CINE A LUCRAT PENTRU SUSPENDAREA MONITORIZĂRII CAZULUI MITROPOLIEI BASARABIEI DE CĂTRE COMITETUL DE MINIȘTRI AL CONSILIULUI EUROPEI. RAPORT DIN 02 OCTOMBRIE 2009

Mai 27, 2016

Cubreacov Montgomery Dos Santos

ÎNALT  PREA SFINŢIEI SALE,

ÎNALT PREA SFINŢITULUI PETRU,

ARHIEPISCOP AL CHIŞINĂULUI,

MITROPOLIT AL BASARABIEI

ŞI EXARH AL PLAIURILOR

R A P O R T

din 02 octombrie 2009

Înaltpreasfinţite Părinte Mitropolit,

Astăzi, 02 octombrie, după discuţia telefonică avută cu Înaltpreasfinţia Voastră în subiectul reprezentării Mitropoliei Basarabiei la Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei (CM al CE) în procedura de monitorizare a Republicii Moldova asupra modului de implementare a măsurilor generale şi individuale în speţa “Mitropolia Basarabiei şi alţii vs. Moldova” din 13 decembrie 2001, am discutat telefonic cu preacucernicul părintele secretar Ion Cosoi, pentru a limpezi aspectele neclare legate de acest subiect.

Ca şi domnul avocat Alexandru Postica, părintele Ion Cosoi mi-a confirmat că cei doi au expediat o scrisoare parţială pe adresa CM al CE, legată exclusiv de punctele la care m-am referit în ultimul meu Raport scris depus la Mitropolia Basarabiei în luna august, şi anume cele legate de dosarele parohiilor neînregistrate de fostul Serviciu de Stat  pentru Culte şi ulterior de Ministerul Justiţiei.

Sunt nevoit să constat că scrisoarea care urma să fie trimisă CM al CE trebuia să fie mai amplă şi să se refere la toate capitolele şi aspectele supuse monitorizării, inclusiv cele care rezultă din deciziile interimare sau tranzitorii adoptate la Strasbourg până acum. Acest lucru, din păcate, nu a fost făcut. Nu cunosc pe numele cui anume a fost expediată scrisoarea, în ce formă şi cu ce mesaj însoţitor. Ca reprezentant mandatat al Mitropoliei Basarabiei în dosarul din 2001, supus în continuare monitorizării, consider că ar fi fost firesc şi util să fiu cel puţin pus la curent cu redactarea şi expedierea unei asemenea scrisori.

Vreau să readuc în atenţia Înaltpreasfinţiei Voastre că în cadrul penultimei audienţe pe care mi-aţi acordat-o în luna august aţi binecuvântat, în prezenţa mea şi a părintelui secretar Ion Cosoi, ca preacucernicia sa să pregătească, împreună cu avocatul Alexandru Postica, informaţiile solicitate prin ultimul meu Raport, astfel încât acestea să fie cât mai bine utilizate la redactarea unei scrisori complete pentru CM al CE. Atunci părintele Ion Cosoi nu a fost deloc entuziasmat de sarcina primită şi a fost de părere că oricum monitorizarea este pe sfârşite, ca ar fi ca şi încheiată, „pusă în ultimul coş”, şi că nu ar avea rost ca Mitropolia să mai intervină. Ceea ce, în mod evident, era fals.

Vă fac cunoscut că pe toată durata de timp de la mijlocul lunii august şi până astăzi, 02 octombrie, părintele secretar Cosoi nu m-a contactat niciodată, direct, telefonic sau electronic, cu toate că datele mele de contact sunt disponibile la cancelaria Mitropoliei Basarabiei şi în documentaţia vărsată de mine la dosar până acum.

Ceea ce mi s-a părut deosebit de grav însă în această situaţie este faptul că, în discuţiile cu mine, atât domnul avocat Alexandru Postica, cât, mai ales, părintele secretar Ion Cosoi au formulat deschis ideea că monitorizarea Republicii Moldova de către CM al CE este pe sfârşite, că trebuie să fie încheiată cât mai grabnic, odată cu înregistrarea parohiilor încă neînregistrate de Ministerul Justiţiei. Poziţia părintelui Ion Cosoi, expusă în termeni clari, s-a rezumat la expresia „monitorizarea nu trebuie să dureze până la a doua venire a lui Hristos”. Cei doi exprimă, de fapt, o poziţie identică celei a Statului Republica Moldova, permanent interesat ca această monitorizare să fie încheiată. Cel puţin, aceasta este o poziţie de menajare a Statului, în detrimentul interesului Mitropoliei Basarabiei.

Folosesc această ocazie pentru a vă face cunoscut dezacordul meu total şi profund cu poziţia exprimată de cei doi privind necesitatea încheierii cât mai grabnice a monitorizării Republicii Moldova de către CM al CE. Am subliniat şi în multe dintre Rapoartele mele anterioare că interesul Mitropoliei Basarabiei este ca această monitorizare să continue cât mai mult posibil, fiind un mijloc eficient de echilibrare a relaţiei noastre cu statul Republica Moldova şi un mijloc util de presiune delicată asupra autorităţilor centrale ale statului. Înaltpreasfinţia voastră cunoaşteţi de câte eforturi a fost nevoie pentru a relua monitorizarea Republicii Moldova de către CM al CE în acest dosar, atunci când ea a fost suspendată, în 2004, ca urmare a informaţiilor trunchiate şi false servite la Strasbourg de către Guvernul Tarlev.

Faptul că părintele Ion Cosoi a neglijat binecuvântarea Înalpreasfinţiei voastre de a-mi prezenta informaţiile pregătite de preacucernicia sa împreună cu domnul avocat Postica, preferând să expedieze la Strasbourg o scrisoare parţială, fără a mă pune cel puţin la curent cu acest fapt, ca să nu muncesc în van în paralel, precum şi consideraţiile celor doi, pe care le găsesc periculoase pentru interesele Mitropoliei Basarabiei, privind falsa necesitate de a încheia monitorizarea Statului de către CM al CE, mă fac să vă solicit oficial o clarificare a situaţiei şi să vă rog respectuos să dispuneţi retragerea părintelui Ion Cosoi de pe relaţia cu CM al CE în dosarul din speţa “Mitropolia Basarabiei şi alţii vs. Moldova” (Hotărârea CEDO din 13 decembrie 2001). Rugămintea din ultimul Raport scris era de ajutare, nu de înlocuire a mea pe relaţia cu CM al CE.

Consider că orice lipsă de coordonare, de izolare a subsemnatului ca reprezentant mandatat, de interferenţă, suprapunere şi paralelism în acţiuni pe relaţia cu CM al CE dăunează interesului fundamental al Mitropoliei Basarabiei ca monitorizarea Republicii Moldova să continue atât cât va fi posibil.

Atrag atenţia că poziţia exprimată de subsemnatul este consonantă cu punctul de vedere în acest subiect adus la cunoştinţa Patriarhiei Române de către Ministerul de Externe al României în luna mai 2009, în baza informaţiilor furnizate de Reprezentanţa permanentă a României la Strasbourg, cu care am fost într-o permanentă relaţie directă şi cu care mi-am coordonat efectiv orice demers ca prezentat la CM al CE.

Aştept, ca de obicei, decizia şi binecuvântarea Înaltpreasfinţiei voastre.

Al Înaltpreasfinţiei voastre ascultător fiu duhovnicesc,

Vlad Cubreacov

Notă: Nu aș fi publicat textul acestui Raport din 02 octombrie 2009 dacă nu aș fi văzut astăzi, 27 mai 2016, pe pagina oficială de internet a Mitropoliei Basarabiei un Comunicat datat cu ziua de ieri și semnat Secretariatul Mitropoliei Basarabiei, Comunicat pe care îl reiau mai jos fără nicio modificare și, deocamdată, fără niciun comentariu. Totodată, pentru o înțelegere adecvată a situației, reproduc mai jos și comentariile subsemnatului făcute pe o rețea de socializare în data de 18 mai 2016 la care se face trimitere expresă în Comunicatul oficial al Secretariatului Mitropoliei Basarabiei.

A) Comunicatul Secretariatului MB:

COMUNICAT DE PRESĂ

Mitropolia Basarabiei este profund dezămăgită de declarația unor persoane, plasate pe rețelele de socializare precum că în anul 2009 ar fi solicitat Comitetului de Miniștri încetarea procedurii de monitorizare pe marginea în cauza ”Mitropolia Basarabiei și alții contra Moldovei”. Este foarte trist că autorii acestei dezinformări au menționat numele unor personalități precum IPS Petru, Mitropolitul Basarabiei și alte persoane din aparatul administrative al Mitropoliei Basarabiei, care au preluat în atribuții de lucru procesele juridice administrate cu iresponsabilitate de funcționarii de până la anul 2008 și au încercat să mențină activ procesul în fața Comitetului și care nu sunt sub nici o formă responsabil de decizia Comitetului de Miniștri.

Aducem la cunoștință că deși Rezoluția finală a fost publicată în anul 2010, textul acesteia a fost definitivat în sesiunile de primăvară și toamnă ale anului 2009. Această rezoluție sub nici o formă nu legitimează confiscarea patrimoniului, ea mai mult referindu-se la modificările cadrului legal de înregistrare a Cultelor religioasă și mai puțin asupra aspectelor de proprietate.

Informația că Mitropolia Basarabiei și-a retras pretențiile în fața Comitetului este una falsă și nu corespunde adevărului, acest lucru poate fi demonsatrat prin demersul făcut de IPS Petru, Mitropolitul Basarabiei către Comitetului de Miniștri prin care s-a insistat asupra continuării monitorizării. Au fost prezentate cazuri de intimidare, hărțuire a preoților din cadrul Mitropoliei de către autoritățile statului, precum și alte probleme, care atestau încălcarea drepturilor enoriașilor și preoților de a se asocia liber.

În ceea ce privește problema patrimoniului – Mitropoliei Basarabiei comunică că niciodată nu a renunțat și nu va renunța la patrimoniul confiscat ilegal de către regimul sovietic. Problema este una de o complexitate majoră, care necesită intervenții în cadrul legislativ, inițierea unor discuții publice, susținerea societății și a partenerilor, după caz inițierea proceselor de judecată.

La moment se implementează o serie de acțiuni capabile să conducă la restituirea patrimoniului bisericesc în proprietatea Mitropoliei Basarabiei.

Secretariatul Mitropoliei Basarabiei

Pentru conformitate se poate vedea și imaginea Comunicatului așa cum apare el pe pagina oficială de internet a Mitropoliei Basarabiei.

Comunicatul Secretariatului Mitropoliei Basarabiei din 26 mai 2016

B) Comentariile subsemnatului.

Comentariul Vlad Cubreacov pe facebook imagine

Comentariu 2


UN VICARIAT ORTODOX AL AROMÂNILOR ȘI MEGLENOROMÂNILOR DIN GRECIA

Mai 23, 2016
Jurisdictiile canonice in Grecia astazi
O părere generalizată, dar eronată, printre concetățenii noștri, dar și printre străini, este că Biserica Ortodoxă Greacă ar avea jurisdicție canonică peste creștinii ortodocși din întreaga Republică a Greciei. Nimic mai fals. Sub aspectul jurisdicției canonice bisericești avem în Grecia de astăzi exact aceeași situație pe care o aveam în 1905. Regiunile din nordul Greciei de astăzi, așa-zisele ”teritorii noi”, insula Creta și insulele din arhipelagul Dodecanez, dobândite de Grecia în secolul XX[1], se află și astăzi sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol. Este vorba, în principal, tocmai despre teritoriile în care locuiește cea mai mare parte a aromânilor și meglenoromânilor.
Efortul românesc considerabil de susținere a consângenilor aromâni și meglenoromâni din Epir, Pind, Thesalia, Macedonia grecească și Tracia trebuie dirijat către un dialog constructiv și rezonabil cu Patriarhia de Constantinopol, având ca obiectiv decizia oficială și binecuvântarea părintească a acesteia ca în bisericile aromânilor și meglenoromânilor din Grecia să se poată oficia serviciile divine în cele două dialecte materne ale credincioșilor. Rațiuni de ordin pastoral-misionar justifică o asemenea abordare, într-un perfect acord cu dreptul canonic ortodox.
Exprim convingerea că Biserica Ortodoxă Română, care, în secolul XIX și în prima jumătate a secolului XX, a făcut eforturi susținute pentru transpunerea în dialectul aromân și tipărirea la București a edițiilor sinodale ale Evangheliilor și ale mai multor cărți de cult, va avea deschiderea necesară și îi va acorda Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol tot sprijinul pentru ca cele două dialecte istorice ale noastre să poată răsuna din nou în bisericile aromânilor și meglenoromânilor. Am aici în vedere nu doar tipărirea unor ediții sinodale ale cărților de cult, dar și pregătirea de preoți, prin acordarea de burse la seminarele și facultățile de teologie.
Desigur, mergând pe linia precedentelor istorice, i-am am putea înainta Patriarhiei de Constantinopol și propunerea înființării unui Vicariat Ortodox al Aromânilor și Meglenoromânilor din regiunile grecești Epir, Pind, Thesalia, Macedonia și Tracia subordonat direct Patriarhului Ecumenic. Mă gândesc aici la tentativele de acum mai bine de o sută de ani de înființare a unui episcopat aromân[2] în Imperiul Otoman, sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol, așa cum, de principiu, erau de acord autoritățile otomane ale timpului, dar și la exemplul pozitiv, pe care îl avem în România, unde funcționează, în cadrul Patriarhiei Române, pentru necesitățile minorității ucrainene, un Vicariat Ortodox Ucrainean cu sediul la Sighetul Marmației[3], organizat extrateritorial și autonom și dependent direct de Patriarhul României.
În lumea ortodoxă Vicariatele nu sunt conduse de episcopi, ci de protopopi cu rang de Vicari administrativi, deci interesele jurisdicționale ale Bisericilor Autocefale nu sunt în niciun fel afectate. Nu ar trebui să se vadă lezate nici sensibilitățile naționale ale majorităților ortodoxe alogene. Acum câțiva ani Patriarhia Română a admis crearea, în cadrul Episcopiei Dacia Felix din Serbia, a unui Vicariat administrativ al Daciei Ripensis, ca răspuns practic la nevoile reale ale românilor din Valea Timocului. Soluția Vicariatelor este una bună și la îndemână.
Avem noi însă, ca Biserică națională autocefală și mamă spirituală a poporului român, curajul să ridicăm această chestiune acum? Și are oare Patriarhia de Constantinopol maturitatea, deschiderea și bunăvoința necesare, într-o epocă prin definiție a drepturilor omului, pentru satisfacerea unei asemenea cereri îndreptățite național și canonic?
O doză de optimism ne-o dă un precedent pozitiv creat de Patriarhia de Constantinopol, care, în anul 2002, i-a oferit Patriarhiei Române în folosință o biserică[4] pentru Comunitatea Ortodoxă Română din Turcia, concentrată în special la Istanbul[5], în care preoți din România, fără a încălca jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, oficiază serviciile în limba română și le acordă conaționalilor noștri toată asistența religioasă de care au nevoie.
Un demers al Bisericii Ortodoxe Române în favoarea consângenilor aromâni și meglenoromâni din Epir, Pind, Thesalia, Macedonia grecească și Tracia, supuși astăzi jurisdicției Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, nu Bisericii Ortodoxe Grece, ar putea avea șanse de succes ținând cont și de faptul că, la scara întregii Ortodoxii, doar ierarhi din Patriarhia Română dețin până astăzi titluri arhierești onorifice[6] în cadrul Patriarhiei Ecumenice, ca semn al bunelor relații de încredere și de frățietate autentic creștină dintre Tronurile Patriarhale de la București și Constantinopol.
Același tip de discuții ar trebui purtate și cu Biserica Ortodoxă din Albania, unde ponderea numerică deținută de ortodocșii aromâni, vorbitori ai subdialectului fărșerot, este destul de importantă. În Albania funcționează în prezent doar o biserică în dialect aromân, la Corcea, unde slujește părintele Dumitrache Veriga. Un Vicariat Ortodox al Aromânilor din Albania este mai mult decât necesar. Nutresc convingerea că, pentru diverse motive temeinice, autoritățile albaneze ar saluta o asemenea inițiativă.
Va fi mai greu (dar poate și mai ușor) să se discute cu Biserica Ortodoxă din Macedonia, întrucât aceasta nu are comuniune canonică cu nicio Biserică Ortodoxă din lume, aflându-se în schismă cu Biserica Ortodoxă Sârbă, din 1967, când și-a autoproclamat autocefalia. Cu toate că tocmai statutul de Biserică nerecunoscută canonic al acesteia ar putea înlesni adoptarea unei decizii de înființare a unui Vicariat Ortodox al Aromânilor din Macedonia. Să ne amintim de un precedent interesant: Biserica Ortodoxă Română a fost prima în Ortodoxie care a recunoscut canonicitatea Bisericii Ortodoxe Bulgare, în timpul când Patriarhia Ecumenică refuza să o facă, iar Biserica Ortodoxă Rusă, oricât ar fi fost de atașată ideii panslavismului, nu avea curajul să ia o decizie la nivel oficial. Noi, românii, am avut și curajul, și înțelepciunea de a o face.
Interesele pastoral-misionare ortodoxe, ca și interesul național, cer o asemenea abordare în chestiunea Vicariatelor Aromânilor și Meglenoromânilor din Balcani.
Dar, iarăși ne întrebăm, sunt gata confrații noștri aromâni din Macedonia și Albania (ca și cei din Grecia) să formuleze oficial asemenea revendicări în statele lor, ca să-i putem și noi ajuta?
________________
[1] Biserica Ortodoxă semiautonomă a insulei Creta (cu 9 eparhii), insulele arhipelagului Dodecanez (cu un exarhat și 5 mitropolii), ”noile teritorii” din nord (provinciile Epir, Thesalia, Macedonia Occidentală, Macedonia Centrală și Tracia), în care funcționează, sub jurisdicție constantinopolitană (36 de mitropolii, în frunte cu mitropoliții de Alexandrupolis, Traianopolis și Samotracia; Chios; Didimotika, Orestias și Soufli; Drama; Dryinupolis, Pogogiani și Konița; Edesa și Pella; Elassona; Eleytherupolis; Florina, Prespa și Eordaia; Filipi, Neapolis și Thasos; Grevena; Gumenissa, Axiupolis și Polykastron; Ianina; Ierissos, Sfântul Munte și Ardamerion; Kassandreea; Kastoria; Kitros, Katerini și Platamon; Lagkada; Lemnos și Sf. Eustatie; Maroneea și Komotini; Mithymna; Mytiline; Neapolis și Stavrupolis; Nea Krini și Kalamaria; Nikopolis și Preveza; Paramythia, Philata, Geromerion și Parga; Polyani și Kilkis; Samos și Ikaria; Servia și Kozani; Serres și Nigrita; Sidirokastron; Sisianio și Siatista; Salonic; Veria și Naousa; Xanthi; Zihna și Nevrokopion).
[2] Episcopatul românilor macedoneni. Studiu apărut în ”Voința națională”, decembrie 1896, București, Tipografia ”Voința națională”, 1897.
[3] Vicariatul Ortodox Ucrainean din România (în ucraineană Православний Український вікаріат у Сиготі), înființat la 12 februarie 1990, este o unitate bisericească administrativă cu statut special misionar-pastoral, care are rolul de a coordona viața spirituală a credincioșilor ortodocși ucraineni din România. El exercită o jurisdicție autonomă asupra comunităților etnicilor ucraineni de confesiune ortodoxă din Maramureș, Transilvania, Crișana și Banat organizate în două protopopiate (Sighetul Marmației și Lugoj) și este subordonat direct Patriarhului României.
[4] Biserica cu hramurile Sfânta Parascheva și Sfinții Martiri Brâncoveni din cartierul Hasköy, ctitorie a Sfântului Domnitor Constantin Brâncoveanu (1692).
[5] Peste 2000 de credincioși români.
[6] Patriarhul României deține și titlul de Locțiitor al Tronului Cezareii Capadociei (al doilea în diptice și primul după Patriarhul Ecumenic în schema ierarhică a scaunelor episcopale ale Patriarhiei de Constantinopol), titlu acordat mitropoliților Ungrovlahiei (Munteniei) la 10 octombrie 1776, iar Mitropolitul Moldovei și Bucovinei deține și titlul de Locțiitor al Tronului Sevastiei Armeniei (al 11-lea în dipticele Patriarhiei de Constantinopol), titlu acordat Mitropoliților Moldovei și Sucevei către jumătatea secolului al XV-lea și păstrat până astăzi.

CATEDRALA ȚMINDA SAMEBA DIN TBILISI

Mai 1, 2016

Catedrala Patriarhala Tbilisi

Catedrala Patriarhală ”Țminda Sameba” (Sfânta Treime) din Tbilisi (105,5 metri înălțime, comparabil cu înălțimea de 110 metri ai viitoarei Catedrale a Mântuirii Neamului din București).

Georgienii sunt un popor preponderent ortodox creștinat în anul 337 și numără astăzi 3,5 milioane de suflete în întreaga lume (dublu față de populația Bucureștiului).

Biserică Ortodoxă Georgiană este autocefală din anul 467 și a dat Ortodoxiei peste 20 000 de sfinți oficial canonizați (de circa 150 de ori mai mult decât sfinții canonizați de Biserica Ortodoxă Română), cu o medie de un sfânt pe an, față de o medie de un sfânt într-o sută de ani în cazul nostru.

Biserica Ortodoxă Georgiană cuprinde 550 de parohii și 172 de mănăstiri, deservite de circa 1100 de preoți și călugări, în 49 de eparhii. Sfântul Sinod este format din 51 de episcopi, la egalitate cu Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Prima carte în georgiană a fost tipărită de tipografi români (ipodiaconul Mihail Ștefan și alții) trimiși la Tbilisi de Sfântul Ierarh Antim Ivireanul (circa 1640 – 1650, Iviria/Georgia — 1716, asasinat în Rumelia), Mitropolitul Ungrovlahiei.

Niciun intelectual georgian, nicio publicație sau post de radio și televiziune nu au criticat vreodată proiectul național de edificare a Catedralei Patriarhale din Tbilisi, dimpotrivă acordând sprijin deplin acestui proiect realizat între 1995 și 2004.


BISERICA ROMÂNĂ A CONTRIBUIT ENORM LA MAREA UNIRE

Noiembrie 27, 2015

Academia Romana

Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul României, la sesiunea solemnă a Academiei Române, consacrată Zilei de 1 decembrie 1918, Ziua Națională a României, 27 noiembrie 2015

PF Daniel la Academia Romana

Realizarea unității naționale de la 1 decembrie 1918 a fost posibilă şi cu aportul Bisericii Ortodoxe Române, care a sprijinit Marea Unire a tuturor provinciilor românești într-un stat român unitar, Biserica fiind împreună cu poporul în toate eforturile sale de cultivare a conștiinței naționale şi de afirmare a dorinței de unitate națională, în toate provinciile românești, dar mai ales în Transilvania, Basarabia și Bucovina.

Prin rugăciune, prin cuvânt rostit, prin cărți tipărite, prin prezența personală şi fapta concretă a slujitorilor ei, Biserica a fost activă în lucrarea de unire, implicându-se în realizarea acestui ideal prin ierarhi cărturari, preoţi şi diaconi patrioţi, profesori de teologie şi studenți în teologie, aceștia având talent oratoric, putere de convingere şi de mobilizare, dar şi prin călugări sau călugărițe care au îngrijit soldații răniți, prin mănăstiri şi parohii care au organizat colecte de bani şi de alimente, toţi împreună încurajând moral şi ajutând material pe luptătorii români pentru libertate şi unitate națională.

În timpul Războiului din perioada 1916-1918, mai mult de 250 de preoți ortodocși români au însoțit trupele armatei române pe câmpurile de luptă în calitate de confesori militari. Unii dintre ei au murit pe front, alții au fost luați prizonieri şi deportați. Peste 200 de călugări şi călugărițe au activat ca infirmieri în diferite spitale de campanie sau pe front, unii murind la datorie, din cauza tifosului exantematic. Sute de preoți au fost anchetați, jefuiți sau alungați din parohiile lor de către inamic, alții au murit împușcați în teritoriile ocupate de trupele germane. În Transilvania, 150 de preoți au fost aruncați în închisorile maghiare, unii fiind condamnați la moarte sau la ani grei de închisoare. Alți peste 200 de preoți au fost deportați în vestul Ungariei, în județul Șopron, unde au trăit în condiții inumane până la eliberarea lor în 1919 de către trupele române[1].

În ceea ce privește evenimentul însuși al Marii Uniri de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, între cei 1228 de delegați oficiali din Adunarea Națională Constituantă au fost şi mulţi slujitori ai Bisericii. Cele două Biserici româneşti din Transilvania (ortodoxă şi greco-catolică) au fost reprezentate la Alba Iulia prin cinci episcopi, patru vicari, zece delegați ai consistoriilor (consiliilor eparhiale) ortodoxe şi ai capitulilor greco-catolice, 129 de protopopi, câte un reprezentant al institutelor teologice-pedagogice şi câte doi reprezentanți ai studenţilor teologi, la care se adaugă numeroşi alţi preoţi sosiţi în fruntea păstoriţilor lor, veniţi să pecetluiască dorinţa de veacuri a strămoşilor români de a trăi neasupriți, într-o singură ţară. În Marele Sfat al naţiunii române, ca şi în Consiliul Dirigent, au fost aleși, de asemenea şi slujitori ai Bisericii, iar episcopul ortodox român de Caransebeș, Miron Cristea, viitorul Mitropolit Primat (1919) şi apoi Patriarh al României Mari (1925), şi episcopul greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu, au fost aleși în delegația de patru persoane care a prezentat Actul Unirii Regelui Ferdinand, la București.

Acum, la aniversarea a 97 de ani de la Marea Unire din 1 decembrie 1918, dorim să exprimăm omagiul şi recunoștința cuvenite tuturor făuritorilor actului măreț al istoriei noastre pentru care au luptat moșii şi strămoșii noştri, ştiind că unirea tuturor provinciilor româneşti într-un stat român unitar a fost încoronarea multor eforturi jertfelnice, spirituale şi materiale, de afirmare a conștiinței naţionale şi a dorinţei de unitate naţională.

Pentru toate binefacerile Marii Unirii, aducem astăzi mulțumire lui Dumnezeu Cel preaslăvit în Sfânta Treime şi pomenim cu recunoștință pe toţi eroii români care s-au jertfit pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român. Este semnificativ faptul că Sfânta Treime este hramul catedralelor din marile orașele transilvănene care au militat pentru Unire: Sibiu, Blaj, Alba-Iulia şi Arad, deoarece Sfânta Treime devenise simbolul dorinţei de unitate într-un singur stat al celor trei mari provincii româneşti: Țara Românească, Moldova şi Transilvania.

Astăzi, toți cetățenii României, toate instituțiile statului şi toate cultele religioase avem datoria  să păstrăm şi să cultivăm darul unității naționale ca fiind un simbol al demnității poporului român, obținut cu multe jertfe de vieți omenești şi multe eforturi spirituale şi materiale, spre binele României şi bucuria românilor de pretutindeni.

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


[1]Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Membru corespondent al Academiei Române, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediția a-III-a revăzută, editura BASILICA, București, 2013, p. 471-473.

sursa: basilica.ro 


”SPUNEȚI-MI CINE SUNT SFINȚII VOȘTRI ȘI VĂ VOI ARĂTA CE FEL DE BISERICĂ SUNTEȚI!”

Mai 23, 2015
Icoana celor 100 000 de martiri georgieni de la Tbilisi

Icoana celor 100 000 de martiri georgieni de la Tbilisi

Am avut astăzi la Chișinău o discuție dificilă cu un confrate ortodox rus. Acesta, pentru a motiva dreptul de jurisdicție al Bisericii Ruse asupra românilor din Basarabia, a invocat argumentul sfinților, aruncându-mi în obraz, sofistic și pe un ton provocator, cuvinte grele și nedrepte, susținând literalmente: ”Sunteți o Biserică lipsită de spirit de jertfă și de putere de cinstire a sfinților! Creștinismul vostru și credința voastră nu sunt autentice, pentru că voi, românii, nu vă puteți jertfi pentru Hristos. Așa sunteți de slabi, că Dumnezeu nici nu vă pune la încercare! Voi, care vă lăudați că sunteți astăzi peste 20 de milioane de suflete, nu ați fost în stare să dați nici măcar 10 mucenici pentru Hristos în tot secolul XX! Voi aveți zero mucenici! Spuneți-mi cine sunt sfinții voștri martiri români și vă voi arăta ce fel de Biserică sunteți!”. Asta a fost vorba înverșunată a rusului ăsta, de altfel om mers la biserică.

I-am dat preopinentului meu pravoslavnic un răspuns foarte general, spunându-i că Dumnezeu își cunoaște sfinții Săi și, cu siguranță, există mulți sfinți români bineplăcuți Lui, care au viețuit și s-au jertfit în secolul XX, chiar dacă Biserica noastră Ortodoxă Română nu a recunoscut deocamdată oficial niciun neomartir român.

După această discuție cu rusul care a apelat în polemică la argumentul sfinților recunoscuți și la puterea de jertfă pentru Hristos ca unul dintre criteriile autenticității credinței, am reflectat intens asupra subiectului canonizărilor și am încercat să văd cum stau lucrurile în realitate în această chestiune în spațiul ex-sovietic, unde există două Biserici autocefale: Biserica Ortodoxă Rusă cu cele două Biserici Autonome (Ucraineană și Bielorusă) și Biserica Ortodoxă Georgiană. M-am gândit de asemenea la faptul că Basarabia și nordul Bucovinei, primele ocupate de imperiul sovietic ateu în 1940, au dat sute de martiri doar în acel an, întocmindu-se la Chișinău, prin voința mitropolitului Efrem Enăchescu, un Martirologiu al Bisericii Basarabene. Acel Martirologiu nu s-a păstrat, dar, prin efortul mai multor cercetători ai istoriei noastre bisericești și naționale, el a fost în parte restabilit și poate fi completat de acum încolo.

Canonizarea, adică recunoașterea publică și trecerea oficială în rândul sfinților cinstiți de Biserică, este un act cu valoare specială în creștinism în general, și în Ortodoxie, în special.

În sine, actul bisericesc al canonizării unui sfânt nu are niciun fel de valoare ontologică, întrucât constituie doar o simplă constatare a sfințeniei unui creștin trecut la cele veșnice. Un asemenea act bisericesc nu-l face pe niciun sfânt nici mai sfânt decât este în fața lui Dumnezeu, după cum nici necanonizarea nu-l face mai puțin sfânt.

Sfinții încă necanonizați, ca și sfinții necunoscuți se roagă pentru noi la fel ca și sfinții care au fost deja obiectul actului bisericesc al canonizării oficiale. Canonizarea are așadar, întâi de toate, valoarea unui act de pedagogie spirituală națională. De aceea, actele bisericești ale canonizării constituie apanajul Bisericilor locale, adică autonome și autocefale.

Eschivarea unei sau altei Biserici autocefale de a cerceta viața unor sfinți prezumați, unii cu cinstire populară, propuși drept candidați la canonizare oficială, poate fi interpretată ca o abdicare a Bisericii de la statutul său de Mamă spirituală cu rol pedagogic primordial și natural.

Majoritatea Bisericilor ortodoxe naționale din zona fostă comunistă au adoptat un șir, impresionant ca număr, de acte bisericești de canonizare oficială a sfinților din secolul XX, perioadă comparabilă ca amploare a persecuțiilor anticreștine doar cu cea a primelor secole ale creștinismului.

Astfel, Biserica Ortodoxă Rusă, care între 1918 și 1988 a canonizat doar 2 sfinți (unul dintre aceștia fiind Sfântul întocmai cu apostolii Nicolae al Japoniei), între 1988 și 2006 a canonizat peste 1500 de noi sfinți din secolul XX, dintre care peste 1300 sunt sfinți martiri și mărturisitori (credincioși și credincioase, călugări și călugărițe, preoți, ierarhi).

În 2009 Biserica Ortodoxă Rusă a canonizat alți 668 de noi sfinți din secolul XX, fiecare după numele său.

Icoana sfinților neomartiri și mărturisitori ruși. Patriarhia Moscovei

Icoana sfinților neomartiri și mărturisitori ruși. Patriarhia Moscovei

În absolut toate eparhiile Patriarhiei Moscovei există oficial câte o Comisie eparhială pentru canonizări, aceste comisii conducându-se de un Regulament tip și de Criterii directoare canonico-istorice aprobate de Sfântul Sinod în 1995. Astfel, în diverse eparhii din Rusia au fost canonizați alți peste 230 de noi sfinți din secolul XX, cu cinstire locală.

Un alt număr de alți peste 100 de noi sfinți din secolul XX a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă de peste hotare, acum fuzionată cu Patriarhia Moscovei.

Icoana sfinților neomartiri și mărturisitori ruși. Biserica Ortodoxă Rusă de peste hotare

Icoana sfinților neomartiri și mărturisitori ruși. Biserica Ortodoxă Rusă de peste hotare

Totodată, Biserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Moscovei) a canonizat după anul 1991 peste 200 de noi sfinți din secolul XX.

Practica Bisericii Ortodoxe Ruse este de a purcede în fiecare caz de nou sfânt la canonizarea oficială și abia mai apoi la scrierea slujbei pentru cinstirea acestuia.

Biserica Ortodoxă din Bielorusia (Patriarhia Moscovei) a aprobat, la nivelul eparhiilor sale constitutive, mai multe Martirologii cu noi sfinți din secolul XX. Astfel, Martirologiul de Vitebsk cuprinde 334 de nume, Martirologiul de Gomel – 250 de nume, Martirologiul de Grodno – 88 de nume, Martirologiul de Minsk – 344 de nume. Totodată, un număr important de credincioși, călugări și ierarhi neomartiri și mărturisitori sunt cinstiți ca sfinți în întreaga Bielorusie începând cu anul 2007.

Icoana sfinților neomartiri bieloruși

Icoana sfinților neomartiri bieloruși

În 1994, Biserica Ortodoxă Georgiană, cu cei circa 3 milioane de credincioși (comparabil cu Basarabia) a adoptat următoarea decizie:

  • Se canonizează mitropolitul Nazarie și fețele bisericești ucise împreună cu el.
  • De asemenea, se canonizează toți binecredincioșii creștini uciși de către regimul totalitar pentru credință și pentru independența Patriei noastre, numindu-se aceștia de acum înainte ca neomartiri.

Cu această ocazie, Biserica Ortodoxă Georgiană a instituit cinstirea, la dată fixă (14 august) a Soborului tuturor neomartirilor georgieni uciși de cei fără de Dumnezeu.

Icoana Soborului tuturor neomartirilor georgieni ucisi de cei fara de Dumnezeu

Icoana Soborului tuturor neomartirilor georgieni uciși de cei fără de Dumnezeu

Ulterior, Patriarhia Georgiei a canonizat și alți noi sfinți georgieni din secolul XX, cel mai recent (24 decembrie 2012) fiind cazul Sfântului Cuvios Gabriel de Samtauri ( 2 noiembrie 1995), canonizat la doar 17 ani de la trecerea sa la cele veșnice.

Totodată, Biserica Ortodoxă Georgiană i-a canonizat pe cei 100 000 de martiri, care au primit cununa muceniciei la Tbilisi, din mâna horezmiților (1226).

Pentru conformitate vom preciza că Biserica noastră Ortodoxă Română a canonizat doar un sfânt din secolul XX și anume pe Sfântul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul de la Neamț, care a viețuit în afara țării. De precizat de asemenea, că numărul actelor de canonizare adoptate de către Biserica Ortodoxă Română pentru sfinții din cuprinsul său din ultimele două milenii este cel mai mic în comparație oricare altă Biserică Ortodoxă locală, iar ca număr de sfinți ai săi din secolul XX recunoscuți se situează pe ultimul loc în lume.

În tabloul hagiografic de ansamblu al Ortodoxiei din secolul XX, așa cum ni se înfățișează el oficial, Biserica Ortodoxă Română, lipsește cu desăvârșire. Mii și mii de martiri și mărturisitori de alt neam, din secolul XX, recunoscuți de Bisericile lor, strălucesc pe firmamentul Ortodoxei, în jurul bucății de Cer rezervate neamului nostru. Alte sute de mii de sfinți de alt neam, din secolele anterioare, strălucesc pe partea de Cer a altor neamuri. Pe partea noastră de Cer nu strălucește încă niciun sfânt martir recunoscut, din crudul și sângerosul secol XX. Această absență este remarcată de toți neprietenii noștri. Este absența care reprezintă în sine un factor descurajant și slăbitor de credință pentru poporul ortodox român de pretutindeni.

Suntem noi oare o Biserică din care lipsesc eroii credinței? Cu siguranță nu.

Suntem noi oare o Biserică cunoscătoare și recunoscătoare dacă nu ne cunoaștem și nu ne recunoaștem sfinții pe care ni i-a dăruit Dumnezeu? La această întrebare trebuie să răspundem cu toții, de la mireni și preoți până la Sfântul, Marele și Îndreptătorul nostru Sinod.

Acestea sunt câteva gânduri și informații care nici nu mă liniștesc, și nici nu-mi dau pace după discuția cu interlocutorul meu rus înarmat cu argumentul sfinților în disputa sa cu Ortodoxia românească.

Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui!


CUVIOSUL ANATOLIE TIHAI – UN SUSȚINĂTOR AL ROMÂNISMULUI ÎN RUSIA ȘI LEGĂTURILE SALE CU ROMÂNIA

Mai 5, 2015

Gheorghe P. Samurianu publică în numărul din februarie 1888 al revistei ”Biserica Ortodoxă Română” din București un amplu material intitulat Biserica ortodoxă din Japonia, în care vorbește atât despre Cuviosul nostru părinte Anatolie Românul cel ce în pământul Japoniei a strălucit, cât și despre fratele său, compozitorul și melodul Iacob Tihai. Materialul este însoțit de o fotografie calitativă a Cuviosului Anatolie, primită în România din Japonia, trimisă fiind chiar de marele nostru misionar.

Autorul, contemporan al Cuviosului Anatolie Tihai, ne prezintă o scurtă biografie a Cuviosului, despre ai cărui părinți spune că ”au fost români curați” și pe care îl caracterizează ca fiind ”un susținător al românismului în Rusia” și ne arată că acesta a purtat corespondență cu Preasfințitul episcop Silvestru Bălănescu al Hușilor și cu M. I. Epure, profesor la Seminarul Teologic din Chișinău, ”bun patriot român, autor al mai multor scrieri”.

De asemenea, autorul, care a avut acces la corespondența Cuviosului Anatolie cu unii săi prieteni din România, ni-i prezintă amănunțit pe unii dintre contemporanii Cuviosului, redând contextul mai larg în care Cuviosul Anatolie Românul și-a desfășurat apostolatul în Japonia.

Prezentăm mai jos varianta word a materialului, cu unele adaptări la ortografia de astăzi a limbii române. Mulțumiri imense părintelui Ioan Lisnic pentru tot ajutorul acordat în identificarea materialelor din presa bisericească a timpului din România despre Cuviosul nostru părinte Anatolie Românul cel ce în pământul Japoniei a strălucit!

BOR despre Cuviosul Anatolie Tihai 1

CRONICA BISERICEASCĂ

***

BISERICA ORTODOXĂ DIN JAPONIA

Japonia este unul din cele mai însemnate state ale Asiei, și anume este întâiul după China, după populație și însemnătate politică, iar după civilizație este întâiul în toată Asia, în timpul de față, și aceasta este admis de toți învățații europeni.

Japonia este imperiu, se compune aproape din 3 800 de insule. Imperatorul se numește mikado sau tenno. Acest stat ocupă un spațiu de 382 447 kilometri pătrați, având, în anul 1881, o populație de la 36 până la 38 de milioane de locuitori[1].

După recensământul din urmă populația Imperiului Japonez se urcă la cifra de 38,500 [milioane] de locuitori, din care 11 678 creștini luterani, 26 382 creștini romano-catolici și 11 275 creștini ortodocși[2]. După scrisoarea din urmă a păr[intelui] arhimandrit Anatolie Tihai către PS Silvestru Bălănescu, episcop al Hușilor, acum în Japonia sunt 15 000 [de] creștini ortodocși.

Cea mai mare parte din locuitorii Japoniei confesează religiunea păgână, fiind în contact perpetuu cu China – ”Imperiul ceresc”, cu care se învecinează, având mult comun cu chinezii. Creștinii au început a se introduce în Japonia pe la anul 1860 mai ales, când s-a permis de legile japoneze propaganda creștină între populația japoneză. Propaganda creștină protestantă (reformată și luterană) se susține de Anglia și parte de Germania, catolicismul este susținut puternic de Franța și parte de Italia, iar ortodoxia – de Rusia (și [de] România [în] parte).

Pentru răspândirea ortodoxiei în Japonia, Biserica rusă a înființat, la an[ul] 1860, o misiune, care din ce în ce progresează mai mult, fiind bine susținută de agenții diplomatici și consulari ai Rusiei în Japonia. Capul misiunii ortodoxe din Japonia acum este PS Nicolae[3] Kasatkin, episcop de Revel, vicar al eparhiei de Riga; el a obținut gradul de licențiat în Teologie ortodoxă la facultatea din Petersburg la an[ul] 1860; tot atunci a primit monahismul, s-a numit îngrijitor al bisericii consulare ruse din Japonia; la anul 1870, fiind deja arhimandrit, s-a numit cap al misiunii ruse ortodoxe din Japonia; la 1880 s-a înaintat la înalta treaptă de episcop, fiind hirotonit la Petersburg[4].

În Japonia, în anul 1873, au fost trei puncte de acțiune ale misionarilor ruși ortodocși: Hakodate, Edo și Sendai. Secțiunea misiuni din Hakodate se afla sub privegherea ieromonahului (acum arhimandritului) Anatolie Tihai. Acest misionar, cu toate că este în Japonia numai din ianuarie 1872, întru atâta cunoaște limba japoneză, încât singur predică în ea. El are de ajutor pe doi catehizatori dintre pământenii locali. Catehizarea se face de aceste trei persoane în trei puncte laterale ale orașului. Afară de cei doi catehizatori, pe lângă ieromonahul Anatolie se află încă 6 învățăcei catehizatori, care, sub nemijlocita priveghere a lui, se prepară, spre a fi catehizatori, și se trimit cu predica prin case particulare; chiar în localul misiunii dânșii predică persoanelor care nu vin în timpul orelor de catehizare.

Serviciul bisericesc, încă din anul 1873, a început a se face în limba japoneză. Tot aici a început a se organiza un cor de muzică vocală dintre japonezii deja ortodocși. Corul este dirijat de d[omnul] Iacob Tihai, fratele ieromonahului Anatolie, care a fost corist la biserica catedrală din Moscova, și care s-a dus în Japonia la finele anului 1873. El este obligat a prepara regenți (dirigenți) de muzică vocală și pentru alte locuri din Japonia.

Comunitatea ortodoxă din Hakodate la începutul anului 1874 se compunea din 275 [de] oameni. Pentru dirijarea afacerilor interne și buna ordine s-a format, în octombrie 1873, un consiliu eparhial, care se compune din catehizatori, învățăcei-catehizatori și zece membri, aleși de comunitate din mijlocul ei. Acest consiliu se află sub președinția misionarului. Prima ocupație a consiliului fu aceea ca educația religioasă a membrilor comunității ortodoxe locale să se continue fără întrerupere și ca viața lor să corespundă cu regulile credinței creștine, și pentru aceea toată abaterea lor de la ordinul regulat al vieții și activității creștine (de exemplu, nefrecventarea regulată la biserică în timpul serviciului divin și a predicii, certele etc.) se judecă de consiliu, de către care se și iau măsuri spre înțelepțirea și îndreptarea celor ce se abat. În comunitatea creștină din Hakodate, în anul 1873, s-a format încă și o societate de ajutor reciproc. Mijloacele societății sunt încă mici, cu toate acestea ea aduce un mare folos, dând împrumuturi reciproce (cu mici procente) celor ce au necesitate, și prin aceea ușurând greutățile celor nevoiași. Înainte de sărbătorile mari membrii societății deosebesc parte din capital (ce treptat se mărește cu procentele) și-l împărțesc la creștinii săraci.

La Edo, unde se află misionarul principal, arhimandritul (acum Episcopul de Revel) Nicolae Kasatkin, în anul 1874 numărul creștinilor ortodocși era de 87.

Comunitatea creștină din provincia Senday, în anul 1873, se compune numai din chemați (care erau în număr de 400), pentru că misionarii, ca străini, nu puteau să pătrundă acolo, ca să-i boteze. Predinca se făcea aici de către 5 catehizatori, în fruntea cărora era Paul Sawabe. Afacerile comunității chemaților se gerau de către un consiliu (format după modelul celui din Hakodate, care era prezidat de Paul Sawabe). Un asemenea număr de chemați este și în provincia Nambu, care se află spre nord de la Senday.

Numărul creștinilor ortodocși în Japonia, în anul 1881, era de 6090, iar în anul 1882 de 7200, biserici și case simple de rugăciune erau 90. Preoți ortodocși dintre japonezi sunt 9 și anume: Paul Sawabe, Paul Nizzuma, Tit Comatz, Petru Kano, Paul Sato, Matei Kageta, Iacob Takaya, Timotei Hariu, Petru Sasagawa. Misiunea ortodoxă are încă 99 [de] catehizatori, care lucrează cu mare energie și devotament. Toți creștinii formează 131 [de] comune bisericești prin diferite locuri ale Japoniei. Punctul principal al misiunii este în Tokio, capitala Japoniei, iar arhimandritul Anatolie este stabilit în marele oraș Osaka, ce se află la sudul Japoniei[5].

În anul 1883 numărul japonezilor luminați cu creștinismul ortodox se urca la cifra de 9981: în seminarul ortodox erau 86 [de] elevi, cin care 4 au intrat la facultățile teologice ruse. În 4 școli ortodoxe japoneze erau 200 [de] elevi. Biserici ortodoxe și case pentru rugăciune în Japonia erau 110. Construirea Bisericii Catedrale Ortodoxe s-a început în februarie anul 1884. Catedrala se construiește în orașul Tokio, Capitala Japoniei. Această Catedrală măreață costă un milion de ruble, din care 200 000 [de] ruble s-au acordat de către guvernul rus, iar restul s-a strâns prin subscripțiuni benevole[6].

La 21 aprilie 1885 în Tokio, Japonia, s-a pus fundamentul Catedralei Ortodoxe, într-un mod foarte solemn. După serviciul divin, efectuat în biserica ortodoxe, un cortegiu religios, acompaniat de 70 [de] cântăreți, cu cruci și podoabele bisericești, a plecat la locul noului templu ortodox catedral; aici au asistat arhimandritul Anatolie, egumenul Vladimir, 2 ieromonahi ruși, preotul japonez Pavel Sato, 2 diaconi ruși și 2 diaconi japonezi, în cap cu P.S. Nicolae, episcop de Revel. Asemenea a asistat la ceremonia solemnă d[omnul] A. P. Davidov, ambasadorul rus în Japonia, cu membrii legațiunii diplomatice, d[omnul] I. A. Hilferding, comandantul vaporului rus ”Vladimir Monomah”, care staționează în portul Yokohama, împreună cu ofițerii etc. Biserica Catedrală va fi terminată, după cum se așteaptă, peste doi ani[7].

Misiunea ortodoxă în Japonia aduce rezultate foarte îmbucurătoare. După comunicarea P.S. Nicolae, episcop de Revel, capul misiunii, la Biserica Ortodoxă Japoneză, în anul 1885, s-au mai adăugat încă 3 comunități bisericești, și numărul membrilor Bisericii s-a mărit până la cifra de 1 294 [de] suflete, astfel că acum toată Biserica se compune din 11 275 [de] suflete. Misiunea propagă Evanghelia în toată țara, și predicarea ortodoxiei se face fără împiedicare în toată Japonia. Mai înainte bonzii (popii păgâni japonezi) aveau putința să persecute, în provincii, pe creștini, cel puțin la înmormântare, nepermițându-le să înhumeze pe morții lor cu rugăciuni creștinești la cimitire, care în genere sunt sub stăpânirea bonzilor. Dar acum și această împiedicare nu mai are loc, probabil din acea împrejurare că și guvernul central japonez, văzând mai multe cazuri de înmormântări creștine, s-a făcut mult mai tolerant, ceea ce este o măsură foarte prudentă. Mai ales 2 cazuri de înmormântări ortodoxe au produs mare impresiune asupra guvernului central[8]: În luna mai 1886 a decedat în Tokio fiul comitelui Saigo, actual ministru japonez de Marină, care fiu s-a educat în familia d[omnului] C. V. Struve, fost ambasador rus în Japonia, și acum în Statele Unite ale Americii de Nord[9]; la 21 noiembrie 1886 a decedat ambasadorul rus în Japonia, d[omnul] A.P. Davidov, și a fost înmormântat în Tokio, cu mare solemnitate; ambele înmormântări s-au efectuat, începând de la prohod până la punerea corpului în mormânt, întocmai așa, după cum se urmează în toată lumea ortodoxă. Acum în școalele misiunii ortodoxe ruse din Japonia sunt 26 [de] elevi în școlile catehizatoare, 48 [de] elevi în Seminarul ortodox, în proseminariu 10 elevi, în școala de fete 34 [de] eleve. În școlile misiunii din Hakodate sunt 230 [de] elevi și eleve. Măreața Catedrală ortodoxă din Tokio în curând va fi terminată, societatea rusă mai acordând pentru această Catedrală încă suma de 19 000 [de] ruble. S-a petrecut ceva remarcabil în misiunea ortodoxă Rusă din Japonia: pentru a servi Bisericii ortodoxe, în calitate de diaconiță s-a devotat contesa Olga Putiatina, fiica d[omnu]lui Eutimiu Vas[ilievici] Putiatin, care a încheiat tratatul cu Japonia, în anul 1853-1855, prin care s-a pus începutul relațiilor neîntrerupte între Rusia și Japonia[10].

Lucrările pentru construirea Bisericii Catedralei ortodoxe, cu patronul ”Învierea lui Hristos”, în orașul Tokio, capitala Japoniei, acum sunt pe sfârșite. Biserica este cu cupolă, în ea pot încăpea 700 [de] persoane, are trei altare. Clopotnița este cu 2 etaje. Totul este construit din piatră locală. Planul construcției, după propunerea capului misiunii bisericești ruse în Japonia, a fost compus de d[omnul] M. A. Șciurovsky, profesor de arhitectură la Academia de Arte frumoase din Petersburg, care, de la anul 1837, se ocupă mai ales cu arhitectura bisericească. Lucrările construcției , de la anul 1884, când s-a pus fundamentul bisericii, până acum, sunt dirijate, sub supravegherea PS Nicolae Kasatkin, episcop de Revel, capul misiunii bisericești ruse în Japonia, de d[omnul] Conder, arhitect englez bine cunoscut. Clopotele, icoanele și alte obiecte necesare măreței Catedrale s-au trimis din Petersburg, capitala Rusiei, la Tokio, capitala Japoniei, nu de mult, după avizul d[omnului] arhitect menționat, Șciurovsky, de guvernul central[11].

PS Nicolae, capul misiunii bisericești ruse din Japonia, a făcut o dare de seamă despre sumele cheltuite în anul 1887 pentru Biserica Catedrală din Tokio, pe care dare de seamă a prezentat-o ”societății misionare” din Moscova, prezidată de ÎPS Ioanichie Rudnev, mitropolit de Moscova[12]. Din această dare de seamă se vede că templul este aproape gata și că în an[ul] trecut s-a cheltuit peste 10 000 [de] ruble în aur pentru acest măreț templu. Mai trebuie încă mijloace, spre a fi totul gata, pentru a se sfinți biserica, și de aceea PS Nicolae încă apelează la societatea rusă, pentru a surveni cu sumele necesare[13].

Misiunea bisericească rusă din Japonia, în an[ul] 1886, luna iulie, a fost în următoare stare, după raportul PS Nicolae, episcop de Revel, capul acestei misiuni: comunități religioase au fost 205, sacerdoți 16, din care un episcop (Nicolae), un arhimandrit (Anatolie), 1 egumen, 2 ieromonahi, din care 1 japonez, 8 preoți, 3 diaconi, toți japonezi, 2 membri mireni ai misiunii, predicatori au fost 104, creștini 12 546. S-au botezat în anul expirat 1 470 [de] persoane, s-au căsătorit 46 [de] persoane, au decedat 199 [de] persoane. Edificii bisericești au fost 148. S-a cheltuit de creștini, pentru întreținerea predicatorilor și alte necesități bisericești, suma de 4 815 yeni și 15 syeni[14]. După adunarea eparhială, care a avut loc la 30 iunie – 4 iulie 1886, la Tokio, sub președinția episcopului Nicolae, numărul sacerdoților din[tre] japonezi s-a mărit; îndată după adunare trei japonezi s-au hirotonisit preoți la bisericile din Maebashi, Sanum și la insula Kyushu; egumenul Vladimir, din cauză de boală, s-a întors în Rusia, iar ieromonahul Gheorghe a plecat la Muntele Athos. Predica continuă cu succesul dinainte și în deplină libertate, însă numărul predicatorilor este foarte restrâns pentru a satisface toate cerințele într-o cauză așa de mare – propagarea ortodoxiei între păgâni. Spre a propaga creștinismul în Japonia, misiunea este necesitată a trimite pe elevii școlilor catehizatoare, care n-au terminat încă cursul complet, dar aceasta este foarte puțin. În școlile catehizatoare sunt 33 [de] elevi, în cele 3 clase ale seminarului – 107 elevi, în proseminariu – 10 elevi; școala misionară de fete are 32 [de] eleve. La 13 decembrie 1886 a fost un mare incendiu, care a prefăcut și localul școlii în cenușă, din care cauză școala n-are un local bun, așteptând a se construi un local bun de către contesa Olga Putiatina, în care local vor putea încăpea 100 [de] eleve. În școlile misionare din Hakodate principalul obiect de studiu este religia, în acele școli studiază 236 [de] persoane de ambe sexe[15].

Progresele ortodoxiei în Imperiul Japoniei ne interesează și pe noi, românii ortodocși din Regatul României, și din acea cauză că doi din factorii principali ai misiunii bisericești din Japonia sunt români ortodocși din Basarabia, anume: părintele arhimandrit Anatolie Tihai, ajutorul PS Nicolae, episcop de Revel, capul misiunii bisericești și d[omnul] Iacob Tihai, dirigentul corului vocal al Bisericii Catedrale ortodoxe din Tokio, capitala Japoniei, și frate mai mic al părintelui arhimandrit Anatolie. De aceea cred că ar fi interesant a ști ceva despre acești 2 români basarabeni devotați unei mari idei – propagarea ortodoxiei în depărtata Japonie.

Fotografia trimisă de Cuviosul Anatolie Tihai în România și publicată în revista ”Biserica Ortodoxă Română” în februarie 1888.

Fotografia trimisă de Cuviosul Anatolie Tihai în România și publicată în revista ”Biserica Ortodoxă Română” în februarie 1888.

Părintele arhimandrit Anatolie Tihai în lume se numea Alexandru, este născut la 30 august 1838 în orașul Bălți, Basarabia, părinții lui ambii au fost români curați; părintele lui ocupa funcțiunea de paraecleziarh la Biserica catedrală din Bălți, om destul de sărac, dar foarte onest; un frate al lui a decedat la Chișinău, capitala Basarabiei, asemenea de mult. Studiile primare părintele Anatolie și le-a făcut la școala primară din Bălți, după aceea a fost admis la seminarul din Chișinău, unde a terminat cursul complet cu succes distins, în anul 1860, și tot în acel an a plecat la Muntele Athos[16], unde a locuit a mănăstirea bulgară ”Zograf”, înavuțită de Ștefan cel Mare, Domnul Moldovei, până la anul 1866, când s-a hotărât să se reîntoarcă în Rusia, spre a-și continua instrucțiunea superioară. În toamna anului 1867 ieromonahul Anatolie Tihai, primind deja monahismul la Muntele Athos, a fost admis ca student la Facultate Teologică din Kiev, unde a terminat cursul complet, cu gradul de candidat, în iunie 1871, și la 1872 a plecat în Japonia, unde se află și astăzi, fiind unul din cei mai activi membri ai misiunii bisericești ortodoxe. Din îndepărtata Japonie nu uită a ținea corespondență cu foștii săi colegi, mai ales din Facultatea Teologică din Kiev, de origine română, din care mai principali sunt: PS Silvestru Bălănescu, actual episcop al Hușilor, și d[omnul] M. I. Epure, actual director și profesor al proseminarului din Chișinău, fost profesor de limba și literatura elenă la Seminarul din Chișinău, bun patriot român, autor al mai multor scrieri.

D[omnul] Iacob Tihai, după absolvirea cursului complet, cu distins succes, în Seminarul din Chișinău, a fost profesor de muzică vocală la proseminarul din Chișinău, apoi a intrat în renumitul cor al Bisericii Catedrale, cu patronul ”Adormirea Maicii Domnuui”, din Moscova, unde până acum se încoronează suveranii ruși, și de acolo, în calitate de dirigent al corului vocal, a fost trimis de S[fântul] Sinod al Bisericii ruse în Japonia, unde se află și acum, căsătorindu-se cu o japoneză ortodoxă, fiind unul din cei mai activi membri ai misiunii bisericești din Japonia, după cum se exprima chiar și d[omnul] ministru de Culte al Rusiei, în dările sale de seamă anuale despre starea Bisericii ortodoxe, și mai multe reviste și ziare ruse.

PS Silvestru Bălănescu, actual episcop al Hușilor, din botez se numea Simeon; s-a născut la 16 iulie 1838 î cătunul Pângărăciorul, comuna Pângărați, plasa Muntelui, județul Neamț, fiind fiu de român neaoș, a primit monahismul la mănăstirea Bisericani, județul Neamț; a absolvit cursul complet, cu distincția de succes, la Seminarul Veniamin din Socola (Iași), în anul 1862; după aceea, ca ierodiacon, ieromonah și protosincel, a fost ecleziarh mare la bisericile ”Socola Mare” și ”Socola Mică”, șef-pedagog, profesor de istoria universală la Seminarul Socola, suplinind pe regretatul Ion Mandiescu, candidat în științele camerale de la Universitatea din Petersburg, și distins profesor la Seminarul Socola, autor al ”Istoriei Universale” etc.; în toamna anului 1868 a fost admis în Facultatea Teologică din Kiev, unde a terminat cursul complet, cu distins succes, obținând gradul de candidat în teologie, în iunie 1873; la anul 1874 a fost numit profesor la catedra de Teologie dogmatică, Teologie morală, Teologie pastorală și Drept canonic, cursul superior, la Seminarul Central din București; la 1876, fiind arhimandrit, s-a numit și director al acelui seminar. La anul 1879 s-a ridicat în înalta treaptă de Arhiereu cu numirea de episcop de ”Piteșteanu[l]”, vicar al Episcopiei de Argeș, rămânând tot ca director și profesor la acel seminar până la 10 decembrie 1886, când s-a ales de marele colegiu național, compus din S[fântul] Sinod, Senat și Adunarea Deputaților, ca episcop al Eparhiei de Huși, fiind aprobat de MS Regele Carol I al României. PS Silvestru este decorat cu ordinele ”Steaua României” și ”Coroana României” în gradul de comandor, a fost membru-redactor și președinte al comitetului revistei ”Biserica Ortodoxă Română” – organ al S[fântului] Sinod și al S[fintei] Biserici autocefale Ortodoxe Române – mai mulți ani, este autor al mai multor scrieri, este unul din cei mai demni prelați ai Bisericii Ortodoxe Române, eminent administrator, un om de o bunătate rară, cu manierele cele mai frumoase, după cum se exprimă mai multe organe de publicitate, atât române[17], cât și străine[18], după cum o știu toți acei care au fost în contact oarecare cu PS Silvestru Bălănescu, actual demn episcop al Eparhiei Hușilor; de aceea putem exclama cu S[fântul] Apostol Paul: ”Așa Arhiereu ni se cuvine nouă”…[19].

Egumenul Vladimir, menționat în darea de seamă a superiorului misiunii bisericești ruse din Japonia, PS Nicolae Kasatkin, pe anul 1886, despre care a fost vorba mai sus, că s-a întors în Rusia din Japonia, pentru caz de boală[20], a terminat cursul complet, cu distins succes, la Facultatea Teologică din Kiev, la anul 1878[21], când a primit monahismul și s-a trimis în Japonia, unde a lucrat mult până la 1886. În acest din urmă an s-a numit inspector al Seminarului Holm[22], eparhia de Varșovia, și la 12 decembrie 1887 s-a confirmat, de imperatorul Rusiei, după propunerea S[fântului] Sinod Rus, episcop al Insulelor Aleute și al peninsulei Alasca, în America de Nord. Noul episcop Vladimir are etatea de 36 [de] ani numai, dar este experimentat în activitatea misionară. În noua lui turmă a convertit la ortodoxie din păgânism peste 40 000 [de] păgâni preotul Ioan Veniaminov, care, după moartea celebrului mitropolit de Moscova, Filaret Drozdov (+ la 19 noiembrie 1867)[23], fiind deja Arhiepiscop de Kamciatka, în Siberia, de la 1840, s-a confirmat Mitropolit de Moscova, unde a decedat în martie 1879, sub numele de Inochentie[24]. În Aleute și Alasca după Inochentie au fost episcopi: Veniamin, actual Arhiepiscop de Irkutsk, Ioan Mitropolski, acum retras la Moscova, autor al Istoriei sinoadelor ecumenice și locale, Nestor Zass, care a fost mai înainte colonel în flotilă, și, după primirea monahismului, superior al bisericii ruse din Po, Franța, și care s-a înecat în Oceanul Pacific în anul 1882… Se vede că sunt mulți oameni devotați unei idei mari, având un zel nețărmurit pentru propagarea sublimei învățături a lui Hristos în țările pe jumătate sălbatice, luptându-se cu cele mai mari greutăți posibile în toate privințele, imitând pe S[finții] Apostoli, mai ales pe marele apostol al neamurilor, S[fântul] Pavel, cel mai învățat scriitor al Noului Testament.

Gheorghe P. Samurianu

[1] А. Суворовъ ”Русский Календарь”, Petersburg, 1887, pag. 125, 232.

[2] ”Almanah de Gotha”, 1887, pag. 849.

[3] ”Состав Св. Синода”, Petersburg 1886, pag. 61.

[4] P.S. Ghenadie Enăceanu, actual episcop al Râmnicului, demn prelat al Bisericii române, cunoscut prin mai multe scrieri de valoare, susține (vezi ”Biserica Ortodoxă Română”, București, an[ul] 1875, nr. 7, pag. 551) cum că P.S. Nicolae Kasatkin este român de origine. Aceasta s-a confundat, căci PS. Nicolae Kasatkin este originar din centrul Rusiei, este coleg de școală cu d[omnul] Elpidifor V. Barsov, actual general de brigadă, secretar perpetuu al societăților imperiale istorică și arheologică din Moscova, unde este membru activ și d[omnul] Gr. G. Tocilescu, învățatul profesor la Universitatea din București (vezi ”Восток”, Moscova, 1885, nr. 309-310, pag. 244). P.S. Ghenadie Enăceanu însă cu drept cuvânt consideră de român pe păr[intele] Anatolie Tihai (actual arhimandrit și ajutor al Episcopului Nicolae în Japonia), coleg de școală (facultatea Teologică din Kiev, cu P.S. Silvestru Bălănescu, actual episcop de Huși (Scrisorile păr[intelui] Anatolie Tihai către P.S. Silvestru Bălănescu sunt inserate în ”Bis[erica] Ort[odoxă] Rom[ână]”, an[ul] 1875, nr. 8, pag. 619-620 și an[ul] 1883, nr. 3, pag. 187). Păr[intele] Anatolie este un susținător al românismului în Rusia împreună cu mai mulți români basarabeni, precum d[omnul] I. A. Sârcu, actual profesor la universitatea din Petersburg, d[omnul] Victor V. Ciocan, profesor la facultatea Teologică din Kiev, păr[inții] N. V. Lașcu, P. G. Donici, I. S. Butuc, George Dângu, A. Bălțătescu, I. Neagu, Th. Lașcu, Th. Baltag, E. I. Crokvetzky, I. Galupa, G. Teselsky, Sebastian Doruc, Visarion Lisinsky, Euthimiu Spoială, Zubcu, Paul Lisinsky, Gr. I. Galin, d. S. S. Bânzariu, d. V. I. Untu, V. S. Glavan, C. Popovici, D. Tutunariu, E. Mihalevici.

[5] ”Biserica Ortodoxă Română”, București, anul 1883, No. 3, pag.187, Tokio, (Mousashi) avea la 1 ianuarie 1884 aproape 914 259 [de] locuitori, Osaka (Settsou) avea 369 320 [de] locuitori, Yokohama (Mourashi) – 71 467, Hakodate (Chicouzen) – 47 549 [de] locuitori (”Almanach de Gotha”, 1887, pag. 849).

[6] ”Восток”, Moscova, 1885, NNo 302-305, pag. 200.

[7] ”Восток”, Moscova, 1885, No. 326, pag. 375.

[8] După spusele mai multor europeni, care au călătorit prin Japonia, această țară din Asia va deveni în viitor scurt ceea ce este actualmente Mare Britanie în Europa, având ambele țări cam aceeași pozițiune geografică, compunându-se din mai multe insule, fiind țări maritime. Toată Japonia acum este străbătută de europeni, japonezii fiind foarte sociabili. Se speră că toată Japonia în curând va fi creștină…

[9] ”Almanach de Gotha”, 1887, pag. 537.

[10] ”Церковный Вѣстник”, Petersburg, 1867, No. 2, pag. 33-34.

[11] ”Церковный Вѣстник”, Petersburg, 1887, No. 5, pag. 98. Guvernul rus este, în timpul de față, în bune relațiuni cu cel japonez: lucrurile au ajuns până acolo încât ambasadorul japonez din Petersburg, d[omnul] Hanabusa Ioshimoto, care a dăruit mai multe cărți Academiei de științe din Petersburg, a fost ales membru la această Academie împreună cu d[omnul] B. P. Hașdeu, eruditul profesor [de] la Universitatea din București, în an[ul] 1884. Acest ambasador japonez a fost ales membru de onoare și la Universitatea din Petersburg împreună cu onor[abilul] d[omn] Nicolae Crețulescu, fost ministru român…

[12] ÎPS Ioanichie, ca mirean Ioan Rudnev, după terminarea cursului complet, cu gradul de magistru în teologie, la an[ul] 1849, la Facultatea Teologică din Kiev, a fost profesor de S[fânta] Scriptură la acea facultate, în an[ul] școlar 1849/1850 și 1850/1851, între alții, și PS Melchisedec Ștefănescu, actual episcop de Roman, demn prelat al Bisericii Române și învățat membru al Academiei Române, precum și părintelui arhimandrit Teoctist Scriban, fost director și profesor al seminariilor centrale din Iași și București, cunoscut prin mai multe scrieri, parte originale, parte prelucrate, parte traduse din rusește. ÎPS Ioanichie la an[ul] 1861 a fost episcop de Vâborg, la 1864 episcop de Saratov, la 1873 episc[op] de Nijni Novgorod, la 1877 arhiepiscop al Cartaliniei și Cahetiei, exarh al Georgiei în Tiflis, la an[ul] 1882, august, s-a ales Mitropolit de Moscova; ÎPS este cunoscut ca mare protector al instrucținii religioase, ca fost profesor și rector al Seminarului din Kiev și al facultăților teologice din Kiev și Petersburg.

[13] ”Церковный Вѣстник”, Petersburg, 1887, No. 18, pag. 313, 314.

[14] ”Almanach de Gotha”, 1887, pag. 850. Un yen este egal cu 5 franci și 15 centime.

[15] ”Церковный Вѣстник”, Petersburg, 1887, No. 32, pag. 520.

[16] Despre Muntele Athos, atât de renumit pentru ortodoxie și știință, și mai ales pentru noi, românii ortodocși, s-a scris de foarte mulți autori ortodocși și eterodocși (Vezi ”Revista Teologică”, Iași, 1885, No. 29, pag. 225-229). Acum cercetează tezaurul științific din Muntele Athos d. P. A. Sârcu, distins profesor de limba și literatura română la Universitatea din Petersburg, român neaoș din Basarabia (”Revista literară”, București, 1887, No. 3. Pag. 210).

[17] ”Tutova”, Bârlad, 1887, No. 176, pag. 2,3, No. 179, pag. 2,3 etc.

[18] ”Востокъ”, Moscova, 1886, No. 308, pag. 233, NNo. 309-310, pag. 247 etc.

[19] ”Epist[ola] către Evrei”, cap[itolul] 7, vers[etul] 26.

[20] ”Церковный Вѣстник”, Petersburg, 1887, No. 32, pag. 504, 520, idem No. 51-52, pag. 919-920.

[21] La 1878 au terminat cursul la Facultatea Teologică din Kiev și 2 români: preotul George Vintilă, care, după absolvirea cursului de 7 clase la Seminarul Veniamin din Iași, a fost predicator la biserica catedrală din Ismail, sub PS Melchisedec Ștefănescu, actual erudit episcop de Roman. După 1878 a fost șef pedagog la protoseminarul din Chișinău, și acum este îngrijitor al bisericii din comuna Babele, județul Ismail, Basarabia. Alt român a fost d[omnul] Leon Reichenberg, ovreu botezat la Botoșani, acum misionar zelos în orașul Harkov, aducând la ortodoxie pe ovreii aproape cristalizați în ideile lor rătăcite. La Facultatea Teologică din Kiev, înființată de renumitul român Petru Movilă, Mitropolit de Kiev, decedat la anu[ul] 1646, au studiat peste 100 [de] români, din care 3 episcopi actuali români, PSS Melchisedec Ștefănescu, episcop de Roman, Ghenadie Enăceanu, episcop de Râmnic, Silvestru Bălănescu, episcop de Huși, și acum studiază 6 tineri, absolvenți ai cursului de la Seminarul Veiamin din Iași. La universitatea din orașul Harkov, unde își desfășură activitatea misionară d[omnul] Reichenberg, a studiat, între alți români, d[omnul] B. P. Hașdeu, actual erudit profesor la Universitatea din București.

[22] La Holm, unde acum este arhiepiscop ÎPS Leontie Lededinski, unul din cei mai cunoscuți prelați ruși în zilele noastre, în secolul XVII și la finele sec[olului] XVI a păstorit Ghedeon Balaban, în urmă mitropolit de Liov (Lemberg), Galiția, bine cunoscut în istoria relațiilor române cu Galiția după Alexandru Lăpușneanul, Domnul Modovei, mare binefăcător al bisericii, școlii, tipografiei și frăției din Liov.

[23] Catehismul compus de Mitropolitul Filaret Drozdov s-a tradus în românește de PS Filaret Scriban, episcop de Stavropol decedat, la 1873, renumit prelat român. Tratatul ”Convorbiri între un cercetător și încredințat” al Mitropolitului Filaret Drozdov s-a tradus în românește de PS Arhiereul Inochentie Moisiu Ploieșteanul, și publicat în ”Biserica Ortodoxă Română”, pe anul X..

[24] Scrierea mitrop[olitului] Inochentie Veniaminov ”Arătarea căii în împărăția cerurilor” s-a tradus în românește de PS episcop Filaret Scriban, iar în memoria lui Inochentie Borisov, renumit arhiepiscop de Odesa, decedat la 1857, s-a numit în monahism (de PS Filaret Scriban) actualul episcop Inochentie Moisiu.


1883. REVISTA ”BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ” DESPRE CUVIOSUL ANATOLIE ROMÂNUL CEL CE ÎN PĂMÂNTUL JAPONIEI A STRĂLUCIT

Mai 4, 2015

Episcopul Silvestru Balanescu

Episcopul Silvestru Bălănescu, vicar, cu titlul de Piteșteanul, al Episcopiei Argeșului, publică în numărul 3 din luna martie 1883 al revistei ”Biserica Ortodoxă Română”, o știre cu titlul Progresele Bisericii ortodoxe în Japonia.

Episcopul Silvestru Bălănescu face trimitere în mod expres la o scrisoare pe care i-o trimisese Cuviosul Anatolie Tihai de la Osaka în data de 26 noiembrie 1882 și primită la București în data de 9 februarie 1883. Aceasta este o confirmare oficială în plus a faptului că arhimandritul Anatolie Tihai, cel mai mare misionar român din toate timpurile și din toate locurile, a purtat corespondență în limba română cu ierarhi din România, fiind conștient de originea și identitatea sa etnică și simțind nevoia firească de a comunica direct cu frații săi de neam și de credință din Țara mamă.

Vom preciza că episcopul Silvestru Bălănescu și Cuviosul Anatolie Tihai au fost colegi de studii la Academia Teologică din Kiev, între ei legându-se și păstrându-se peste ani o strânsă prietenie. Revista ”Biserica Ortodoxă Română” a publicat de-a lungul mai multor ani știri, informații și corespondențe primite din Japonia de la Cuviosul Anatolie Tihai.

Redăm mai jos imaginea știrii în cauză, cea a copertei revistei în care a apărut, precum și versiunea word a textului adaptat la ortografia de astăzi a limbii române.

BOR 1883 coperta BOR 1883 pagina 1

Progresele Bisericii ortodoxe în Japonia

Misia Bisericii Ortodoxe în Japonia, întreținută de societatea misionară din Rusia, nu s-a început decât în anul 1870, când s-a dus acolo și ieromonahul Anatolie Tihai, român din Basarabia rusă, din târgușorul Bălți.

Capul misiei în Japonia este episcopul Nicolae, care până în 1870 era ca preot la agenția rusă din acel loc. Al doilea, și prin urmare unul dintre propagatorii principali ai ortodoxiei în Japonia este arhimandritul Anatolie.

Numărul creștinilor ortodocși dintre japonezi în anul 1881 era de 6090, iar în noiembrie 1882 (1) de 7200.

Biserici ortodoxe și simple case de rugăciune sunt 90. Preoții ortodocși dintre japonezi sunt 9, și anume: Pavel Sawabe, Petru Sasagawa, Pavel Nitsuma, Tit Komatsu, Petru Kano, Pavel Sato, Matei Kangeta, Iacob Takaya, Timotei Hariu.

Misia ortodoxă are încă și 93 (de) catehizatori dintre japonezii convertiți, care lucrează cu mare energie și devotament. Toți creștinii ortodocși formează 131 (de) comune bisericești prin diferite locuri ale Japoniei. Punctul principal al misiei este în Tokio – capitala Japoniei, iar arh(imandritul) Anatolie este stabilit acum în marele oraș Osaka ce se află la sudul Japoniei.

Fie ca acești apostoli ai ortodoxiei să nu slăbească până ce nu vor creștina cel puțin cea mai mare parte a populațiunii japoneze.

+ Silvestru B. Piteșteanu(l)

1. Data scrisorii pe care am primit-o la 9 februarie de la arhimandritul Anatolie este 26 noiembrie 1882.

***

Nota noastră: Episcopul Silvestru Bălănescu s-a născut la 6 iulie 1838 în satul Pângărăcior, judeţul Neamţ, primind din botez numele de Simeon. Călugărit la Mănăstirea Bisericani şi hirotonit ierodiacon. Studii la Seminarul de la Socola – Iaşi şi la Academia Duhovnicească din Kiev (1868-1873). Profesor la Seminarul „Central” din Bucureşti (1874-1886), preşedinte al comitetului de redacţie al revistei „Biserica Ortodoxă Română” (1874-1885), Arhiereu Vicar cu titlul „Piteşteanul” (1879), profesor suplinitor la noua Facultate de Teologie din Bucureşti (1881-1883), Episcop de Huşi (1886-1900). A tradus din ruseşte două lucrări remarcabile: „Curs de Drept bisericesc” de I. S. Berdnicov (1892) şi „Teologia Dogmatică Ortodoxă” a Episcopului Silvestru de Canev, 5 vol., 1896-1906 (singur a tradus doar prima parte a vol. I, iar partea a doua şi voi. II şi III, în colaborare cu alţi teologi care au studiat la Kiev). A trecut la Domnul pe data de 25 noiembrie 1900 în Bucureşti.


PREASFINȚITUL ANTONIE ORHEIANUL, EPISCOP VICAR AL ARHIEPISCOPIEI CHIȘINĂULUI

Mai 24, 2014

Intensificarea lucrării pastoral-misionare în Mitropolia Basarabiei

PS-episcop-vicar-Antonie-de-Orhei

Arhimandritul Antonie Telembici din Chişinău a fost ales Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului, post ce până în prezent a fost vacant. Alegerea a avut loc în cadrul şedinţei de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ce s-a întrunit joi, 22 mai, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, la Reşedinţa patriarhală.

Sesiunile de lucru ale şedinţei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române au continuat în după-amiaza zilei de joi, 22 mai. În cadrul lor, după cum ne informează Biroul de presă al Patriarhiei Române, Sfântul Sinod a ales în postul vacant de Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului, la propunerea Înaltpreasfinţitului Părinte Petru, Arhiepiscopul Chişinăului, Mitropolitul Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor, pe preacuviosul părinte arhimandrit Antonie Telembici. Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului va avea titulatura „Antonie de Orhei“.

PS-episcop-vicar-Antonie-de-Orhei1

După alegerea Episcopului-vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului cu 37 de voturi din totalul de 42 de voturi exprimate, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel l-a felicitat pe preacuviosul părinte arhimandrit Antonie Telembici. „Vă felicităm şi ne rugăm Bunului Dumnezeu să vă ajute în lucrarea nouă pe care o începeţi, de Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului. Sfântul Sinod a apreciat bogata activitate pe care aţi desfăşurat-o până în prezent, pregătirea frumoasă pe care o aveţi din punct de vedere teologic, şi nu numai, şi avem o speranţă că veţi fi un bun ajutor Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Petru, care v-a recomandat şi care de multă vreme a constatat activitatea şi capacitatea preacuvioşiei voastre de a fi un bun misionar, mai ales în ceea ce priveşte revistele bisericeşti şi ca responsabil media. Ne rugăm Bunului Dumnezeu să vă dăruiască sănătate şi mult ajutor. Aveţi un nume frumos, al Sfântului Antonie cel Mare, care este mare rugător în ceruri pentru noi toţi, pentru monahi, şi, în acelaşi timp, aveţi de desfăşurat o lucrare foarte necesară acolo. Cunoaşteţi bine situaţia din Mitropolia Basarabiei, care foarte adesea se confruntă cu unele piedici în lucrarea ei misionară, dar care se bucură că mulţi dintre tinerii care au studiat teologia în România sunt de mare nădejde în lucrarea misionară, pastorală, culturală din Mitropolia Basarabiei“, a precizat Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române.

PS-episcop-vicar-Antonie-de-Orhei2

După cuvântul de felicitare al Preafericirii Sale, noul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului a mulţumit Sfântului Sinod. „Vă mulţumesc pentru încrederea acordată. Rog pe Bunul Dumnezeu să îmi ajute să fiu într-adevăr un ostenitor cu roade bogate în grădina Domnului şi mă angajez ca toate puterile mele, cele fizice şi cele sufleteşti, să le pun spre prosperarea Ortodoxiei, şi în mod special a Bisericii Ortodoxe Române în spaţiul jurisdicţional al Mitropoliei Basarabiei. Sunt conştient de misiunea care îmi stă în faţă, de obstacolele care eventual pot apărea în spaţiul nostru dificil al Republicii Moldova, dar nădăjduiesc în ajutorul Bunului Dumnezeu că le vom depăşi, îndrumaţi de Preafericirea Voastră şi de părinţii din Sfântul Sinod care iubesc Basarabia. Mă voi strădui, Preafericite Părinte Patriarh, să fiu un ostenitor şi să nu deznădăjduiesc hotărârea Sfântului Sinod. Aşa să îmi ajute Dumnezeu!“, a spus părintele arhimandrit Antonie Telembici.

De asemenea, arhimandritul Antonie a mai precizat că iniţial a dorit să refuze această chemare de slujire din treapta de episcop, din cauza marii responsabilităţi, dar, în urma cugetării şi rugăciunii, a răspuns afirmativ chemării Bisericii. „Avem obligaţia să slujim Biserica, şi în special Biserica Ortodoxă Română, indiferent în ce treaptă ne cheamă Sfântul Sinod. Nu este simplu, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduiesc să duc la bun sfârşit misiunea aceasta frumoasă şi înaltă la care am fost chemat.“

Născut în anul 1963 în localitatea Hârbovăţ, raionul Anenii Noi din Republica Moldova, părintele arhimandrit Antonie Telembici a absolvit Facultatea de Medicină şi Farmacie din Chişinău şi Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi (1994). Din anul 1995 şi până în prezent, părintele Antonie Telembici a îndeplinit responsabilităţi administrative, misionare, culturale şi mediatice în cadrul Mitropoliei Basarabiei.

sursa: ziarullumina.ro


PE URMELE MISIONARILOR BASARABENI DIN JAPONIA SECOLULUI XIX (VIDEO)

Martie 14, 2014

CUVIOSUL ROMÂN ANATOLIE TIHAI EVOCAT DE CONTEMPORANII SĂI

Martie 7, 2014
Preotul Pavel (Takuma) Sawabe

Preotul Pavel (Takuma) Sawabe

Biografie a Cuviosului român Anatolie Tihai scrisă de japonezi și predica părintelui Pavel Sawabe ținută la primul parastas oficiat în Japonia în memoria misionarului român 

Scurtă biografie a răposatului Părinte Învățător Anatolie 

Fostul arhimandrit și Învățător Anatolie s-a născut la 23 noiembrie 1838 în sudul Rusiei, în orașul Hotin din gubernia Basarabia. Tătăl său, Dimitrie Fiodorovici Tihai, și mama sa, Elisabeta Chimovna, au avut mai mulți frați și surori, dar dintre aceștia toți, ei au fost cei mai evlavioși și blânzi. Anatolie a fost primul fiu al unor asemenea oameni. În aceeași lună, în ziua a treizecea, preotul Petru Cernov l-a botezat cu numele de mirean Alexandru.

Îndată după absolvirea seminarului teologic a fost tuns în monahism în Sfântul Munte Athos, iar apoi s-a înscris la Academia Teologică din Kiev. Și-a încheiat studiile peste patru ani și la 30 august 1871 a primit gradul științific de candidat în științe teologice. În primăvara anului 1872 a venit în țara noastră, având marea obligațiune a misionarismului în Japonia. Din acel moment el a slujit Biserica Ortodoxă cu multă tragere de inimă, dovadă fiind și faptul că la 24 aprilie 1876 a fost distins cu ordinul Sfânta Ana de gradul III de către Împăratul Rusiei Alexandru al II-lea. Cunoștințele i-au fost recunoscute prin alegerea sa, la 2 aprilie 1882, ca membru al Societății Arheologice a Academiei Teologice din Kiev.

Un crâmpei din viața sa ni-l arată pe Învățător pe când conducea Școala teologică de pe lângă biserica din Hakodate. Era îndată după restaurarea epocii Meiji și elevii din acea vreme erau needucați și sălbatici și nu-și aranjau gheta (saboți niponi – nota traducătorului). În fiecare dimineață însă toate gheta erau aranjate frumos. La început elevii credeau că gheta sunt aranjate de către servitor. Însă, într-o noapte, unul dintre elevi a trebuit să iasă pentru sine afară și a văzut că cineva aranjează gheta. S-a dovedit că acela era părintele Anatolie, iar a doua zi de dimineață acest elev le-a poverstit celorlalți că nu servitorul, ci Învățătorul părinte este cel care aranjează gheta. După asta elevii au început să-și scoată încălțămintea cu grijă. Trebuie să spunem că acesta a fost un semn de neașteptată atenție din partea unui străin proaspăt sosit în Japonia. Dar anume aceasta a fost metoda pedagogică a părintelui Învățător și asemenea episoade sunt multe.

În data de 3 a lunii trecute, în biserica din Surugadai (catedrala Nikorai-do – nota traducătorului) părintele Sawabe a rostit o cuvântare în timpul parastasului pentru fostul Învățător Anatolie. Parastasul a fost oficiat de părintele Sawabe (Pavel Takuma Sawabe – nota traducătorului), dar a fost comandat de Miakawa Magojiro:

”Astăzi am săvărșit parastasul pentru răposatul părinte Învățător Anatolie, căruia îi suntem foarte îndatorați. Cineva trebuie să spună cum a slujit Învățătorul nostru Biserica Ortodoxă a Japoniei și ce a realizat. Bineînțeles că astăzi în Biserica noastră sunt oameni meșteșugiți la vorbă, dar eu sunt cel care, mai mult decât alții, am avut parte de binefacerile și dragostea părintelui Învățător Anatolie, căci din prima și până în ultima zi eu am fost cel care am împărtășit cu părintele Învățător aceleași scopuri și am împărțit aceleași osteneli, de aceea mi s-a spus: ești cel mai potrivit să vorbești despre părintele Învățător Anatolie.

Înainte de a vorbi despre biografia părintelui Învățător Anatolie, trebuie să spun în ce stare se afla Biserica Japoniei atunci când Învățătorul a venit în Japonia. Biserica exista încă dinaintea sosirii sale în Japonia. Atunci actualul episcop a mers pentru scurtă vreme în Rusia, de unde a revenit în Japonia, iar în anul următor părintele Anatolie a venit în Japonia. În acea vreme credincioșii Bisericii noastre erau cei din biserica din Hakodate și ei credeau că ar trebui să studieze științele rusești și, cu binecuvântarea episcopului, învățau limba rusă. Eu eram împotriva unei asemenea abordări. Am insistat ca să înființăm o misiune cât mai repede posibil. Și iată că până la urmă părerea mea a ieșit învingătoare și am hotărât cu toții că Învățătorul Nicolae trebuie să se mute la Tokio pentru o bună desfășurare a activității misionare. Atunci 4 sau 5 persoane au hotărât să se întoarcă la Senday pentru activitatea misionară. Eu am mers la Tokio pentru a găsi o casă pentru episcop. Dar eu nu sunt prea bun la lucruri din astea și nu am putut găsi o casă potrivită. Anume în acea vreme domnul Ono venise la Tokio cu treburi legate de nepoata sa și l-am rugat să găsească el o casă, iar eu între timp să mă ocup de misiune în Senday, chiar dacă timpul nu-mi îngăduise să obțin pentru asta aprobarea episcopului. Și iată așa, cu de la sine putere, am făcut înde noi schimb de obligații. Anume în acea vreme sosise în Japonia părintele Anatolie. La Senday am fost foarte binevenit. Pe durata unei singure luni de ziele am avut 112 sau 113 botezuri. Anume acești oameni sunt astăzi în Biserică asemenea unor mari sensei (oameni învățați – nota traducătorului). Părintele Învățător Anatolie a mers la Hakodate, iar până la urmă s-a găsit la Tokio o casă potrivită pentru episcop. Și episcopul l-a lăsat la Hakodate pe Anatolie, care încă nu cunoștea limba niponă, iar el s-a mutat la Tokio. Pe când eu m-am ocupat sârguincios de misiune la Senday și am fost băgat la închisoare. Ceva asemănător avusese loc și la Hakodate. Peste 4-5 zile după cele întâmplate la Senday, și la Hakodate au fost neplăceri din partea autorităților locale. Și iată că părintele Învățător Anatolie, care încă nu cunoștea limba niponă, nu cunoștea societatea japoneză și care nu avea pe nimeni ca să-l ajute, a întâmpinat mari greutăți. S-a găsit însă un oarecare Alexandru care să-l ajute în această situație neplăcută. Părintele Învățător Anatole a avut un caracter atât de neînfricat, încât era imposibil să-l cuprindă teama. Chiar și în vremurile grele el a lucrat ca de obicei. În timpul acestor neplăceri el a găsit o soluție și credincioșii au fost încântați de acest fapt. Cât despre situația episcopului, se spune că eu, aflându-mă în închisoare, mă puteam considera fericit și, la drept vorbind, am fost fericit în comparație cu el, care, îmi spusese domnul Ono, neavând unde să locuiască în Tokio, era nevoit uneori să înopteze în câte vreo casă părăsită. Iar domnul Ono nu avea pe ce să se culce, de aceea de câteva ori s-a culcat pe cufăr. Îmi pare rău că nu pot spune cu exactitate în ce lună și în ce an s-a întâmplat asta. A trebuit să mă pregătesc în grabă pentru a ține această cuvântare și nu am putut aduna date precise. Peste aproximativ patru luni eu am fost eliberat din închisoare și am mers la Tokio pentru a mă întâlni cu episcopul. Episcopul s-a bucurat nespus, iar eu, cu această bucurie, am revenit la Hakodate, unde m-am întâlnit cu Învățătorul Anatolie și, iată, de atunci am fost tot timpul împreună cu sfinția sa.

Cât despre aportul Învățătorului Anatolie, spre deosebire de episcop, este greu să găsim o realizare admirabilă sau măreață, pentru că, la drept vorbind, Biserica noastră a fost înființată de episcop, care o și conduce până în ziua de astăzi, și de aceea totul a depins de episcopul Nicolae și nu de Învățătorul Anatolie. Altfel spus, Învățătorul Anatolie a fost asemenea unei mame în familie. Cu alte cuvinte, în timp ce episcopul a fost stăpânul incontestabil al familiei, Învățătorul Anatolie ne-a fost ca o maică mult preaiubitoare. De aceea nu ni se arată meritele admirabile ale Învățătorului Anatolie. De fapt, așa și trebuie să fie. Când scriem istoria, noi scriem adesea despre faptele capului familiei, dar arareori scriem despre faptele mamei, dar, de fapt, meritele mamei în rezolvarea trebuirilor interne ale familiei sunt foarte importante. Lucrarea Învățătorului a fost o lucrare în sânul familiei. Preoții și misionarii mai în vârstă vor fi cu toții de acord cu această părere. Este  însă de luat în seamă faptul că în timp ce la Tokio nu se săvârșise încă nicio slujbă bisericească, la Hakodate acestea se țineau de mult. Și asta pentru că la Hakodate fuseseră create condițiile prielnice pentru ca slujbele bisericești să poată fi ținute. Când episcopul s-a mutat în acea încăpere care ne amintește de o casă cu stafii,  la Tokio, în cartierul Surugadai, erau doar câteva căscioare, nu exista loc de închinare, pe când la Hakodate exista deja o biserică în care slujbele se țineau în limba rusă. Atunci însă nu existau citeți ruși în strană. De aceea, anume eu am fost citeț. Au fost foarte multe întâmplări interesante din acea perioadă, despre care nu voi aminti aici, căci acestea le sunt cunoscute tuturor. Mai întâi eu am tradus primul răspuns ”Doamne, miluiește!” în limba niponă, iar apoi m-am străduit să traduc textul întregii cântări din rusă în japoneză și a devenit cu putință să cântăm în japoneză. Apoi însă a venit Iacob-san (Tihai- nota traducătorului). El a pus pe note cuvintele japoneze și astfel am avut o cântare adevărată. Înante noi cântam rusește prima frază din Heruvic, pe care o scrisesem cu alfabetul katakana și astfel cântam. Când au intrat în biserica noastră niște marinari ruși debarcați de pe corăbiile de război și au auzit această frază, au râs cu poftă. Învățătorul părinte Anatolie își aducea întotdeauna aminte despre această întâmplare, însă întotdeauna spunea: ei, ce să-i faci? Și astfel, noi ne-am descurcat în orice situație. Nu de mult a sosit aici un arhiepiscop grec și s-a rugat și probabil că nu ați înțeles acele cuvinte. Noi avem însă experiența ținerii slujbei bisericești în limba greacă. Odată a sosit un vapor la Hakodate și printre marinari erau și greci. Ei ne-au rugat să ținem o slujbă în limba greacă. Și noi nu am știu cum să procedăm. Învățătorul părinte Anatolie ne-a spus: eu voi rosti rugăciunile în limba greacă, iar voi, citeții, puteți să răspundeți grecește ”Doamne, miluiește!”, ”Ție, Doamne!” și ”Amin!”. Eu nu cunosc nici limba rusă și nici limba greacă, dar sunt obișnuit să acult limba rusă și știu când trebuie să spun răspunsurile, însă în greacă nu știu deloc. Mai mult, Învățătorul părinte Anatolie a citit rugăciunile în limba greacă, iar eu nu am înțeles când trebuie să răspund cu ”Doamne, miluiește!” și de aceea am spus ”Ție, Doamne!”, dar și ”Amin!” pe dibuite. Liturghia însă continua, iar eu am spus ”Amin!” și tot așa de vreo patru ori. Atunci, Învățătorul părinte Anatolie m-a oprit și mi-a spus: Gata, de-acuma ajunge! Așa era caracterul Învățătorului părinte Anatolie, care nu-și făcea griji din cauza oricărui mărunțiș. Pe de altă parte, însă, Învățătorul părinte Anatolie dacă începea un lucru, nu se mai oprea, asemenea picăturii care cade des, și, până la urmă, a devenit posibil să săvârșim liturghia în japoneză.

La un an după neplăcerile pe care le-am avut cu autoritățile din Hakodate, eu și cu părintele Anatolie am mers la Tokio. Era în ziua de 18 ianuarie, o mare sărbătoare. Dacă am fi fost în Hakodate, am fi săvârșit negreșit sfânta liturghie. Dar s-a confirmat presupunerea noastră că la Tokio nu va fi nicio liturghie. De ce? Pentru că cei de la Tokio erau prinși cu învățătura, întrucât îi convocaseră pe elevi și nu mai era loc unde să se poată sluji. Când Învățătorul părinte și-a încheiat treburile și s-a întors la Hakodate, el a ales 6 sau 7 candidați pentru a fi misionari. Dar aceștia încă nu erau pregătiți ca să meargă în afara orașului Hakodate, de aceea i-a oprit la Hakodate. Și nu le-a găstit alceva de lucru decât să conspecteze comentariile la Biblie făcute de părintele Anatolie. Dar cum aceștia erau mulți și cam nu prea mai aveau ce face, era bine să le fi dat ceva lucru fizic, drept care le-a spus să adune pietre în jurul bisericii. Toți elevii au fost nemulțumiți, însă, văzând asta, Învățătorul părinte Anatolie s-a dus și a început primul să care pietre. De aceea, nimeni nu s-a mai putut plânge și toți au muncit fizic. Printre aceștia cei mai interesanți s-au dovedit a fi Numabe și Oshima. Și cum oamenii aceștia nu puteau fi lăsați fără treabă, eu și cu 4-5 dintre ei am mers să facem misiune într-un loc care se cheamă Saru și am predicat acolo când și cum am apucat. Învățătorul părinte Anatolie explica tot timpul Scriptura, dar nu ținea prea bine predica. Iar când predica prea lung începeam să pirotim. Când predica însă în încăpere, o făcea bine. Poate nu foarte bine, dar tot ceea ce ne spunea era întotdeauna clar. De aceea, foarte multe dintre comentariile sale rămân valabile și astăzi. Printre acestea sunt și comentariile la cartea Facerii. Erau comentarii foarte bune pentru noi, pentru că reprezentau o explicație comprimată a cărții Facerii în traducerea domnului Horita. Așa cum aceste comentarii erau foarte bune și clare, eu și cu Alexei Yamanaka le-am redactat și le-am scos într-un volum. Asfel, părintele Anatolie le explica întotdeauna Scriptura misionarilor și le dădea material pentru lucrarea lor.

Avem datoria de a-i aduce un cuvânt de lăudă Învățătorului părinte mai cu seamă pentru faptul că a condus oamenii nu doar cu vorbe, ci cu căldura sufletului său. El i-a iubit pe credincioși, iar  căldura sufletească și modestia au fost calitățile lui caracteristice. El ne-a făcut să simțim această căldură prin care am devenit o Biserică, pentru că toate au început de la această căldură sufletească. De ce? Pentru că Învățătorul părinte știa să conducă prin exemplul purtării sale, iar credincioșii erau încântați de demnitatea Învățătorului părinte și se străduiau să-l imite. Astfel, Învățătorul părinte i-a imprimat felul său de a fi bisericii din Hakodate. Iar felul de a fi al credincioșilor din bisericile aflate la nord de Tokio derivă din cel al bisericii din Hakodate. Anume acesta este un monument viu. Învățătorul părinte Anatolie călătorea des între Tokio și Hakodate și ne-a arătat nouă cum trebuie să fie relațiile dintre un episcop și credincioși.

În plus, Învățătorul părinte Anatolie s-a îngrijit în mod deosebit de educația copiilor în duhul creștinismului și anume din acest motiv a și înființat școala primară din Hakodate. După cum spunea părintele Anatolie în vremea aceea, credincioșii de astăzi s-au lepădat de păgânism dar mai păstrează obișnuițe păgâne. De aceea este destul de complicat să-i faci pe credincioșii de astăzi creștini adevărați. Și părintele Anatolie le-a acordat atenția principală copiilor. Inițial domnul Damian Igarashi a fost responsabil de asta și copiii erau instruiți, însă lucrurile s-au dezvoltat și această responsabilitate a trecut în sarcina domnului Numabe. Într-o dimineață, chiar la revărsatul zorilor, Învățătorul părinte Anatolie a intrat cu lacrimi în ochi și s-a plâns că moravurile copiilor s-au stricat. De obicei, el nu se mira de nimic, dar iată că un om ca el a lăcrimat văzând stricarea copiilor. Noi am fost foarte mirați și l-am întrebat care este cauza. După cum s-a dovedit, copiii desenaseră ceva urât pe unul dintre pereții școlii. Văzând una ca asta, Învățătorul părinte a spus: iată că până și copiii pot avea o atât de proastă purtare… Și s-a îngrijorat tare. Noi l-am liniștit, însă această întâmplare ne arată cât de adâncă era preocuparea lui pentru copiii. Acest duh al său s-a transmis mai apoi școlii și astăzi acest duh înflorește. Așa a fost începutul școlii primare din Hakodate. Care era puterea bisericii în vremea aceea? Biserica din Tokio de asemenea se dezvolta de la o zi la alta, ajungând să aibă 50 sau chiar 100 de învățăcei. Cât privește însă biserica din Hakodate, pentru locuitorii din Senday și Morioka devenise mai comod să meargă la Tokio decât la Hakodate și de aceea începuseră să vină mai puțin la Hakodate. Din această cauză, Învățătorul părinte Anatolie vizita personal bisericile din Tohoku (nord-estul Japoniei – nota traducătorului) și a imprimat un stil aparte în biserică, lăsând un model de liturghisire.

Mai târziu, după ce episcopul s-a întors în Rusia pentru a fi hirotonit în treapta de episcop, el (părintele Anatolie Tihai – nota traducătorului) s-a aflat la Tokio și timp de un an a slujit în treapta de adjunct al episcopului. Anume în acea perioadă progresul Bisericii a fost unul substanțial. Și cu toate acestea, nu putem spune că în asta a fost doar meritul Învățătorului părinte Anatolie. De ce? Pentru că acea perioadă a fost foarte prielnică Bisericii, care se dezvolta mergând înainte asemenea unei corăbii cu pânzele umflate de vânt.

Apoi, părintele Anatolie a fost numit la Osaka. Meritul înființării bisericii din Osaka este meritul părintelui Anatolie.

Nu vă voi obisi povestindu-vă întâmplările care au avut loc după asta, pentru că voi le cunoașteți mai bine decât mine. Eu am povestit doar o mică parte dintre marile merite ale părintelui Anatolie. Vom avea posibilitatea să vorbim despre aceste merite în viitor.

Astăzi am slujit parastasul pentru Învățătorul părinte Anatolie. El a fost întotdeauna un ajutor al episcopului și a introdus rînduială în treburile interne ale Bisericii. Iată însă că lumea aceasta a fost părăsită nu doar de Învățătorul părinte Anatolie, dar și de atâția alții care s-au trecut din viață, iar cei care mai sunt în viață sunt deja bătrâni. De aceea, domniile voastre, care sunteți plini de forțe proaspete, luați-le locul înaintașilor mai în vârstă. Să nu vă gândiți deloc că nu v-ar ajunge puteri. La început și eu am fost atât de slab că am repetat ”Amin!” de 4 ori, și cu toate acestea mi-am îndeplinit datoria. Când ne-am început activitatea misionară noi nu cunoșteam decât jumătate din Învățătură. Desigur că atunci și lumea era mai simplă. Și cu toate acestea, așa am lucrat noi. Și ce Biserică avem astăzi? Avem mulți teologi, mulți misionari cu experiență. Biserica noastră s-a desăvârșit. Deci ce Biserică avem astăzi? Eu înțeleg că a devenit de zece, ba chiar de o sută de ori mai complicat să faci misiune decât altădată. Dar noi avem instrumentele care să asigure mersul înainte al misionarismului. Noi suntem deja bătrâni. Dacă oameni noi se ocupă de mișcarea misionară, ei vor reuși negreșit. Domnilor, nu este deloc complicat să treci dincolo de un munte înalt sau să pășești peste Mările Nordului. De aceea, vă rog, domniile voastre, ca, aducându-ne cu toții aminte de Învățătorul părinte Anatolie, să faceți tot ce vă stă în puteri pentru a vă îndeplini sarcinile încredințate de Biserică. Să fie așa cum sper, în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh! Amin!”

Publicat în revista tokiotă ”Seikyo Shinpo”, nr. 318 din 1 martie 1894, anul 25 al epocii Meiji, paginile 10-15

Notă: Mulţumiri speciale domnului profesor doctor Kimitaka Matsuzato de la Universitatea Hokkaido pentru ajutorul acordat la transpunerea din japoneză în română a acestui text.


MANIFEST DE CREDINȚĂ AL INTELECTUALEI ROMÂNCE MARIA BERÉNYI DIN UNGARIA

Februarie 21, 2014

Asociația Răsăritul Românesc i-a acordat Diploma de excelență 2013 doamnei Maria Berényi, Director al Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria,  pentru stăruință în cercetarea istoriei Bisericii Ortodoxe şi a celei Greco-Catolice, a fundațiilor private şi bisericești, a coloniilor macedoromâne din Ungaria și Transilvania, a formării elitelor române la Universităţile din Budapesta și a rolului femeii în societatea şi cultura românească din Transilvania și Ungaria secolului al XIX-lea.

Maria Berenyi

Maria Berenyi 1Doamna Maria Berényi ne-a trimis la Chișinău o scrisoare de mulțumire, care cuprinde o adevărată profesiune de credință, manifestul și crezul unei intelectuale românce de elită. Iată scrisoarea primită de la Budapesta:

Domniei Sale,

Domnului VLAD CUBREACOV,

Preşedintele Asociației Răsăritul Românesc

CHIŞINĂU

Stimate Domnule Preşedinte,

Vă adresez o caldă mulțumire pentru deosebita onoare pe care Asociația Răsăritul Românesc, condusă de Dumneavoastră, mi-a făcut-o conferindu-mi Diploma de excelență 2013, ca apreciere „pentru stăruință în cercetarea istoriei Bisericii Ortodoxe şi a celei Greco-Catolice, a fundaţiilor private şi bisericeşti, a coloniilor macedoromâne din Ungaria și Transilvania, a formării elitelor române la Universităţile din Budapesta și a rolului femeii în societatea şi cultura românească din Transilvania și Ungaria secolului al XIX-lea.” Această diplomă a fost conferită de Ziua Unirii Principatelor române. M-am bucurat nespus de mult că, în aceasta zi semnificativă şi simbolică, fraţii noştri din Chişinău s-au gândit şi la românii din Ungaria. Mă simt  onorată pentru această diplomă şi mulţumesc din suflet pentru această atenţie.

Trăiesc de-o viaţă din citit şi scris. Din biblioteci, arhive prăfoase, manuscrise, presa vremii. Precum trec anii, îmi dau seama că ar trebui să ne naştem bătrâni şi să tot întinerim, cum spune undeva Eugen Ionescu, unul dintre cei care au pus în cauză lanţul în care e prinsă viaţa omului.

Identitatea nu este una dată, noi suntem cei care trebuie să o constituim, noi trebuie să alegem din comoara extraordinară pe care ne-au lăsat-o predecesorii noştri. Într-un secol al vitezei, unde apar schimbări la fiecare pas (de mentalitate, de sistem de apreciere al valorilor), nicio clipă nu putem renunţa la moştenirea noastră culturală. O renaştere naţională a unei etnii nu poate exista fără o redeşteptare culturală. Un om care nu-şi cunoaşte istoria, manifestările artistice ale semenilor săi, tradiţiile, obiceiurile, nu se poate regăsi pe sine. Nu are unde să ajungă, dacă nu ştie de unde a plecat şi, mai ales, cu ce a plecat înzestrat în drumul vieţii. Conştiinţa naţională înseamnă mai întâi recunoştinţă şi respect față de înaintași, apoi răspunderea şi grija față de urmaşi. Este vorba aici despre capacitatea noastră de a ne construi relaţia cu trecutul şi, prin aceasta, cu noi înşine.

Trecutul rămîne o parte a fiinţei noastre. Nevoia de a pune ordine în trecut este la fel de necesară ca ordonarea prezentului şi ca buna pregătire a viitorului. Nu pentru că scripta manent, ci pentru că scrisul înseamnă mult mai mult decât ceea ce rămâne. Înseamnă analiză, sinteză, generalizare şi abstractizare. Înseamnă deschidere spre viitor. Înseamnă proiect. Scrisul va sta drept mărturie urmaşilor despre spovedania pe care ai făcut-o când hârtia a devenit aliatul gândurilor tale.

Şi în epoca internetului – de care mă folosesc şi eu zilnic – trebuie să credem în Galaxia Gutenberg, adică în lumea Cuvântului. În cazul cărţii, trebuie acceptat faptul că lumea modernă îi datorează enorm şi că, aproape sigur, umanitatea va continua să beneficieze de serviciile ei. O lume fără cărţi este greu de imaginat, chiar dacă tentaţiile imediatului par a ne contrazice. Era imaginii nu va putea evita cuvântul şi nici exclude un tezaur devenit patrimoniu al umanităţii. Prin carte comunicăm cu cei dinaintea noastră, dar şi cu cei care nu s-au născut încă. Cred – mai precis aş vrea să cred – că şi cărţile mele ajută la întărirea conştiinţei naţionale şi identitare a comunităţii româneşti din Ungaria.

Vă mulțumesc pentru onoarea pe care mi-ați făcut-o și vă doresc spor în tot ceea ce faceți în beneficiul românilor. Vă doresc multă putere de muncă, sănătate şi multe împliniri în activitatea pe care o desfăşuraţi.

Cu aleasă preţuire,

Dr. Maria BERÉNYI

director

Institutul de  Cercetări al Românilor din Ungaria


PREAFERICITUL PATRIARH DANIEL: CONSTRUIREA CATEDRALEI NEAMULUI – UN IDEAL PE CARE L-AM PRIMIT CA MANDAT DE LA ÎNAINTAȘI

Februarie 12, 2014

Asociația Răsăritul Românesc cu sediul la Chișinău i-a acordat Diploma de excelență 2013 Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pentru consecvența și puterea de a transpune în faptă proiectul național Catedrala Mântuirii Neamului din București. Redăm mai jos scrisoarea de răspuns a Preafericirii Sale.

PF DANIEL

PF Patriarh Daniel catre Vlad Cubreacov


PROCURATURA S-A SPĂLAT PE MÂINI

Iunie 15, 2013

Procurorul adjunct interimar al municipiului Chișinău, Victor Plugaru, mi-a trimis, la 14 iunie 2013, următoarea scrisoare:

Procuratura ChisinauCu această scrisoare agramată și clară în confuzia ei, Procuratura încearcă să acopere 11 ani de incompetență și de angajament politic evident. A existat un dezinteres complet din partea procuraturii, care s-a eschivat să facă o anchetă profesionistă, rapidă, cu cercetarea serioasă a probelor și faptelor, cu acceptarea tuturor ofertelor de colaborare. Procuratura a mimat ancheta.

Este necesar să mă refer aici succint la câteva aspecte pe cât de problematice, pe atât de relevante ale cazului:

REFUZUL ÎNCADRĂRII CORECTE A DOSARULUI. Procuratura a declinat, în mod inexplicabil și suspect, demersurile mele oficiale și repetate de reîncadrare a cazului. Dosarul a fost intentat pe caz de omor. Procuratura a preferat să mă trateze ca pe un mort până în ultima zi a anchetei, când recunoaște totuși că încadrarea a fost aberantă. Dacă nu ar fi invocat de formă ”argumentația” din scrisoarea de mai sus, clasarea dosarului ar fi trebuit să se producă, potrivit acestei ”argumentații”, încă în primăvara anului 2007. Așa însă, procuratura descoperă abia acum că: a) nu am fost omorât și că b) răpirea nu s-a produs în scopul omorârii mele premeditate. Trebuie să fii mare specialist ca să constați aceste evidențe cunoscute încă acum 11 ani! Singurul lucru adevărat invocat acum de procuratură este că dosarul ar fi trebuit reîncadrat la Articolul 116. Privațiunea ilegală de libertate din Codul penal:  Privațiunea ilegală de libertate, se pedepsește cu privațiune de libertate până la un an. Aceeași acțiune, fie că a fost săvârșită într-un mod primejdios pentru viața sau sănătatea părții vătămate, fie că i-a provocat suferințe fizice, se pedepsește cu privațiune de libertate pe un termen de la unu la cinci ani. De ce nu a fost reîncadrat corect cazul? Există vreo cauză temeinică sau rezonabilă pentru refuzul acestei reîncadrări încă acum 11 ani sau pe toată durata lor? Desigur că nu! Aici avem un mare și drastic semn de întrebare.

DISPARIȚIA PROBELOR DIN DOSAR. Mai multe probe relevante, directe și indirecte, inclusiv materiale, au dispărut din dosar, în mod inexplicabil (înregistrări, haine etc.), fiind distruse. Procuratura se eschivează să vorbească despre DISTRUGEREA PROBATORIULUI din dosar. Subiectul distrugerii premeditate a probelor materiale a fost evitat și de instrumentele de presă prin care s-a încercat confecționarea unui probatoriu paralel, bazat exclusiv pe declarații ale unor detractori. Cum este posibil așa ceva? Cum să dispară probe materiale relevante din dosar? Și de ce trece procuratura cu vederea acest fapt esențial? O anchetă internă, de serviciu, în cadrul Procuraturii s-ar fi impus, conform legii, în cazul ieșit din comun al distrugerii premeditate a probelor materiale. Procuratura domnului Diacov nu suflă însă nicio vorbă în legătură cu acest subiect.

BLOCAREA PREZENȚEI CRIMINALIȘTILOR DE PESTE HOTARE. Autoritățile Republicii Moldova au respins oferta Secretarului General al Consiliului Europei, Walter Schwimmer, făcută la cererea mea expresă, privind delegarea la Chișinău a unui grup de experți criminaliști din 5 state europene, printre care și Germania. Cum trebuie interpretată împiedicarea premeditată de către autorități a prezenței criminaliștilor occidentali în cercetarea cazului? Sunt convins că prezența criminaliștilor străini la Chișinău ar fi asigurat nu doar o bună desfășurare a anchetei, ci și o bună finalizare a ei.

NEADMITEREA ANCHETEI ÎN STÂNGA NISTRULUI. Partea rusă și partea transnistreană au respins, în cadrul Comisiei Unificate de Control, cererea de desfășurare a investigațiilor în zona controlată efectiv de armata și serviciile secrete ruse (Transnistria), loc al detenției și eliberării mele. Eu am fost cel care am cerut desfășurarea investigațiilor dincolo de Nistru, așa cum permite în asemenea cazuri cadrul juridic existent. Nu există niciun argument rezonabil și plauzibil pentru care partea rusă și marionetele sale de la Tiraspol s-au opus oficial acestor investigații.

DETRACTORII (MARTORII FALȘI). Majoritatea celor care au pretins a fi martori în acest caz au fost simpli detractori, susceptibili de  relații cu structuri secrete sau de interes politic manifest. Pentru mine este evidentă componenta securistică a demersului lor detractor. M-am convins și că există o notă de plată achitată unora dintre aceștia. Niciuna dintre versiunile strecurate și instrumentate mediatic de pretinșii martori, având o enormă pondere manipulatoare, nu au putut fi susținute coerent și demonstrate. Iată personajele care au pretins că ar fi stăpânit adevărul:

 1. Ilie Ilașcu. Nu este necesar să spun cine este Ilie Ilașcu, să arăt care este tipul său de relație cu diverse servicii secrete. El a lansat public două versiuni contradictorii:

a) detenția în ”mănăstirile din România”, încercând să atragă o umbră asupra României sau, cel puțin, asupra Bisericii Ortodoxe Române,

b) în casa cuiva de la Durlești (s-a pretins a fi fost casa familiei Cucuietu). Ilașcu a refuzat să se prezinte în fața anchetei pentru depunerea de mărturii;

2. Dumitru Diacov. A pretins public faptul că ar fi cunoscut locul detenției mele, iar în fața anchetei nu și-a putut susține afirmațiile mincinoase. Nu mă apuc să demonstrez sau să dezmint conexiunea dintre ”martorul” Dumitru Diacov și fratele său, procurorul Ion Diacov din fruntea Procuraturii municipiului Chișinău care îmi trimite această scrisoare în batjocură, dar nici apartenența sau neapartenența lui Dumitru Diacov la serviciile de securitate sovietice, lucrurile fiind cunoscute în această privință;

3. Ion Neagu. Acesta este un vechi ștab comunist sovietic, absolvent al Școlii Superioare a PCUS din Rostov pe Don, fost secretar al comitetului raional Cantemir al PCUS (pe frontiera sovieto-română), infiltrat și promovat din spate în structurile Mișcării de Eliberare Națională. A pretins că locul detenției mele ar fi fost o locuință din Chișinău (apartamentul Valentinei Șerpu). Am dovada că a acționat la comandă, în conexiune directă cu oameni din serviciile secrete (acum scoși din sistem). Depozițiile acestui individ nu s-au confirmat și s-au dovedit a fi calomnioase în cadrul anchetei (testul poligraf sau detectorul de minciuni). Depozițiile lui au fost făcute în toamna anului 2006, cu șase luni înaintea limitei pentru sistarea anchetei conform încadrării aberante a dosarului (primăvara anului 2007). Declarațiile calomnioase și contradictorii ale acestuia au fost coordonate nemijlocit cu oameni din serviciile secrete conectați pe zona răsăriteană și au avut menirea de a deturna atenția anchetei și a opiniei publice de la versiunea reală a răpirii. Neagu și-a dat seama la un moment dat că eu aș putea demonstra conexiunile lui cu ofițeri din SIS și cu ofițeri din alte servicii care lucrează pentru ruși. Din momentul în care a înțeles acest lucru nu a mai făcut niciun fel de declarații vizavi de persoana mea. O precizare importantă: Neagu a fost plătit de către securitate cu bani grei pentru ceea ce a făcut;

4. Eugenia Ostapciuc. O cucoană agramată plasată de Voronin în fruntea Parlamentului RM. A pretins că ar fi cunoscut locul detenției mele, dar a refuzat să se prezinte benevol în fața anchetei, iar Procuratura a respins demersul meu de a o cita pentru depunerea de mărturii;

5. Valeriu Pasat. Căpetenie securistă și om de încredere al Moscovei. A făcut public aluzii veninoase, pretinzând că ar stăpâni adevărul, fără a accepta să depună mărturii în anchetă.

6. Sergiu Burcă. Fost ofițer în armata a 14-a din Transnistria, specialist în PR în serviciul unui partid politic concurent (PLDM). A acționat la comandă, în conexiune cu Ion Neagu, prezentând depoziții calomnioase și contradictorii. Depozițiile sale nu s-au confirmat în cadrul anchetei. Atât el, cât și Neagu, au fost, în opinia mea, implicați în cazul răpirii mele și, probabil, au acționat împreună cu alți oamenii ai serviciilor secrete din PPCD conectați pe zona răsăriteană. Declarațiile acestuia de asemenea au fost coordonate nemijlocit cu oameni din serviciile secrete conectați pe zona răsăriteană și au avut menirea de a deturna atenția anchetei și a opiniei publice de la versiunea reală a răpirii;

7. Ion Gonța, fost jurnalist din tabăra filorusă. A pretins că ar fi cunoscut locul detenției mele (un beci într-un sat din centrul RM), însă nu și-a putut susține nicicum afirmațiile. A fost unchiul prezentatoarei tv Angela Gonța și a fost găsit spânzurat în incinta misiunii diplomatice a RM la Paris, unde era atașat de presă;

8. Vladimir Antiufeev (Șevțov), șeful KGB de la Tiraspol, cetățean rus și ofițer înalt al servciilor secrete ruse parașutat în Republica Moldova. Acest bandit mi-a consacrat mai multe declarații publice și chiar o conferință de presă, pretinzând că nici el, nici serviciul secret al separatiștilor (KGB/MGB) nu ar fi avut nici o tangență cu cazul. În 1991, Șevțov-Antiufeev a fost anunțat în urmărire internaţională de către autorităţile Letoniei pentru crime împotriva statului. Serviciul secret din Transnistria și miliția transnistreană au fost implicate în răpirea și deținerea ilegală a mai multor cetățeni ai Republicii Moldova.

EXPLOATAREA POLITICO-MEDIATICĂ. Nu au scăpat din atenție antepronunțările procurorului de mucava Valeriu Zubco (plecat din funcție după omorul de la vânătoarea din Pădurea Domnească, a cărui funcție s-a spus că fusese plătită cu 2 milioane de euro), fiind exploatate mediatic în mod repetat prin crearea așteptării de senzațional, așteptări care nu s-au confirmat în cadrul anchetei.

PROCURORII DE PRESĂ. LINȘAJUL MEDIATIC. Procurorii de presă sunt simpli simbriași care au executat comenzi mediatice cu țintă precisă, persoane care vântură vorbe în loc să cântărească fapte. Încălcând norme elementare ale deontologiei profesionale, aceștia și-au bazat materialele pe insinuare sau calomnii, preluând într-o manieră complice versiunea lansată de către Neagu și Burcă, sub bagheta oamenilor rușilor dintr-un anume serviciu secret, despre o așa-zisă ”înscenare” a sechestrării.  ”Înscenarea” s-a produs doar în presă, într-o anumită parte a instrumentelor de presă, care, finanțate atunci din aceeași sursă, primiseră comandamente clare cu jumătate de an înaintea punerii în aplicare a ticăloasei stratageme de linșare mediatică a subsemnatului. Niciodată procurorii de presă nu au pus la îndoială viciile grave și evidente admise deliberat de către anchetă, nici distrugerea premeditată a probelor materiale, prezumând  în mod vădit interesat că procurorii și-ar fi făcut datoria exemplar și complet, nefiind un instrument în mâna puterii politice. Publicațiile la care mă refer sunt, întâi de toate, iubitoarea de Pasat ”Timpul” și iubitoarea de Filat ”Jurnal de Chișinău”, cu conexiunile lor politico-securistice bine cunoscute de cei în temă. Peste o habă de vreme se va vedea că acestea nu sunt publicații independente, cum se pretind, ci simple și banale instrumente mediatice, executoare de comenzi.

Pentru corectitudine precizez:

Sechestrarea mea s-a produs la Chișinău.

Locul detenției a fost în stânga Nistrului, cel mai probabil la periferia municipiului Tiraspol. Mai mulți ofițeri din cadrul MAI au confirmat acest fapt, dar la un moment dat aceștia, absolut nejustificat și suspect, au fost îndepărtați din anchetă.

Eliberarea mea s-a produs în stânga Nistrului, de ziua de naștere a fostului președinte Voronin (25 mai 2002).

Servicii secrete din afara spațiului controlat formal de autoritățile centrale ale Republicii Moldova au fost implicate în sechestrare. Acestea au avut complici la Chișinău, posibil chiar dintre unii care au compărut ulterior ca detractori (din interiorul PPCD sau din afara lui), acționând la indicația acelorași servicii secrete. În dosar au existat probe relevante, obținute pe canale speciale, privind intenții explicite ale unor cercuri religioase controlate de servicii secrete de peste hotare, în relație cu regimul banditesc de la Tiraspol, de a înlătura o persoană din conducerea partidului din care făceam parte.

Admit că și puterea politică de la Chișinău a putut avea tangență cu acest caz, de vreme ce a demonstrat ulterior un dezinteres total pentru ca ancheta să fie una completă, rapidă și profesionistă, încadrată corect și cu participarea unor experți străini. Distrugerea premeditată a mai multor probe materiale din dosar este un element care conduce la o asemenea concluzie.

Admit și faptul că persoane din PPCD, chiar din conducerea formațiunii, au avut tangență cu acest caz. Mă refer aici la persoane infiltrate în PPCD și acționând în interesul serviciilor secrete. Timpul va arăta cine au fost aceste persoane infiltrate.

Republica Moldova însăși a fost și rămâne în continuare un stat ostatic al fostului serviciu secret sovietic (KGB) și al vlăstarelor răsărite din el. Totodată, cazurile de răpire din Basarabia a cetățenilor Republicii Moldova de către miliția și securitatea transnistreană (de multe ori în complicitate cu autoritățile legale de la Chișinău!) sunt multiple în ultimii 20 de ani și demonstrează că o implicare a transnistrenilor este pe deplin posibilă.

Interesul celor implicați în sechestrare, detenție, sabotarea anchetei și linșajul mediatic a fost de ordin politic, cu accente clare antiromânești.

Au fost unii care au încercat să obțină bani de pe urma acestui nefericit caz (iluzionându-se că ulciorul merge de multe ori la apă), alții au căutat să adune foloase politice sau de imagine.

România sau Biserica Ortodoxă Română nu au fost implicate în nici un fel în acest caz, chiar dacă s-a încercat fie atragerea lor, fie insinuarea calomnioasă că ar fi fost implicate. În acest caz au fost interesate și implicate forțe pe care le-am putea numi generic Antiromânia. Iar uneori Atiromânia este infiltrată până și la București, din păcate…

Din PPCD și din afara lui, aceste forțe și persoane se vor developa, mai devreme sau mai târziu, ca fiind în serviciul Moscovei încă din perioada ocupației sovietice. Lansarea versiunilor otrăvite despre acest caz s-a făcut la comandă, sub supravegherea și ghidarea pas cu pas de către oameni ai rușilor dintr-un anume serviciu secret, cu care multe elemente de la Chișinău au fost și, probabil, mai sunt în contact activ. Cazul are legătură cu planurile de demontare treptată și anihilare a mișcării românești de eliberare de controlul Moscovei, mișcare în care m-am angajat sincer și plenar încă din perioada ocupației sovietice și în care mi-am făcut datoria de român de la obraz.

Nu-i doresc nimănui să treacă prin ceea ce am trecut în anul 2002, în plină dictatură comunistă. Dacă, Doamne ferește!, mi s-ar mai întâmpla vreodată ceva grav, comparabil, în viață, sunt convins că ar fi mâna acelorași ticăloși aflați în solda rușilor, ahtiați de putere, bani, control al minților și sufletelor, fără nicio opreliște.

O concluzie care se impune între altele: avem acută nevoie de o reformă autentică și până la capăt a Procuraturii. Dacă Procuratura nu ar fi fost o unealtă a aceleiași rețele politice conectate în răsărit, instrumentul ”de aur” al tuturor regimurilor securistice de la noi, astăzi am fi avut un răspuns și numele celor care mi-au făcut acest rău cumplit ar fi fost cunoscute. Mă tem însă că va trebui să curgă încă multă apă pe Prut și pe Nistru până când o reformă a Procuraturii va fi posibilă cu adevărat. Însăși reforma autentică a Procuraturii ar însemna o lovitură de grație aplicată regimurilor locale obediente Moscovei mai pe față sau mai pe dos.

Chișinău, 15 iunie 2013

P.S.: Sunt convins că argumentele, mărturiile și dovezile din acest material nu vor fi citate de procurorii de presă dirijați din umbră de securiști și conectați în sfera puterii. Îmi pare corect ca punctul meu de vedere să fie citat măcar, dacă nu și analizat, de cei care au avut și au predilecție pentru caz sau de cei care sunt sincer preocupați de el. Doar cine le va cita cu bună-credință va demonstra că este străin conexiunilor securistice și nu execută comenzi ale unei puteri complice. Întrebarea este dacă ele vor fi citate sau nu de publicația Flux. Vor fi sau nu vor fi? – aceasta-i întrebarea. Cu toate că, acum, din perspectiva anului 2013, sunt convins că nu vor fi, pentru că pur și simplu nu au cum să fie citate.


Seminar despre primul preot misionar român în Japonia, Anatolie Tihai

Ianuarie 7, 2013
Cuviosul român Anatolie Tihai

Cuviosul român Anatolie Tihai

În seara de 12 decembrie 2012, Ambasada României la Tokio a organizat un seminar despre primul preot misionar român din Japonia, Anatolie Tihai, cu prilejul sărbătoririi în 2012 a 140 de ani de la sosirea lui în această ţară. În cadrul seminarului, au susţinut câte o prezentare domnul ambasador Radu Şerban şi părintele Demitrios Tanaka, directorul Sectorului Relaţii Internaţionale din cadrul Mitropoliei Ortodoxe nipone. Evenimentul a fost organizat cu sprijinul părintelui Alexandru Nicodim, reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române pe lângă Mitropolia Japoniei.

Tihai Tokio

La manifestare au participat ambasadorii Serbiei şi Greciei, reprezentanţi ai corpului diplomatic acreditat la Tokio şi ai Ministerului Afacerilor Externe nipon, membri ai comunităţii româneşti din Japonia şi ai asociaţiilor de prietenie româno-japoneze.

Părintele Anatolie Tihai s-a născut în 1839 în comuna Tărăsăuţi, judeţul Hotin, Noua Suliţă (astăzi în Ucraina). A studiat la Chişinău şi Kiev, iar în 1872 a acceptat să slujească alături de arhimandritul rus Nicolae Kasatkin în Japonia. A locuit în Hakodate (Hokkaido) unde a înfiinţat o şcoală primară, în Osaka unde a deschis o şcoală de catehism şi a slujit la Misiunea Ortodoxă Rusă din capitala niponă. S-a stins din viaţă în 1893 şi a fost înmormântat la Sankt Petersburg.

Seminar Tokio

Sursa: ziarul Lumina

Comunicarea părintelui Dimitrie Tanaka (Biserica Ortodoxă Japoneză)

FR. ANATOLY TIKHAI

Father Anatoly Tikhai was a hieromonk who came to Japan in the early 1870s to assist the future St. Nicholas of Japan in his missionary works in our country. Initially, St. Nicholas of Japan assigned Fr. Anatoly to his original missionary camp in Hakodate, Hokkaido, an island of northern Japan.

During his years in Japan before he returned to Russia due to a serious illness, Fr. Anatoly organized schools and ministered Japanese Orthodox communities in Hakodate, and later in Osaka, as well as served as dean of the language school and organized the seminary in Tokyo.

Hieromonk Fr. Anatoly was originally from Bessarabia – a historical term for the geographic region in Eastern Europe bounded by the Dniester River on the east and the Prut River on the west.

In secular, Alexander Dmitrievich Tikhai, born in Bessarabia, Khotin, initially Fr. Anatoly studied at the Chisinau Theological Seminary, but did not finish the course and went to Mount Athos. He became a monk on Mount Athos and lived on Holy Mount for four years and graduated from the Kiev Theological Academy before he was assigned to assist St. Nicholas in his missionary works in Japan.

Hieromonk Fr. Anatoly arrived in Japan in December 1871 (or else in October 1871), while the future St. Nicholas’ activities were still centered in Hakodate. After reviewing the status of the missionary efforts in Japan with Fr. Anatoly, St. Nicholas assigned Fr. Anatoly to the existing Orthodox camp in Hakodate, thus continuing to minister the community that had formed there. This allowed St. Nicholas to move his activities to Edo (the former Tokyo).

In 1873, Hieromonk Fr. Anatoly established the Motomachi Orthodox Primary School in Hakodate, where he taught for the next seven years. By 1880, the number of the students enrolled amounted to 300 people. In 1880, Fr. Anatoly was raised to the rank of Archimandrite and also was called by St. Nicholas to come up to the Kanda Surugadai headquarters of the Russian Orthodox mission in Tokyo, to become the dean of the Russian language school and the newly organized Tokyo’s Missionary School. Here, he taught theology to the seminarians and assisted St. Nicholas in his missionary works.

In 1877-1878, Fr. Anatoly visited Vladivostok with five Japanese candidates for their ordination. On his return in 1878, he made ​​a missionary tour to visit churches in western Japan, before reaching Osaka, where he performed the first baptism.

Subsequently, in 1879-1881, while St. Nicholas was absent from Japan, having returned to Russia to report his missionary achievements to the Holy Synod, Fr. Anatoly served as the head of the Russian Orthodox Mission in Japan. Without going into detail on the characteristics of Fr. Anatoly as a christian missionary, we pay attention only to the fact that he was loved so much by Japanese Orthodox flock. According to the remarks of his contemporary, Hieromonk Fr. Anatoly, like St. Nicholas, was so loved greatly by Japanese people of the time, which is so necessary in any, but especially in the missionary works. He was one who old chrisitians somehow called ‘Father’. In 1880, he was elevated to the rank of Archimandrite.

In 1882 he was transferred to serve in Osaka, where he built a missionary home, a church and a school.

In 1884, Osaka Missionary school was closed. Fr. Anatoly was transferred again to Tokyo. He became the rector of the church of the Russian embassy, but at the same time continued to be engaged in missionary works.

Fr. Anatoly is particularly famous for his works in church music. By his contribution to the translation of the music notes, St. Nicholas, by the end of 1873, could fully serve vigils in Japanese. Through Fr. Anatoly, in the beginning of 1874, his brother, a seminarian and a music teacher, Jacob Tikhai was summoned to Japan from Russia for making church music in Japan. Subsequently, Fr. Anatoly continued to translate notes of the church music into Japanese, as well as to teach the chanters.

In the late 1880s Archimandrite Fr. Anatoly’s health began to fail, and in the summer of 1890 he returned to Russia where he reposed in 1893.

Eventually, Archimandrite Fr. Anatoly spent 21 years as an orthodox missionary in Japan. By the end of his life, he returned to Russia, and probably remained among the brethren of the Alexander Nevsky Monastery. He reposed in Lord in 1893 in St. Petersburg, and was buried in the brothers’ area of the Nicholsky cemetery of the Alexander Nevsky Monastery. On his tombstone it says: „The rector of the Church of the Russian Imperial Mission to Japan.”

Bessarabian missionaries in Japan

Among Orthodox missionaries who served in the Russian Orthodox Mission in Japan from early 1870s until late 1920s, together with the future St. Nicholas, there were three Bessarabians; the most prominent among them – Archimandrite Fr. Anatoly Tikhai.

Fr. Anatoly Tikhai initially studied at the Chisinau Theological Seminary and was later ordained as a hieromonk in 1865 at the Zograf monastery on Mount Athos. In 1866, he returned to Chisinau to complete their studies at the seminary, subsequently in 1867 he entered the Kiev Theological Academy, where he was later ordained a deacon and then a priest. In Kiev in 1869 he had the opportunity to see and hear the famous missionary Hieromonk Nicholas (Kasatkin), who told the students about the status of the Orthodox Mission in Japan. So, in the soul of deacon Anatoly was born overwhelming desire to devote himself to missionary service. Immediately after graduation, hierodeacon Anatoly wrote a petition to the Holy Synod, so that he was sent to Japan as a member of the Mission.

Hieromonk Fr. Anatoly arrived in Japan in 1872 and became the assistant closest to Archimandrite Fr. Nicholas at that time, laboring over the spread of the Gospel in many missionary centers. Initially, Fr. Anatoly was entrusted to head missionary camp in Hakodate, where already existed Orthodox community of fifty people. In Hakodate, Fr. Anatoly served until 1880. In a relatively short time he began to speak in Japanese, of which he later acquired perfect command. Fr. Anatoly delivered sermons in public, created for the care of the community the parish council which was composed of the catechists elected among the faithful. The duties of the council were religious education of the members of the community, to teach them according to the canons of the Orthodox faith.

In Hakodate, Fr. Anatoly founded two schools, which were the first Orthodox schools in Japan. Later, according to this example Sunday schools were organized in all Orthodox communities in Japan.

Fr. Anatoly’s journalistic works are quite extensive and cover a considerable range of issues related to the activities of the Russian Orthodox mission in Japan. His materials were placed in a number of national publications, religious and secular. Fragments of diaries of Fr. Anatoly were published in 1878 in a Moscow magazine called «The Missionary», the official organ of the Russian Orthodox Missionary Society. Next year, Fr. Anatoly’s diaries notes were published in the magazine called «Missionary Review» (№ 46). His impressions as a supervisor of the Russian Orthodox mission is very valuable, through which we can observe specifically the cultural level of Japan of the time which he found in Hakodate.

In 1880, Fr. Anatoly founded a school of icon painting in Tokyo. Later, at the same place, a special workshop annexed to the Missionary School for women was opened, where a famous Japanese icon-painter, Irene Rin Yamashita, had long worked. In Osaka, Fr. Anatoly built the church, where congregated about two hundred people, and he painted it in Athos style.

Fr. Anatoly also founded a Sunday Church school for children and a missionary school for catechists. He preached in Kyoto, and also in the towns of Kamioka and Hamamatsu, to prepare sufficient background for the Orthodox missionary works in the south-western part of Japan, too. The fact is that, despite the formal transfer of the capital from Kyoto to Tokyo, the main focuses of social and cultural life of the Japanese people still remain in the south-west and mainly in the ancient capital and surrounding provinces.

In addition, he was actively involved in the translation of various works of Christian literature into Japanese.

Second Bessarabian missionary in Japan was Jacob Tikhai, brother of Fr. Anatoly. He graduated from the Chisinau Theological Seminary in 1869, and in 1874 went to Japan and served in the Catechetical School. Jacob Tikhai knew Japanese quite well and assembled choir from the Orthodox Japanese, translating the notes of some church music into Japanese.

Third Bessarabian participated in the Orthodox missions in Japan was Dmitry Lvovskiy, the grandson of the famous composer and musician Gregory Lvovskiy. He served as a deacon in Japan for more than thirty years. His principal concern was the organization of the choir of a hundred brothers and sisters for the cathedral in Tokyo. Deacon Dmitry knew perfectly Japanese and skillfully taught Russian in Missionary schools in Tokyo. Since 1874 in Tokyo was opened the Regent College, which under the leadership of Deacon Dmitry Lvovskiy, students studied church music, readings and liturgical ranks.

Today, we Japanese Orthodox Christians still live mostly upon the spiritual and religious heritages of St. Nicholas of Japan and these three Bessarabian missionaries who served in the Russian Orthodox Mission with Him. Certainly, many Japanese Orthodox scholars and intellectuals had contributed to their spiritual achievements remarkable in the history of the Orthodox Mission of the 19th and 20th century; however, we are no doubt beneficiaries of the faith of these missionaries who had struggled, as if St. Paul the apostle did with ardent fraternal love and incredible passion, to convey the Evangelion of Christ for salvation and the Orthodoxy to the Japanese people for so many years in this country. Therefore, with joy in Christ and indomitable patience, we must continue to work on the Divine tasks which our Lord committed us through them in the country of the Rising Sun.

Opere consultate:

  1. Церковь Воскресения Христова при русском консульстве в Хакодате (в Японии),” Миссионер, Москва, 1874, № 31.
  2. „Дневник русского православного миссионера,” Миссионерское обозрение, 1879, № 46.

Lucrări folosite:

  1. Бесстремянная, Г. Е., Японская Православная Церковь. История и современность, М. Троице-Сергиева Лавра, 2006, 249-250.
  2. Саблина, Э., 150 лет Православия в Японии. История Японской Православной Церкви и её основатель Святитель Николай, Москва: АИРО-ХХI; Санкт-Петербург: „Дмитрий Буланин”, 2006, 48-49. Сообщение Изяслава Тверецкого.
  3. Van Remortel, M. and Chang, Peter, eds., Saint Nikolai Kasatkin and the Orthodox Mission in Japan: A Collection of Writings by an International Group of Scholars about St. Nikolai, his Disciples, and the Mission (Святой Николай Касаткин и Православная Миссия в Японии: Сборник Работ Интернациональной Группцы Ученых о Св. Николае, его Учениках, и Миссии), Point Reyes Station, California: Divine Ascent Press, Monastery of St. John of Shanghai and San Francisco, 2003, 200.
  4. 『日本の光照者亜使徒聖ニコライの歩み』京都、日本ハリストス正教会教団・西日本主教教区、2008年、10頁。
  5. プロクル牛丸康夫『大阪正教会百年史譚』大阪、大阪ハリストス正教会、1978年、4、7頁。
Ambasadorul României în Japonia, Radu Șerban, Preafericitul Daniel Nushiro, Arhiepiscop de Tokyo, Mitropolit al întregii Japonii, și părintele Alexandru Nicodim, preot al comunității ortodoxe române din Japonia. Tokio, 15 iulie 2012.

Ambasadorul României în Japonia, Radu Șerban, Preafericitul Daniel Nushiro, Arhiepiscop de Tokyo, Mitropolit al întregii Japonii, și părintele Alexandru Nicodim, preot al comunității ortodoxe române din Japonia. Tokio, 15 iulie 2012.


RESTITUIRI: Figuri bisericeşti din Basarabia. Arhimandritul Anatolie Tinai

Octombrie 1, 2012
Cuviosul român Anatolie Tihai

Cuviosul român Anatolie Tihai

Numele din viaţa de mir îl avea Alexandru, născut în satul Tărăsăuţi, judeţul Hotin, în anul 1843.

După absolvirea şcoalei primare, este dat de părinţii săi la învăţătura duhovnicească, la care avea deosebită înclinaţie. În anul 1860, fiind elev la Seminarul Teologic din Chişinău, cere învoire de la Direcţiunea acestei şcoli ca să plece pe un timp oarecare acasă, declarând pedagogului său că părinţii săi sunt grav bolnavi.

Direcţiunea Seminarului, bazându-se pe motivele declarate de elevul Alexandru Tihai, îi acordă o permisie de patru zile.

Trecând termenul permisiei, Alexandru Tihai nu se prezentase încă la seminar. Direcţiunea Şcoalei trimite o adresă protopopului ca să se intereseze de elevul Alexandru Tihai din satul Tărăsăuţi şi să comunice motivul lipsei lui de la şcoală.

Protopopul Teodor Baconschi, în ziua de 18 decembrie 1861 răspunde Direcţiunei Seminarului că elevul Alexandru Tihai într-adevăr a fost acasă în ziua de 5 octombrie 1861, dar a stat numai două zile şi a plecat la Chişinău.

Vestea aceasta a pus pe gânduri Corpul Didactic al Seminarului, crezând că elevul Alexandru Tihai ar fi recurs la un gest nepotrivit, şi a intervenit la autorităţile civile, pentru căutarea elevului A. Tihai.

Dar nici autorităţile civile n-au putut afla de urma lui. Trecând patru ani de la această întâmplare, vine vestea frumoasă că Alexandru Tihai se află la Muntele Atos, primind călugăria la mănăstirea Zograf, schimbându-şi numele în Anatolie. În anul 1866 se întoarce la Chişinău şi continuă studiile la Seminarul Teologic, reuşind într-un an să obţină două clase odată, iar în anul următor termină Seminarul cu mari laude şi în acelaşi an se înscrie în Academia din Kiev, continuându-şi studiile cu mult succes.

În anul 1869 este hirotonit ierodiacon. După terminarea studiilor academice, se duce în Japonia pentru propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Acolo, departe de ţara sa, ierodiaconul Anatolie Tihai munceşte din greu, pentru slava sfintei Biserici ortodoxe. Este numit ca paroh la biserica imperială din Japonia şi 20 de ani serveşte cauzei sfinte, semănând cuvântul Evangheliei între neamurile păgâne.

A convertit la religia ortodoxă mii de suflete din poporul japonez. Fiind departe de Basarabia, pentru care n-a încetat să manifese dragostea sa pentru neamul moldovenesc, colaborează la revista Eparhială din Mitropolia Basarabiei.

Multe artocole de ale lui au fost retipărite în broşuri speciale şi răspândite în broşuri speciale şi răspândite în popor, fiindcă conţineau cele mai potrivite idei pentru masa populară.

Arhimandritul Anatolie Tinai a fost u n misionar vrednic şi fără nici o exagerare îl putem califica unicul în istoria bisericească din Basarabia.âEl, pentru Biserica lui Hristos era hotărât să meargă până la sacrificiu. Cu toate că fizic era slab şi după cinci ani de activitate în Japonia sănătatea lui a fost zdruncinată şi mai tare, el n-a părăsit postul său până la moarte.

În ultimul timp simţindu-se slăbit de tot, din cauza climatului neprielnic care îi rodea sănătatea fără nici o milă, Arhimandritul Anatolie Tihai a hotărât să-şi părăsească misiunea sa în Japonia şi să se întoarcă în Basarabia lui dragă, ca să mai admire ultima dată locurile copilăriei sale ş-apoi să moară, după cum scrie el în revistă: „vin în Basarabia pentru că simt cum moartea mă pândeşte”.

Şi într-adevăr, moartea i-a fost aproape şi el n-a avut fericirea să mai vadă Basarabia, căci, pornit la drum, simţindu-se prost, s-a oprit la Petersburg şi acolo şi-a dat sfârşitul în anul 1893.

Revista „Luminătorul”, 1933, nr- 3-4, paginile 236-237, Chişinău


Scrisori ale primului preot japonez traduse din japoneză în rusă de către Cuviosul român Anatolie Tihai

Iunie 30, 2012

Două scrisori ale părintelui Pavel Sawabe, misionar din rândul japonezilor convertiți (traducere din japoneză)

Preotul japonez Pavel Sawabe

Preotul japonez Pavel Sawabe

Scrisoarea întâi. Nevrednicul și păcătosul preot ortodox japonez Pavel Sawabe trimit cu respect această scrisoare nașului meu de botez, nobil rus.

Harul lui Dumezeu să fie cu Dumneavoastră și cu toată casa Dumneavoastră. Vă prezint mulțumirea mea pentru bunăvoința pe care mi-ați arătat-o mie, păcătosul, și turmei lui Hristos din țara mea. Dumneavoastră învredniciți nevrednicia noastră de această bunăvoință și ne-ați arătat de nenumărate ori dragostea pe care ne-o purtați, mai cu seamă păcătosului Dumneavostră fiu Pavel, căruia i-ați acordat cinstea de a vă numi naș de botez.

De mult am dorit să Vă scriu, însă, necunoscund limba rusă, am ezitat să o fac, tărăgănând asfel până acum, fapt pentru care Vă rog, cu smerenie, să mă iertați. Vă trimit acum această scrisoare, întrucât asupra noastră s-a abătut un necaz. Pruncii, văzând primejdia, aleargă cu grăbire în îmbărțișarea maicii lor. Asemenea acestora, alergăm și noi la picioarele milostivirii Voastre. Împrejurările noastre Vă sunt cunoscute din scrisorile părintelui nostru duhovnic Anatolie. Sfinția sa se află acum într-o situație foarte grea. Noi, cu mijloacele noastre, nu suntem în stare să susținem Biserica. Dacă cele care există acum s-ar desființa pe jumătate, va fi nu doar o întristare pentru mica noastră turmă, ci și inima părintelui nostru duhovnic nu va avea alinare. Vă implor să binevoiți a înțelege întristarea noastră și a ne arăta din nou marea Dumneavoastră dragoste și milostivire. Dacă am avea ajutor pentru propovăduirea Evangheliei, și slabele noastre puteri vor crește, iar credința se va răspândi. Milostivirea Dumneavoastră către noi va aduce rod bun în fața lui Dumnezeu, iar noi ne vom bucura așa cum iarba uscată se bucură de ploaie. Vă rog smerit ca, milostivindu-Vă, să ne auziți glasul. Păcătosul Dumneavoastră fiu vă spune acestea, întrucât se teme să nu se piardă cele făcute până acum pentru răspândirea ortodoxiei. Vă rog fierbinte să nu vă mâniați pe mine pentru cuvintele mele și acordați-mi cinstea de a le asculta.

Cu smerenie Vă doresc ca Dumnevostră cu întreaga Dumneavoastră familie să fiți tot timpul în pace și sănătos sub revărsarea harului Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.

Nevrednicul preot ortodox Pavel Sawabe.

23 martie 1877

Scrisoarea a doua. Nevrednicul preot al Bisericii Ortodoxe, al Dumneavoastră fiu sufletesc Pavel, trimit cu plecăciune această scrisoare către nobilul rus.

Mila lui Dumnezeu să fie cu Voi și cu casa Voastră. Fiul Dumneavostră Pavel Vă scrie din Hakodate, împreună cu părintele nostru duhovnic Anatolie, această smerită scrisoare în timpul situației noastre de nevoință.  În țara dumneavoastră acum e timp de război, dar, cu toate acestea, am avut onoarea să primim ajutorul Dumneavoastră și, dimpreună cu acesta, scrisoarea Dumneavoastră plină de dragoste. În această scrisoare spuneți că credința îi unește pe oamneii despărțiți de spațiu și pe oamenii din diferite trepte, mari și mici, și naște o reciprocă comuniune sufletească în dragoste. În temeiul acestor cuvinte ale Dumneavoastră și sperând că nu veți trece cu vedere cuvintele mele, vă scriu liber. Vă rog fierbinte să mă ascultați.

Încă pe vremea când ascultam învățătura rudele și apropiații mei mă evitau, iar guvernul mă prigonea și atunci sigurul refugiu l-am găsit la oamenii ruși. Părintele meu duhovnic Nicolae pomenea adesea în discuții numele Dumneavoastră, fapt pentru care, atunci cînd eu, iar mai târziu și soția mea, am primit sfântul Botez, ne-am învrednicit să Vă avem de Dumneavoastră și pe fiica Dumneavoastră drept naș și nașă de botez. De aceea, neuitându-Vă niciodată, în timpul aducerii Jertfei nesângeroase Vă pomenesc la rugăciune. Gândindu-mă la Dumneavoastră, am dorit adesea să-mi deschid inima către Dumneavoastră, dar, din cauza necunoașterii limbii Dumneavoastră, nu am putut să fac nimic. Acum, din fericire, îmi pot îndeplini această dorință prin mijlocirea părintelui Anatolie, și vreau să Vă spun și despre răspândirea credinței în țara mea, în timpul de astăzi. Harul lui Dumnezeu pogoară peste țara mea, întunericul rătăcirilor se risipește treptat, iar lumina credinței celei adevărate, asemenea soarelui care răsare, o luminează. Numărul celor chemați de Dumnezeu crește tot mai mult din zi în zi și din lună în lună, de aceea în vara acestui an Biserica i-a ales pe patru propovăduitori, care au plecat la Vladivostok împreună cu părintele Anatolie pentru a primi harul preoției, însă, din nefericire (urmare a decesului Preasifințitului episcop al Kamciatkăi), s-au înturnat neatingându-și de această dată scopul.

În timpul de față părintele Anatolie, luând de la Hakodate calea pe uscat, vizitează și cercetează diferite biserici ale noastre. Eu i m-am alăturat și acum călătorim împreună, ca, după ce am vizitat astfel 21 de biserici, să ajungem astăzi la cea din Sendai. Înainte propovăduirii i se puneau piedici, însă acum nu numai că nu mai există așa ceva, dar și înșiși funcționarii au venit în multe locuri ca să asculte predicile părintelui Anatolie. Locurile pe care le vizităm acum sunt foarte sărace, pe de asupra mai fiind și timpul rece al anului. După obiceiul din țara mea, în case nu există sobe, ci doar puțin foc în vatră este folosit pentru încălzire. Pentru dormit nu există paturi, ci se doarme direct pe podea, și nici bucatele noastre nu sunt dintre cele gustoase. Astfel de nevoințe pot fi suportate numai pentru numele lui Dumnezeu, dar mângâierea sufletescului nostru părinte stă în altceva. Creștinii, la intrarea în diferite orașe și sate, îi arată Sfinției sale dragostea și respectul lor, când bărbați și femei, în număr când de 30, când de 50, când de 100, îl întâmpină cu bucurie, ieșindu-i în cale departe în afara orașului. În multe locuri creștinii au construit cu mijloace proprii case de rugăciune și încă mai construiesc și acum sau au de gând să construiască. De asemenea, în multe biserici propovăduitorii sunt întreținuți cu mijloacele credincioșilor. Astfel, ajutorul primit prin mijlocirea Dumneavoastră bineînțeles că nu rămâne fără folos, ci va aduce rod mult și va fi o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu. Întrucât eu m-am născut în Japonia, constrângerile arătate mai sus nu-mi par a fi atât de grele, dar, fiind slab cu duhul și cu trupul, nu pot îndeplini tot ceea ce mi se cere în slujirea Bisericii. De altfel, cu toate aceste neajunsuri ale mele, am săvârșit sfântul Botez pentru aproape 1300 de suflete. Mă mai gândesc și la organizarea cântării bisericești (în interiorul țării), însă despre aceasta deocamdată nu pot spune nimic.

În scrisoarea Dumneavoastră mi-ați acordat cinstea de a exprima, din partea Dumneavoastră și a fiicei Dumneavoastră, urări de bine pentru mine și pentru soția mea Maria, din care cauză ea Vă este mult recunoscătoare și întreabă smerit dacă sunteți sănătoși și în bună pace.

Mă rog bunului Dumnezeu, cu smerenie, ca harul Său să Vă păzească în sănătate deplină în viața aceasta.

Nevrednicul preot al Bisericii Ortodoxe Japoneze Pavel Sawabe.

Anul al X-lea Meiji, 1877, luna a 12-cea, ziua a 23-a (11/23) a lui decembrie.

Revista ”Misionarul”, nr. 27 din 2 iulie 1878

Traducere din rusă – Vlad Cubreacov

Nota traducătorului: Aceste scrisori îi sunt adresate, după toată probabilitatea, contelui Eufimie Putiatin.


Scrisoare a Cuviosului român Anatolie Tihai din martie 1878

Iunie 30, 2012

Vești din Japonia

Pentru cititorii revistei ”Misionarul” vor fi, sperăm, interesante ultimele știri pe care le plasăm mai jos despre succesele propovăduirii ortodoxe din Japonia, știri pe care le-am primit de curând de la ieromonahul Anatolie, misionar japonez. În numărul următor, 27, al ”Misionarului” vom publica traducerea a două scrisori în limba japoneză, scrise de preotul japonez Pavel Savabe, cunoscut prin râvna sa pentru ortodoxie, către o persoană care s-a aflat acum câțiva ani pe acele meleaguri. Mai multe detalii, este de presupus, ne vor fi comunicate de către misionarul nostru ieromonahul Anatolie, detalii care i-au devenit cunoscute în timpul vizitării de către Sfinția sa a comunităților ortodoxe întemeiate în diverse localități din insula Nippon, comunități de acest fel avându-se în vedere a se înființa de îndată ce mijloacele financiare ale misiunii o vor permite.

Scrisoarea ieromonahului misionar Anatolie din Hakodate, din 15/27 martie 1878

Scrisoarea Dumneavoastră din 22 iulie anul trecut am primit-o în decembrie, în orașul Sendai, unde mă aflam, vizitând comunitățile de credincioși din interiorul țării. Abia la 6 marie curent am reușit să revin la Hakodate, fapt pentru care până în prezent nu am putut să răspund la scrisoarea Dumneavoastră. La Sendai s-a aflat împreună cu mine și părintele Pavel și ambii am citit-o cu lacrimi de recunoștință. Părintele Pavel chiar atunci V-a scris un răspuns, pe care îl alăturez la prezenta împreună cu traducerea. Vă rog să primiți cea mai sinceră și mai profundă recunoștință pentru ajutorul oportun acordat cu mijlocirea Dumneavostră. Până acum Dumnezeu s-a milostivit de noi și compatrioții iubitori de Dumnezeu nu ne-au lăsat. Anul trecut și Preasfințitul Veniamin al Irkuțkului ne-a ajutat și punctul misionar din Hakodate și-a putut continua existența  relativ fără lipsuri și fără a desființa vreuna dintre instituțiile sale de bază, iar pentru începutul acestui an avem jertfa trimisă de Dumneavoastră, constând în peste 300 de dolari[1], și credem că și pe viitor Rusia iubitoare de Dumnezeu și purtătoare de biruință ne va mai ajuta, întrucât necesitățile misiunii sunt, în general, mari. În aproape 50 de localități diferite din Japonia – de la Hakodate la Osaka – se desfășoară cu succes propovăduirea ortodoxă; în timpul ultimei mele călătorii de trei luni și jumătate prin Japonia am vizitat 35 de comunități mari și mici, acum bine rânduite, în insula Nippon până în oarașul Osaka din apropiere de Kobe. În acest răstimp, părintele Pavel a botezat aproape 200 de suflete, iar eu am botezat, de la Edo la Osaka, peste 100. În februarie anul acesta a luat ființă o nouă și mult promițătoare pe viitor comunitate ortodoxă în orașul Osaka din partea de sud a Japoniei. Acest oraș este al doilea ca mărime în Japonia și propovăduirea noastră acolo a început abia în noiembrie, iar acum Dumnezeu a binevoit să botezăm acolo 35 de suflete. Părintele arhimandrit Nicolae are în vedere înființarea unui nou punct misionar la Nagasaki, cel mai sudic port din insula Kiuziu și să mă trimită pe mine într-acolo dacă va fi cu putință să las Hakodate în grija unuia dintre catehizatorii japonezi care urmează a fi sfințiți în întru preot; faptul însă va cere alte noi cheltuieli, pe când noi și cu două pucte misionare abia de legăm tei de curmei. Părerea mea este că fără a avea asigurate mijloacele este mai bine să nu înființăm un nou punct misionar, însă, de altfel, prăintele Nicolae cunoaște mai bine decât mine de ce mijloace dispune misiunea japoneză și dacă Sfinția sa va spune să merg la Nagasaki, mă voi duce într-acolo. Ni se cer încă mulți propovăduitori în multe locuri și noi am putea doar să ne bucurăm de acest fapt, dacă am dispune de mijloacle pentru trimiterea de catehizatori și pentru pregătirea altora noi. Dumneavostră însă cunoașteți de ce mijloace dispune misiunea. Detaliile călătoriei mele le trimit chiar acum spre publicare. Ați binevoi cumva să aruncați o privire peste ele?

La sfârșitul lunii aprilie va trebui să merg din nou în regiunea Amur cu 4 sau 5 dintre catehizatorii noștri candidați pentru preoție. Ne vine foarte greu fără preoți. Doar părintele Pavel de unul singur nu poate fi peste tot, iar fără preot întărirea credincioșilor în credință este de neînchipuit. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să săvârșim și acest lucru!

Al Dumneavostră supus serv și, la fel, rugător către Domnul,

Ieromonah Anatolie

Revista ”Misionarul”, nr. 26 din 25 iunie 1878

Traducere din rusă – Vlad Cubreacov


[1] Această donație a fost primită din prtea mitropolitului de Kiev și a altor persoane.


Cenotaful Cuviosului român Anatolie Tihai la Tokio

Iunie 29, 2012

Cenotaful Cuviosului român Anatolie Tihai, ridicat de credincioşii japonezi în curtea Catedralei Învierii Domnului, zisă şi Nikorai-do, din Tokio, a fost primul şi singurul monument pe continentul asiatic dedicat unui consângean de-al nostru. Acest cenotaf a fost construit pe mijloacele rezultate dintr-o colectă publică iniţiată în februarie 1894.  În timpul marelui cutremur din 1 septembrie 1923 cenotaful a fost distrus complet. Am descoperit o imagine a acestui monument al conaţionalului nostru într-un volum apărut în 1905 şi păstrat în arhiva Bisericii Ortodoxe Japoneze. Cenotaful reprezenta o răstignire metalică, cu icoana Mântuitorului pictată pe partea din faţă, şi un soclu din piatră pe care erau gravate nu doar numele Cuviosului nostru părinte Anatolie Tihai, ci şi o scurtă biografie a acestuia.

Lansăm acum, în numele asociației RĂSĂRITUL ROMÂNESC din Chișinău, iniţiativa refacerii, cu aprobarea Bisericii Ortodoxe Japoneze, a acestui cenotaf, într-o soluţie tehnică nouă, în stil românesc. Îi rugăm pe toţi cei interesaţi să ne contacteze. Vedeţi mai jos imaginile din monografia despre Catedrala Nikorai-do.

Cenotaful Cuviosului român Anatolie Tihai

Cenotaful Cuviosului român Anatolie Tihai

Inscripţie pe cenotaful Cuviosului român Anatolie Tihai

Inscripţie în japoneză pe placa din faţă a cenotafului Cuviosului român Anatolie Tihai: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!”

Biografia pe scurt a Cuviosului român Anatolie Tihai, gravată pe cenotaf

Biografia pe scurt a Cuviosului român Anatolie Tihai, gravată pe partea din spate a cenotafului

Coperta monografiei în care apar imaginile cenotafului Cuviosului român Anatolie Tihai

Coperta monografiei în care apar imaginile cenotafului Cuviosului român Anatolie Tihai

Partituri ortodoxe japoneze scrise de un român din Basarabia

Mai 28, 2012
Diaconul şi ligurgistul român Dimitrie Livovschi şi Cuviosul Român Anatolie Tihai în mijlocul credincioşilor ortodocşi niponi din Osaka, 1882.

Diaconul şi ligurgistul român Dimitrie Livovschi şi Cuviosul Român Anatolie Tihai în mijlocul credincioşilor ortodocşi niponi din Osaka, 1882.

Cu ocazia vizitei de documentare şi cercetare efectuate în Japonia, în ianuarie 2012, doamna preoteasă şi muzicolog Maria Junko Matsushima din Nagoya mi-a pus cu amabilitate la dispoziţie mai multe partituri ortodoxe în limba japoneză care le aparţin unor doi mari români deschizători de drumuri în cultura şi spiritualitatea ortodoxă japoneză: liturgiştii Iacob Tihai şi Dimitrie Livovschi.

Dedicaţia doamnei preotese Maria Junko Matsushima, scrisă în engleză manu proprio pe culegerea de partituri, este următoarea: „To Vlad Cubreacov for the memory of Iakov Tichai and Dimitry Livovsky. The Holy Theophany Church in Nagoya, Japan. Fr. George and Maria Matsushima, jan. 22, 2012”.

Redau mai jos, pentru cei interesaţi, imaginile doar uneia dintre partiturile semnate de diaconul şi liturgistul român Dimitrie Livovschi (18.., Japca, jud. Orhei, Basarabia – 1924, Yokohama, Japonia).


Premieră absolută! Cuviosul Român Anatolie Tihai: SECTELE RELIGIOASE DIN JAPONIA (VI)

Mai 27, 2012

Capitolul VI.

În majoritatea templelor budiste se oficiază zilnic două servicii religioase – dimineaţa şi seara, iar altădată se mai oficia încă unul pe parcursul zilei. Serviciile religioase sunt oficiate în special în amintirea celor morţi, înălţându-se rugăciuni pentru sufletele acestora. De asemenea, se fac rugăciuni pentru împărat, ca şi pentru pacea şi fericirea poporului japonez şi a ţării. Aşa cum rugăciunile pentru morţi constituie la budişti partea esenţială a serviciului lor religios public, tot asfel şi rânduiala înmormântării reprezintă singurul caz important în viaţa omului la care participă bonzii, întrucât la naştere sau căsătorie aceştia nu au nici o participare. Ne vom limita la descrierea rânduielii înmormântării.

Această rânduială are particularităţile sale la fiecare dintre secte, însă opt elemente comune ale ei se reduc la următoarele. Atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, rânduiala înmormântării este aceeaşi. După deces, trupul este imediat spălat, după care este chemat un bonz, care fie că ia singur în palme capul defunctului, fie că o face oricine altcineva, iar bonzul, stând în acest timp după un paravan, se roagă. Apoi, dacă se doreşte incinerarea definctului, trupul lui este pus într-o cadă, sau într-un sicriu dacă se doreşte să fie înmormântat, iar mai apoi răposatul este dus la templu, însă nu este băgat în incintă, ci este pus, pe mijloc, la intrare. Când răposatul este adus la templu, rudele acestuia îl însoţesc, purtând haine de culoare deschisă (nu de diferite culori, ci albe sau surii). La templu, în funcţie de starea socială a defunctului, de banii care se plătesc, vin mai mulţi sau mai puţini bonzi care se aliniază în două rânduri în mijlocul templului, iar mai-marele dintre bonzi se postează în centru. Tot în centru, la unul dintre capetele celor două rânduri de bonzi, se pune o măsuţă pe care ard lumânări şi fumegă beţigaşe subţiri plăcut mirositoare. Bonzii se roagă recitând cântat şi destul de îndelungat rugăciuni într-o limbă absolut neînţeleasă, pe care ei o numesc chinezească. Aceste rugăciuni sunt recitate pe de rost, dintr-o suflare, la un impresionant unison, văzându-se că sunt bine învăţate. Din când în când, bonzii mai mici în treaptă se opresc şi doar mai-marele lor rosteşte rugăciunile. În timpul acestor rugăciuni bonzii lovesc cu un beţigaş o cupă mare făcută din aramă. După încheierea rugăciunii, rudele duc trupul defunctului la cimitiv, unde îl şi înmormântează sau îl incinerează (în special, cei din secta Monto). Dacă răposatului a fost un om bogat, bonzii merg şi ei la cimitir, fiind invitaţi de către rude, dar, în general, bonzii nu-l însoţesc pe cel răposat la cimitir. După răposare se fac rugăciuni pentru cel răposat timp de şapte săptămâni de câte două ori pe săptămână, apoi se fac rugăciuni peste o sută de zile şi, în sfârşit, la un an de la deces. Budiştii mai au şi regula de a se ruga pentru cei răposaţi la împlinirea a treisprezece, douăzeci şi trei, treizeci şi trei, cinzeci şi o sută de ani.

În afară de rugăciunile publice, bonzii budişti, asemenea kannusi-lor şintoişti, ţin, de două-trei ori pe lună, predici, însă predicile lor nu constituie o parte a serviciului religios, fiind ţinute absolut separat. Altădată predicile erau ţinute mai rar decât astăzi, dar guvernul a introdus obligaţia de a le ţine.

Veşmintele folosite de către bonzi în timpul oficierii serviciilor religioase şi a rânduielilor nu se deosebesc prea mult de la o sectă la alta încât faptul să se remarce dintr-o dată. Hainele lor se deosebesc în special după culoare, calitatea pânzei şi ornamentele pe partea din spate a pelerinei, însă ca formă sunt identice. Hainele sunt două – una care se îmbracă direct pe corp, fiind lungă până mai jos de genunchi, iar peste aceasta se poartă, peste umărul stâng, slobozită pe sub mâna dreaptă, un fel de togă-pelerină – o bucată dreptunghiulară de pânză de brocart, sau din alt material, asemănătoare cu o traistă, ceea ce semnifică starea umilă a lui Budha, care purta traistă asemeni cerșetorilor. Anume această togă-pelerină și diferă după culoarea și calitatea pânzei, în funcție de treapta persoanei și în funcție de sectă. Bonzii țin în mână un toiag din lemn sau o cârjă metalică în formă de ”S” (cei din secta Monto nu folosesc așa ceva), numită Nyoi, pe când cei din secta Zen mai folosesc un baston cu un pămătuf de păr alb, cu care este alungat diavolul. Acest baston se numește hosi. Bonzii mai au în mână mătănii.

Călubări budiști din Japonia

Călubări budiști din Japonia

Postul constă la budiști în abținerea de la consumul de pește și cel al cărnii oricărei vietăți. Fiecare sectă are rânduite anumite zile, de la 5 la 15, pentru postirea tuturor, în lunile octombrie, noiembrie și decembrie. Pe lângă asta, se mai stabilesc zile de post pentru odihna sufletelor rudelor răposate: pentru părinți și rude mai în vârstă – până la 49 de zile, iar pentru rudele mai tinere, bunăoară, pentru copii – până la două săptămâni.

***

În timpul rugăciunilor particulare şi celor de obşte, budiştii râvnitori folosesc mătăniile. Mai există, de-a lungul drumurilor şi în curţile templelor, aşa-numita maşină de rugăciune – o roată fixată într-o tăietură făcută într-un stâlp. Budiştii învârt această maşină în locul propriilor lor rugăciuni. Mai presus însă de toate este preţuită meditaţia în solitudine, care trebuie făcută, de altfel, stând nemişcat în poziţie turcească, cu ochii închişi sau cu privirea aţintită asupra unui obiect oarecare, timp în care trebuie să cugeţi adânc despre deşertăciunea lumii, despre propira imperfecţiune etc., alungând orice gând străin.

***

Nașterea Domnului. Icoană ortodoxă japoneză.

Nașterea Domnului. Icoană ortodoxă japoneză.

Budismul există în Japonia de aproximativ 1500 de ani şi sunt mai bine ce 100 de ani de când acesta a căpătat aici o poziţie dominantă, de care nu-l poate lipsi nici măcar religia Shinto susţinută oficial. Budismul datorează această poziție forței interne a învățăturii sale în comparație cu șintoismul. Pentru majoritatea japonezilor însetați după un element religios curat, budismul a reprezentat o satisfacție posibilă și a pătruns adânc în viața poporului, i-a creat viziunea despre lume și i-a dat direcția pe care o cunoaștem.  Toate acestea ne oferă temeiul să presupunem apriori că budismul nu va fi substituit de creștinism atât de ușor și reprede. Că creștinismul trebuie să triumfe până la urmă este în afara oricărei îndoieli cât de mici, judecând după datele de care dispunem și de care dispun și toți ceilalți misionari aparținând altor confesiuni creștine. Este, de asemenea, în afara oricărei îndoieli  că mulțimile nu se vor converti la creștinis într-un timp scurt. Aș mai adăuga că o convertire rapidă a tuturor japonezilor sau chiar și a unui număr destul de important dintre aceștia nu este de dorit din perspectiva intereselor credinței creștine. Religia, chiar și una atât de neîndoielnic adevărată cum este cea creștină, nu trebuie adoptată din fugă, mai ales de un popor atât de dinamic ca cel japonez și având un guvern indiferent față de religie. Creștinismul trebuie să pătrundă în masa de oameni încet, dar permanent, și să fie asimilat de către aceștia. Astfel, el va fi mai trainic și, în general, aceasta este regula corectei dezvoltări a tuturor lucrurilor în omenire. Cel puțin, în opinia noastră personală, astfel trebuie să stea lucrurile până când guvernul va adopta o atitudine mai demnă și mai serioasă față de religie în general. Un misionar creștin într-o țară străină trebuie să vadă el însuși, dinainte, căile prin care creștinismul se poate afirma mai trainic, luând în considerație caracterul poporului, ca și alte împrejurări privind propovăduirea creștină de aici.  Chiar și experiența noastră relativ scurtă ne demonstrează că stau mai ferm și mai bine cu învățătura creștină japonezii din acele comunități care s-au dezvoltat de la bun început relativ mai slab și mai încet. Putem spune același lucru nu doar despre budism, dar și despre toate celelalte credințe din Japonia. Lumina învățăturii creștine este puternică în sine, dar pentru ca să fie primită și însușită sunt necesare condiții ce țin de particularitățile personale ale celor care vin la ea sau la care aceasta ajunge. Este nevoie ca aceste condiții să fie create și vedem că acestea și sunt create în diverse forme – fie prin deschidrea de școli, fie printr-o familiarizare treptată și generală a societății nipone cu credința creștină prin intermediul propovăduitorilor creștini, fie, în sfârșit, prin comunitățile creștine înființate treptat. Poporul japonez, în general, nu poate fi considerat areligios prin firea sa, de îndată ce acestuia îi va deveni clară insificiența și inconsistența vechii religii, el se va converti la religia adevărată de cum o va cunoaște. Pentru asta însă, orizontul lui intelectual și moral trebuie să devină mai larg decât este în prezent. Națiunea niponă a pășit deja pe această cale, care, nu ne îndoim, o va conduce în fine, pe plan religios, către raporturi cu mult mai apropiate cu țările educate.

Maica Domnului cu Pruncul Iisus. Icoană ortodoxă japoneză.

Maica Domnului cu Pruncul Iisus. Icoană ortodoxă japoneză.

Maica Domnului cu Pruncul Iisus. Icoană ortodoxă japoneză.

Maica Domnului cu Pruncul Iisus. Icoană ortodoxă japoneză.

Maica Domnului cu Pruncul Iisus. Icoană ortodoxă japoneză.

Maica Domnului cu Pruncul Iisus. Icoană ortodoxă japoneză.

Ieromonah Anatolie, Hakodate, 18/30 ianuarie 1879

Text apărut în revista „Missioner” (Misionarul) din anul 1879. Traducere din rusă de Vlad Cubreacov