RADIO CERNĂUȚI ON-LINE EMITE 24/24 ÎN ROMÂNĂ

Decembrie 1, 2015

Radio Cernauti 1

Liga Tineretului Român ”Junimea” din regiunea Cernăuți a lansat, la 1 decembrie 2015, cu sprijinul financiar al Departamentului Politici pentru Relațiile cu Românii de Pretutindeni, primul post de radio on-line din Ucraina, care emite 24 de ore din 24 în limba română.

Liga Tineretului Român ”Junimea” din Cernăuți a fost înființată în 1998 și este condusă de președintele Vitalie Zâgrea, care și-a făcut studiile la Catedra de Filologie Româna și Clasică a Universității ’’Iuri Fedkovici’’ din Cernăuți și este de asemenea redactor-șef la Radio Ucraina Internațional, redacția de emisiuni în limba română.

Radio Cernăuți on-line are un program generalist. Grila de programe cuprinde o gamă largă de emisiuni – știri, invitați în studio, emisiuni pe teme politice, economice, culturale, muzicale și de divertisment. Radio Cernăuți are în grilă atât știri din Cernăuți cât şi de la alte comunități românești din Ucraina.

Radio Cernăuți on-line poate fi urmărit pe pagina de internet: http://www.bucpress.eu.


SUDUL BASARABIEI (REGIUNEA ISMAIL), SUPRAFAȚĂ ȘI POPULAȚIE

Iunie 16, 2014

Regiunea Ismail harta rusa

Bugeacul, adică Sudul Basarabiei istorice (fostele judeţe Ismail, Cetatea Albă şi părţi ale judeţelor Cahul şi Tighina) are o suprafaţă de 13 106 kilometri pătraţi între faţada basarabeană a Mării Negre şi fluviile Dunărea şi Nistru.

Populaţia din această regiune istorică a Basarabiei, ataşată arbitrar şi artificial regiunii Odesa, reprezintă, potrivit datelor ultimului recensământ general al populaţiei din Ucraina, un total de 481 014 locuitori grupaţi în 176 de primării organizate, la rândul lor, în 9 raioane: Arciz, Bolgrad, Cetatea Albă, Chilia, Ismail, Reni, Sărata, Tarutin şi Tatarbunar.

Regiunea Ismail

Până în anul 1954 localitățile din Sudul Basarabiei au fost organizate în regiunea Ismail. La 15 februarie 1954, printr-un Decret al Sovietului Suprem al URSS, regiunea Ismail a fost desființată, iar teritoriul ei a fost anexat regiunii Odesa. Decretul de desființare a regiunii Ismail a avut următorul cuprins (originalul rusesc și traducerea noastră românească): ”ОБ УПРАЗДНЕНИИ ИЗМАИЛЬСКОЙ ОБЛАСТИ УКРАИНСКОЙ ССР

Указ от 15 февраля 1954 г.
(«Ведомости Верховного Совета СССР» 1954 г. № 4)
Утвердить представление Президиума Верховного Совета Украинской Советской Социалистической Республики об упразднении Измаильской области и передаче ее территории в состав Одесской области.
DESPRE DESFIINȚAREA REGIUNII ISMAIL DIN RSS UCRAINEANĂ
Decret din 15 februarie 1954
(«Monitorul Sovietului Suprem al URSS» pe anul 1954, nr. 4)

Se aprobă propunerea Prezidiului Sovietului Suprem al Republicii Socialiste Ucrainene privind desființarea regiunii Ismail și transmiterea teritoriului acesteia în componența regiunii Odesa. ”

Decretul de desfiintare a regiunii Ismail

Principalele comunități etnice din Sudul Basarabiei sunt reprezentate de bulgari, români, ucraineni, ruși lipoveni și găgăuzi. Există și comunități mai mici de albanezi, greci, țigani și evrei. Niciuna dintre comunitățile etnice nu deține majoritatea în această regiune, ai cărei locuitori se remarcă prin cel mai ridicat nivel de toleranță etnică în Ucraina de astăzi. În cuprinsul fostei regiuni Ismail, populația românească deține o pondere de 18%. Vechea comunitate numeroasă a nemților basarabeni a fost aproape integral evacuată în Germania conform înțelegerilor sovieto-germane.

Sudul Basarabiei 1930

Ideea reînființării regiunii Ismail a fost formulată public de reprezentanți ai multor organizații neguvernamentale:

1. Asociația «Возрождение региона» («Renașterea regiunii») din Odesa (președinte cunoscutul politician Ruslan Bodelan, etnic ucrainean, fost primar al municipiului Odesa și guvernator al regiunii Odesa, originar din raionul Chilia), începând cu anul 2012;

2. Revista ”Країна” (”Țara”) din Kiev (materiale ale jurnalistului Ihor Lubyanov), începând cu anul 2013;

3. Asociația Naţional-Culturală ”Basarabia” a Românilor din regiunea Odesa (președinte Anatol Popescu), începând cu anul 2014;

4. Asociaţia Naţional-Culturală ”Valul lui Traian” a Românilor din raionul Tatarbunar (președinte Nicolae Moșu), începând cu anul 2014;

5. Alianța Creștin-Democrată a Românilor din Ucraina, filiala regională Odesa (predinte Petru Șchiopu),  începând cu anul 2014.

Există mai multe voci și în mijlocul comunității bulgare din zonă care și-au exprimat dorința ca regiunea Ismail să fie reînființată.

Propunerea unei noi organizări administrative a Ucrainei lansată de revista ”Країна” (”Țara”) din Kiev prevede existența unei regiuni distincte numite Basarabia, incluzând două raioane mari (Cetatea Albă și Ismail), și a unei regiuni numite Bucovina, incluzând actualele regiuni Cernăuți și Ivanofrankovsk (fosta Pocuție).

Organizare administrativa noua a Ucrainei, cu regiunile Basarabia si Bucovina incluzand Pocutia

 

Basarabia de Sud

Harta etnica a regiunii Ismail pe raioane 2001

Harta etnica a regiunii Ismail 2001

Doar ucraineni in 2001 in regiunea Ismail

Doar romani in 1989 in regiunea Ismail

Doar bulgari in 1989 in regiunea Ismail

Doar gagauzi in 2001 in regiunea Ismail

Toate etniile in 1989 in regiunea Ismail

 


CONTRIBUȚIA BISERICII LA REALIZAREA UNITĂȚII NAȚIONALE

Decembrie 2, 2013

PREAFERICITUL DANIEL PATRIARHUL ROMANIEICuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la slujba de Te Deum săvârşită în Catedrala Patriarhală, cu prilejul Zilei Naţionale a României, 1 Decembrie 2013.

Anul acesta, 2013, poporul român aniversează împlinirea a 95 de ani de la Marea Unire din 1 decembrie 1918. Este un prilej binecuvântat de-a exprima mulţumirea noastră lui Dumnezeu pentru marele dar al libertăţii şi unităţii naţionale, precum şi omagiul nostru de recunoştinţă faţă de cei care au contribuit la dăinuirea peste timp a conştiinţei de neam, a comuniunii de cuget, de credinţă, de limbă şi simţire românească, iar în mod deosebit omagiu adus memoriei făuritorilor Marii Uniri.

La promovarea conştiinţei unităţii spirituale a neamului românesc, Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuţie majoră. Ea a cultivat în sufletele credincioşilor români conştiinţa trează că ei au aceeaşi obârşie, ca neam, aceeaşi limbă şi aceeaşi credinţă creştină. Mitropoliile Ţării Româneşti şi Moldovei erau în strânse legături cu Mitropolia Transilvaniei, răspândirea cărţilor bisericeşti, ajutorarea frăţească în timp de prigoană, corespondenţa între ierarhi, contacte personale între preoţi, călugări şi credincioşi pelerini fiind adesea practicate de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi.

Încă de la începutul secolului al XV-lea, mitropoliţii Ţării Româneşti aveau şi calitatea de „exarhi ai plaiurilor“ pentru teritoriile intracarpatice, aflate pe atunci sub stăpânire străină. În aceasta calitate, ei hirotoneau – la Argeş, Târgovişte sau Bucureşti – pe mitropoliţii Transilvaniei. Episcopii de Vad depindeau canonic de Mitropolia Moldovei, mulţi dintre cârmuitorii ei fiind moldoveni, hirotoniţi la Suceava ori la Iaşi. Tot în Moldova au fost hirotoniţi unii dintre episcopii Maramureşului. La rândul lor, câţiva transilvăneni au ajuns ierarhi în Moldova şi Muntenia, ca episcopii Pahomie de la Roman şi Mihail de la Buzău, mitropolitul Iacob Stamati de la Iaşi, toţi în secolul al XVIII-lea, episcopii Filotei şi Dionisie Romano de la Buzău, în secolul al XIX-lea.

Conştiinţa unităţii de neam a fost întărită mai ales prin traducerea şi tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română pentru „întreaga seminţie românească“, punându-se astfel bazele limbii române literare, care a consolidat şi mai mult conştiinţa unităţii de neam a tuturor românilor. Biserica a dăruit cărţi de slujbă şi de învăţătură în limba poporului, înţeleasă de toţi, care au circulat în toate provinciile româneşti, afirmând, adesea, în predosloviile acestor cărţi unitatea bisericească şi naţională a tuturor românilor.

Diaconul Coresi, plecat la jumătatea secolului al XVI-lea de la Târgovişte la Braşov, a desfăşurat o bogată activitate tipografică de peste două decenii tipărind cele dintâi cărţi bisericeşti. El are marele merit de a fi introdus limba română în Biserică. Lui îi datorăm primul Liturghier tipărit în întregime în româneşte (1570). Apoi Cazania mitropolitului Varlaam al Moldovei, din 1643, intitulată sugestiv „Carte românească de învăţătură“, care s-a răspândit în sute de exemplare în Transilvania, întăreşte şi mai mult conştiinţa unităţii de neam a românilor despărţiţi fără voia lor în provincii separate politic. În prefaţa acestei cărţi, Domnitorul Vasile Lupu al Moldovei exprima vizionar convingerea că, prin carte, Biserica se adresa nu doar cititorilor din principatul moldav, ci „la toată seminţia românească pretutindenea ce se află pravoslavnici într-această limbă”. Şi, într-adevăr, istoria confirmă circulaţia Cazaniei mitropolitului Varlaam în Transilvania şi în toate ţinuturile locuite de români, ajutându-i să îşi păstreze în acelaşi timp credinţa, identitatea şi unitatea etnică. Nu se poate trece cu vederea tipărirea Noului Testament de la Bălgrad (Alba Iulia), în 1648, în predoslovia căruia mitropolitul Simion Ştefan al Transilvaniei exprima ideea unităţii naţionale şi necesitatea stabilirii unei limbi literare pe care să o înţeleagă toţi românii. De asemenea, mitropolitul Dosoftei al Moldovei scria în predoslovia Liturghierului (său) din 1683 că l-a tradus în româneşte ca „să-nţeleagă toţi“, declarând că săvârşirea sfintelor slujbe în limba înţeleasă de popor este în duhul tradiţiei Sfintelor Scripturi şi al Bisericii Ortodoxe. Liturghia săvârşită pe întreg teritoriul românesc în limba română a devenit, astfel, un factor de unificare spirituală naţională, de dezvoltare a conştiinţei naţionale şi a culturii româneşti. Pe de altă parte, Şcoala Ardeleană şi Biserica Greco-Catolică au contribuit şi ele la cultivarea conştiinţei unităţii de neam şi limbă, ca bază a realizării unităţii statale de mai târziu.

Aşadar, unirea tuturor provinciilor româneşti într-un stat român naţional a fost încoronarea multor eforturi de afirmare treptată a conştiinţei naţionale şi a dorinţei de unitate naţională.

În acest sens, unirea cea Mare de la Alba Iulia din 1918 a fost precedată şi pregătită treptat de evenimente majore, şi anume, de Revoluţia din anul 1848, de Unirea Principatelor Române din anul 1859, de victoria românilor asupra otomanilor în Războiul pentru Independenţă din 1877, de ridicarea României la rang de Regat în 1881, de recunoaşterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în 1885 şi de victoriile armatei române în Primul război mondial, între anii 1916-1918, de proclamarea Unirii Basarabiei cu România, la Chişinău, în 27 martie 1918 şi de proclamarea Unirii Bucovinei cu România, la Cernăuţi, în 28 noiembrie 1918.

În toate aceste etape de înaintare către realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, Biserica Ortodoxă Română a mers împreună cu poporul, a fost în fruntea lui cu rugăciunea şi cu acţiunea, de luminare şi de încurajare, mai ales săvârşind Sfânta Liturghie şi slujba de Te–Deum, folosind predica şi cuvântul tipărit, pentru a cultiva conştiinţa naţională şi idealul luptei pentru libertate şi unitate naţională.

Ierarhi, cărturari, preoţi, diaconi patrioţi, profesori de teologie, studenţi în teologie, călugări, călugăriţe care au îngrijit soldaţii răniţi pe front, parohii şi mănăstiri care au organizat colecte de bani şi alimente, toţi aceştia au încurajat moral şi material pe luptătorii români pentru libertate şi unitate naţională, mai ales în timpul Războiului de Independenţă din 1877 şi în timpul Primului Război Mondial, între anii 1916-1918. Un rol deosebit în acest sens au avut preoţii numiţi „confesori militari”.

În ceea ce priveşte evenimentul însuşi al Marii Uniri de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, între cei 1228 de delegaţi oficiali la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia se aflau şi mulţi slujitori ai Bisericii: ierarhi, profesori de teologie, consilieri eparhiali, preoţi parohi şi chiar studenţi în teologie.

Lucrările Adunării au fost prezidate de marele patriot Gheorghe Pop de Băseşti, împreună cu episcopul ortodox de Arad, Ioan I Papp, care era şi locţiitor de mitropolit al Transilvaniei, şi de episcopul greco-catolic de Oradea, Demeter Radu. În Marele Sfat al naţiunii române, ca şi în Consiliul Dirigent, au fost aleşi, de asemenea slujitori ai Bisericii, iar episcopul ortodox român de Caransebeş, Miron Cristea, viitorul Patriarh al României Mari, şi episcopul greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu, au fost aleşi să formeze, împreună cu Vasile Goldiş şi Alexandru Vaida Voievod, delegaţia de patru persoane care va prezenta Regelui Ferdinand Actul Unirii, la Bucureşti, în data de 14 decembrie 1918.

Proclamarea Unirii de la Alba Iulia s-a făcut la 1 Decembrie 1918, într-o zi de duminică. Ea a fost precedată de slujba Sfintei Liturghii şi de Te-Deum, în toate bisericile româneşti din Alba Iulia, întrucât aceasta era înţeleasă şi trăită ca o lucrare sfântă şi solemnă, ca o Sfântă Liturghie a comuniunii româneşti, a unităţii şi libertăţii naţionale, ca act de recunoştinţă sau mulţumire adusă lui Dumnezeu şi ca act de preţuire şi cinstire a eroilor care au luptat pentru dobândirea libertăţii naţionale şi afirmarea unităţii şi demnităţii naţionale.

În faţa unei mulţimi de 100 000 de români, adunaţi atunci la Alba Iulia, eruditul intelectual arădean Vasile Goldiş, secretar consistorial al Episcopiei Aradului, considerat vizionar şi ideolog al Marii Uniri, a citit Rezoluţia Unirii, prin care a fost proclamată solemn unirea Transilvaniei cu România.

Pentru toate binefacerile Marii Unirii în viaţa şi istoria poporul român, aducem astăzi mulţumire lui Dumnezeu şi pomenim cu recunoştinţă pe toţi eroii români care au luptat pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român.

Iar întrucât, din nefericire, unitatea teritorială realizată în anul 1918 nu mai este astăzi pe deplin aceeaşi, trebuie să cultivăm mai mult comuniunea cu fraţii noştri români din apropierea graniţelor României, dar şi cu românii de pretutindeni. Astfel, Ziua Naţională a României va fi mai intens şi mai solemn trăită ca Ziua Unităţii şi Demnităţii Naţionale a Românilor.

Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute ca să păstrăm şi să cultivăm darul unităţii naţionale ca fiind un simbol al demnităţii poporului român, obţinut cu multe jertfe şi multe eforturi spirituale şi materiale, spre slava Preasfintei Treimi, binele ţării noastre şi bucuria românilor de pretutindeni.

† DANIEL

Patriarhul României


Iulian CHIFU: NATO nu poate depinde cu apărarea sa de un veto al Rusiei

Octombrie 7, 2011

Interviu cu domnul prof. dr. Iulian Chifu, analist de politică externă, director al Centrului pentru Prevenirea Conflictelor şi Early Warning, Bucureşti

– Domnule profesor, am discutat şi cu alte ocazii despre scutul antirachetă din România. Iată că ceea ce unii aşteptau cu speranţă, iar alţii cu înfrigurare, s-a produs: Bucureştiul şi Washingtonul au semnat Acordul privind amplasarea unor elemente ale scutului antirachetă în România. Aceste elemente vor fi amplasate în localitatea Deveselu din judeţul Olt şi implică interceptoare de tip SM-3 şi un radar de ghidare a interceptoarelor. S-a făcut multă vâlvă pe acest subiect în unele capitale. Am observat cu toţii reacţii calme la Budapesta, Sofia, Kiev şi Chişinău, pe când dinspre Belgrad şi dinspre Moscova s-a simţit un val de nervozitate. În ecuaţia geopolitică regională, aceste reacţii contează, pentru că relevă fie un potenţial de consensualitate, fie unul de tensiune şi conflict latent. Cum apreciaţi faptul semnării Acordului de la Washington şi reacţiile actorilor geopolitici din regiunea noastră?

– Sistemul antirachetă american cu elemente amplasate în România – interceptorii – şi Turcia – radarul de avertizare timpurie – este o contribuţie naţională la scutul antirachetă al NATO şi apără întreaga Europă şi Statele Unite. El acoperă Republica Moldova şi, parţial, Ucraina. E adevărat că Federaţia Rusă negociază cu NATO o formulă de cooperare sau „scut comun”, dar acesta nu are cum să permită Rusiei să-şi asume o parte a teritoriului NATO, din cauza indivizibilităţii apărării comune a Alianţei, aşa cum nu poate să-şi asume nici un drept de veto pe utilizarea scutului, deoarece timpul de reacţie este între 4 şi 12 minute. Nici la nivelul NATO nu se întruneşte Consiliul NATO-Rusia pentru a lua o decizie, ci există un mandat pentru un general care decide, în timp real. Mai mult, principial NATO nu poate depinde vreodată cu apărarea sa de un veto al Rusiei.

Formula agreată este cea a cooperării prin schimb de informaţii, eventual un centru de fuziune a datelor la sediul SHAPE din Mons, Belgia, acolo unde atât NATO, cât şi Federaţia Rusă, cu scutul său independent, să aibă ecrane şi să poată compara şi confrunta datele în timp real. De asemenea, se preconizează o formulă de acord care să conţină o comunicare în prealabil a tuturor activităţilor de lansare de rachete pentru a nu fi interpretate în mod eronat drept altceva decât ceea ce sunt şi să existe reacţia scutului antirachetă.

Şi în privinţa unor inspecţii in situ pe care Rusia şi le-ar dori, pe parcursul montării scutului, şi ele sunt imposibil de aranjat din două motive: mai întâi consimţământul statului gazdă, care nu poate fi angajat de partea americană, apoi, pe fond, lipsa interesului pentru un transfer de tehnologie militară a SUA către Federaţia Rusă. Consimţământul ar putea însemna autorizarea „spionajului oficial” pe tehnologia antirachetă modernă a interceptării prin pulverizare la impact, lucru ce nu intră în spaţiul de interes al statelor membre NATO a se produce.

– Semnarea Acordului şi amplasarea propriu-zisă a elementelor scutului antirachetă, atunci când se va produce, determină ajustarea sau modificarea în răspăr a comportamentului statelor care se simt vizate. La ce anume credeţi că ne-am putea aştepta şi din partea căror capitale anume?

– Nu ne aşteptăm la reacţii de nici un fel. Partea rusă e convinsă că nu e un scut îndreptat împotriva sa, iar orice doleanţă ar dori să o exprime, pentru a deveni realitate, trebuie să fie acceptată şi de partener. Militarii ruşi ştiu componentele tehnice, cunosc metoda de interceptare, capacităţile sistemului, le-au discutat şi negociat. De altfel, este foarte corect de remarcat lipsa oricărei reacţii pe acest subiect din partea autorităţilor de vârf ale Federaţiei Ruse, mai mult, au apărut comentariile tehnice ce recunosc situaţia curentă şi lipsa oricărei ameninţări pentru Federaţia Rusă. Singurele comentarii şi presiuni vin în sensul promovării propunerilor de cooperare şi a doleanţelor Rusiei de a se implica în cadrul scutului antirachetă.

– Poate servi scutul antirachetă un motiv real de poticneală în politica externă a Rusiei, mai cu seamă în ceea ce priveşte diferendul moldo-rus îngheţat din Transnistria?

– Nu. Referirile la amplasarea unor capabilităţi în Transnistria au fost şi rizibile, şi fără legătură cu scutul antirachetă. Federaţia Rusă e conştientă, la nivelele sale decizionale, că amplasarea oricăror capabilităţi oriunde în lume trebuie să se refere la ameninţări reale şi credibile, altfel e greu de explicat şi propriului public de ce trebuie cheltuiţi aiurea nişte bani pe înarmare. Este şi cazul posibilei amplasări a unui port-elicopter din clasa Mistral, achiziţionat de la francezi, în Marea Neagră, la Sevastopol. Ar însemna că vizează statele NATO, cu o capabilitate supradimensionată şi costisitoare care nu se justifică în zonă, prin raza de acţiune, şi Moscova ştie că acest lucru ar antrena escaladarea înarmării în Marea Neagră, pentru că şi Turcia, şi România va dori să-şi protejeze ţărmurile din largul mării în faţa unei asemenea capabilităţi.

– Un alt conflict nerezolvat al Moscovei în regiunea noastră este diferendul canonic româno-rus, un conflict cu adânci rădăcini istorice. Cazul Mitropoliei Basarabiei este vizat direct. În câteva zile va sosi la Chişinău patriarhul Kiril Gundiaev al Moscovei şi al întregii Rusii, după ce, la distanţă de doar o săptămână, a efectuat vizite în ţinutul Herţa, la Bănceni, şi în nordul Bucovinei, la Cernăuţi. Cum se vede de la Bucureşti această activizare a Bisericii Ruse şi care sunt, în opinia dumneavoastră, elementele-cheie de care se conduce în regiunea noastră centrul de putere religioasă de la Moscova?

– Aici avem două niveluri, două planuri de discuţie. Unul este disputa reală şi ingerinţa în afacerile Bisericii Ortodoxe Române şi a componentelor sale din Basarabia, Bucovina şi regiunea Odesa, componente tradiţionale ce menţin tradiţia istorică a românilor moldoveni, basarabeni, nistreni, bucovineni. Aici e o chestiune pe care cele două Biserici ortodoxe trebuie să o convină, cu toleranţa şi modul egal de a le privi din partea guvernelor Republicii Moldova şi Ucrainei.

Cel de-al doilea plan e mai larg, nu mai puţin relevant, cu impact major asupra contemporaneităţii. El ţine de nevoia de raportare morală, de referire la valori concrete, pe care religia o oferă oamenilor. Am observat, în ultima vreme, o adevărată tendinţă a religiilor majore, consacrate, în ceea ce priveşte alunecarea către mercantilism şi căderea în principiile pieţei, devenind adevărate societăţi comerciale. E cazul tuturor Bisericilor mari, e şi cazul Bisericii ortodoxe, iar punctul major care demonstrează acest trend este fuga credincioşilor ruşi sau slavi, în general, de sub oblăduirea sa către islam radical, către culte jihadiste, către aşa-numitele „culte noi”, construite pe aşteptările oamenilor, care le satisfac mai bine nevoia de identitate de grup şi de referinţă morală, de raportare la divinitate, decât religiile mari. Aici problema e şi mai importantă, deoarece trec drept convertiţi la jihadism ruşi şi slavi, cazaci din regiunile Krasnodar Krai, Stavropol Krai, care se alătură insurgenţei din Caucazul de Nord şi aruncă în aer şi strategia de restabilire a structurii etnice a regiunii prin instalarea acestor etnici de origine slavă tocmai prin convertirea lor la Islam şi alăturarea insurgenţei, în special celei ce se manifestă prin acţiuni teroriste şi asumări jihadiste.

– Domnule profesor, vă mulţumim.

Vlad CUBREACOV


O carte de zile mari: “Mitropolitul Visarion Puiu: viaţa şi opera sa bisericească”

Iunie 30, 2010

Prin bunăvoinţa părintelui protoiereu Ioan Lisnic, paroh al bisericii din comuna Putineşti, Floreşti, am primit la redacţie cartea sfinţiei sale “Mitropolitul Visarion Puiu: viaţa şi opera sa bisericească”, apărută anul acesta la editura „Labirint” din Chişinău. Răsfoind-o, ne-am putut convinge că această lucrare, cuprinzătoare şi densă în mesajul ei, demnă de o teză de doctorat în istoria Bisericii Ortodoxe Române, îi face cinste nu doar eruditului şi laboriosului ei autor, dar şi întregii pleiade de tineri preoţi cărturari din Basarabia de astăzi, preocupaţi îndeaproape de trecutul nostru bisericesc şi naţional.

Într-un cuprins de 145 de pagini, cartea părintelui Ioan Lisnic, continuatorul unei dinastii de preoţi basarabeni, pune în valoare figura monumentală a mitropolitului Visarion Puiu, lăsând la o parte orice umbră de îndoială, părtinire sau criticism. Lucrarea părintelui Ioan Lisnic, apărută pe spezele autorului, într-un tiraj modest de doar 500 de exemplare, face dovada unei temeinice (aproape exhaustive) documentări asupra subiectului, a unei admirabile capacităţi de sistematizare şi sinteză, dar, mai cu seamă, a apropierii cu multă dragoste sufletească de personalitatea unuia dintre cei mai energici, mai mari şi mai harnici ierarhi ai Ortodoxiei noastre româneşti, care „închinându-şi viaţa slujirii Bisericii şi intereselor neamului său, a trebuit să primească de la Dumnezeu darul martirajului exilului”.

Pentru a ne da seama de anvergura şi profunzimea acestei cărţi, este suficient să parcurgem cuprinsul celor şase capitole ale ei. Găsim util şi potrivit să le lăsăm cititorilor noştri libertatea de a înţelege valoarea monografiei din chiar titlurile capitolelor şi subcapitolelor acestei lucrări de pionierat în istoriografia bisericească din Basarabia. Aşadar, iată titlurile valoroasei lucrări: 1. Studiile şi începutul activităţii bisericeşti (cu subcapitolele: Elev la Seminariile Teologice din Roman şi Iaşi, Studiile la facultate şi serviciul la Ministerul Cultelor, Primirea călugăriei şi desăvârşirea studiilor la Academia Teologică din Kiev,  Începutul activităţii în Episcopia Dunării de Jos), 2. Director al Seminarului Teologic „Sfântul Andrei” din Galaţi (cu subcapitolele: Condiţiile necesare pentru instruirea şi educaţia seminariştilor, Străduinţa arhimandritului Visarion – un local pentru Seminar, Realizările în organizarea procesului de învăţământ, Activitatea editorială, Administrarea Seminarului în timpul războiului), 3. Director al Seminarului Teologic din Chişinău şi Exarh al mănăstirilor din Basarabia (cu subcapitolele: Director al Seminarului, Exarh al mănăstirilor, Activitatea obştească şi cea editorială), 4. Slujirea arhierească în episcopiile Argeşului şi Hotinului (cu subcapitolele: Episcop la Curtea de Argeş, Alegerea şi instalarea în funcţia de episcop al Hotinului, Începutul organizării centrului eparhial, Realizările din centrul episcopiei, Realizări în cuprinsul eparhiei, Activitatea clerului din eparhie şi opera de binefacere, Iniţiativele şi activitatea editorială spre îmbunătăţirea vieţii bisericeşti, Organizarea şi desfăşurarea solemnităţilor de sfinţire a Catedralei din Bălţi), 5. Mitropolit al Bucovinei. Şef al Misiunii Ortodoxe din Transnistria (cu subcapitolele: Reorganizarea Fondului Bisericesc al Bucovinei, Reînfiinţarea Episcopiei Maramureşului şi realizările bisericeşti, Finanţări de interes social şi opera de binefacere, Misiunea Ortodoxă din Transnistria în primul an de activitate, Instalarea mitropolitului Visarion la conducerea Misiunii, Activitatea Misiunii Ortodoxe din Transnistria sub conducerea mitropolitului Visarion), 6. Anii exilului. Fondator al Episcopiei Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală (cu subcapitolele: Lungul drum al exilului, Condamnarea şi caterisirea, Organizarea bisericească. Înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române din Europa Occidentală, Ultimii ani de viaţă. Reabilitarea post mortem).

Mitropolitul de luminoasă amintire Visarion Puiu este singurul ierarh român care a avut privilegiul şi onoarea, dar, într-un sfârşit şi nenorocirea, de a-şi purta toiagul ostenelilor şi păstoriei sale în întreg spaţiul de jurisdicţie primordială a românităţii moldovene: vatra vechii Moldove dintre Carpaţi şi Prut, Moldova dintre Prut şi Nistru, Moldova transnistreană până la Bug, Maramureşul şi Bucovina voievodală. Însă mitropolitul Visarion a rămas mare şi neegalat în conştiinţa noastră nu doar prin vasta geografie a spaţiului românesc de răsărit în care s-a ostenit, ci prin rodnicia faptelor sale creştineşti, prin abnegaţia slujirii sale, prin curajul şi nobleţea sa de prinţ al Bisericii Române. Oamenii şi timpurile i-au arătat nedreptate. Cartea părintelui Ioan Lisnic constituie o contribuţie basarabeană importantă în efortul nostru naţional şi bisericesc de reabilitare completă a mitropolitului Visarion Puiu.

În Încheierea acestei cărţi, părintele Ioan Lisnic spune, cu o modestie caracteristică oricărui suflet cinstitor şi iubitor de neam şi de Biserică: „m-am străduit să pun în valoare faptele ierarhului, în special din perioada activităţii sale „în această latură de ţară””, adăugând pe bună dreptate că „faptele şi realizările sale de ctitorie merită să fie cunoscute, deşi, la noi, puţin s-a vorbit şi s-a scris despre marele ierarh”. Crezul autorului acestei lucrări s-a sprijinit, după cum ne mărturiseşte chiar sfinţia sa, pe îndemnul sfântului Apostol Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu, priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei, 13,7).

Această carte valoroasă merită a fi republicată într-un tiraj mai mare, astfel încât să devină un bun al cât mai multor iubitori de istorie creştină, al cât mai multor iubitori de Hristos.


Palanca – fereastra noastră (astupată) la Marea Neagră

Decembrie 2, 2009
Sfârtecată în partea sa de nord şi în cea de sud, dar şi dinspre răsărit, la Tighina, Basarabia istorică, pusă în cadrele politice ale Republicii Moldova, ca nou subiect al dreptului internaţional, se frământă, căutând să scape din îmbrăţişarea sufocantă a unei istorii nedrepte.

Patul lui Procust şi latenţele istorice

Această frământare se vede cel mai bine în ultimele zile la Palanca, prima localitate la nord de Limanul Nistrului, acolo pe unde, în 1940, Stalin şi Hruşciov trasau o linie de decupare pentru a-i oferi Ucrainei, ca bonus de încurajare, sudul provinciei noastre istorice şi pentru a-i asigura Kievului, ca auxiliar al Moscovei, controlul navigaţiei pe Dunăre, de la Reni la Ismail, Chilia şi Vâlcov până la revărsarea în Marea Neagră, dar şi controlul faţadei maritime basarabene cu principalul port istoric – Cetatea Albă, ctitoria domnitorilor români de la Suceava.

Frontierele Republicii Moldova, moştenite de la fosta RSS Moldovenească, dor în foarte multe locuri şi ne înfăţişează un stat care a ieşit în lume, în configuraţia lui teritorială actuală, direct de pe Patul lui Procust pe care fusese răstignit la 28 iunie 1940. Amputările teritoriale din 1940, pe care nu le-am putut repara în 1991 şi până atunci, au izolat trunchiul Basarabiei de părţile ei istorice de la Dunăre şi de la Marea Neagră. Parţial, unul dintre aceste uriaşe handicapuri teritoriale a fost reparat prin construirea Portului liber internaţional Giurgiuleşti şi a celor două terminale (petrolier şi cerealier), spre iritarea vizibilă a unor factori de putere de mai de la răsărit. Memoria şi reflexele istorice însă fac ca părţile răşluite ale Basarabiei să nu fie uitate. Suntem asemeni veteranilor de război, care, pierzând un braţ sau un picior, acuză, inexplicabil la prima vedere, dureri acute tocmai ale părţilor de corp pierdute. Citiţi Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova şi veţi înţelege perfect aceste dureri.

Pentru cine este nu doar conectat la simţirea istorică a pământului acesta de la răsărit de Prut, dar şi realist, în sensul că s-a obişnuit, într-o lume a demagogiilor patriotarde, să mizeze doar pe propriile puteri, vindecarea şi cicatrizarea rănilor lăsate de amputările teritoriale din 1940 reprezintă o posibilitate sigură, dacă nu singura, de supravieţuire în aşteptarea unui orizont istoric diferit de cel actual. O condiţie obligatorie în această situaţie este ca noi înşine, copii din flori ai Europei de la Stalin şi Hitler la Gorbaciov şi Reagan, de la Regele Carol al II-lea şi Regele Mihai la Ion Iliescu şi Mircea Snegur, să nu ne jucăm niciodată cu bisturiul. Riscul de a răni din nou trunchiul care ne-a mai rămas, este major şi ne poate fi fatal.

Limbajul inadecvat ca scuză a subordonării sau a complicităţii?

În ultima vreme, premierul Vladimir Filat, secondat de ministrul său de Externe, Iurie Leancă (ambii emanaţi din epoca Lucinschi), au purtat discuţii cu deţinătorii puterii de la Kiev şi, din câte s-a văzut, ne presează şi ne pripesc să cedăm, adică să facem concesii teritoriale. Am fost cu toţii neplăcut surprinşi să descoperim în arsenalul diplomatic al celor doi oficiali chişinăuieni cuvinte şi noţiuni pe care nu le mai auzisem de mult. În mod expres sau implicit cei doi s-au referit la: teritorii în loc de teren; cedări sau concesii teritoriale (Palanca); schimb sau compensaţii teritoriale (Giurgiuleşti versus Palanca); nevoia de a acţiona orbeşte şi fără a Citește în continuare »


REPUBLICA MOLDOVA. 18 ANI DE INDEPENDENŢĂ

August 27, 2009

Republica MoldovaAstăzi Republica Moldova marchează 18 de independenţă. Ca şi în anii precedenţi, acest popas aniversar ne oferă prilejul să evocăm momentul astral din 27 august 1991. Atunci efortul compatrioţilor noştri  s-a fructificat din plin, istoria şi Dumnezeu răsplătindu-ne pentru toate nedreptăţile şi suferinţele îndurate de-a lungul ocupaţiei sovietice. Proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova constituie un pas major spre lichidarea unora dintre consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov şi croirea unui destin nou şi demn al nostru într-o Europă în schimbare prin reaşezarea ei pe temeiuri mai sigure. Fiind certificatul de naştere al Republicii Moldova ca stat naţional, neatârnat, suveran şi democratic, Declaraţia de independenţă rămâne singurul act juridic imuabil care trasează parcursul viitor al ţării. Ea cuprinde în sine toate elementele esenţiale ale unui proiect politic încă nefinalizat. Abordarea retrospectivă a momentului 27 august 1991 ne obligă să recitim atent fiecare punct al Declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova nu doar pentru a înţelege valenţele istorice ale acelui moment, ci şi pentru a privi cu speranţă în viitor. Publicăm mai jos textul acestui document.

DECLARAŢIA DE INDEPENDENŢĂ A REPUBLICII MOLDOVA

PARLAMENTUL REPUBLICII MODLOVA, constituit în urma unor alegeri libere şi democratice,

AVÎND ÎN VEDERE trecutul milenar al poporului nostru şi statalitatea sa neîntreruptă în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale;

CONSIDERÎND actele de dezmembrare a teritoriului naţional de la 1775 şi 1812 ca fiind în contradicţie cu dreptul istoric şi de neam şi cu statutul juridic al Ţării Moldovei , acte infirmate de întreaga evoluţie a istoriei şi de voinţa liber exprimată a populaţiei Basarabiei şi Bucovinei;

Citește în continuare »


CUPA (amară a) CETĂŢENIEI

Mai 24, 2009

CUPA CETĂŢENIEI APRILIE-MAI 2009, COMPETIŢIE INTERN-NAŢIONALĂ

Gazdă, anternor şi arbitru: Guvernul BOC

Echipele din ligă:

  1. Republica Moldova (3 300 000 de jucători, toţi fundaşi, în apărare)
  2. Israel (250 000 de jucători, toţi înaintaşi, în atac)
  3. Ucraina (400 000 de jucători, toţi fundaşi, în alergare)

Locul desfăşurării: Bucureşti

Transmisiune în direct pe toate posturile de radio şi televiziune

Public de excepţie: 800 de milioane de europeni. Cea mai activă este galeria rusă, care se aude dincolo de Bruxelles

Joc de excepţie, cu declaraţii zgomotoase şi multe alpauze în faţa Camerelor reunite

Scor:

ISRAEL – MOLDOVA   80:0

ISRAEL – UCRAINA 80:0

MOLDOVA – UCRAINA 0:0 (Eh, remiză,  domnule, remiză!)

Mazal tov, mazal tov, că taaare bine mai jucaţi! Şalom, dragi compatrioţi! Şalom, adon Boc! Ma şlomha? Sunteţi un antrenor şi un arbitru de zile mari!

Staţi aşa, mai jucăm şi luna viitoare acasă la noi?

Vezi şi aici:

http://victor-roncea.blogspot.com/2009/05/cetateni-israelieni-singuri-pe-lista.html


16 mai 1812

Mai 17, 2009

La 16 mai s-au împlinit 197 de ani de la semnarea  de către ruşi şi turci, în Hanul armeanului Manuc bey din Bucureşti, a unei nenorocite hârtii prin care Rusia răşluia din trupul viu al Moldovei partea ei de răsărit numită mai târziu Basarabia.

16 mai 1812 este o zi neagră,  de dureroasă amintire pentru  noi.

16 mai 1812 reprezintă ziua tragică în care Prutul a fost făcut linie de frângere a trupului şi sufletului nostru etnic pe altarul intereselor murdare ale două imperii. Citește în continuare »