CAHUL. PUȚINĂ ETIMOLOGIE

Iunie 5, 2016
Cahulă, adică monoxilă străveche, descoperiă în Dobrogea.

Cahulă, adică monoxilă străveche, descoperiă în Dobrogea.

Orașul Cahul a avut și alte denumiri: Șcheia, Frumoasa.

Denumirea este identică cu cea a lacului Cahul din sudul Basarabiei și a afluentului său, râulețul Cahul, de la care lacul a împrumutat numele. Un afluent al lacului Cahul se numește Cahuleț, formă incontestabil românească (cf. Pruteț). Râulețul Cahul își are izvoarele în preajma orașului Cahul, pe teritoriul comunei Crihana Nouă (astăzi Lebedenco), și străbate, până la revărsarea în lacul Cahul, pe o distanță de 39 de kilometri, localitățile Pelinei, Sătuc, Vladimirovca, Găvănoasa, Nicolaevca, Vulcănești, Alexandru Ioan Cuza, Etulia și Etulia Nouă. Pentru o încadrare hidronimică exactă vom arăta că afluenții râului Cahul sunt trei ape mai mici cu denumiri indiscutabil românești: Maranda, Ursoaia și Ciorița.

Documentele medievale, scrise în slavonă, cu mai bine de 500 de ani în urmă, atestă toponimul Cahul (în forma românească Caul, dar și în forme slavizate fonetic: Cahovu și altele), deci avem o dovadă a vechimii acestuia (a se vedea, bunăoară, ispisocul după uricul lui Ștefan cel Mare din 2 iulie 1502 (7006) despre cumpărarea unor moșii de pe Prut și închinarea acestora mănăstirii Putna). Toponimul medieval se referă la extravilanul localității Frumoasa, inclusiv la părțile dinspre bălțile Prutului. Alte documente medievale care atestă toponimul datează din 22 aprilie 1518 (7028), 1 iulie 1519 (7027), 16 martie 1529 (7037), 20 aprilie 1555 (7063), 15 septembrie 1575 (7084), 3 aprilie 1588 (7096), 30 martie 1599 (7107).

S-a considerat un timp, absolut fantezist, că denumirea actuală ar fi de origine turcă (Kagul, Kavul), cu presupunerea că ar însemna glod, noroi. Partea cu originea turcică a cuvântului Cahul este doar o legendă întreținută de cei care leagă începuturile istoriei Basarabiei de ruși, cu justificarea stângace și ridicolă a ”eliberării de sub jugul turcesc” ca punct zero al civilizației pe pământurile noastre. De fapt, în 1835, administrația țaristă de ocupație nu a făcut nimic altceva decât să extindă microtoponimul românesc Cahul, utilizat timp de secole de populația locală nerusă, asupra localității Frumoasa, asigurând astfel, fără să-i fi stat în intenție, continuitatea toponimică românească. Intenția autorităților țariste de ocupație fusese doar de eternizare a amintirii despre una dintre bătăliile purtate de ruși în preajma lacului omonim din sudul provinciei anexate. Vechiul nostru toponim Cahul nu este nici rusesc, nici turcesc.

Nu am găsit etimonul Cahul în nicio limbă turcică. Doar în limba tătarilor de pe Volga există o formă verbală, Kagylu, tranzitiv și intranzitiv, din paradigma lui Kagu, însemnând: a se atinge, a acroșa, a mișca din loc, a aborda, a se feri, a fugi și a intra. Dar între forma verbală Kagylu  din tătara de pe Volga și totponimul românesc Cahul nu există nici cea mai vagă relație. Până la ocupația țaristă a Basarabiei nimeni nu a folosit toponimul și hidronimul Cahul cu G în loc de H plin sau mut, această transformare fonetică fiind caracteristică limbii ruse (cf. Orgheev în loc de Orhei, Ganasenî în loc de Hănăsenialkogol’ în loc de alcool, Gamburg în loc de HambrurgGhitler în loc de Hitler, Ghimalai în loc de Himalaia, Gaiti în loc de Haiti, Gavai în loc de Hawaii, galiuținația în loc de halucinație, gamak în loc de hamac, garem în loc de harem, ghektar în loc de hectar etc., etc.). În toată perioada medievală, anterioară ocupației țariste a Basarabiei, toponimul și hidronimul Cahul nu a fost atestat în forma Cagul. Verbul Kagu din limba tătarilor de pe Volga nu a produs în spațiul lor de etnogeneză și viețuire niciun substantiv și, respectiv, niciun toponim sau hidronim derivat din acesta. Nici o versiune pecenegă/cumană nu ar putea fi acceptată, cu atât mai mult cu cât această limbă nu a fost una scrisă, ca să ne putem referi la fondul ei lexical în afara oricărei presupuneri sau incertitudini. Nicio versiune legată de etimoane străine nu trebuie examinată înaintea versiunilor legate de limba locuitorilor autohtoni ai regiunii. Tiparele vechi, nefondate științific, trebuie sparte.

Interesul și atenția noastră s-au orientat în mod firesc către fondul lexical vechi, arhaic al limbii române.

Așadar, constatăm existența în româna veche a cuvântului Cahulă. O variantă fonetică a acestui arhaism este Caulă/Căulă, cu omiterea lui H intervocalic (fenomen subdialectal periferic, ca abatere de la regula generală). De altfel, mulți dintre localnici pronunță denumirea orașului omițându-l pe H: Caul/Caulu.

Cahulă tradițională din bârne.

Cahulă tradițională din bârne pentru trecerea râului sau pescuit pe baltă.

Relația dintre vechiul toponim Cahul și vechiul cuvânt românesc Cahulă este evidentă.

Dicționarele limbii române fixează sensurile arhaismului regional Cahulă: ”Plută mică, întrebuințată ca pod umblător” (DEX 2009), ”Plută de trecut o apă mică împingând-o cu ghĭonderu” (Scriban 1939), ”Plută mică de trecere a unui râu; pod umblător” (DAR 2002) , ”Luntre pescărească rudimentară, de obicei scobită dintr-un trunchi de copac” (DEX 2009), ”Luntre făcută dintr´un trunchĭ scobit (orĭ și din scândurĭ) de umblat pe bălțĭ la pescuit orĭ la vânat (Sadov. VR. 1928, 7, 8; Șez. 33, 26)”, toate precizând originea necunoscută a termenului care desemnează această luntre monoxilă (dintr-un lemn).

Cahulă pe mal de baltă.

Cahulă pe mal de baltă.

Arhaismul nostru Cahulă este echivalentul local, neaoș, al franțuzismului Pirogă (< Pirogue), la rândul său un hispanism (Piragua) preluat din limba mayașă (amerindiană). Totodată, cunoaștem că în vechime Prutul nu a fost niciodată frontieră și, la vaduri, până a fi ridicate poduri de lemn sau de piatră, acesta a fost trecut cu plute din bârne, care s-au numit și se numesc în zonă Cahule.

Cahulă din bârne pentru trecerea râului sau pescuit pe baltă.

Mod de construire a cahulei din bârne pentru trecerea râului sau pescuit pe baltă.

Dicționarul Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică (Mihai Vinereanu, București, 2008) nu cuprinde niciuna dintre variantele cuvântului Cahulă. Cu toate că acest lexem arhaic prezintă un interes major din perspectiva studiului substratului prelatin al limbii române.

Cahulă din stuf.

Cahulă din stuf.

Vom adăuga că din acest cuvânt arhaic românesc derivă un nume de familie, destul de răspândit, anume Caulea/Căulea (Micea Horia Simionescu, Dicționar onomastic,  București, 1969). Acesta este un dublet fonetic al numelui românesc de familie Cahulea, neatestat de dicționare, dar răspândit în zona Moldovei, pe cursul de mijloc al râului Prut. Mai este întâlnit adesea ca poreclă, mai ales printre pescari, iar Cahulul, se știe, este din străvechime și rămâne și astăzi o zonă pescărească activă. Potrivit datelor disponibile, numele de familie Cahulea/Caulea este purtat de români din județele Bacău, Botoșani, Brăila, Brașov, municipiul București, Caraș-Severin, Constanța, Galati, Maramureș, Prahova, Sibiu, Suceava, Timiș, Tulcea din România, iar în Basarabia în raioanele Cahul, Leova, Ungheni, Criuleni și municipiul Chișinău. De remarcat că peste 50% din purtătorii acestui nume de familie sunt concentrați în județul vecin Galați, zonă în care cuvântul Cahulă și variantele sale fonentice (Căhulă, Căulă) sunt folosite curent, termenul nefiind perceput ca arhaism.

Avem toate motivele să admitem că arhaicul Cahulă este un cuvânt autohton moștenit în română. El se înscrie, cum vom vedea mai jos, într-un peisaj lexical indoeuropean larg.

Cahule străvechi scobite într-un singur trunchi de copac.

Cahule străvechi scobite într-un singur trunchi de copac.

Ne interesează proveniența termenului. Primul său sens, de luntre primitivă, monoxilă, adică scobită într-un singur trunchi de copac, de obicei lungă, semănând cu un tub sau un jgheab, s-ar putea să ne ajute în deslușirea originii sale pe terenul paleolingvisticii indoeuropene.

Cahulă descoperită în albia Prutului, la Ungheni, în anul 2012.

Cahulă descoperită în albia Prutului, la Ungheni, în anul 2012.

Termeni apropiați, semantic și ca formă, derivați din același etimon, se atestă în mai multe limbi indoeuropene vii, iar alții au fost restabiliți în limbile indoeuropene moarte:

Kaulas (os, fluier al piciorului, tijă goală în interior) în lituaniană (masculin). Kaulas > Koja, cu sensul de Picior;

Kauls în letonă (masculin), cu același sens ca și în lituaniană. Kauls > Kāja (Picior);

Caulis (și Colis) în latină (masculin), cu sensurile de a) tulpină de copac; b) tulpină/tijă a unei plante, de regulă goală în interior; c) tulpină (înaltă) de varză/curechi; d) stâlp/arbore cilindric care susține volutele unui capitel; e) țepușă/scobitoare;  f) băț; g) membru viril; h) tub prin care insectele își depun ouăle. O paranteză se impune aici. Ideea subsidiară de plantă cu tulpină înaltă cu care a fost asociată varza de către latini este un punct de pornire pentru linia evoluției lexicale către francezul Chou, italianul Cavolo (dar și Caule, cu formele dialectale Cavulu, Caulu în siciliană, Càvol, Càorlo, Càoło în venețiană), sardul Càule, dalmațianul Caul,  portughezul Couve (dar și mai vechiul Caule), spaniolul Col și românescul Curechi. Atestăm de asemenea existența în latină a hidronimului Caulāres atribuit unui râu din Pamfilia, o regiune din sudul Asiei Mici, situată între Lycia la sud, Cilicia la est, Pisidia la nord și Frigia la vest. Hidronimul Caulāres este prezentat de lingviști ca fiind foarte vechi, transmis în latină (și greacă) din limbile indo-europene vorbite altădată în regiune, astăzi moarte. Remarcăm existența în latină și a substantivului Caulae sau Caullae (plural Caulārum), cu senul de gaură, spărtură, trecătoare, canal. Cuvintele moderne Col (uterin, vezical, parte mai îngustă, mai strâmtă a unui organ sau a unui os) și Colon, intrate în română pe filieră franceză, fac parte din paradigma acestui cuvânt moștenit în latină din fondul indoeuropean comun.

Καυλς (Kaulos) în greaca veche și Καυλί ‎(Kavlí) în greaca modernă (masculin), cu sensul de lemn, băț, tulpină, iar în subsidiar și varză. Una dintre coloniile vechilor greci (secolul VII înainte de Hristos) din peninsula Italică (astăzi în raza localității Punta Stilo, comuna Monesterace din provincia Reggio Calabria) se numea Caulon (Καυλών), iar în unele perioade și Caulonia (Καυλωνία). Specialiștii italieni sunt de părere unanimă că denumirea acestei colonii a vechilor greci derivă din Kaulos, cu sensul de tulpină, trunchi de copac. Potrivit unei legende populare, denumirea coloniei ar proveni de la numele întemeietorului acesteia, Kaulo, unul dintre vitejii luptători în Războiul Troian;

Cāwel în germana veche, din care provine vechiul englezesc Cāl/Cāul, strămoșul cuvintelor Cole și Kale de astăzi, precum și germanul Kohl sau danezul Kool, cu sensurile de varză/curechi;

Cál în irlandeză (limbă celtică), cu sensul de varză/curechi. Acest cuvânt stă la baza hidronimului celtic Calbourne, explicat de lingviști ca format astfel: Cāwel (tulpină) + Burna.

Cawl (cu forma diminutivală Cawlen) în galeză (limbă celtică), cu sensul de varză, mâncare din varză;

Kaile și Kale în scoțiană (limbă celtică), cu sensul de varză, legume, mâncare din legume;

*Kъlъ (Кăl) în slava veche (masculin), din care provin rusescul Kol (Кол), ucraineanul Kil (Кiл), polonezul Kół, cehul Kůl sau slovacul Kôl, toate cu sensul de țăruș, par ascuțit la un capăt, stâlp/trunchi de lemn;

कुल्या (Kulyā) în sanscrită, transmis în aceeași formă și în hindi, cu sensul de Jgheab (cioplit într-o tulpină de copac), canal.

Specialiștii în paleolingvistică sunt unanimi în părerea că toți acești termeni derivă din etimonul indoeuropean *Kaw(ǝ)l / *Kowos < protoindoeuropeanul *keHu-lo-, cu sensul primar de Os tubular, tub/țeavă din orice material, de regulă scobită în lemn. Unele dintre limbile indoeuropene au avut tendința suprimării lui H intervocalic, cum, de altfel, s-a întâmplat și în cazul altor etimoane. Totuși, observăm că în toată aria traco-dacică sunetul H este, în general, foarte bine conservat în cuvintele din substratul lexical autohton și chiar, spre deosebire de alte limbi neoromanice, în cele din adstratul latin.

Etapele transformării unui buștean în cahulă.

Etapele transformării unui buștean în cahulă.

Așadar, în cazul substantivului Cahulă, toate cele trei consoane (C, H, L) fac parte din rădăcina cuvântului. L final nu este, chiar dacă ar putea fi perceput în mod fals, articol substantival al unui inexistent Cah. Chiar dacă H, în poziție intervocalică, are tendința spre omisiune. În general, într-o serie de graiuri românești, în poziție inițială, H urmat de vocale, iar mai rar și în poziție intervocalică, dispare: (h)Abar, (h)Aram, (h)Arbuz, (h)Air, (h)Arman, (h)Ârleț, (h)Ectar, (h)Erghelie, Ma(h)ala, Mi(h)ai, (h)Ojma, (h)Oltei, (h)Oră, (h)Ulub.

Odată stabilită apartenența românescului Cahulă la fondul lexical indoeuropean și la aceeași paradigmă semantică care cuprinde noțiunile de Tulpină și de Tub scobit în lemn/țeavă, observăm că dintre toate formele date de etimonul protoindoeuropean *keHu-lo- în diverse limbi, doar forma românească îl păstrează pe H intervocalic. Nici măcar latina sau greaca antică nu-l mai aveau pe H în cuvintele derivate din etimonul protoindoeuropean. Acest fapt ne confirmă, pe de o parte, vechimea redutabilă a românescului Cahulă, iar pe de altă parte, proveniența acestuia din substratul autohton, prelatin. Astfel, Cahulă este un adevărat dinozaurian lexical, un vestigiu lexical arhaic perpetuat în limba română vie din zona Prutului de Jos și fixat într-un toponim folosit în scris de mai bine de jumătate de mileniu.

Analogiile cu substantivul Cău/Căuș (Lat. *cau (< cavus) + suf. –uș) nu ne pot ajuta prea mult în acest caz, chiar dacă se pare că acest cuvânt este un dublet etimologic îndepărtat al lui Cahulă.

S-ar putea că unii dintre preopinenții acestei ipoteze care relaționează toponimul și hidronimul Cahul (masculin) cu substantivul comun arhaic Cahulă (feminin) vor obiecta invocând o neconcordanță de gen gramatical între cele două cuvinte românești. Aici ar fi de adus în discuție faptul că în ceea ce privește genul gramatical limba română manifestă ea însăși reflexe arhaice, din substratul său precreștin și prelatin. Traco-dacii, ca și ceilalți indoeuropeni aveau un anumit tablou sau închipuire a lumii și a lucrurilor care o compun. Toți indoeuropenii au privit și tratat gramatical lucrurile neînsuflețite și inerte ca pe niște ființe personificate. Astfel, aceștia, organizați patriarhal, au privit masculinitatea ca fiind primordială, iar feminitatea ca fiind o derivată a masculinității. Pentru mentalitatea lor arhaică masculinitatea este centrală și izvorăște din natura monolitică, integră, a lucrului ”dintr-o bucată”, pe când feminitatea este o continuare complementară, facultativă și periferică, dezvoltată, dar totuși secundară a masculinității. Această paradigmă arhaică, arhetipală chiar, transmisă în limba română și perpetuată ca reflex lingvistic a condus la faptul că toate denumirile de copaci și pomi, bunăoară, sunt, gramatical vorbind, masculine (copac, pom, brad, pin, cedru, paltin, cireș, corn, fag, gutui, măr, nuc, păr/prăsad, piersic, prun, smochin, stejar, salcâm, tei, vișin etc., cu excepțiile salcie, tisă și zadă, care nu rodesc și sunt desemnate de cuvinte împrumutate, având în limba donatoare formă de feminin), pe când tot ce rodesc pomii (asociere cu feminitatea și fecunditatea) este, cu rare excepții, în sens gramatical, de gen feminin (poamă, cireașă, coarnă, gutuie, nucă, pară/prăsadă, piersică, prună, smochină, ghindă, vișină etc.), primind, complementar, marca de feminin, dezidența Ă. Urmare a acestui concept și reflex lingvistic arhaic din limba română, CopaculLemnul sau Trunchiul sunt primordiale, integre, nelucrate de om, deci li se atribuie personalitate gramaticală masculină, pe când derivatele Scândură, Blană, Așchie, Surcea/Surcică, Bucată sunt înzestrate cu personalitate gramaticală feminină, ca și Creangă, Floare sau Frunză, ca fiind mai slabe, mai frumoase, mai gingașe și predispuse spre înnoire ciclică sau rodire, dar totuși periferice și neautonome de Copac în sine. Analogia cu But/Butuc și Viță, Loază se înscrie în aceeași paradigmă mentală arhaică indoeuropeană. Existența cuvântului arhaic Cahulă, ca formă feminină, poate presupune existența în vechime, în limba de substrat sau chiar în româna veche, a unui etimon masculin *Cahul, (*Kaw(ǝ)l protoindoeuropeanul *keHu-lo-), cu sensul de Trunchi, Buștean, But/Butur, lemn integru și neprelucrat. De fapt, observăm că în limbile greacă, latină, slava veche și limbile baltice corespondentele prezentate de noi, cu sensurile de Trunchi, Stâlp, Picior, Par, Băț au genul gramatical masculin. Aici avem un teren vast de cercetare.

Atât, pe moment. Dacă cineva poate veni cu o contribuție suplimentară, vom fi bucuroși și recunoscători.

Evident, nu trebuie căutate analogii fanteziste cu tribul Kahului din arhipelagul Hawaii, unde există și un oraș Kahului, nici cu franțuzismul Cagulă (Cagoulle < latinescul Cuculla) , nici cu arabul Qahul (Al-Qahul), etimonul lui Alcool, nici cu Kabul (< persanul Kâbol), capitala Afganistanului.

Singura analogie realistă posibilă ar fi cu denumirea râului Kahulkam (tradus în limbile locale și Kahul-dere sau Badja-dere) din Daghestan, regiune din nord-estul Mării Caspice în care indoeuropenii au avut altădată o prezență importantă și îndelungată. Cu toate că și în acest caz există riscul de a luneca spre un fals etimon georgian (neindoeuropean), dată fiind vecinătatea imediată a râului Kahulkam cu regiunea Kaheția din nord-estul Georgiei și consonanța primei silabe a denumirilor Kahulkam și Kahet/Kaheția sau consonanța acestora cu numele georgian masculin Kaha.

Originea denumirii orașului Cahul se pierde în negura timpului, fiind, într-un fel, ecoul unei perioade străvechi din istoria civilizației indoeuropene.

Alte materiale legate de etimologie:

PARALELE LEXICALE LITUANIANO-ROMÂNE (LEKSINIAI PARALELIŲ TARP RUMUNŲ IR LIETUVIŲ)

BOSKOR/BOZGOR – UN VECHI NUME ETNIC ADUS DE PE VOLGA (I)

BOSKOR/BOZGOR – UN VECHI NUME ETNIC ADUS DE PE VOLGA (II)

BOSKOR/BOZGOR – UN VECHI NUME ETNIC ADUS DE PE VOLGA (III)

CRIHANA. Câteva cuvinte despre o posibilă etimologie a numelui

ETIMOLOGICE: MANTA, MANDA…

ETIMOLOGII ”RUȘINOASE”: PIZDĂ.

NUMELE DE FAMILIE MUȘA

ZĂTOACA, NU ZATOKA

 


NUMELE DE FAMILIE MUȘA

Iunie 4, 2016

Limba romana

Un cititor, domnul Lucian Mușa, ne-a rugat să încercăm să deslușim originea numelui său de familie. Vom răspunde pe scurt.

Întâi de toate vom observa că numele Mușa este fixat în toponimia și hidronimia românească.

Una dintre apele curgătoare din Țară poartă acest nume. Este vorba despre râul Mușa, un afluent al râului Bâsca Mică, care, la rândul său, se varsă în râul Bâsca Roziliei, iar acesta din urmă are ca emisar râul Buzău. În Mușa se revarsă râulețul Boul.

Totodată, vom reține că există, tot în județul Buzău, munții Mușa Mare și Mușa Mică.

Faptul că acest nume este fixat în toponimie și hidronimie dovedește vechimea lui.

Vom mai reține și faptul că în ținutul Brno-Venkov din partea de sud a regiunii cehe Moravia (Carpații Păduroși sau Beschizi, unde există o largă comunitate criptoromână, numită valahă, în regiunea autonomă Valahia – Valašsko) avem o localitate cu un nume consonat – Mușov (în cehă Mušov, în germană Muschau).

De asemenea, vom observa că numele de familie Mușa are o serie întreagă de forme derivate, împreună cu care constituie o adevărată familie de nume: Mușa, Mușan/Mușanu, Mușeanu, Mușoi/Mușoiu, Mușac, Mușuc, Mușlea, Mușescu, Mușilă, Mușină, Mușeu, Mușău. Alte variante atestate ale numelui de familie Mușa sunt Mușică, Mușicoiu.

Numele de familie Mușan (Mušan) este întâlnit la românii slavizați din Croația și din Bosnia și Herțegovina. De asemenea, găsim și nume ca Mošin, Mošina la huțuli, precum și la slovacii și cehii din zona Carpaților Păduroși.

Răspândirea la români a numelor Moș/Moșu, Moșa, Moșescu, Moșeanu și Moșan/Moșanu, Moșoi/Moșoiu, Moșilă este și ea o evidență.

În fine, referindu-ne stric la numele de familie Mușa, precizăm că acesta se întâlnește nu doar la dacoromâni, ci și la meglenoromâni și aromâni. Una din colecțiile inedite de texte meglenite ale lui Theodor Capidan, ca să aducem doar un exemplu, cuprinde un cântec intitulat ”Lu Mușa”. Larga răspândire a numelui Mușa în spațiul carpato-balcanic este o confirmare a vechimii lui, conducându-ne la concluzia că provine din substratul arhaic iliro-traco-daco-mezic al limbii române.

Prima ipoteză: numele Mușa reprezintă o formă articulată a cuvântului múșă, care este un arhaism, însemnând mamă, mai exact mamă dreaptă, mamă mare, mătușă, bunică, moașă, precum și femeie pricepută, cunoscătoare, știutoare.

Cuvântul múșă este forma de feminin a lui muș. Pe când muș reprezintă o formă coruptă fonetic a lui moș, cu derivatul său regresiv moașă.

Cuvântul românesc moș/muș este considerat ca fiind din substratul preroman, mai exact tracic (daco-getic). Etimologii îl pun în relație cu albanezul mošë/motšë, cuvânt din substratul iliro-traco-daco-mezic cu sensul de vârstă. Au existat încercări de a-l pune și în relație cu un alt etimon indoeuropean, mus/muš/muž, acesta însemnând puternic, bărbat, soț. Vom reține că antroponimia românească atestă nume de familie ca Muj, Muja, Mujoi, Mujea, Mujescu. Dată fiind alternanța sunetelor Ș și J, am putea admite că aceste nume de familie reprezintă fie forme arhaice, fie forme modificate fonetic, dar tot sub presiunea substratului arhaic, a numelor Muș, Mușa, Mușoi, Mușea, Mușescu.

A doua ipoteză: mușă reprezintă o formă omisivă a unui cuvânt neatestat, *mămușă, prin omiterea primei silabe, după modelul lui tușă, care vine, de asemenea omisiv, din mătușă. Această ipoteză, a existenței în vechime a cuvântului *mămușă, are dreptul la existență atâta timp cât avem de a face în limba română cu un șir de cuvinte arhaice bisilabice, ca mamă, dadă/dodă, tată, țață, nene, lele, babă, nană, precum și de un format (sufix) arhaic, din substratul preroman, destul de productiv, cu sens diminutival: -uș/-ușă. A se vedea: tușă ˂ mătușă ˂ măt (mamă) + ușă (ca și gușă ˂ gu (gât, guler) +ușă, cătușă ˂ căt (pisică) + ușă, mănușă ˂ mână + ușă, brândușă ˂ brând (ceea ce ajută la brodit, la fermentat) + ușă sau diminutivele găinușă, țepușă, găletușă, aromânescul lândurușă/lândurușe (rândunică) etc.). Omiterea primei silabe dintr-un șir repetitiv, precum și reluarea în șir repetitiv a primei silabe a unui cuvânt, sunt fenomene frecvente în limba română: mămăligă ˂ + măligă, nănaș/nănașă ˂ + naș/nașă etc.

Cu toate acestea, eu aș pleda pentru prima ipoteză: numele Mușa provine din substantivul comun mușă.

Încă un detaliu interesant. Pornind de la aceste considerații, putem admite că și vârful Babele din munții Bucegi reprezintă o traducere după o denumire mai veche, din fondul arhaic, care putea fi Moașele sau poate chiar Mușele.


PARALELE LEXICALE LITUANIANO-ROMÂNE (LEKSINIAI PARALELIŲ TARP RUMUNŲ IR LIETUVIŲ)

Iunie 4, 2016

balticii harta

Este unanim recunoscut că limbile baltice, printre care și lituaniana, sunt destul de conservatoare și păstrează multe cuvinte (rădăcini), formanți (morfeme) și caracteristici arhaice ale limbii proto-indoeuropene, din vechiul grup dialectal primar Satem, din care au făcut parte și vechii locuitori ai spațiului nostru etnogenetic.

Dacă lexicografii și etimologii români au recurs, încă din secolul XIX, la compararea materialului lexicografic autohton cu cel albanez, în încercarea de identificare a elementelor comune din substratul traco-daco-iliro-mezic (carpato-balcanic), puțini au fost lingviștii care au acordat o atenție cuvenită paralelelor lexicale româno-baltice (lituaniene, letone și vechi prusace). Multe rădăcini și morfeme lituaniene sunt consonante sau chiar identice cu rădăcini și formanți din fondul autohton arhaic al limbii române. Domeniul rămâne deocamdată neexplorat și doar cercetările ulterioare vor putea scoate la iveală afinitățile de substrat ale limbilor baltice cu româna și invers.

Am alcătuit fugitiv o listă, nici pe departe completă, de cuvinte care par să fie comune românei și lituanienei. Lucrând asupra materialului lexicografic am remarcat frecvența mare în lituaniană a prefixului –ete, pe care îl întâlnim și în cazul multor cuvinte vechi din limba noastră (o listă incompletă: Buhurete, (Burete – ?), Carabete, Carcalete, Cioclete, Ciorete, Ciuciulete, Cobilete, Corobete, Cuculete, Dolete, Dragobete, Druvete/Druete, Dulete/Duvlete/Dovlete, Făcălete, Jugălete, Juvete, Mocamete, Molete, Moromete, Nătăflete, Nicorete, Nutrete, Orbete, Papalete, Piculete, Ploiete, Pufulete, Puiete, Puilete, Racamete, Scaiete, Scârlete, Scochinete, Scorobete, Sticlete, Sulete, Șișilete/Șușlete, Știulete, Ulete, Vrăbete, cărora li se adaugă argoticul recent Vorbete, format după Vorbă, cuvânt din substrat), dar și –aga/iga consonant cu prefixul utilizat în cazul multor cuvinte românești din substrat (Baligă, Cotigă, Măligă, Săpăligă) sau -ogė (echivalentul prefixului -og/-oagă).

Pe lângă cele peste 180 de cuvinte românești care au corespondente în lituaniană există alte câteva zeci de cazuri când cuvintele din lituaniana de astăzi sunt identice sau foarte asemănătoare cu nume traco-dacice fixate de autori greci sau latini sau care au devenit cunoscute odată cu descoperirea de către arheologi a unor inscripții pe diverse obiecte din lumea traco-dacică.

Întrucât româna s-a aflat și se află geografic la mijloc de cale între Baltica și Adriatica, între Lituania și Albania, pentru a putea clarifica originea multora dintre cuvintele vechi prezentate de lexicografi ca având origine necunoscută ori incertă sau ca fiind împrumutate din ”slavă”, ar fi deosebit de utilă întocmirea unui repertoriu al corespondentelor lexicale albanezo-lituaniene. Ipoteza noastră este că orice lexem, rădăcină sau morfem identice din cele două limbi nu putea lipsi din limba/limbile traco-dacilor, iar în cazul în care acestea au corespondente în limbile slave ele rămân a fi doar corespondente, nu împrumuturi în română. Ideea de continuum dialectal Satem, din care au făcut parte strămoșii balticilor, românilor, albanezilor, indo-iranienilor și slavilor trebuie să ne ajute la emanciparea de ceea ce numim ”teroarea etimologică” slavă.

Nu am trecut în revistă toponimia și antroponimia lituaniană, dar cu siguranță o serie de paralele vor putea fi făcute de acum încolo și pe acest plan. Reținem doar frecvența unor denumiri ca Palanga, un echivalent al românescului Palanca, precum și a unor nume ca Daina, echivalentul lui Doina, Mantas, echivalentul lui Manta/Mantea sau a numelui de familie Buga.

Un alt nume frecvent la lituanieni este Ileana, care își are corespondentul identic în română. Existența numelui arhaic Ileana în lituaniană ne-ar putea conduce, la o analiză minuțioasă, către identificarea aceluiași etimon ca și în cuvântul românesc Iele (ființe imaginare din mitologia populară românească, înfățișate ca niște fete frumoase care apar numai noaptea, vrăjind, prin cântecul și prin jocul lor, pe bărbați, asupra cărora au puteri nefaste; frumoasele, mândrele, dânsele, șoimanele, vântoasele, drăgaicele) și la stabilirea relației semantice și de formă cu Ileana Cosânzeana din folclorul și mitologia populară românească.

Considerăm că este, de asemenea, necesar un studiu comparativ temeinic al mitologiei populare baltice și românești, mai cu seamă al panteonului popular precreștin al balticilor și al românilor, albanezilor și al tuturor carpato-balcanicilor în partea în care aceștia sunt moștenitori ai vechii lumi traco-daco-iliro-mezice. Cu siguranță vom găsi o mulțime de corespondente care ne vor ajuta și în cercetarea istorico-filologică.

Cuvintele lituaniene din această listă pe care unii le vor găsi consonante cu formele din diverse idiomuri slave nu reprezintă împrumuturi din vreo limbă slavă, fiind simple corespondente baltice. De asemenea, corespondentele românești ale cuvintelor lituaniene nu reprezintă împrumuturi din această limbă.

Am încercat și întocmirea unei liste de corespondente letone, cu toate că acestea sunt mai puține.

A) Paralele cu lituaniana

  1. Akys = Ochi
  2. Aliejus = Ulei
  3. Altis = Altis, denumire de râu consonaltă cu Alitus (Olt)
  4. Asilas = Măgar/Asin.
  5. Ausis = Ureche, cf. Auzi
  6. Avis = Oaie
  7. Avižos = Ovăz
  8. Baimė = Teamă, Frică, cf. Bai
  9. Bajorystės = Nobilime, cf. Boier, Boierime
  10. Bala = Mocirlă, cf. Baltă, A se bălăci
  11. Balta/Baltas = Bălai, Bălan, Alb
  12. Baltijos = Marea Baltică, cf. Baltă
  13. Bamba = Buric, cf. Bumb, Bumburez, Bumburel, Bu(m)buruză
  14. Barsukas = Bursuc
  15. Bernas (arhaic) = Copil, cf. Bernea
  16. Beržas = Mesteacăn, cf. Breaz, Brează, Barză
  17. Bezdalius = Bășină, cf. Bâzdâganie
  18. Bliūdas = Blid
  19. Blogas = Prost, Bleg
  20. Bobutė = Babă, băbuță, babetă
  21. Bobutinas = Babă. Cf. Băbătie/Băbătică/Băbuță
  22. Butas/Buta = Casă mica, căsuță, apartament. cf. Budă, cf. letonul Buts, Būda
  23. Čia = Aici, Acia
  24. Čukurs = Creastă, Moț, cf. Ciucure
  25. Daina = Doina (prenume feminin), cf. letonul Daīņa
  26. Dainuoti = A cânta, a doini
  27. Dainininkė = Cântăreț (literalmente: Doinitor)
  28. Dantis = Dinte
  29. Darau (verb, pers. I, prezent) / darbo = A face, A dura (zidi) cf. arom. Adar (fac) / lucrez
  30. Darbas = Muncă, cf. Dârvală
  31. Drąsus = Dârz, Îndrăzneț
  32. Duoti = A da
  33. Erelis = Erete, Vultur
  34. Esu = Îs (sunt)
  35. Ežeras = Iezer
  36. Gegutė = Cuc, cf. Ghegă (cucă)
  37. Geltonas = Galben
  38. Genys = Ghionoaie, Ciocănitoare
  39. Geras = Bun. Cf. Gherea
  40. Giminė = Rudenie, Neam, cf. arom. Ghimtă
  41. Grandą = Legătură, cf. Grindei
  42. Grindis = Pardoseală, Etaj, cf. Grindă
  43. Grūdai = Grăunte, Boabe, cf. Grunz, cf. alb. Grundë
  44. Grumstas = Bulgăre, cf. Grunz, cf. alb. Grundë
  45. Gogas = Greagăn, Gheb, Grumaz, cf. Gogă
  46. Grotelės = Grătar
  47. Gyvas = Viu, cf. dialectalul și arom. Yiu
  48. Gyvūnas = Jivină, Vietate
  49. Guga = Măciulie, cf. Gogă, Gogoașă, Gogoriță
  50. Jūros = Mare, cf. Iureș
  51. Ir = Iar
  52. Išeiti = A ieși
  53. Įvorė = Butuc, cf. Ivăr
  54. Kaip = Ca
  55. Kalnas = Munte, deal, cf. Colină, Culme
  56. Kambaras = Cameră, cf. Hambar
  57. Kardas = Spadă, Coardă, Sabie, cf. arom. Coardă (spadă) și alb. Kordhë (spadă)
  58. Karūna = Cunună, Coroană, Cărună (arom.)
  59. Katė/katinas = Pisică/motan, cf. Cătușă/Cotoi
  60. Kelias = Cale
  61. Kėnis = Brad argintiu, cf. Pin, arom. Chin
  62. Keptas = Copt (în cuptor)
  63. Karpis = Crap
  64. Kiauras = Găurit, cf. Gaură, Cheutoare/Chiutoare
  65. Klijai = Clei
  66. Kokonas = Cocon, Cucon
  67. Kreida = Cretă
  68. Krienai = Hrean
  69. Kukulis = Gălușcă, cf. Cocă, Cocoloș
  70. Kukurūzai = Porumb, Cucuruz
  71. Kukutis = Pupăză, cf. Cuc armenesc
  72. Kuoka = Măciucă, cf. Cucă, Cocârlă
  73. Kuris = Care
  74. Laukas = Câmp, cf. Luncă
  75. Lazda = Vargă, Loază
  76. Lėlė = Păpușă, cf. Lele
  77. Lieka = Rămășiță, Puțin cf. Leacă, Oleacă
  78. Liga = Boală, Lingoare, cf. arom. Lăndzit
  79. Linai = In
  80. Lova = Albie, cf. Lăi, Lăutoare
  81. Lova = Pat, cf. Laviță/laiță
  82. Mama = Mamă
  83. Maistas = Mâncare, cf. Mesteca
  84. Mala = Mal, Margine, cf. Mal
  85. Malūnas = Moară, cf. Mălai, Măligă
  86. Mantas = Manta (prenume masculin)
  87. Mažas = Mic, cf. Mânz
  88. Medus = Miere, cf. Mied
  89. Mėnulis = Lună, cf. arom. Mes
  90. Merghina = Fată, Tânără, cf. Mărghiol, Marghioală, Marghioliță
  91. Miręs = Mort, cf. Mârșav
  92. Mintis = Gând, cf. Minte și arom. Minduiesc
  93. Mirtis = Moarte
  94. Morka = Morcov
  95. Moteris = Femeie, cf. CuMĂTRĂ
  96. Motušėlė = Mămuță, Mătușă
  97. Naktis = Noapte
  98. Namas = Casă, cf. Nemeș
  99. Naujas = Nou
  100. Nederlingas = Sterp, cf. Neder, Nederiță
  101. Nendrės = Stuf, cf. Nandraș, Năndrălău, Nandrea, Nandriș
  102. Nepuotis (nepotis, neptis) (arhaism)/anūkas = Nepot
  103. Niekas = Nimic, cf. pop. Ńica
  104. Niekur = Nicăiri, cf. pop. Nicăuri
  105. Nosis = Nas
  106. Nubaidyti = A goni, cf. Năbădaie/Năbădăi, năbădăios
  107. Pagonys = Păgân
  108. Palanga = oraș în Lituania, cf. Palanca
  109. Palikti = A pleca
  110. Pamazgos = Zoaie, cf. Mâzgă
  111. Paršas = Purcel
  112. Patarimas = Povață, cf. Pătăranie
  113. Pelai = Pleavă, cf. Piele, Pieliță
  114. Petražolės = Pătrunjel
  115. Pilnas = Plin
  116. Piniginė = Pungă, desagă
  117. Pirmas/Pirmą = Primul/Prima
  118. Pizda = Pizdă
  119. Plaukai = Păr. Cf. Plete
  120. Plaukti = A pluti
  121. Plūgas = Plug
  122. Po = După, Apoi
  123. Ponas/Pona = Domn/Doamnă, cf. StăPÂN, JuPÂN
  124. Pora = Pereche/Cuplu. Cf. Pereche, popular Păreche
  125. Prastas = Prost, Simplu
  126. Prekyba = A precupeți, a târgui
  127. Pūliai = Puroi
  128. Pūlingas = Pasăre mică, Pui, Puică, dar și Vulvă, cf. arom. Pul’u
  129. Putpelė = Prepeliță, cf. Pitpalac
  130. Ramunė = Romaniță
  131. Ranka = Mână, cf. Brâncă
  132. Ratas = Roată
  133. Ridikas = Ridiche
  134. Rožė = Rujă, Roză, Trandafir
  135. Rūdys = Rugină
  136. Saulė = Soare, cf. letonul Saule
  137. Siūti = A coase, cf. Însăila/Înseila
  138. Skuja = Ac, cf. Sculă
  139. Sėmenys = Semințe
  140. Sietas = Sită
  141. Skalė = Scară
  142. Skrynia = Arcă, sipet, cf. Scrin
  143. Sodinti = A sădi
  144. Sotus = Sătul
  145. Stegerỹs = tulpină uscată (cf. stejar)
  146. Stiebas = Trunchi, Știub, cf. Știubei
  147. Stiklas = Sticlă
  148. Stógas = Acoperiș, cf. Stog (din indoeuropeanul *(s)teg-/*(s)tog- ”capac, acoperiș”)
  149. Subręsti = Matur, cf. Șubred
  150. Sukti = A suci
  151. Šlovė = Slavă
  152. Šokis = Joc, Dans
  153. Strazdas = Sturz, Mierlă
  154. Taip = Da
  155. Teta = Mătușă, Țață
  156. Tetėnas, tetulėnas = Tată, mătușă. Cf. Tătâne/Tetea/Tetica, țață
  157. Tetinas, tetutinas, tetulis, tetulius = Unchi, soțul mătușii. Cf. Tătâne/Tetea/Tetica
  158. Tingus = Leneș. Cf. Tâng, tângă, Nătâng, Tând/Tândală.
  159. Тortas = Turtă
  160. Tranas = Trântor
  161. Tu = Tu
  162. Turtas = Avere, Bogăție, cf. Turda
  163. Ūdra = Vidră
  164. Upė/upelis = Râu/Pârâu, cf. Apă
  165. Vadovas = Conducător. Cf. Vodă
  166. Vaga = Brazdă. Cf. Văgăună.
  167. Vaizdas = Văz, Vedere
  168. Valia = Voință, Voie
  169. Varda = Nume, cf. Vorbă
  170. Vargas = Nenoricire, Pacoste, Năpastă, cf. Vârcolire, Vârcolac
  171. Varlė = Broască, cf. Vârlan, Vârî, Vărlog, Vârloveni
  172. Varna = Cioară, cf. Vrană, Varna
  173. Varnėnas = Graur, cf. Vrană, Varna
  174. Vartoti = A mistui, cf. Vatră
  175. Vilna = Lână, cf. Velință
  176. Viršų = Vârf, Sus
  177. Voverė = Veveriță
  178. Vyno = Vin
  179. Vyras = Bărbat, cf. Vârlan
  180. Vyšnių = Vișină
  181. Žirnis = Grăunte, cf. Zârnă
  182. Žiuponė = Doamnă, cf. Jupână/Jupân
  183. Žuvis = Pește, cf. Juvete
  184. Žvirblis = Vrabie

B) Paralele cu letona:

  1. Auss = Ureche, cf. Auz
  2. Bagāts/Bagātība = Bogat/Bogăție
  3. Bajārs = Boier
  4. Bailes = Teamă, Frică, cf. Bai
  5. Balts = Bălan, Bălai, Alb
  6. Bārda = Barbă
  7. Būda = Colibă, Bordei, cf. Budă
  8. Bumbas = Testicul, cf. Bumb
  9. Darba = Muncă, cf. Dârvală
  10. Dzimta = Rudenie, Gintă, cf. arom. Gimtă
  11. Gailis = Cucoș, cf. Gaie, Gaiță
  12. Gatavs = Gata, Gătit, Terminat (adjectiv)
  13. Grauds = Grăunte, cf. Grunz, Grunjos
  14. Gudrs/Gudri = Isteț, Ingenios, cf. A se gudura
  15. Kažokāda = Blană, cf. Cojoc, Coajă
  16. Kūka = Turtă, cf.  Cocă, Cocoașă, Cocoloș, Cucă, Gogă
  17. Lauks = Câmp, cf. Luncă
  18. Mala = Mal, Margine
  19. Mati =  Păr, cf. Miță
  20. Mute = Gură, cf. Mutră
  21. Nāss = Nară, cf. Nas
  22. Nekas = Nimic, cf. pop. Ńica
  23. Nekur = Nicăiri, cf. pop. Nicăuri
  24. Nūja = Băț, Nuia
  25. Mazs = Mic, cf. Mânz
  26. Mazulis = Copil, Micuț, Pui, cf. Mânz
  27. Palieka = Rămășiță, cf. Leacă, Oleacă
  28. Pelavas = Pleavă
  29. Pētersīļi = Pătrunjel
  30. Pizdā = Pizdă
  31. Redīss = Ridiche
  32. Sāls = Sare, cf. Salamură
  33. Saule = Soare
  34. Siets = Sită
  35. Sīpols = Ceapă
  36. Slava = Slavă (glorie, tărie)
  37. Stārks = Stârc, Cocostârc, Barză
  38. Strazds = Sturz
  39. Tirgus = Târg, piață
  40. Ūdens = Apă, cf. Ud
  41. Upe = Râu, apă curgătoare, cf. Apă
  42. Vaga = Brazdă, cf. Văgăună
  43. Vārds = Cuvânt, cf. Vorbă
  44. Vārna = Cioară, cf. Vrană, Varna
  45. Vāvere = Veveriță
  46. Vecs = Vechi
  47. Vilna = Lână, cf. Velință
  48. Vīns = Vin
  49. Zivs = Pește, cf. Juvete

Alte materiale legate de etimologie:

BOSKOR/BOZGOR – UN VECHI NUME ETNIC ADUS DE PE VOLGA (I)

BOSKOR/BOZGOR – UN VECHI NUME ETNIC ADUS DE PE VOLGA (II)

BOSKOR/BOZGOR – UN VECHI NUME ETNIC ADUS DE PE VOLGA (III)

CRIHANA. Câteva cuvinte despre o posibilă etimologie a numelui

ETIMOLOGICE: MANTA, MANDA…

ETIMOLOGII ”RUȘINOASE”: PIZDĂ.

NUMELE DE FAMILIE MUȘA

CAHUL. PUȚINĂ ETIMOLOGIE

ZĂTOACA, NU ZATOKA

 

 


ETIMOLOGICE: GĂBURICI

Martie 1, 2015

gaburici

Substantivul și adjectivul GĂBURICI este un diminutiv al lui GĂBUR (cu accentul pe prima silabă). GĂBUR + ICI = GĂBURICI. GĂBUR este un regionalism. Sensul de bază al cuvântului este: PROST, PROSTOVAN, TONT.

GĂBUR este sinonim (absolut sau relativ) cu:
NĂTĂRĂU, TONT, NETOT, PROST; TÂMPIT, CRETIN;
NAIV, CREDUL, FRAIER;
NEÎNVĂȚAT, IGNORANT, INCULT, NEPRICEPUT, NEPREGĂTIT, NEÎNDEMÂNATIC, NEEVOLUAT, SIMPLU, RUDIMENTAR;
NECORESPUNZĂTOR, NESATISFĂCĂTOR, DEFECTUOS;
NEPLĂCUT, NEFAVORABIL, NEPRIELNIC, DĂUNĂTOR, RĂU.

În Transilvania, GĂBUR mai are și sensurile secundare de: GROF (din maghiarul Gabor=Gabriel) și ȚĂRAN (din săsescul Gabur=țăran).

A nu se confunda cu substantivul GABOR, care înseamnă: POLIȚIST, SUBOFIȚER ÎN PENITENCIAR, ȚIGAN UNGUR și care în expresia interlopă GABOR BLAT are sensul de POLIȚIST CORUPT.


CRIHANA. Câteva cuvinte despre o posibilă etimologie a numelui

Octombrie 24, 2009

CRIHÁNA VECHE, comuna mea natală, situată între Cahul şi Reni, pe Prut la vale, este una dintre cele mai vechi aşezări româneşti din sudul Basarabiei, fiind atestată documentar pentru prima dată în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, la 16 mai 1425, ca parte a ţinutului Hotărniceni, existând dovezi certe ale locuirii neîntrerupte pe vatra ei cu mult înaintea „descălecării” ţărilor române.

Numele CRIHÁNA a fost în general considerat de origine turcică, fiind pus – absolut eronat – în relaţie cu românescul cherhaná care îl redă pe turcescul kerhane („Cherhana, cherhanale, s.f. construcţie (şi mică întreprindere) situată în imediata apropiere a unei ape şi destinată primirii, sortării, preparării şi depozitării temporare a peştelui prins în zona respectivă. – din tc. kerhane.” Dicţionarul Explicativ al limbii române, Bucureşti 1984). Către acestă etimologie se pare că ar fi trebuit să încline pe de o parte dezvoltarea intensă a pescăritului în zonă, iar pe de altă parte apropierea geografică de raialele turceşti dinspre care s-au produs anumite iradieri lexicale.

Nu numai că tratăm cu prudenţă, ci chiar respingem această abordare simplistă şi uşoară, fiind tentaţi să încercăm o analiză etimologică a numelui în contextul mai larg al toponimiei româneşti.

Numele localităţii CRIHÁNA VECHE este anterior contactelor românilor cu turcii. Niciodată vatra satului nu a fost locuită de populaţie vorbitoare de limbă turcă. Se ştie că sute de ani CRIHÁNA VECHE s-a situat pe linia marilor căi de transhumanţă a mocanilor ardeleni, populaţia localităţii primind în etape diferite, importante aporturi de element românesc transilvan.

Schimbarea accentului de pe ultima silabă pe cea de-a doua şi metateza care să conducă de la cherhana la crihana nu se justifică în nici un fel. Avem de a face în acest caz mai degrabă cu o etimologie populară, apărută din necesitatea cea mai elementară a spiritului omenesc de a explica lucrurile pornind de la elemente de suprafaţă, primele care îi stau la îndemână celui care vrea să le invoce. De aici însă până la o etimologie ştiinţific fundamentată este o distanţă uriaşă.

Ca toponim în forma pe care o cunoaştem, Crihana este rarisim, chiar unic până în perioada interbelică. A mai existat o singură replică a numelui, dată la 1837, când localitatea Făgădău de pe moşia Crihanei (colonizată de imperiul rus cu element etnic străin) a luat numele de Crihana Nouă. Pentru distincţie vatra satului a fost numită Crihana Veche. O altă Crihana apare în părţile Orheiului, fiind o localitate înfiinţată cu mult mai târziu, anume în 1924, prin dispoziţia Ministrului de interne de la Bucureşti, în cadrul reformei agrare din România. Toponimul Crihana de Orhei provine de la numele lui Anton Crihan, o personalitate concretă şi binecunoscută.

Chiar dacă nu are replică identică în spaţiul românesc, CRIHÁNA se află cât se poate de evident în legătură cu alte toponime, hidronime şi antroponime româneşti destul de răspândite, toate cu vechime remarcabilă şi cu presupusă origine preromană, probabil dacică. Vom observa în context că una din localităţile vecine Crihănii Vechi este Mánta, cu accentul pe prima silabă, toponim ce reproduce un antroponim românesc de origine dacică, destul de frecvent întâlnit de-a lungul secolelor ca prenume masculin şi ca nume de familie.

Nume cum sunt Crihan/Crihană/Crigan, Crişan (patru antroponime de largă răspândire în întreg spaţiul românesc), Criş (hidronim), Crişana (toponim) reprezintă un şir din care Crihana nu poate lipsi. Interpretarea contextuală se impune.

Avansăm aici o primă ipoteză și anume aceea că toponimul CRIHÁNA este o formă locală a toponimului CRIŞÁNA, dată fiind alternanţa fonetică Ş/H caracteristică graiurilor româneşti din sudul Basarabiei. Aşa cum între antroponimele Crişan şi Crihan există o legătură evidentă, diferenţa fonetică explicându-se prin ariile dialectale româneşti diferite în care se întâlnesc cele două nume, tot astfel şi între toponimele CRIŞÁNA şi CRIHÁNA există o legătură greu de contestat.

Ar fi de asemenea de luat în seamă, în încercarea identificării unei etimologii cât mai exacte a toponimului CRIHÁNA, şi următoarele cuvinte româneşti destul de vechi: 1. CRIHÁN, criháne, s.n., regionalism cu sensurile de bucată mare; halcă, hartan, dărab, codru, talcan, troşmei, atestat de  “Dicţionar de arhaisme şi regionalisme” (Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002); 2. CRIHÁLĂ s. v. cu sensurile de jilăveală, reveneală, udătură, umezeală, umiditate, atestat de “Dicţionar de sinonime” (Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002); 3. CRIHÁNCĂ s.f., regionalism cu sensul de specie de raţă sălbatică, atestat de  “Dicţionar de arhaisme şi regionalisme” (Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002).

De reţinut că substantivul comun CRIHÁN are un corespondent semantic în regionalismul CRIŞCĂ1 s.f. cu sensul de bucăţică, felie; drob, cruşet,  atestat de “Dicţionar de arhaisme şi regionalisme” (Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002). Alternanţa fonetică H/Ş este pe faţă.

Acelaşi fenomen al alternanţei H/Ş poate fi observant şi în cazul corespondenţei semantice dintre substantivul CRIHÁNCĂ (specie de raţă sălbatică) şi  CRIŞCĂ2 s.f., regionalism cu sensurile de  1. pasăre de baltă. 2. fată naivă, proastă, atestat de “Dicţionar de arhaisme şi regionalisme” (Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002).

Vom preciza, de asemenea, că antroponimul CRIŞÁN şi corespondentul său CRIHÁN, CRIHÁNĂ ar putea reda adjectivul regional CRIŞÁN, -ă, crişáni, -e, cu sensul de norocos, bogat, invidiat de toţi sau s-ar afla în relaţie cu adjectivul regional arhaic CRIŞ1, -ă, crişi, -e, cu sensurile de  1. bogat, fericit, norocos, favorizat, blagoslovit. 2. mare, puternic, robust (Vezi în ambele cazuri “Dicţionar de arhaisme şi regionalisme”, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002).

O a doua ipoteză demnă de luat în seamă, care pune în relație numele CRIHANA/CĂRHANA cu arhaicul CORHANĂ, ne-a fost sugerată de unul dintre cititorii acestui blog, care ne-a scris următoarele: ”Am căutat acea atestare a Crihanei de la 1425 dar nu apare în Documenta Romaniae Historica, Seria A, vol I,1975. În schimb am găsit o atestare ‘gârla Cărhanii’ de la 1502 (vecinătatea menţionată a Cahovului nu lasă nici o îndoială în ceea ce priveşte localizarea toponimului). În aceste condiţii cea mai probabilă mi se pare o origine antroponimice, astfel numele Cărhan (ulterior şi satul Cărhăneştii) este menţionat deja de la 1466 şi apoi şi la 1488 relativ în apropiere la Murgeni Vaslui. Iar originea antroponimului ar putea fi un ”Karahan”, ”Hanul negru”. O altă posibilitate – având în vedere forma Cărhană – ar fi de la rom. de origine ukr. ”corhană”, ”coastă abruptă, versant”. Semnificaţia şi originea lui ”criş” cu sensurile ”bogat, fericit” este incertă după Dex on-line.”

Ipoteza provenienței numelui CRIHANA din Karahan este puțin verosimilă. CORHANĂ însă, într-adevăr, consună cu CRIHANA și, mai ales, cu CĂRHANA, forma primei atestări documentare.

Dând curs frumoasei provocări a cititorului acestui blog, am discutat în primăvara anului 2014 cu un reputat arheolog de la Academia de Științe a Moldovei, domnul Serghei Agulnicov, care mi-a confirmat faptul că în partea de nord-est a moșiei satului (zonă numită de localnici Pietricei), dar și în partea ei nord-vestică (zonă numită de localnici Răzășie) există în total peste 20 de monumente arheologice de tip tumular (tumuli/movile/măguri/gorgane/curgane/corhane). Primiele movile funerare (tumuli/corhane) de la Crihana Veche au fost cercetate în 1966 de către arheologul Vsevolod Marchevici, urmând alte investigații prin săpături în anul 1992, când alți 4 tumuli au fost cercetați de către arheologii Serghei Kurceatov și Serghei Agulnicov de la Academia de Științe a Moldovei. În octombrie-noiembrie 2014 s-au întreprins noi și ample cercetări arheologice pe teren în zona Pietricei a moșiei satului Crihana Veche, la tumulul nr. 7. Este posibil ca în anii următori arheologi de la Chișinău și din România să cerceteze și alți tumuli de la Crihana Veche.

În această situație, dat fiind numărul impresionant de CORHANE de la Crihana Veche, cu o vechime apreciabilă (între 4000 și 2500 de ani), consider că cea mai verosimilă origine a numelui CRINANA/CĂRHANA este cea legată de arhaismul CORHANĂ.

Cuvântul arhaic românesc CORHANĂ provine din vechiul turcic KURƔAN/KORƔAN, cu sensul de ”cetate, loc întărit sau măgură, tumul”. Este de presupus că acest cuvânt a fost transmis în limba română de către populația pecenegă/cumană aluvionară originar din Asia, din grupul turcilor-kîpceak (kιpçak). stabilită în sudul Moldovei istorice și ulterior românizată complet de către populația autohtonă. Unele nume de familie de la Crihana Veche, ca și din satele învecinate au rezonanță cumană/turcică, cum ar fi: Chebac (după turcicul Kebak = dovleac, bostan),  Unciuc (după numele cuman Unçuk), Caciuc, Copceac (după numele familiei tribale cumane Kιpçak), Chiosa (Kösä = spân, care este lipsit biologic de barbă și de mustăți), Coman (însuși etnonimul Kuman), Șeremet (Șeremet = iute de picior, aprins) și altele.

Oricum, subiectul este dintre cele mai interesante, dezbaterea pe marginea lui rămânând deschisă oricui poate veni cu o contribuție reală.


ETIMOLOGII ”RUȘINOASE”: PIZDĂ.

Ianuarie 4, 2008

indoeuropenii

Tot mai multă lume care abordează direct sau tangențial subiecte ”turpide”, adică ”rușinoase”, când ajunge la cuvântul Pizdă, se împiedică și invocă, citând sau necitând DEX-ul, originea slavă a cuvântului.

Lăsând rușinea la o parte, vom aduce câteva argumente în favoarea originii autohtone a termenului.

În română cuvântul Pizdă nu este un împrumut din slavă, ci reprezintă o moștenire din substrat pentru mai multe considerente:

  1. Simplul fapt al existenței sale în limbile slave nu este nici suficient și nici convingător pentru a considera cuvântul Pizdă ca fiind împrumutat în română. Înșiși lingviștii slavi, cărora le dăm deplină crezare, susțin că este vorba despre un cuvânt din protolimba indoeuropeană, nu de un cuvânt specific slav, fără corespondente în alte grupuri de limbi.
  2. În limba română există, desigur, împrumuturi din slavă, ca și din alte limbi, numărul real al acestora fiind însă de câteva zeci de ori mai mic, contrar părerii comode și superficiale a unor lexicografi români sau străini care nu s-au ocupat niciodată în mod temeinic de paleolingvistică. Adepții falsei teorii a originii slave a unui număr important de cuvinte vechi românești, din nucleul lexical, din fondul de aur al limbii române, uită să ne prezinte, drept contaargument, o listă măcar de o sută de ori mai mică de cuvinte autohtone transmise din română în limbile slave. Or, se știe, în cazul contactelor lingvistice împrumuturile sunt reciproce și, de regulă, statistic la cvaziparitate. Cine susține, într-un caz sau altul, că ar fi vorba despre un împrumut lexical are obligația să demonstreze când și cum anume s-a produs acesta, din ce cauză acel împrumut a fost necesar și inevitabil și cum se explică el contextual. Este de mirare cum de lexicografii noștri nu ne prezintă, bunăoară, și cuvântul Mamă din română sau din majoritatea limbilor indoeuropene, ca fiind slav doar pentru faptul că acesta există (și) la slavi. Constatăm prezența în limba română a multor cuvinte și forme identice sau izbitor de asemănătoare în toate limbile indoeuropene, indiferent de grupul dialectal (Satem sau Centum). În aceste cazuri avem toate motivele să considerăm că limba vechilor locuitori ai spațiului nostru etnogenetic, din epoca preromană, nu putea constitui singura excepție în lumea indoeuropeană și, evident, avea pentru aceleași noțiuni aceleași cuvinte și forme unice, nefiind justificată recurgerea la împrumuturi. Avem nevoie de o emancipare de ceea ce am putea numi adevărata ”teroare etimologică” slavă. Paleolingvistica și arheologia lingvistică trebuie să-și ocupe un loc de onoare în cercetarea românească.
  3. Când vorbesc despre împrumutul cuvântului Pizdă de către română, lexicografii fac trimitere la o limbă ”slavă” imaginară, neatestată în scris ca să ne putem referi la un material lexicografic sigur. Este, deci, vorba doar de o presupunere, care nu ține cont de faptul că limbile slave, spre deosebire de alte limbi indoeuropene (hitita, sanscrita, greaca, latina, armeana) au devenit scrise relativ târziu. De asemenea, niciunul dintre lexicografi nu poate preciza în mod sigur și credibil timpul în care cuvântul ar fi fost împrumutat, după cum nimeni nu poate invoca o cauză reală pentru care acest împrumut să se fi produs.
  4. Prima scriere într-un idiom slav datează din a doua jumătate a secolului IX după Hristos (864), când Constantin Filosoful (călugărit Chiril) și Metodie din Salonic au elaborat un alfabet (glagolitic, a cărui variantă perfecționată a fost numită apoi alfabetul chirilic) pentru slavii din Moravia și au tradus una din Evanghelii. Evident, traducerile lui Chiril și Metodie nu cuprind cuvântul Pizdă. În plus, limba în care au tradus cei doi călugări tesaloniceni era una care absorbise suficiente elemente străine, inclusiv din aria balcanică, inclusiv din greacă, dar și din ebraică, cum ar fi cazul cuvintelor semite (ebraice) Curvă sau Amin, generalizate în toate limbile slave. Chiril și Metodie au luat ca bază idiomul slav vorbit în Slovacia și Cehia de astăzi, țări în care elementul etnic românesc a avut în vechime o prezență impunătoare, cu o contribuție majoră la etnogeneza celor două popoare din regiunea Capraților Beschizi (Nordici, Păduroși). Nu a existat niciodată o limbă slavă ”pură”, etalon, ci o puzderie de idiomuri, dialecte și graiuri populare de tip Satem, pornite din aceeași tulpină din care crescuseră și limbile tracice, iliro-mezice, baltice, indo-iranice etc.
  5. Prima mențiune scrisă a cuvântului Pizdă într-un idiom slav datează din secolul XII, cu trei sute de ani mai târziu decât lucrarea misionară a celor doi călugări tesaloniceni. Ea a fost descoperită în anul 2005, într-o inscripție scrijelată pe coajă de mesteacăn, și arată astfel:  ”пеи пизда и сѣкыль” – ”pei pizda i săkâl’”, care se traduce: ”să bea pizda și lindicul”. Este vorba despre un fragment dintr-un mesaj al unei pețitoare, Milușa, către Marena, o tânără cucoană din Novgorod. Cu siguranță însă nu în Novgorodul secolului XII își are originea cuvântul Pizdă din româna comună sau din alte limbi neslave.
  6. Idiomurile slave occidentale (polona și ceha) au fost atestate în scris abia în mileniul II, cu alfabet latin, iar primele atestări ale cuvântului Pizdă în aceste limbi datează din Evul Mediu. Este exclus ca aromânii, bunăoară, să fi împrumutat acest cuvânt abia în mileniul II și încă din Polonia sau Cehia de astăzi.
  7. Majoritatea slavonismelor din română au pătruns pe filieră sudică, din zona Balcanilor, iar apoi și pe cale bisericească, din mediobulgară (așa-numita slavă bisericească), limbă scrisă și oficială. Observăm că slavii de sud, atât bulgarii și macedonenii, cât și cei de expresie sârbo-croată, au ca termen de bază pentru noțiunea de organ genital feminin un alt cuvânt decât cel de care ne vom ocupa aici. La slavii de sud cuvântul Pizdă este dialectal, deci periferic și secundar, cedând în fața formelor Putka – путка și Picika – пичка. Limba bulgară, interpusă geografic între cele două mari blocuri dialectale ale limbii române comune (dacoromân, în nord, și aromân și meglenoromân, în sud) este ea însăși cel mai puternic diferențiată lexical în grupul de limbi slave, absorbind un număr impresionant de cuvinte românești, inclusiv de lexic fundamental din substratul tracic și stratul latin, suportând modificări profunde și la nivelul gramaticii, știindu-se că bulgara este singura limbă preponderent slavă care a dobândit categoria gramaticală a articolului substantival, postpus, ca și în română sau albaneză.
  8. Cuvintele care desemnează părți ale corpului sau reprezintă lexicul intim sunt, la toate popoarele fără excepție, de un conservatorism redutabil. În șirul său sinonimic cuvântul românesc Pizdă este de bază, ca dovadă că este și vechi, fiind prezent în toate cele patru dialecte istorice ale limbii române comune (dacoromân: ”Pizdă”, pronunțat regional și ”Chizdă/Ptizdă/Tizdă, macedoromân/aromân: ”Chizdă”, meglenoromân: ”Chizdă”, istroromân: ”Pizdă”).
  9. Celelalte sinonime absolute sau relative ale cuvântului Pizdă, destul de numeroase, sunt secundare, cu arie de răspândire mai mică, și reprezintă, de regulă, eufemisme apărute pe terenul diverselor graiuri ale limbii române ori sunt simple epitete și metafore substantivate, alteori creații spontane ori împrumuturi locale din limbi de contact, ajunse sau nu cuvinte argotice.
  10. Sinonimele la care ne referim, într-un repertoriu incomplet, sunt: abajur, abis, acaret, activistă, actriță, adăpost, adânc, adâncată, adâncitură, adevăr, adevărul curat, afacere, afrodită, aia, aia mică, aiurică, albinuță, al nouălea cer, alintată, altarul dragostei/iubirii, alter ego, altruistă, amandă, amazoană, amețită, amforă, amică, amoc, anicuță, animal, aninată, anticameră, antreu, aolică, aolică-nene, aparat, arătanie, argument, argumentul suprem, arici/aricioaică, artistă, arțăgoasă, ascuțitoare, asistentă, aspirator, așezământ, atlantidă, atracție, auraș/aurică, autoservire, avere, baie, balalaică, balaur, balerină, barcă, barocameră, barză, bastilia, bastion, baubau, băbură, băgău, bătătură, bârlog, bârzoi/bârzoaie, bâzdâc, bâzdâganie, beci, bernardă, betonieră, beznă, bibilică, biboanță, bijdoacă, bigioaică, binefăcătoare, biostimulator, blazon, blestemată, blestemăție, boboc, bogăție, bomboană, bombonieră, bordea, bordei, bordel, bortă, brazdă, brăgaie, brândușă, brează, breșă, brezoaie, broască/broscuță, boștură, bubă, buburuză, bucă/buci, bucălaie, bucălată, bucătărie, bucățică, bucurie, budoar, budună/budunică, bufet, bujavercă/buzavercă, bujor, buiacă, bulă, bulină, bumbură, bumbureață, bumburează, bunăciune, bunătate, burduf, buric destupat, buzată, buzele de jos, buzdrună, buzdură, buzunar, cadran, caisă, Calea Lactee, Calea Laptelui, camelie, canalul 1, canion, capangă, capcană, capitala fericirii, capră/căpriță, caracatiță, carambă, carburator, carceră, cardamon, carieră, carnea muierii, carnivoră, carusel, casaoc, casetă, casă de amanet, casă fără ușă, castană, caterincă, cațaveică, cauza vieții, cavernă, cavitate, căciulă, călimară, cămașă, căpșună, căpușă, cărarea dorului, căscată, cătușă, cățea/cățelușă, căuș, ceacearelă, cea de-a treia Romă, ceacră, ceașcă, ceaun, ceață, celulă, centrală, cerc, cetate, ceucă, cheutoare, cic-cic, cicatrice, cichi-cichi, cinste, cioarsă, ciocolată (cu lapte), ciorap, cireașă, ciucă, ciudă, ciudățenie, ciufă, ciufoasă, ciufulină, ciufulită, ciumă, ciută, chichineață, chichiță, chil, chisea, clești, cloacă, clocitoare, cloșcă, clopoțel, club, coardă (sensibilă), coif, colac/colăcel/colăcuț, colibă, colivie, colțunaș, combină, comitetul central, comitetul de partid, comoară, conservă, container, copcă, corcodușă, coridor, coroană, cotoarbă, coteț, cotlon, cotoc/cotocel, cotoi, cotoroanță, coțofană, covrig, crater, crăiasă, crăpătură, creasta găinii, creastă, creață, crețoaie, criminală, crocodil, cromozom, crin, crizantemă, cucaracia, cucă, cucioaie, cucoană, cuculeasă, cuibar, culme, cumătră, cupă, cupror, cur, curcă/curcuță, curmătură, curte, curtea cucoanei, curtea domnească, custodie, cușcă, cutie, cutie de viteze, cutie poștală, damblagită, darnică, darniță, dătătoare, dârdâică, delicată, delicatesă, dendrariu, depozit, desfânată, destinație, destrăbălată, dezbinată, diafragmă, didilică, dihanie, disperare, doamnă, divan, doctoreasă, doctoriță, dolofană, domeniul secret, dorul badelui/bărbatului, dragă/drăgălașă, drăgăstoasă, drăguliță, drăcie, drăcovenie, drâmbă, dugheană, dulceață, dulcinee, dulcinică, durere, dușmancă, ecluză, element, epicentru, eprubetă, eroină, evrică, expoziție, fabrică, facultate, fagure, farfală, farfalină, farmacie, farfuzetă, farmazoancă, fata morgana, făcătoare de minuni, făptură, fărfălugă, fătătoare, făuritoare, fâlfâică, fântână, fâstâcită, fecundariță, feministă, ferestruică, fetiță, fiară, fibră, fierbințeală, figă, fistulă, fisură, fistic, fistichie, flămândă/flămânzenie, fleac/flecușteț, flecariță, fleașcă, floacă, floare, floarea darurilor, floare de colț, floare de dor, floare de nu-mă-uita, floarea-soarelui, flocoasă, fluture/fluturaș/fluturică/fluturice, foarfece, foc, focul muierii, fofârlă/fofârlică/fofârloi, fofolină, fofoloancă, fragă/frăguță, frâncușă, frichi-frichi, frumusețe, frumușică, fudulă/fudulică/fudulice, fund, fundac, fundație, fundătură, futariță, futică, futicioasă, futilică/futulică, futișcă, gaie, gaiță, garaj, gară, garoafă, gaură/găurice, gaură de șarpe, gaură neagră, gavanos, gazdă, găinușă, găoace, găoază, găselniță, găunoasă, gâdilică, gâdilușcă, gârlici, geantă, genitale, genune, ghindă, ghioc, ghiocel, ghionoaie, ghiveci, gibă, gigetă, gigilică, glaspapir, goană, gogă, gogoloi, gogonată, gogonea/gogonică, gol, goliciune, gomej, gondolă, goneasă, gorgonă, gospodărie, gospodină, grajd, graniță, grădina raiului, groapă, Groapa Marianelor, gură, gură de aerisire, gură de balaur, gură de rai, gură fără dinți/măsele, gură fără dop/căluș, gură spartă, gurguță, gurguțată, gușă, hangar, haram, hardughie, harman, hăbăucă, hățiș, hău, hâdă, hâj, hidră, hodoroabă, holeră, horn, hornul muieri, husă, javră, jgheab, jimbată, jivină/juvină, joiană, josnicie, jucărie, jug, iadă, iapă, iarbă de leac, iatac, iepuraș, igienistă, impas, incubator, inel, infinit, inimă de jos, inimioară, inspirație, instituție, instrument, intimitate, intrare secretă, ispită, isterică, iureș, izvorul vieții, împăcătoare, împăciuitoare, împărăție, încercuire, îndemn la păcat, înghițitoare, întuneric, laborator, lacăt, lacomă, laț, leagăn, leancă, leazbă, lecuitoare, legendă vie, lele/leliță, lezbe, lezbea, libertate, lighioană, liliac, limbariță, lindicariță, linga-pinga, lingurică, lipitoare, liră, loc dorit, loc de refugiu, loc de taină, locul cu pricina, lola, lolita, lotus, lozbă, lucrătoare, lucru bun, lucru rău, lumea ailaltă/cealaltă/de dincolo/nevăzută, luncă, luntre, lutră, mac, macadamă, madam Futescu, madamă, magnet, mama tuturor, mană, Manda, mandolină, maniacă, mandră, manșon, manuscris, Marea Neagră, margaretă, marfă, marmotă, marțafoaică, mașină de tocat, mașină de spălat, mașină-unealtă, matcă, matrice, matriță, matroană, maxilare, mădular/mădulară, măgăriță, măiastră, măiugă, mămăligă, mănăstire, mănușă, mărgea/mărgică, măruntaie, măscară, mătăraie, mătușică, mânătarcă, mândră, mândrețe/mândrie, mânză/mânzoacă, mârlă/mârliță, medicament, meduză alpină, meduză cu păr, mej, melc, meliță, membrană, menghină, mezdră/mezdrea, mierlă/mierliță, mij, mijă, mimoză, mină, mincinoasă, minciună/minciunică/minciunea, mingec, mingeacă, minune, minunăție, mioriță, mireasă, mironosiță, mișel, mititică, mitră, mizilă/mizilichi, moară, modestă, moleculă, moluscă, momârlă/momârlancă, momiță, monaliză, moralitate, morișcă, motan, motănoaică, moțată, mufă, mulgă, mulgătoare, muscariță, muscă/musculiță, muscăleasă, musculeasă, mushi, mușchiul muierii, mută, mutunoaie, mușcată, mușețel, mușunoi/mușuroi, muză, nană, naștere, natură, nazdră/năzdroi, năpârcă, năzbâtie, năzbâtioasă, năzdrăvană, neagră, neastâmpărată, nebuneală, nebunie, nectarină, negustoare, neliniște, neogoită, neostoită, nervoasă, nervul muierii, nesătulă, nevăstuică, nicovală, nișă, nizdă, noapte, nucă, nucleu, nufăr, oală, oală-goală, oală cu friptură, oală cu miere, oază, obor, ocară, ocazie, ocol, odaie, ogor, ogradă, ogradă fără poartă, omidă, orfană, organ, organism, orhidee, orificiu, origine, otac, ouătoare, pacoste, panoramă, pantă, paparudă, paradis, parascovenie, parâmă, partea de jos, partea femeiască, partea inferioară, partea slabă, partid, pasăre adormită, patimă, pavilion, pădure/pădurice, păcătoasă, păcătoșenie, păgână, păienjeniș, pănușă, păpălugă, păpărugă, păpușă/păpușică, păroasă, păsărică, păstaie, pătlăgică, păuniță, pântice, pârjoală, pepene despicat, perjă, perlă, peștera muierii, peșteră, peștișor, pica-pica, picea, picheră/picheriță, pichi-pichi, piersică, pijdă, pigdă, pildă, pilugă, pipoașcă, pipotă, pirania, piroșcă, pisoacă, pisoaică, pisică, pisoi, pistă, pistil, pistruiată, pișătoare, pișiță, pișoaie, pișoalcă, pișoarcă, pișorniță, pișotcă, pișpirea/pișpirică, piștă, piticanie, piticuță, peștișor, peștișorul de aur, pitpalac, pitulice, piți-piți, pițigoi, pițipoancă, piuă, pivniță, pizdarmonică, pizdoc/pizdoacă, pizdrulă, plai, plaiul cu dor / plaiul dorințelor/dorurilor, plapumă, platformă, plăcintă, pleașă, pletoasă, poarta fericirii, poarta raiului, poarta vieții, pocitanie, podoabă, pofticioasă, poiană, poiată/poiețică, polog, pompilică, portal, portofel, porțile întunericului, porumbiță, potârniche, poznașă, prapure, preacinstită, precupeață, pricomigdală, pridvor, prietenă nedespărțită, primadonă, primitoare, prințesă, privilegiu, priză, proastă, profunzime, prostie, provocare, prună, pui, puică, puierniță, puiniță, punctul cu pricina, punct fix, punct nevralgic, punct nostalgic, punct secret, punct simpatic, punctul slab, punctul X, pungă, pupăză, purcea/purcică, purgatoriu, pușculiță, puștoaică, putină/putinică, puț, puță/puțulică, puzdrună, puzdură, rai, rană, rapandulă, răsuflătoare, rândunică, rânză, râs, receptacul, recepție, regină, regulă, redută, ridiche, roșcată, rujă, rușine/rușinică, rușinea muierii, rușinoasă, sac, sac de piele, sac fără fund, salamandră, sală, salon, sanie/săniuță, savarină, sălaș, săpunieră, sângeroasă, sâsâiac, scălâmbă, scâlbă, sclava iubirii/dragostei, scobitură, scoică, scoică cu păr, scorbură, scorpie, secret, seif, Sesam, sex, sfârlează, sipet, slujnică, smochină, sobă, socoteală, soră de caritate, spartă, Sparta, spărgătorul de nuci, spărtură, spăsită, sprânceană roză, spurcată, spurcăciune, stație experimentală, stearfă, steaua roșie, steluță, storcător, strășnicie, strâmtoare, strungă, suferință, surată, surioară, șaibă, șandrama, șantier, șea, șezut, șlundră, șmecheră/șmecheroasă/șmecheroaică, șopârlă, știubei, șosea, știucă, ștrengăriță, șundă, tabu, taina cea mare, taina tainelor, taina visurilor, talpa iadului, talpa raiului, tarabă, tașcă, tăietură, tăntăligă, tărâmul ascuns, tărâmul fericirii, tărâmul fermecat, tărâmul înțelepciunii, tărâmul secret, tărpănea/tărpănică/tărpănită/tărpănușă, tândălică/tândălice, tânjitoare, târșită, târșitură, târșițică, târșoaie, târtiță, teacă, templu, tigaie, tigroaică, tindă, titirez, toantă, toc, tocătoare, tocitoare, torbă, tractul genital, traistă, trandafir, trapacișcă, treabă, tristețe, triunghiul Bermudelor, trupul muierii, tunel, turneu, țandără/țandură/țăndărică, Țara de Jos, țarc, țarină, Țarigrad, țață, Țările de Jos, țâșnitoare, țâțână, țelină, țigăncușă, țintă, țurcă, țurlă/țurloi, țurlu/burlu, țuță/țuțulică/țuțuică, udă, ulciorul cu miere, ulița mare, ulița muierii, ulița satului, umbră, umbrelă, umflătură, una, unealta muierească, urâtă, urâciune, urdiniș, urechiușă, uretră, ursită, Ursa Mică, ursă/ursoaică, uter, vagin, valiză, vampă, vangă, vatră, vatra muierii, văduva veselă, văgăună, văiugă, văleleu, vătămătură, vâj/vâjoi, vâlvă, vâltoare, venerabilă, ventuză, verigă, verighetă, vernisaj, veseloasă, veveriță, vidmă, vidră, vizdei, vrăjitoare, vișină, vitamina C, vitamina Pi, vitamină, vițea/vițelușă/vițică, vizor, vizuină, vlagă, vlăguită, voluntară, vrăjitoare, vrăjmașă, vulcan, vulpe, vultur, vulvă, vulvulină, yală, zambilică, zăbăucă, zăbun, zăludă, zăpăcită, zărbălată, zărzărea, zărzărică, zâmbăreață, zâmbet vertical, zână, zbanț, zbânțuită, zbenguită, zbihuită, zburdalnică, zburlită, zdrelită/zdrelitură, zemos, zestre, zgaibă, zgău, zgâiată, zgripțuroaică, zi-i să-i zic, zmeoaică, zorică, zizilică, zuruică, zonă de contact, zonă interzisă, zonă intimă, zonă secretă, zonă tabu, zuză/zuzulică, zvăpăiată etc. De foarte multe ori bogăția și varietatea sinonimică este în sine o confirmare a vechimii termenului de bază evitat sau tabuizat de vorbitori. Există alte numeroase cazuri asemănătoare în limba română, mai ales când este vorba despre cuvinte arhaice din fondul lexical de bază.
  11. Niciunul dintre sutele de elemente ale acestui corolar de sinonime nu are o arie de acoperire, în spațiu și timp, precum strămoșescul (pentru unii doar buclucașul) cuvânt Pizdă, care domină suveran peste ele. Este adevărat că o bună parte dintre sinonimele eufemistice populare sau argotice sunt formate pe baza lexicului de proveniență latină sau chiar moștenite direct din latina populară (limbă din grupul Centum). O serie dintre aceste sinonime românești sunt identice cu cele din italiană (muscă, bunăoară, de unde și expresia: (bună/rea) de muscă, sau figă (în dialectul istoric aromân: hică, iar în cel meglenoromân: ică), cuvânt transmis în toate limbile neoromanice și păstrat în română în ariile dialectale periferice, dar prezent și printr-o traducere contemporană: smochină).
  12. Cuvântul Pizdă este răspândit în toată aria a ceea ce numim convențional Grupul Satem, grup vechi de limbi și popoare indoeuropene din care tracii au făcut parte alături de strămoșii slavilor, balticilor, armenilor, iranienilor etc. Nimeni nu a adus vreodată vreun argument plauzibil că acest cuvânt arhaic ar fi lipsit din limba tracilor. Prezența lui însă în absolut toate limbile din grupul Satem, din care și româna face parte prin substrat, ne determină să admitem că acesta nu putea lipsi din limba vorbită de vechii locuitori ai spațiului nostru etnogenetic. O analiză contextuală se impune.
  13. Reținem că există în lituaniană (limbă neslavă, din grupul Satem, cu care româna are afinități de substrat) cuvintele Pizā și Pīzdā, cu exact același sens ca și în română sau alte limbi. Reținem de asemenea că Pizius este unul din zeii precreștini ai lituanienilor și vechilor prusaci, protector al relațiilor sexuale, care, în panteonul popular lituanian și vechi prusac, este un corespondent tânăr și isteț al lui Amor, Ares, Cupidon, Eros, Dragobete (din panteonul carpato-balcanic) sau Kama, venerat de tineri și responsabil de aducerea ursitei în brațele mirelui. Pizius, cu o formă mai veche Pizdius, are, în mod evident, același etimon.
  14. Vom observa că mai mulți lingviști consideră că substantivul lituanian Pizā/Pizdā trebuie corelat cu verbul lituanian pìsti – ”coire, futuere, cu care este legat etimologic. Unul dintre derivatele acestui verb este pìsiusсо cu semnificația ”nomen agentis”, adică însemnând la propriu  ”fututor”. Sunt de reținut și formele secundare pìsnius, pìzius, care în lituaniana modernă înseamnă ”desfânat, afemeiat”. Lingviștii lituanieni au restabilit forma *pisùs, cu sensul de ”înclinat/gata de împreunare/împerechere”.
  15. Reținem existența în limba letonă (limbă neslavă, din grupul Satem, cu care româna are afinități de substrat) a cuvântului Pizda, cu același sens ca și în română.
  16. Reținem existența în vechea prusacă (limbă neslavă moartă, din grupul Satem, cu care româna are afinități de substrat) a cuvântului Peisda, cu sensul de Șezut, fund.
  17. Reținem de asemenea că există în albaneză (limbă neslavă, din grupul Satem, cu care româna are afinități de substrat) cuvântul Pidhi, care înseamnă același lucru. Lingviștii indoeuropeniști au demonstrat că albanezul dh- derivă dintr-un indoeuropean -sdh-, astfel  pidh <* peisdh- .
  18. Reținem și atestarea în greacă (limbă neslavă, din grupul Centum, din confederația lingvistică balcanică: româna, albaneza, greaca și bulgara) a cuvântului dialectal Pidhe, care înseamnă același lucru.
  19. Reținem existența în limba osetă/alană (limbă iranică, neslavă, din grupul Satem, cu care româna are afinități de substrat) a cuvântului Sidza cu varianta sa dialectală Șidza, care înseamnă Șezut, fund, iar prin extensie și Vulvă.
  20. Reținem existența în limba nuristani (limbă iranică, neslavă, din grupul Satem, vorbită în Afganistan și Pakistan) a cuvântului Pəṛī, derivat din vechiul Pizdikā.
  21. Reținem și existența cuvântului Pouzdro în limba cehă (limbă slavă, ale cărei dialecte sud-estice, din Valahia Moravă (Valašsko, în Carpații Beschizi) au absorbit și păstrează un bogat lexic rezidual românesc), dar și în graiurile goralilor (valahilor) din sudul Poloniei, cu același sens ca și Puzdrună/Buzdrună din română. Cehul și polonezul Pouzdro este nu doar un sinonim al lui Pizdă, ci pare să fie un dublet etimologic al acestuia. Pouzdro, prin terminația atipică, sugerează existența a doi formanți (Pous + dro), care amintesc un șir de cuvinte vechi românești: codru, copilandru, cățelandru, ciuleandrăbuleandră (haină veche, ruptă, ponosită); fleandură (lucruri vechi și fără valoare; femeie imorală), geandră (mămăligă pregătită foarte moale; terci), handră (zdreanță; iarbă ce crește prin grâu, agățându-se de el și încurcându-l; tovărășie de haimanlâc), landră (curvă, femeie de stradă, prostituată, târfă; ceată gălăgioasă, grămadă, cârd; plantă cățărătoare, cu flori purpurii),  nadră (placentă, soartă), puiandră (fetișcană), mandră/mendre (mămăligă, ostreț, stână, târlă), șandră (construcție primitivă de scânduri)șindră (scândură, șindrilă), șlundră (vagin), țidru (tuia), țundră (haină țărănească largă și lungă de dimie; dans popular; femeie imorală) etc. În acest context nu este de neglijat existența în română a cuvântului Buzdură (instrument vechi, cu lama tocită; creastă de munte; buleandră), dar, mai ales, a cuvântului Puzdrună/Buzdrună (vagin, vulvă) care par să reprezinte paralele cu cehul Pouzdro. Alternanța P/B este una frecventă în limbile indoeuropene.
  22. Rădăcina indoeuropeană a cuvântului Pizdă, restabilită de paleolingviști, este *pisd-eH– (cuvântul *pis-dós / *peis-dós).
  23. Se consideră că forma indoeuropeană *pisd-eH– (cuvântul *pis-dós / *peis-dós) are la bază o formă mai veche, protoindoeuropeană, și anume: *pi-sd- / *pei-sd- , cu sensul de ”Șezut, ceea pe ce se șade, fund”. Rădăcina de gradul zero (protosema) din acest cuvânt este *sed-/sod-/sd-.
  24. Rădăcina (protosema) *sed-/sod-/sd-, este aceeași ca și în cuvintele românești a Ședea, șea, a sădi, șezut, șezătoare.
  25. Rădăcina (protosema) *sed-/sod-/sd- se regăsește și în alte cuvinte indoeuropene, cum ar fi *nis-dós (după modelul *nisd-eH)însemnând ”cuib, ceea în ce se șade”A se conferi cu latinescul nīdus, slavul gnĕzdo, vechiul armenesc նիստ ‎(nist), sanscritul नीड  (nīḍa, cu următoarea linie de evoluție: *ni- sda →*niẓḍa → *niẕḍa → nīḍa), niḍḍha din limba Pali (dialect prakrit indo-arian reprezentând cea mai veche formă a limbilor indice medii), celticul net, nyth, germanicul nest, lituanianul  lizdas și pashtunul dzaala/mandzola.
  26. Se pare că românescul Nizdă, cu sensul de Pizdă, face parte din aceeași familie. Cuvintele românești Nizdă (Ni + zdă), Brazdă (Bra + zdă), Bujdă/Bojdă (Bo + zdă), Cujdă (Cu + zdă), Gazdă (Ga + zdă), Găoazdă/Găvoazdă (Gao + zdă), Iojdă (Io + zdă), Iujdă/Iușdă (Iu + zdă), Izdă (I + zdă), Mâzdă (Mi + zdă), Oazdă/Oajdă (O + zdă), Rujdă (Ru + zdă) merită un studiu etimologic amănunțit, întrucât se pare că toate au aceeași rădăcină indoeuropeană de gradul zero (protosemă): *sed-/sod-/sd-.
  27. Rădăcina indoeuropeană Pei-sd- a dat în latină cuvântul *Pesdō, cu sensul de bășină, sunet emis sau gaze eliminate din fund/șezut.
  28. Rădăcina indoeuropeană Pei-sd- este etimonul arhaic și pentru verbul latin *pissiare, cu sensul de a (se) Pișa. Această rădăcină este etimonul pentru verbele desemnând micțiunea în toate limbile indoeuropene, indiferent de grupul dialectal: Satem sau Centum.
  29. Unii lingviști găsesc aceeași rădăcină și în cuvintele românești Pisică/pisoi/pisic, dar și în protoslavul Pes, cu sensul pozitiv de Câine, cățel, ambele animale domestice, singurele care stau pe șezute, în fund, fiind asociate la popoarele indoeuropene cu organele genitale masculin și, respectiv, feminin. Pisică și Cățel, sunt astfel niște eufemisme din bestiarul popular arhaic, la fel ca și Pupăza și Cucul, termeni eufemistici mai târzii, cu sensuri moștenite la noi deja din tradiția latină. Astfel, atât grecescul κύων, cât și latinescul canis, ambele derivate din indoeuropeanul *kuōn (câine), înseamnă, între altele, ”nerușinat, lipsit de rușine”, în timp ce grecescul κύων a dobândit și semnificația de ”vulvă”, ca și latinescul cunnus sau cunīculus. Cu titlu de curiozitate vom observa între altele că indoeuropeanul *kuōn este și etimonul lui cună/cun’e (din latinescul cunae), moștenit și păstrat până astăzi în dialectul istoric aromân cu sensul de leagăn, deci subordonat semantic, de la bun început, noțiunii de reproducere/maternitate. De precizat că toate aceste inovații lexical-semantice, prin recurs la substituire tabuistică, sunt ulterioare formării cuvintelor indoeuropene în baza etimonului *pi-sd-/*pei-sd-, cu rădăcina de gradul zero (protosema) *sed-/sod-/sd-.
  30. Reținem analogii pentru cuvântul Pizdă din Grupul Centum al familiei lingvistice indoeuropene: goticul *Feisti/*fīstī, celticul (irlandez) Phis, germanul Pussie, olandezul (și danezul) Fisse, lombardezul Pesta, Peista sau englezescul Pussy. Totodată, este de reținut și forma veche germanică restabilită de indoeuropeniști: *Pizd=. Cercetările ulterioare vor demonstra că există și alte corespondente. Ar fi interesant și util să decoperim corespondente sau analogii ale cuvântului Pizdă în limbi indoeuropene astăzi dispărute ca avestica, frigiana, hitita, luwiana, palaita sau toharica.
  31. Același etimon indoeuropean a dat în persană/iraniană (limbă din grupul Satem) cuvântul Pista (پسته, în persana medie  Pistah), cu sensul de Fistic. Acesta este unul din cuvintele persane transmise în arabă, armeană (պիստակ ‎- pistak), curdă (Pisteq) și turcă, iar prin intermediul limbii grecești (Pistakion – πιστάκιον) în latină (Pistacium), făcând apoi carieră în toate limbile europene fără excepție. Unii lingviști sunt de părere că și persana ar fi preluat cuvântul Pista din diversele limbi indoeuropene din actualul cuprins al Indiei, întrucât acesta este atestat acolo de mii de ani. În limbile indo-iraniene cuvântul Pista a fost complet detabuizat și datorită faptului că pentru organul genital feminin persana a împrumutat, pe filieră islamică, un cuvânt semit, mai exact arab (kos, kuss), iar limbile din India au creat un șir de cuvinte metaforice noi, pe baza altor rădăcini indoeuropene. Fistic este un dublet etimologic îndepărtat al lui Pizdă și, așa cum am văzut, figurează în șirul sinonimic al acestuia. În absolut toate limbile în care a pătruns cuvântul indo-iranian Fistic acesta este folosit ca eufemism (metaforă sau epitet) pentru organul genital feminin.
  32. Se pare că un alt dublet etimologic al termenului îl reprezintă și românescul Păstaie (în dialectul istoric aromân – Pistal’e, cu dubletul fonetic rotacizant Pistare pentru Păstare), cuvânt din substrat, care, în această formă, se regăsește doar în albaneză (Pistaë) și care, din română a fost împrumutat în graiurile rutene, fiind totodată păstrat în lexicul rezidual românesc al valahilor din Valahia Moravă (Valašsko, în Carpații Beschizi). Observăm că și Păstaie face parte din șirul sinonimic al cuvântului Pizdă.
  33. Etimonul indoeuropean *pi-sd-/*pei-sd- este de o vigurozitate și prolificitate impresionantă, acesta aflându-se la baza multor cuvinte moderne, a căror origine exactă adesea nici măcar nu o bănuim. Iată doar câteva: fistulă, pastă, pestă, pistă, pistil, pistol (eponin după orașul italian Pistoia), piston. Toate acestea însă au venit în română târziu și din aria dialectală primară Centum.
  34. Cuvântul românesc Pizdă este astăzi un relict lexical format încă în epoca de individualizare a protolimbii indoeuropene timpurii, pe care paleolingviștii inoeuropeniști o datează cu secţiunea inferioară a holocenului, perioadă ce corespunde procesului de tranziţie de la paleoliticul superior spre mezolitic şi mezoliticului timpuriu.
  35. Nu doar cuvântul Pizdă, acest adevărat dinozaurian lexical, este unul autohton, ci și multe alte cuvinte (stră)vechi românești (bunăoară: A iubi sau Pită, despre care vom scrie cu altă ocazie) prezentate în mod fals și eronat, fără niciun temei ștințific, ca fiind împrumuturi din slavă.
  36. Multe pretinse slavonisme din română sunt, de fapt, moșteniri din fondul traco-dacic, chiar dacă uneori aceste forme sunt asemănătoare sau chiar identice cu formele care se regăsesc și în slavă, și în limbile baltice, și în albaneză sau în limbile indo-iraniene, din grupul dialectal Satem, având corespondente și în grupul dialectal Centum.
  37. Pentru o înțelegere corectă a chestiunii ar fi util să vedem un punct de vedere al specialiștilor în indoeuropenistică: ”Apropierile lexicale cele mai vădite, consunând cu cele fonetice și morfologice, alătură traco-daca de aria baltică, slavă și iranică, apoi de greacă și indo-arică, distanța cea mai mare fiind cea față de grupul italic” (Lucia Wald, Dan Slușanschi, Introducere în studiul limbii și culturii indo-europene, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987).

În concluzie, cuvântul românesc Pizdă este parte a unui arbore semantic indoeuropean și provine din fondul lexical prelatin, traco-dacic, din grupul Satem. El nu reprezintă o formă exclusiv sau specific slavă, fiind răspândit într-un areal destul de cuprinzător, de la Marea Baltică la Marea Egee, din Europa centrală până în Persia și pe malurile Indului, având corespondente în toate limbile indoeuropene vii, vorbite de mai bine de jumătate din omenire, dar și într-un șir de limbi indoeuropene moarte. Inițial el însemna Șezut, ceea pe ce se șade, fund, fără nicio conotație vulgară sau obscenă, fiind el însuși un eufemism pentru vechiul indoeuropean *Putós.

Sper că nu am rănit în niciun fel, cu aceste rânduri nevinovate, simțul nostru popular românesc al rușinii. Etnologul Constantin Ere­tescu observa altădată în scrierile sale: „Lectura colecţiilor de folclor ro­mâ­nesc are gustul mân­că­ru­rilor die­te­tice. Absenţa oricărui termen «vul­gar», a oricărei situaţii «in­de­cen­te», îl în­deam­nă pe cititor să se întrebe dacă ţă­ranul român nu cumva cântă şi dan­­sează atunci când vrea să vor­beas­că“. Marele etnolog român se referea, evident, la limba română vie și completă, la tezaurul lexical românesc care, iată, de multe ori, ne este prezentat în mod fals ca fiind unul de împrumut, luat de prin străini.

Despre indoeuropeana timpurie, ca ramură carpatină a protolimbii boreale puteți citi aici.

Vlad CUBREACOV

Post-scriptum: Unii dintre cititori ne-au reproșat nereferirea la posibilitățile de formare de noi cuvinte oferite de indoeuropeanul nostru Pizdă. Scopul materialului de mai sus ține strict de etimologie și arheolingvistică, orice alt gen de preocupări fiindu-ne complet străin. Totuși răspundem așteptărilor acestor cititori și, într-un subiect așa de palpitant, vom trece sumar în revistă câteva rude lexicale ale cuvântului cu pricina, mai ales că unele dintre acestea, cu largă circulație în vorbirea de zi cu zi a românilor de pe ambele maluri ale Prutului, nu sunt atestate de dicționare. Vom sublinia cu această ocazie că prolificitatea lexicală continuă a unui etimon și bogăția semantică a familiei sale pot constitui un argument în plus în favoarea vechimii acestuia.

Fisticul

Fisticul

Câteva cuvinte licențioase din familia etimonului Pizdă:

(De-a) pizda (rău, nepotrivit, strâmb, pieziș, degeaba, în van, lipsit de îndemânare);

Pizdar (fustangiu);

Pizdărică/pizdurică, pizdărice/pizdurice, pizdică, pizdioară, pizdișoară, pizduliță, pizdulică, pizdulea, pizduleană, pizdulice, pizdunea, pizdușă, pizdușcă, pizduță  (Seria diminutivală);

Pizdău, pizdălău, pizdăloi, pizdăloaică, pizdiugă, pizdoi, pizdoaie, pizdoaică, pizdunoi, pizdunoaie, pizdunoaică (Seria augmentativă);

Pizdâc! (cuvânt onomatopeic);

Pizdeală (flecăreală, bătaie);

Pizdeanu, Pizdelea/Pizdescu/Pizdulescu (supranume atribuit flecarilor);

Pizdeni/Pizdăreni/Pizdărești/Pizduleni/Pizdulești (loc inexistent, nicăieri);

Pizdeț (extraordinar, super, culmea, gata, sfârșit);

Pizdăni (a lovi);

Pizdi (a șterpeli, a minți, a flecări, a lovi, a bate, a intra în încurcătură, a o sfecli, a fugi, a pleca);

Pizdiș (pieziș, pe diagonală);

Pizdos/pizdăros (tare, frumos, grozav, cu tupeu);

Pizdoșenie (grozăvie, urâciune, hidoșenie);

Pizducea (băiețandru, flăcăoandru nepriceput);

Pizdui (a înjura, a certa aspru);

Pizdulei (bătaie, chelfăneală, frecuș, mustrare, probozeală);

Pizdulice/Pizdulici (delicatese, bucăți mici de carne din pulpă de porc folosite pentru frigărui sau alte mâncăruri preparate la tigaie sau la ceaun. Termenul nu este perceput neapărat ca licențios, fiind folosit în unele unități comerciale sau alimentare);

Pizduș (frecuș, probozeală, mustrare, bătaie, îmbrâncitură);

Cuvinte noi:

Pizdeuge, pronunțat Pizdioj (minciună sfruntată. Folosit, de regulă, în manieră franțuzească, în expresia artificială Quel pizdeuge! sau în manieră românească: Ce (mai) pizdeuge!);

Pizdibil (bun de ștepelit, bun de bătaie); 

Pizdifica (a (se) feminiza/efemina);

Pizdiform (care seamănă cu vulva);

Pizdobol (mincinos, gură-spartă, flecar, nemernic, prost, mârlan, băbălău); 

Pizdofil;

Pizdofob (misogin);

Pizdograf;

Pizdoman;

Pizdometru (penis);

Pizdomicină;

Pizdon (mustrare, bătaie);

Pizdotecă (bordel, cuconadă, loc sau eveniment cu prezență feminină vizibilă).