poetul Mihály Vörösmarty (1800 –1855), în lucrarea sa Csongor și Tünde. Baca are sensul, ușor peiorativ, de Oștean, ostaș, soldat (în vârstă). O traducere literară ar fi Zâna lui Ostașu sau Zâna Ostășoaia. Este, în mod evident, adus din aria transilvană de către mocanii din Poiana Sărată, județul Trei-Scaune (la rândul lor veniți din comuna Brețcu, județul Trei-Scaune), stabiliți în secolul XIX la Crihana Veche. Cf.: poreclele compuse Marin Iancu, Titi Moise)
  16. Báchi (epitet, după rusescul invariabil, pluralia tantum, Baki, derivat din germanicul Backenbart, cu sensul de Favoriți, perciuni, păr lăsat să crească de o parte și de alta a obrazului unui bărbat. A fost atribuit după obiceiul celui vizat de a purta cu mândrie favoriți proeminenți și bine îngrijiți, ca o adevărată podoabă bărbătească)
  17. Bámbus (metaforă, după substantivul comun Bambus, poreclă hazlie. Se atribuie de obicei persoanelor suple și înalte)
  18. Barabet (susceptibil de a fi adus din aria balcanică, după numele Barabet/Barabeti)
  19. Bașcaleata/Bașcalete (epitet, după turcescul Bașka venit pe filieră rusească, cu sensul de Cap (mare). Se atribuie unei persoane cu capul mare; căpos, căpățânos)
  20. Băbană (epitet, după substantivul Băbană, cu sensurile de Oaie bătrână fără dinți; Oaie stearpă; Persoană mare, de dimensiuni apreciabile, dolofană; Mare, imens, uriaș. Se atribuie de obicei persoanelor corpolente, bătrâne, cu predilecție femeilor în vârstă și ponderate. Există la români și ca nume de familie)
  21. Baziuc (patronim, după numele unui strămoș Baziuc, de origine slavă (polono-ucraineană), format din prenumele Bazea (=Vasile) + suf, -iuc. Există la români și ca nume de familie)
  22. Bălășoiu (matronim, după numele unei strămoașe Bălașa. Prenumele românesc Bălașa are sensul de Blonda, Bălaia. Bălășoiu ˂ Bălașa + suf. -oiu. Există la români și ca nume de familie)
  23. Băleanu (patronim, după numele de familie al unui strămoș Băleanu sau epitet după adjectivul Bălean, cu sensul Om cu părul blond, om bălai; dracul; (despre animale) plăvan; (substantivat) nume care se dă unor animale domestice cu părul alb. Bălean ˂ Băl + suf. -ean.)
  24. Bărgan (după numele de familie Bărgan, de origine turcică, posibil cumană. Bargan în limbile turcice înseamnă Val de nisip mișcător, dună. Unii îi atribuie origine mongolă, cu sensul de Grosolan, aspru, neșlefuit, și îl încadrează în grupul de nume Bărgan/Bargan, Bărganu, Bărgănescu, Bărgănuș. Este posibil să fi fost adus de mocanii transilvăneni din aria intracarpatică)
  25. Bâcu (după substantivul arhaic regional Bâc, cu sensul de Tată sau după onomatopeicul Bâc/Bâcu/Bâca, cu sensurile de Zgomot produs de o lovitură sau o cădere; boc, poc. – Var. bâca, (pentru a atrage atenția, pentru a arăta copiilor primejdia de a cădea); carnacsi, că era să fac bâca (Alecsandri). Creație expresivă, bazată pe consonanța tipică pentru a evoca zgomotul produs de o căzătură sau o lovitură, cf. boc, cioc, hâr, tâc, tic, toc. – Der. bâcâi, vb. (a bate clopotele; a palpita); bâcâială, s. f. (tic-tac; țiuit). Ca și în alte cazuri, intenția imitativă sugerează trei posibilități ale zgomotului: 1. zgomotul singur (bâc). 2. ritmul binar, care indică o mișcare în doi timpi, cu posibilitate de durată; bâltâc, interj. (exprimă zgomotul ritmic al unei izbituri, mai ales al unei căderi în apă); bâltâcăi, vb. (a cădea în apă; a se bălăci); bâltâcâială, s. f. (bălăceală); 3. ritmul ternar sau spart, care pare a presupune intenții secundare, de opunere față de mișcare și de cădere definitivă; bâldâbâc, interj. (exprimă zgomotul produs de căderea în apă a unui corp greu). Cf. aceleași posibilități expresive la tic și tic-tac; la hâc, hâltâc și huștiuluc; la sâc, șoltâc și șobâltâc; și posibil la boc și bulbuc). – DAR vede în bâc o posibilă influență a mag. bok „împlinit, împlinire”, și în bâltâc o contaminare cu baltă. Există la români și ca nume de familie)
  26. Bârcă (metaforă, după substantivul feminin Bârcă (bărcă, bercă, bearcă), cu sensul de Oaie cu lâna creață și măruntă. Trimitere la aspectul fizic. Se atribuie de obicei persoanelor cu părul rar, scurt și creț. Există la români și ca nume de familie)
  27. Bâșta (forma feminină substantivizată a interjecției onomatopeice Bâști! (țâști!, țuști!, huști!, țâbâști!, vâști!, smâc!) care se folosește pentru a sugera mișcarea bruscă și precipitată a unei ființe sau pentru a reda zgomotul produs de o asemenea mișcare și având sensul inițial de a reda izbucnirea bruscă sau ieșirea cu putere a unui lichid sau gaz printr-o deschizătură îngustă; a erupe; a izbucni; a țâșni. Se spune  despre o persoană care iese fugind de undeva sau care ba intră, ba iese de undeva. Interjecția Bâști! se folosește și atunci când mâi oile la păscut)
  28. Bâtlan (metaforă, după substantivul Bâtlan, cu sensul de Pasăre de baltă din ordinul picioroangelor, asemănătoare cu barza, de talie mare, înaltă de un metru și chiar mai mult, cu penaj cenușiu, cu gâtul, cu ciocul și picioarele lungi și cu un moț de câteva pene date pe ceafă; stârc cenușiu (Ardea cinerea). Trimitere la aspectul fizic al persoanei. Există la români și ca nume de familie)
  29. Bâzâică (diminutiv substantivizat după verbul onomatopeic A bâzâi, dar ar putea fi și diminutiv corupt fonetic al patronimului Bâzu ˃ Bâzuică ˃Bâzâică)
  30. Bâzu (patronim, după numele de familie Bâzu)
  31. Bercu (epitet, după adjectivul Berc, aici cu sensul de Turtit, fără vârf, fără țugui, teșit. Sensul inițial al cuvântului este, cu referire la animale, Cu coada scurtă sau scurtată; fără coadă. Există la români și ca nume de familie)
  32. Beregică (patronim, diminutiv după numele Berega. Bereg + -ică = Beregică. Cf.: Berega, Beregoi, Beregic, Beregici)
  33. Bigió (epitet, după substantivul georgian Bidjo, cu sensul de Băiat, Flăcău)
  34. Boambă (metaforă, după substantivul regional Boambă, cu sensul de Boabă, bob, bobiță, grăunte, sămânță, bilă, glob, ghiulea, bolovan mare, obiect de formă sferică. Există la români și ca nume de familie)
  35. Bobilică (metaforă, diminutiv după numele Bobu sau Bobâl. Susceptibil de a fi înrudit substantivul Bob, dar și cu cu substantivele regionale Bobâlcă, având sensul de Cartof și Bobâlnic, cu sensul de Cardama, năsturel. Se referă la obiecte cu formă rotundă sau rotunjită. Cf.: Bobâlcă, nume de familie la români, Bobâlna, sat și comună în județul Cluj, Bobâlna, sat în comuna Rapoltu Mare, județul Hunedoara)
  36. Boboc (metaforă, după substantivul Boboc, cu sensul de Butonul sau caliciul nedeschis al unei flori; floare care începe să se deschidă; Frumusețe, minunăție; Pui de gâscă sau de rață; Începător într-un domeniu; om lipsit de experiență; ageamiu; (prin restrângere) recrut; student în primul an. Există la români și ca nume de familie)
  37. Bócica (metaforă, după rusescul Bocika, cu sensul de Butoi, poloboc. Trimitere la aspectul fizic al persoanei)
  38. Boha (metaforă, după regionalismul Bohă/Buhă/Bohaș/Buhaș, cu sensul de Brad pitic, jneapăn. Trimitere la statura persoanei. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană de mocanii intracarpatici din Poiana Sărată, fostul județ Trei-Scaune, stabiliți la Crihana Veche în secolul XIX)
  39. Boloaie (metaforă, formă feminină a lui Boloi, ca augmentativ al substantivului Boală, cu sensul propriu-zis de Maladie, dar și de Țigan(că). Boală + suf. oaie = Boloaie. Există la români și ca nume de familie, atât în forma Boloiu, cât și Boloaie)
  40. Borman (după numele lui Martin Borman)
  41. Boroagă (sunt pasibile patru ipoteze: 1. Metaforă, după substantivul regional Boroagă, atestat în aria transilvană, cu sensul de Hățiș, desiș (de brad, de fag etc.), loc cu multe tufe/arbuști. Sinonime pentru Boroagă: Bărc, berc, bunget, căţân, ceritel, ciritiş, desiş, hăciugă, hălăciugă, hăţiş, hâns, huceag, huci, rădiu, smid, smidă, smidiş, smiget, stufărie, stufăriş, tâhlăriş, tâlhiş, tufărie, tufăriş, tufărişte, tufet, tufiş, tufişte, ţăcăliş, ţâhliş, ţârlici, ţuhă. 2. Formă feminină denazalizată a ungurescului Borong, cu sensul de Război de țesut. Admitem existența în vechime a unei forme intermediare Boroangă. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană. 3. Formă ușor modificată fonetic după Boroacă, arhaism regional cu sensul de umflătură, tumoare. Românescul Boroacă provine din latinescul Verruca. Este atestat regionalismul arhaic Boroagă cu sensul de Gâlcă, umflătură. 4. Variantă a substantivului regional (ardelenism) Borugă, cu sensul de Drum îngust printre dealuri numai cât să poată trece un car; trecătoare îngustă, chei, defileu.  În acest caz Borugă a dat forma Boroagă, așa cum și Morugă a dat forma Moroagă. Toate aceste 4 ipoteze trimit la originea transilvăneană a poreclei, care putea reproduce și un vechi nune de familie pierdut în condițiile absenței urmașilor de gen masculin, dar transmis pe linie feminină. Există la români ca nume de familie în formele Boroagă, Boroangă, Boroancă. Există și forme masculine consonante, ca Borog, Borogan, dar acestea par a fi de origine turcică, posibil cumană. Cf. Borogani, sat în raionul Leova)
  42. Bortă-n-cap (epitet, construcție compusă din trei cuvinte. Se atribuie de obicei persoanelor foarte insistente, morocănoase, sâcâitoare, cicălitoare, care îi bat pe alții la cap, care le rod altora mințile, care le fac altora, metaforic vorbind, ”Bortă în cap” cu ideile lor)
  43. Bostan (metaforă, după substantivul Bostan, cu sensul propriu de Dovleac și cu cel metaforic de Cap (mare sau prost, sec). Se atribuie de obicei persoanelor care au capul mare sau persoanelor nepricepute, neștiutoare, prostănace, neghioabe, nătânge. Există la români și ca nume de familie)
  44. Boșoalcă (metaforă, după substantivul augmentativ regional Boșoalcă, cu sensul de Bolfă, boș, ganglion, gâlcă, gâlmă, ghindură, nod, nodul, modâlcă, scurtă, tumoare, uimă, umflătură. Boș + suf. -oalcă = Boșoalcă. Există la români și ca nume de familie. Cuvânt autohton, din substratul limbii române)
  45. Botosu (epitet, după adjectivul Botos, cu sensul de Om cu gura mare sau cu buzele cărnoase. Ar putea fi și metaforă după același adjectiv, cu sensul de Arogant, bosumflat, impertinent, insolent, ireverențios, îmbufnat, îndrăzneț, necuviincios, neobrăzat, nerespectuos, nerușinat, obraznic, semeț, sfidător, sfruntat, trufaș, țanțoș. Există la români și ca nume de familie)
  46. Bou (metaforă, după substantivul Bou, cu sensul de Animal rumegător domestic cornut de talie mare, bărbătuș al vacii, buhai, taur (castrat). Ar putea fi și epitet injurios cu sensul de Tont, tontălău. Există la români și ca nume de familie)
  47. Bozbei (patronim, după numele Bozbei, de origine turcică, posibil cumană. Există la români și ca nume de familie)
  48. Brânzică (metaforă, diminutiv după substantivul Brânză. Ar putea fi și un patronim, formă diminutivală sau de alint după numele Brânză. Există la români și ca nume de familie. Cuvânt autohton, din substratul limbii române)
  49. Broscoi (metaforă, după substantivul Broscoi, cu sensul de Broască mare, bărbătuș al broaștei, broscan, brotac, broatec, brotan, brotoc(ar), buratec, buratic; Copil mic dolofan, cu ochii mari sau bulbucați. Se atribuie de obicei, ca epitet, copiilor mici și cu ochii mari sau persoanelor mature cu ochii bulbucați. Există la români și ca nume de familie)
  50. Brumă (metaforă, după substantivul Brumă, cu sensurile de Strat subțire care se depune pe pământ, pe plante și pe alte obiecte din natură, constând din cristale fine de zăpadă care se formează noaptea (în anotimpurile de tranziție) prin înghețarea vaporilor de apă din atmosferă; Chiciură, promoroacă; Pruină = Strat fin, alburiu, care acoperă unele fructe (sau plante); Cantitate mică de ceva; Căruntețe. Se atribuie de obicei persoanelor atinse de căruntețe, cu pleata albită. Există la români și ca nume de familie)
  51. Bucă (metaforă, după substantivul Bucă, cu sensurile de Obraz (fiecare dintre cele două părți cărnoase ale feței omului, de la tâmplă în jos) și Fesă (fiecare dintre cele două părți cărnoase și rotunjite, care se află în partea dorsală a corpului omului și a unor animale). Ca poreclă se atribuie de obicei copiilor sau persoanelor cu obrazul grăsuț, durduliu, bucălai, busnat. Există la români și ca nume de familie)
  52. Bucícă (metaforă, după substantivul diminutival Bucică,(˂ Bucă) cu sensurile de Obraz (fiecare dintre cele două părți cărnoase ale feței omului, de la tâmplă în jos) și Fesă (fiecare dintre cele două părți cărnoase și rotunjite, care se află în partea dorsală a corpului omului și a unor animale). Ca poreclă se atribuie de obicei copiilor sau persoanelor cu obrazul grăsuț, durduliu, bucălai, busnat. Există la români și ca nume de familie)
  53. Budeanu (sunt pasibile câteva ipoteze: 1. Format din substantivul Budă, cu sensul de Construcție de lemn, în pădure, în care locuiesc tăietorii de arbori; Prăvălioară; Closet (rudimentar). Tot din acest cuvânt este format și numele de familie Budescu; Format după substantivul feminin Budeană, cu sensul Plantă erbacee perenă aromatică, cu tulpina păroasă, cu flori roșii-purpurii, întrebuințată la vopsit și în farmacie; sovârf, savur, broască, dost, ferăstău, majoran, milot, stropan, trifoiște, busuioc-de-pădure, busuiocul-feciorilor, măghiran-sălbatic, poala-Sfintei-Mării. (Origanum vulgare); 3. Format din substantivul Budăi, cu sensul de Vas de dimensiuni reduse, din doage, având forma unui con tăiat la vârf și folosit pentru păstrarea diferitelor băuturi sau pentru transportul bucatelor în câmp; Uluc de fântână, făcut dintr-un trunchi de copac scobit. Există la români și ca nume de familie)
  54. Buhai (metaforă, după substantivul regional Buhai, cu sensul de Mascul reproducător al vitelor cornute mari; taur; (familiar) Om brutal; Instrument muzical popular folosit de urători la Anul Nou, confecționat dintr-o putinică cu unul dintre funduri din piele, prin care trece un smoc de păr de cal care, fiind tras cu degetele umezite, produce sunete asemănătoare cu mugetul taurului. Există la români și ca nume de familie)
  55. Burdulea/Burduleasa (epitet augmentativ, având sensul de Om cu burta mare. Trimitere la aspectul fizic. Există la români și ca nume de familie)
  56. Buriz (metaforă, formă coruptă fonetic după substantivul Burez, derivat din A bureza, cu sensul de A ploua mărunt și des; a burnița, a bura, a țârâi, a țârțâi, a cerne, a roura. În forma Burez există la români și ca nume de familie)
  57. Bursuc (metaforă, după substantivul Bursuc, aici cu sensurile metaforice de Om sau copil mic, îndesat și greoi; Om retras, izolat, ursuz. Sensul inițial al cuvântului desemnează Un mamifer carnivor cu trupul greoi, acoperit cu peri lungi și aspri de culoare cenușie, cu două dungi negre, cu picioare scurte, cu capul lunguieț, având un fel de rât asemănător cu al porcului; viezure. Există la români și ca nume de familie)
  58. Bush (după numele lui George Bush, fost președinte al Statelor Unite ale Americii. A apărut în tandem cu porecla Gorbaciov, după Mihail Gorbaciov, primul și ultimul președinte al URSS)
  59. Buz (după substantivul regional Buz, formă redusă a lui Bulz, cu sensul de Boț, bulgăre, cocoloș de mămăligă caldă în care s-a pus brânză de oaie sau urdă. Se atribuie de obicei oamenilor îndesați, bine clădiți, care seamănă cu un bulz. Cuvânt autohton, din substratul limbii române)
  60. Buzatu (epitet după adjectivul Trimitere la aspectul fizic al persoanei căreia i-a fost atribuit. Există la români și ca nume de familie. Buză este un cuvânt autohton, din substratul limbii române.)
  61. Buzdugan/Buzduganca (metaforă, dubă substantivul Buzdugan, cu sensul de Măciucă sau ghioagă scurtă de fier (uneori cu coadă de lemn) cu măciulia țintuită, săpată în șănțulețe sau tăiată în colțuri ascuțite, folosită, în vechime, ca armă de luptă sau (în orânduirea feudală) ca sceptru = semn al puterii politice domnești sau insignă a marelui armaș. Există la români și ca nume de familie)
  62. Buzilă (epitet peiorativ, format din Buză + -ilă = Buzilă. Cu trimitere la aspectul fizic al persoanei căreia i-a fost atribuit. Există la români și ca nume de familie)
  63. Cabariche (formă diminutivală, pronunțată regional (Cabarichi), a numelui Cabar (Kabar), originar din Transilvania: Cabar + -iche = Cabariche. Este format după numele tribal al Cabarilor/Cavarilor, care desemnează trei triburi hazare, desprinse din imperiul hazar înainte de anul 881, în urma unei revolte eșuate împotriva hanului, și alăturate ungurilor strămutați în Panonia. O parte a Cabarilor a fost maghiarizată, iar altă parte – românizată. Există și alte antroponime vechi românești care provin de la etnonime: Arnăut (=Albanez), Coman (=Cuman), Bozgor (=Bașkir), Flondor (=Flamand), Ghiftu (=Țigan, Egiptean), Sasu (=Saxon), Șcheau (= Slav), Leahu (=Polonez) etc.)
  64. Cabíta (după numele unui personaj dintr-un film indian de limbă bengaleză, Kabita, realizat în 1977, care a rulat în cinematografele din Basarabia, inclusiv la Crihana Veche, în perioada ocupației sovietice)
  65. Cacaó (metaforă, după substantivul invariabil Cacao, pronunțat în manieră franțuzească, cu accentul pe ultima vocală, cu sensul de Sămânță extrasă din fructele cacaotierului; Produs alimentar sub formă de pulbere obținut prin măcinarea semințelor de cacao și care servește la fabricarea ciocolatei și la prepararea unei băuturi hrănitoare; Băutură preparată cu pulbere de cacao. Există expresia eufemistică și vulgară A (se) face de cacao, cu sensul de A (se) face de baftă / de basm / de poveste; a (se) compromite; a se face de râs. Se atribuie uneori persoanelor cu tenul închis, smolit. Denumirea de cacao provine din limba aztecă Cacahuatl, denumire care a fost preluată de spanioli)
  66. Cacă-oală (metaforă ironică, verb + substantiv, cu trimitere la o situație concretă și particulară legată de cel vizat. Există la români și ca nume de familie, ortografiat Cacăoală, alături de un nume de familie format similar – Cacăroată)
  67. Cacă-polog (metaforă ironică, verb + substantiv, cu trimitere la o situație concretă și particulară legată de cel vizat. Polog are aici sensul de Baldachin special, din pânză subțire, pe care țăranii îl instalau vara pe prispa casei. : numele de familie românești Cacăoală, Cacăroată)
  68. Cacă-râpă (metaforă ironică, verb + substantiv, cu trimitere la o situație concretă și particulară legată de cel vizat. Cf.: numele de familie românești Cacăoală, Cacăroată)
  69. Cacă-sandală (metaforă ironică, verb + substantiv, cu trimitere la o situație concretă și particulară legată de cel vizat. Cf.: numele de familie românești Cacăoală, Cacăroată)
  70. Cacă-tren (metaforă ironică, verb + substantiv, cu trimitere la o situație concretă și particulară legată de cel vizat. Cf.: numele de familie românești Cacăoală, Cacăroată)
  71. Cacia (formă abreviată, de alint, după numele de familie Caciuc)
  72. Cacioi (augmentativ după numele de familie Caciu + suf. -oi = Cacioi. Cf.: Căciugă, Căciulă)
  73. Calu (metaforă, după substantivul Cal, cu sensul de Animal domestic erbivor, cu copita nedespicată, folosit la călărie și la tracțiune (Equus caballus); (prin restrângere) armăsar castrat; persoană hărțuită, trasă din toate părțile, muncită / exploatată / ”călărită” de toți; persoană puternică și nărăvașă; persoană care duce poveri în spate. Există la români și ca nume de familie)
  74. Capică (metaforă după regionalismul Capică, derivat din rusismul Copeică, moneda nedivizionară a rublei. Format prin analogie cu porecla Piță)
  75. Capră (metaforă, după substantivul Capră, cu sensul de Animal domestic din familia rumegătoarelor, cu păr lung și cu coarne, crescut mai cu seamă pentru lapte; femeiușca țapului; Obicei practicat în seara de Anul Nou, mai ales la țară, constând în jocuri executate pe la casele oamenilor de către un flăcău mascat în chip de capră cu clopoței la gât; Brează, brezaie, turcă; (prin extindere) flăcăul mascat astfel; Poreclă ironică grecilor în Țările Române în secolele XVII-XIX, deoarece erau considerați excesiv de lăudăroși. Se atribuie de obicei persoanelor zbânțuite, zbenguite, zbihuite, zburdalnice, neastâmpărate, care se țin de nebunii sau sunt lipsite de seriozitate. Există la români și ca nume de familie)
  76. Carpó (patronim, după numele românesc Carpu, pronunțat în manieră grecească, fiind o variantă a lui Καρπό(ς), însemnând Rod, fruct. Este susceptibil să fi fost adus din aria balcanică. Există la români și ca nume de familie în formele Carp, Carpo, Carpu)
  77. Călangea/Calancea (după substantivul arhaic Calangiu, desemnând ocupația de bază. Calangiu înseamnă spoitor, cositorar, persoană care spoiește tingirile. Există la români și ca nume de familie)
  78. Căleap (metaforă, după substantivul regional Căleap, de origine turcă, cu sensul de Râșchitor = Unealtă pe care se deapănă tortul, lâna de pe fuse sau de pe gheme pentru a le face scul sau jumbiță. Există la români și ca nume de familie)
  79. Cănuță (metaforă, probabil după diminutivul substantivului Cană, cu sensul de Vas cu toartă care servește la băut sau la scos lichide dintr-un vas mai mare. S-ar putea să fie un diminutiv substantivat al adjectivului arhaic Cănut, cu sensul de Cărunt, sur, grizonat. În acest al doilea caz, Cănuță ar fi echivalentul lui Surelu. Există la români și ca nume de familie. Cf.: Cănuță, om sucit de Ion Luca Caragiale. Radu ˃ Răducanu ˃ Cănuță)
  80. Căpitanu (epitet elogios atribuit după gradul militar deținut de cel vizat. Există la români și ca nume de familie. Forma feminină atribuită mamei, soției sau fiicelor este Căpităneasa)
  81. Cătărel (metaforă, după substantivul arhaic și regional, de origine grecească, Catatoi/Cătăroi/Cătăruie, cu sensurile de Catar, coriză, gripă, gută, guturai, răceală, rinită; Apoplexie, dambla, ictus; Diaree; Scurgere de sânge; Bolovan; Țigan; Om rău (ca un diavol). Format prin regresie: Cătărel ˂ Cataroi, perceput ca augmentativ din cauza terminației -oi. Există ca nume de familie la români în formele Cătăroi, Cătăroiu, Catareanu, Cătărescu)
  82. Câlț (metaforă, după substantivul Câlț, cu sensul de Fire scurte rămase în urma trecerii fuiorului de cânepă sau de in printre dinții daracului, din care se țese pânză de saci și de saltele, se fac funii etc. Din aceeași familie cu verbele A încâlci/descâlci, respectiv, cu adjectivele Încâlcit/descâlcit. Se atribuie de obicei persoanelor care poartă barbă lungă sau plete lungi încâlcite. Există și ca nume de familie la români în formele Câlțu, Câlțea, Câlția, Câlțaru, Câlciu, Câlcea, Câlceanu, Câlcioi, Câlcioiu, Câlcescu)
  83. Cârlig (metaforă, după substantivul Cârlig, cu sensurile de Piesă de metal cu un capăt îndoit, de care se atârnă, se prinde etc. un obiect (în locuțiunea verbală A se face cârlig = a se strâmba; a se ghemui); Toiag, ghioagă sau baston specific purtate de mocani, cârlibană; Prăjină cu un capăt (metalic) încovoiat, care servește la scoaterea găleții cu apă din fântână; Partea metalică a undiței, de forma unui ac îndoit, în care se prinde peștele; Încuietoare la o ușă, la o poartă etc., cârcioc, în formă de bară metalică subțire sau de cui lung, încovoiat la un capăt, care se prinde într-un belciug, într-un ochi de metal etc.; Andrea de împletit; Mic dispozitiv cu care se prind rufele pe frânghie; Cârcel sau porțiune dintr-o mlădiță de viță de vie care se răsădește în pământ; butaș; Stăpân, proprietar; Lucru necunoscut sau greu de înțeles/depășit; Dedesubturile unei explicații; Capcană; Clenci; Numele unui dans popular românesc. Există la români și ca nume de familie)
  84. Cârnu (epitet, după adjectivul Cârn, cu sensul de Care are nasul mic și ridicat în sus sau Care are nasul (sau urechile) tăiate (ca pedeapsă). Înrudit cu numele Cârneci/Cârnici/Cârnog și cu verbul A cârni. Există la români și ca nume de familie)
  85. Ceainic (metaforă, după substantivul Ceainic, cu sensul de Vas de bucătărie, prevăzut cu toartă, cioc și capac, în care se pregătește ceaiul sau se fierbe apă. Aici are sens metaforic, însemnând Om lipsit de experiență, novice, ageamiu, nepriceput. Originea metaforei este în anii 60 ai secolului XX, când tineri alpiniști amatori pozau pentru a fi fotografiați sprijinindu-și o mână în șold, iar alta sprijinindu-și-o de bețele schiurilor, ceea ce amintea, ca siluetă, forma unui ceainic. Metafora a migrat apoi pe zona argoului folosit de automobiliști, iar în prezent s-a înrădăcinat și în mediul utilizatorilor de internet, mai ales datorită seriei de cărți în limba rusă ”Totul pentru ceainici”, tradusă din engleză după ”For Dummnies”. Prin extensie este atribuit oricărei persoane care ține o mână în șold și alta ridicată lateral)
  86. Céca (metaforă, probabil după substantivul regional Cecă, având sensul de Ciuhurez, huhurez, bufniță. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană. S-ar putea să provină din expresia regională repetitivă Ceaca-Ceaca, având sensurile de Așteaptă!; încet, binișor. Există la români ca nume de familie în formele Ceca, Ceaca, Ceacă, în special în Transilvania)
  87. Cekist (epitet argotic, după rusismul Cekist, cu sensul de Securist, agent sau colaborator al Serviciilor sovietice de spionaj și contraspionaj. Format din C(e)K(a) + suf. -ist = Cekist, folosind abrevierea CK a titulaturii Comisia Extraordinară panrusă pentru combaterea contrarevoluției și sabotajului (Всероссийская чрезвычайная комиссия по борьбе с контрреволюцией и саботажем), precursorul NKVD, MGB, KGB, GRU și FSB. Se atribuie persoanelor puse în permanență pe spionat, pe cercetarea sau dezghiocarea unor situații concrete în vederea demascării cuiva)
  88. Checheriță (metaforă depreciativă, după substantivul regional Checheriță, cu sensul de Insectă parazită care trăiește în blana oilor și le suge sângele (Melophagus ovinus). Se atribuie de obicei persoanelor care nu prea au înclinația de a munci sau celor care se țin de scai de capul cuiva. Există la români și ca nume de familie)
  89. Chiperi (metaforă, după substantivul Piper, pronunțat regional, cu sensul de Plantă erbacee cu flori albe și cu fructe bace verzi, roșii sau galbene, întrebuințate în alimentație (Capsicum annuum); (prin restrângere) fructul acestei plante; Ardei gras. Ardei iute. Există la români și ca nume de familie)
  90. Chișcari (metaforă, după substantivul regional Chișcar, însemnând Țipar – Pește de apă dulce stătătoare, de talie mică sau medie, cu corpul lung și subțire, aproape cilindric, asemănător cu al șarpelui, acoperit cu solzi mărunți și cu un strat de mucus, cu mustăți la gură, folosit mai mult ca nadă (Misgurnus fossilis). Există la români și ca nume de familie)
  91. Ciobilică (metaforă diminutivală după substantivul Ciob, cu sensurile de Bucată, fragment dintr-un obiect de sticlă, de faianță, de lut etc. spart; hârb; țandără, așchiuță. Există la români ca nume de familie în formele Ciobel, Ciobilică, Ciobilici)
  92. Ciombalică (metaforă diminutivală probabil după substantivul arhaic regional Ciumbă/Ciombe/Giumbă, de origine turcă, cu sensul de Umflătură.)
  93. Ciombea (metaforă augmentativă după Ciumbe, substantiv de origine turcă, cu sensul de Umflătură. Ar putea fi și o metaforă augmentativă, Ciompea, după substantivul arhaic regional Ciomp, pronunțat regional Ciomb, cu sensul de buștean, butuc, buturugă, ciot. De asemenea, ar putea fi și epitet după adjectivul Ciomp, cu sensul de Ciung, fără o mână sau fără un picior)
  94. Cionteleț (epitet diminutival după substantivul Ciont, cu sensurile de Având o parte ruptă, tăiată; stropșit, mutilat, amputat; ciunt, ciung, bont, cionc, ciomp, scurt de coadă sau Crâmpei dintr-o bucată mai mare, ciump, ciot, os, ciolan,  degetele mâinii, buștean, buturugă. : Ciontea, Ciontoloi)
  95. Ciopei (metaforă, după diminutivul substantivului regional și învechit Ciop, cu sensul de Există la români ca nume de familie în formele Ciopu, Ciopea, Ciopei, Ciopescu)
  96. Ciorăte (metaforă, după substantivul regional Ciorete, cu sensul de Cioroi, bărbătuș sau pui de Cioară – Nume dat mai multor specii de păsări din familia corbului, cu penajul negru sau cenușiu, cu cioc conic și puternic (Corvus). Ca epitet este dat de obicei unui om brunet, oacheș. Din rădăcina Cior + -ete, după modelul substantivelor masculine Cioclete, Ciuciulete, Druvete, Juvete, Ploiete, Puiete, Scaiete, Sticlete, Știulete, Vrăbete. Cioară este un cuvânt din substratul limbii române. Există la români ca nume de familie în formele Ciorete, Cioreti, Coretea)
  97. Ciorneica (matronim, forma feminină după numele Ciornei, echivalentul semantic al lui Negrei. Există la români ca nume de familie în forma Ciornei)
  98. Ciotu (metaforă, după substantivul Ciot, cu sensurile de Parte rămasă dintr-un copac după ce restul a fost tăiat sau rupt și Nod proeminent într-un trunchi, într-o ramură, într-o scândură etc. Trimitere la statură. Există la români și ca nume de familie)
  99. Cobzărița (epitet, după substantivul Cobzăriță, cu sensul de femeie care cântă la cobză. Trimitere la una dintre ocupații)
  100. Cocoreanu/Cocoreanca (metaforă după substantivul Cocor = Pasăre migratoare cu ciocul ascuțit, cu gâtul și picioarele lungi, cu penele cenușii, cu o pată roșie pe cap (Grus grus); cocostârc, cocobarză; Momâie, ciuhă, mișană care desparte lanurile de grâu. Se atribuie de obicei persoanelor mândre, trufașe. Ar putea fi în relație și cu substantivul regional Cocor = Fire de păr creț sau pene din coada rățoiului; fire de grâu necosite; specie de dantelă; horbotă, cipcă, cârligei sau Umflătură la cap, cucui. În aceste cazuri ar fi epitet cu sensurile de Crețu sau Există la români și ca nume de familie)
  101. Cocosu (epitet, după substantivul regional Coc, cu sensul de Moț, moțoc, creastă. Cocos = moțat, crestat, boghet, cucuiat. Se atribuie de obicei copiilor)
  102. Cofâști (după substantivul onomatopeic Cofâști!, din care provine verbul regional A (se) cofâști, cu sesnul direct de A avea diaree, a se cufuri, și cu sensul indirect de A mânji, a murdări)
  103. Cometa (metaforă, după substantivul Cometă, cu sensul de Corp ceresc alcătuit dintr-un nucleu luminos înconjurat de gaze și de pulberi, care, uneori, se prelungește sub forma unei cozi îndreptate în sens opus Soarelui din cauza presiunii luminii acestuia; stea cu coadă, stea cu coamă. Se atribuie de obicei persoanelor iuți, care aleargă sau se mișcă cu viteză mare)
  104. Condrat (patronim, după numele unui strămoș Condrat/Condratie, de origine latină, cu sensul de Patrulateral, pătrat, (aici) lat în spete)
  105. Confâr (după onomatopeicul Confâr!, Cuvânt care imită zgomotul produs de țâșnirea unei mase semilichide, mai ales în cazul pânticăriei. Din aceeași familie cu verbul A cufuri, din latinescul Conforire)
  106. Cosorel (metaforă, diminutivul substantivului Cosor, cu sensul de Cuțit cu lama scurtă și încovoiat la vârf, folosit în viticultură și pomicultură)
  107. Cotari (după substantivul Cotar, cu sensurile de Persoană care măsoară cu cotul dimensiunile butoaielor pentru a le calcula capacitatea, Slujbaș însărcinat să supravegheze măsurătorile cu cotul ale mărfurilor vândute sau cu verificarea lungimii reglementare a cotului, Larvă a unor fluturi al cărei mers imită măsurarea cu cotul)
  108. Cotigă (metaforă, după substantivul popular Cotigă, cu sensul de Căruță mică, cu două roți, folosită la transportarea încărcăturilor ușoare; teleagă, tărăbuță, toligă. Există la români și ca nume de familie)
  109. Cováliu (după numele de familie Coval, de origine slavă (polono-ucraineană), însemnând Trimitere la ocupația unui strămoș. Cf.: Kowal, Kowalewsky, Kovalenko, Kowalewicz, Kovaliov)
  110. Covaș (formă fornetică regională a numelui de familie Covaci, de origine maghiară (˂ Kovács), având sensul de Fierar. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană.)
  111. Crăiescu (după numele de familie Crăiescu, susceptibil de origine transilvană, mocanii ardeleni stabiliți la Crihana Veche în secolul XIX fiind într-o perioadă supuși crăiești, adică ai împăratului Austriei sau ai regelui Ungariei. Format după cuvântul Crai (Rege) + prefixul –escu)
  112. Criminalu (epitet, după adjectivul substantivizat Criminal, cu sensul de Care nutrește o intenție nelegiuită, care săvârșește o crimă, referitor la crimă; Om rău, dăunător; Persoană care a săvârșit sau pune la cale o crimă; Asasin, bandit, omorâtor, ucigaș, războinic. Se atribuie de obicei unor persoane agresive și cu intenții sau manifestări războinice, criminale)
  113. Crinu-mamei (metaforă, după expresia admirativă Crinul mamei, cu care una dintre mame își dezmierda fetele și care devenise tic verbal)
  114. Cucoș (metaforă, după substantivul Cucoș, cu sensul de Bărbătuș al găinii; pasăre domestică mai mare decât găina, cu o creastă roșie dezvoltată, cu pinteni, cu cioc ascuțit și cu penele de diferite culori (Gallus bankiva domestica). Se atribuie unor persoane mândre, făloase, impulsive, arțăgoase sau geloase. Există la români și ca nume de familie)
  115. Cucoșel (metaforă, după diminutivul substantivului Cucoș, cu sensul de Bărbătuș al găinii; pasăre domestică mai mare decât găina, cu o creastă roșie dezvoltată, cu pinteni, cu cioc ascuțit și cu penele de diferite culori (Gallus bankiva domestica). Se atribuie unor persoane tinere sau de talie mică, dar mândre, făloase, impulsive, arțăgoase sau geloase. Există la români și ca nume de familie)
  116. Cuptor (metaforă, după substantivul Cuptor, pronunțat regional Cuptiori, cu sensul de Construcție boltită de cărămidă, de piatră, de metal sau de lut, vatră, sobă pentru copt pâinea și alte produse de panificație; Cantitate de pâine, de plăcinte etc. care se poate coace o dată; Platformă zidită în prelungirea vetrei și pe care se doarme la țară; (în expresiile) A sta (sau a zăcea) pe cuptor sau a se muta de pe vatră pe cuptor = a trândăvi, a lenevi. A aduce (părinților) noră pe cuptor = a se însura; (figurat) Căldură mare; arșiță, caniculă, călduri, dogoare, dogoreală, fierbințeală, năbușeală, năduf, nădușeală, pârjol, pojar, sobă, toropeală, zăduf, zăpușeală; (popular, în sintagma) Luna lui cuptor = (luna) iulie. Se atribuie de obicei unor persoane care preferă starea de leneveală. Există la români și ca nume de familie)
  117. Curcan (metaforă, după substantivul Curcan, cu sensul de Bărbătuș al păsării domestice mari, originare din America, cu coada lată care se desfășoară în formă de evantai (Meleagris gallopavo); dorobanț; polițist. Se atribuie unei persoane mândre, făloase, îngâmfate, care își dă aere sau se umflă în pene (ca un curcan). Există la români și ca nume de familie)
  118. Curcă (metaforă, după substantivul Curcă, cu sensurile de Femeiușca curcanului, pasăre domestică mare, originară din America (Meleagris gallopavo). (Trans.) Veșmânt larg; Femeie proastă, neghioabă; Laș, om bleg. Se atribuie de obicei persoanelor abătute, neatente, nepricepute, zăhăite, zăpăcite. Există la români și ca nume de familie)
  119. Curumbai (patronim, după numele unui strămoș Curumbai/Korumbai, cuvânt de origine turcică. Cf.: Corobai, Cotorobai, Curumbec, nume românești de origine turcică, posibil cumană)
  120. Daragaia (matronim, după numele vechi românesc Drăgaia, contaminat fonetic cu rusescul feminin Dorogaia (Dragă), pronunțat Daragaia și apropiat ca sens. Face parte din aceeași familie cu numele Dragomir, Dragul, Dragoslav, Dragobete, Dragavei, Drăghici, Dragol, Dragoe, Dragotă, Drăguş, Drăgușel, Drăgulete, Drăguşin, Dragole, Draguta, Draga, Drăgan, Dragnea, Dragalina şi Drăgălina, Draghiţa, Dragna, Dragoman, Dragostin, Dragostița, Drăgălaşa, Drăgălin, Drăgaica, Dragoş, Drăgășan, Drăguşana, Drăguna, Drăguţa etc. Există la români și ca nume de familie în forma veche Drăgaia)
  121. Debilaș (epitet diminutival, după adjectivul Debil, cu sensul de Persoană care suferă de debilitate mintală. Amestec de peiorație și compasiune)
  122. Degeratu (epitet, după adjectivul Degerat, cu sensul de Cu degerături; înghețat, amorțit de frig (despre oameni și animale sau despre părți ale corpului lor). Există la români și ca nume de familie)
  123. Democratu (epitet, după substantivul Democrat, cu sensul de Adept al principiilor democratice, luptând consecvent pentru aplicarea lor)
  124. Dogăraș (diminutiv după numele de familie Dogaru, din Dogar, cu sensul de Meșteșugar care confecționează doage sau vase din doage (butoaie, putini, ciubere etc.); butnar)
  125. Dolca (metaforă, după substantivul Dolcă, cu sensul de Cățea, femeiușca dulăului. Uneori li se atribuie ca epitet unor femei rele sau desfrânate. Există la români și ca nume de familie)
  126. Dombâta (construcție compusă, preia sintagma rusească Dom Bâta (Дом Быта), tradusă Casă de deservire socială. S-a atribuit unei persoane care folosea expresia rusească în locul celei românești)
  127. Drac (metaforă, după substantivul Drac, cu sensul de Ființă imaginară, de sex masculin, întruchipare a spiritului rău; diavol, demon, satana, necuratul, aghiuță, mai însemnând și Om rău, afurisit, isteț, poznaș, descurcăreț, vioi, energic, plin de viață, neastâmpărat, neobosit, mânios, răzbătător, plin de păcate, crud. Se atribuie de obicei persoanelor agere, istețe, descurcărețe, poznașe, neastâmpărate)
  128. Driche (metaforă, după substantivul regional Driche, cu sensul de Țurcă. Porecla se atribuie de obicei persoanelor săltărețe, sprintene, expeditive, alerte, iuți de picior, care acum sunt aici, acum dincolo)
  129. Drug (metaforă, după substantivul Drug, aici cu sensurile de Par, bâtă, bară (groasă) de fier sau de lemn folosită, mai ales, în construcții și Fiecare dintre cele două lemne groase, sprijinite pe câte două picioare, care alcătuiesc patul sau corpul războiului de țesut manual sau Fiecare din cele două tălpi ale războiului de țesut cu ajutorul cărora se ridică și se coboară ițele; tălpig. Există la români și ca nume de familie)
  130. Druzan/Druzanca (patronim, după numele Druzan, augmentativ sau genitival după Druzu, cuvânt de origine slavă, cu sensul de Dârz, îndrăzneț, curajos, cutezător, aprig, înverșunat, neînduplecat, neclintit; Îndărătnic, încăpățânat; Mândru, semeț, țanțoș. Există la români și ca nume de familie atât în forma Druzan, cât și Druzu)
  131. Duca (patronim, după numele Duca, provenind din grecescul dúkas și având sensul de Duce, Voievod. Există la români și ca nume de familie)
  132. Dudacu (patronim, după numele Dudacu, de origine maghiară (˂ Dudak), cu sensul de Cimpoi. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană. Există la români și ca nume de familie)
  133. Durea (patronim, după numele Durea, din substantivul Dură, cu sensul de Roată, rotiliță, rotiță a scripetelui de la ițele războiului de țesut, de la sucală. Există la români și ca nume de familie în formele Dura, Durea)
  134. Durică (patronim, diminutiv după Durea, din substantivul Dură, cu sensul de Roată, rotiliță, rotiță a scripetelui de la ițele războiului de țesut, de la sucală. Există la români și ca nume de familie în formele Dura, Durea)
  135. Faur (după substantivul arhaic Faur, cu sensul de Fierar, desemnând ocupația de bază. Există la români și ca nume de familie)
  136. Fârnea (epitet, după verbul onomatopeic regional A fârnâi, cu sensul de A vorbi pe nas; a fonfăi, a fornăi. Există la români și ca nume de familie)
  137. Fârț (epitet, după substantivul regional Fârț, cu sensul de Om mic de statură. Există la români și ca nume de familie)
  138. Fârțâgău (epitet, după substantivul regional Fârțâgău, cu sensul de Om neastâmpărat, neașezat, filfizon. Există la români și ca nume de familie)
  139. Fâsa (metaforă, după substantivul Fâsă, nume dat mai multor specii de păsări migratoare mici (asemănătoare cu ciocârlia), de culoare cafenie-cenușie, cu pântecele albicios, care aleargă mișcându-și în permanență coada (Anthus); Zvârlugă; Fâsă de câmp, fâsă de pădure. fâsă de munte. Există la români și ca nume de familie)
  140. Firița (matronim, după o strămoașă pe nume Profira ˃ Profirița ˃ Firița. Există la români și ca nume de familie)
  141. Fleia (patronim, după numele de familie Fleia, substantiv format din verbul regional A fleuri, cu sensul de A vorbi multe, verzi și uscate; a pălăvrăgi. S-ar putea să fie format, ca metaforă, și din substantivul regional Flea, de origine germană, venit pe silieră săsească, cu sensul de Susceptibil de a fi adus din aria transilvană. Consonant cu Fleancă (˂ Fle + suf. -ancă). Există la români și ca nume de familie)
  142. Floacă (metaforă, după substantivul Floacă, cu sensurile de Fir sau smoc de păr (mai ales din barbă sau din zona pubiană), de lână sau de mătase; păr mult și lung, mițe, lațe; Vulvă; Bătrân ramolit, cu idei învechite. Există la români și ca nume de familie)
  143. Fofolan/Fofolanca (epitet, după substantivul regional Foflea/Fofolea, cu sensul de Om puturos, leneș, trândav, gură-cască, sau după substantivul onomatopeic Fofolog, cu sensul de Persoană care evită să facă eforturi; om greoi, leneș, indolent.  Ar putea fi și metaforă după Fofoloc, cu sensul de boboc de rață sau de gâscă. Unii îl pun în relație și cu verbele A înfofoli și A fofoloci. Fofol + suf. -an = Fofolan sau Fof + suf. -ălan = Fofălan, după modelul prostălan/prostălancă sau gogoman/gogomancă)
  144. Fona (patronim, după ungurescul regional și arhaic Fána, pronunțat Fona, cu sensul de Alb. Ar putea fi și epitet după ungurescul Fonó, cu sensul de Torcător. Adus probabil din aria transilvană. Există la români și ca nume de familie în formele Fona, Fonea)
  145. Franț (patronim, după numele Franz, posibil adus din aria transilvană. Există la români și ca nume de familie)
  146. Fuia (patronim, după substantivul regional arhaic Fuie/Fulie, de origine turcică (din Fulya), cu sensurile de Narcisă (Narcissus poeticus); Moț; Ornament în formă de floare făcut din pene de cocor și pietre prețioase care se purta odinioară la căciuli. Există la români și ca nume de familie)
  147. Fulger (metaforă, după substantivul Fulger, cu sensul de Fenomen atmosferic care constă într-o descărcare electrică luminoasă produsă între doi nori sau în interiorul unui nor; Lumină, sclipire puternică și trecătoare; Scăpărare, străfulgerare. Se atribuie de obicei persoanelor iuți, agere, istețe, impetuoase, rapide, cu viteză mare de reacție și de acțiune (ca fulgerul). Există la români și ca nume de familie)
  148. Gaia (metaforă, după substantivul Gaie = Nume dat mai multor păsări răpitoare de zi, asemănătoare cu uliul, cu ciocul coroiat, cu gheare puternice și cu coada bifurcată (Milvus). Există la români și ca nume de familie. Cuvântul este autohton, din substratul limbii române)
  149. Gaivaz/Găivaz/Caivaz (patronim, după numele armenesc Gaivaz/Kaivaz, indicând posibil un strămoș de origine armenească)
  150. Galben (patronim, după numele Galben, pronunțat regional Galbăn, cu sensul de Culoare fundamentală a spectrului solar, situată între portocaliu și verde; Blond; Palid; Nume dat mai multor monede străine de aur, de valori variabile, care au circulat și în Țările Române în Evul Mediu. Adus din aria transilvană, mai exact din satul Poiana Sărată, fostul județ Trei-Scaune. Există la români și ca nume de familie)
  151. Ganea (patronim, după numele românesc masculin Ganea, presupus de origine dacică, cu sensul de Vultur, care amintește românescul Gaie. Există la români ca nume de familie în formele Gane, Ganea, Găneanu, Gănescu. Cf.: Găneasa, comună în județul Olt, Găneasca, comună în județul Ilfov, Gănești, comună în județul Mureș, Gănești, comună în județul Galați, Gănești, comună în județul Alba)
  152. Ganofei (probabil după numele indian (bengalez) Ganathey pe care să-l fi purtat vreun personaj din filmele indiene care au rulat în perioada postbelică, inclusiv în cinematografie și televiziune)
  153. Gâza (metaforă, după substantivul Gâză = Nume generic dat insectelor mici zburătoare; muscă. Se atribuie de obicei copiilor sau persoanelor de talie mică. Există la români și ca nume de familie)
  154. Geas (cuvânt onomatopeic, după interjecția Geasa!, prin care, în unele părți ale Moldovei, este somat cineva să iasă sau să plece, să prăsească locul, identic cu Ieși!, Pașol!, Afară!)
  155. Ghebosu (epitet, după adjectivul Ghebos, cu sensul de Persoană care are cocoașă; cocoșat; care are spatele adus, încovoiat, gârbovit (de bătrânețe, de greutate). Trimitere la aspectul fizic. Există la români și ca nume de familie)
  156. Ghera (patronim, după forma prescurtată a numelui GherasimGhera/Gherea. Gherasim este un nume format din cuvântul ”gerasis”, ”gerasiseos”, care se traduce din greacă prin ”cinste”, ”onoare”, termen atribuit celor care au ”îmbătrânit frumos și înțelept”. Există la români și ca nume de familie în formele Ghera, Gherea. Cf.: Gherăeşti, centru comunal în județul Neamț, Gherăeşti, centru comunal în județul Bacău, Gherăeşti, sat lângă oraşul Piteşti)
  157. Gherman (patronim, după numele unui strămoș Numele este de origine latină, rezultând din substantivul comun germanus = „frate/sora născuți din aceiași părinți“ (ceea ce în românește spunem: „frate bun/drept“ sau „sora bună/dreaptă“). Este rar întâlnit la români ca nume de botez, păstrând-se mai cu seamă ca nume de familie sau de călugărie)
  158. Ghijoi (epitet, augmentativul substantivului regional Ghijă, cu sensul de Coajă verde a nucii, Pănușă de păpușoi, Știulete pipernicit. Ar putea fi și o formă coruptă fonetic a augmentativului Ghiujoi, după Ghiuj, cu sensul de Moșneag, om bătrân, neputincios, ramolit. Adus probabil din aria transilvană. Există la români și ca nume de familie)
  159. Ghioc (metaforă, după substantivul Ghioc, cu sensul de Scoica albă și lucioasă a unui melc de mare (Cypraea moneta); Ghiocel = Mică plantă erbacee perenă cu frunze liniare, cu o singură floare, albă, în formă de clopoțel, aplecată în jos, care înflorește primăvara foarte timpuriu; aișor (Galanthus nivalis). Se atribuie de obicei persoanelor cu pielea de culoare albă deschisă sau albinoșilor. Există la români și ca nume de familie. Cuvânt presupus autohton, din substratul limbii române)
  160. Ghiozdan (metaforă, după substantivul Ghiozdan, cu sensul de Geantă pentru elevi (mai mici), prevăzută cu curele pentru a fi purtată în spate; raniță.)
  161. Ghiușcă (epitet, formă peiorativă feminină după Ghiuj/Ghiuș, cu sensul de Moșneag, om bătrân, neputincios, ramolit. Aici cu sensul de Babă, Bunică, Ghiujoaie. Cuvântul este autohton, din substratul limbi române)
  162. Giani (după Gicu, italienizat)
  163. Goian (patronim, augmentativ după numele Goe/Goia. Numele Goe/Goia se pare a fi de origine maghiară, format după substantivul Gólya, cu sensul de Barză. Există la secui și maghiari numele de familie Unii îl consideră pe Goe/Goia a fi o formă scurtă, de alint, a numelui românesc Neagoe. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană. Există la români și ca nume de familie)
  164. Gorbaciov (după numele lui Mihail Gorbaciov, primul și ultimul președinte al URSS. A apărut în tandem cu porecla Bush, după George Bush, fost președinte al Statelor Unite ale Americii)
  165. Grecu/Greculeasa (după etnonimul Grec, arătând o posibilă origine etnică a unui strămoș pe linie paternă. Există la români și ca nume de familie)
  166. Greier (metaforă, după substantivul Greier, cu sensul de Insectă cu corp scurt și gros, de culoare neagră, cu antene lungi și subțiri,și cu ochi mari, cu picioarele posterioare adaptate la sărit, care produc un sunet ascuțit și pătrunzător prin frecarea elitrelor (Gryllus). Se atribuie de obicei unor persoane cu pântecele rotunjit, cu ochii mari, care nu se prea avântă la muncă. Există la români și ca nume de familie)
  167. Grinea (patronim, după numele unui strămoș Grinea. Există la români și ca nume de familie)
  168. Gugícă (metaforă după diminutivul feminin al substantivului Gugi, cu sensul de Glugă, gugiuman)
  169. Guț/Guță (patronim, după numele unui strămoș Guță. Este probabil să fie și metaforă, din substantivul regional Guț/Guță, cu sensul de Porumbel, hulub. Ar putea fi și epitet, după adjectivul: Guț/Guță/Guțan, cu referire la porumbei comuni, care nu sunt dresați și nu au calități speciale: un porumbel guț, porumbel guțan. Există la români și ca nume de familie)
  170. Guzgan (metaforă, după substantivul Guzgan, regionalism cu sensul de Șobolan, care desemnează un Mamifer rozător omnivor din familia muridelor, mai mare decât șoarecele, cu coada lungă acoperită cu solzi în formă de inele, care trăiește în jurul locuințelor, hambarelor, depozitelor etc., provocând mari stricăciuni; guzgan (Rattus norvegicus). Se atribuie de obicei oamenilor zgârciți. Există la români și ca nume de familie)
  171. Hababa/Hababai (construcție expresivă, după interjecția Hababa!/Hababai!, care imită modul unei persoane de a vorbi mult și aiurea)
  172. Haliță (patronim, după numele Haliță, de la substantivul Galiță, cu sensul regional de Animal de curte. Există la români și ca nume de familie)
  173. Hararamb (patronim, după un strămoș pe nume Haralambie, de origine greacă, din Haralampios sau Haralampos. Semnificatia lui provine de la cuvântul Hara, cu sensul de Bucurie, încântare + radicalul Lamp, cu sensul de A lumina, a străluci. Există la români și ca nume de familie)
  174. Harcea-Parcea (după expresia adverbială Harcea-Parcea, cu sensul familiar de A face (pe cineva sau ceva) harcea-parcea = a tăia, a rupe (pe cineva sau ceva) în bucăți, a face fărâme; a face ferfeniță, a distruge, a nimici. Din turcescul parça-parça „bucată cu bucată”. Trimitere la folosirea frecventă de către cineva a acestei expresii, adesea cu tentă de laudă sau de amenințare)
  175. Hârța/Hârța-Pârța (metaforă, formă feminină fie după substantivul regional Hârț, cu sensul de Guzgan, șobolan, șoarece, fie după interjecția Hârț!/Hârța!, care redă zgomotul unei trageri alternative. Forma compusă Hârța-Pârța pare să indice proveniența din interjecția Hârța!, aici însemnând posibil și un efort alternativ (și agasant) fără rezultat. Există la români și ca nume de familie în forma Hârțan)
  176. Herariu (după substantivul Fierar, desemnând ocupația de bază. Există la români și ca nume de familie)
  177. Hobíbi (epitet, formă coruptă fonetic după cuvântul arab Habibi – حَبيبي, cu sensul de Iubitule!, Iubitul meu!, Dragul meu!, Prietene! Putea fi preluat după mulțimea de șlagăre de limbă arabă care au circulat în perioada postbelică, inclusiv în cinematografie și televiziune)
  178. Hodinita (epitet format după verbul regional A (se) hodini, cu sensul de A (se) odihni. Se atribuie persoanelor care nu se prea avântă la muncă, pretextând oboseala și nevoia de a se (mai) odihni)
  179. Iache (patronim, după numele unui strămoș Iache, formă de alint a numelor Iacob, Iaco/Iacu, Iacoș. Ar putea proveni din aria transilvană. Există la români și ca nume de familie)
  180. Iancu (patronim, după numele unui strămoș Iancu, o formă de alint a numelui Există la români și ca nume de familie)
  181. Iapă (metaforă, după substantivul feminin Iapă, cu sensul de Femeiușca armăsarului; Tălpig (la războiul de țesut); Femeie masivă (cât o iapă). Există la români și ca nume de familie)
  182. Icre (metaforă, după substantivul Icre, cu sensurile de Ovule de pește, caviar; Pulpă a piciorului; Embrion uman; Testicule, boașe. De obicei se atribuie bărbaților cu particularități fizice, care au testicule mari)
  183. Iepuraș (metaforă, diminutivul substantivului Iepure, cu sensul de Gen de mamifere din ordinul rozătoarelor, cu urechile lungi, cu doi dinți incisivi suplimentari pe falca superioară, cu picioarele dinapoi mai lungi decât cele dinainte și cu coada foarte scurtă; animal din acest gen, vânat pentru carnea și blana lui (Lepus europaeus). Se atribuie de obicei persoanelor drăgălașe, timide sau sperioase sau persoanelor având doi dinți din față mai mari decât ceilalți. Există la români și ca nume de familie)
  184. Imposibil (după adverbul Imposibil, cu trimitere la un tic verbal)
  185. Înghite-cur (metaforă ironică, verb + substantiv)
  186. Înzâși (după expresia Îmi zici, devenită tic verbal)
  187. Jeca (patronim, după numele Jeca. Există la români ca nume de familie în formele Jeca, Jecan, Jechel, Jecheanu, Jechi, Jechiu, Jechianu, Jecu, Geca.: comuna Geaca, județul Cluj)
  188. Jidan/Jidanca (după vechiul etnonim popular Jidan, cu sensul de Evreu, iudeu, arătând o posibilă origine etnică a unui strămoș pe linie paternă. Aici, totuși, cu trimitere la trăsăturile sufletești, în special la zgârcenie. Există la români și ca nume de familie: Jidanu)
  189. Jumară (metaforă, după substantivul Jumară, cu sensul de Produs alimentar obținut prin topirea bucățelelor de slănină (sau de carne grasă). Se atribuie de obicei persoanelor mici de statură, sfrijite. Există la români și ca nume de familie)
  190. Laica (după un nume de cățelușă)
  191. Lámbur (după numele Lambru, prin metateză, înrudit cu Haralambie)
  192. Lăpțică (metaforă, diminutiv după substantivul Lapți, cu sensul metaforic de Spermă sau Bani și cu sensul de Glande sexuale masculine la pești, cu aspect de masă gelatinoasă alb-lăptoasă; (prin extensie) Testicule, boașe. Există la români și ca nume de familie)
  193. Leácea (metaforă, după slavonismul Leácea (Ляча), cu sensul de Linte. Susceptibil de a fi un diminutiv al lui Lazăr)
  194. Lébea (patronim, după numele unui strămoș Lebea. Ar putea fi un derivat din substantivul popular Glebă/glebe, cu sensul de Pământ cultivat, moșie brazdă roditoare; bulgăre de pământ. Există la români ca nume de familie în formele Leb, Lebe, Lebea, Lebeanu, Lebescu)
  195. Leuștean (metaforă, după substantivul Leuștean, cu sensul de Plantă legumicolă perenă erbacee aromată, cu miros caracteristic pătrunzător, din familia umbeliferelor, originară din regiunea mediteraneană, înaltă de 1 m, cu frunze mari, alungite, verzi-brumării, rezistente la temperaturi scăzute și întrebuințate drept condiment (Levisticum officinale). Se atribuie de obicei persoanelor naive și credule, victime ușor de păcălit. Există la români și ca nume de familie)
  196. Limbă (metaforă, după substantivul Limbă, cu sensul de Organ musculos mobil care se află în cavitatea bucală, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. Se atribuie de obicei persoanelor vorbărețe, limbute, guralii, cu limba slobodă. Există la români și ca nume de familie)
  197. Lișca (metaforă, după substantivul regional Lișcă, echivalentul lui Lișiță, cu sensul de Pasăre călătoare acvatică, de talie medie, cu penaj negru-cenușiu și cu o pată albă între ochi, având carnea comestibilă (Fulica atra); Hodă, sărcea, găină-de-apă, (rață) leșească; Om nesătul, mâncăcios. Se atribuie de obicei persoanelor gurmande, hrăpărețe, mâncăcioase sau fără saț. Există la români și ca nume de familie)
  198. Liuba-Rusca (prenume diminutival + forma feminină populară a etnonimului Rus. Trimitere la originea etnică)
  199. Loghin (patronim, după numele unui strămoș Loghin, nume de origine latină, denazalizat, provenind din Longinus, cu sensul de Lung, înalt. Există la români și ca nume de familie)
  200. Loloț (epitet, după substantivul regional Loloț, cu sensul de Flocace, lațe, mițe care atârnă din păr, din blană sau de pe haine (de regulă murdare, îmbâcsite de praf sau năclăite de noroi sau murdărie); moațe. Se atribuie de obicei persoanelor neîngrijite și murdare)
  201. Lopățică (metaforă, după substantivul Lopățică, diminutiv al lui Lopată, având sensurile de Unealtă sau parte a unei unelte de forma unei lopeți sau care are o funcție asemănătoare cu a acesteia; Fiecare dintre cele două oase plate de formă triunghiulară, care constituie partea posterioară a articulației umărului; omoplat. Există la români și ca nume de familie)
  202. Lupu (metaforă, după substantivul Lup, cu sensul de Mamifer carnivor sălbatic din familia canidelor, cu corpul de circa 150 cm lungime, acoperit cu blană sură, cu gâtul gros, cu capul mare, cu botul și urechile ascuțite și cu coada stufoasă, înrudit cu câinele (Canis lupus). Există la români atât ca prenume (după numele unui sfânt străromân – Sfântul Mucenic Lup, sărbătorit la 23 august), cât și ca nume de familie)
  203. Macaca (metaforă, după substantivul rusesc Makaka, cu sensul de Macac, animal aparținând mai multor specii de maimuțe mici, cu capul turtit și cu coada (de obicei) scurtă, care trăiesc în sud-estul Asiei (Macacus). Se atribuie de obicei persoanelor poznașe, caraghioase, care se strâmbă ca o maimuță sau sunt mici de statură. Analogie cu porecla Moimâță)
  204. Macaroană (metaforă, după substantivul Macaroană, cu sensul de Produs alimentar reprezentând paste făinoasă de fabricație industrială, în formă de tuburi lungi și subțiri (goale pe dinăuntru), care se consumă fierte. Se atribuie de obicei persoanelor înalte și subțiri. Ar putea fi și un patronim augmentativ și depreciativ după numele Macarie)
  205. Machidon (patronim, după numele Machedon. Ar putea avea și sensul de Originar din Macedonia sau de Aromân, macedoromân. Există la români și ca nume de familie)
  206. Mama-mea/Mama-mia (cuvânt compus, după un tic verbal)
  207. Maradona (după numele lui Diego Armando Maradona, fotbalist și antrenor argentinian)
  208. Mariman (patronim, după numele unui strămoș Mariman. Ca nume de familie se întâlnește la popoarele germanice, inclusiv la populația săsească din sudul Transilvaniei. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană. Există la români și ca nume de familie)
  209. Maríncei (matronim, după numele unei strămoașe Marinca)
  210. Marin-Iancu (patronim, după numele unui strămoș Marin Iancu)
  211. Mărița-Rusca (prenumele diminutival Mărița + etnonimul popular Rusca, cu sensul de persoană de etnie ruteană, ucraineană)
  212. Mân-căruța (verbul A mâna + substantivul Căruță, după expresia de serviciu a celei care, necumoscând bine limba română, când era înrebată ce mai face, răspundea șablonard: Mân căruța! A fost atribuită inițial unei persoane de etnie ucraineană care mai avea și porecla Mărița Rusca)
  213. Mâță (metaroră, după substantivul Mâță, cu sensul de Pisică = Mamifer domestic carnivor din familia felidelor, cu corpul suplu, acoperit cu blană deasă și moale de diferite culori, cu capul rotund, cu botul foarte scurt, cu maxilarele puternice și cu ghearele retractile și ascuțite (Felis domestica). Ar putea fi și epitet atribuit de obicei unor persoane slabe, prăpădite, jigărite (ca o mâță). Există la români și ca nume de familie)
  214. Micașa (patronim, după numele Micu (Micu + suf. -așa = Micașa) sau chiar după numele de familie Micașa răspândit la unele popoare slave, ca echivalent popular al numelui Mihail)
  215. Misio (după franțuzescul Monsieur, cu trimitere la un tic verbal)
  216. Mitran (patronim, după numele Mitran, o formă prescurtată a lui Dumitru. Există la români și ca nume de familie)
  217. Mitrofan (patronim, după numele unui strămoș Mitrofan. Există la români și ca nume de familie)
  218. Míu (patronim, după numele unui strămoș Miu, care este un derivat al numelui Mihai. Mihai ˃ Mihu ˃ Miu. Există la români și ca nume de familie. Cf.: Mioveni, oraș în județul Argeș)
  219. Moca/Moculeasa (patronim, după numele românesc Moca. Este un dublet fonetic al numelui Moga. Face pateu din aceeași familie cu Moacă, mocan. Cuvânt autohton, din substratul limbii române. Există la români și ca nume de familie)
  220. Mogorogea (epitet augmentativ și depreciativ, după verbul A mogorogi, cu sensul de A vorbi încet și nedeslușit, neclar (arătându-și astfel nemulțumirea); a bombăni, a bodogăni, a boscorodi, a mormăi; A cicăli; A ocărî, admonesta, bălmăji, bâigui, bârâi, bolborosi, bombăni, boscorodi, certa, dăscăli, dojeni, gângăvi, îndruga, îngăima, îngâna, mârâi, molfăi, morocăni, moraliza, mormăi, murmura, mustra. Există la români și ca nume de familie. Cuvânt autohton, presupus din substratul limbii române)
  221. Moimâță (metaforă, după substantivul regional și învechit Moimiță, cu sensul de Maimuță. Ca poreclă este frecvent dată oamenilor caraghioși, care se strâmbă ca o maimuță sau care sunt mici de statură)
  222. Motan (metaforă, după substantivul Motan, cu sensul de Bărbătuș aș pisicii; cotoi, motoc, pisoi, motoșman. Ar putea fi și epitet atribuit unei persoane tăcute, ascunse, ipocrite, care nu-și exteriorizează gândurile sau sentimentele. Există la români și ca nume de familie)
  223. Motor (epitet, după substantivul arhaic Motor/Modor (dublet fonetic), cu sensul de Om nesociabil, morocănos, mut, necomunicativ, neprietenos, nesociabil, posac, posomorât, taciturn, tăcut, urâcios, ursuz, motoran, modoran, bădăran, mojic, prost, bleg. Porecla este veche și nu are legătură cu omonimul Motor, cu sensul de Mașină de forță care transformă o formă de energie oarecare în energie mecanică (pentru acționarea altei mașini, a unui vehicul etc.). Există la români ca nume de familie în formele Motor, Motora, Motoran, Motoroga, Motorogea, Modor, Modora, Modoran, Modoroga, Modorogea, Motorozescu)
  224. Mutelcă (epitet, după substantivul arhaic regional Mutelcă, de origine germană, venit pe filieră săsească, cu sensul de Mamă, mămucă. Prin derotacizare, Mutelcă ˂ germ. Mütterchen, diminutiv al lui Mutter (mamă). Porecla este veche și nu are legătură cu omonimul Mutelcă = piuliță. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană. Cf.: ucraineanul și polonezul Muterka)
  225. Mutu (epitet, după adjectivul Mut, cu sensul de Om care nu poate vorbi, care este lipsit de facultatea vorbirii. Există la români și ca nume de familie)
  226. Nas-cartoșca (epitet, substantiv + substantiv, construcție ironică compusă din românescul Nas și rusescul Kartoșka, cu sensul de Cartof. Trimitere la trăsăturile fizice)
  227. Neacă (după substantivul Neneacă, o contaminare a turcescului Nene cu Dădacă, în forma abreviată Neacă, cu sensurile de Mamă, mămucă, mătușă, bunică, lele, țață, nană. Există la români și ca nume de familie)
  228. Neciu (patronim, după numele Neciu, susceptibil de a fi adus din aria transilvană. Există la români și ca nume de familie)
  229. Nederiță (epitet diminutival, după substantivul regional Neder, cu sensul de Nătâng, zăpăcit, nebun. Există la români și ca nume de familie)
  230. Nicoțoi (patronim, formă coruptă fonetic după numele de familie Nicuțoi, formă redusă augmentativă a numelor Ion și Există la români și ca nume de familie)
  231. Ñihalcea/Mihalcea (patronim, după numele unui strămoș Mihai, Mihalcea. Există la români și ca nume de familie)
  232. Ñioară/Mioară (după substantivul Mioară, cu sensul de Mia, mielușea, mieluță, Oaie tânără de la vârsta de 1 an până la 2 ani; (prin generalizare) Oaie. Se acordă de obicei persoanelor blânde și nevinovate (până la prostie). Există la români atât ca prenume, cât și ca nume de familie)
  233. Ñioarcă/Mioarcă/Miorculeasa (augmentativ după onomatopeicul Miorc, care imită orăcăitul broaștelor sau zgomotul produs de cel care se sufocă. Există la români ca nume de familie în forma Miorcăneanu)
  234. Nitapáia (patronim sau matronim, probabil o poreclă mai veche, formată prin articularea numelui Nita Pali, de origine maghiară (Nita + Pali + a = Nitapaia), traducându-se ca Anița (Nuța) lui Pavel. Este adus din aria transilvană de mocanii din Poiana Sărată, fostul județ Trei-Scaune, care erau veniți din comuna Brețcu, același județ, unde au locuit sute de ani împreună cu secui de limbă maghiară)
  235. Oáha (cuvânt onomatopeic care exprimă Mirarea, surprinderea pozitivă și a constituit un tic verbal al celui căruia i-a fost atribuită)
  236. Ochiosu (epitet, după adjectivul Ochios. Se atribuie de obicei persoanelor cu ochii mari, expresivi, frumoși sau bulbucați, oacheșe sau sprâncenate. Ochios mai are și sensul de Frumos, chipeș, arătos. Există în română și ca nume de familie)
  237. Opărici (diminutiv după numele de familie Oprea)
  238. Oúti (construcție expresivă, după verbul imperativ Ouă-te!, pronunțat regional și devenit tic verbal)
  239. Paiu (metaforă, după substantivul Pai, cu sensul de Tulpină simplă, cilindrică și subțire, în general fără ramificații, goală pe dinăuntru, având noduri pronunțate, specifică cerealelor (grâu, orz, orez etc.) și altor plante din familia gramineelor; (la pl.) grămadă de asemenea tulpini rămase după treierat. Trimitere la constituția fizică. Se atribuie de obicei persoanelor suple, uscățive, slabe (ca un pai). Există la români și ca nume de familie)
  240. Palaret (contaminare între numele Filaret și substantivul Pălărie)
  241. Palea (patronim, după numele Palea, formă augmentativ-admirativă a numelui Pal (Pavel) folosit în manieră maghiară. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană. Există la români și ca nume de familie)
  242. Pampoi (epitet augmentativ, arhaism, cu sensul de Om greoi, neîndemânatic, molâu / lipsit de personalitate . Există în română și ca nume de familie în formele Pampa, Pampu, Pampală, Pămpălău)
  243. Panea (după numele unui strămoș Panea, ca formă prescurtată a numelui Pantelimon. Susceptibil de a fi adus din aria balcanică. Există la români și ca nume de familie)
  244. Patlagică (metaforă, după substantivul diminutival Pătlăgică, din Pătlăgea, cu sensul de Plantă erbacee legumicolă cu tulpina înaltă, cu frunze mari, penate și cu flori galbene, cultivată pentru fructul ei comestibil, sferic, roșu, zemos, bogat în vitamine; roșie, tomată (Lycopersicum esculentum). Există în română și ca nume de familie)
  245. Pațalíi/Pațalíca (după substantivul regional Pațaliu, cu sensul de Om care are parte frecvent de tot felul de pățeli sau pătărănii. Format din verbul A păți, cu sensurile de A i se întâmpla cuiva ceva (neplăcut, ieșit din comun), a da peste ceva neașteptat (și neplăcut); Expresia A o păți = a avea neplăceri, a intra într-un bucluc; a da peste o belea. A o păți cu cineva = a întâlni pe cineva care îți produce neplăceri, a-și găsi beleaua cu cineva. Din pățite = din experiență. A fi pățit multe = a fi trecut prin multe necazuri, a avea experiență. (familiar) Ce-ai pățit? = ce ți s-a întâmplat de faci așa ceva? ce te-a găsit?; (învechit și popular) A suferi, a pătimi, a îndura. Există la români și ca nume de familie în forma Pațaliu)
  246. Păsărel (metaforă, după substantivul Păsărel, diminutiv al lui Pasăre, cu sensul de Bărbătuș mic de vrabie, vrăbioi; vrabie în general. Se atribuie de obicei persoanelor mici de statură, sprintene, care nu se dau prinse și par mai tinere decât sunt în realitate. Există la români și ca nume de familie)
  247. Păsărică/Păsăroiu (metaforă, după diminutivul lui Pasăre: Pasăre mică, păsărică, păsăruică, păsărea; Vrăbioară, vrăbiuță; (eufemistic) Vulvă, vagin; Idee ciudată, bizară, excentrică. Există în română și ca nume de familie)
  248. Pățică (diminutiv substantivizat după verbul A păți. Aici cu sensul de Om pățit, care a avut parte de o pățanie, pățeală, aventură, pătăranie. Există la români și ca nume de familie în formele: Pătică, Patică, Pățică, Pațică)
  249. Pârău (metaforă, după substantivul Pârău, cu sensurile de Apă curgătoare mică, râu mic. Adesea adverbial, cuvântul are și sensul metaforic de Cantitate mare dintr-un lichid (apă, sânge, vin, lacrimi); șuvoi. Se atribuie frecvent persoanelor sensibile și miloase, care varsă (ușor) multe lacrimi (pârâu de lacrimi). Există la români și ca nume de familie. Cuvânt autohton, din substratul limbii române)
  250. Pârț-un-fâs (construcție descriptivă substantival-onomatopeică și expresivă. Se atribuie de obicei persoanelor care sunt bune de vorbă, dar nu și de faptă)
  251. Pelneanu (adjectiv cu sensul de Originar din satul Pelinei, toponim pronunțat regional Pelníi)
  252. Peltică (epitet diminutival cu referire la un defect de vorbire, după adjectivul Peltic, cu sensul de Cepeleag sau Persoană care rostește defectuos anumite consoane (ș, j, ț, în locul cărora pronunțând s, z, th (grecesc). Există la români și ca nume de familie, Cuvântul este de origine turcă)
  253. Perjari (după substantivul regional Perjar, cu sensurile de Prunar, proprietar, cultivator de pruni; Insectă mică de culoare cafenie, acoperită cu peri moi, care atacă prunele și cireșele; firezar, prunar (Rhynchites cupreus). Aici desemnează ocupația de bază. Există la români și ca nume de familie)
  254. Pescariu (după substantivul Pescar, cu sensul de Persoană care se ocupă cu pescuitul și uneori cu conservarea peștelui; Negustor de pește. Trimitere la ocupația de bază. Există la români și ca nume de familie)
  255. Piciu (după substantivul Pici, cu sensul de Băiat (foarte) tânăr, băiețaș, copilaș, puști. Trimitere la statura joasă. Există la români și ca nume de familie)
  256. Pirivoi (după numele vechi slav Perivoi, susceptibil de a fi pătruns pe filieră bulgară, fiind adus din aria balcanică)
  257. Piță (după substantivul regional Piță, cu sensul de Monedă nedivizionară, de valoarea cea mai mică: 1 ban, 1 copeică. Cuvântul a fost adus la Crihana Veche de mocanii ardeleni din satul Poiana Sărată, fostul județ Trei-Scaune, având sensul familiar de Monedă de valoare mică; gologan, para și sensul inițial de monedă austro-ungară de zece creițari care a circulat (până în 1918) și în Transilvania și Bucovina; Provine din Pițulă. Există la români și ca nume de familie în forma Pițoiu)
  258. Plătică (metaforă, după substantivul Plătică, cu sensul de Pește de apă dulce din familia ciprinidelor, de talie mijlocie, cu corpul turtit lateral, de culoare cenușie-întunecată, având reflexe aurii, cu capul mic și scurt, (Abramis brama). Există la români și ca nume de familie)
  259. Pocotilă (patronim, după numele Pocotolă al unui strămoș. Numele este de origine slavă (polono-ucraineană), din Pokotilo, având sensul de Oală mare. Se atribuie de obicei persoanelor nepricepute sau persoanelor corpolente, asemănătoare cu un urcior.Există la români și ca nume de familie)
  260. Porcu (metaforă, după substantivul Porc, cu sensul de Mamifer domestic omnivor, cu capul de formă conică, cu botul alungit, cu corpul acoperit cu păr aspru, scurt și relativ rar, crescut pentru carnea și grăsimea lui (Sus scrofa domestica). Ca epitet depreciativ se atribuie de obicei unui om obraznic, grosolan, nerușinat, netrebnic, josnic, ticălos)
  261. Postolei (patronim, după numele unui strămoș Postole, o variantă populară a lui Apostol. Există la români și ca nume de familie)
  262. Postu (patronim, după numele unui strămoș Postu, o variantă populară a lui Apostol. Există la români și ca nume de familie)
  263. Potop (metaforă după substantivul Potop, cu sensurile de Ploaie mare, torențială; revărsare mare de ape, inundație mare, diluviu; Calamitate, dezastru, nenorocire; Cantitate imensă; număr mare de ființe sau de lucruri; mulțime, grămadă. Există la români și ca nume de familie)
  264. Preoteasa/Preotesei (matronim, după statutul de Preoteasă al unei strămoașe. Există la români și ca nume de familie)
  265. Pricop (patronim, formă coruptă fonetic după numele unui strămoș Procopie/Pricopie. Există la români și ca nume de familie)
  266. Prigaia (metaforă, după substantivul regional Prigaie, din Prigorie sau Prigoare contaminat cu Gaie (pasăre), însemnând Pasăre migratoare zveltă, de mărimea unei turturele, viu colorată (cu roșu, galben, negru, albastru-verzui), cu ciocul lung și subțire, care trăiește pe malurile lutoase ale apelor și se hrănește mai ales cu albine și viespi; Albinărel, furnicar, viespar, (regional) albinar, albinel, ploier, ploiește, ploiete, prigorean, viespariță, ciuma-albinelor, lupul-albinelor, (învechit) merop (Merops apiaster))
  267. Pufái (metraforă, după substantivul regional Pufai, cu sensul de Ciupercă al cărui înveliș se preface, la maturitate, într-o pulbere fină; gogoașă, puf sau după adjectivul Pufai care desemnează ceva ce este înfoiat, umflat, asemănător cu puful. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană. Există la români ca nume de familie în forma Pufan)
  268. Puflea (epitet, după adjectivul popular Puflea ˂ Puf + suf. -lea, cu sensul de Om care pufnește, izbucnește, gâfâie sau pufăie. Există la români și ca nume de familie)
  269. Puică (metaforă sau, mai degrabă, epitet, după substantivul Puică, cu sensul de Pui de găină de gen femeiesc; Găină tânără; (epitet popular) Cuvânt de dezmierdare pentru o fată sau o femeie (iubită). Există la români și ca nume de familie)
  270. Rățoi (metaforă, după substantivul Rățoi, cu sensul de Bărbătușul raței, care este o pasăre domestică sau sălbatică, înotătoare, cu ciocul lat și turtit, cu trunchiul scurt și îndesat, și cu picioarele scurte, deplasate în partea posterioară a trunchiului (Anas). Se atribuie de obicei persoanelor care obișnuiesc să se rățoiască. Expresia A se rățoi = a țipa, a răcni, a se răsti, a striga, a se strofoli, a urla, a zbiera, a certa sau a amenința pe cineva, a se adresa cuiva pe un ton ridicat, gesticulând și dându-și importanță. Există la români și ca nume de familie. Cuvânt autohton, din substratul limbii române)
  271. Rânzoi (metaforă, după substantivul Rânzoi, augmentativul lui Rânză, aici cu sensul metaforic de Nervos, supărat, necăjit, trufaș, încăpățânat, bogat. A se vedea cuvântul în expresiile: A avea rânză fierbinte = a se înfuria ușor. A fi cu rânza mare sau a avea rânza prea mare = a) a fi necăjit; b) a fi furios. A nu mai încăpea rânza în cineva = a fi nervos. A crăpa (sau plesni) (în cineva) rânza (de ciudă, de necaz etc.) = a) a fi foarte supărat; b) a fi foarte nervos, foarte furios. A fi tare în (de) rânză. A avea (sau a face) rânză = a se îmbogăți. A-i slăbi cuiva rânza = a sărăci. Rânzos mai are și sensurile de Răutăcios, bosumflat, arțăgos, certăreț, gâlcevitor, scandalagiu; iute la mânie, irascibil, iritabil, nervos, supărăcios, avan, rău la inimă, pestriț la mațe, care nu uită jignirea, răzbunător, vindicativ. Cu trimitere la calitățile sufletești. Există la români și ca nume de familie. Cuvânt autohton, din substratul limbii române.)
  272. Roibu (epitet, după adjectivul Roib/roaibă, cu sensul de Cal cu părul de culoare brună sau roșcată. Există la români și ca nume de familie)
  273. Samoilă (patronim, după numele unui strămoș Samoilă. Acest nume este o formă românizată a numelui evreiesc Samuel/Samuil, care se traduce ca ”numele lui Dumnezeu”. A cunoscut răspândire largă prin botez, pruncii primindu-l ca patron pe Sfântul Proroc Samuel, ultimul judecător (conducător) al Israelului, care a trăit în secolul XI înainte de Hristos. A fost fiul lui Elcana și al Anei, născut din rugăciunea mamei sale. Vechiul Testament îi atribuie un rol determinant în instituirea Regatului iudeo-israelit. A vestit venirea lui Iisus Hristos și l-a uns rege mai întâi pe Saul, apoi pe David. Îi este atribuită paternitatea a două cărți din Vechiul Testament: Cartea întâi și a doua a lui Samuel (Cartea întâi și a doua a Regilor). Există la români și ca nume de familie)
  274. Sava (patronim, după numele unui strămoș Există la români și ca nume de familie)
  275. Săndoaei, pronunțat greșit Sandu-oaie (matronim, după numele augmentativ al unei strămoașe Alexandra ˃ Sanda ˃ Săndoaia ˃ Asăndoaiei)
  276. Săracu (epitet, după adjectivul Sărac, cu sensul de Care nu are avere, care este lipsit de bunurile materiale necesare vieții; sărman, nevoiaș. În expresia: Sărac și curat, se spune despre cei care preferă să rămână săraci decât să se îmbogățească prin mijloace necinstite. Cuvântul exprimă compătimire față de cineva: Biet, sărman, nenorocit, sărăcan. Există la români și ca nume de familie)
  277. Sărămurică (metaforă, diminutiv al substantivului Saramură, aici cu sensul de Mâncare cu specific românesc bazată pe diferite feluri de pește fript pe tablă sau plită și scăldat apoi prin înăbușire într-o zeamă fierbinte ușor sărată cu adaos de usturoi zdrobit și alte mirodenii. Se atribuie de obicei persoanelor având saramura de pește printre preferințele lor culinare și care invocă foarte des nevoia de a găti acest fel de bucate. Există la români ca nume de familie în forma Saramură)
  278. Scamț (metaforă, după substantivul regional Scamț, cu sensul de Scamă = Fir subțire și scurt, destrămat dintr-o țesătură (de bumbac, de lână sau de mătase). Pluralul acestui substantiv este Scamțuri. Se atribuie de obicei unei persoane insistente, care se ține scamț (scai) de cineva)
  279. Scrofoi (metaforă sau epitet, după substantivul regional Scrofoi/scrofoaie, cu sensul de Scroafă (purcea) mare; Persoană care (se) insulta în mod grosolan; Care se poartă porcește, ca o scroafă (mare). Există la români și ca nume de familie)
  280. Severin (patronim, după numele unui strămoș Există la români și ca nume de familie)
  281. Slănină (metaforă sau epitet, după substantivul Slănină, cu sensul de Strat de grăsime între pielea și carnea porcului; parte, bucată din această grăsime, conservată și preparată ca aliment (cu adaos de sare ori de boia sau afumată) sau care se topește, devenind untură. Se atribuie de obicei persoanelor grase. Există la români și ca nume de familie)
  282. Sóca (metaforă, după arhaismul regional Socă/Soacă, cu sensul de Moară pusă în mișcare de cai. Ar putea fi și epitet, după ungurescul Szőke, pronnțat Soche/Socă, cu sensul de Blondă, bălaie, ceea ce l-a face susceptibil de a fi adus din aria transilvană. Porecla Szőke este una des întâlnită printre țăranii secui de limbă maghiară din Transilvania. Se atribuie adesea unei persoane bine făcute fizic și grele (ca o piatră de moară). Există la români și ca nume de familie)
  283. Spirache (patronim, după numele unui strămoș Spiru, din Spiridon, diminutivat Există la români și ca nume de familie)
  284. Stevin (pronunțat Stivin, după Stevin echivalentul englezesc al numelui românesc Ștefan. I-a fost atribuit unei persoane cu numele Ștefan)
  285. Sufletu (metaforă, după substantivul Suflet, cu sensurile de Substanță spirituală de sine stătătoare, independentă de corp, care dă omului viață, individualitate și personalitate și care este de origine divină și cu esență veșnică; Totalitatea proceselor afective, intelectuale și voliționale ale omului; Psihic; Conștiință, cuget, gândire, spirit; For interior; Inimă; Omenie, bunătate, milă; Suflare, suflu, respirație; Persoană, ins, om; Viață; Conținut principal; esență; Persoană însuflețitoare, cu inițiativă și implicare. Există la români și ca nume de familie)
  286. Sulă (metaforă, după substantivul Sulă, cu sensurile de Unealtă (folosită de cizmari și de cojocari) formată dintr-un ac lung și gros de oțel, drept sau curb, fixat într-un mâner, cu care se găurește pielea, talpa etc. spre a putea petrece acul sau ața prin ele; (regional) Pește mic cu corpul foarte subțire și alungit (Syngnatus nigrolineatus); Peștele numit popular Sulac, iar regional Sular, sulinar, suloi, ulucar, crap săltăreț, crap sulatic, crap sulednic (Cyprinus carpio hungaricus); Peștele numit regional Andrea (Syngnatus nigro lineatus) Peștele numit regional Fusar (Aspro streber); Peștele răpitor numit Pietrar (Aspro zingel); Membru viril, mădular, penis, sulac; (peiorativ și glumeț, cu tentă vulgară) Bărbat, individ neînsemnat. Există la români și ca nume de familie)
  287. Surelu (epitet, după substantivul regional Surel, cu sensul de Cal sur. Există la români și ca nume de familie)
  288. Suru (epitet, după adjectivul Sur, cu sensul de De o culoare intermediară între alb și negru sau care rezultă dintr-un amestec de alb și negru; cenușiu; (despre animale și păsări) care are părul, lâna, penele de culoare cenușie; (substantivat, masculin) Nume dat unui cal cu părul sur; (despre cer, nori, văzduh) Lipsit de lumină, de strălucire; încețoșat, tulbure; (figurat) Posomorât, mohorât; (despre părul oamenilor, iar prin extensie despre oameni) Cărunt; (figurat, rar) Bătrân, străvechi; îndepărtat. Se atribuie de obicei persoanelor cu părul cărunt. Există la români și ca nume de familie)
  289. Șaibă (metaforă, după substantivul Șaibănemțescul Scheibe), cu sensul de Disc de metal, de lemn etc. găurit, care se montează între un șurub și obiectul respectiv sau între șurub și piuliță, pentru a menține șurubul fix și pentru a îmbunătăți îmbinarea și a preveni deșurubarea; Roată de metal sau de lemn, fixată pe un ax, peste care se îmbracă cureaua de transmisie)
  290. Șchiopu (epitet, după adjectivul Șchiop, cu sensul de Care are un picior mai scurt decât celălalt (sau celelalte), căruia îi lipsește un picior; Care șchiopătează când merge; Olog sau bolnav de un picior; Cotonog, șontorog. Există la români și ca nume de familie)
  291. Șiorichilă (epitet, augmentativ al substantivului Șoarece, cu sensul de Animal rozător dăunător, de talie mică, cu blană cenușie, cu bot ascuțit și cu coadă lungă, subțire (Mus musculus). Se atribuie de obicei, ca epitet glumeț unui copil mic sau cu dinții incisivi superiori mari)
  292. Șmaga (metaforă, după substantivul regional Șmag, cu sensul de Gust (rău) pe care îl capătă uneori mâncărurile sau băuturile; iz, aromă, balsam, mireasmă, parfum. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană)
  293. Șolíi (forma de plural după numele de familie Șoliu, astăzi pierdut în localitate, dar existent la români. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană. Numele Șoliu se pare să fie o formă românizată a numelui de familie unguresc Sóly, care s-ar trăduce Cănarul, cel care face sau vinde căni/ulcele. În aria transilvană și Banat există regionalismul Șol, cu sensul de Cană, ceașcă, cănățuie, ulcea. Regionalismul Șol/șoluri provine din germană: Schale, prin săsescul schol. Există ca nume de familie la români și în formele Șolea, Șoleanu, Șolescu)
  294. Șopaleatca (epitet, formă coruptă fonetic după substantivul regional Șpaleatcă, după Șpalet, cuvânt de origine germană, venit pe filieră săsească (< Spalett), cu sensul de Oblon, jaluzea de lemn. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană de către mocanii din Poiana Sărată, fostul județ Trei-Scaune)
  295. Șopârlă (metaforă, după substantivul Șopârlă, cu sensul de Năpârcă, gușter = Reptilă din ordinul saurienilor, insectivoră și foarte vioaie, cu pielea verde-cenușie sau pestriță, cu capul și abdomenul acoperite cu plăci cornoase, cu corpul aproape cilindric, sprijinit pe patru picioare scurte, îndreptate în afară, cu coada lungă, subțiată spre vârf, regenerabilă (Lacerta, Lacerta muralis); Urzeală, intrigă; Vorbă cu subînțeles; Cârpă de spălat dușumelele; Viclenie; Minciună, păcăleală. Se atribuie de obicei unor persoane foarte abile, sprintene, vioaie. Cuvânt autohton, din substratul limbii române. Există la români și ca nume de familie)
  296. Șopen (după numele lui Frédéric François Chopin)
  297. Șpriț (după substantivul Șpriț, din nemțescul Schpritz, termen introdus de chelnerii austrieci, cu sensul de Vin amestecat cu apă (plată, gazoasă sau minerală); Mișmaș. Trimitere la obiceiul de a amesteca vinul cu apă)
  298. Ștecher (metaforă, după substantivul Ștecăr (˂ nemțescul . Stecker), cu sensul de Piesă fixată la capătul unui șnur electric care face contactul între priză și un aparat electric receptor (aparat de radio, televizor, reșou etc.); fișă)
  299. Ștefan-cel-mare (după numele Domnitorului Moldovei Ștefan cel Mare și Sfânt)
  300. Ștefăneancu (patronim, după numele unui strămoș Ștefan Iancu)
  301. Știrbu (epitet, după adjectivul Știrb, cu sensul de Căruia îi lipsește unul sau mai mulți dinți; (despre vase) Care are marginea spartă, ciocnită; căruia îi lipsește o bucățică din margine; ciobit; (despre instrumente de tăiat) Cu tăișul tocit; căruia îi lipsește o bucățică; (prin extindere) Ciuntit, trunchiat, ciobit, ciocnit, știrbit. Există la români și ca nume de familie)
  302. Știucă (metaforă, după substantivul Știucă, cu sensul de Pește răpitor de apă dulce, de talie medie, cu corpul prelung, aproape cilindric, cu gura largă înarmată cu mulți dinți și cu botul turtit ca ciocul de rață; mârliță, lupul-bălții (Esox lucius). Se atribuie de obicei unor persoane foarte lacome. Există la români și ca nume de familie)
  303. Ștob (metaforă sau epitet, după substantivul arhaic regional Ștob, cu sensul de Unealtă de dulgherie. Cuvântul provine din germană, pe filieră săsească, din Stoob, ceea ce îl face susceptibil de a fi adus din aria transilvană de către mocanii din Poiana Sărată, fostul județ Trei-Scaune. Ar putea fi și o variantă a substantivului Știob, cu sensurile de Vas de lemn (de diferite forme și dimensiuni) în care se varsă lăturile; jgheab pentru porci; Trunchi de copac scorburos sau scobit, îngropat în pământ și servind ca ghizd la o fântână puțin adâncă)
  304. Taie-vacă (metaforă, verb + substantiv)
  305. Taisó (cuvânt expresiv, după forma vocativă Taiso! (maritonim), devenită tic  verbal. Taisa este una dintre formele populare ale numelui Taisia)
  306. Tania-Rusca (prenume diminutival + forma feminină populară a etnonimului Rus. Trimitere la originea etnică)
  307. Tăblíi (metaforă, după pluralul Tăblii ˂ Tăblie, cu sensurile de Tablă; Parte a unei lucrări de tâmplărie, fierărie sau arhitectură, formată dintr-un panou de lemn, de metal, de faianță, de material plastic etc. fixat pe scheletul unei mobile, al unei uși etc.)
  308. Tărmále (metaforă, după pluralul arhaismului regional Tărma/târma, cu sensul de Basma, broboadă de culoare deschisă, cu dantelă în față, purtată de obicei pe sub batic)
  309. Tătăruș (diminutiv după numele de familie Tătaru, format din etnonimul Tătar, arătând o posibilă origine etnică a unui strămoș pe linie paternă. Există la români și ca nume de familie)
  310. Târtoaie (epitet depreciativ, formă substantivală augmentativă după onomatopeicul Târt!, cu sensul de Pârț!, imitație a emisiunii de gaze din intestin)
  311. Teca (patronim, după numele Tecu/Teacu. Există la români și ca nume de familie în formele Tec, Teacu, Tecău, Tecoi, Tecoș, Tecșa, Tecuci, Tecuță)
  312. Teleuță (epitet, după forma diminutivă regională abreviată a substantivului Teleleu, cu sensurile de Om fără căpătâi, care își pierde vremea (umblând de colo până colo) fără nicio treabă, pierzând vremea în zadar; Pierde-vară, derbedeu, golan, haimana, vagabond. În expresia A fi (umbla) Teleuță (teleleu Tănase) = a fi zăpăcit, aiurit, năuc. Există la români și ca nume de familie)
  313. Tililii (formă coruptă fonetic după Teleleu/Telelei, cu sensul de Om fără căpătâi, care își pierde vremea (umblând de colo până colo) fără nicio treabă; pierde-vară, haimana, vagabond; gură-cască)
  314. Titi-Moisă (patronim, după numele unui strămoș Titi Moise)
  315. Tlici (formă de plural, coruptă fonetic, a numelui de familie Tilici ˂ Tilicu, astăzi pierdută în localitate. Tilicu ˃ Tilici ˃ Tlici. Pentru evitarea dificultății de pronunție a combinației dintre primele două consoane, unii crihăneni pronunță acest supranume Clici. Provine din maghiara, din Telecz, Teleki, cu sensul de Om de-al locului, băștinaș, localnic. Adesea ungurii le-au atribuit acest calificativ românilor din Transilvania. Este susceptibil de a fi adus din aria transilvană de către mocanii din Poiana Sărată stabiliți la Crihana Veche în secolul XIX. Există la români numele de familie Tilicu, Tilici și Tiliciu)
  316. Toc (metaforă, după substantivul Toc, cu sensurile de Cutie ori suport de lemn, de metal, de piele sau de material plastic, cu forme și mărimi diferite, în care se păstrează arme, aparate sau instrumente; teacă de piele, de carton etc. în care se țin diferite obiecte mici (ochelari, piepteni etc.); Teacă de sabie; Ustensilă pentru scris sau desenat cu cerneală ori cu tuș făcută din lemn, os, metal, în formă de bețișor, la care se adaptează o peniță; condei; Cadru de lemn sau de metal în care se fixează, la o construcție, ferestrele și ușile; Porțiune mai ridicată de pe partea posterioară a tălpii încălțămintei, care corespunde călcâiului. Identificarea sensului atribuit inițial la stabilirea poreclei este dificilă)
  317. Tocícă (epitet diminutiv după verbul A toci, pronunțat regional A toși, cu sensurile de A face sau a deveni mai puțin ascuțit, mai puțin tăios; a (se) roade, a (se) uza prin întrebuințare, prin frecare, prin lovire etc.; A se uza, a se ramoli; A slei răbdarea, puterea, simțurile etc. cuiva. Se atribuie de obicei persoanelor în vârstă)
  318. Tocileanu (patronim, după numele Tocileanu. Există la români și ca nume de familie)
  319. Toropală (epitet augmentativ și ușor depreciativ Toropit, cu sensul de Moleșit, amețit, amorțit, buimăcit (de somn, de căldură etc.). Forma literară: Toropeală. Există la români și ca nume de familie)
  320. Totoci (după substantivul regional Totoci, pronunțat local Totoși, cu sensul de Târlici, papuci moi de casă, fără tocuri, confecționați din postav sau din lână; Pantofi căptușiți cu postav. Într-o altă ipoteză, am putea admite relația acestei porecle cu numele de familie Totoci, Totocea, presupus de origine maghiară (Totoky, Totosy, Tötösy), care s-ar putea să fie adus din aria transilvană de mocanii din Poiana Sărată stabiliți la Crihana Veche)
  321. Trampa (metaforă, după substantivul Trampă, de origine turcă, cu sensul de Schimb de lucruri, troc. A se vedea expresia lui Ion Creangă, din povestea Dănilă Prepeleac: Să facem trampă, dă-mi carul și na-ți boii. Se atribuie de obicei persoanelor care au avut experiența unor schimburi nereușite, care au fost trași pe sfoară și au ieșit păgubași dintr-o înțelegere privind schimbul în natură)
  322. Tranche (epitet, după interjecția Tranc! Se atribuie de obicei persoanelor predispuse spre trăncăneală, care vorbesc mult și fără rost)
  323. Trifan (patronim, după numele capului de familie Trifan. Există la români și ca nume de familie)
  324. Truță (patronim, după numele unui strămoș Dumitru, Mitru, Mitruță, Truță. Există la români și ca nume de familie)
  325. Turcu (după etnonimul Turc, arătând o posibilă origine etnică a unui strămoș pe linie paternă. Există la români și ca nume de familie)
  326. Țap (epitet, după substantivul Țap, cu sensul de Animal mamifer rumegător, cu coarne, bărbos și sprinten, fără ghinduri la copite; Bărbătuș al caprei domestice, al caprei negre și al căprioarei; Bărbat care poartă cioc, barbă; Bărbat (mai ales bătrân) desfrânat; Poreclă dată grecilor de români și de alte popoare balcanice. Există la români și ca nume de familie)
  327. Țăpilă (epitet, după substantivul augmentativ Țepilă, format din Țep cu sensul de Ghimpe, spin, păr aspru, țeapă. Există la români și ca nume de familie)
  328. Țâbilichi/Țibiliche (epitet, după verbul regional A țipeli, cu sensul de A duce, a căra din greu. Presupunem forme mai vechi: Țipeliche, Țipiliche. Se atribuie persoanelor care aburcă în spate și cară poveri, cărăușilor. S-ar putea să fie apropiat de numele de familie românesc Tibilichi)
  329. Țâburcă (metraforă, după substantivul regional Țâbârcă, cu sensul de Vin din tescovină. Există la români și ca nume de familie, în formele Țâburcă și Țâbârcă)
  330. Țânțari (metaforă, după substantivul Țânțar, cu sensul de Insectă din ordinul dipterelor, cu corpul și cu picioarele lungi și subțiri, cu aripi înguste, ale cărei larve se dezvoltă la cele mai multe specii în ape stătătoare, iar adulții se hrănesc cu sânge, unele specii transmițând prin înțepături frigurile palustre, altele, în stare larvară, atacând culturile de ciuperci, varză, grâu etc. (Culex). Trimitere la talia mică)
  331. Țâstari (epitet, după substantivul regional Țâstar, cu sensul de Popândău, poponete, gorlan, gurlan, șuiță, cârtiță, pință, chițoran, țânc. Cu sens depreciativ se atribuie de obicei persoanelor zgârcite (ca un țâstar).)
  332. Țâști (epitet expresiv, după interjecția onomatopeică Țâști! (Țuști!, huști!, bâști!, țâbâști!, vâști!, smâc!) care se folosește pentru a sugera mișcarea bruscă și precipitată a unei ființe sau pentru a reda zgomotul produs de o asemenea mișcare și având sensul inițial de a reda izbucnirea bruscă sau ieșirea cu putere a unui lichid sau gaz printr-o deschizătură îngustă; a erupe; a izbucni; a țâșni)
  333. Țibirichi/Țâbiriche (are aceeași rădăcină cu numele de familie Țâbârnă, Țăbârnă)
  334. Țoca (epitet expresiv, după onomatopeicul Țoc!, Cuvânt care imită zgomotul produs de un sărut sau de supt. Din aceeași familie cu verbul A țuca. Țoca! este și cuvântul cu care se cheamă porcii la mâncare)
  335. Țugui (epitet, după substantivul Țugui, cu sensul de Vârf de deal sau de munte; creștet, pisc; (prin generalizare) Vârful ascuțit sau alungit al unor obiecte sau părți ale corpului (cap, buze, căciulă, opinci, stog, acoperiș); Țuguitură, țuțui; Soi local vechi de viță de vie; Vinul produs din strugurii din acest soi de viță de vie. Se atribuie de obicei persoanelor care au capul țuguiat sau care au obiceiul de a-și țuguia buzele. Cuvânt autohton, presupus din substratul limbii române. Există la români și ca nume de familie)
  336. Țușcu (metaforă, forma de masculin după Țușcă, cu sensul de Varietate de oaie înrudită cu oaia țurcană, dar de cele mai mici dimensiuni; oaie pipernicită)
  337. Țuțu (metaforă, după substantivul Țuț, cu sensurile regionale de Proeminență sau excrescență cărnoasă; chică, percică; țugui. Ca adverb, Țuț înseamnă Păcălit, tras pe sfoară. Creație expresivă, care se bazează pe ideea de „ascuțit”. Imaginea trebuie să fie aceea de bot, ca în expresia cu buzele umflate, sau a pune cioc „a înșela”. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană. Există la români și ca nume de familie)
  338. Țuțurache (diminutiv după epitetul Țuțur, aici cu sensul de Mândru, Fălos sau A țuțura, cu sensul de A trage de păr sau de urechi. Substantivul Țuțur provine din Țuț. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană)
  339. Udadá (construcție onomatopeică afirmativă, din U, da, da!, cu sensul de O, bineînțeles, desigur, devenită tic verbal)
  340. Uragan (epitet, după substantivul Uragan, cu sensul de Ciclon tropical, caracterizat prin vânt foarte violent și ploaie torențială, care aduce distrugeri mari; vijelie; Vânt violent însoțit de ploaie; Forță distrugătoare; Declanșare bruscă și puternică de sentimente, pasiuni etc. Se atribuie de obicei unor persoane năvalnice, impetuoase, virulente, care se dezlănțuie ușor)
  341. Ursu (metaforă, după substantivul Urs, cu sensul de Animal mamifer omnivor cu trupul masiv, acoperit de o blană brună-negricioasă sau roșcată, cu botul ascuțit și cu coada scurtă; Boț de mămăligă cu brânză la mijloc; (regional) Fiecare dintre grinzile longitudinale ale unui pod de lemn; Fiecare dintre stâlpii care susțin talpa prispei la casele țărănești. Se atribuie ca metaforă persoanelor corpolente și puternice fizic. Ca epitet se atribuie unui om greoi, ursuz, nesociabil, care duce un mod de viață retras. Există la români și ca nume de familie)
  342. Vanderlei (după numele olandez Van der Leij sau Van der Ley)
  343. Varză (metaforă, după substantivul Varză, cu sensul de Plantă legumicolă bienală din familia cruciferelor, cu frunze mari, groase și ondulate, care se învelesc unele pe altele formând o căpățână compactă, folosită în alimentație (Brassica oleracea). Există la români și ca nume de familie)
  344. Vărzoi (metaforă, augmentativ masculin după Varză, cu sensul de Plantă legumicolă bienală din familia cruciferelor, cu frunze mari, groase și ondulate, care se învelesc unele pe altele formând o căpățână compactă, folosită în alimentație (Brassica oleracea). Există la români și ca nume de familie)
  345. Vârlan (epitet cu sensul de Iute, aprig, violent, vioi sau metaforă după Vârlan cu sensul de zvârlugă, grindel, moină, molan, molete, adică Un pește mic, de aproximativ 10 centimetri lungime, și vioi, cu trup cilindric, înrudit cu țiparul, cu care se și confundă (cobitis barbátula). Există la români și ca nume de familie)
  346. Vârvara (matronim, după o strămoașă pe nume Există la români și ca nume de familie)
  347. Vrăghioi (metaforă, după substantivul Vrăbioi, pronunțat regional, cu sensul de Bărbătușul vrabiei, vrăbete, cioclete; vrabie mai mare, care este o pasăre mică cu penele de culoare brună împestrițate cu negru, cu pântecele cenușiu, cu ciocul scurt, conic și cu coada trunchiată (Passer clomesticus). Format din Vrabie + -oi. Se atribuie de obicei persoanelor mici de statură, sprintene, care nu se dau prinse și par mai tinere decât sunt în realitate. Există la români și ca nume de familie)
  348. Vulpe (metaforă, după substantivul Vulpe, cu sensurile de Mamifer carnivor sălbatic, de mărimea unui câine, cu blana roșcată, cu coada lungă și stufoasă, cu urechile ascuțite și cu botul îngust; vulpoaică (Vulpes vulpes); Dar în bani sau în vin pe care, după datina de la nunți, mirele, dacă este din alt sat, este obligat să-l dea flăcăilor din satul miresei; Soi de strugure cu ciorchinele lung, cu boabele rare, dulci, de culoare roșiatică; Ferestruică în acoperișul caselor țărănești, prin care iese fumul din pod; Persoană abilă, șireată, hâtră, vicleană. Există la români și ca nume de familie)
  349. Zaharica (patronim, după numele diminutivat al unui strămoș Zaharie/Zaharică. Există la români și ca nume de familie)
  350. Zămos (metaforă, după substantivul regional Zămos, cu sensul de Fruct mare, globulos sau oval, neted sau sgrăbunțos, cu miezul suculent, dulce, de o coloare albă sau galbenă al unei plante din familia cucurbitaceelor, cu tulpina întinsă pe pământ și acățătoare prin cârcei (Cucumis melo); Pepene galben)
  351. Zeaca (patronim, după numele Zecu și variantele sale feminine Zeaca și Zeca, astăzi pierdute în localitate, dar existente la români ca nume de familie)
  352. Zeahaur/Azeahaur (după numele americano-britanic Eizenhauer)
  353. Zgariopa (matronim, susceptibil de a fi adus din aria balcanică, format după numele feminin Scariopa, probabil una dintre strămoașe. Scariopa ˂ Iskariopah = Iscarioteanca. Etimologic unii îl derivă din ebraicul is qeriyot, cu sensul de un om/o persoană din Cheriot sau Carioth, Qeriyyoth, oraș situat în sudul Iudeei, aproape de Hebron)
  354. Zmațchi (formă ușor coruptă fonetic după numele de familie slav Smațki/ Smacky/Смацки, în traducere însemnând Gustos, delicios, savuros, cu șmagă. Se întâlnește la bulgari, polonezi, sârbi, ucraineni. Este posibil să fi fost adus din aria balcanică)
  355. Zorca (epitet, după substantivul regional Zorcă/Zoarcă, cu sensul de Zoaie; Ciorbalâc = mâncare proastă cu prea multă zeamă în loc să fie mai scăzută; Zemurcă, zeamă lungă (udătură) proastă. Se atribuie de obicei persoanelor neîngrijite și murdare. Există la români și ca nume de familie)

CLASIFICAREA PORECLELOR DUPĂ CATEGORII:

Animale: Băbană, Bou, Broscoi, Buhai, Bursuc, Calu, Capră, Dolca, Guzgan, Haliță, Iapă, Iepuraș, Lupu, Macaca, Mâță, Moimâță, Motan, Porcu, Scrofoi, Șiorichilă, Șopârlă, Țap, Țâstari, Ursu, Vulpe

Augmentative: Boloaie, Boșoalcă, Broscoi, Burdulea, Cacioi, Ghijoi, Mogorogea, Nicoțoi, Pampoi, Rățoi, Rânzoi, Scrofoi, Șiorichilă, Târtoaie, Țăpilă, Vărzoi, Vrăghioi

Apartenență etnică: Cabariche, Grecu, Jidan, Rusca, Tărăruș, Turcu, Țiganca

Apartenență locală: Pelneanu

Calități fizice: Botosu, Buzatu, Buzilă, Ciombea, Cionteleț, Fârț, Ghebosu, Mutu, Nas-cartoșca, Ochiosu, Paiu, Peltică, Șchiopu, Știrbu

Calități sufletești: Nederiță, Debilaș, Pârău, Sufletu

Compuse: Anica-Țiganca, Baba-Anița, Bacatunda (Baca + Tunda), Bortă-n-cap, Cacă-oală, Cacă-râpă, Cacă-polog, Cacă-sandală, Cacă-tren, Crinu-mamei, Dombâta (Dom + bâta), Harcea-Parcea, Hârța-Pârța, Înghite-cur, Înzâși (Îmi + zici), Liuba-Rusca, Mama-mea, Marin-Iancu, Mărița-Rusca, Mân-căruța, Nas-cartoșca, Nitapaia (Nita + Pali + a), Pârț-un-fâs, Ștefăneancu (Ștefan + Iancu), Tania-Rusca, Titi-Moisă, Taie-vacă

Culori: Băleanu, Fona, Galben, Roibu, (posibil) Soca, Surelu, Suru  Entopice: Pârâu

Diminutive: Bâzâică, Brânzică, Bucică, Cabariche, Cănuță, Cătărel, Ciobilică, Ciombalică, Cionteleț, Ciorneica, Cosorel, Cucoșel, Debilaș, Dogăraș, Durică, Gugică, Iepuraș, Lăpțică, Lopățică, Opărici, Păsărel, Păsărică, Pățică, Peltică, Sărămurică, Spirache, Tărăruș, Teleuță, Tocică, Țuțurache, Zaharica

Fenomeme ale naturii: Brumă, Buriz, Fulger, Potop

Insecte: Checheriță, Gâza, Greier, Țânțari

Obiecte, instrumente sau mecanisme: Bocica, Boroagă, Căleap, Cănuță, Câlț, Cârlig, Ceainic, Driche, Drug, Gugică, Lopățică, Soca, Sulă, Șaibă, Ștecher, Ștob, Tărmale

Ocupații și meserii: Călangea/Calancea, Cobzărița, Cotari, Covaliu, Faur, Herariu, Perjari, Pescariu, Preoteasa,

Onomatopeice: Bâcu, Bâșta, Bâzâică, Cofâști, Confâr, Fârnea, Geas, Hababa/Hababai, Hârța/Hârța-Pârța, Ñioarcă/Mioarcă/Miorculeasa, Oaha, Pârț-un-fâs, Târtoaie, Tranche, Țâști, Țoca, Udada

Păsări: Bâtlan, Boboc, Ciorăte, Cocoreanu, Cucoș, Cucoșel, Curcă, Curcan, Fâsa, Gaia, Lișcă, Păsărel, Păsărică, Păsăroiu, Prigaia, Rățoi, Vrăghioi

Personaje istorice: Borman, Bush, Eizenhauer, Gorbaciov, Chopin, Ștefan cel Mare, Van der Ley

Pești: Baboi, Chișcari, Icre, Lăpțică, Plătică, (posibil) Sulă, Știucă, Vârlan

Ticuri verbale: Imposibil, Înzâși, Mama-mea, Mân-căruța, Misio, Outi, Taiso, Udada

Vegetale: Bostan, (posibil) Cârlig, Chiperi, Crinu-manei, (posibil) Ghioc, Leacea, Leuștean, Paiu, Patlagică, (posibil) Țugui, Varză, Vărzoi, Zămos

Bibliografie:

A kalotaszegi Magyarbikal népnyelvének névszótövei

Andrei Maria, Antroponimia și conotația lingvistică, Timișoara, Editura Mirton, 1998

Aurelia Bălan-Mihailovici, Dicţionar onomastic creştin. Repere etimologice şi martiriologice, Bucureşti, Editura Minerva, 2003

Bucă Marin, Dicționar de epitete al limbii române, editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985

Candrea, I-A., Densusianu, Ov., Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A – putea), Editura Paralela 45, Bucureşti, 2003

Cândea Ranta Florica, Macea – Vatră, chipuri, rânduieli, editura Gutemberg Univers, Arad, 2013

Ciorănescu Alexandru, Dicționarul Etimologic al Limbii Române, editura Saeculum I. O., București, 2001

Constantinescu N.A., Dicționarul Onomastic Românesc, editura Academiei Republicii Populare Române,  București, 1963

Cosniceanu Maria, Dicţionar de prenume şi nume de familie purtate de moldoveni, ediţia a II-a revăzută şi completată, Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova, Institutul de Lingvistică, Chişinău, 1993

Dicţionar de frecvenţă a numelor de familie din România vol. 1, A-B, (coordonator Teodor Oancă), editura Universitaria, Craiova, 2003

Dicționarul Explicativ al Limbii Române, București, 1984

Dicţionarul toponimic al României. Oltenia, Craiova, Ed. Universitaria (coordonator Gheorghe Bolocan), vol. I, 1993, vol. II, 1995, Vol. III, 2002, vol. IV, 2003.

Gálffy Mózes, A kalotaszegi Magyarbikal népnyelvének névszótövei, Kolozsvár

Gheorghe Bulgar – Gheorghe Constantinescu, Dicționar de arhaisme si regionalisme, vol. I-II, editura Saeculum, București, 2013

Iorgu Iordan, Dicţionarul numelor de familie româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.

Mică enciclopedie onomastică, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1975

Nagy Jenő, Család- Gúny- és Ragadványnevek a Kalotaszegi Magyarvalkón, Kolozsvár 1944 (Nagy Jenő, Nume de familie și porecle de batjocură la Văleni, în ținutul Calotei, Cluj, 1944)

Papahagi Tache, Dicționarul dialectului aromân, general și etimologic, București, 1963

Sántha Attila, Székely Szótár, Zelegor Kiadó, 2009 (Sántha Attila, Dicționar secuiesc, editura Zelegor, 2009)

Vasile Frăţilă, Cercetări de onomastică şi dialectologie, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2004

Vinereanu Mihai, Dicționarul Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, 2008

 


ACORD DE ÎNFRĂȚIRE ÎNTRE COMUNELE CRIHANA VECHE ȘI MIHAIL KOGĂLNICEANU

Septembrie 3, 2014

Acord de infratire 1Acord de infratire 2


ROMÂNA A FOST RECUNOSCUTĂ CA LIMBĂ REGIONALĂ ÎN MARAMUREȘUL ISTORIC (REGIUNEA TRANSCARPATICĂ DIN UCRAINA)

Decembrie 22, 2012

Maramuresul de Nord etnic

Vineri, 21 decembrie 2012, convocat la Ujgorod, Consiliul regiunii Transcarpatice a adoptat, cu 78 de voturi pro și 5 abțineri, în condițiile în care 14 consilieri au refuzat să-și exprime votul, o Hotărâre prin care limbilor maghiară, română și ruteană li se recunoaște oficial statutul de limbi regionale. Hotărârea cuprinde două puncte, în care se spune:

1. Se ia act de faptul că potrivit situației din 21 decembrie 2012, în conformitate cu articolul 7 al Legii Ucrainei despre principiile politicii lingvistice de stat, pe teritoriul unor unități administrativ-teritoriale aparte din regiune (sate, comune și orașe), alături de limba ucraineană de stat, sunt răspândite, ca limbi regionale, maghiara, româna și ruteana.

2. Se recomandă organelor administrației publice locale din regiunea Transcarpatică să adopte, în temeiul legii,  măsurile necesare în vederea realizării pe teritoriul fiecărei unități administrativ-teritoriale a prevederilor Legii Ucrainei despre principiile politicii lingvistice de stat”.*

Până în prezent, 7 Consilii locale din Ucraina i-au conferit oficial limbii române statutul de limbă regională: 1. Apșa de Jos (raionul Rahău, Transcarpatia), 2. Biserica Albă (raionul Rahău, Transcarpatia), 3. Pătrăuții de Jos (raionul Storojineț, Cernăuți), 4.  Slatina  (raionul Rahău, Transcarpatia), 5. Strâmtura (raionul Rahău, Transcarpatia), 6. Tărăsăuţi (raionul Noua Suliță, Cernăuți), 7. Topcina (raionul Teceu, Transcarpatia).

Românii constituie a doua minoritate etnică din Ucraina (413 749 de persoane înregistrate la recensământul din 2001), după cea rusească. Ei sunt  autohtoni, li se atribuie etnonimul de români sau infranimele de moldoveni și volohi, și constituie majoritatea populației în actualele raioane Herța (94%), Reni (51%, în sudul Basarabiei) și Adâncata (67%, în nordul Bucovinei), deținând o pondere importantă, în principal, în numeroase localități din regiunile Cernăuți, Odesa și Transcarpatică. Organizațiile românilor din Ucraina confirmă că în această țară există un număr de alți peste 15 000 de români care nu au fost înregistrați ca atare la recensământul din 2001. Potrivit informațiilor de care dispunem, în următoarele luni urmează ca mai multe zeci de consilii locale din Ucraina, precum și Consiliul regional Cernăuți, să examineze propunerile de a i se conferi limbii române statutul de limbă regională, alături de ucraineană.

romani-in-ucraina

În afară de România, limba română are statut oficial în Republica Moldova (limbă de stat) și în Provincia Autonomă Voievodina din Serbia (limbă oficială alături de sârbă și alte 4 limbi). Totodată, dialectul aromân (macedo-român) are statut oficial în orașul Crușova din Republica Macedonia, țară care îi recunoaște pe macedo-români, prin Constituție, drept etnie cofondatoare a statului, iar dialectul istro-român este recunoscut prin prevederile Statutului Regiunii Istria din Croația, cu toate că aceste prevederi nu sunt transpuse în practică.

De asemenea, româna este una dintre cele cinci limbi în care sunt oficiate servicii religioase în Sfântul Munte Athos, singurul teritoriu cu statut autonom special din Grecia. Limba română este și una dintre cele 23 de limbi oficiale și de lucru ale Uniunii Europene, începând cu anul 2007. Româna mai este una dintre cele 6 limbi oficiale ale Uniunii Latine, organizație internatională din care fac parte 36 de state de expresie neolatină.

Statutul de limbă oficială pe care limba română literară sau dialectele sale îl au în 6 state europene (România, Republica Moldova, Republica Macedonia, Grecia (Muntele Athos), Serbia și Ucraina), precum și prezenta unor numeroase comunități istorice românești sau de limbă română în diverse țări, îndreptățesc așteptarea ca Parlamentul de la București să examineze și să adopte o Lege cu privire la românofonia în lume.

––––––––––––––––

*”1. Взяти до відома, що станом на 21 грудня 2012 року, відповідно до статті 7 Закону України „Про засади державної мовної політики” на території окремих адміністративно-територіальних одиниць області (сіл, селищ та міст), поряд з українською мовою, як державною поширеними є, як регіональні, угорська, русинська та румунська мови.

2. Рекомендувати органам місцевого самоврядування Закарпатської області та наявності законних підстав, вживати заходи щодо реалізації на території адміністративно-територіальної одиниці положень Закону України  про засади мовної політики.”


Aromânii din România cer demisia premierului Boc

Septembrie 4, 2010

Interviu cu preşedintele Asociaţiei Aromâne din Dobrogea „Picurarlu de la Pind”, dl. Stoica Lascu

„După un asemenea afront adus aromânilor (românii balcanici stabiliţi în Ţară), primul-ministru Boc ar trebui, urgent, a-şi da demisia”.

În urmă cu zece zile a avut loc, la Moscopole (Republica Albania), o adunare a aromânilor, cărora premierul Emil Boc le-a adresat un mesaj – ce comportă, în viziunea unor cunoscuţi intelectuali constănţeni, cu antecesori din Balcani, multiple conotaţii. L-am rugat, în acest sens, pe dl. Stoica Lascu, preşedintele Asociaţiei Aromâne din Dobrogea „Picurarlu de la Pind”, să puncteze semnificaţia acestui act.

Rep.: Înţeleg că acest mesaj a produs nedumeriri în rândurile aromânilor din România.

S.L.: Nedumeriri este puţin spus. Iniţial nu am crezut în veritatea documentului ce poartă semnătura primului-ministru al Guvernului României, deşi îmi venea la fel de greu a crede într-o contrafacere, ce implica riscuri de imagine considerabile pentru destinatar, aşa-numitul Consillu Armânjilor (Consillu Makedonarmânjiloru), un ONG înregistrat ca persoană juridică la Tirana.

Apoi, confirmându-se, pe canale oficioase, că acest mesaj este, totuşi, real, nu am fost năpădit decât de un simţământ de revoltă faţă de cele conţinute într-un document emis, totuşi, de către cea mai înaltă autoritate guvernamentală a ţării noastre.

Rep.: Despre ce este vorba, în fond, ce pasaje v-au stârnit nemulţumirea?

S.L.: Nu este vorba doar de anumite pasaje şi nici doar despre simple nemulţumiri – şi nu doar eu sunt intrigat, ca să zic doar aşa, ci mulţi concetăţeni ai noştri cu ascendenţă balcanică. Dacă este să mă refer, pe fond, cum spuneţi dv., acest document se constituie, este vizibil de la o poştă, într-un act guvernamental aproape fără precedent al desconsiderării istoriei poporului şi naţiunii române, un document ce frizează nu doar necunoaşterea elementelor de bază ale istoriei româneşti, în context regional şi european, ci developează şi incoerenţa programatică a actualilor guvernanţi. Căci doar funcţionari incompetenţi – eu nu spun, cum se arată încredinţaţi unii dintre consângenii mei, că este vorba la mijloc şi de captarea bunăvoinţei lor, ba chiar de trădare a intereselor naţionale româneşti – pot lăsa a se înţelege într-un mesaj oficial că în România „armânii” sunt minoritate naţională!

Este o probă de incompetenţă, ce ne-a determinat a cere premierului încă în funcţiune demararea unei anchete interne şi a face publice rezultatele ei, respectiv numele funcţionarilor departamentali care i-au strecurat sub nas otrăvitul mesaj. Dacă am trăi într-o republică realmente civilizată, cu respect faţă de valorile istorice şi preceptele constituţionale, după un asemenea afront adus aromânilor – recte, românii balcanici stabiliţi în Ţară -, primul-ministru Boc ar trebui, urgent, a-şi da demisia.

După cum tot o crasă incompetenţă şi o gafă monumentală – spre a nu da credit şi eu teoriei conspiraţioniste – o constituie şi inserarea grafiei de „armâni”. Pentru prima dată, din câte cunosc, într-un document oficial al Statului Român, la nivel guvernamental, se abjură – în limba română literară! – termenul tradiţional, consacrat şi ştiinţific de „aromâni”.

Rep.: Aţi spus că acest document este „aproape” fără precedent în istoria noastră. Adică, au mai existat asemenea situaţii în trecut?

S.L.: A mai existat un caz în care situaţiile par trase la indigo, cel puţin din perspectiva complicităţilor la nivelul funcţionarilor ministeriali şi înalţilor demnitari guvernamentali. Anume, în vara anului 1913, când la Bucureşti se desfăşurau tratativele ce au pus capăt celui de-al Doilea Război Balcanic şi când s-a semnat Tratatul de Pace (28 iulie/10 august 1913). Atunci, presa românească, pentru a nu mai vorbi de cea editată în Capitală de către aromâni, a dezavuat, cu multe şi relevante amănunte, rolul toxic al unor înalţi funcţionari de la Ministerul Afacerilor Străine, socotiţi a fi „vânduţi levantismului şi fanariotismului elen”; respectiv, în impunerea în tratatul de pace pomenit a termenului de „kuţovlahi”, în loc de cel consacrat până atunci, în media şi documente diplomatice româneşti, de „români macedoneni” (sau, respectiv, „aromâni”, „români balcanici”, „vlahi balcanici”).

Se dădea satisfacţie, atunci – şi prim-ministru nu era un oarecine, precum azi, ci marele om de cultură, Titu Maiorescu, depăşit însă până şi el, în acele vremuri tulburi, de veninoasele complicităţi antiromâneşti ce colcăiau în juru-i, prin cozile de topor de la Bucureşti -, cercurilor guvernante de la Atena şi panelenismului deznaţionalizator…

Rep.: Iar astăzi, cui i se dă „satisfacţie”, cum spuneţi dv.?

S.L.: Şi unor factori conjuncturali externi, antiromâni, dar, în primul rând, prostiei şi incapacităţii, repet, a actualilor guvernanţi i se datorează această aruncare în derizoriu a istoriei românilor – nord şi sud-dunăreni – din Epoca Modernă.

Atunci când un prim-ministru semnează un document ca primarul – adică, pe înţelesul personajului care este, cică, şi absolvent de Drept -, fără a-l citi, trebuie să-şi asume, în consecinţă, în plan politic şi moral, semnătura angajatoare; iar dacă l-a citit şi l-a semnat în cunoştinţă de cauză, cu atât mai mult trebuie să dea explicaţiile imperios necesare, clarificări reclamate nu atât de către aromâni, cât de ansamblul societăţii româneşti din perspectiva fragmentării şi subminării unităţii naţional-culturale a acesteia (vezi, de pildă, distincţia „românii alături de aromâni”) de către un înalt demnitar al Statului.

Aveam impresia – în buna mea credinţă -, că parlamentarii români de origine aromână – senatorii Puiu Haşotti şi Ion Bara -, dar şi domnul Mircea Geoană, ginere al unei cunoscute familii cu soacră de origine aromână -, deputata Maria Stavrositu, respectiv euro-parlamentarul Gheorghe Becali -, îl vor fi interpelat, public, într-o formă sau alta, pe primul-ministru al Guvernului pentru violarea legislaţiei curente şi vehicularea de informaţii false, foarte păgubitoare şi incitatoare („promovarea specificităţii lingvistice a minorităţii armâne”). Nu s-a întâmplat asta, din păcate – cel puţin până acum.

Rep.: Nu l-aţi pomenit aici pe deputatul Costică Canacheu, de asemenea, de origine aromână.

S.L.: Nici n-am cum să-l înşir printre parlamentarii pomeniţi, cunoscută fiind poziţia domniei sale de prim-orchestrator la spargerea unităţii naţiunii române şi violarea istoriei noastre, prin susţinerea şi promovarea – cu o consecvenţă şi persuasiune demne pentru cauze mai bune; de pildă, a soartei etnolingvistice a aromânilor din Grecia -, a recunoaşterii în România a statutului de minoritate pentru aromâni. De aceea, primul-ministru al Guvernului – nota bene, coechipier pedelist cu deputatul amintit – trebuie să dea igienice explicaţii: ce sau cine l-a determinat să siluiască, la rându-i, istoria naţională şi Constituţia României. Şi, ca o consecinţă, mai demn şi onorabil – într-un gest de adevărat om politic, nu politician manevrabil, cu puseuri împotriva românismului carpato-balcanic -, să-şi depună, în spiritul clamatei civilizaţii şi al culturii politice euro-atlantice, mandatul.

Interviu realizat de Camelia MATEI, „Liderul de Opinie”, Constanţa, publicat în numerele din 24 august , 30 august şi 04 septembrie 2010.

http://lideruldeopinie.ro/

Vedeţi mai jos copia scrisorii otrăvite a premierului Boc:


23.03.1914, martirii românilor de la Coriţa

Iulie 7, 2010

După 1864, românii din Balcani au cerut recunoaşterea în statul otoman a drepturilor naţionale: educaţie şi slujire în bisericile lor în limba română.

Grecii, în frunte cu Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, nu vedeau cu ochi buni mişcarea de emancipare a românilor, de multe ori recurgând la campanii militare împotriva lor. Aşa s-a petrecut în noaptea Învierii din 1914. La semnalul arhiereului Ghermanos, de la Mitropolia din Coriţa, s-a declanşat revolta grecilor pentru alipirea la Grecia a unor ţinuturi epirote din Albania. În timpul expediţiilor militare au fost reţinuţi şi ucişi nouă români din Coriţa, în frunte cu protopopul Haralambie Balamaci. Acesta întemeiase primele şase şcoli româneşti din Albania şi iniţiase înfiinţarea unei episcopii a românilor din Balcani. Pentru că slujea în limba română şi îşi încuraja semenii să-şi trimită copiii la şcolile româneşti, preotul Balamaci a primit moartea martirică.

Adrian Nicolae PETCU,  Ziarul Lumina


Bucureştiul a inventat „naţionalitatea moldoveană”

Iulie 7, 2010

Bucureştiul pune în practică teoria moldovenismului, dându-i legitimare juridică. Luând vârtos şi prosteşte securea sovietică în mâini, Statul român îşi taie craca de sub picioare şi creşte în cuprinsul său o minoritate „naţională moldoveană”.

Să mă explic. Toţi etnicii români din Basarabia care îşi redobândesc cetăţenia română, de care au fost privaţi abuziv, sunt trecuţi în Registrele de Evidenţă a Populaţiei României ca fiind de… „naţionalitate moldoveană”! Da, da, de „naţionalitate moldoveană”, oricât de amară ar fi constatarea!

Dacă cineva, oficial român, jurnalist sau simplu cetăţean, se îndoieşte de acest fapt, poate consulta Registrele de Evidenţă a Populaţiei ţinute de primăria Sectorului 1 Bucureşti. Orice român din Basarabia care îşi redobândeşte cetăţenia este luat în evidenţă, în documentaţia Statului român, fără a fi întrebat, ca fiind de cetăţenie română şi de „naţionalitate moldoveană”.

Nu aş fi descoperit această absurditate dacă, în calitate de persoană repusă în drepturile de cetăţean român, nu aş fi mers la Direcţia de Evidenţă a Populaţiei din Bucureşti pentru transcrierea Certificatului de naştere. Oricât am protestat în faţa funcţionarilor acestei instituţii de stat, mi s-a explicat, cu un calm imperturbabil, că, sub aspect juridic, administraţia României îi consideră pe etnicii români de la răsărit de Prut ca fiind de etnia/naţionalitatea trecută în actele sovietice de stare civilă. Chiar dacă nu mi-a venit a crede ochilor, m-am convins pe viu, că într-un vis urât, că pentru funcţionărimea şi birocraţia bucureşteană nu contează că aceşti etnici români nu au fost niciodată întrebaţi de-a lungul perioadei de ocupaţie sovietică asupra apartenenţei lor etnice şi că, în condiţiile politicii sovietice de ştergere a identităţii etnice româneşti, nici nu şi-au putut-o exprima liber, fără atragerea unor consecinţe negative. Abuzurile administraţiei sovietice sunt literă perpetuă de Evanghelie pentru administraţia României de astăzi!

Cu asemenea abordări formalist-birocratice şi neeuropene ale Statului român ne vom putea trezi într-o bună zi cu o ditamai „minoritate naţională moldoveană” în România, a treia după unguri şi ţigani. Degeaba am protestat acum câţiva ani împotriva primirii în Parlamentul de la Chişinău a reprezentanţilor aşa-zisei „Comunităţi a Moldovenilor din România” şi salutării lor oficiale de către fostul spicher Marian Lupu. Degeaba am denunţat la Consiliul Europei iniţiativele antiromâneşti ale comunistului Grigore Petrenco care ţinteau recunoaşterea unei „minorităţi naţionale moldoveneşti” în România. Degeaba am cerut la Bucureşti o Lege euroconformă privind românii de peste hotare şi recunoaşterea juridică a identităţii etnice româneşti pentru toţi românii extrafrontalieri, indiferent de infranimele lor sau de pseudoetnonimele atribuite lor de autorităţile statelor străine. Degeaba am cerut dreptul de a obţine legitimaţii de român, fără efecte extrateritoriale, dar valabile în faţa autorităţilor Statului român. Degeaba.

Subiectul este vechi şi, cu excepţiile de rigoare, nu a prea fost abordat în presa de pe ambele maluri ale Prutului. Am publicat în FLUX, acum patru ani, nişte Marginalii la proiectul Legii privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni. Era o dezbatere publică iniţiată de Ministerul Afacerilor Externe de la Bucureşti, în timpul mandatului ministrului Mihai-Răzvan Ungureanu. Scriam cu acea ocazie că „România, ca şi orice alt Stat naţional, are obligaţii faţă de compatrioţii săi de pretutindeni. În această situaţie este cu neputinţă să trecem cu vederea obligaţiile istorice pe care România, ca modúl politic de bază al Lumii Româneşti, le are faţă de cel de-al doilea modúl – adesea derutat identitar – Republica Moldova. Prima obligaţie este cea a recunoaşterii oficiale, prin lege, a Românilor ca Români, indiferent de locul de reşedinţă al acestora, de cetăţenie, de stare socială, de dialect sau grai, de sub-nume istoric, ştiinţific, regional sau local [1], de confesiune, dacă sunt autohtoni [2] sau alohtoni în spaţiul lor de vieţuire comunitară etc.  Nu mai există astăzi în Europa nici o altă naţiune a cărei identitate să fie subminată, contestată sau falsificată atât de virulent de cercuri politice şi parapolitice de esenţă, aspiraţie sau obedienţă imperială. După cum nu există nici o altă naţiune europeană care ar tolera un asemenea tratament, ceea ce face nefericita dovadă a lipsei de voinţă pentru apărarea şi afirmarea plenară a propriei noastre identităţi. Simţim cu toţii imperioasa nevoie să ni se recunoască filiaţia etnică, lingvistică, culturală şi de multe ori confesională cu patria istorică. Ca ţară-mamă, ţară de rudenie şi patrie etnică [3], România trebuie să-şi dezvolte şi să aplice un cadru legislativ coerent, compatibil cu norma europeană şi practicile notorii în materie.”

Ca reacţie la aceste Marginalii, ministrul Mihai-Răzvan Ungureanu mi-a trimis o scrisoare în care opina că Statul român nu agreează ideea eliberării Certificatelor de origine etnică românească pentru românii de peste hotare, pe motivul că acestea ar putea genera efecte juridice extrateritoriale.

Într-o scrisoare oficială din 11 iulie 2006, adresată ministrului Mihai-Răzvan Ungureanu, aduceam la cunoştinţa oficialului român, următoarele: „Este greu să fiu pe deplin de acord cu Dumneavoastră în subiectul actelor doveditoare a identităţii româneşti liber asumate. Experienţa comunităţilor româneşti băştinaşe din jurul României ne arată, în mod tragic, că românitatea nu este întotdeauna suficient de puternică pentru a nu avea nevoie de acte doveditoare. Şi asta nu atât pentru ea sau membrii ei, cât pentru autorităţile care nu îi permit de fiecare dată să se manifeste plenar! Singurul aspect cu care sunt de acord este cel al necesităţii evitării efectelor extrateritoriale. Proiectul MAE exclude în mod straniu posibilitatea confirmării acestei identităţi cu acte administrative valabile eliberate de organele de stat ale ţărilor străine în care există asemenea proceduri, precum exclude şi posibilitatea confirmării acestei identităţi în procedură judiciară comună în instanţele din afara României sau în procedură notarială”.

Întreaga procedură de dezbatere, aprobare, iar ulterior de modificare a Legii privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni s-a înscris, spre amarul nostru, în aceeaşi logică defectuoasă a neacceptării subordonării juridice a oricăror infranime ale românilor etnonimului generic (şi singurul valabil!) de Român.

Unde mai pui că în cadrul acestor dezbateri unii reprezentanţi ai Partidului Democart-Liberal (PD-L) al domnilor Traian Băsescu şi Emil Boc au scos din joben ideea unei alte minorităţi naţionale în România, cea aromână! Este vorba de deputatul Costică Canacheu, promovat de PD-L într-o funcţie de mare importanţă în Legislativul României, anume în cea de preşedinte al Comisiei de Apărare, Ordine publică şi Siguranţă naţională din Camera Deputaţilor. O altă fruntaşă PD-L, Maria Stavrositu, deputat de Constanţa, atacă România pe acest subiect cu orice ocazie, în ţară şi peste hotare, reclamând Statul român şi cerând recunoaşterea „minorităţii naţionale aromâne” în România. Trebuie să amintim aici că o altă fruntaşă PD-L, Cornelia Cazacu, a dat la APCE votul hotărâtor împotriva românilor din Timoc, inventându-se astfel aşa-zisa minoritate naţională “vlahă”. Logica prăpăstioasă a reprezentanţilor unuia din cele două partide de guvernământ din România (PD-L şi UDMR) a fost că, odată recunoscută „naţionalitatea moldoveană” şi cea „vlahă”, mai rămâne doar un singur pas de făcut până la recunoaşterea „minorităţii naţionale aromâne”. Orice observator atent al dezbaterii va ajunge în mod firesc şi logic la părerea că, din moment ce aceste şi alte persoane au fost şi sunt promovate de PD-L, anume aceasta este politica PD-L (dar şi a UDMR) în raport cu aromânii din România şi cu toţi românii de peste hotare. Neluând niciodată atitudine publică faţă de faptele celor trei înalţi reprezentanţi ai săi (Canacheu, Cazacu, Stavrositu), PD-L face dovada practică a unei politici îndreptate, să-i spunem curat, împotriva identităţii şi unităţii noastre etnice româneşti. O politică de subminare, păguboasă, absurdă care trebuie denunţată şi combătută cu orice ocazie şi oriunde de către orice român.

După ce am fost abandonaţi fără luptă în 1940 (eufemismul „cedare” pentru noţiunea de „laşitate” făcuse chiar carieră în epocă), după ce am fost lăsaţi la cheremul administraţiei sovietice de ocupaţie, după politicile virulente antiromâneşti implementate la răsărit de Prut, după toate frământările noastre identitare canalizate în făgaşul european al dreptului oricărei persoane de a-şi asuma liber identitatea etnică, lingvistică şi religioasă, mai-marii zilei de la Bucureşti ne tratează ca „etnici moldoveni” (persoane de „naţionalitate moldoveană”) şi ne refuză astfel dreptul de a fi români deplini, cum ne-a lăsat Dumnezeu pe faţa pământului. Aceasta este realitatea tristă, din păcate.

În zadar suntem acoperiţi cu discursuri demagogice şi politicianiste, fără finalitate practică, despre „o mare de patru milioane de români” între Nistru şi Prut şi dincolo de Nistru de vreme ce nici unul din autorii unor astfel de discursuri patriotarde, mari şi mici, nu urnesc un deget pentru absolvirea noastră de umilinţa la care suntem supuşi prin perpetuarea în actele Statului român a „naţionalităţii moldovene” inventate şi băgate pe gât de defuncta Uniune Sovietică.

Partidul Comunist Român al Anei Pauker şi al lui Pavel Tkacenko, acea gaşcă interbelică kominternistă care combătea „imperialismul românesc”, poate fi mândru de toate administraţiile post-decembriste de la Bucureşti. Ca etnic român de la răsărit de Prut, restabilit în drepturile mele de cetăţean român constat cu disperată luciditate o continuitate perfectă între politica actuală a Statului român şi cea a PCR-ului kominternist, care susţinea prin cel de-al IV-lea congres al său de la Harkov din 1928 că „România contemporană nu reprezintă prin sine o unire „a tuturor românilor”, ci un stat tipic cu multe naţiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine. Burghezia şi moşierimea din România, înfăptuind propriile lor planuri imperialiste şi îndeplinind totodată însărcinarea puterilor imperialiste conducătoare din Europa de a crea la Nistru un avanpost împotriva URSS, au cucerit Basarabia, Transilvania, Bucovina, Dobrogea şi Banatul (…). În Basarabia, imperialismul român se sileşte să-şi întărească poziţia sa prin românizarea intensivă a moldovenilor care au fost declaraţi drept „români”.”

Acestea sunt gândurile care m-au cotropit săptămâna trecută, când, pentru a-mi ridica Certificatul de naştere românesc, am fost umilit de Statul Român, a-i cărui funcţionari, blindaţi cu nişte absurde reglementări neeuropene, mi-au forţat mâna să semnez, în Registrul de Evidenţă a Populaţiei, că aş fi cetăţean român de „naţionalitate moldoveană”. Acestea sunt gândurile care-i vin în minte oricărui român din Basarabia ajuns într-o asemenea situaţie absurdă. Dacă majoritatea parlamentară de la Bucureşti şi Guvernul instalat de aceasta vor să mă/ne contrazică, să o facă prin ajustarea cadrului legislativ românesc la normele europene în materie de naţionalitate, pentru a ne lăsa libertatea de a ne asuma propria identitate etnică şi de a ne declara ceea ce suntem în realitate, adică Români.

Vlad CUBREACOV, FLUX, 09 iulie 2010

[1] Armâni, Aromâni, Basarabeni, Bogdani, Bolohoveni, Bucovineni, Carabogdani, Ceangăi, Ciribiri, Daco-români, Fârşeroţi, Iflaci, Istro-români, Macedo-români, Makedoni, Megleniţi, Megleno-români, Moldoveni, Moldovlahi, Morlaci, Moroşeni, Moţi, Munteni, Olahi, Oşeni,  Rrmâni, Rumeri, Rumâni, Timoceni, Transnistreni, Ţinţari (şi Sinţari = fiii Cezarului /roman/), Valahi, Vlahi, Vlaşi, Volohi, Uflaci, Ulahi şi altele care fac parte din patrimoniul istoric şi cultural românesc şi trebuie recunoscute ca atare. A se vedea precedentele grecesc (cretani, elini, epiroţi, greci, macedoneni, traci etc.), georgian (adjari, georgieni, gruzini, gurieni, imeriţi, iviri, kartvelani, kartlieni, kaheţi, meshetini, mingreli, racea, svani etc.) şi cel evreesc (aşkenazi, evrei, hazari, iudei, israeliţi, karaimi, mozaici, sefarzi, semiţi, taţi, ţafari etc). Dihotomia terminologică în cazul românilor trebuie depăşită prin asumarea, echivalarea semantică  şi subordonarea juridică termenului generic de Român a oricărui alt nume istoric, ştiinţific, regional, local sau echivalent al acestora în alte limbi.

[2] Cum sunt românii din Albania, Bulgaria, Croaţia, Grecia, Macedonia, Republica Moldova, Ucraina, Ungaria şi Serbia.

[3] Termenii utilizaţi, bunăoară, de Consiliul Europei sunt  «kin-State» pentru engleză şi «état-parent» pentru franceză.


Noulu Testamentu pri armâneşti

Februarie 13, 2010

„Eu ifhăristisescu al Dumnidzău că grăiescu tu limbe ma multu dicât voi tuţ. Ma tu Bisearică, voiu ma ghine s-dzâc ţindzi zboare după aduchirea a mea tra si-nveţ ş-pri alţî, dicât dzaţe ñillie di zboare tu limbă xeani, niaduchită. Fraţ, s-nu hiţ ficiori la minte, ţi s-hiţ ficiori cându easte zborlu di arăutate; iară la minte s-hiţ perfecţî. Tu nom este scriată: Va zburăscu a popului aiştui prit alte limbe ş-cu alte budză, ş-niţi aşi nu va mi-ascultă, dzâţe Domnul.” (Prota epistolă a Sântului Apostol Pavel cătră corinteni, caplu 14 cu 18-21)

Postez aici, pentru toţi cei  interesaţi, versiunea electronică a Noului Testamentu pri armâneşti (Descarcă)


Rezoluţia Congresului Aromânilor de la Tirana

Noiembrie 22, 2009

Congres Aromani

Congresul Aromânilor

AROMÂNII ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

PREZENT ŞI PERSPECTIVE

Tirana, 17 – 18 noiembrie 2009

REZOLUŢIE

Delegaţii asociaţiilor şi organizaţiilor aromâneşti reprezentate la Congresul Internaţional al Aromânilor (Tirana, 17 – 18 noiembrie 2009),

Invocând corpusurile de documente relevante ale ONU, UE, OSCE şi CoE, la care statele de origine a aromânilor („home countries”) din spaţiul balcanic sunt părţi,

Declarându-şi îngrijorarea faţă de dezinteresul autorităţilor din statele de origine a aromânilor („home countries”) din spaţiul balcanic faţă de protejarea drepturilor etnice ale aromânilor la educaţie, serviciu religios şi mass-media în limba maternă, cu grave consecinţe în deznaţionalizarea şi în marginalizarea socială şi culturală a aromânilor,

Reamintind absenţa progreselor în statele de origine a aromânilor („home countries”) din spaţiul balcanic în implementarea Rezoluţiei 1333 (1997) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei,

Îngrijoraţi de proliferarea la scară internaţională a unor entităţi ”neoaromâniste” cu falsă legitimitate (Fara Armânească – România, Uniunea Vlahilor din Albania, Asociaţia Vlahilor din Albania, ”Mandra Vlahă” – Albania, Consiliul Aromânilor/Macedonarmânilor etc.), care pretind dreptul de a-i reprezenta colectiv pe aromâni în relaţiile acestora cu instituţiile statale şi internaţionale,

Alarmaţi de tendinţele acestor entităţi ”neoaromâniste” de a manipula informaţiile istorice şi realităţile contextului prezent al existenţei aromânilor în diverse state de origine („home countries”) din spaţiul balcanic sau din statele de imigraţie, având ca efect  alienarea conştiinţei identitare a aromânilor,

Reiterând specificitatea identitară cultural-istorică şi lingvistică a diferitelor grupuri de aromâni (fărşeroţi, grămusteni, pindeni, moscopoleni etc.),

În deplin acord şi în continuarea Rezoluţiilor emise de:

–      Congresul de Cultură Macedo-Română din America de Nord (1 – 4.07.2005, Fairfield, Connecticut, SUA);

–      Congresul perenităţii vlahilor (aromânilor) în Balcani (23 – 24.08.2003, 26 – 27.08.2005, 24 – 26.08.2007, Constanţa, România);

În conformitate cu comunicatele şi declaraţiile de presă ale Societăţii de Cultură Macedo-Române, ale Fundaţiei Cultural-Ştiinţifice Aromâne „Andrei Şaguna”, ale Asociaţiei ”Picurarlu de la Pind”, ale Asociaţiei Culturale “Aromânii din Albania”, ale Fundaţiei „Muşata Armână”, ale Fundaţiei Culturală Aromână „Dimândarea Părintească” ş.a.,

1. Avertizează asupra iminenţei consecinţelor grave pe care le va avea asupra păstrării şi conservării identităţii aromâneşti perpetuarea actualelor tendinţe de ignorare şi negare a drepturilor specifice ale aromânilor la educaţie, serviciu religios şi mass-media în limba maternă, în ţările de origine a aromânilor („home countries”) din spaţiul balcanic,

2. Condamnă mistificările prin care istoria şi identitatea aromânilor sunt deformate în statele de origine a aromânilor („home countries”) din spaţiul balcanic în scopul neacordării pentru aromâni a statutului de minoritate naţională,

3. Protestează împotriva stratagemelor şi artificiilor de interpretare a legislaţiilor prin care autorităţile din ţările de origine a aromânilor („home countries”) din spaţiul balcanic caută să nu le recunoască acestora statutul de minoritate naţională şi drepturile aferente,

4. Reaminteşte statelor de origine a aromânilor („home countries”) din spaţiul balcanic că acceptarea diversităţii etnice cultural-lingvistice şi respectarea drepturilor etnice sunt precondiţii ale integrării în structurile europene şi euro-atlantice,

5. Critică vehement încercările mistificatoare ale unor entităţi neoaromâniste cu falsă reprezentativitate şi legitimitate de a crea o nouă identitate a aromânilor, sub denumirea de ”macedonarmâni”, creând în mod intenţionat o confuzie cu Citește în continuare »