RADIO CERNĂUȚI ON-LINE EMITE 24/24 ÎN ROMÂNĂ

Decembrie 1, 2015

Radio Cernauti 1

Liga Tineretului Român ”Junimea” din regiunea Cernăuți a lansat, la 1 decembrie 2015, cu sprijinul financiar al Departamentului Politici pentru Relațiile cu Românii de Pretutindeni, primul post de radio on-line din Ucraina, care emite 24 de ore din 24 în limba română.

Liga Tineretului Român ”Junimea” din Cernăuți a fost înființată în 1998 și este condusă de președintele Vitalie Zâgrea, care și-a făcut studiile la Catedra de Filologie Româna și Clasică a Universității ’’Iuri Fedkovici’’ din Cernăuți și este de asemenea redactor-șef la Radio Ucraina Internațional, redacția de emisiuni în limba română.

Radio Cernăuți on-line are un program generalist. Grila de programe cuprinde o gamă largă de emisiuni – știri, invitați în studio, emisiuni pe teme politice, economice, culturale, muzicale și de divertisment. Radio Cernăuți are în grilă atât știri din Cernăuți cât şi de la alte comunități românești din Ucraina.

Radio Cernăuți on-line poate fi urmărit pe pagina de internet: http://www.bucpress.eu.


REZULTATELE CONCURSULUI DE ÎNCERCĂRI DE ICOANĂ A CUVIOSULUI ANATOLIE ROMÂNUL CEL CE ÎN PĂMÂNTUL JAPONIEI A STRĂLUCIT

Decembrie 5, 2014

Logo Rasaritul Romanesc

Asociația Răsăritul Românesc din Chișinău face publice rezultatele Concursului de încercări de icoană a Cuviosului Anatolie Românul cel ce în pământul Japoniei a strălucit, Concurs anunțat în data de 27 septembrie 2014.

Urmare a examinării lucrărilor depuse la sediul Asociației sau trimise prin curier electronic până în data de 25 noiembrie 2014, juriul format din artiști plastici și preoți ai Mitropoliei Basarabiei (Patriarhia Română) a decis selectarea, într-o primă etapă, a trei lucrări pentru primele trei locuri câștigătoare.

Lucrările selectare aparțin următorilor pictori iconari: 1) Doina Spătaru și Ștefan Purici din Cernăuți; 2. Ion Cojocaru din Edineț; 3. Pavel David din Strășeni.

Într-o a doua etapă, juriul a decis comasarea celor trei premii (5000 + 3500 + 2000 = 10500 MDL) și suplimentarea fondului de premiere cu încă 4500 MDL, astfel încât toate cele trei lucrări câștigătoare să fie premiate egal, cu câte 5000 MDL fiecare.

Asociația Răsăritul Românesc va tipări cele trei lucrări declarate câștigătoare și va pune la dispoziția Mitropoliei Basarabiei, dar și la dispoziția autorilor o parte din tiraj.


ÎNCERCARE DE ICOANĂ A CUVIOSULUI ANATOLIE ROMÂNUL CEL CE ÎN PĂMÂNTUL JAPONIEI A STRĂLUCIT. PICTORI DIN CERNĂUȚI

Noiembrie 24, 2014

Asociația ”Răsăritul Românesc” a primit astăzi de la Cernăuți (nordul Bucovinei) imaginile unei încercări de icoană a Cuviosului Anatolie Românul cel ce în pământul Japoniei a strălucit. Autori sunt pictorii iconari Ștefan Purici și Doina Spătaru. Lucrarea este executată în tehnica tempera, pe blat din lemn de tei acoperit cu grund, foiță de aur de Harkov, 24 de carate.

Cuviosul Anatolie Romanul pictor Cernauti 1

Cuviosul Anatolie Romanul pictor Cernauti

Cuviosul Anatolie Romanul pictor Cernauti detaliu

Cuviosul Anatolie Romanul pictor Cernauti 2

Cuviosul Anatolie Romanul pictor Cernauti 3

Cuviosul Anatolie Romanul pictor Cernauti 4

 


SCHIȚĂ ÎN CREION A UNEI ÎNCERCĂRI DE ICOANĂ A CUVIOSULUI ANATOLIE ROMÂNUL CEL CE ÎN PĂMÂNTUL JAPONIEI A STRĂLUCIT

Noiembrie 20, 2014

Schiță în creion a unei încercări de icoană a Cuviosului Anatolie Românul cel ce în pământul Japoniei a strălucit. Pictor iconar din Cernăuți, nordul Bucovinei.

Cuviosul Anatolie Romanul schita Cernauti


APELUL FORUMULUI COMUNITĂȚII ROMÂNEȘTI DIN SUDUL BASARABIEI CĂTRE COMUNITATEA ROMÂNEASCĂ DIN UCRAINA

Iunie 17, 2014

Romanii din Ucraina 1989 si 2001

Către:

Uniunea Interregională “COMUNITATEA ROMÂNEASCĂ DIN UCRAINA”
și toate organizațiile – membri colectivi ai acesteia

Asociația Național-Culturală a Moldovenilor din Ucraina
și toate organizațiile – membri colectivi ai acesteia

Organizațiile național-culturale ale românilor/moldovenilor din Ucraina

Consiliile locale și raionale din unitățile administrativ-teritoriale cu populație majoritară românească/moldovenească (românofonă)
din regiunile Transcarpatia, Cernăuți și Odesa

Românii/Moldovenii din Ucraina

La solicitarea reprezentanților comunității românești din Basarabia Istorică, întruniți la Forumul Comunității Românești din Sudul Basarabiei azi, 15 Iunie 2014, la Ismail, în ziua comemorării a 125 de ani de la trecerea în eternitate a poetului nostru național Mihai Eminescu, liderii asociațiilor românești din regiune adresează tuturor românilor/moldovenilor din Ucraina prezentul

A P E L

Iubiți frați și surori, stimați conaționali,

Trăind în aceste clipe vremuri istorice, în urma cărora urmează ca statul nostru de cetățenie, Ucraina, să-și stabilizeze cursul de dezvoltare democratic și european și să îmbrățișeze deschis valorile statului de drept modern, comunitățile istorice românofone din Ucraina, aflându-se în mod statornic, de mii de ani, la intersecția celor mai importante căi de acces în spațiul european și balcanic și acumulând, adesea instinctiv, experiența de pașnică conviețuire cu toate etniile care înconjoară arealul românesc,

fiind o veritabilă punte de legătură și de prietenie în cadrul trilateralei interstatale Ucraina-România-Republica Moldova și având aceleași aspirații cu populația celor trei state, românitatea din Ucraina, divizată artificial, cu scopuri meschine, de autoritățile bolșevice sovietice în români și moldoveni, nu poate rămâne indiferentă față parcursul istoric al statului nostru.

Parte a poporului Ucrainei, oficial în număr total de peste 400.000 de cetățeni de naționalitate română și moldovenească, locuitorii băștinași vorbitori ai sumedeniilor de graiuri ale limbii române din Maramureșul Istoric, Nordul Bucovinei, ținutul Herța, Nordul și Sudul Basarabiei, Nordul regiunii Odesa, au în toate aceste teritorii sentimentul apartenenței la același neam, dând dovadă de unitate în port, tradiții și obiceiuri, credință strămoșească și valori spirituale și naționale comune.

În urma evenimentelor din iarna-primăvara anului curent cu aceleași sentimente am urmărit soarta și grijile românilor din Cernăuți, precum și confrații bucovineni au fost îngrijorați de soarta moldovenilor din Odesa. Ne-am susținut reciproc și în aceeași limbă ne-am rugat și încă ne mai rugăm pentru pace în țară și în familiile noastre.

Pentru implementarea reformelor statale și a sporirii procesului pașnic de democratizare a statului ucrainean avem nevoie de solidaritate în sânul societății. Pentru a fi cu adevărat parte a societății și a poporului Ucrainei avem, însă, nevoie de solidaritate între cei care sunt parte a aceluiași neam, statornici de sute de ani pe aceste pământuri.

În urma celor menționate solicităm tuturor celor a căror patrie spirituală este limba marilor înaintași Mihai Eminescu și Ștefan cel Mare să dea dovadă de cuget liber, de solidaritate și unitate națională, în beneficiul comunităților noastre istorice. Facem apel către comunitatea românilor/moldovenilor din regiunea Cernăuți, indiferent de cum se identifică aceștia, în vederea organizării la Cernăuți – capitala culturală a tuturor românilor din Ucraina, a unei reuniuni a comunităților românești/românofone din Ucraina. Indiferent de formatul întrunirii – forum/congres/conferință, manifestarea apare ca fiind una imperios de necesară mai ales în condițiile actuale de restructurare a raporturilor de coabitare dintre organele statului și societatea civilă și mai ales – reprezentanții minorităților naționale și a popoarelor băștinașe din Ucraina. Desfășurată pe parcursul verii anului 2014, manifestarea are nevoie de implicarea nemijlocită a mai multor factori organizatorici, în vederea distanțării de implicarea factorilor politici, în beneficiul tuturor destinatarilor. În acest sens, din punctul de vedere al organizării unei delegații reprezentative din regiunea Odesa, subsemnații, reprezentanți ai asociațiilor românești din regiune, vă stau la dispoziție.

Asemeni manifestărilor de solidaritate și reînnoire a ideei naționale de acum 25 de ani, odată cu revenirea la alfabetul latin al limbii române, la Cernăuți trebuie să se nască o nouă abordare a valorilor noastre naționale comune, un nou dialog dintre marile comunități istorice românofone și statul ucrainean, precum și cu statele înrudite – România și Republica Moldova.

Petru ȘCHIOPU
Președinte al Filialei regionale Odesa a Alianței Creștin-Democrate a Românilor din Ucraina

Zinaida PINTEAC
Vicepreședinte a Filialei regionale Odesa a ACDRU

Nicolae MOȘU
Președinte al Asociației Național-Culturale „VALUL LUI TRAIAN” a Românilor din raionul Tatarbunar

Anatol POPESCU
Președinte al Asociației Național-Culturale “BASARABIA” a Românilor din regiunea Odesa


SUDUL BASARABIEI (REGIUNEA ISMAIL), SUPRAFAȚĂ ȘI POPULAȚIE

Iunie 16, 2014

Regiunea Ismail harta rusa

Bugeacul, adică Sudul Basarabiei istorice (fostele judeţe Ismail, Cetatea Albă şi părţi ale judeţelor Cahul şi Tighina) are o suprafaţă de 13 106 kilometri pătraţi între faţada basarabeană a Mării Negre şi fluviile Dunărea şi Nistru.

Populaţia din această regiune istorică a Basarabiei, ataşată arbitrar şi artificial regiunii Odesa, reprezintă, potrivit datelor ultimului recensământ general al populaţiei din Ucraina, un total de 481 014 locuitori grupaţi în 176 de primării organizate, la rândul lor, în 9 raioane: Arciz, Bolgrad, Cetatea Albă, Chilia, Ismail, Reni, Sărata, Tarutin şi Tatarbunar.

Regiunea Ismail

Până în anul 1954 localitățile din Sudul Basarabiei au fost organizate în regiunea Ismail. La 15 februarie 1954, printr-un Decret al Sovietului Suprem al URSS, regiunea Ismail a fost desființată, iar teritoriul ei a fost anexat regiunii Odesa. Decretul de desființare a regiunii Ismail a avut următorul cuprins (originalul rusesc și traducerea noastră românească): ”ОБ УПРАЗДНЕНИИ ИЗМАИЛЬСКОЙ ОБЛАСТИ УКРАИНСКОЙ ССР

Указ от 15 февраля 1954 г.
(«Ведомости Верховного Совета СССР» 1954 г. № 4)
Утвердить представление Президиума Верховного Совета Украинской Советской Социалистической Республики об упразднении Измаильской области и передаче ее территории в состав Одесской области.
DESPRE DESFIINȚAREA REGIUNII ISMAIL DIN RSS UCRAINEANĂ
Decret din 15 februarie 1954
(«Monitorul Sovietului Suprem al URSS» pe anul 1954, nr. 4)

Se aprobă propunerea Prezidiului Sovietului Suprem al Republicii Socialiste Ucrainene privind desființarea regiunii Ismail și transmiterea teritoriului acesteia în componența regiunii Odesa. ”

Decretul de desfiintare a regiunii Ismail

Principalele comunități etnice din Sudul Basarabiei sunt reprezentate de bulgari, români, ucraineni, ruși lipoveni și găgăuzi. Există și comunități mai mici de albanezi, greci, țigani și evrei. Niciuna dintre comunitățile etnice nu deține majoritatea în această regiune, ai cărei locuitori se remarcă prin cel mai ridicat nivel de toleranță etnică în Ucraina de astăzi. În cuprinsul fostei regiuni Ismail, populația românească deține o pondere de 18%. Vechea comunitate numeroasă a nemților basarabeni a fost aproape integral evacuată în Germania conform înțelegerilor sovieto-germane.

Sudul Basarabiei 1930

Ideea reînființării regiunii Ismail a fost formulată public de reprezentanți ai multor organizații neguvernamentale:

1. Asociația «Возрождение региона» («Renașterea regiunii») din Odesa (președinte cunoscutul politician Ruslan Bodelan, etnic ucrainean, fost primar al municipiului Odesa și guvernator al regiunii Odesa, originar din raionul Chilia), începând cu anul 2012;

2. Revista ”Країна” (”Țara”) din Kiev (materiale ale jurnalistului Ihor Lubyanov), începând cu anul 2013;

3. Asociația Naţional-Culturală ”Basarabia” a Românilor din regiunea Odesa (președinte Anatol Popescu), începând cu anul 2014;

4. Asociaţia Naţional-Culturală ”Valul lui Traian” a Românilor din raionul Tatarbunar (președinte Nicolae Moșu), începând cu anul 2014;

5. Alianța Creștin-Democrată a Românilor din Ucraina, filiala regională Odesa (predinte Petru Șchiopu),  începând cu anul 2014.

Există mai multe voci și în mijlocul comunității bulgare din zonă care și-au exprimat dorința ca regiunea Ismail să fie reînființată.

Propunerea unei noi organizări administrative a Ucrainei lansată de revista ”Країна” (”Țara”) din Kiev prevede existența unei regiuni distincte numite Basarabia, incluzând două raioane mari (Cetatea Albă și Ismail), și a unei regiuni numite Bucovina, incluzând actualele regiuni Cernăuți și Ivanofrankovsk (fosta Pocuție).

Organizare administrativa noua a Ucrainei, cu regiunile Basarabia si Bucovina incluzand Pocutia

 

Basarabia de Sud

Harta etnica a regiunii Ismail pe raioane 2001

Harta etnica a regiunii Ismail 2001

Doar ucraineni in 2001 in regiunea Ismail

Doar romani in 1989 in regiunea Ismail

Doar bulgari in 1989 in regiunea Ismail

Doar gagauzi in 2001 in regiunea Ismail

Toate etniile in 1989 in regiunea Ismail

 


PERSONALITĂȚILE ANULUI 2013 DESEMNATE DE ASOCIAȚIA RĂSĂRITUL ROMÂNESC DIN CHIȘINĂU

Ianuarie 23, 2014

Tricolor

Asociația RĂSĂRITUL ROMÂNESC

Chișinău, 24 ianuarie 2014

Cu ocazia comemorării Unirii Principatelor Române Moldova și Valahia

DIPLOMA DE EXCELENȚĂ 2013

se acordă următoarelor personalități:

  1. Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pentru consecvența și puterea de a transpune în faptă proiectul național Catedrala Mântuirii Neamului din București.
  2. Preasfințitul Părinte Daniil Stoenescu, Episcop locțiitor al Episcopiei Dacia Felix, pentru primirea din nou a românilor sud-dunăreni ziși vlahi din Valea Timocului, Valea Moravei și Homolie în comuniunea directă a Bisericii Neamului, după o nefastă întrerupere de aproape 200 de ani.
  3. Preacucernicul Părinte Boian Alexandrovici, protopop al Daciei Ripensis și Vicar Ortodox Român al Timocului, pentru slujirea jertfelnică și neobosită a lui Dumnezeu în mijlocul Comunității Românilor de la sud de Dunăre (Valea Timocului, Valea Moravei și Homolie).
  4. Altețea Sa Regală Principesa Margareta a României pentru reluarea în 2013 a tradiției membrilor Casei Regale a României de a vizita Basarabia și de a fi din nou aproape de românii de la răsărit de Prut.
  5. Excelența Sa Titus Corlățean, Ministrul Afacerilor Externe al României, pentru susținerea fermă și eficientă a parcursului european al Republicii Moldova și apărarea drepturilor românilor din Transnistria.
  6. Domnul Petar Atanasov, profesor meglenoromân din Republica Macedonia, pentru alcătuirea Atlasului și Dicționarului dialectului meglenoromân și pentru întreaga activitate în serviciul științei lingvistice românești.
  7. Domnul Serghie Tugu, primarul comunei Tărăsăuți din raionul Noua Suliță, regiunea Cernăuți, prima localitate în care limbii române i-a fost conferit oficial statutul de limbă regională potrivit Legii cu privire la principiile politicii lingvistice a Ucrainei.
  8. Doamna Maria Berényi, Director al Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria,  pentru stăruință în cercetarea istoriei Bisericii Ortodoxe şi a celei Greco-Catolice, a fundaţiilor private şi bisericeşti, a coloniilor macedoromâne din Ungaria și Transilvania, a formării elitelor române la Universităţile din Budapesta și a rolului femeii în societatea şi cultura românească din Transilvania și Ungaria secolului al XIX-lea.
  9. Domnul Eugen Popescu, Președinte executiv al Fundației Naționale pentru Românii de Pretutindeni și Director al Agenției de presă Romanian Global News, pentru scrierea unei istorii vii a comunităților românești din jurul actualelor fruntarii ale României în știri și pentru organizarea Universității de Vară de la Izvorul Mureșului, județul Harghita.
  10. Domnul Ion Iovcev, Directorul Liceului ”Lucian Blaga” din Tiraspol (Transnistria), pentru spiritul de rezistență în fața presiunilor și amenințărilor rusești și pentru transmiterea dragostei de limba română și neamul românesc copiilor din teritoriile naționale de la răsărit de Nistru.
  11. Domnul Valentin Niculescu, Directorul postului de radio Chișinău, pentru conducerea cu profesionalism și eficiență, în serviciul unității culturale românești, a celui mai vechi și, totodată, celui mai nou post al Societății Române de Radiodifuziune.
  12. Domnul Dorin Matei, Președinte al Fundației Magazin Istoric, pentru editarea cu profesionalism a revistei Magazin Istoric, care apare neîntrerupt, lună de lună, din anul 1967, și pentru colaborarea cu instituții fundamentale ale Statului Român și comunitățile românilor din jurul actualelor fruntarii ale Țării.
  13. Doamna Areta Moșu, Președinte al Despărțământului ”Mihail Kogălniceanu” din Iași al Asociaţiunii Transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român – „ASTRA”, pentru efortul constant și îndelungat de sprijinire cultural-identitară a românilor din jurul actualelor fruntarii ale României.
  14. Domnul Viorel Dolha, Preşedintele Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din România, pentru multiplele activități și inițiative de promovare și realizare a drepturilor copiilor români din Serbia de răsărit la învățământ în limba română.
  15. Domnul Victor Roncea, jurnalist, pentru aportul deosebit, constant și eficient adus cauzei românești prin scris și atitudine publicistică exemplară.
  16. Domnul Emil Petru Rațiu, Președintele Asociației culturale lu Rumeri din Istrie ”Andrei Glavina”, pentru apărarea consecventă a drepturilor culturale ale minorității istroromâne deosebit de amenințate și a dialectului istoric istroromân inclus de UNESCO în Cartea Roşie a limbilor în pericol.
  17. Maestrul Nicolae Botgros, dirijor și conducător artistic al Orchestrei Naționale de Muzică Populară Lăutarii, pentru meritul de a conduce cu talent și dăruire cea mai mare orchestră de muzică populară românească din secolele XX și XXI.
  18. Domnul Dan Tănasă, jurnalist, pentru spiritul civic în semnalarea românofobiei și acțiunilor antiromânești la care se dedau tot mai activ persoane și grupări xenofobe din România și Ungaria.
  19. Maestrul Spiridon Vangheli, scriitor, pentru meritul de a fi cel mai mare scriitor român contemporan pentru copii și cel mai tradus și editat scriitor român pentru copii în limbile popoarelor lumii.
  20. Domnul Ionuț George Gurgu, fondatorul și coordonatorul Proiectului Avdhela – Biblioteca culturii aromâne desfășurat de Asociația Predania, pentru promovarea activă a cunoașterii ramurii balcanice a românității și promovarea ortografiei consacrate a dialectului istoric macedoromân/aromân pe baza alfabetului latin, cu utilizarea diacriticelor în cazul literelor Ăă, Ââ, Îî, Ľľ, Ǹǹ, Șș, Țț.
  21. Domnul George Damian, jurnalist, pentru competență și probitate profesională, nerv jurnalistic și peniță ascuțită în abordarea problematicii românești din interiorul României și din jurul actualelor ei fruntarii.
  22. Domnul Mihai Nicolae, Directorul Institutului Frații Golescu pentru relații cu românii din străinătate, pentru promovarea spiritului național în rândul tinerilor basarabeni din Țară și susținerea comunităților românești din jurul României.
  23. Domnul Anatol Popescu, președinte al Asociației Basarabia a Românilor din regiunea Odesa, pentru organizarea cu succes a turneului Corului Academic ”Gavriil Musicescu” al Filarmonicii ”Moldova” din Iași la Ismail, centrul cultural, universitar și economic al sudului Basarabiei.
  24. Domnul Viorel Badea, senator, pentru inițiativa legislativă de completare a articolului 1 al Legii privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, prin care diverse infranime istorice sau locale și exonime atribuite românilor au fost subordonate juridic etnonimului Român.
  25. Domnul Valeriu Munteanu, deputat în Parlamentul de la Chișinău, pentru victoria obținută la Curtea Constituțională privind preeminența prevederilor Declarației de Independență din 1991 față de Constituția din 1994.

VLAD CUBREACOV,

PREȘEDINTE AL ASOCIAȚIEI RĂSĂRITUL ROMÂNESC


CONTRIBUȚIA BISERICII LA REALIZAREA UNITĂȚII NAȚIONALE

Decembrie 2, 2013

PREAFERICITUL DANIEL PATRIARHUL ROMANIEICuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la slujba de Te Deum săvârşită în Catedrala Patriarhală, cu prilejul Zilei Naţionale a României, 1 Decembrie 2013.

Anul acesta, 2013, poporul român aniversează împlinirea a 95 de ani de la Marea Unire din 1 decembrie 1918. Este un prilej binecuvântat de-a exprima mulţumirea noastră lui Dumnezeu pentru marele dar al libertăţii şi unităţii naţionale, precum şi omagiul nostru de recunoştinţă faţă de cei care au contribuit la dăinuirea peste timp a conştiinţei de neam, a comuniunii de cuget, de credinţă, de limbă şi simţire românească, iar în mod deosebit omagiu adus memoriei făuritorilor Marii Uniri.

La promovarea conştiinţei unităţii spirituale a neamului românesc, Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuţie majoră. Ea a cultivat în sufletele credincioşilor români conştiinţa trează că ei au aceeaşi obârşie, ca neam, aceeaşi limbă şi aceeaşi credinţă creştină. Mitropoliile Ţării Româneşti şi Moldovei erau în strânse legături cu Mitropolia Transilvaniei, răspândirea cărţilor bisericeşti, ajutorarea frăţească în timp de prigoană, corespondenţa între ierarhi, contacte personale între preoţi, călugări şi credincioşi pelerini fiind adesea practicate de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi.

Încă de la începutul secolului al XV-lea, mitropoliţii Ţării Româneşti aveau şi calitatea de „exarhi ai plaiurilor“ pentru teritoriile intracarpatice, aflate pe atunci sub stăpânire străină. În aceasta calitate, ei hirotoneau – la Argeş, Târgovişte sau Bucureşti – pe mitropoliţii Transilvaniei. Episcopii de Vad depindeau canonic de Mitropolia Moldovei, mulţi dintre cârmuitorii ei fiind moldoveni, hirotoniţi la Suceava ori la Iaşi. Tot în Moldova au fost hirotoniţi unii dintre episcopii Maramureşului. La rândul lor, câţiva transilvăneni au ajuns ierarhi în Moldova şi Muntenia, ca episcopii Pahomie de la Roman şi Mihail de la Buzău, mitropolitul Iacob Stamati de la Iaşi, toţi în secolul al XVIII-lea, episcopii Filotei şi Dionisie Romano de la Buzău, în secolul al XIX-lea.

Conştiinţa unităţii de neam a fost întărită mai ales prin traducerea şi tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română pentru „întreaga seminţie românească“, punându-se astfel bazele limbii române literare, care a consolidat şi mai mult conştiinţa unităţii de neam a tuturor românilor. Biserica a dăruit cărţi de slujbă şi de învăţătură în limba poporului, înţeleasă de toţi, care au circulat în toate provinciile româneşti, afirmând, adesea, în predosloviile acestor cărţi unitatea bisericească şi naţională a tuturor românilor.

Diaconul Coresi, plecat la jumătatea secolului al XVI-lea de la Târgovişte la Braşov, a desfăşurat o bogată activitate tipografică de peste două decenii tipărind cele dintâi cărţi bisericeşti. El are marele merit de a fi introdus limba română în Biserică. Lui îi datorăm primul Liturghier tipărit în întregime în româneşte (1570). Apoi Cazania mitropolitului Varlaam al Moldovei, din 1643, intitulată sugestiv „Carte românească de învăţătură“, care s-a răspândit în sute de exemplare în Transilvania, întăreşte şi mai mult conştiinţa unităţii de neam a românilor despărţiţi fără voia lor în provincii separate politic. În prefaţa acestei cărţi, Domnitorul Vasile Lupu al Moldovei exprima vizionar convingerea că, prin carte, Biserica se adresa nu doar cititorilor din principatul moldav, ci „la toată seminţia românească pretutindenea ce se află pravoslavnici într-această limbă”. Şi, într-adevăr, istoria confirmă circulaţia Cazaniei mitropolitului Varlaam în Transilvania şi în toate ţinuturile locuite de români, ajutându-i să îşi păstreze în acelaşi timp credinţa, identitatea şi unitatea etnică. Nu se poate trece cu vederea tipărirea Noului Testament de la Bălgrad (Alba Iulia), în 1648, în predoslovia căruia mitropolitul Simion Ştefan al Transilvaniei exprima ideea unităţii naţionale şi necesitatea stabilirii unei limbi literare pe care să o înţeleagă toţi românii. De asemenea, mitropolitul Dosoftei al Moldovei scria în predoslovia Liturghierului (său) din 1683 că l-a tradus în româneşte ca „să-nţeleagă toţi“, declarând că săvârşirea sfintelor slujbe în limba înţeleasă de popor este în duhul tradiţiei Sfintelor Scripturi şi al Bisericii Ortodoxe. Liturghia săvârşită pe întreg teritoriul românesc în limba română a devenit, astfel, un factor de unificare spirituală naţională, de dezvoltare a conştiinţei naţionale şi a culturii româneşti. Pe de altă parte, Şcoala Ardeleană şi Biserica Greco-Catolică au contribuit şi ele la cultivarea conştiinţei unităţii de neam şi limbă, ca bază a realizării unităţii statale de mai târziu.

Aşadar, unirea tuturor provinciilor româneşti într-un stat român naţional a fost încoronarea multor eforturi de afirmare treptată a conştiinţei naţionale şi a dorinţei de unitate naţională.

În acest sens, unirea cea Mare de la Alba Iulia din 1918 a fost precedată şi pregătită treptat de evenimente majore, şi anume, de Revoluţia din anul 1848, de Unirea Principatelor Române din anul 1859, de victoria românilor asupra otomanilor în Războiul pentru Independenţă din 1877, de ridicarea României la rang de Regat în 1881, de recunoaşterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în 1885 şi de victoriile armatei române în Primul război mondial, între anii 1916-1918, de proclamarea Unirii Basarabiei cu România, la Chişinău, în 27 martie 1918 şi de proclamarea Unirii Bucovinei cu România, la Cernăuţi, în 28 noiembrie 1918.

În toate aceste etape de înaintare către realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, Biserica Ortodoxă Română a mers împreună cu poporul, a fost în fruntea lui cu rugăciunea şi cu acţiunea, de luminare şi de încurajare, mai ales săvârşind Sfânta Liturghie şi slujba de Te–Deum, folosind predica şi cuvântul tipărit, pentru a cultiva conştiinţa naţională şi idealul luptei pentru libertate şi unitate naţională.

Ierarhi, cărturari, preoţi, diaconi patrioţi, profesori de teologie, studenţi în teologie, călugări, călugăriţe care au îngrijit soldaţii răniţi pe front, parohii şi mănăstiri care au organizat colecte de bani şi alimente, toţi aceştia au încurajat moral şi material pe luptătorii români pentru libertate şi unitate naţională, mai ales în timpul Războiului de Independenţă din 1877 şi în timpul Primului Război Mondial, între anii 1916-1918. Un rol deosebit în acest sens au avut preoţii numiţi „confesori militari”.

În ceea ce priveşte evenimentul însuşi al Marii Uniri de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, între cei 1228 de delegaţi oficiali la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia se aflau şi mulţi slujitori ai Bisericii: ierarhi, profesori de teologie, consilieri eparhiali, preoţi parohi şi chiar studenţi în teologie.

Lucrările Adunării au fost prezidate de marele patriot Gheorghe Pop de Băseşti, împreună cu episcopul ortodox de Arad, Ioan I Papp, care era şi locţiitor de mitropolit al Transilvaniei, şi de episcopul greco-catolic de Oradea, Demeter Radu. În Marele Sfat al naţiunii române, ca şi în Consiliul Dirigent, au fost aleşi, de asemenea slujitori ai Bisericii, iar episcopul ortodox român de Caransebeş, Miron Cristea, viitorul Patriarh al României Mari, şi episcopul greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu, au fost aleşi să formeze, împreună cu Vasile Goldiş şi Alexandru Vaida Voievod, delegaţia de patru persoane care va prezenta Regelui Ferdinand Actul Unirii, la Bucureşti, în data de 14 decembrie 1918.

Proclamarea Unirii de la Alba Iulia s-a făcut la 1 Decembrie 1918, într-o zi de duminică. Ea a fost precedată de slujba Sfintei Liturghii şi de Te-Deum, în toate bisericile româneşti din Alba Iulia, întrucât aceasta era înţeleasă şi trăită ca o lucrare sfântă şi solemnă, ca o Sfântă Liturghie a comuniunii româneşti, a unităţii şi libertăţii naţionale, ca act de recunoştinţă sau mulţumire adusă lui Dumnezeu şi ca act de preţuire şi cinstire a eroilor care au luptat pentru dobândirea libertăţii naţionale şi afirmarea unităţii şi demnităţii naţionale.

În faţa unei mulţimi de 100 000 de români, adunaţi atunci la Alba Iulia, eruditul intelectual arădean Vasile Goldiş, secretar consistorial al Episcopiei Aradului, considerat vizionar şi ideolog al Marii Uniri, a citit Rezoluţia Unirii, prin care a fost proclamată solemn unirea Transilvaniei cu România.

Pentru toate binefacerile Marii Unirii în viaţa şi istoria poporul român, aducem astăzi mulţumire lui Dumnezeu şi pomenim cu recunoştinţă pe toţi eroii români care au luptat pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român.

Iar întrucât, din nefericire, unitatea teritorială realizată în anul 1918 nu mai este astăzi pe deplin aceeaşi, trebuie să cultivăm mai mult comuniunea cu fraţii noştri români din apropierea graniţelor României, dar şi cu românii de pretutindeni. Astfel, Ziua Naţională a României va fi mai intens şi mai solemn trăită ca Ziua Unităţii şi Demnităţii Naţionale a Românilor.

Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute ca să păstrăm şi să cultivăm darul unităţii naţionale ca fiind un simbol al demnităţii poporului român, obţinut cu multe jertfe şi multe eforturi spirituale şi materiale, spre slava Preasfintei Treimi, binele ţării noastre şi bucuria românilor de pretutindeni.

† DANIEL

Patriarhul României


ROMÂNA A FOST RECUNOSCUTĂ CA LIMBĂ REGIONALĂ ÎN MARAMUREȘUL ISTORIC (REGIUNEA TRANSCARPATICĂ DIN UCRAINA)

Decembrie 22, 2012

Maramuresul de Nord etnic

Vineri, 21 decembrie 2012, convocat la Ujgorod, Consiliul regiunii Transcarpatice a adoptat, cu 78 de voturi pro și 5 abțineri, în condițiile în care 14 consilieri au refuzat să-și exprime votul, o Hotărâre prin care limbilor maghiară, română și ruteană li se recunoaște oficial statutul de limbi regionale. Hotărârea cuprinde două puncte, în care se spune:

1. Se ia act de faptul că potrivit situației din 21 decembrie 2012, în conformitate cu articolul 7 al Legii Ucrainei despre principiile politicii lingvistice de stat, pe teritoriul unor unități administrativ-teritoriale aparte din regiune (sate, comune și orașe), alături de limba ucraineană de stat, sunt răspândite, ca limbi regionale, maghiara, româna și ruteana.

2. Se recomandă organelor administrației publice locale din regiunea Transcarpatică să adopte, în temeiul legii,  măsurile necesare în vederea realizării pe teritoriul fiecărei unități administrativ-teritoriale a prevederilor Legii Ucrainei despre principiile politicii lingvistice de stat”.*

Până în prezent, 7 Consilii locale din Ucraina i-au conferit oficial limbii române statutul de limbă regională: 1. Apșa de Jos (raionul Rahău, Transcarpatia), 2. Biserica Albă (raionul Rahău, Transcarpatia), 3. Pătrăuții de Jos (raionul Storojineț, Cernăuți), 4.  Slatina  (raionul Rahău, Transcarpatia), 5. Strâmtura (raionul Rahău, Transcarpatia), 6. Tărăsăuţi (raionul Noua Suliță, Cernăuți), 7. Topcina (raionul Teceu, Transcarpatia).

Românii constituie a doua minoritate etnică din Ucraina (413 749 de persoane înregistrate la recensământul din 2001), după cea rusească. Ei sunt  autohtoni, li se atribuie etnonimul de români sau infranimele de moldoveni și volohi, și constituie majoritatea populației în actualele raioane Herța (94%), Reni (51%, în sudul Basarabiei) și Adâncata (67%, în nordul Bucovinei), deținând o pondere importantă, în principal, în numeroase localități din regiunile Cernăuți, Odesa și Transcarpatică. Organizațiile românilor din Ucraina confirmă că în această țară există un număr de alți peste 15 000 de români care nu au fost înregistrați ca atare la recensământul din 2001. Potrivit informațiilor de care dispunem, în următoarele luni urmează ca mai multe zeci de consilii locale din Ucraina, precum și Consiliul regional Cernăuți, să examineze propunerile de a i se conferi limbii române statutul de limbă regională, alături de ucraineană.

romani-in-ucraina

În afară de România, limba română are statut oficial în Republica Moldova (limbă de stat) și în Provincia Autonomă Voievodina din Serbia (limbă oficială alături de sârbă și alte 4 limbi). Totodată, dialectul aromân (macedo-român) are statut oficial în orașul Crușova din Republica Macedonia, țară care îi recunoaște pe macedo-români, prin Constituție, drept etnie cofondatoare a statului, iar dialectul istro-român este recunoscut prin prevederile Statutului Regiunii Istria din Croația, cu toate că aceste prevederi nu sunt transpuse în practică.

De asemenea, româna este una dintre cele cinci limbi în care sunt oficiate servicii religioase în Sfântul Munte Athos, singurul teritoriu cu statut autonom special din Grecia. Limba română este și una dintre cele 23 de limbi oficiale și de lucru ale Uniunii Europene, începând cu anul 2007. Româna mai este una dintre cele 6 limbi oficiale ale Uniunii Latine, organizație internatională din care fac parte 36 de state de expresie neolatină.

Statutul de limbă oficială pe care limba română literară sau dialectele sale îl au în 6 state europene (România, Republica Moldova, Republica Macedonia, Grecia (Muntele Athos), Serbia și Ucraina), precum și prezenta unor numeroase comunități istorice românești sau de limbă română în diverse țări, îndreptățesc așteptarea ca Parlamentul de la București să examineze și să adopte o Lege cu privire la românofonia în lume.

––––––––––––––––

*”1. Взяти до відома, що станом на 21 грудня 2012 року, відповідно до статті 7 Закону України „Про засади державної мовної політики” на території окремих адміністративно-територіальних одиниць області (сіл, селищ та міст), поряд з українською мовою, як державною поширеними є, як регіональні, угорська, русинська та румунська мови.

2. Рекомендувати органам місцевого самоврядування Закарпатської області та наявності законних підстав, вживати заходи щодо реалізації на території адміністративно-територіальної одиниці положень Закону України  про засади мовної політики.”


Ruşii, românii şi maghiarii revendică drepturi lingvistice în Ucraina

Septembrie 6, 2011

Surpriză mare la Kiev. Doi parlamentari din Partidul Regiunilor aflat la guvernare, Vadim Kolesnicenko şi Serghei Kivalov, au depus în Rada Supremă un proiect de lege prin care cer statutul oficial, egal cu cel al limbii ucrainene, pentru limbile principalelor minorităţi etnice din Ucraina, scrie „Nezavisimaia gazeta” de la Moscova în numărul său din 31 august. Proiectul a fost susţinut, în calitate de coautori, de către Arkadi Monastârski, director general al Fundaţiei Evreieşti din Ucraina, Mihaly Tovt, preşedinte de onoare al Uniunii Democrate a Maghiarilor din Ucraina, şi de către Aurica Bojescu, secretar responsabil al Uniunii interregionale „Comunitatea Românească din Ucraina”.

Intitulat „Despre bazele politicii lingvistice de stat” şi fiind înregistrat la 26 august cu numărul 9073, proiectul de lege prevede statutul de limbi regionale pentru „rusă, bielorusă, bulgară, armeană, găgăuză, idiş, crâm-tătară, moldovenească, germană, neogreacă, poloneză, ţigănească, română, slovacă, maghiară, rusină, caraimă şi crâmceacă”. Coautorii proiectului arată în nota de fundamentare, postată pe pagina de internet a Radei Supreme, că „legislaţia lingvistică a Ucrainei este una nesistemică, contradictorie şi cât se poate de lacunară”. „Dacă este să ne raportăm la datele ultimului recensământ general al populaţiei din Ucraina, din anul 2001, în cazul adoptării proiectului de lege limba rusă va căpăta statutul de limbă regională în 13 unităţi administrativ-teritoriale din Ucraina”, mai arată coautorii proiectului.

Corespondentul de la „Nezavisimaia gazeta” este de părere că proiectul de lege are toate şansele să fie adoptat în cadrul celei de a noua sesiuni din legislatura a VI-a, întrucât „regionalii” deţin majoritatea în Parlamentul ucrainean.

Potrivit proiectului de lege, limba rusă şi celelalte limbi regionale ar urma să fie folosite în organele puterii de stat de toate nivelurile, precum şi în sfera serviciilor administrative. Un articol special al proiectului prevede posibilitatea ca paşaportul de cetăţean al Ucrainei, diplomele universitare, livretele militare, cărţile de muncă, adeverinţele de căsătorie şi alte acte eliberate de autorităţile de stat să cuprindă informaţii nu doar în limba ucraineană de stat, ci, la alegere, şi în una dintre limbile minoritare care urmează să primească statut oficial la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale.

De asemenea, proiectul prevede utilizarea limbilor regionale în procedurile judecătoreşti, cele de urmărire administrativ-penală, în activitatea de antreprenoriat, precum şi în învăţământ. Astfel, instrucţiunea publică se va putea face în grupe, clase şi şcoli cu predare integrală în una dintre limbile minoritare şi regionale. Iniţiativa legislativă mai prevede posibilitatea folosirii limbilor regionale în presa scrisă şi audiovizuală, dar şi în dublajul de film, în funcţie de cererea publicului spectator. Singurul domeniu în care limba ucraineană ar urma să-şi păstreze statutul de unică limbă utilizată va fi cel al Forţelor Armate şi al structurilor paramilitare.

Pentru ca o limbă minoritară din Ucraina să obţină statutul oficial de limbă locală sau regională va fi necesară o pondere de 10% a vorbitorilor limbii respective, propun autorii proiectului de lege. Totodată, proiectul admite excepţii, când o limbă vorbită de mai puţin de 10% din populaţia localităţii, raionului sau regiunii ar putea dobândi statut de limbă locală sau regională. În asemenea cazuri va trebui să existe decizii ale autorităţilor locale vizate sau un număr rezonabil de semnături ale locuitorilor.

Reacţiile analiştilor şi comentatorilor de la Kiev nu au întârziat să apară pe marginea acestei iniţiative parlamentare. Victor Nabojenko, de la „Barometrul ucrainean”, este, bunăoară, de părere că noul proiect de lege va conduce la formarea autonomiilor maghiară şi română în Ucraina de vest. Nabojenko a declarat pentru „Nezavisimaia gazeta”, pe un ton alarmist, următoarele: „În ultimii ani, în Ucraina de vest ia amploare fenomenul separatismului. La aceasta îşi aduc contribuţia ţările vecine Ungaria şi România. Budapesta le eliberează paşapoarte maghiarilor din Transcarpaţia, iar România – românilor din regiunea Cernăuţi. Aceasta constituie o problemă. Dacă va fi adoptată o nouă lege cu privire la funcţionarea limbilor, fenomenul va lua turaţii. Într-un asemenea caz ar putea apărea două formaţiuni autonome în partea de vest a ţării. Autorii proiectului de lege nu s-au gândit la o asemenea perspectivă. Scopul urmărit de ei a fost altul şi se referă la regiunile de răsărit: neadmiterea înfiinţării unui nou partid prorus de stânga. Acest proces a scăpat de sub control. Dacă un asemenea partid va fi creat, iar regiunile de răsărit îşi trimit deja emisarii pentru susţinere la Moscova, Partidul Regiunilor va primi o lovitură puternică. Şi iată că „regionalii” şi-au adus aminte despre una dintre promisiunile lor electorale: limba rusă a doua limbă de stat. Ceea ce fac însă Kolesnicenko şi Kivalov nu va conduce la stabilizarea situaţiei în est, ci la separatism în vest”. „Crimeea şi Doneţkul nu vor fi luate şi duse de nimeni nicăieri, ele vor rămâne pe loc, indiferent dacă va fi adoptată sau nu o nouă lege despre funcţionarea limbilor. Pe când Transcarpaţia şi Cernăuţii ar putea încerca să se separe, ţinând cont, mai cu seamă, de faptul că în Ungaria au venit la putere naţionaliştii, de altfel, ca şi în România, ţări care nu fac un secret din dorinţa lor de a-şi redobândi teritoriile cuprinse altădată în fruntariile lor”, a mai declarat Nabojenko.

„Nezavisimaia gazeta” îl citează şi pe Veaceslav Kirilenko, preşedintele grupului parlamentar „Pentru Ucraina”, care a menţionat: „Folosind minorităţile naţionale drept paravan, Partidul Regiunilor încearcă să-i deschidă calea limbii ruse, legiferând astfel situaţia în care în ţară funcţionează două limbi de stat. Acest fapt însă va dinamita societatea. Mai multe forţe politice, inclusiv partidul „Pentru Ucraina” se vor pronunţa împotrivă. Dacă Partidul Regiunilor încearcă să-i facă astfel Moscovei pe plac, sperând să obţină beneficii pe alt plan, bunăoară în domeniul achiziţiilor de gaze naturale, faptul este în zadar: Rusia nu se va limita la chestiunea lingvistică şi va dori pe deasupra intrarea Ucrainei în Sistemul comun de transportare a gazelor, precum şi în Uniunea vamală.” Kirilenko a mai opinat că „Ucraina a soluţionat chestiunea lingvistică în 1996, când în Constituţie s-a fixat că limba de stat este cea ucraineană”.

Potrivit publicaţiei „Nezavisimaia gazeta”, în prezent limba rusă are statut oficial de limbă regională în regiunile Harkov şi Lugansk, precum şi în oraşul Sevastopol din Crimeea. Totodată, o decizie a Consiliului regional Zaporojie privind statutul de limbă regională acordat limbii ruse nu a putut intra în vigoare, întrucât aceasta a fost atacată în instanţă de către procuratura regională.

Nota noastră: Românii reprezintă numeric în Ucraina a doua minoritate etnică, după cea rusă. Potrivit datelor ultimului recensământ organizat de Kiev în 2001, consângenii noştri deţin în ansamblul corpului social din Ucraina o pondere de 413 749 de persoane, dintre care 155 130 au fost înregistraţi ca etnici români sau românofoni, iar 258 619 – ca etnici „moldoveni”. Etnicii români sunt majoritari în trei raioane, şi anume: Adâncata sau Hliboca (67%), Herţa (94%) şi Reni (51%). De asemenea, românii deţin o pondere importantă într-un şir întreg de localităţi din regiunile Cernăuţi, Odesa şi Transcarpatică. Singurul deputat de origine română din Rada Supremă de la Kiev, Ion Popescu, a fost ales pe listele Partidului Regiunilor, ai cărui deputaţi au iniţiat proiectul de lege despre funcţionarea limbilor în Ucraina.

Limba română nu are nici un statut oficial în ţara vecină. Ucraina este semnatară a Cartei Europene a Limbilor Regionale şi Minoritare. Ucraina a semnat acest instrument în anul 1996 şi l-a ratificat în anul 2005, pentru a evita pericolul adoptării iniţiativei Partidului Regiunilor de proclamare a limbii ruse drept a doua limbă de stat, şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2006.

Carta Limbilor Regionale şi Minoritare este un instrument juridic internaţional elaborat de Consiliul Europei şi deschis spre semnare la 5 noiembrie 1992. Pentru 24 de state membre ale Consiliului (din 47) documentul a intrat în vigoare. România a semnat Carta în 1995, a ratificat-o în 2007, aceasta intrând în vigoare la 29 ianuarie 2008. Raportul Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei din 2010 privind modul de implementare de către Ucraina a Cartei Limbilor Regionale şi Minoritare cuprinde un şir de critici drastice la adresa autorităţilor de la Kiev. În Raport se menţionează: „Angajamentele asumate de către Ucraina nu corespund situaţiei reale a limbilor, în raport cu care trebuie asumate angajamente mai largi”.

Republica Moldova a semnat Carta la 11 iulie 2002, dar nu a ratificat-o până în prezent. Celelalte 22 de state care nu au ratificat Carta sunt state fără minorităţi etnice tradiţionale (Andora, Irlanda, Islanda, Monaco, San-Marino) şi state care au probleme serioase cu minorităţile etnice (Azerbaidjan, Belgia, Bosnia şi Herţegovina, Estonia, Georgia, Letonia, Lituania, Macedonia) sau aplică politici asimilaţioniste (Albania, Bulgaria, Federaţia Rusă, Franţa, Grecia, Italia, Portugalia, Turcia).


Limba română în Ucraina

August 5, 2011

nr. 173 din 04 august 2011

                                                                              Dlui Ion Popescu,  preşedinte al Uniunii interregionale „Comunitatea Românească din Ucraina”, deputat în Rada Supremă a Ucrainei

                                               Stimate dle Ion Popescu,

Drept răspuns la scrisoarea Dvs cu privire la poziţia savanţilor Academiei de Ştiinţe a Moldovei, inclusiv a specialiştilor în lingvistica şi filologia romanică din cadrul Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei în problema numelui adevărat, ştiinţific al limbii care se vorbeşte în Republica Moldova, în regiunile Cernăuţi, Odesa şi Transcarpatică din Ucraina şi în care se predă şi se studiază în instituţiile de învăţământ de toate gradele din teritoriile respective, Vă comunicăm următoarele. Fără a intra în detalii istorice şi lingvistice, Vă aducem la cunoştinţă că utilizarea sintagmei „limbă moldovenească” are, pe de o parte, o tradiţie populară, iar pe de altă parte a fost impusă ca termen oficial de autorităţile sovietice în scopul deznaţionalizării şi îndepărtării de origini a populaţiei româneşti din aceste zone. În acelaşi timp, Vă informăm că denumirea corectă, ştiinţifică a limbii vorbite de românii din Basarabia istorică (inclusiv nordul şi sudul acesteia), din regiunea Cernăuţi şi cea Transcarpatică este LIMBA ROMÂNĂ, fapt arhicunoscut de lingviştii contemporani şi confirmat în cadrul mai multor întruniri ştiinţifice, susţinut de altfel şi de lingviştii ucraineni, fiind suficient să amintim aici numele regretatului profesor Stanislav Semcinschi. Mai mult decât atât, savanţii Academiei de Ştiinţe a Moldovei şi-au expus opinia în problema denumirii corecte a limbi de nenumărate ori. Astfel, în „Răspunsul la solicitarea Parlamentului Republicii Moldova privind istoria şi folosirea glotonimului «limbă moldovenească», adoptat în şedinţa lărgită a Prezidiului Academiei de Ştiinţe a Moldovei din 9 septembrie 1994 se subliniază: „Convingerea noastră este aceea că articolul 13 din Constituţie trebuie să fie revăzut în conformitate cu adevărul ştiinţific, urmând a fi formulat în felul următor: «LIMBA DE STAT (OFICIALĂ) A REPUBLICII MOLDOVA ESTE LIMBA ROMÂNĂ»”. Ulterior, la 28 februarie 1996, Adunarea Generală Anuală a Academiei de Ştiinţe a Moldovei a adoptat o declaraţie prin care a fost confirmată opinia ştiinţifică a specialiştilor filologi din republică şi de peste hotare, potrivit căreia limba de stat (oficială) a Republicii Moldova este LIMBA ROMÂNĂ. Din 1996 şi până în prezent, opinia savanţilor de la Academie în problema glotonimului „limbă română” a rămas aceeaşi, în pofida faptului că unii politicieni au ajuns să declare că sintagma „limbă română” este un termen ştiinţific, în timp ce sintagma „limbă moldovenească” ar fi un termen politic, acesta, în realitate, fiind un termen ideologic şi geopolitic. În fine, amintim că Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991, documentul fundamental al noului stat care urma să stea la baza viitoarei Constituţii, denumeşte limba respectivă limbă română.

În baza celor menţionate anterior, propunem ca sintagma „limbă română” să fie utilizată fără teama de a falsifica adevărul ştiinţific şi fără intenţia de camufla originea istorică a românilor şi în şcolile din Ucraina din localităţile populate de români sau moldoveni, cum mai sunt denumiţi românii (în virtutea unei tradiţii istorice şi din considerente geopolitice) în unele localităţi din teritoriile respective.

Director al Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei

dr. hab. Vasile Bahnaru


Guvernul Filat, complicele Kievului în dezbinarea românilor

Iulie 9, 2011

După transmiterea oficială şi definitivă, săptămâna trecută, a 18 hectare din teritoriul naţional al Republicii Moldova sub jurisdicţia şi suveranitatea Ucrainei, la Palanca, ministrul Afacerilor Externe de la Kiev, Constantin Grişcenko, a fost primit, joi, 7 iulie, cu multă pompă, la Chişinău. Miniştrii Grişcenko şi Leancă au susţinut o conferinţă comună de presă, în care s-au referit la cazul Palanca, trecând în revistă gama de probleme de pe agenda bilaterală. A fost anunţată şi o întâlnire între patru ochi, cu uşile închise, dintre Constantin Grişcenko şi Vladimir Filat.

O singură chestiune importantă şi de maximă sensibilitate a fost ocolită cu grijă în discursul public al lui Leancă şi Grişcenko: tratamentul aplicat minorităţii etnice române în Ucraina şi celei ucrainene în Republica Moldova. Nu ne-am fi referit, poate, la acest subiect, dacă Ucraina nu ar practica o politică lipsită de bun-simţ faţă de conaţionalii noştri din ţara vecină.

Precum se ştie, românii reprezintă numeric a doua minoritate etnică din Ucraina, după cea rusă (8 334 141 de persoane). Potrivit datelor ultimului recensământ organizat de Kiev în 2001, consângenii noştri deţin în ansamblul corpului social din Ucraina o pondere de 413 749 de persoane, dintre care 155 130 au fost înregistraţi ca etnici români sau românofoni, iar 258 619 – ca etnici „moldoveni”. Numărul conaţionalilor noştri din această ţară a scăzut între anii 1989 şi 2001 cu 45 601 persoane. La ultimul recensământ sovietic din 1989, în Ucraina au fost înregistrate 459 350 de persoane de etnie română, dintre care 324 525 au fost consideraţi de autorităţile timpului ca fiind etnici „moldoveni” şi 134 825 – etnici români. În Ucraina există în prezent 77 de şcoli cu predare în limba română, numărul acestora scăzând semnificativ faţă de situaţia din perioada sovietică postbelică, când au funcţionat 114 asemenea şcoli. Precizăm în context că dintre cele 168 de şcoli cu predare în limba română organizate în perioada sovietică în spaţiul dintre Nistru şi Don, în prezent nu mai funcţionează, sub jurisdicţia Ucrainei independente, nici una. Românii reprezintă majoritatea populaţiei în trei raioane din Ucraina: Herţa (94%), Hliboca sau Adâncata (67%) şi Reni (51%). Cu toate acestea, în nici unul din cele trei raioane limba română nu are statut de limbă oficială, alături de limba ucraineană de stat.

Totodată, etnicii ucraineni reprezintă numeric prima minoritate din Republica Moldova cu o pondere totală de 442 346 de persoane (11,2%), dintre care 282 406 persoane (8,3%) în dreapta Nistrului şi 159 940 de persoane (28,8%) dincolo de Nistru. În dreapta Nistrului, deci, în spaţiul de jurisdicţie efectivă a Chişinăului, nu există nici o şcoală cu predare integrală în limba ucraineană, pe când asemenea şcoli există în teritoriile Republicii Moldova aflate sub controlul efectiv al Federaţiei Ruse (Transnistria).

Am prezentat aceste informaţii statistice pentru a sublinia dezinteresul total al autorităţilor de la Chişinău, sub guvernarea AIE, ca şi sub guvernările anterioare, faţă de situaţia etnoculturală a conaţionalilor noştri din Ucraina, ca şi faţă de situaţia celei mai numeroase minorităţi etnice din ţara noastră.

De asemenea, dorim să aducem din nou în prim-planul atenţiei publice politica dublelor standarde practicată consecvent de autorităţile de la Kiev pentru deznaţionalizarea şi dezbinarea comunităţii româneşti din Ucraina. Această politică este ilustrată cât se poate de convingător nu doar de includerea a două rubrici distincte (români şi moldoveni) în chestionarele pentru recensămintele generale ale populaţiei, dar, mai ales, de strategiile educaţionale puse în aplicare de Kiev, după modelul practicat de regimul criminal instalat de Moscova la Tiraspol.

Astfel, făcând abstracţie de situaţia din Transnistria, Ucraina este singurul stat din lume în care sunt elaborate, aprobate oficial şi tipărite manuale de „limba moldovenească” şi, respectiv, programe didactice pentru „limba moldovenească”. Ministerul Educaţiei de la Kiev nu admite ca în tot mai puţinele şcoli cu predare în limba maternă din localităţile cu populaţie majoritară românească din regiunile Odesa (sudul Basarabiei şi Transnistria), Nikolaev, Cernăuţi (nordul Basarabiei), instruirea să se facă după aceleaşi manuale ca şi în regiunile Transcarpatică (nordul Maramureşului) şi Cernăuţi (nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa). Cu toate acestea, în şcolile cu predare în limba română din nordul Maramureşului, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, sunt tot mai frecvent introduse manuale pentru diferite materii „pentru şcolile cu predare în limbile română şi moldovenească”. Un exemplu în acest sens ni-l oferă manualul de Informatică pentru clasa a X-a, apărut în anul 2010 la editura „Svit” din Lvov (Інформатика: підручник для 10 класу загальноосвітніх навчальних закладів з навчанням румунською та молдовською мовою / І.О. Завадський, І.В. Стеценко, О.М. Левченко ; перекл. М.В. Товарницький. – Львів: Світ, 2010).

Situaţia ar fi doar ridicolă dacă nu ar fi şi absurdă. În nici una dintre şcolile din Republica Moldova, din 1989 până în prezent, nu s-a predat niciodată după vreun manual de limbă „moldovenească” sau de literatură „moldovenească”. Asemenea manuale, pur şi simplu, nu s-au elaborat sau (re)tipărit. Ministerul Educaţiei de la Kiev a aprobat însă, prin mai multe ordine (nr. 177 din 03 martie 2010, nr. 1021 din 28 octombrie 2010), atât manuale în limba română, cât şi în limba „moldovenească”, accentuând astfel separarea comunităţii româneşti în două tabere distincte.

De ce a evitat ministrul moldovean de Externe, Iurie Leancă, să abordeze, în cadrul întâlnirii cu omologul său ucrainean, Constantin Grişcenko, aceste probleme? De ce le-a evitat şi premierul Filat? De ce nu au luat cei doi oficiali atitudine, într-o manieră autentic europeană, faţă de „moldovenizarea” românilor din Ucraina, ca şi faţă de ucrainizarea lor tot mai accelerată prin intermediul şcolilor de stat? E simplu. AIE nu a fost şi nici nu este sincer preocupată de situaţia etnoculturală reală a conaţionalilor noştri din ţara vecină. Nici ministrul ucrainean Grişcenko nu s-a interesat de situaţia cultural-identitară a minorităţii ucrainene din Republica Moldova. Când are mize geopolitice atât de mari, când ştie că extinderea suveranităţii Ucrainei pe teritoriul strategic de la Palanca este direct şi strâns legată de canalul Bâstroe şi de consolidarea Ucrainei la gurile Dunării, Kievul preferă să tacă despre conaţionalii săi din Republica Moldova. În plus, asta îl scuteşte de necesitatea de a da socoteală pentru politicile sale asimilaţioniste promovate faţă de conaţionalii noştri din Ucraina.

Rezoluţiile şi Recomandările Consiliului Europei definesc statele membre ale organizaţiei drept state înrudite sau state de rudenie (kin state în engleză şi etat parent în franceză) în raport cu minorităţile lor de peste hotare. Republica Moldova este, din punct de vedere al acestor documente internaţionale la care a subscris alături de Ucraina şi celelalte state membre ale CoE, inclusiv România, statul de rudenie al românilor din Ucraina. În termenii documentelor despre care vorbim, Republica Moldova are obligaţii concrete faţă de conaţionalii săi din Ucraina. Obligaţii de care nu s-a achitat niciodată şi nici nu se achită în prezent. Iarăşi, de ce, oare? Pentru că este complicea Kievului în dezbinarea şi asuprirea culturală a românilor, ca şi vinovata de rusificarea continuă a ucrainenilor din Republica Moldova.


„ACASĂ LA NOI”

August 9, 2010
Printre multiplele activităţi de popularizare şi răspândire a culturii naţionale realizate de Asociaţiunea pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român – ASTRA, organizaţie înfiinţată în 1861 la Sibiu, se înscrie şi Tabăra de cultură şi civilizaţie românească „Acasă la noi”, care, în cele 14 ediţii de până acum, a făcut posibil ca 2500 de copii şi tineri din Republica Moldova, Serbia şi Bulgaria (Valea Timocului) şi Ucraina (Regiunea Cernăuţi) să cunoască mai multe despre românii din Ţară şi cultura noastră comună.

În acest an activitatea s-a desfăşurat în 13 locuri din România şi unul din Republica Moldova. Despărţământul astrist ieşean „Mihail Kogălniceanu” şi cel din Botoşani, „August Treboniu Laurian”, au găzduit între 24-31 iulie la Botoşani câte 20 de studenţi de la Universitatea „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Cahul, conduşi de către doamnele profesoare Aurelia Axentii, Maria Barbă, Ludmila Bălţatu, Maria Gârneţ şi Anastasia Mocanu precum şi de la Universitatea „Iurii Fedkovici” de la Cernăuţi, aflaţi sub îndrumarea profesorului Nicolae Costaş.

După vizitarea Iaşilor, oaspeţii au sosit la Ipoteşti împreună cu reprezentanţii ASTREI ieşene, scriitorul Valentin Talpalaru şi profesorul doctor Liviu Papuc, redactorul şef al „Revistei române” şi unul dintre descendenţii profesorului universitar cernăuţean Leca Moraru. La Botoşani i-au întâmpinat profesorul Corneliu Filip, conducătorul despătrţământului astrist local, şi tânărul poet Nicolae Corlat, care le-a oferit revista literară „Hyperion”. Doamna muzeograf Maria Cassian le-a prezentat la Ipoteşti, cu mult profesionalism şi pasiune, toate obiectivele din cadrul complexului muzeal şi, în plus, tinerii au putut afla noutăţi despre accentele religioase ale unor creaţii eminesciene, iar deplasarea către lacul şi codrul din apropiere le-a reliefat consonanţa dintre atmosfera plină de lirism a locurilor şi creaţia marelui nostru poet.

La Consiliul judeţean Botoşani doamna inspector Raluca Bălăşcău le-a făcut o expunere universitarilor sosiţi şi discipolilor lor despre proiectele de colaborare pe multiple planuri existente între judeţul Botoşani, Regiunea Cernăuţi şi raioanele învecinate ale Republicii Moldova. În aula Colegiului Naţional „A.T. Laurian”, înfiinţat în 1859, profesorul Corneliu Filip şi alţi intelectuali botoşăneni au ţinut, în spiritul tradiţiei ASTREI, prelegeri pe teme legate de cultura acestor locuri completate de recitalurile de poezie ale poeţilor tineri Mihai Cătălin Ştefan de la Iaşi şi Petrişor Moraru şi Gabriel Nedelea de la Craiova, sosiţi special cu această ocazie.

În zilele următoare oaspeţii au avut planificate excursii în judeţul Botoşani, la Mănăstirile Vorona şi Popăuţi, ultima dintre ele fiind ctitorie a lui Ştefan cel Mare, precum şi la Dorohoi, unde au vizitat locuri legate de memoria marelui muzician George Enescu.

Apoi au urmat obiectivele turistice mai importante din judeţele învecinate, unde au avut ca ghid pe doamna Areta Moşu, conducătoarea Astrei ieşene. În Neamţ au fost vizitate Casa Memorială „Ion Creangă” de la Humuleşti, Cetatea Neamţului, oraşul Piatra Neamţ şi Mănăstirea Bistriţa, ce adăposteşte mormintele lui Alexandru cel Bun şi Grigore Ureche. Au urmat Mănăstirea Agapia, cu inegalabilele picturi ale lui Nicolae Grigorescu, şi Văratec, cu mormântul Veronicăi Micle. Mergând prin Carpaţii Orientali au remarcat frumuseţea Cheilor Bicazului, a pădurilor de fagi şi conifere, râurile repezi şi păşunile bogate.

Apoi judeţul Suceava şi-a dezvăluit frumoasele ctitorii muşatine de la Voroneţ, Rădăuţi şi Putna, Cetatea de Scaun a Sucevei, iar muzeele ce prezintă trecutul acestor locuri i-au încântat pe excursionişti.

În ciuda unor nesincronizări şi disfuncţionalităţi, dorinţa realizatorilor acestei excursii a fost ca participanţii să se simtă în România ca acasă şi să revină, însoţiţi de cât mai mulţi colegi şi discipoli, pe plaiurile de legendă ale lui Eminescu şi Ştefan cel Mare.

Iuliu Laurian Popovici, Botoşani, pentru FLUX


O carte de zile mari: “Mitropolitul Visarion Puiu: viaţa şi opera sa bisericească”

Iunie 30, 2010

Prin bunăvoinţa părintelui protoiereu Ioan Lisnic, paroh al bisericii din comuna Putineşti, Floreşti, am primit la redacţie cartea sfinţiei sale “Mitropolitul Visarion Puiu: viaţa şi opera sa bisericească”, apărută anul acesta la editura „Labirint” din Chişinău. Răsfoind-o, ne-am putut convinge că această lucrare, cuprinzătoare şi densă în mesajul ei, demnă de o teză de doctorat în istoria Bisericii Ortodoxe Române, îi face cinste nu doar eruditului şi laboriosului ei autor, dar şi întregii pleiade de tineri preoţi cărturari din Basarabia de astăzi, preocupaţi îndeaproape de trecutul nostru bisericesc şi naţional.

Într-un cuprins de 145 de pagini, cartea părintelui Ioan Lisnic, continuatorul unei dinastii de preoţi basarabeni, pune în valoare figura monumentală a mitropolitului Visarion Puiu, lăsând la o parte orice umbră de îndoială, părtinire sau criticism. Lucrarea părintelui Ioan Lisnic, apărută pe spezele autorului, într-un tiraj modest de doar 500 de exemplare, face dovada unei temeinice (aproape exhaustive) documentări asupra subiectului, a unei admirabile capacităţi de sistematizare şi sinteză, dar, mai cu seamă, a apropierii cu multă dragoste sufletească de personalitatea unuia dintre cei mai energici, mai mari şi mai harnici ierarhi ai Ortodoxiei noastre româneşti, care „închinându-şi viaţa slujirii Bisericii şi intereselor neamului său, a trebuit să primească de la Dumnezeu darul martirajului exilului”.

Pentru a ne da seama de anvergura şi profunzimea acestei cărţi, este suficient să parcurgem cuprinsul celor şase capitole ale ei. Găsim util şi potrivit să le lăsăm cititorilor noştri libertatea de a înţelege valoarea monografiei din chiar titlurile capitolelor şi subcapitolelor acestei lucrări de pionierat în istoriografia bisericească din Basarabia. Aşadar, iată titlurile valoroasei lucrări: 1. Studiile şi începutul activităţii bisericeşti (cu subcapitolele: Elev la Seminariile Teologice din Roman şi Iaşi, Studiile la facultate şi serviciul la Ministerul Cultelor, Primirea călugăriei şi desăvârşirea studiilor la Academia Teologică din Kiev,  Începutul activităţii în Episcopia Dunării de Jos), 2. Director al Seminarului Teologic „Sfântul Andrei” din Galaţi (cu subcapitolele: Condiţiile necesare pentru instruirea şi educaţia seminariştilor, Străduinţa arhimandritului Visarion – un local pentru Seminar, Realizările în organizarea procesului de învăţământ, Activitatea editorială, Administrarea Seminarului în timpul războiului), 3. Director al Seminarului Teologic din Chişinău şi Exarh al mănăstirilor din Basarabia (cu subcapitolele: Director al Seminarului, Exarh al mănăstirilor, Activitatea obştească şi cea editorială), 4. Slujirea arhierească în episcopiile Argeşului şi Hotinului (cu subcapitolele: Episcop la Curtea de Argeş, Alegerea şi instalarea în funcţia de episcop al Hotinului, Începutul organizării centrului eparhial, Realizările din centrul episcopiei, Realizări în cuprinsul eparhiei, Activitatea clerului din eparhie şi opera de binefacere, Iniţiativele şi activitatea editorială spre îmbunătăţirea vieţii bisericeşti, Organizarea şi desfăşurarea solemnităţilor de sfinţire a Catedralei din Bălţi), 5. Mitropolit al Bucovinei. Şef al Misiunii Ortodoxe din Transnistria (cu subcapitolele: Reorganizarea Fondului Bisericesc al Bucovinei, Reînfiinţarea Episcopiei Maramureşului şi realizările bisericeşti, Finanţări de interes social şi opera de binefacere, Misiunea Ortodoxă din Transnistria în primul an de activitate, Instalarea mitropolitului Visarion la conducerea Misiunii, Activitatea Misiunii Ortodoxe din Transnistria sub conducerea mitropolitului Visarion), 6. Anii exilului. Fondator al Episcopiei Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală (cu subcapitolele: Lungul drum al exilului, Condamnarea şi caterisirea, Organizarea bisericească. Înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române din Europa Occidentală, Ultimii ani de viaţă. Reabilitarea post mortem).

Mitropolitul de luminoasă amintire Visarion Puiu este singurul ierarh român care a avut privilegiul şi onoarea, dar, într-un sfârşit şi nenorocirea, de a-şi purta toiagul ostenelilor şi păstoriei sale în întreg spaţiul de jurisdicţie primordială a românităţii moldovene: vatra vechii Moldove dintre Carpaţi şi Prut, Moldova dintre Prut şi Nistru, Moldova transnistreană până la Bug, Maramureşul şi Bucovina voievodală. Însă mitropolitul Visarion a rămas mare şi neegalat în conştiinţa noastră nu doar prin vasta geografie a spaţiului românesc de răsărit în care s-a ostenit, ci prin rodnicia faptelor sale creştineşti, prin abnegaţia slujirii sale, prin curajul şi nobleţea sa de prinţ al Bisericii Române. Oamenii şi timpurile i-au arătat nedreptate. Cartea părintelui Ioan Lisnic constituie o contribuţie basarabeană importantă în efortul nostru naţional şi bisericesc de reabilitare completă a mitropolitului Visarion Puiu.

În Încheierea acestei cărţi, părintele Ioan Lisnic spune, cu o modestie caracteristică oricărui suflet cinstitor şi iubitor de neam şi de Biserică: „m-am străduit să pun în valoare faptele ierarhului, în special din perioada activităţii sale „în această latură de ţară””, adăugând pe bună dreptate că „faptele şi realizările sale de ctitorie merită să fie cunoscute, deşi, la noi, puţin s-a vorbit şi s-a scris despre marele ierarh”. Crezul autorului acestei lucrări s-a sprijinit, după cum ne mărturiseşte chiar sfinţia sa, pe îndemnul sfântului Apostol Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu, priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei, 13,7).

Această carte valoroasă merită a fi republicată într-un tiraj mai mare, astfel încât să devină un bun al cât mai multor iubitori de istorie creştină, al cât mai multor iubitori de Hristos.


Parlamentar român din Ucraina ales vicepreşedinte al APCE

Aprilie 27, 2010

Potrivit unui comunicat difuzat de Secretariatul executiv al Uniunii Interregionale „Comunitatea Românească din Ucraina”, la 26 aprilie, în debutul sesiunii de primăvară a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei domnul dr. Ion Popescu, preşedinte al delegaţiei Ucrainei la APCE şi singurul deputat român în Parlamentul de la Kiev (pe lista Partidului Regiunilor al preşedintelui Victor Ianukovici), a fost ales în funcţia de vicepreşedinte al APCE. Ion Popescu este preşedinte al Uniunii Interregionale „Comunitatea Românească din Ucraina”.

Uniunea Interregională „Comunitatea Românească din Ucraina” apreciază că alegerea domnului Ion Popescu în funcţia de vicepreşedinte al APCE demonstrează că românii din Ucraina, pe lângă faptul că reprezintă o minoritate etnică destul de numeroasă, au devenit şi o forţă politică puternică în Ucraina. În Ucraina locuiesc circa 500 de mii de etnici români, reprezentând ca mărime a doua comunitate etnică după cea rusă. Principalele concentraţii de români există în regiunile Cernăuţi (nordul Bucovinei, nordul Basarabiei şi ţinutul Herţa), Odesa (sudul Basarabiei şi Transnistria) şi Transcarpatică (Maramureşul de Nord).

Deputatul Ion Popescu s-a născut la 16 aprilie 1964 în comuna Pătrăuţii de Jos, raionul Storojineţ şi a urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii de Stat din Cernăuţi. A obţinut titlul de doctor în filologie şi filozofie cu teza „Situaţia bilingvismului româno-rus în sudul arealului regiunii Cernăuţi”. Este membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 22 ianuarie 1996. În cadrul APCE Ion Popescu este membru al Comisiei pentru chestiuni politice şi al Comisiei pentru protecţia mediului, agricultură şi chestiuni teritoriale, precum şi al Subcomisilor pentru democraţie locală şi regională, pentru dezvoltare durabilă şi al celei pentru minorităţi.


Memoria Bisericii noastre în imagini

Martie 20, 2010
Episcopatul basarabean interbelic

Una dintre problemele bisericeşti majore ale României interbelice a fost unificarea tuturor mecanismelor de organizare şi funcţionare. Fiecare provincie istorică românească venea în Biserica Ortodoxă Română cu particularităţile sale, care erau afirmate, în special, de ierarhii care se întâlneau în Bucureşti la sesiunile sinodale. Iar fiecare sinodal încerca să-şi păstreze aceste particularităţi, care, în fond, reprezentau identitatea lor.

Pe de altă parte, factorul politic de la Bucureşti nu înţelegea aceste aspecte identitare, de multe ori acţionând cu brutalitate pe plan local. Reacţia nu a întârziat să apară. Preoţimea basarabeană a încercat, în parte reuşind, să-şi impună propriii episcopi: pe mitropolitul Gurie Grosu şi Dionisie Erhan ca episcop la Cetatea Albă-Ismail. Însă, factorul politic a determinat scoaterea din scaun a mitropolitului Gurie Grosu, în urma unei abile campanii denigratoare. Nici vlădica Dionisie nu a rezistat, permanent fiind şicanat de politicienii care nu înţelegeau misiunea bisericească pe care slujitorii altarului trebuie să o îndeplinească.

Seminarul teologic din Ismail

La 1 mai 1857, printr-o decizie a Mitropoliei Moldovei, la Ismail se înfiinţa „o mică şcoală bisericească, jumătate primară, jumătate seminarială, pentru a pregăti tineretul în cele elementare bisericeşti, parte în limba română, parte în cea rusă“. Conducerea şcolii a fost încredinţată arhimandritului Teoctist Scriban, aceasta fiind sub oblăduirea Mitropoliei Moldovei, cea care suporta cheltuielile de funcţionare. În 1859, statul român a încercat desfiinţarea ei, dar eforturile depuse de arhimandritul Teoctist au determinat păstrarea ei ca for de pregătire a viitorilor slujitori. În noiembrie 1864, cu puţin timp înaintea înfiinţării Episcopiei Dunării de Jos, şcoala de la Ismail era recunoscută drept seminar de grad inferior. De acum, această instituţie de învăţământ era de stat şi avea menirea „de a preuţi eparhiei şi a servi la naţionalizarea elementelor eterogene din Basarabia“. Prin donaţia unei familii de creştini înstărite din Ismail, Seminarul primea un local adecvat, aproape de catedrala oraşului. După pierderea sudului Basarabiei, în 1878, seminarul de la Ismail a fost mutat la Galaţi, împreună cu centrul eparhial. În 1893, autorităţile ruseşti au înfiinţat la Ismail o şcoală bisericească, care în 1917 era mutată la Mănăstirea Noul Neam-Chiţcani. După Unirea de la 1918, seminarul din Ismail a fost reînfiinţat, funcţionând, cu întreruperi, până în 1944.

Seminarul teologic din Edineţ

„Educaţiunea copiilor clericilor, fiind sădită în casa părintească, se prinde în şcolile parohiale (primare), se întăreşte în şcolile spirituale (judeţene), se dezvoltă în seminarii, iar perfecţionarea se face în academii“, se spunea într-un referat despre educarea şi formarea teologică din secolul al XIX-lea în spaţiul ţarist. În acest angrenaj, pe la 1869, la Bălţi, cercul preoţesc din această zonă a Basarabiei hotăra înfiinţarea unei şcoli spirituale. Aceasta s-a deschis la 4 septembrie 1869, pentru copii de preoţi din judeţele Hotin, Soroca şi Bălţi, dar lipsa condiţiilor necesare învăţământului: local, capelă, internat, locuinţe pentru profesori, dar mai ales nucleul moldovenesc din Bălţi, au determinat autorităţile ţariste să-l mute în Edineţ. Cu sprijinul unor localnici şi cu sume de bani strânse de la preoţi au fost construite toate clădirile necesare. Însă, procesul sistematic de rusificare şi schimbarea frecventă a programelor analitice, a manualelor şi a bugetului mereu insuficient au adus prejudicii formării teologice a elevilor din această şcoală. Din 1923, odată cu reînfiinţarea Episcopiei Hotinului şi înscăunarea episcopului Visarion Puiu, această şcoală a fost transformată în seminar teologic de opt ani. Acelaşi eparhiot a încercat să readucă seminarul la Bălţi, sub grija sa directă, însă a întâmpinat opoziţia profesorilor care erau angrenaţi în luptele politice. În 1930, seminarul a fost mutat în clădiri adecvate, în apropierea Centrului Eparhial, însă, din economii bugetare, în 1931, statul l-a închis.

Iosif Naniescu, mitropolitul „cel sfânt şi evlavios“

Era originar din Răzălăii Bălţilor din ţinutul Basarabiei şi născut la 15 iulie 1818, primind la botez numele de Ioan. Orfan de tată, este dus de unchiul său, ierodiaconul Teofilact, să înveţe carte la Mănăstirea ieşeană „Sf. Spiridon“. Aici deprinde tipicul şi i se descoperă tainele bisericeşti. La 23 ianuarie 1835, tânărul Ioan intră în monahism la Catedrala episcopală din Buzău, apoi este hirotonit ierodiacon, devenind ucenic al episcopului Chesarie. Astfel, a urmat Seminarul teologic din Buzău, apoi Colegiul „Sf. Sava“ din Bucureşti. În 1849 este numit egumen la Mănăstirea Şerbăneştii Morunglavului din Vâlcea, apoi preot în Bucureşti. În noiembrie 1852 primeşte rangul de protosinghel din mâinile episcopului Calinic de la Cernica. În 1857, este numit egumen la Mănăstirea dâmboviţeană Găiseni, pentru ca din 1863 să fie la Sărindarii din Bucureşti. Aflat în Capitală, ajunge profesor de Religie la Colegiul „Lazăr“ şi Liceul „Matei Basarab“, apoi director la Seminarul Teologic Central. La 23 aprilie 1872, Iosif Naniescu este hirotonit arhiereu, apoi, nici un an mai târziu, episcop al Argeşului. Ascendenţa sa morală şi spirituală în rândul colegilor din Sinod îl propulsează în scaunul de mitropolit al Moldovei, fiind ales la 10 iunie 1875. El păstoreşte Mitropolia Moldovei cu o rară blândeţe şi înţelepciune, depunând o bogată activitate duhovnicească, teologică, pastorală şi socială. De numele acestui mitropolit este legată ridicarea Catedralei mitropolitane din Iaşi, a cărei piatră de temelie şi început fuseseră puse de mitropolitul Veniamin Costachi. Cu mari eforturi din partea mănăstirilor, parohiilor moldave şi a susţinerii financiare din partea statului, biserica catedrală din Iaşi era finalizată prin sfinţirea din 23 aprilie 1887, în prezenţa regelui Carol I. Ulterior, în această catedrală s-au adus moaştele Cuvioasei Parascheva, Ocrotitoarea Moldovei. La 26 ianuarie 1902, mitropolitul Iosif Naniescu era chemat la Domnul.

Notă: Iosif Naniescu încetat din viaţă, aşezat în jilţ după datina îngropării mitropoliţilor care mor, încă arhipăstorind în scaunele lor; în spate, Conon Arămescu Donici, viitor mitropolit primat al României, episcopul Silvestru Bălănescu al Huşilor şi Nicodim Munteanu, viitor patriarh

Un misionar basarabean în Japonia

Să fi plecat din muntele Athos pentru a ajunge în Japonia era cale lungă, mai ales în sec. al XIX-lea. Pentru un misionar basarabean nu a fost dificil. Mai ales atunci când boteza japonezi în numele Sfintei Treimi, predica în limba niponă şi traducea texte ortodoxe în limba samurailor. Este vorba de Anatolie Tihai, originar din ţinutul Hotinului.

În 1869, tânărul Tihai era absolvent al Seminarului teologic din Chişinău şi licenţiat al Academiei duhovniceşti din Kiev, când mergea la muntele Athos. A fost tuns monahal în Mănăstirea Zografou şi hirotonit ieromonah. Timp de patru ani, aici a deprins tainele picturii bisericeşti şi a învăţat limba greacă. De aici a fost chemat de arhimandritul Nicolae Kasatkin, ulterior episcop şi considerat „luminătorul Japoniei“. La 24 aprilie 1872, tânărul ieromonah Anatolie Tihai punea piciorul pe insula Hokkaido, din nordul Japoniei. Ca rod al activităţii sale misionare, ajunge slujitor al primei parohii ortodoxe din Osaka, cu hramul „Sf. Pantelimon“. Aici a botezat primii 33 de catehumeni niponi şi a ridicat, în partea de est a oraşului, prima „casă misionară“, în care se afla paraclisul. Pentru râvna sa misionară, în 1881 a fost ridicat la rangul de arhimandrit şi a condus misiunea ortodoxă rusă din Japonia, în lipsa ierarhului Nicolae, plecat în Rusia pentru strângere de fonduri. Tot el a fost profesor la Seminarul teologic din Tokio şi a înfiinţat prima şcoală de cateheţi din Japonia. A murit la 28 noiembrie 1893, într-un spital din Sankt Petersburg, fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Alexandr Nevski.

În prezent, în Japonia sunt două parohii care ascultă canonic de Patriarhia Română, „Sf. Gheorghe“ la Tokio şi „Învierea Domnului“ la Osaka.

Boris Răduleanu, slujitorul luptător

Era basarabean din Izbeştii Orheiului, născut în 1905, în familia preotului Grigore Babcenco. A urmat şcoala primară la Mănăstirea Curchi, Seminarul teologic din Chişinău şi facultăţile de Teologie şi de Litere şi Filosofie din Cernăuţi, pe care le-a absolvit în anul 1930. Ca bursier al Eparhiei Hotinului a urmat cursuri de specializare la Sorbona şi la Oxford. În 1932 a fost hirotonit preot pe seama parohiei Răduleşti, jud. Soroca. Între 1935 şi 1944 a slujit la parohia „Sf. Nicolae“ din oraşul Bălţi, până în iunie 1940, când s-a refugiat la Craiova şi a slujit la Biserica Hagi-Emuşi. Între 1943 şi 1944 a fost confesor militar. Până în 1936 a fost colaborator la revistele „Misionarul“ şi „Biserica Ortodoxă Română“, apoi la „Biserica basarabeană“, unde a avut un ciclu de articole numit „Din problemele necredinţei contemporane“. Între 1936 şi 1937, în calitate de proprietar, a redactat revista „Credinţa noastră“. În publicistica lui Răduleanu se remarcă poziţia anticomunistă şi împotriva indiferentismului religios. Între 1944 şi 1947 a fost preot la catedrala din Lugoj şi profesor de Religie la Liceul „Iulia Haşdeu“ din localitate, apoi din 1947 a slujit la parohia Chitila I. În 1958, a fost transferat la parohia Slobozia Moară. La 14 martie 1960, părintele Răduleanu a fost arestat de Securitate şi trimis în justiţie într-un lot format cu Xenia Mămăligă şi copiii lui, Galina şi Mihai Răduleanu. A fost condamnat la 15 ani de temniţă grea, pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare“, de fapt activitatea publicistică anticomunistă din perioada 1936-1944. La 29 iulie 1964 a fost eliberat. Ulterior, a slujit la parohia Roşiori, jud. Ialomiţa. A decedat la 19 decembrie 1990, în Bucureşti.

„Nu o să las turma mea să fie înghiţită de lupii roşii“

A fost poate unul dintre cei mai reprezentativi clerici basarabeni din perioada interbelică. A slujit timp de 55 de ani la biserica parohiei Călăraşi-sat, din judeţul Lăpuşna. Pe lângă rolul de slujitor al altarului, părintele Alexandru Baltagă a exercitat numeroase funcţii: de inspector bisericesc, a condus congrese şcolare din Basarabia şi congrese eparhiale, a fost protopop, membru al Adunării eparhiale de la Chişinău, reprezentant eparhial în Congresul naţional bisericesc al BOR şi director al Şcolii de cântăreţi din Călăraşi. A fost reprezentantul preoţimii basarabene în Sfatul Ţării de la Chişinău, la 27 martie 1918 votând Unirea cu Regatul român. Pentru activitatea lui vastă pe tărâm bisericesc, cultural şi naţional, în 1935 a fost pensionat cu dreptul de a sluji în parohia sa până la moarte. La uzurparea Basarabiei de către regimul sovietic, în vara lui 1940, părintele Baltagă a hotărât: „Nu o să las turma mea să fie înghiţită de lupii roşii“. A fost ridicat în timpul Sfintei Liturghii, anchetat, torturat, cerându-i-se: „Arată-ne pe Dumnezeul tău!“. Iar părintele a răspuns: „Atunci când tu îmi arăţi mintea ta, atunci ţi-L arăt şi eu pe Dumnezeul meu!“. Şi a cunoscut moartea martirică. Era 7 august 1941.

Reşedinţa mitropolitană de la Cernăuţi în perioada interbelică

După starea de incertitudine în care se afla Biserica românească din teritoriul ocupat în 1777 de austrieci, autoritatea imperială de la Viena hotărî crearea unei infrastructuri eparhiale adecvate. Aşa s-a hotărât la Viena ca noii Mitropolii a Bucovinei să i se ridice o reşedinţă care să aibă toate destinaţiile necesare. Între 1864 şi 1878, pe platoul nord-vestic al Cernăuţilor, după indicaţiile arhitectului Josef Hlavka, ajutat de un comitet din care făceau parte mitropolitul şi istoricul Eudoxiu Hurmuzachi, a fost construit un palat în formă de „U“, cu deschidere spre miazănoapte şi în stil mauro-bizantin. În această curte interioară au fost amenajate un parc şi fântâni arteziene, sfinţirea fiind săvârşită la 29 iulie 1882 de un sobor de preoţi în frunte cu mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici. Complexul era format din trei componente principale, de la intrare, în partea stângă, se afla Facultatea de Teologie, cu săli de curs, paraclis, internat şi o bibliotecă de neegalat în Europa anului 1940. În partea dreaptă se afla mănăstirea de pe lângă Centrul eparhial, cu toate dotările necesare, alături de redacţiile unor reviste bisericeşti şi naţionale, cu prima tipografie românească din Bucovina. În centru se afla Reşedinţa eparhială cu săli mari de primire, bibliotecă, birouri şi sala sinodală. În această sală s-a hotărât unirea cu patria mamă în data de 28 noiembrie 1918. Tot aici, la 24 octombrie 1920, a fost inaugurată Universitatea română din Cernăuţi, în prezenţa familiei regale.

Tit Simedrea – mitropolitul uitat

Era originar din Vlaşca, dar a slujit cu multă dăruire şi a fost alături de românii de peste Prut. După finalizarea studiilor teologice şi de drept a fost hirotonit în parohia Prunaru din Teleorman, apoi a slujit la Blejeşti-Vlaşca şi Movila-Periş, Ilfov. În vremea Primului Război Mondial a fost confesor militar, unde a slujit pe front şi a alinat suferinţele celor care luptau pentru reîntregirea neamului românesc. După război, tânărul preot Teodor Simedrea îşi dorea să-şi continue studiile, pentru care a mers cu bursă la Montpellier şi Paris. La întoarcerea în ţară, a fost remarcat de mai-marii Bisericii, dându-i responsabilităţi la Cancelaria Sf. Sinod şi ca slujitor la Catedrala mitropolitană. Pentru că a rămas văduv, în 1924 a fost chemat în treapta arhieriei ca vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, luându-şi numele de Tit. A fost director al Tipografiei Institutului Biblic şi de Misiune, director şi profesor la Academia de Muzică bisericească din Capitală, secretar de redacţie la revista „Biserica Ortodoxă Română“. În 1935 a fost ales în vrednicia de episcop al Hotinului, iar în 1940 ca mitropolit al Bucovinei. Însă, din cauza tulburărilor politice din ţară, a fost înscăunat abia în martie 1941, la Suceava. După redobândirea Bucovinei, în iunie 1941, mitropolitul Tit s-a instalat la Cernăuţi. În timpul războiului, mitropolitul bucovinean a ascuns familii de evrei în reşedinţa mitropolitană, pentru a nu fi supuse măsurilor antisemite ale autorităţilor. Contraofensiva sovietică din 1944 l-a obligat pe mitropolitul Tit să se refugieze la Vatra Dornei. Ulterior, în 1945, a demisionat din postul de mitropolit care, de facto, nu mai exista. S-a retras la Mănăstirea Cernica, de lângă Bucureşti, unde s-a aplecat tot mai mult asupra cercetărilor de Istorie bisericească românească. La 9 decembrie 1971 a trecut la cele veşnice.

Adrian Nicolae PETCU, preluare din ziarul „Lumina”


Comunitatea Românească şi alegerile prezidenţiale din Ucraina

Ianuarie 23, 2010

Interviu cu Ion Popescu, deputat în Rada Supremă de la Kiev

– Domnule deputat Popescu, vă rugăm să faceţi pentru cititorii noştri o prezentare a rezultatelor primului tur al prezidenţialelor din Ucraina, convocate la 17 ianuarie curent.

– În toate localităţile cu o populaţie majoritară românească, în satele maramureşene din Transcarpatia şi în satele bucovinene, basarabene sau regăţene din regiunea Cernăuţi, precum şi în satele basarabene din regiunea Odesa, absolut peste tot, a câştigat Victor Ianukovici. Cu o mică excepţie, din unele sate din raionul Hliboca (Adâncata – n.n.). Mă refer aici la circumscripţia românească, cu sediul la Nouă-Suliţa, singura circumscripţie din regiunea Cernăuţi unde Victor Ianukovici s-a plasat pe locul I, pe celelalte trei ocupând locul III. Datorită românilor, mai ales a celor din Herţa şi Nouă-Suliţa, s-a obţinut procentul respectiv. În raionul Herţa, Victor Ianukovici a câştigat cu 47,8 la sută. În afară de aceasta, în circumscripţia vecină, unde românii, doar în raionul Storojineţ sunt doar 37 la sută, din această circumscripţie mai fac parte şi raioanele Chiţman, Vijniţa şi Cutila, Victor Ianukovici s-a plasat pe locul 4, însă, datorită satelor româneşti, a trecut pe locul 3, pentru că, absolut în toate satele româneşti de pe Valea Siretului, Victor Ianukovici a câştigat.

– Care ar fi explicaţia acestui rezultat?

– Acest lucru se explică prin faptul că noi am semnat un Acord politic cu Partidul Regiunilor, în 2006, la alegerile parlamentare şi locale, când, în zona Cernăuţilor, din cei 50 de candidaţi la funcţiile de deputaţi în consiliile raionale, 38 dintre cei incluşi în lista Partidului Regiunilor au fost români. Am reuşit astfel să avem deputaţi în consiliile raionale din Cernăuţi – pe domnul Vasile Tărâţeanu, preşedintele Senatului comunităţii, Aurica Bojescu, secretarul Comunităţii, eu am obţinut un loc şi domnul Ion Botoş a obţinut un loc în consiliul regional din Transcarpatia. Domnul Botoş este preşedintele Asociaţiei românilor din Transcarpatia „Dacia” şi membru al Senatului Comunităţii Româneşti din Ucraina pentru zona Transcarpatia. Acest lucru trebuia menţionat. Pe data de 30 noiembrie a anului curent, a fost semnat un Acord între Victor Ianukovici şi Comunităţile română, maghiară şi rusofonă. Candidatul la preşedinţie s-a angajat să anuleze toate decretele discriminatorii ale Ministerului Învăţământului, prin care se încerca oprimarea şcolilor minorităţilor naţionale. Totodată, Victor Ianukovici a promis că nu se va implica în activitatea Bisericii ortodoxe româneşti, care este una canonică. Mai mult decât atât, va susţine, după posibilităţi, şi Mănăstirea din Brănceni, şi construcţia altor biserici, acolo unde se efectuează serviciul divin în limba română. Ne-am înţeles ca, la alegerile locale din 30 mai 2010, în funcţie de procentul pe care îl oferim la alegerile prezidenţiale, să obţinem, proporţional, pe lista Partidului Regiunilor şi locuri pentru Comunitatea Românească din Ucraina. Iată acestea sunt rezultatele şi acestea sunt motivele. La etapa actuală, Comunitatea Românească, precum şi cea maghiară şi rusofonă, s-au ţinut de cuvânt şi au votat, în majoritate, pentru Victor Ianukovici. Aşteptăm etapa a doua şi considerăm că aportul nostru va fi dus până la capăt, iar angajamentele vor fi onorate de ambele părţi. În afară de aceasta, luni, 18 ianuarie, la Mănăstirea din Brănceni din raionul Herţa a sosit Victor Ianukovici. Este prima vizită întreprinsă după primul tur de scrutin, anume la mănăstirea şi orfelinatul în care peste 200 de copii sunt înfiaţi de părintele Mihai Jar. Acolo a fost dat în exploatare o piscină pentru copiii bolnavi, iar la construcţia acestui orfelinat au participat cu ajutoare materiale concrete Victor Ianukovici personal şi prietenii săi din zona răsăriteană a Ucrainei.

– Domnule Popescu, care sunt estimările dumneavoastră pentru turul doi de scrutin al prezidenţialelor?

– La etapa actuală avem deja rezultatele în proporţie de sută la sută de pe întreg teritoriul Ucrainei. Au fost atacate în instanţă rezultatele din trei circumscripţii mici, dar, în general, Victor Ianukovici a câştigat cu o diferenţă de peste 10 la sută. Acest lucru ne oferă posibilitatea să prognozăm că Victor Ianukovici va lua între 45 şi 52 la sută, iar Iulia Timoşenko – între 30 şi 34 la sută. Acestea sunt nu doar estimările noastre, dar şi ale sondajelor care au fost mai aproape de rezultatele finale ale primului tur de scrutin. Ne bazăm pe rezultatele sondajelor respective, pentru că, rezultatele exit-pollurilor efectuate de către trei mari organizaţii de sondare a opiniei publice au coincis, până la urmă, cu rezultatele Comisiei Electorale Centrale. Cele trei agenţii de sondare a opiniei publice au pus în tutul întâi şi a doua întrebare care suna în felul următor: „În caz că, în cel de-al doilea tur de scrutin se vor întâlni Timoşenko şi Ianukovici, cu cine veţi vota?”. Rezultatele au arătat că, şi în această situaţie, Ianukovici câştigă detaşat cu un rezultat de aproximativ 70 la sută.

– V-aţi referit la Acordul încheiat de Uniunea interregională Comunitatea Românească din Ucraina cu Victor Ianukovici, în calitatea sa de candidat la prezidenţiale. Acest Acord prevede ca limba română să poată primi statutul de limbă regională oficială în zonele locuite în majoritate de români şi anularea recentelor prevederi ale Ministerului Învăţământului de la Kiev despre modificarea programelor şcolare şi predarea materiilor în şcolile de stat, din 2010, exclusiv în ucraineană. Doar Comunitatea Românească din Ucraina este nemulţumită de situaţia în acest domeniu sau este o atitudine solidară a tuturor minorităţilor? Ce ne puteţi spune în legătură cu perspectiva ca limba română să primească statutul de limbă oficială în localităţile şi zonele locuite compact de etnici români?

– Este vorba de o solidaritate interetnică, în primul rând între minorităţile care au şi au avut un sistem de învăţământ în limba maternă. Nu doar în perioada sovietică, ci şi pe timpul Imperiului Austro-Ungar. Mă refer la comunităţile românească, maghiară şi rusă. Acordul a fost semnat de trei organizaţii din partea minorităţilor. Referitor la perspective. La 18 ianuarie, aflându-se la Herţa, domnul Ianukovici le-a spus clar ziariştilor că, acolo unde locuiesc minoritarii, va fi implementată Carta Europeană a Limbilor Regionale şi Minoritare, iar în unităţile administrativ-teritoriale în care minoritarii, inclusiv românii, deţin o majoritate, limba va funcţiona, la nivel de limbă de stat, în toate domeniile, începând cu învăţământul şi terminând cu instanţele de judecată, mass-media, administraţie etc.

– Cum vă raportaţi la faptul că, dincolo de aceste tendinţe de asimilare, adică de ucrainizare a minorităţilor, comunitatea românească din Ucraina este totuşi divizată, în mod artificial, în români şi moldoveni, atunci când este vorba de programele şcolare, de statistici şi de acordare de drepturi în general?

– Este mai mult o problemă, să-i spunem aşa, politico-psihologică. Atât timp cât în Constituţia Republicii Moldova se menţionează că limba de stat este moldovenească, tot atâta timp va continua şi această divizare, inclusiv în şcoli. Dar vreau să spun că, în regiunea Cernăuţi, indiferent de faptul că o parte considerabilă, peste 60 000 mii de locuitori din raionul Nouă-Suliţa din Nordul Basarabiei, se declară moldoveni, în şcoală limba de studiu este româna. Bineînţeles, acolo unde au mai rămas şcoli. Referitor la aceste tentative de asimilare, pe care le întreprinde guvernul portocaliu al doamnei Timoşenko, s-a protestat la diferite niveluri, iar unul dintre punctele principale ale acestui Acord este anularea acestor prevederi. Este menţionat clar. Acelaşi lucru l-au declarat nu doar românii, dar şi populaţia rusofonă. Desigur, noul preşedinte nu va avea posibilitatea să introducă modificări în Constituţie, pentru că e nevoie de votul a două treimi din parlamentari. De aceea, problema limbii ruse, transformarea ei eventuală în a doua limbă de stat nu e simplu de făcut. Însă decretarea celei de-a doua limbi oficiale în unităţile administrativ teritoriale, acolo unde populaţia vorbitoare a unei limbi deţine mai mult de 50 la sută, este posibilă printr-un proiect de lege care poate fi votat nu cu 300 de voturi, ci cu doar 226. Iar preşedintele poate promulga această lege. În acest sens, atestăm disponibilitatea domnului Ianukovici, care, în cazul în care va câştiga, va face acest lucru. Programul Partidului Regiunilor menţionează clar necesitatea implementării Cartei Limbilor Regionale şi Minoritare, iar Acordul respectiv, plus rezultatele înregistrate în circumscripţiile noastre, ne dă speranţa că acest lucru se va întâmpla. În unităţile administrativ teritoriale (regiune, raion, oraş, orăşel, sat) în care majoritatea populaţiei vorbeşte o limbă, această limbă va obţine statut de limbă oficială, alături de ucraineană. Acolo unde minorităţile vor constitui un procentaj între 20 şi 50 la sută va fi garantată, cel puţin, studierea acestei limbi ca disciplină obligatorie în şcoli şi posibilitatea adresării de plângeri în limba maternă atât în instanţă, cât şi în administraţie.

– Domnule Popescu, vă mulţumim şi vă urăm succes.


Podul de la Lipcani – Rădăuţi Prut. La anul şi… la mulţi ani!

August 25, 2009

vama lipcani 87După ce am fost ani de zile preocupat de problema privind necesitatea refacerii celor 15 poduri distruse de pe râul Prut, la începutul acestui an scriam că “sunt curios să văd dacă guvernul Emil Boc va avea în atenţie şi va soluţiona problema podului european de la Lipcani-Rădăuţi Prut”. Şi iată că la 21 august preşedintele Traian Băsescu, aflat în vizită în comuna Rădăuţi Prut din judeţul Botoşani, a abordat pentru prima dată în mandatul său de 5 ani problema podului şi punctului de trecere a frontierei Rădăuţi Prut – Lipcani.

Declaraţiile preşedintelui Băsescu nu au fost deloc încurajatoare, acesta arătând că “cel mai probabil” Guvernul de la Bucureşti  va aloca banii necesari deschiderii punctului de trecere a frontierei “abia anul viitor”, adică în 2010. „Din câte ştiu, problema construcţiei vămii este transferată la Citește în continuare »


MISIONARI ŞI APOSTOLI ORTODOCŞI ROMÂNI ÎN JAPONIA SECOLULUI XIX

Mai 10, 2009
Arhimandritul Anatolie Tihai, alaturi de mitropolitul Nicolai Kasatkin, în mijlocul credincioşilor ortodocşi niponi, 1882

Arhimandritul Anatolie Tihai, alaturi de episcopul Nicolae Kasatkin, în mijlocul credincioşilor ortodocşi niponi, 1882

Am primit cu bucurie, în primăvara anului 2008, ştirea că Preafericitul părinte Patriarh Daniel şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române au binecuvântat înfiinţarea a două parohii ortodoxe române pentru cei peste 4 000 de români din Japonia. Prima dintre parohii, cu hramul Sfântul Gheorghe, funcţionează acum la Ito-shi, în raza municipalităţii Tokio, sub conducerea părintelui Alexandru Nicodim[1], iar cea de-a doua, cu hramul Învierea Domnului, funcţionează la Nagoya-Osaka şi este condusă de părintele Cristian Gheorghiu[2]. Am reuşit zilele acestea să fac un schimb de mesaje cu cei doi preoţi ortodocşi români de la Tokio şi Osaka, punându-le la dispoziţie mai multe date şi informaţii despre precursorii lor români pe tărâm misionar în arhipelagul nipon şi am primit asigurări că ambii vor cerceta la faţa locului orice urmă şi dovadă legată de acest subiect.  Prea puţină lume cunoaşte la noi că începuturile ortodoxiei nipone, ale cărei seminţe au fost aduse în Ţara soarelui răsare în 1861 de către Sfântul Ierarh întocmai cu apostolii Nicolae (Kasatkin), Luminătorul Japoniei, sunt strâns legate şi de numele a  doi mari misionari români.  Poate cei mai mari misionari români din ultimele două secole. Citește în continuare »