IERTAȚI-NE, COPII ROMÂNI ȘI UCRAINENI DIN TRANSNISTRIA OCUPATĂ DE RUȘI!

Decembrie 25, 2016

Din cuvintele tale te voi judeca, slugă vicleană.
Luca, 19:22

Omul de nimic, omul necinstit şi viclean umblă cu minciuna pe buze.
Pilde, 6:12

În documentele Consiliului Europei Transnistria este numită oficial ”zone de non-droit”/”lawless zone” (rom. – zonă a fărădelegii, rus. – зона беззакония), după cum și este în realitate: o zonă a fărădelegii rusești.

Sluga Moscovei, Dodon, le prezintă scuze bandiților din fruntea regimului marionetă de la Tiraspol, dar îl doare drept în cot și nu suflă nicio vorbuliță despre genocidul cultural și lingvistic suportat de copiii români și ucraineni din zona ocupată de trupele militare și serviciile secrete ale Federației Ruse.

Chiar dacă nu am mandat politic din partea nimănui, mă văd obligat moral, în locul nemernicei slugi moscovite, să le prezint scuzele noastre, ale tuturor, copiilor români și ucraineni din zona fărădelegii ruse pentru faptul că sunt împiedicați să studieze în limbile lor materne: româna și ucraineana.

Copiilor români le prezint scuze și pentru faptul că li se interzice folosirea alfabetului latin în puținele cazuri în care instruirea se face în limba română, zisă ideologic ”moldovenească”.

Ce tablou avem în Transnistria?

Potrivit mai multor surse statistice, etnicii români sunt primul grup ca mărime (36,48%) în teritoriile din stânga Nistrului ocupate de Rusia, urmați de grupul ucrainean (30,47%) și abia apoi de cel rusesc (25,47%). Evident, această structură se păstrează, în linii mari, și în cazul populației preșcolare și școlare.

figura-1

Așa-zisul ”soviet suprem” al așa-zisei ”republici MOLDOVENEȘTI (sic!) nistrene” a aprobat, la 9 februarie 2016, o hotărâre (nr. 96), ”despre raportul de stat al guvernului republicii moldovenești nistrene ”cu privire la situația copiilor în republica moldovenească nistreană în anul 2014””.

Din această ilegală hotărâre a ilegalului ”soviet suprem” al ilegalei ”republici moldovenești nistrene” aflăm că în 2014 în teritoriile de răsărit ale Republicii Moldova, aflate sub ocupația trupelor militare și a serviciilor secrete ruse, existau 157 de unități de învățământ preșcolar, cu un total de 1212 grupe. După limba educației și instruirii: 106 erau rusești, 22 ”moldovenești”, 1 ucraineană, 3 ruso-ucrainene și 25 ruso-”moldovenești”. Totodată, 91,9% dintre copii erau educați în limba rusă, 7,7% în limba ”moldovenească” și 0,4% în limba ucraineană.

figura-2

Potrivit așa-zisului ”ministru al educației” din zona de ocupație militară rusă, Svetlana Fadeeva, în 2014, în regiune erau educați în grădinițe 24 010 copii. Așa-zisul ”ministru” a contrazis așa-zisul ”soviet suprem” și a prezentat următorul tablou al instituțiilor preșcolare, după limba educației: 116 de limbă rusă; 17 de limbă ”moldovenească”, 1 de limbă ucraineană, 2 de limbă rusă și ucraineană, 21 de limbă rusă și ”moldovenească”.

Din toată populația preșcolară din teritoriile ocupate de Federația Rusă, 84,4% reprezentau preșcolarii care frecventau grădinițe și creșe, iar 15,6% nu frecventau asemenea instituții, fiind vorba de 4438 de nou-născuți și de copii care nu pot fi înscriși la grădinițe și creșe, întrucât în 34 de localități din zona ocupată nu există instituții preșcolare.

În sistemul învățământului de cultură generală funcționau 162 de școli în 2014, cu 6 mai puțin decât în anul precedent. Contingentul de elevi constituia 45132 de persoane. După limba de instruire, procentual, cele 162 de școli se repartizau astfel: 71,6% de limbă rusă; 17,3% de limbă ”moldovenească”; 1,9% de șimbă ucraineană; 8% de limbă rusă și ”moldovenească”; 1,2% de limbă rusă și ucraineană. Copiilor de origine română instruiți în limba ”moldovenească” li se impune alfabetul  rus, regimul marionetă de la Tiraspol opunându-se categoric utilizării alfabetului latin și curmând din start orice inițiativă de revenire la scrierea cu litere latine. Moscova se teme de alfabetul latin și îl privește ca pe o amenințare reală la securitatea sa culturală.

Grădinițele și școlile din zona fărădelegii ruse sunt uzine ale rusificării, fabrici de etnici ruși și folosesc ca materie primă, în principal, copii români și ucraineni.

Dragi copii români și ucraineni de pe malul stâng al Nistrului, iertați-ne că nu vă putem apăra. Iertați-ne că pe slugă care e crede președinte al tuturor și ”suveran” îl doare în cot de dreptul vostru de a învăța în limba maternă.

Dragi copii români, iertați-ne că sluga nemernică a Moscovei nu are nici gând să apere alfabetul latin prevăzut ca obligatoriu în mult iubita lui Constituție sacro-sanctă! Lui nu-i pasă de voi și de identitatea voastră naturală. El vă vrea o simplă și banală masă demografică de asimilare, adică de rusificare.

Pentru el Transnistria ocupată e norma și noi – anomalia. Dacă ar putea, ar face ca în toată Basarabia, ca și în Transnistria de astăzi, 91,9% dintre copii să fie rusificați prin școală, așa cum sunt rusificați ucrainenii, găgăuzii, bulgarii și toate minoritățile neruse din partea basarabeană a Republicii Moldova. Școlile din localitățile ucrainenilor, găgăuzilor sau bulgarilor basarabeni sunt de asemenea uzine ale rusificării, fabrici de etnici ruși și asta îi convine Moscovei și preaplecatei sale slugi, mancurtul Dodon cu fața unsuroasă.

Iertați-ne, copii! Primiți scuzele noastre și nu ne judecați prea aspru după mancurtul cățărat provizoriu în capul nostru, cu bucuria pe care o poate avea doar scroafa în pom.

Voi meritați scuzele tuturor, nu bandiții și impostorii care vă asupresc.


DUBLA MĂSURĂ A PATRIARHIEI MOSCOVEI (III)

Iunie 23, 2016

Kiril si musulmanii 0

Patriarhia Moscovei, sub flamură verde (culoarea drapelului ei), și-a pretextat refuzul de a participa la Sfântul și Marele Sinod Panortodox din Creta prin neacceptarea, între altele, a proiectului de document intitulat ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”.

Asta în timp ce acasă la ea dezvoltă o strânsă și amplă colaborare ”frățească” cu fel de fel de religii. Într-un demers de geopolitică internă relația partenerială cu robusta comunitate de musulmani din Federația Rusă (cca 30 milioane) este pe primul loc. Semnele frățietății Patriarhiei Moscovei cu musulmanii din Federația Rusă rezultă și din acordarea de distincții bisericești Muftiului Șef al Rusiei, dar și unui întreg șir de servitori ai cultului musulman.

Fotografiile de mai jos nu mai au nevoie de niciun fel de comentariu.

Kiril si musulmanii 1

Kiril si musulmanii 2

????????????????????????????????????

Kiril si musulmanii 4

Kiril si musulmanii 5

kiril si musulmanii 6

kiril si musulmanii 7

kiril si musulmanii 8

kiril si musulmanii 9

kiril si musulmanii 10

kiril si musulmanii 11


kiril si musulmanii 13

kiril si musulmanii 14

kiril si musulmanii 15

kiril si musulmanii 16

kiril si musulmanii 17


ORTODOXIA RUSĂ ȘI ORTODOXIA ROMÂNĂ. MICĂ STATISTICĂ COMPARATĂ

Iunie 18, 2016
Patriarhul Kiril în Antarctida, 17 februarie 2016.

Patriarhul Kiril în Antarctida, 17 februarie 2016. Și lipsă zilele acestea în Creta.

Patriarhia Moscovei și Patriarhia Română sunt cele mai mari Biserici autocefale locale în ansamblul Ortodoxiei (14 Biserici locale). Un diferend canonic istoric opune cele două Patriarhii în teritoriul național al României anexat de URSS în 1940 și 1944.

O diferență majoră dintre cele două Patriarhii constă în modul lor de autodefinire, bazat pe moduri diferite de gândire, unul bisericesc (BOR) și altul lumesc (BORu).  Să aruncăm o privire asupra corpului social al fiecăreia dintre cele două Biserici autocefale.

RUSIA

Patriarhia Moscovei se autodefinește drept ”Biserică multinațională” (termen lipsă în dreptul canonic ortodox), și nu-și asumă statutul canonic de Biserică națională a neamului rus, cum sugerează titulatura Biserica Ortodoxă Rusă și cum ar trebui să fie potrivit sfintelor canoane ale Ortodoxiei. Conceptul moscovit de ”Biserică multinațională” este relativ recent la scară istorică, datează din perioada comunismului postbelic și nu vizează enoria ortodoxă din Federația (multinațională) Rusă, ci o enorie aflată, în mare parte, în alte state, în special post-sovietice, precum și două Biserici Autonome: a Japoniei și a Chinei. E un soi de ”Ortodoxie originală”, cu autodispensă de la norma canonică ortodoxă. Dacă ești multinațională înseamnă că nu mai ești rusă, iar dacă ești rusă înseamnă că nu mai ești multinațională. Trebuie să optezi.

În cazul Bisericii Ortodoxe Ruse, multă lume confundă ansamblul populației Federației Ruse cu enoria ortodoxă din această țară. Or, se știe, Federația Rusă este în continuare un stat cu o pondere ridicată a ateilor și agnosticilor, iar populația neatee nu este nici pe departe omogenă religios și confesional. Din 1917 până în prezent Federația Rusă nu-și chestionează populația, în cadrul recensămintelor generale, la capitolul convingeri religioase sau apartenență de cult. Este adevărat că s-au efectuat, după căderea URSS, multiple sondaje de opinie printre cetățenii ruși, dar, de multe ori, rezultatele acestora sunt contradictorii și ne prezintă, de regulă, imagini mai mult sau mai puțin deformate ale realităților religioase și confesionale din această țară. BORu nu a efectuat niciodată o recenzare internă a propriei sale enorii din Federația Rusă și nici nu publică statistici privind demografia bisericească. Singurele informații statistice disponibile și certe sunt cele furnizate de către stat privind numărul de entități religioase și părți componente ale acestora înregistrate, în ordinea stabilită prin lege, de către organele de stat abilitate.

Astfel, la 1 ianuarie 2015, Biserica Ortodoxă Rusă avea în Federația Rusă:

  • 14 960 parohii și filii în 136 072 localități existente real în țară
  • 524 așezăminte monahale (mănăstiri, schituri și metocuri)
  • 39 unități de învățământ teologic funcționale din 56 înregistrate
  • 168 eparhii
  • 114 748 916 credincioși estimați (sau 80% din populație)
  • 12 622 380 credincioși reali, care merg la biserică măcar o dată pe an (11%)
  • 102 126 535 ”credincioși” fictivi, care nu merg deloc la biserică, mulți nu sunt cununați, iar alții nici botezați (89%).

Media matematică este de 89 de parohii pentru 1 eparhie ortodoxă din Rusia. De asemenea,  fiecărei eparhii îi revin în medie 3,11 mănăstiri. O unitate de învățământ teologic funcțională revine unui număr de 5,6 eparhii sau, inversând termenii, unei eparhii îi revin 0,23 școli teologice. Teoretic, ca medie matematică, o parohie ortodoxă din Rusia ar trebui să cuprindă 7 670 de credincioși. În realitate, pragul fiecărei biserici fiind trecut măcar o dată pe an de 843 de credincioși.

Statistica BORu

ROMÂNIA

Patriarhia Română se autodefinește drept ”Biserică națională”, statut recunoscut oficial de Statul Român (cu excepția hiatusului istoric comunist: 1948-1989).

Spre deosebire de Rusia, în România populația este liberă să-și declare apartenența religioasă și confesională cu ocazia recensămintelor generale ale populației, astfel încât avem statistici în domeniu.

În România, la 1 ianuarie 2015, Biserica Ortodoxă Română dispunea de:

  • 13 853 parohii și filii în 13 787 localități existe în țară
  • 748 așezăminte monahale (541 mănăstiri, 192 schituri și 15 metocuri)
  • 51 unități de învățământ teologic funcționale
  • 29 eparhii
  • 17 304 611 credincioși, majoritatea absolută mergând la biserică măcar o dată pe an.

Media matematică este de 515 parohii pentru 1 eparhie ortodoxă din România. De asemenea,  fiecărei eparhii îi revin în medie 25,79 mănăstiri. O unitate de învățământ teologic funcțională revine unui număr de 0,56 eparhii, adică în fiecare eparhie există, ca medie matematică, 1,75 unități de învățământ teologic. O parohie ortodoxă din România cuprinde în medie 1 249 de credincioși, cu circa 1/3 mai mult decât parohiile din Federația Rusă.

RUSIA ȘI ROMÂNIA. DIFERENȚE

Diferențele majore dintre cele două Biserici constau în:

Disproporții mari în ceea ce privește raportul numeric credincioși/episcop  sau parohii/eparhie (inflație de episcopi  în Rusia). În raport cu episcopii ortodocși din România sau din Grecia, episcopii ruși au o pregătire puțin spus slabă, fiind văzuți mai degrabă ca factori de putere administrativă și control spiritual decât ca prinți ai Bisericii emanați de enorie. Apropo, în Biserica Rusă episcopii nu sunt aleși, ci… numiți, adică desemnați de sus (…nu de Sus);

Disproporții majore privind numărul de unități de învățământ teologic raportat la numărul de credincioși (normal în România, insuficient în Rusia). Acesta este unul dintre indicatorii formali, de suprafață, ai gradului de instruire/luminare a clerului (inclusiv a ierarhiei) din cele două Biserici;

Gradul de frecventare a bisericii (foarte scăzut în Rusia, normal în România). Populația realmente bisericească din Rusia este inferioară numeric celei din România;

Lipsa misiunii interne din Rusia, confirmată prin faptul că în cel puțin 89% din localitățile țării (121 112 localități) nu există biserică ortodoxă și nici preot.

Apetitul Patriarhiei Moscovei pentru statutul de Biserică multinațională în detrimentul celui canonic de Biserică națională ar putea fi explicat printr-o necesitate de a compensa în exteriorul țării efectele dezastruoase ale lipsei de misiune ortodoxă internă și ale eschivării de la îndeplinirea funcțiilor de mamă spirituală a poporului rus. Cine nu are puncte de sprijin în interior le caută în afară. Elanul imperial orientat către exterior este atât de mare încât Patriarhia Moscovei a inițiat ”misiunea ortodoxă” până și în Antarctida, dar uită că dintre limbile celor peste 70 de popoare băștinașe din Federația Rusă Sfânta Scriptură este tradusă integral doar în 2 (mordvină și tuvină), iar în 90% din localitățile țării nu există nici urmă de biserică ortodoxă. De aceea umblă Patriarhul Moscovei după potcoave de pinguini morți prin Antarctida, dar nu are nici timp și nici plăcere să meargă la Sinodul Panortodox din Creta. Ironia sorții, dar între pinguinii antarctici și patriarhii ortodocși Moscova în preferă pe cei dintâi, cărora le acordă mai mult timp și atenție. Neputându-se detașa de modul lumesc și imperial de gândire, Patriarhia Moscovei, drapată cu multinaționalismul ei rusificator și dizolvant, se ține și se va ține cu dinții în continuare și de Basarabia, și de Ucraina, și de Bielorusia. Mai ales de cuprinzătoarea și mult mai religioasa decât Rusia Ucraină, zonă din cauza căreia, între altele, Biserica Moscovei a boicotat Sfântul și Marele Sinod Panortodox din insula Creta. De altfel, numărul de credincioși reali și numărul de comunități supuse administrativ Patriarhiei Moscovei în afara Federației Ruse este mai mare decât cel al credincioșilor și comunităților ei din interiorul Federației.

Povestea asta propagandistică despre ”Sfânta Rusie” este doar o poveste propagandistică pe care o iau în serios doar naivii și neavizații.

Patriarhul Kirill, după acceptarea ”Ordinului republicii” din mâna lui Igor Smirnov, 22 aprilie 2010, Moscova. Asistă Vladimir Iastrebciak.

Patriarhul Kiril, după acceptarea ”Ordinului republicii” (Transnistria) din mâna lui Igor Smirnov, 22 aprilie 2010, Moscova. Asistă Vladimir Iastrebciak.

NUMĂRUL ETNICILOR RUȘI CONVERTIȚI LA ISLAM A DEPĂȘIT 100 000 ȘI CREȘTE CONSTANT


RUSIA MOARE ÎNCET, DAR SIGUR. 138 548 DE LOCALITĂȚI DIN RUSIA AU MURIT ÎN ULTIMII 51 DE ANI

Iunie 17, 2016
Repartizarea populației Federației Ruse. Hartă anamorfică.

Repartizarea populației Federației Ruse. Hartă anamorfică.

Rusia nu este un stat național și nici unitar. Prin definiție, aceasta este o Federație multinațională. La recensământul general al populației, din 2010, au fost înregistrați 143  436 145 de locuitori, cărora li s-au adăugat 2 033 700 de locuitori ai Crimeii (în total 145 469 845 locuitori). Suprafața Rusiei (+ Crimeea anexată) este de 17 130 117 kilometri pătrați. Pentru comparație, vom arăta că Federația Rusă (+ Crimeea) are o populație de doar 6,01 ori mai mare decât are România (+ Republica Moldova) și o suprafață de 62,92 ori mai mare decât România (+ Republica Moldova).

Potrivit Clasificatorului național al unităților de diviziune administrativ-teritorială din Federația Rusă (Общероссийский классификатор объектов административно-территориального деления), unitățile administrative sunt de nivel diferit: republici federale, ținuturi federale, ținuturi autonome, regiuni simple, regiuni autonome, orașe de importanță federală (Moscova, Sankt Petersburg și Sevastopol (în Crimeea anexată), cu statut de subiecți federali), districte autonome, raioane, formațiuni municipale, orașe, sectoare orășenești, districte orășenești, orășele, așezări sătești, localități sătești.

Unitățile administrative de nivelul I au, în mod curent și oficial, statut și denumiri diferite: oraș (город), orășel (посёлок городского типа), orășel muncitoresc (рабочий посёлок), orășel balnear (курортный посёлок), câșlă (кишлак), soviet de orășel (поселковый совет), somon (сомон), voloste (волость), așezare de case de vacanță (дачный посёлок), așezare de tip rural (посёлок сельского типа), localitate (населённый пункт), cătun de gară (посёлок при станции), stațiune feroviară (железнодорожная станция), sat (село), cătun (местечко), sătuc (деревня), slobozie (слобода), stațiune (станция), staniță (станица), hutor sau localitate cu statut de curte sau cătun (хутор), ulus (улус), iernatic (зимовье). Neoficial, în regiunile din Caucazul de Nord, localitățile rurale sunt denumite cu termenul aul (аул).

În total, în Rusia există în mod real 136 072 de așezări umane. Oficial, în nomenclatorul localităților figurează 155 511 localități, însă, potrivit datelor recensământului general al populației din 2010, între ultimele două recensăminte, 19  439 de localități (sau 12,7% din total) au fost complet depopulate, dar continuă să figureze pe hartă și nu au fost radiate din nomenclatorul localităților. Totodată, alte 36 700 de localități (sau 23,6% din total) au sub 11 locuitori. Dintre acestea, 32 997 de localități au maximum 5 locuitori. De asemenea, 76 355 localități (sau 49,1% din total) au sub 100 de locuitori.

Astfel, numărul localităților cu peste 10 locuitori este de 99 372, iar numărul localităților cu peste 100 de locuitori este de 79 156. Între ultimele două recensăminte ale populației 2 164 de localități au fost șterse de pe hartă și radiate definitiv din nomenclatorul localităților. Totodată, 554 de orașe și orășele au fost, în același interval, degradate la nivelul de sate.

Numărul maxim de așezări în Federația Rusă a fost atins în anul 1959 și a constituit 294 059 de localități. Între 1959 și 2010 un număr de 138 548 de localități (sau 47.11%) s-au depopulat complet și au fost desființate oficial, cu radierea din nomenclatorul localităților. Faptul se concretizează într-o medie matematică de 2 716 localități desființate anual între 1959 și 2010, cu tendință de permanentizare.

Circa 80% dintre localitățile complet depopulate între ultimele două recensăminte îi revin Rusiei centrale, cu populație etnic rusă: regiunea Tver (2 234), Vologda (2 106) Pskov (1 923), Iaroslav (1 552), Kostroma (1 201), Kirov (1 076). În aceeași perioadă au dispărut 331 de localități din regiunea Moscova, 983 din regiunea  Smolensk, 634 din regiunea Ivanovo, 695 din regiunea Novgorod,  603 din regiunea Nijni Novgorod, 852 din regiunea Arhanghelsk, 489 din regiunea Tula, 453 din regiunea Kaluga, 360 din regiunea Reazan, 319 din regiunea Briansk, 344 din regiunea Orlovsk,  318 din regiunea Vladimir și 145 din regiunea Leningrad. Singurul subiect federal din care nu a dispărut nicio localitate este Districtul Autonom Ciukotka.

Dintre localitățile incluse în nomenclator  1 100 au statut de oraș, 1286 – de orășel, iar 153 125 (inclusiv cele fără niciun locuitor sau cele care au maximum 10 locuitori) – de așezare rurală. Din cele 1 100 de localități cu statut de oraș 936 (sau 85%) au sub  100 000 de locuitori. 15 orașe au peste 1 milion de locuitori (Moscova, Sankt Petersburg, Novosibirsk, Ekaterinburg, Nijni Novgorod, Samara, Omsk, Kazan, Celiabinsk, Rostov pe Don, Ufa, Volgograd, Perm, Krasnoiarsk și Voronej), 22 au între 500 000 și 1 milion de locuitori, 36 au între 250 000 și 500 000 de locuitori, iar 91 au între 100 000 și 250 000 de locuitori.

Tendința populației rurale este de a emigra la oraș.

În Siberia, care cuprinde circa ¾ din suprafața Federației Ruse, locuiește mai puțin de 20% din populație.

Populația Federației Ruse recenzată în 2010 a constituit 143  436 145 de locuitori, estimându-se că cca 30 de milioane reprezintă populația musulmană din diverse Republici Federale, dintre aceștia peste 2 milioane locuind în Moscova, orașul european cu cel mai mare număr de musulmani.

Asta este Rusia adevărată, nu închipuita și idilica Rusie despre care ne predică șarlatanul (geo)politic Dughin și promotorul lui, Roșca, ajuns omul de casă al rușilor.


NUMĂRUL ETNICILOR RUȘI CONVERTIȚI LA ISLAM A DEPĂȘIT 100 000 ȘI CREȘTE CONSTANT

August 4, 2014

Potrivit datelor disponibile, inclusiv potrivit declarațiilor oficiale ale președintelui Vladimir Putin, în actualele frontiere ale Federației Ruse există circa 30 de milioane de cetățeni ruși de confesiune islamică. Astfel, Rusia este statul european (în parte) cu cel mai mare număr de credincioși musulmani (circa 22% din ansamblul corpului social). Majoritatea zdrobitoare a acestora o reprezintă etnicii neruși. Musulmanii constituie mai mult de jumătate din populația a 6 republici federale neruse (Ingușeția – 98%, Cecenia – 96%, Daghestan – 94%, Kabadino-Balkaria – 70%, Karaceaevo-Cerkesia – 63%, Bașkortostan – 54,5%, Tatarstan – 54%).

În afara cetățenilor ruși de confesiune islamică, în Federația Rusă există câteva milioane de cetățeni străini (comercianți, muncitori migranți din statele Asiei Mijlocii, studenți, refugiați afgani sau sirieni). Comunitatea musulmană din orașul Moscova depășește 2 milioane de credincioși. Federația Rusă este oficial membru observator al Organizației Cooperării Islamice. În armata rusă a fost instituită instituția muftiatului alături de cea a capelanilor ortodocși. Numărul musulmanilor din Federația Rusă care frecventează moscheile îl depășește pe cel al creștinilor ortodocși care frecventează biserica măcar o dată pe an. În Federația Rusă există circa 8000 de moschei.

În ultimele decenii observăm o mutație serioasă în interiorul etniei ruse, majoritar atee. Tot mai mulți etnici ruși din cuprinsul fostei URSS abandonează Ortodoxia și se convertesc la Islam. Astfel, potrivit datelor oficiale prezentate de autoritățile Kazahstanului în 2007, în această țară medioasiatică existau 54 277 de etnici ruși de confesiune musulmană, cu circa 5000 mai mult decât în 2004, ceea ce indică o medie de 3-4 cetățeni kazahi de etnie rusă care adoptă Islamul în fiecare zi.

Organizația Națională a Rușilor Musulmani (rus. – Национальная Организация Русских Мусульман), din care nu fac parte persoane de etnie nerusă, estimează că în Federația Rusă există un număr de peste 10 000 de bărbați de etnie rusă convertiți la Islam. Acestui număr i se adaugă un altul de câteva ori mai mare de femei de etnie rusă, în special din căsătorii cu etnici neruși, trecute la mahomedanism. În primele 4 luni ale anului 2014 un număr de 52 de etnici ruși s-au convertit la Islam în Turcia. Un număr important de etnici ruși musulmani există în Caucazul de Sud și în statele post-sovietice din Asia Mijlocie, în special în Turkmenistan. Nu există statistici oficiale disponibile în acest sens. Se estimează însă că numărul etnicilor ruși de confesiune musulmană depășește 100 000, în condițiile unei creșteri robuste în ultimii ani.

Etnicii ruși musulmani sunt organizați în mai multe comunități, dintre care cele mai importante numeric se află în orașele Omsk, Moscova, Sankt Petersburg, Rostov pe Don, Ioșkar Ola și Kirovsk. Organizația Națională a Rușilor Musulmani (ONRM) a luat ființă la Omsk, prin decizia Congresului de constituire din 11-13 iunie 2004, din inițiativa lui Vadim Sidorov (nume islamic Harun ar-Rusi).

Președinte al ONRM a fost ales Anatoli Stepcenko (nume islamic Abu Talib), convertit la Islam în anul 1990. ONRM se autodefinește drept platformă pentru crearea unei noi subetnii – rușii musulmani – sakalibi (saqlab/siqlab (صقالبة)  în arabă), care ar completa numărul subetniilor slave de confesiune musulmană: pomacii (subetnie bulgară), torbeșii (subetnie bulgaro-macedoneană), goranții (subetnie sârbo-macedoneană din Metohia), bosniacii (subetnie sârbo-croată) și kucii (subetnie sârbo-muntenegreană).

Există trei cazuri notabile când clerici ai Patriarhiei Moscovei au părăsit Ortodoxia și s-au convertit la Islam. În anul 1908 preotul Ivan Alexandrovici Gromov a adoptat mahomedanismul, iar în 1999 exemplul acestuia a fost urmat de către protoiereul Veaceslav Sergheevici Polosin din Kaluga, adoptând numele islamic de Ali. Acest fost protoiereu ortodox rus, acum teolog musulman, este o figură cunoscută în țara sa, întrucât a fost deputat al poporului din Federația Rusă, membru al Prezidiului Sovietului Suprem, apoi consilier la Duma de Stat a Rusiei. În prezent, Ali Polosin este președinte al Asociației Ziariștilor Musulmani din Rusia, prim-vicepreședinte al Organizației Naționale a Rușilor Musulmani și consilier al președintelui Consiliului Muftiilor din Rusia, Ravil Gainutdin. Un alt preot ortodox rus convertit la Islam este Vladislav Sohin din orașul Kursk, fost profesor la Seminarul Teologic Ortodox din eparhia de Kursk.


PPCD ȘI FUNDĂTURA EURASIATICĂ

Iulie 6, 2014

Noi construim un Imperiu!

Alexandr Dughin, Emisiunea ”Discurs”, O producție Russia.ru 2013

”În mare, Federația Rusă are o singură problemă în Republica Moldova: prezența militară ilegală pe teritoriul nostru național. (…) Cine dintre autoritățile noastre s-a gândit cum poate fi folosită în avantajul Republicii Moldova această prezență militară, ce avantaje de ordin comercial, energetic, politic am putea să scoatem noi din prezența militară a Federației Ruse? (…) Prin urmare, aici ar fi cheia: ce obținem în schimb? În schimbul acestei prezențe militare ruse neplăcute, indezirabile, dar inevitabile pentru noi, un obstacol pe care nu-l putem depăși și pe care îl putem transforma într-un avantaj.”

Iurie Roșca, conferința de presă din 19 martie 2014

Dughin la PPCD

Fără să mă fi așteptat, am avut în ziua de 4 iulie 2014 o discuție pe alocuri tensionată, pe alocuri liniștită cu secretarul general al PPCD, Dinu Țurcanu, în prezența președintelui PPCD, Victor Ciobanu, pe terasa unui local din Chișinău. Motivul care a determinat întâlnirea cu secretarul general al PPCD nu a avut tangență cu politicul, cu toate că, pe parcurs, discuția a ajuns la politica desfășurată în ultimii ani de PPCD. Chiar dacă a decurs în contradictoriu, aflându-ne în vădită divergență de păreri și de idei, aceasta a fost o discuție necesară, cred, de natură să limpezească lucrurile. Luând act de atitudinea mea critică și chiar foarte negativă față de cursul promovat de conducerea PPCD, secretarul general Dinu Țurcanu m-a îndemnat în mod repetat să-mi formulez public, în scris, poziția atât în acest subiect, cât și față de alinierea fruntașilor de azi ai PPCD la ideologia promovată de un pretins ”filosof” de la Moscova, Alexandr Dughin, supranumit de unii drept cardinal din umbră, dar și ideolog al Kremlinului. O fac acum cu plăcere.

Am scris și cu alte ocazii că, în opinia mea, PPCD este supus unui proces de destructurare dirijată, în paralel cu unul de izolare internațională, prin scoaterea sa din familia Partidului Popular European și deturnarea geopolitică spre o orbită răsăriteană, eurasiatică. Obiectivele irevocabile au fost revocate. Consecvența a lăsat loc inconsecvenței și oportunismului geopolitic. Altădată un organism de esență antiimperială, PPCD se autoreneagă și este astăzi laolaltă cu apologeții și ideologii imperialismului moscovit, fiind transformat într-un grupuscul de adepți ai școlii dughiniste a eurasianismului. Antieuropenismul, antinatoismul, antiamericanismul, iar pe alocuri și antiromânismul, pe de o parte, și promoscovismul și eurasianismul, dar pe alocuri și proseparatismul disimulat, pe de altă parte, sunt linii de gândire confirmate tot mai des în discursul sau de comportamentul public al acestui grupuscul, convertit la ideologia eurasianistă opusă obiectivelor strategice ale formațiunii. Acest fapt este la vedere, pe înțelesul oricărui observator obiectiv.

Din păcate, fruntașii de astăzi ai PPCD, de care atât eu, cât și multă altă lume ne-am legat inițial multe speranțe, au derapat grav și flagrant de la obiectivele strategice și idealurile programatice ale formațiunii, așa cum sunt formulate acestea în Statutul și Programul politic în vigoare, adoptate de Congresul partidului. Secretarul general Dinu Țurcanu a precizat că ar urma să fie convocat un Congres care să rebuteze Statutul și Programul politic în vigoare, înlocuindu-le cu altele, conforme noului curs care i s-a trasat formațiunii. Adică, după ce PPCD este izolat pe plan european și mânat către fundătura eurasiatică, stindardul de luptă națională și antisovietică, pe care l-am ridicat și ținut sus mai bine de două decenii și care acum este călcat în picioare, va fi înlocuit cu un alt drapel, eurasiatic. Schimbarea de vector geopolitic și cantonarea partidului în mlaștina eurasianismului putinisto-dughinist abia urmează a fi legitimată formal.

Ce principii și idealuri sunt călcate în picioare?

Este necesar să readucem în atenție obiectivele strategice ale PPCD pe plan geopolitic.

Potrivit articolului 8 din Capitolul II al Statutului actual al formațiunii, ”Obiectivele strategice ale PPCD sunt: (…) integrarea într-o Europă a națiunilor și înfăptuirea unității naționale, în acord cu voința poporului și în spiritul tratatelor internaționale, printr-un proces firesc de apropiere a celor două state românești, susținut de programe realiste și acțiuni pragmatice de ordin economic, social, spiritual și diplomatic”.

La fel, este potrivit să cităm câteva articole din Programul actual al partidului:

PPCD își reafirmă atașamentul față de principiul constituțional privind caracterul unitar și indivizibil al statului. Noi considerăm că restabilirea legalității și ordinii pe întreg teritoriul Republicii Moldova trebuie realizată prin metode politice, cu sprijinul și participarea organismelor internaționale, excluzând orice șantaj din afară sau condiții ultimative din partea secesioniștilor transnistreni” (articolul 39. Unitate teritorială).

PPCD rămâne atașat ideii de unitate națională, care trebuie acceptată ca un dat și ca o condiție primordială a păcii în regiune. Ideea de unitate națională trebuie să fie luminată de morala creștină, care înseamnă dragoste față de aproapele tău, față de familia ta, față de națiunea ta, față de națiunile din jurul tău, față de umanitate. Nimeni nu poate să se integreze prin iubire în umanitate dacă nu-și iubește națiunea. Morala creștină ne protejează de excesul de a face din dragostea față de propria națiune un motiv de ură sau de respingere a celorlalte națiuni” (articolul 41. Unitate națională).

”Globalizarea și crearea unor entități interstatale optime din punct de vedere politic, economic, social, militar etc. constituie tendințe ale lumii contemporane. Transparența frontierelor și promovarea valorilor comune sunt în interesul statelor. Aderarea Republicii Moldova într-un viitor previzibil la Uniunea Europeană constituie pentru noi un obiectiv strategic major. Până la atingerea acestui obiectiv raporturile Republicii Moldova cu Uniunea Europeană trebuie să se dezvolte în cadrul Acordului de Parteneriat și Cooperare din 1994. De asemenea, relațiile cu Consiliul Europei trebuie să fie axate în continuare pe cele trei dimensiuni: cooperare interparlamentară, interguvernamentală și în domeniul democrației locale” (articolul 42. Integrare europeană).

Pentru noi este de o importanță cu totul deosebită buna vecinătate cu cele două țări limitrofe: la est cu Ucraina, care este unul dintre partenerii cei mai importanți ai Republicii Moldova pe plan economic, și la vest cu România, de care ne leagă relații speciale determinate de comunitatea istorică și identitatea noastră lingvistică, etnică și culturală. Considerăm benefică sub toate aspectele constituirea Trilateralei România-Moldova-Ucraina, precum și a celor două euroregiuni: a Dunării de Jos și a Prutului Superior” (articolul 43. Cooperare regională și transfrontalieră).

Având în vedere situația geopolitică a Republicii Moldova, PPCD apreciază drept inadecvat principiul neutralității fixat în Constituție. Opțiunea strategică irevocabilă a PPCD de integrare a Republicii Moldova în Alianța nord-atlantică (NATO) constituie singura soluție viabilă pentru apărarea independenței, suveranități și integrității statului” (articolul 44. Securitatea noastră militară).

Trebuie să amintim că respectarea acestor obiective programatice a fost pusă sub jurământ public, iar orice încălcare sau nesocotire a lor face dovada sperjurului.

Jur în faţa lui Dumnezeu şi a fraţilor mei de familie politică să fiu un bun apărător şi promotor al intereselor naţionale ale Republicii Moldova, să îmi iubesc Patria până la jertfire de sine, să slujesc principiile democratice şi idealurile naţionale din toată inima mea şi din tot cugetul meu, să îmi dăruiesc toată priceperea şi străduinţa pentru realizarea obiectivelor programatice ale PPCD, (…) să respect acest legământ cu onoare şi demnitate până la sfârşitul vieţii mele” (din Jurământul membrului PPCD).

Ideile de bază din aceste documente nu cadrează cu noua linie politică trasată de către Moscova pentru cei pe care Dughin îi numește deschis ”coloana noastră a cincea”.

De la hommo sovieticus la hommo eurasiaticus

Părerea mea, formată în baza observațiilor atente din ultimii ani, este că un număr redus totuși de persoane din Republica Moldova, inclusiv unii dintre actualii fruntași ai PPCD, s-au pus benevol, dar deloc dezinteresat, în serviciul ideologiei eurasianiste, conectându-se, cu toate consecințele, la spațiul și pârghiile de putere ale Rusiei. Nu doar eu, ci și oricine s-a putut convinge că aceste persoane au aderat la platforma ideologică formulată de prolificul ”filosof” și geopolitician Alexandr Dughin, autor al unui întreg șir de idei otrăvite cu ținte precise. Această platformă constituie o nouă expresie manifestă și radicală a tradiționalului expansionism moscovit. Ea coincide cu optica oficială a Kremlinului.

La o analiză atentă, curentul eurasianist ni se înfățișează ca unul lipsit de onestitate și moderație intelectuală, ca și de capacitatea de a evita radicalismele și extremismul. Cauza acestui fapt stă în caracterul său nerealist, precum și în eclectismul conceptelor din care eurasianismul își trage rădăcinile.

Pentru cei interesați de analiza fenomenului vom preciza că eurasianismul geopolitic predicat astăzi de Dughin sau Putin și orientat către exterior nu trebuie confundat cu doctrina eurasianismului formulată în anii ’20-’30 ai secolului XX de către profesorul Nikolai Trubețkoi, o doctrină care se sprijinea pe asumarea moștenirii istorice și culturale tătaro-mongole, fiind orientată către interior.

Eurasianismul lui Putin și Dughin reprezintă o colecție impresionant de largă și foarte eclectică de falsuri, sofisme și prejudecăți, clișee dogmatice și etichete politice, speculații și visuri grandomane, toate servite într-un sos propagandistic condimentat cu elemente preluate din arsenalul țarismului, kominternismului, național-bolșevismului, panslavismului, misticismului politic sau panortodoxismului rus.

Dughin discurs

Scopul adepților platformei eurasianiste, când ne referim concret la Republica Moldova, este readucerea ei în matca imperială rusă, iar mai exact în prizonieratul geopolitic al Moscovei sub pretextul unor sofisme pe teme de morală, alimentate de o frică irațională față de restul lumii, mai cu seamă față de un Occident ”decadent”, ”putred” și ”muribund”, dar și de un soi de dragoste subită față de o Rusie ”puternică”, ”apărătoare și promotoare a valorilor creștine”, ”aflată în plin avânt”. Eurasianiștii visează o ”Rusie Mare din Carpați până la Oceanul Pacific, de la Marea Baltică până în Kamceatka, din Karelia până în Munții Pamir”, dar nu-și ascund nici visul de construire a unui imperiu rus global și de ”cotropire și anexare a Uniunii Europene”, care să fie pusă sub sceptrul unui țar rus pe care Dughin, prin recurs la conceptul medieval ”Moscova – a treia Romă”, îl numește ”наш русский римский царь” (țarul nostru roman rus). Am putea vorbi aici doar despre o mitologie geopolitică sau despre fantasme, dacă adepții acestei ideologii neoimperiale nu ar insista asupra punerii programului lor în practică.

Un alt scop al eurasianiștilor este înlocuirea mentalității culturale și politice eurocentrice cu una kremlinocentrică. Consider că un asemenea efort este sortit eșecului. Și pentru că nu este la mijloc o simplă inconștiență, efortul relativ proaspeților eurasianiști de la Chișinău trădează o vinovată complicitate cu interesele Moscovei.

Scopurile pe care și le-a fixat eurasianismul putinisto-dughinist sunt irealizabile în lumea de astăzi, cu care Moscova a intrat într-un conflict deschis.

Această situație ne demonstrează că eurasianiștii de la noi, inclusiv grupusculul din fruntea PPCD, nu aderă sincer și plenar la cauza noastră națională, făcând cauză comună cu o Moscovă tot mai deșănțată și mai depășită de realități, complexată, frustrată, agresivă, violentă și sustrasă dinamicii europene și internaționale.

PeaceDughin PeaceDughin

Vom mai reține că eurasianiștii susțin separatismul provocat și alimentat de Moscova în spațiul post-sovietic, opunându-se consolidării și afirmării depline a noilor state scăpate de sub tutela Rusiei.

Prin angajarea unora dintre fruntașii PPCD în opera de diseminare în Republica Moldova, dar și în România, a ideologiei eurasianiste de extracție neoimperială, formațiunea devine ea însăși un instrument de influență și manipulare politică al Moscovei, un banal vehicul al ideologiei Kremlinului.

Printre atleții eurasianismului de la noi se regăsesc nume cunoscute publicului larg: Igor Dodon, Mihail Formuzal, Iurie Roșca, Nina Ștanski, Piotr Șornikov, episcopul Markel Mihăiescu, Mihail Garbuz, Victor Șelin, Mark Tkaciuk, Olga Goncearova, Renato Usatâi, Boris Marian, Valeri Demidețki, Irina Vlah, Grigore Petrenco sau Dumitru Pulbere (listă incompletă). Majoritatea dintre aceștia au și formulat sau îmbrățișează ideea otrăvită a legalizării prezenței militare ruse în Republica Moldova, prin ”convertirea dezavantajului în avantaj”.

Gâlceava Rusiei eurasianiste și a acoliților ei cu lumea

Constatăm că neoimperialismul rus drapat în haina ideologică a eurasianismului este unul reactiv și reprezintă o contratendință opusă fenomenului globalizării, în general, și curentelor integratoare european și euroatlantic, în particular. El se sprijină pe construcția putredă a CSI și aspiră fără succes la preluarea inițiativei geopolitice în regiune prin crearea unei ipotetice Uniuni Eurasiatice, cu o imposibilă Uniune vamală și o la fel de imposibilă Organizație de securitate militară colectivă, prin care Federația Rusă, numită cu suficientă ironie sănătoasă și ”Imperiul Alcoolic”, încearcă într-un mod aproape caricatural să imite Uniunea Europeană și NATO, pe care nu le poate și nici nu cred că le va putea vreodată contrabalanța.

PeaceDughin ortodoxul

Totodată, Moscova eurasianistă de astăzi refuză o geopolitică internă realistă și răspunde tuturor provocărilor din interior într-un mod cu totul neputincios și agresiv, adesea marcat de note isterice și paranoidale, punându-i cetățeanului rus pe masă tot soiul de restricții și măsuri punitive, amenințări cu pedeapsa penală (inclusiv pentru comentarii pe internet, văzut drept un instrument al CIA inventat pentru a submina temeliile Federației Ruse, precum și pentru importul, confecționarea sau comercializarea lenjeriei intime de damă cu dantele!), cenzură, propagandă de cea mai joasă speță care amalgamează național-bolșevism, panslavism, un fals conservatorism, panortodoxism rusocentric, militarism și șovinism etnic rusesc, iar puzderiei de popoare neruse captive din federația pe picioare de lut – o verticală a puterii, constrângeri sociale, culturale și identitare (a se vedea interdicția folosirii oricărui alt alfabet decât cel rus pentru limbile popoarelor ”federale” neruse), la pachet cu moștenirea ideologică a sovietelor. Toate acestea pe fundalul unei tot mai accentuate autoostracizări internaționale.

Eurasianiștii de la Chișinău ne prezintă Rusia ca pe un adevărat apărător și promotor al valorilor tradiționale (conservatoare și creștine), pe când oricine se convinge că realitatea rusă contrastează izbitor cu definițiile îndulcite peste măsură, pe care ni le servesc aceștia. Răspândacii mitului despre sănătatea morală a Rusiei trec ușor cu vederea faptul că aceasta are în continuare în cuprinsul său, ca să dăm doar un exemplu de suprafață, un număr de monumente ale lui Lenin care îl depășește pe cel de biserici.

Chiar dacă se acoperă de ochii publicului cu ceea ce numesc valori morale și pe care ei înșiși nu le practică, nu e un secret că adepții și apologeții eurasianismului sunt, de fapt, promotorii unui model de țară măcinată de contradicții majore și lipsită de suficiente resurse interne pentru a depăși catastrofa morală în care se află și pentru a face față multiplelor provocări interne și externe de natură politică, economică, tehnologică sau militară.

În loc să se concentreze realist și pragmatic pe problematica internă hipercomplexă, cu finalitatea clară a unei maxime rentabilităzi a societății ruse, Moscova eurasianistă își îndreaptă privirile înfometate în exterior, stăpânită de demonul neoimperialismului. Patima imperială rusă estompează rațiunea până la anularea ei completă.

Puternic marcată de antagonisme interne și de frica de a le rezolva într-o cheie pozitivă, neputând totodată practica normalitatea la ea acasă, Rusia recurge la eurasianism, în încercarea disperată de a se opune inevitabilei sale disoluții mai apropiate sau mai îndepărtate în timp și de a face față unei tot mai strânse concurențe regionale și internaționale.

Vedem că frustrările care generează discursul eurasianist neoimperial, deciziile și comportamentul administrației de la Moscova sunt alimentate de falsa idee formulată public atât de Vladimir Putin, cât și de ideologul Alexandr Dughin, cum că prăbușirea URSS ar fi însemnat ”cea mai mare catastrofă a secolului XX”. De aici și conceptul neoimperial de ”vecinătate apropiată” ca eufemism nostalgic pentru spațiul fostei URSS, ale cărei frontiere, întotdeauna nedrepte, Moscova le consideră în continuare ca fiind valabile și intangibile.

PeaceDughin Ucideti

Războiul moldo-rus din Transnistria, cel ruso-georgian din Oseția de sud și Abhazia, anexarea Crimeii și războul ruso-ucrainean din regiunile Donețk și Lugansk au confirmat în mod incontestabil dorința Moscovei eurasianiste de scoatere cu forța a Republicii Moldova, a Georgiei și Ucrainei (tustrele state preponderent ortodoxe!), dar și a altor state post sovietice de pe scena politică internațională și reducerea lor la rolul de auxiliari, readuși cu sila în siajul centrului rus de putere politică, militară, economică și spiritual-religioasă, pentru a putea reconstitui ceea ce Patriarhul Kiril Gundiaev a definit drept ”Lume Rusă”, un alt eufemism geopolitic pentru fosta URSS, dar și pentru mult visata ”Rusie Mare din Carpați până în Pamir”.

Uniunea eurasitatica a lui PeaceDughinEurasianismul moscovit este lipsit complet nu doar de realism, ci și de luciditate și pragmatism. El relevă o inadecvare flagrantă la noile realități și un conflict al Moscovei cu lumea liberă. Veleitățile neoimperiale ale Kremlinului sunt puse în mișcare de frustrările explicabile generate de pierderea statutului internațional al Moscovei din perioada bipolarității ruso-occidentale cunoscută și ca perioada Războiului Rece, care s-a încheiat cu unipolaritatea euro-atlantică în condițiile unei Păci Reci. Moscova eurasianistă vrea să întoarcă timpul îndărăt. Ea nu se poate împăca cu gândul că nu mai este de mult o putere globală, ci doar una regională și, pe deasupra, în vădit declin, depășită la majoritatea capitolelor de principalii săi concurenți geopolitici. Incapabilă de restructurare internă pe principiul libertății persoanelor și națiunilor, rămânând tributară neoimperialismului său agresiv, Federația Rusă va rata în definitiv reorganizarea și modernizarea de care are atât de mult nevoie.

Avem de a face cu o Rusie eurasianistă lipsită complet de atractivitate și de capacitate integratoare, supusă ea însăși unor riscuri majore de disoluție sau prăbușire sub greutatea propriei problematici de ordin economic, moral, confesional, interetnic etc. Rusia eurasianistă nu este un bun model de urmat pentru nimeni. Ea a ajuns un organism suferind de o sumedenie de boli interne, în timp ce le prescrie tratamente nu doar tuturor vecinilor imediați, din așa-zisa ”vecinătate apropiată”, dar și marilor actori politici, economici și militari ai lumii de astăzi.

Îndemn la realism. Statistici versus propagandă

În realitate, Rusia profundă, nu închipuita și idilica ”Sfântă Rusie”, traversează o stare de marasm moral și dezechilibre interne majore, iar radiografia statistică oficială vorbește de la sine: 52% de atei și agnostici declarați, o comunitate musulmană robustă cuprinzând între 20 și 30 de milioane de etnici neruși, cel mai adesea priviți cu suspiciune și ostilitate, doar 2% dintre ruşii declaraţi ortodocşi frecventează biserica măcar o dată pe an (Patriarhia Moscovei este o comunitate ultraminoritară numeric în corpul social al Federației Ruse, iar dintre limbile zecilor de popoare neruse Biblia este tradusă integral doar în tuvină și mordvină), 10 mii de avorturi zilnic (locul întâi în lume!), 5 milioane de persoane vagaboande (așa numiții ”bomji”), peste 3 milioane de prostituate în interior și 1,5 milioane de rusoaice prestatoare de ”servicii sexuale” peste hotare, în Europa și Asia, locul întâi în lume la prostituția masculină în armată și implicarea militarilor în termen în pornobusiness (datele Comisiei ONU pentru combaterea exploatării sexuale), peste 22% dintre femeile din Rusia au fost violate cel puțin o dată în viață (date ale ONU), 5 milioane de narcomani, cu o rată a mortalității de peste 100 de mii anual, 6 milioane de persoane infectate cu virusul HIV-SIDA, peste 6 milioane de persoane alienate ori suferind de diverse boli mintale, 7 milioane de cupluri infertile, peste 3 milioane de infracțiuni anual, dintre care peste 80 de mii de omoruri (locul al doilea în lume, după India), peste 1 milion de deținuți (mai mult decât în întreaga URSS în timpul represiunilor staliniste), cu o rată de 800-810 deținuți la 100 de mii de locuitori, peste 42 de milioane de alcoolici în stadii diferite (locul întâi în lume, care i-a și atras Rusiei supranumele de Imperiu Alcoolic!), 31 de milioane de copii sub 18 ani, dintre care peste 30% bolnavi grav sau cronic, peste 750 de mii de orfani de ambii părinți (peste numărul de la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, când, în întreaga URSS, existau 678 de mii de orfani), 36% din totalul satelor ruse au mai puțin de 10 locuitori, iar peste 20 000 de localități eixstă doar pe hartă, 20,3 milioane de familii monoparentale (așa-zisele mame solitare – materi odinociki), peste 2 milioane de analfabeți și 1,5 milioane de funcționari în aparatul administrativ (triplu față de perioada sovietică!), mita și șpăgile constituind circa 33,5 miliarde de dolari anual. La capitolul narcomanie și alcoolism, Rusia depășește toate cele 28 de state membre ale UE luate la un loc!

Davaite na buhlo!

Aceasta este doar una dintre fotografiile adevăratei și nenorocitei Rusii de care se exaltă adepții școlii geopolitice eurasianiste, dacă o privim fără ochelarii propagandistici ai lui Dughin sau Putin! Așa arată pe viu Rusia eurasianistă doritoare să se întindă mai întâi din Carpați până în Pamir și apoi să cotropească și ”decadenta”, ”putreda” Uniune Europeană! O Rusie ca ”buric al pământului”, o Rusie pretins mesianică, o Rusie care produce mai puțin decât consumă, o Rusie devenită o banală ”pompă de benzină a lumii” și care, iată, va introduce, chiar de anul acesta, pentru populația subnutrită din mai multe regiuni ale sale, sistemul de cartele pentru produsele alimentare de bază! Dar, vorba lui Dughin: ”Noi însă vom spune: funcționează economia sau nu funcționează, dar ce spune țarul nostru roman rus – bine, bine, eurasiatic – , european, imperial, roman, anume aia și va fi. Și ce, parcă ați avea încotro? Economia e un lucru bun, dar neimportant!  Căci nu doar cu pâine se va sătura…., le va aminti țarul!”.

Concluzia mea fermă este că eurasianismul, un fel de manilovism geopolitic, nu are nicio șansă reală de succes în Republica Moldova. Vrabia mălai visează și calicul comândare! Eșecul eurasianiștilor este garantat de simplul fapt că aceștia sunt opaci la realitățile vii, fiind prea lipiți cu inima de deșertăciunile lumii acesteia şi cred în Rusia mai mult decât în Dumnezeu. Oricum, trebuie să fim întotdeauna pregătiți în fața oricărui efort de seducție pe care se chinuie să-l facă, stângaci și ridicol, adepții săi de la noi.

Vlad Cubreacov, 6 iulie 2014


DUGHIN CONTRA REPUBLICII MOLDOVA, DESPRE TRANSNISTRIA ȘI RUSIA MARE DIN CARPAȚI LA PACIFIC

Iunie 28, 2014

PeaceDughin ranjit

TRANSNISTRIA – AVANGARDA RUSIEI MARI

În ultimele decenii geopolitica Rusiei trece printr-o criză. După destrămarea Tratatului de la Varșovia, liniile apărării noastre s-au prăbușit una după alta. Și pe locul rămas gol a venit imediat blocul NATO, care ne este advers. Aceasta este legea vaselor comunicante, atâta doar că aplicată geopoliticii: acolo unde Rusia-Eurasia este în scădere, atlantiștii, NATO, sunt în creștere.

URSS s-a dezintegrat, în anii 90 fiind amenințată chiar integritatea Federației Ruse. Însă în timpul lui Putin a fost oprită dezintegrarea de mai departe. Cu ce preț și cu ce eforturi s-a reușit aceasta încă urmează să conștientizăm și să apreciem.

Și iată referendumul din Transnistria. Zorii unei etape geopolitice absolut noi. Precaut, acum se poate totuși spune deja că Rusia nu numai că nu se va destrăma, ea deja nici nu se mai concentrează – ea este în ofensivă, ea revine în granițele sale. Ea se mișcă pe direcția unei Rusii Mari.

Transnistria este frontiera noastră de care suntem tăiați, este granița noastră, un avanpost al nostru. Dacă oamenii vor în Rusia și nu mai vor să fie în continuare fără Rusia, înseamnă că Rusia este din nou atractivă, dorită, înseamnă că ea reprezintă o valoare. Și acest fapt întărește nelimitat spiritul nostru, încrederea noastră în noi înșine, voința noastră. Referendumul din Transnistria nu este nici pe departe o răzbunare măruntă pe Chișinăul care face jocul Occidentului. El simbolizează o schimbare de epoci – noi trecem de la contractare la expansivitate, de la prăbușire la avânt, de la Rusia mica la Rusia Mare, a cărei imagine viitoare ne-au înfățișat-o locuitorii Transnistriei, săvârșind în felul lor un ritual geopolitic.

Rusia Mare trebuie să includă în sine nu doar ceea ce se desprinde din statele post-sovietice eșuate care se aruncă orbește în cadrul NATO ca să putrezească în atlantism și globalism, pierzându-și demnitatea, identitatea și viitorul. Rusia Mare trebuie să includă și Moldova, și Georgia, și Ucraina, nu doar Transnistria, Oseția de Sud sau Crimeea.

Există două căi de soluționare a conflictelor separatiste din spațiul post-sovietic, inclusiv din Transnistria, Oseția de Sud și Abhazia. Prima: Rusia este garant al integrității teritoriale a acestor state, temperând tendințele separatiste, – iar în acest sens Rusia dispune de toate instrumentele, atât politice, cât și militare, strategice și morale. A doua cale: Rusia încetează de a mai fi garant al integrității acestor state. Asta nu înseamnă nicidecum că noi începem a susține separatismul, ci pur și simplu că încetăm să mai susținem aspirațiile Tbilisiului oficial sau pe cele ale Chișinăului oficial de păstrare a integrității teritoriale. Iar în cazul lor, mai departe, totul va decurge de la sine. Dacă aceste țări ne șantajează efectiv cu ieșirea din CSI, întorcând spatele Rusiei, ele își pot promova politicile, numai că deja nu pe întregul lor teritoriu. Pentru că atunci Transnistria va adera la CSI deja de una singură, fără Moldova. Alegerea Moldovei nu este mare: ea trebuie fie să accepte aceasta, fie să adopte o poziție rezonabilă și să devină o punte de prietenie între Rusia și Uniunea Europeană, ceea ce noi îi dorim sincer. Ucrainenii, moldovenii, georgienii sunt frații noștri de credință și de istorie. Noi suntem fiii aceleiași civilizații, ai aceleiași credințe și ai aceleiași culturi. Și dacă micuța Transnistrie a conștientizat asta mai devreme decât alții, cinste și laudă acestei Republici, poporului ei și duhului său neînfrânt.

În anul 2003 Rusia a mai propus propriul ei plan de soluționare definitivă a conflictului transnistrean. Sensul acestui plan consta în federalizarea Moldovei și recunoașterea în cazul Republicii Moldovenești Nistrene și în cel al Găgăuziei a unor drepturi largi de autonomie, a unor cote în parlamentul moldovenesc și a dreptului de a ieși din componența Moldovei în cazul deciziei acesteia de a adera la alt stat (subînțelegându-se la România). Acest plan constituia un compromis atât pentru Tiraspol, cât și pentru Chișinău, fiind susținut și de Igor Smirnov, șeful RMN, și de comunistul Voronin, pe atunci candidat la funcția de președinte al Moldovei, căruia această poziție i-a și adus atunci victoria. Din punct de vedere geopolitic, acest proiect era unul eurasiatic și propunea apropierea treptată a Moldovei de Rusia și alte state ale CSI orientate spre integrare.

Anume din acest motiv a fost torpilat de forțele atlantiste din Uniunea Europeană care aveau nevoie de o absolut altă soluție – rezolvarea problemei transnistrene altfel decât propunea Moscova și nu într-o perspectivă eurasiatică. Sub presiunea SUA, Voronin a renunțat la acest proiect care îl adusese la putere, iar apoi în general i-a și întors spatele Rusiei.

Aș putea fi contrazis cum că primind Transnistria în componența Rusiei am da lumină verde separatismului în spațiul post-sovietic, ba chiar și la noi acasă. Nu este așa. În Transnistria este democrație, acolo nu există banditism, luare de ostatici, acolo nu există naționalism, xenofobie, extremism religios, epurări etnice. Poporul acestei Republici este alcătuit din mai multe etnii – moldoveni, ucraineni, găgăuzi, velicoruși. Tinzând să adere la Rusia, ei vor să revină la Patria comună, la Rusia ca idee, ca rădăcină comună a noastră. În conștiința lor această Rusie nu este pur și simplu Federația Rusă. Aceasta este o Rusie simbol, o Rusie ca imagine, o Rusie ca misiune, ca sarcină, ca proiect, ca orizont. Și să adere la o astfel de Rusie, la autentica Rusie eternă tind nu doar transnistrenii, dar trebuie să tindem și noi înșine, cetățenii ruși, rușii de neam.

Nouă ne-a fost încredințată răspunderea pentru un imens spațiu din Carpați până la Oceanul Pacific, de la Marea Baltică până în Kamceatka, din Karelia până în Munții Pamir. Și nimeni nu ne-a eliberat de această răspundere. Referendumul din Transnistria ne-a reamintit de ceea ce este cel mai important – de noi înșine, de misiunea noastră, de vocația noastră. În această situației pur și simplu nu se pune întrebarea dacă să primim sau să nu primim Tiraspolul (în componența Rusiei – nota traducătorului). Atunci când frații îți cer ajutorul este o rușine și un păcat să-i tratezi cu refuz. De așa ceva pot fi în stare doar trădătorii propriului neam. Dar timpurile când asemenea personaje se aflau în fruntea țării au rămas în trecut. Să sperăm că pentru totdeauna.

Traducere din rusă – Vlad Cubreacov

Nota traducătorului: De mult este timpul ca acest șarlatan geopolitic și pretins ”filosof”, ideolog al Imperiului Alcoolic să fie trecut în lista străinilor indezirabili pe teritoriul Republicii Moldova.

Originalul rus:

ПРИДНЕСТРОВЬЕ – АВАНГАРД БОЛЬШОЙ РОССИИ

Геополитика России в последние десятилетия переживает кризис. После распада Варшавского договора одним за другим рушились наши рубежи обороны. И на пустое место немедленно приходил противоположный нам блок НАТО. Это закон сообщающихся сосудов, только примененный к геополитике: там, где у России-Евразии убывает, у атлантистов, НАТО, прибывает.

Распался СССР, под угрозой в 90-е была поставлена целостность самой Российской Федерации. Но при Путине дальнейший распад остановился. Какой ценой и каким трудом это далось, еще предстоит смыслить и оценить.

И вот Приднестровский референдум. Заря совершенно нового геополитического этапа. Теперь осторожно, но уже можно сказать, Россия не просто не распадается, она уже и не сосредотачивается – она наступает, она возвращается на свои рубежи. Она движется в сторону Большой России.

Приднестровье – это наш засечный рубеж, наша граница, наш аванпост. Если люди хотят в Россию и не хотят больше без России, значит, Россия снова привлекательна, желанна, значит она ценность. И это безмерно укрепляет наш дух, нашу уверенность в самих себе, нашу волю. Референдум в Приднестровье это отнюдь не мелкая месть, заигравшемуся с Западом Кишиневу. Это символ смены вех – мы переходим от сужения к расширению, от падения к взлету, от малой России к Большой России. Это – Большая Россия, чей будущий образ вызвали жители маленького Приднестровья, совершив своего рода геополитический обряд.

Большая Россия должна включать в себя не только то, что откалывается от несостоявшихся постсоветских государств, слепо рвущихся в НАТО, чтобы сгинуть в атлантизме и глобализме, потеряв достоинство, идентичность и будущее. Большая Россия должна включать и Молдову, и Грузию, и Украину, а не только Приднестровье, Южную Осетию или Крым.

Есть два варианта решения сепаратистских конфликтов на постсоветском пространстве, в том числе в Приднестровье, в Южной Осетии и Абхазии. Первый: Россия является гарантом территориальной целостности этих государств, сдерживая сепаратистские тенденции, – а у России для этого есть все инструменты как политические так и военные, стратегические и моральные. Второй вариант – Россия перестает быть гарантом целостности этих государств. Это совершенно не значит, что мы начинаем поддерживать сепаратизм, мы просто перестаем поддерживать стремление официального Тбилиси или официального Кишинева по сохранению территориальной ценности. А дальше для них все пойдет само собой. Если эти страны фактически шантажируют нас выходом из СНГ, отворачиваясь от России – они могут проводить свою политику, но уже не на всей своей территории. Потому что тогда Приднестровье вступит в СНГ уже само по себе, без Молдовы. У Молдовы выбор небольшой: ей нужно либо принять это, либо занять рациональную позицию и стать мостом дружбы между Россией и Евросоюзом, чего мы ей искренне желаем. Украинцы, молдаване, грузины – братья наши по вере и истории. Мы дети одной цивилизации, одной веры, одной культуры. И если маленькое Приднестровье это осознало раньше других, то честь и хвала этой Республике, ее народу, ее несломленному духу.

В 2003 году Россия уже предлагала свой план окончательного разрешения приднестровского конфликта. Смысл его заключался в федерализации Молдовы и признании за Приднестровской Молдавской Республикой и Гагаузией широких прав на автономию, квот в молдавском парламенте и право выхода из состава Молдовы в случае ее решения вступить в состав другого государства (подразумевалось, что в Румынию). Этот план был компромиссом и для Тирасполя и для Кишенева, его поддержал и Игорь Смирнов, глава ПМР, и баллотировавшийся тогда в президенты Молдовы коммунист Воронин, которому эта позиция тогда и принесла победу. С геополитиче6ской точки зрения этот проект был евразийским и предполагал постепенное сближение Молдовы с Россией и другими странами СНГ, ориентированными на интеграцию.

Именно по этой причине его проторпедировали атлантистские силы в Евросоюзе, которым требовалось совершенно иное решение – решение приднестровской проблемы не с подачи России и не в евразийской перспективе. Под давлением США Воронин отказался от этого проекта – который привел его к власти, а потом и вообще повернулся спиной к России.

Могут возразить, принимая Приднестровье в Россию, мы даем зеленый свет сепаратизму на постсоветском пространстве, да и у себя дома. Это не так. В Приднестровье демократия, там нет бандитизма, захватов заложников, там нет национализма, ксенофобии, религиозного экстремизма, этнических чисток. Народ этой Республики состоит из многих этносов – молдаване, украинцы, гагаузы, великороссы. Стремясь в Россию, они хотят вернуться к общей Родине, к России как идее, как к нашему общему корню. В их сознании эта Россия не просто Российская Федерация. Это Россия-символ, Россия-образ, Россия как миссия, как задание, как проект, как горизонт. И примкнуть к такой России, к подлинной вечной России стремятся не только приднестровцы, но должны стремиться и мы сами, россияне, русские.

Нам была вверена ответственность за огромное пространство от Карпат до Тихого океана, от Балтики до Камчатки, от Карелии до Памира. И никто с нас этой ответственности не снимал. Приднестровский референдум напомнил нам о самом главном – о нас самих, о нашей миссии, о нашем призвании. В такой ситуации вопроса о том, принять или не принять Тирасполь, просто не стоит. Когда братья обращаются за помощью, отказать им позор и грех. На такое могут пойти только предатели собственного народа. Но эпоха, когда такие личности управляли страной, ушла в прошлое. Надеемся, что ушла безвозвратно.


DUGHIN: Убивать, убивать, убивать! (Ucideți, ucideți, ucideți!)

Iunie 27, 2014

Paranoia rusească. ”Profesorul” Alexandr Dughin, cu referire la ucraineni, într-un interviu acordat agenţiei ruse de știri AnnaNews la 16 mai 2014: “Убивать, убивать, убивать! Больше разгoворов никаких не должно быть! Как професcор я так считаю”. (Ucideți, ucideți, ucideți! Și nu mai trebuie niciun fel de discuții! Ca profesor, eu așa consider.)

Filozoful ultranaționalist” Alexandr Dughin, ”propovăduitorul fascismului panslavist și sfetnicul din umbră al liderului de la Kremlin, Vladimir Putin” („Le Nouvel Observateur), ideologul principal al ”neoeurasianismului” și al teroriștilor proruși din sud-estul Ucrainei, a fost eliberat, vineri, printr-un ordin al rectorului Universității ”Lomonosov” din Moscova, din funcția de șef al Catedrei de Sociologie a Relațiilor Internaționale din cadrul acestei instituții.

Anunțul a fost făcut de Aleksandr Dughin pe contul său din rețeaua «ВКонтакте».

”Încălcând toate normele, rectorul Universității de Stat din Moscova, V. A. Sadovnicii, și-a anulat propriul ordin de acum o lună de zile cu privire la desemnarea prin concurs a subsemnatului în funcția de șef al Catedrei de Sociologie a Relațiilor Internaționale din cadrul Universității de Stat ”M. V. Lomonosov” pe perioada de până în 2019”, scrie Dughin, citat de portalul  ”Русская планета”.

Alexandr Dughin lasă să se înțeleagă că motivul invocat de rector pentru demiterea lui ar fi ”problema ucraineană”. Ultimul ar fi declarat că în instituția pe care o conduce ”se face știință, nu politică”.

În același timp, Dughin își exprimă nedumerirea în legătură cu faptul că, pentru funcția din care a fost demis, a fost propusă candidatura liderului Partidului Liberal Democrat din Rusia, Vladimir Jirinovski.

Recent, studenții și profesorii celor mai importante instituții de învățământ superior din Moscova au inițiat colectarea de semnături în vederea demiterii ”filozofului odios” Alexandr Dughin din funcțiile deținute de acesta în învățământul superior din Rusia, inclusiv la Universitatea ”Lomonosov”, pentru incitarea la crimă și ura provocată împotriva ucrainenilor.

”Activitatea publică” a ”profesorului” Dughin este incompatibilă cu funcțiile deținute de acesta în sistemul învățământului de stat din Rusia și aduce prejudicii grave științei ruse și statutului Universității ”Lomonosov”, se afirmă într-o petiție a acestora, adresată conducerii Universității ”Lomonosov”.

”În cadrul recentelor sale luări de cuvânt, Dughin a făcut apeluri directe la omucidere, accentuând că aceasta este poziția sa în calitate de ”profesor”, precizează semnatarii scrisorii. Ei aduc drept argument declarațiile ”filozofului”, din cadrul unui interviu acordat de acesta la 6 mai 2014 unei agenții de presă, ca reacție la presupusele ”atrocități” ale ucrainenilor împotriva separatiștilor din estul Ucrainei.

Alexandr Dughin este mentorul geopolitic și geospiritual al lui Iurie Roșca. Acesta i-a tradus lucrările și l-a avut oaspete în repetate rânduri la ”Universitatea Populară” pe care o conduce. Cursurile lui Dughin de la Universitatea lui Roșca sunt frecventate și de bașcanul Găgăuziei, Mihail Formuzal. Acesta a amenințat cu separarea de Republica Moldova a autonomiei pe care o conduce în cazul în care la 27 iunie Republica Moldova va semna Acordul de asociere cu Uniunea Europeană.

După Eurotv.md

Vedeți și FRUCTELE OTRĂVITE ALE PROPAGANDEI KREMLINULUI

 


SPIONAJUL RUSESC PENTRU BALCANI, TRANSFERAT DE LA SOFIA LA CHIŞINĂU (III)

Martie 26, 2014

SVR logo actual

Alte structuri ale serviciilor secrete ruse pe teritoriul Republicii Moldova (altele decât „Centrul Balcani”). Anul 2003.

– Reprezentanța oficială a FSB de pe lângă SIS condusă de generalul Kondratov, în a cărui subordine se afla un adjunct și un secretar. Activități: coordonarea relațiilor între cele două structuri, schimb oficial de informații, protecția informației, coordonarea activității altor structuri ruse din Republica Moldova, inclusiv a celor din Transnistria.

– Rezidentura. Este cunoscut numele fostului rezident – colonelul Glotov, aflat în relații bune cu ex-președintele M. Snegur. În momentul redactării materialului, sursa indica faptul că Glotov s-a retras din activitatea propriu-zisă, fiind folosit în caz de necesitate în calitate de consultant.
– Alte persoane din structură:
– Ciapkin,
– Gusev,
– Hohlov.

– Între anii 1993-1998 o structură formată din foști angajați ai Direcției de Informații și Contrainformații a Cartierului Direcției de Sud-Est a GRU a fost condusă nemijlocit de colonelul (în acea perioadă) Bezrutcenko (actualmente consultant la Centrul din Iasenevo). Zona de nord a RM era patronată, în continuare, de către un fost subaltern al lui Bezrutcenko, Vladimir Dogotari (având sediul la Bălți).

– Aparatul GRU este concentrat la Tiraspol, formal făcând parte din serviciile auxiliare ale GOTR. Atașatul militar N. Bușuev nu are atribuții la această structură.

– A fost atestată folosirea pe larg în calitate de acoperire a reprezentanțelor companiilor ruse sau ale firmelor locale, create de angajați ai structurilor în cauză. Firmele „Comacok” și „Varanthim”, pe lângă activități oficiale de import-export, se ocupă de „prelucrările operative” în vederea racolării sau compromiterii unor persoane oficiale din Republica Moldova. Activitatea acestor firme este coordonată de catre colonelul V. Daraban, indică sursa.

– Serviciul de securitate al „Moldova-Gaz”, condus de V. Bantâș (ex-căpitan SIS) este controlat de direcția economică a FSB. Preocupări – culegerea informației cu caracter economic și financiar.

– Serviciul similar al firmei „Itera” vizează relațiile economice externe ale Republicii Moldova și controlează OPEM (Organizația promovării exportului din Moldova).

– „Lukoil Moldova” vizează exclusiv relații economice și politice moldo-române și ruso-române. Conform caracterizărilor, pe parcursul ultimilor doi ani (2002-2003) randamentul activității a scăzut din cauza redirecționării cadrelor din această structură către alte „structuri paralele”. O partajare clară, în sensul unei „partajări clasice” a obligațiilor conform schemei de activitate a structurilor secrete sovietice de până la 1992, și anume, partajarea pe „linii” (de exemplu, linia „KR” – contrainformații externe; linia „PR” – informații cu caracter politic; linia „X” – informații cu caracter științific și tehnic, etc.) nu este atestată în Republica Moldova, susținea sursa.

Materialul mai arată că, la 1 august 2003, colonelul Alexei Nicolaevici Rusnac, reprezentant permanent al SIS pe lângă FSB, s-a prezentat la „Centrul Balcani”, prezentând două legitimații: una de colonel FSB și alta de colonel SIS. Cu această ocazie, menționează sursa, Rusnac a exprimat insatisfacția FSB față de activitatea SIS. Conform spuselor sale, majoritatea materialelor sosite la Chișinău pe linia reprezentanței SIS la Moscova rămân neprelucrate. Pentru a soluționa mai multe chestiuni operative, arată sursa, deseori a fost necesară intervenția conducerii FSB pe lângă I. Ursu sau V. Voronin. Rusnac a mai menționat că nu există activități serioase în domeniul contrainformațiilor, precum nu exista nici un plan de combatere a activității serviciilor străine în Republica Moldova. Scopul aflării lui Rusnac la Chișinău consta în elaborarea noului concept de funcționare a SIS, în perspectiva federalizării Republicii Moldova și a lărgirii flancului de sud-est al NATO. Conform aceleiași surse, planul de federalizare a fost elaborat în 2001 la Moscova cu participarea experților FSB. În 2002 el le-a fost „strecurat” americanilor prin „persoane de încredere”, americanii la rândul lor readresându-l structurilor europene.

Interesul deosebit al structurilor ruse se concentra pe:

a) activitatea serviciilor speciale americane în Republica Moldova, activitate care s-a dinamizat în ultimul an (2003). Cauzele acestei intensificări, precum și scopul ei nu erau cunoscute. Rușii se așteptau, din acest punct de vedere, la „surprize”. Potrivit lui Rusnac, în iulie 2002- iunie 2003 au fost depistate 40 de cazuri de eliberare de către Ambasada SUA la Moscova a pașapoartelor de călătorie cetățenilor americani pentru vizitarea Republicii Moldova. A fost menționat Robert K., care ar fi vizitat frecvent Republica Moldova, Rusia și România. De asemenea, Rusnac a menționat revenirea la Chișinău, în calitate de reprezentant al CIA, a lui John B., care a mai deținut aceasta calitate anterior. În opinia lui Rusnac, revenirea lui John B. în Republica Moldova după ce a deținut funcții similare în Armenia și Bosnia nu este întâmplătoare. Rusnac a precizat că John B. a devenit „figura nr.1” pe lista intereselor serviciilor rusești în Republica Moldova.

b) Centrul de la Iași, datele despre care sunt extrem de lapidare la SIS. Potrivit lui Rusnac, pe linia SVR se planifica o „acțiune de penetrare directă” a acestui centru de către agentura rusă, fără asistența SIS. Modalitatea și termenii de „pătrundere” n-au fost dezvăluite. Serviciile ruse au respins tactica anterioară de ignorare a activității structurilor similare române după sesizarea semnalelor de implicare a instructorilor CIA în activitatea „anumitor structuri de informații din România”.

c) Atitudinea reprezentanților elitei politice din Republica Moldova față de ascensiunea relațiilor ruso-moldovenești și față de federalizare. Caracterizarea figurilor principale din conducerea de vârf a Republicii Moldova.

d) Datele referitoare la tot ceea ce ține de B.B. (legături, influențe, intenții etc.).

e) Implicarea oligarhilor ruși în dezvoltarea proceselor economice și politice din Republica Moldova, în primul rând V. Alekperov, R. Safin, O. Derepaska.

Rusnac a menționat că în timpul cel mai apropiat relațiile dintre SIS și FSB se vor „îmbunătăți radical”, fiind eliminate toate piedicile în activitatea comună.

De asemenea, s-a afirmat ca majoritatea gafelor politice, pe care le comite actuala guvernare, sunt înlăturate doar la intervenția nemijlocită a „experților” ruși. Drept exemplu Rusnac a adus faptul căderii iminente a conducerii comuniste în martie 2002, din timpul acțiunilor de protest, cădere care s-ar fi produs în cazul în care nu ar fi intervenit la timp serviciile ruse.

De asemenea, Rusnac a menționat că Moscova este satisfăcută de modul în care „în ultimul timp conducerea Republicii Moldova înfăptuiește anumite planuri tactice ruse”, nemenționând despre ce anume este vorba. Rusnac urma să revină la Moscova la 7 august 2003.

Conform surselor ruse, Rusnac era candidatura FSB la funcția de viitor șef al SIS. În momentul redactării materialului, sursa menționa că Rusnac de afla în funcția sa de la Moscova de 3 ani (din vara anului 2000).

SPIONAJUL RUSESC PENTRU BALCANI TRANSFERAT DE LA SOFIA LA CHIŞINĂU (I)

SPIONAJUL RUSESC PENTRU BALCANI, TRANSFERAT DE LA SOFIA LA CHIŞINĂU (II)


SPIONAJUL RUSESC PENTRU BALCANI, TRANSFERAT DE LA SOFIA LA CHIŞINĂU (II)

Martie 24, 2014

SVR

„Centrul B”. Informaţie din iulie 2003, completată și precizată de aceeași sursă.

Așa cum s-a specificat și în prima parte a materialului, cartierul general al Centrului Balcani (CB sau Centrul B) se află în Iasenevo, o suburbie a Moscovei. Mai exact, acesta este amplasat în aripa nordică a uneia dintre clădirile aparținând Serviciului de Informații Externe (SVR) al Federației Ruse.

Conform informațiilor devenite cunoscute sursei în iulie 2003, din personalul „Centrului B” făceau parte:
– general-maiorul Alexandr Ignatievici Krivițkii (conducător);
– colonelul Krikunov;
– locotenent-colonelul Bondarenko;
– locotenent-colonelul Smorodin;
– colonelul Nikolai Pascari (originar din Transnistria);
– locotenent-colonelul Andrei Karasiov;
– maiorul Iurii Tereșcenko.

Numărul exact al angajaților Centrului B de la Iasenevo nu era cunoscut cu exactitate. Conform unor estimări însă, împreună cu ”aparatul auxiliar intern” (psihologi, pază, șoferi etc.) acest număr nu depășea 30-35 de persoane.

În afara „Centrului B” de la Iasenevo, pe teritoriul Federației Ruse mai existau subdiviziuni la:
– Rostov pe Don (din 2002);
– Soci (din 2002);
– baza maritimă de la Sevastopol, Crimeea.

În întreaga „zonă de interes” a „Centrului B” există grupuri de informare formate din 2-3 angajați care funcționează pe lângă ambasadele Federației Ruse din capitalele statelor țintă.

„Centrul B” de la Chișinău, creat în anul 2001, dispunea de următoarele sedii:
– zona de subsol și partea stângă a parterului ambasadei Federației Ruse, 3 birouri;
– vila din cartierul rezidențial Valea Morilor, sectorul Centru, amplasată lângă vila ambasadoarei SUA, Pamela Hyde Smith, din strada Cireșilor 3b;
– clădirea „Eurocreditbank”, et. 4, arendată pe documentele „ITERA-Moldova”, strada Ismail, colț cu bulevardul Ștefan cel Mare;
– câte 2 camere rezervate permanent în hotelurile „Național” și „Turist”.

Alte sedii utilizate ocazional pentru chestiuni operative:
– clădirea din strada București 72 (două încăperi);
– clădirea din preajma Centrului Cultural Evreiesc și a Palatului Republicii, din strada Maria Cebotari colț cu strada București, în înțelegere cu rezidentura rusă.

Alte sedii la care s-a renunțat:
– vila din orășelul Vadul lui Vodă;
– construcția din zona Aeroportului Chișinău.

Sursa preciza că la Chișinău se aflau în permanență 20 de colaboratori ai „Centrului B”. Dintre aceștia, 4 se ocupau de „problematica strict moldovenească”, aflându-se în permanență la vilă:
– Pavel Dankevici
– Natalia Boltina
– Marina Odințova
– M. Romaniuc.

„Protecția” era în sarcina colonelului A. N. Kovrihin (contrainformații externe), care deținea un birou separat la vilă, precum și unul la ambasadă. Conform spuselor sale, acesta se ocupa de „măsurile profilactice”. Întregul flux de informații colectate „din zona de răspundere” trecea prin V. Guskin, șeful „Centrului B”.

Contactele „Centrului B” cu angajații ambasadei Federației Ruse erau destul de sporadice, cu excepția consfătuirilor „comune” (o data pe lună) sau a întrunirilor „solemne”.

Vila era dotată cu 3 camere de luat vederi plasate în exterior (vizibile) și altele 11 în interior. Sistemul de interceptare (așa-zisele „ploșnițe”), cu un grad de recepționare de sută la sută, a vizat perimetrul întregului bloc. De „utilajele speciale” (minisisteme de înregistrare DVD, „tunuri laser”, „inviders”-uri etc.) s-a ocupat Kovrihin. În vilă a existat un sistem intern interactiv de 12 computere, cu o ieșire la blocul informațional al ambasadei. „Centrul B” a folosit de 4 unități de transport, și anume:

– 1 BMW înmatriculat cu numere pentru „necetățeni” ai Republicii Moldova (H 0021), numere care erau schimbate o data la 2-3 luni (responsabil – Guskin);
– 2 automobile cu numere de înmatriculare transnistrene – JIGULI 06 și Volkswagen Jetta, folosite după caz;
– 1 automobil arendat pe termen lung la „Cardservice”, folosit împreună cu șofer, în funcție de ocazii.

Documentația financiară a „Centrului B” la Chișinău a fost ținută de către soția lui Guskin.

Personalul „Centrului B” a avut acces liber la materialele privind activitatea Parlamentului, Președinției și Guvernului Republicii Moldova obținute de către ambasada Federației Ruse. Cât privește materialele de agentură, membrii personalului au avut acces la propriile surse și acces parțial la sursele „paralele”, „coordonate” de alți angajați. Întreg personalul a avut acces la baza de date 1992-2002 creată de V. M. Bezrutcenko înainte de retragerea sa la Iasenevo. Accesul la documentele cu marca „confidențial” a fost limitat. Era vorba despre documente privind activitatea structurilor ruse în Republica Moldova și conținând date care ”pot fi folosite parțial pentru analiza politică”, specifica sursa. Accesul la informația „din zona de răspundere” a fost limitat, având caracter consultativ sau de verificare.

Modul de obținere a informației:
– contacte directe cu angajații Președinției, Guvernului, Parlamentului și cu deputați;
– contacte cu reprezentanții structurilor de forță;
– contacte „pe dibuite” cu analiștii politici din Republica Moldova și de peste hotare, precum și cu ziariști;
– folosirea propriei agenturi.

(va urma)

Spionajul rusesc pentru Balcani, transferat de la Sofia la Chișinău (I)


SPIONAJUL RUSESC PENTRU BALCANI, TRANSFERAT DE LA SOFIA LA CHIŞINĂU (I)

Martie 23, 2014
Sediul SVR, Iasenevo

Sediul SVR, Iasenevo

Toamna anului 2002

Un personaj care îşi mişcă existenţa între cel puțin două servicii secrete, şi căruia nu e potrivit să-i amintesc aici numele, a avut în toamna anului 2002 imprudenţa să-i scape un material. Acesta rămânea în memoria unui computer, chit că o variantă imprimată a lui îşi continua calea, împreună cu personajul respectiv, între cele două servicii. Materialul viza dislocarea spionajului rusesc pentru zona balcanică de la Sofia la Chişinău. M-am convins ulterior că aproape nimeni nu cunoştea faptul, nici chiar reprezentanţi ai structurilor speciale, chemaţi prin lege să asigure siguranţa statului. La expirarea a doisprezece ani și în contextul ultimelor evoluții din Ucraina, informația îmi pare încă interesantă şi de actualitate. Pentru că nu ni-i dat să citim în fiecare zi asemenea tip de informaţii în presă, am zis că nu strică să le oferim cititorilor noştri câteva detalii din materialul cu pricina.

Rusia a avut la Sofia, încă din perioada sovietică, un centru regional de spionaj. Mai bine zis, un centru din care era dirijată reţeaua de spioni sovietici/ruşi din zona Balcanilor. Numele centrului regional era banal de simplu: „Centrul Balcani”, în original „Balkanski Ţentr/Балканский Центр”, având abrevierea BŢ/БЦ. Noi vom folosi abrevierea CB sau „Centrul B”.

„Centrul centrului”, biroul central sau creierul întregii reţele a fost stabilit în Rusia, la Iasenevo, o suburbie a Moscovei. Biroul central i-a fost subordonat direct unuia dintre adjuncţii şefului SVR (Slujba Venşnei Razvedki – Serviciul de Informaţii Externe) Serghei Lebedev.

Doar numele a trei dintre colaboratorii  biroului de la Iasenevo au devenit cunoscute către 2002:  1. locotenent-colonelul Andrei Karasiov, acesta vizitând cu regularitate „Centrul B” din Chişinău, întreprinzând de aici deplasări în diverse state balcanice; 2. maiorul Iurii Tereşcenko; 3. generalul Alexandr Ignatievici Kriviţki, cunoscut atunci drept şef al întregului „Centru B”.

La Iasenevo activează un grup numeros de analişti şi consultanţi, între care în 2002 un rol important i-a fost rezervat generalului (r) Vladimir Rubanov, consultant în problemele cele mai „fierbinţi” din Balcani. De asemenea, aici îşi prestau activitatea mai mulţi foşti angajaţi ai ambasadelor Rusiei în statele balcanice, printre care se remarca un fost ataşat la Ambasada Federaţiei Ruse la Sofia, expulzat cu câţiva ani înainte, doi foşti cetăţeni iugoslavi de etnie sârbă, specializaţi în „probleme iugoslave”, precum şi câţiva foşti ofiţeri din cadrul „Direcţiei 24” (România), care au activat în fostul KGB al RSS Moldoveneşti.

Pe linia militară biroul de la Iasenevo cuprindea 5 ofiţeri din fosta Direcţie de informaţii a flancului de Sud-Vest (Upravlenie razvedki Igo-zapadnogo napravlenia) dislocată la Chişinău până în anul 1992.

Potrivit informaţiilor interceptate, „Centrul B” avea la Chişinău câteva obiective şi anume: 1. O vilă în așa-zisa „zonă rezidențială” din Valea Morilor; 2. Trei birouri în sediul „ITERA-Moldova”; 3. Un obiectiv în orășelul aeroportuar Chişinău, în care urma să se stabilească nemijlocit „Centrul B” începând cu 15 septembrie 2002; 4. Câteva apartamente conspirative în raza oraşului Chişinău folosite pentru munca cu „curierii” sosiţi din ţările vizate; 5. Mai multe camere închiriate pentru scopuri operative  în hotelurile „Jolly Allon”, “Codru”, “Dacia”, “Naţional”, “Turist” şi “Chişinău”, taxa pentru închiriere fiind plătită începând cu data de 1 ianuarie 2002; 6. Un birou „sub acoperire” la Aeroportul internaţional Chişinău; 7. O filială „locală” la Tiraspol, pentru legătura cu Direcţia de Informaţii a Grupului Operativ de Trupe Ruse (GOTR) în Republica Moldova.

Sursa menţiona că, de comun acord cu reprezentanţa permanentă a Serviciului Federal de Informaţii (FSB) al Federaţiei Ruse la Chişinău, colaboratorii „Centrului B” foloseau în scopuri operativ-tehnice anumite birouri sau apartamente din clădirile amplasate în preajma „obiectelor strategice”. Dintre acestea făceau parte: 1. Un birou din clădirea Departamentului pentru Minorităţi Naţionale, situat  în imediata apropiere a Ambasadei SUA; 2. Clădirea fostului sediu al Ambasadei Federaţiei Ruse din strada Mateevici, în preajma Ambasadei SUA; 3. Un birou în strada Pușkin, vizavi de clădirea Guvernului Republicii Moldova; 4. Hotelul „Jolly Allon” din vecinătatea Ambasadei Republicii Federale Germane, a Ministerului Afacerilor Externe şi a Parlamentului; 5. Apartamentele din blocurile adiacente Ambasadei României şi, respectiv, Ambasadei Ucrainei.

O listă incompletă a personalului „Centrului B” de la Chişinău îi cuprindea în 2002 şi pe următorii: 1. Locotenent-colonelul V. V. Guskin, în calitate de şef al „Centrului B”; 2. V. M. Bezrutcenko, „figura-cheie” în toată construcţia; 3. M. Romaniuc – consultant politic pentru Republica Moldova; 4. Un oarecare Andrei Nikolaevici, specialist în contrainformaţii externe, responsabil de securitatea colaboratorilor „Centrului B”; 5. M. Odinţiova – şefă a cancelariei; 6. Pavel Dankevici – cifru; 7. Natalia Bolotina – secretar referent. Sursa menţiona că primele două persoane erau angajate cu acte în regulă la compania „ITERA-Moldova”, iar a treia – la fundaţia „Socium Moldova”.

De asemenea, se arăta că V. M. Bezrutcenko şi V. V. Guskin erau persoanele care menţineau contactul cu agentura din conducerea Republicii Moldova şi a structurilor de forţă din Republica Moldova. Totodată, V. V. Guskin şi Andrei Nikolaevici „lucrau” cu informaţiile din ţările ţintă, dirijau curierii, aveau ieşire directă la toţi rezidenţii ilegali din zona de responsabilitate. O a opta persoană, un oarecare Viktor, în vârstă de 40 de ani, completase echipa „Centrului B” de la Chişinău în august 2002 şi întreprindea călătorii „de serviciu” în ţările din regiune.

Sursa mai preciza că  accesul tuturor persoanelor în „obiectivele” principale ale „Centrului B”  – vila şi birourile de la „ITERA-Moldova” – era strict limitat. Întâlnirile „de lucru” aveau loc fie în „apartamentele conspirative”, fie in alte localuri din Chişinău, „pe loc” prelucrându-se numai informația. „Centrul B” activa în paralel cu reţeaua de rezidenți ruşi din Republica Moldova, rezidenţi aflaţi în relaţie de „subordonare coordonată” cu CB. Coordonarea se efectua prin reprezentanţa oficială a FSB-ului în Republica Moldova, instituită în baza Acordului semnat în februarie 2001 de către directorul SIS, Valeriu Pasat, şi şeful FSB, generalul Nikolai Patruşev, Acord cu o Addenda secretă. Agenţii din subordinea angajaţilor „Centrului B” nu cunoşteau apartenenţa acestora la CB. Singura persoană din interiorul CB familiarizată cu întreg spectrul de activitate a Centrului  era locotenent-colonelul V. V. Guskin. Ceilalţi colaboratori cunoşteau strict doar ceea ce ţinea de competenţele lor.

Aceeaşi sursă menţiona că în cadrul ultimelor două şedinţe operative ale CB fuseseră fixate câteva sarcini concrete, şi anume:

– crearea unui climat informaţional ostil faţă de aderarea României la NATO, inclusiv prin  lansarea informaţiilor compromițătoare în mass-media din Federaţia Rusă;

– monitorizarea  situaţiei politice şi economice din Republica Moldova legate de desfășurarea summitului CSI la Chişinău;

– intensificarea activităţii de colectare a materialului compromițător asupra guvernării în exerciţiu de la Chișinău, în primul rând asupra lui Voronin şi a anturajului său.

(va urma)


Fructele otrăvite ale propagandei Kremlinului. ”Захват Европы! Присоединить Европу – это по-русски!”

Iunie 20, 2013

Alexandr Dughin despre ideea națională rusă: cotropirea și anexarea Europei de către Rusia și transformarea popoarelor și statelor în protectorate ale Moscovei sub conducerea unui țar rus de la Atlantic la Pacific.

***

Emisiunea DISCURS

SĂ ANEXĂM EUROPA – ASTA E RUSEȘTE!

Opinia lui Alexandr Dughin

Astăzi în Rusia se resimte foarte acut lipsa ideii naționale. Pe de o parte, toată lumea înțelege necesitatea acestei idei, pe de altă parte, nu este chiar atât de simplu să propui ceva bine gândit, ceva nou, dacă doriți, sau ceva convingător. Și timp de mulți ani am cugetat asupra acestei probleme și asupra problemei ideii naționale și mi-a venit recent în cap, analizând evenimentele din lume, vizitând diverse țări europene, gândul privind modul de soluționare a chestiunii ideii naționale. Voi expune acest gând cu titlu de propunere, în calitate de ipoteză, ei dar mai departe probabil că societatea sau mai întâi de toate statul va decide dacă îl acceptă sau nu. Ideea este următoarea: noi trebuie să cotropim Europa. Să o cucerim. Și să o anexăm.

Iată, mai întâi, mulți vor spune: ei, ce mai e și cu asta, ce idee e aceasta: să cotropim, să anexăm, să includem în granițele noastre, să cucerim? Dar, pe de altă parte, după ce prima aversiune va trece, sau prima revoltă, sau senzația că s-a spus ceea ce nu trebuia, ceva negândit sau poate ceva propriu altor timpuri, altei epoci, și că, în general, ce mai înseamnă să cotropim Europa, ei bine, atunci când toate astea vor trece, ei dar mai întâi trebuie să oferim această posibilitate ca oamenii să cârâie cumva, să țipe acolo. Liberalii vor spune: ei, la noi toate se întâmplă astfel întotdeauna și de aceea vă comportați voi așa… Iată, atunci când acest val se va stinge, valul agenților țipălăi ai Occidentului, a coloanei a cincea și a tot felul de forțe cobitoare și atunci când chiar nedumerirea patrioților care, mai pe scurt, reduc agenda zilei doar pentru a se salva, doar pentru a supraviețui, doar pentru a se menține, iată când această revoltă, acest val se va stinge, ne vom putea gândi: da de ce oare nu?

Și atunci să ne amintim bunăoară de proiectele marelui nostru poet Fiodor Tiutcev care a avansat o asemenea concepție în secolul XIX. El considera că Imperiul rus trebuie să cotropească Europa, că țarul Rusiei trebuie să fie țarul întregii Europe și, astfel, să refacă Imperiul bizantin. Le putem acorda lor o largă autonomie în cadrul acestui Imperiu roman global sau al celui de al treilea Imperiu roman. Ortodoxia se poate înțelege de minune cu cercurile conservatoare catolice. Catolicilor nu le vom interzice  să-și mărturisească credința pe teritoriul nostru imperial, cum a fost în perioadele timpurii ale unității imperiale din, să zicem, din epoca lui Constantin cel Mare până la Carol cel Mare și, în condițiile unei anumite autonomii, Europa occidentală oricum recunoștea unitatea împăratului bizantin.

Pe de altă parte, anume această idee imperială poate fi întâlnită la Nietzsche.  Nietzsche spunea:  Europa să fie cum era Grecia sub protecția Romei, fie ca rușii să cucerească Europa. Iar Nietzsche deja vorbea deja de pe pozițiile nemților. Va fi cu mult mai bine, căci atunci ne vom putea concentra pe dezvoltarea culturilor noastre, a identității noastre naționale și nu ne vom preocupa de chestiunile strategice. Rușii își vor instala detașamentele lor de gardă, santinelele lor pe teritoriul nostru și pur și simplu ne vor păzi, ne vor apăra, iar noi vom crește ca un soi de strat cultural unic.  Adică, există reprezentanți ai acestei idei și în Europa.

La fel gândea și Oswald Spengler. La fel gândea și prietenul lui Merejkovski, Arthur Moeller van den Bruck, care era încântat de Dostoievski. În genere, în realitate, elitele europene se gândeau într-o considerabilă măsură la perspectivă ca Europa să se predea Rusiei. Unei Rusii puternice, unei Rusii conservatoare, unei Rusii încrezute în sine, unei Rusii în ascensiune.  Adică, îndeobște vorbind, o anumită coloană a cincea prorusă ne este asigurată în Europa. Aceștia sunt intelectualii europeni care doresc să-și consolideze propria identitate.

Putem vedea și de ce forțe militare dispune Europa. Iar acestea sunt aproape nule. Desigur că există blocul NATO, însă blocul NATO în operațiuni dure nu se implică, după cum vedem pe exemplul Oseției de sud și al Abhaziei.  Noi ne-am confruntat cu prietenul lor Saakașvili, am ieșit învingători și a fost mai mul zgomot și un soi de balet acvatic în Marea Neagră al cuirasatelor americane, natoiste, ei și ce? Pe când Oseția de sud și Abhazia ne aparțin! Sau își aparțin.

Ei bine, Europei îi vom propune să fie ea însăși. Pur și simplu vom institui un protectorat asupra lor și gata!  

Înseamnă că există o asemenea chestiune, cea a faptului că Europa este slabă sub aspect militar. Bineînțeles că noi nu va trebui să luptăm. Și încă, de ce să luptăm cu armamentul? Haideți să luptăm soft power. Haideți să propunem să apărăm Europa de căsătoriile gay, de femen, de Pussy Riot  și să salvăm Europa de ea însăși. Căci Europa, conștiința europeană sunt în descompunere și toți europenii întregi la minte înțeleg  că mai este puțin și Europa se va transforma într-o beznă. Acolo vor fi pur și simplu enclave ale progeniturilor unor emigranți arhaici care pur și simplu vor distruge identitatea europeană. Ei trebuie să facă ceva și, vedeți dumneavoastră, aceștia, asemenea lui Brievik, îi împușcă deja pe ai lor.  Păi haideți să le spunem:  iată, sub protectoratul nostru vă vom asigura protecția! Vedeți, la noi Pussy Riot au fost închise! Le vom închide și pe ale voastre! La voi reprezentantele femen își fac de cap în bisericile catolice, iar la noi  acestea o iau repede cu bâta peste mutră și sunt trimise cu autobasculantele la gunoi, adică în țara lor de origine! Atunci Ucraina și Georgia nu vor mai avea unde se grăbi și pornindu-se în Europa, ele vor ajunge la noi.  Europa va câștiga astfel de pe urma acestui protectorat al Rusiei. ȘI, în al doilea rând, Europa de fapt într-atât de mult se urăște pe sine, într-atâta se văicărește în fața tuturor, că de fapt ea a obosit deja să meargă pe această cale a nihilismului. Iar noi vom spune: noi în genere nu avem față de voi niciun fel de pretenții. Încetați să vă mai văicăriți! Lăsați că vă facem noi ordine! Voi înșivă sunteți incapabili să faceți față emigrației, iar noi vom face față. Ei, imigranților: îți iei catrafusele, mergi la gară și valea! La noi, bineînțeles, vom fi nevoiți și noi înșine să înăsprim puțin legislația privind migrația, dar, oricum, ceea ce se întâmplă la noi nu poate fi comparat nici pe departe cu ceea ce se întâmplă în Europa.   Europa pur și simplu dispare văzând cu ochii. De aceea, noi suntem un popor indoeuropean.  Poate să amintim că, dincolo de asta, avem o mare diversitate de alte etnii, că la noi există un multiculturalism adevărat și funcțional, de aceea cei care se tem că îi vom deporta imediat, noi nu îi vom deporta imediat. Noi le vom propune un sistem de măsuri de adaptare astfel încât să poată rămâne în imperiul nostru eurasiatic global care va cuprinde și Europa. De asemenea îi vom demonstra acestei diversități culturale eurasiatice a noastre ce înseamnă o minunată aplicare a ceea ce este adevărata toleranță. Nu în raport cu, nu ca indiferență față de imigranți, dar ca integrare a unor societăți și culturi dintre cele mai diferite într-o singură civilizație. Apoi, vor fi satisfăcuți cetățenii noștri, întrucât chestiunea vizelor se va rezolva automat. Chestiunea controlului vizelor nu va exista, căci nu vor fi granițe. Uniunea Europeană pur și simplu va intra în Uniunea Eurasiatică ca parte a acesteia. Și atunci și proocidentalii noștri, de fapt, se vor simți satisfăcuți, întrucât că noi ne vom pomeni în Europa. Rusia va deveni Europa într-un anume sens, pentru că nu vor exista granițe, iar valorile europene se vor putea mișca liber către noi, dacă înșiși europenii le vor păstra, pentru că anume aceste valori europene în expresia lor postmodernistă actuală sunt tocmai ceea ce ucide Europa. De aceea, de fapt, noi vom instaura în mass-media europene o anumită cenzură patriotică. Nu una liberală ca acum, când se fac verificări de zece mii de ori la diverse niveluri ale ziarelor liberale ca nu cumva să fie acolo vreun element neliberal. Adică, acolo există cea mai adevărată cenzură totalitară, rasistă, occidentală, eurocentristă, liberală. Noi vom aboli această  cenzură, le vom permite oamenilor să-și exprime liber părerile, dar vom institui cenzura, bunăoară, împotriva unora, o cenzură cu mult mai antinihilistă, o cenzură care va înfrâna sau pur și simplu va tempera sau pur și simplu va localiza anumite manifestări nihiliste ale spiritului omenesc. În plus, noi doar avem experiența unei astfel de expansiuni în Europa în timpul sovietic, când partidele noastre comuniste (Internaționala a III-a, Kominternul, Kominformul)  au obținut rezultate foarte puternice privind penetrarea parlamentelor statelor europene. Da,  acesta a fost un instrument al politicii noastre externe. Astăzi situația s-a schimbat, noi nu mai suntem țări comuniste, dar noi ne putem găsi alți parteneri. Și atunci, dacă vom trasa acum ideile naționale – anexarea Uniunii Europene de către Uniunea Eurasiatică, expansiunea în Europa – ne vom putea aduna, de fapt,  în linii mari, în jurul unui scop măreț.  Vă imaginați, iată, să anexăm Europa! Asta, anume asta e ceva în firea rușilor!  Dacă  nouă ni se spune să creștem colea cu 0,1-3 procente Produsul Intern Brut, să-i ridicăm sau să-i cazăm pe migranți, colea cu niște câini oarecare, să vaccinăm câinii, asta, desigur, e tare de tot, dar asta nu e în firea rușilor. De aceea noi nici nu facem nimic din toate acestea. Noi nu avem de gând să creștem niciun fel de PIB-uri, pentru că ne doare în cot de asta.  Rușii se mobilizează de dragul unui scop măreț. Iată, anexarea Europei acesta este un scop măreț. Apropo, prooccidentalii ruși din secolul XIX, cei care erau încântați de Occident, păi ei cum se încântau?   Ei vroiau să preluăm tehnologiile occidentale pentru ca Rusia să devină puternică și măreață, pentru ca ea să poată învinge Occidentul. Haideți să revenim la anume la acest tip de occidentalism.  Poftim, vă plac tehnologiile europene, păi haideți, haideți să le luăm. Cum să le luăm? Ei ni le vor da acum cu țârâita, ne vor transmite câte un tranzistor colea în schimbul petrolului, gazului. Nu, dați-ne totul dintr-o dată. Noi vom lua toate tehnologiile europene dintr-o mișcare, simplu: noi vom cotropi Europa și toate tehnologiile înalte vor fi ale noastre! Asta de dezvoltare, asta da modernizare, dacă asta am vrut! Asta da, apropo, europenizare a societății noastre!  Petru I a deschis, de asemenea, o fereastră în Europa și ce ne-a arătat el de acolo? El ne-a arătat… pur și simplu a deschis-o cu tunul și a început să participe la politica europeană: le-a dat drumul soldaților și cazacilor în centrul Europei.  Bistrourile sunt o urmă lăsată de noi. De aceea, am impresia că acum o asemenea incursiune în Occident este peste măsură de importantă. Aceasta este și ideea europeană și, dacă îngăduiți, și europenizare, și modernizare, și autoafirmarea națională, și un proiect național de proporții. Ei bine, ce e Ciubais cu nanotehnologiile? Mai întâi, pe el îl urăște toată țara. Lui i-au dat nanotehnologiile ca să nu mai vadă nimic altceva, el s-a scufundat în această microlume și nu a mai ieșit de acolo. Acum căută să vadă unde s-au dus banii. Păi, tot acolo, în nanomicrocosmos. Firește că acesta este microomul, acestea sunt microideile, nanoideile, nanooamenii, ei dar așa ceva nu poate deveni idee națională. Aceasta este un soi de idee nanonațională. Adică, vom dispărea cu toții în spațiul microscopic, și tot acolo vor dispărea și bugetul, și banii, căci la noi la așa ceva se pricep lesne.  Ei dar, dați-ne un macroproiect, un macroproiect global, unul fundamental cu adevărat: cotropirea Europei! Da, va trebui să-i facem pe unii să-și schimbe părerea. Ei și ce? Căci eu consider că trebuie folosim în acest scop nu metode hard power, ci soft power, un soft power eurasiatic, să găsim coloana a cincea, să-i formăm și să-i promovăm pe oamenii noștri și să-i aducem la putere în Europa și, de exemplu, să cumpărăm pe banii Gazpromului birourile cele mai importante ale agențiilor de publicitate din presa europeană, căci anume acestea au influență asupra presei, și să acționăm la fel de activ ca și Occidentul în raport cu noi. De fapt, să contraatacăm. Ei ne atacă cu ONG-urile lor, cu Medicii lor fără frontiere colea,  cu bicicliști care îi ajută pe rebeli și wahhabiți. Ei bine, vom juca cu ei după regulile lor. Și aici nu există, cum s-ar spune, nimic personal și nimic ieșit din comun.  După paradigma din politica internațională așa ceva este absolut firesc. Adică, iată, noi am pornit de la faptul că această teză este imposibilă, absurdă, paranoică, că ne lipsesc resursele, dorința, voința. Acestea sunt argumente, cum ar veni, firești, de suprafață.  Însă dacă este să privim lucrurile altfel, dacă este să ne configurăm discursul altfel, atunci vedem că aceasta este o idee națională minunată! Anume asta presupunea Soloviov, Vladimir Soloviov, întemeietorul filosofiei religioase ruse, că Rusia trebuie să se unească cu Europa, dar sub egida țarului rus!  Nu știu de ce se dă uitării asta. Eu, iată, recent am ținut la Paris o prelegere într-un centru catolic conservator foarte mare, a fost multă lume, pur și simplu aproape cât un stadion, și eu le-am povestit despre ceea ce avem în comun. Ei, zice, vrem să ne unim cu voi!  Voi aveți, zice, o Biserică așa de conservatoare, voi aveți așa o societate, care într-atât de mult păstrează încă buna cuviință spre deosebire de societatea noastră că noi suntem pur și simplu încântați de voi!  Haideți să ne unim! Eu zic: haideți! Este o idee bună. Dar haideți să ne amintim de perioadele care ne-au permis cu adevărat să fim împreună. Asta era înainte de Carol cel Mare. Aceasta a fost perioada imperială, din secolul IV până în secolul IX, când trăiam în cadrul imperiu unitar, a unei lumi creștine unitare, iar separarea a venit deja mai târziu și s-a ajuns la marea schismă. Ei bine, haideți să ne unim nu pe principiul catolic, pe principiul papal al uniației, că voi trebuie să recunoașteți măreția Papei, iar mai departe fie cum doriți, să ne unim nu pe acest principiu modernist, ci pe principiul imperial: un țar sau un președinte rus unic pentru toată Europa și diversitatea Bisericii Apusului și Bisericii Răsăritului. Noi ne putem uni, bine, nu uni, dar putem colabora unii cu alții, căci noi avem un dușman comun, pe noi ne atacă necurăția, atacă și catedrale lor și catedralele noastre, și cultura lor și cultura noastră, și protestanții, în special cei care sunt credincioși, nu pur și simplu credincioși, dar cu adevărat credincioși în Hristos, creștinii, ei doar nu vor fi împotriva unei asemenea uniri. Firește că nu vor fi, pentru că Rusia le aduce protecție anume împotriva împărăției Antihristului. Anume asta și este misiunea – catahonul și misiunea celui care rezistă, misiunea limitării lumii Antihristului și a apostaziei care nu trebuie să nimerească în societate. Acesta este sensul imperiului. Noi pur și simplu vom readuce Imperiul european, Imperiul Roman, Imperiul bizantino-elen la locul său. Noi construim un imperiu. Ei construiesc Uniunea Europeană, tot un soi de imperiu, dar iată că principiile lor sunt foarte jalnice.  Ei, iată, dacă economia nu funcționează se și destramă imediat!  Noi însă vom spune: funcționează economia sau nu funcționează, dar ce spune țarul nostru roman rus – bine, bine, eurasiatic – , european, imperial, roman, anume aia și va fi. Și ce, parcă ați avea încotro? Economia e un lucru bun, dar neimportant!  Căci nu doar cu pâine se va sătura…., le va aminti țarul! Important este să se respecte demnitatea umană. Iată o asemenea nouă idee romană umană îmi pare a fi un bun proiect pentru Rusia. Căci aceasta este forma optimă de expunere a ideii naționale.

Producător – Iulia Gusakova

Regie –  Alexei Akimov

Cameraman – Evgheni Ciașkin

Șef regie – Iuri Gusakov

O producție Russia.ru 2013

Transcripția originalului rusesc și traducerea în română – Vlad Cubreacov (20 iunie 2013)

***

Дискурс

Присоединить Европу – это по-русски

Мнение Александра Дугина

Сегодня в России очень остро ощущается дефицит национальной идеи. И с одной стороны все понимают, что она необходима, с другой стороны предложить что-то осмысленное, что-то новое если угодно или что-то убедительное пока не так просто. И много лет я размышлял над этой проблемой и над проблемой национальной идеи и мне пришла в голову недавно, анализируя события в мире, посещая разные европейские страны, мысль относительно того как решить вопрос национальной идеи. Я выскажу его в качестве предложения, в качестве такой гипотезы, ну а уж дальше наверное там общество или в первую очередь государство  решит принять его или нет. Идея такая, что нам надо захватить Европу! Завоевать! И присоединить!

Вот, во первых, многие скажут: ну, что это такое, что это за идея: захватить, присоединить, включить в свои границы, завоевать? Как же так? А, с другой стороны, когда вот первая неприязнь пройдёт, или возмущение, или ощущение, что сказали что-то не то, не подумали, может быть, или не с того времени, не с стой эпохи, да и вообще, что это такое захватить Европу, когда это пройдет, ну в начале надо дать эту возможность, чтобы люди как-то прокрихтелись, прокричали там. Либералы скажут: ну мы всегда так и поэтому вы так себя и вели… Вот когда эта волна сойдёт, визжащих агентов Запада, пятой колонны и прочих таких кликушествующих сил и недоумение самих патриотов которые, в общем, занижают повестку дня лишь бы спастись, лиши бы выжить, лишь бы сохраниться, когда вот это возмущение, волна  закончится, можно подумать: а почему бы и нет? И тогда вспомнить на пример проекты нашего великого поэта Фёдора Тютчева, который с такой концепцией выступал в 19-ом веке. Он полагал, что Российская империя должна завоевать Европу, что русский царь должен быть общеевропейским царём и воссоздать таким образом Византийскую империю. Можно дать им в большой степени автономию в рамках вот этой глобальной Римской или третьей Римской империи. Православие может прекрасно договориться с консервативными католическими кругами. Католикам мы не будем запрещать свою веру исповедовать на нашей имперской территории, как было в ранние периоды имперского единства от, скажем, от эпохи Константина Великого до Карла Великого и, при определённой автономии, Западная Европа она всё равно признавала единство византийского императора.

С другой стороны, эта же самая имперская идея можно увидеть у Ницше. Ницше говорил, что пусть Европа будет как Греция под защитой Рима, пусть русские завоюют Европу. А Ницше говорил уже с позиций уже немцев. Это будет гораздо лучше, тогда мы сможем сосредоточиться на развитии наших культуры, нашей национальной идентичности и не будем заботиться о вопросах стратегических. Русские поставят свои сторожевые отряды, свои дозоры на нашей территории, будут нас просто охранять, защищать и мы взрастём как некий такой уникальный культурный пласт. То есть, есть представители этой идеи и в Европе.

То же самое думал Освальд Шпенглер. То же самое думал друг Мережковского, Артур Мёллер ван ден Брук, который восхищался Достоевским. Вообще, на самом деле, европейская элита в значительной степени продумывала перспективу сдачи Европы России. России сильной, России консервативной, России уверенной в себе, России на взлёте. То есть, вообще говоря, какая то пятая колонна про-российская в Европе нам обеспечена. Это европейские интеллектуалы которые хотят укрепить свою собственную идентичность.

Можно посмотреть на вооружённые силы Европы. А они почти нулевые. Конечно есть блок НАТО, но дело в том, что блок НАТО в жёсткие операции мы видим как на пример в Южной Осетии и в Абхазии не вмешивается, мы уже склиснулись с их другом Саакашвили, вышли победителями и было больше шума и каких то такого балета водного в Чёрном море, такие крейсера американские, да, натовские, ну и что? А Южная Осетия и Абхазия – наши! Или свои!

Так вот, Европа, ну предложим ей быть своей, самой собой. Мы просто протекторат над ними установим и все!

Значит этот тоже вопрос такой, что Европа военным образом слаба. Конечно нам не надо воевать. Теперь ещё, зачем нам воевать с оружием? Давайте воевать софт пауэр. Давайте предложим защитить Европу от гей мериджа, от фемен, от пуси райт и спасти Европу от неё самой. Ведь Европа, европейское сознание распадается и все вменяемые европейцы понимают, что ещё немного и Европа превратится в бездну. Там будут просто анклавы выражденцев архаических эмигрантов которые просто уничтожить европейскую идентичность. Им надо что-то делать и, видите, они как Брейвик стреляют по своим уже. То есть, от непонимания того, что делать начинают уничтожать себя. Так давайте им скажем: вот под нашим протекторатом обеспечим защиту! Видите у нас  наши пуси райт сидят, сидят! И ваших посадим! У вас фемен бесчинствует в костёлах, у нас быстро получают дубинкой по роже и отправляются в грузовики в мусор, то есть на историческую родину! Тогда некуда будет спешить Украине или Грузии и идя в Европу, они приедут к нам. Европа таким образом выиграет от этого протектората России. И, во вторых, на самом деле Европа настолько ненавидит саму себя, настолько кается перед всеми, что на самом деле она уже устала идти по этому пути нигилизма. А мы скажем: а мы к вам вообще никаких претензий не имеем. Хватит кается! Порядок мы вам наведём! Вы сами неспособны справиться с эмиграцией, а мы справимся. Ну, иммигрантов – чемодан, вокзал, назад поехал! У нас конечно придётся и самим немножко ужесточить своё иммиграционное законодательство, но всё равно то, что происходит у нас ни в какое сравнение не идёт с тем, что происходит в Европе. Европа просто исчезает на глазах. Поэтому, мы – индоевропейский народ. Может тоже напомнить, что при этом у нас большое разнообразие других этносов, у нас есть опыт настоящего, эффективного мультикультурализма, поэтому те кто боятся, что их сразу выселят, мы их не сразу выселим. Мы предложим им систему адаптационных мер для того чтобы остаться в нашей          глобальной Евразийской империи включающей в себя Европу. Тоже совершенно прекрасное применение нашему евразийскому многообразию культур в Европе мы продемонстрируем, что такое настоящая толерантность. Не по отношению, не как безразличие к приезжим, а как интеграция самых разных обществ и культур в единую цивилизацию. Потом, будут довольны наши граждане, потому что вопрос с визами автоматически решится. Вопрос визового контроля не будет, границ не будет. Евросоюз просто войдет в Евразийский союз как его часть. И тогда наши западники тоже на самом деле окажутся полностью удовлетворёнными, потому что мы окажемся в Европе. Россия станет Европой в каком то смысле, потому что границ не будет, европейские ценности вполне могут к нам двигаться, если сами европейцы их ещё сохранят, потому что именно эти европейские ценности в их современном постмодернистском выражении это как раз то, что убивает Европу. Поэтому на самом деле мы введём на европейских средствах массовой информации некоторую патриотическую цензуру. Не либеральную как сей  час, когда десять тысяч раз проверяют разные уровни газеты либеральные нет ли там какого то нелиберального элемента. То есть, там идёт самый настоящий тоталитарная расистская, западная,  евроцентристская либеральная цензура, Мы эту цензуру отменим, дадим людям свободно выражать свои мнения, но введем цензуру, на пример, против таких наиболее антинигилистическую цензуру, цензуру которая будет сдерживать или просто локализовать некий нигилистический проявления человеческой души. Плюс ещё, у нас ведь был опыт такой экспансии в Европу в советское время, когда наши компартии (третий Интернационал, Коминтерн, Коминформ) добивались очень мощных результатов для… в проникновении в парламенты европейских стран. Да, это был инструмент нашей внешней политики. Сегодня ситуация изменилась, мы больше не коммунистические страны, но мы можем найти других партнёров. И тогда, если мы сейчас поставим национальные идеианнексию Евросоюза в Евразийский союз, экспансию в Европу – мы можем на самом деле, по большому счёту собраться вокруг великой цели. Представляйте, вот, присоединить Европу! Это, вот это – по-русски! Если нам говорит там сделать больше там на 0,1-3 процента ВВП, поднять там, разместить мигрантов, там с собаками с какими то, вакцинировать псов, это конечно круто, но это не по русскому. По этому мы и не делаем ничего этого. Мы никакое ВВП не собираемся повышать, потому что наплевать на это. Русские мобилизуются ради великой цели. Вот присоединить Европу – это цель великая. Кстати, русские западники 19-го века, которые восхищались Западом – Они как восхищались? Они хотели перенять западные технологии, чтобы Россия стала мощной и великой, чтобы она могла победить Запад – давайте мы к такому же западничеству тоже обратимся. Пожалуйста, вам нравятся европейские технологии – давайте, давайте мы их возьмём. Как взять? Они нам будут сейчас по чайной ложке там по какому транзистору передавать там за нефть, за газ. Нет, давайте все вместе, все европейские технологии высокие возьмём разом, просто: мы захватываем Европу и все высокие технологии – у нас! Вот оно развитие, вот она модернизация, если мы хотели! Вот она кстати европеизация нашего общества! Пётр Первый тоже открыл окно в Европу и что он оттуда показал? Он показал… пушкою выдвинул просто, и начал участвовать в европейской политике: запустил русских солдат и казаков в центр Европы. Бистро, остались от нас такие следы. Поэтому мне кажется, что этот бросок на Запад чрезвычайно важен сейчас. Это и евразийская идея, и, если угодно, европеизация, и модернизация, и национальное самоутверждение, и крупный национальный проект. Ну вот, что Чубайс вот с нанотехнологиями? Во первых, его ненавидим вся страна. Ему дали нанотехнологии чтобы он не видел больше, в этот микромир ушёл и больше оттуда не показывался. Сейчас смотрят куда деньги ушли. Туда же, в наномикромир. Естественно это микрочеловек, это микроидеи, наноидеи, нанолюди, такие ну вот они не могут стать национальными идеями. Это нанонациональная идея какая-то. То есть, мы исчезнем в этом микроскопическом пространстве, а туда же и бюджет, и деньги, у нас это легко умеют делать. Так вот, а давайте макропроект, глобальный макропроект, по настоящему фундаментальный: захват Европы! Да, нам придётся кое кого переубедить. Ну и что? Ведь я считаю, что надо использовать для этого не хард пауэр, а софт пауэр, евразийскую софт пауэр, найти пятую колонну, сформировать и продвинуть, провести наших людей в Европе к власти, укрепить на пример деньги Газпрома скупить принципиальные дома рекламных агенств в европейских изданиях, а именно они имеют влияние на прессу, и просто действовать также активно как действует Запад по отношению к нам. На самом деле контратака. Они нас атакуют со своими НГО, со своими Врачами без границ там, велосипедистами которые помогают боевикам и ваххабитам. Ну, мы будем играть с ними по их правилам. И этом нет как бы ничего личного, ничего страшного. В парадигме реализма международной политики это вполне естественно. То есть, вот мы начали с того, что этот тезис невозможен, абсурден, параноидален, у нас нет ресурсов, у нас не желания, воли. Ну это как бы естественные на поверхности аргументы лежат. Но, если посмотреть по другому, если по другому сконфигурировать дискурс, то это прекрасная национальная идея! Об этом Соловьёв, Владимир Соловьёв, основатель русской религиозной философии как раз полагал, что надо объединиться России с Европой, но под эгидой русского царя! Почему-то это забывают. Я вот выступал в одном католическом очень крупном центре консервативном, было множество людей, просто почти стадион, недавно в Париже и я им рассказывал о нашем общем. Они, говорит, хотим объединится с вами! У вас, говорит, такая консервативная Церковь, у вас такое общество, оно настолько ещё сохраняет приличие в отличие от нашего общества, мы просто вами восхищаемся! Давайте соединятся! Я говорю – давайте! Это хорошая мысль. Но давайте вспомним те периоды которые по настоящему нам позволяли быть вместе. Это до Карла Великого. Это имперский период с четвёртого по девятый век, когда мы жили в рамках единой империи, единого христианского мира, а потом уже началось разделение, ну и пришло к великой схизме. Так вот, давайте не на католическом, папском таком принципе униатства, что вы все признаёте величие Папы, а всё остальное дальше как хотите, не на этом модернистском принципе объединимся, а на имперском: русский царь или русский президент единый для всей Европы и многообразие Восточной и Западной Церкви. Мы можем объединится, не то, что объединится, но сотрудничать друг с другом, ведь у нас общий враг, нас атакуют нечисть и их соборы и  наши соборы, и их  культуры и нашу культуру, и протестанты, особенно те которые верующие, не просто протестанты номинальные, а по настоящему верующие в Христа, христиане, они же не будут против такого объединения. Естественно, не будут, потому что Россия несёт им защиту как раз от царства Антихриста. Это и есть миссия – катахон и миссия выдерживающего, миссия ограничения мира Антихриста и отступления которые не должны попадать в общество. Это смысл империи. Мы просто вернём Европейскую, Римскую, Греческую Византийскую империю на своё место. Мы строим империю. Они строят Европейский союз тоже своего рода империю, но принципы то очень жалкие. Они вот, там экономика не пошла и они сразу  распадаются! А мы скажем: пошла экономика, не пошла, вот что Русский – Евразийский, хорошо – Европейский, Имперский, Римский царь наш русский римский царь скажет, вот то и будет. Так куда вы пойдёте там? Экономика – хорошо, но это неважно! Не хлебом же единым…, напомнит царь! Главное – соблюдать человеческое достоинство. Вот такая гуманная, новая римская идея мне кажется представляет собой хороший проект для России. Ведь самая оптимальная форма изложения национальной идеи.

Продюсер Юлия Гусакова

Режиссёр Алексей Акимов

Оператор Евгений Чашкин

Главный режиссёр Юрий Гусаков

производство Russia.ru 2013 год


AURUL ROMÂNESC (РУМЫНСКОЕ ЗОЛОТО) de Serghei GOLUBIȚKI

Octombrie 5, 2012
Serghei Golubiţki

Serghei Golubiţki

Российская пресса обсуждает очередную парламентскую ассамблею Совета Европы (ПАСЕ), осыпая насмешками вздорные резолюции, которыми веселят честной народ европейские фантазеры от политики. В обзорном докладе, подготовленном швейцарским человеком Андреасом Гроссом и румыном Георгием Фрундой, содержится беспрецедентное число претензий в адрес России. Количество обидок столь велико, что можно смело говорить о полной безнадежности в обозримом будущем изменить имидж Российской Федерации в глазах европейского сообщества.

Главная ошибка, на мой взгляд, которую допустила ПАСЕ, заключалась в сваливании в общую кучу совершенно неравнозначных и несопоставимых по значимости вещей – дела Сергея Магнитского, Анны Политковской, Натальи Эстемировой, Веры Трифоновой, Михаила Ходоркосвкого, Pussy Riot, конфликт с Грузией и – объект особых издевательств журналистов-соотечественников – “румынского золота”.

ПАСЕ, конечно, тоже можно понять, потому как лавина культурно-цивилизационных странностей, поступающих из полностью герметичной для европейского понимания Скифии, давно защемила способность сохранять адекватные реакции. Вот и приходится все валить в кучу: и экономику, и политику, и права человека, и исторические катастрофы.

Понимая ПАСЕ, все же не могу удержаться от едкой ремарки: если бы парламентскую ассамблею хоть чуточку волновала судьба самой России и самих людей, проживающих в этой огромной стране, они бы, конечно же, не устраивали винегрет из претензий, а разнесли бы их если уж не во времени, то хотя бы по разным резолюциям. Увы, мы никого ни в ПАСЕ, ни в Европе не волнуем, поэтому приходится самостоятельно отделять зерна от плевел.

Зачем это нужно делать? Для нашего собственного выживания. Для выживания как нации, как цивилизации, как исторической общности, объединенной культурой, верой и уникальным духовным зарядом. Зарядом, который, хочется верить, еще не затух окончательно и бесповоротно. Потому что если это заряд погаснет, единственное будущее, какое только возможно – это дезинтеграция на феодально-склочные региональные паханаты с последующем поглощением каждого более пассионарными соседними этносами.

Итак, о каком отделении зерен от плевел идет речь? Коллеги, думаю, уже догадались, что речь идет о теме, вынесенной в заголовок сегодняшнего поста. Дело в том, что трагическая судьба Магнитского, дело Pussy Riot, вооруженный конфликт с Саакашвили, посадка Ходорковского, равно как и весь остальной список претензий ПАСЕ из разряда “нарушений универсальных прав человека”, как минимум, обладает иммунитетом внутренних дел России, а потому никакое ультиматумы и обидки ПАСЕ по данным вопросам не могут носить для российской стороны принципиального характера. Портят ли международную репутацию все перечисленные казусы? Безусловно, портят. Но не более того, потому как внутри самой нашей страны граждане вольны занимать ту или иную сторону в конфликте: одобрять вердикт Химкинского суда или не одобрять, признавать независимость Абхазии или не признавать, осуждать убийство журналиста и правозащитницы или приветствовать его.

Иными словами, в “правозащитных темах” есть выбор. Совершенно особняком стоит “румынское золото”, которое не допускает ни в какой форме, ни в каком виде, ни при каких допущениях двусмысленных толкований. Причем хочется еще раз подчеркнуть, что вопрос этот имеет принципиальное значение именно для России, именно для нас, и в гораздо большей степени, чем для Румынии и уж подавно – для Молдавии, чьи парламентарии, кстати, и ходатайствовали о включении вопроса в резолюцию ПАСЕ.

Почему этот вопрос имеет принципиальное значение именно для нас, а не Румынии? Потому что для Румынии речь идет просто о потере материальных благ, тогда как для России вопрос ставится в совершенно иной плоскости – нравственной. Если мы не признаем его, мы не столько внешнему миру, сколько себе самим говорим, что – да, мы ВОРЫ! Мы в полном уме и сознании признаем себя наследниками и правопреемниками большевистского ворья и мы – достойные птенцы гнезда Троцкого.

Только так и никак иначе. И никакие нелепости, вроде официальных комментариев российских чиновников о том, что, мол, тема “румынского золота” – это дела давно минувших дней, вопрос истории, но никак не современной политики, не могут заслонить чудовищной нравственной пропасти, которая отделяет нас от Мира Добра и Света в том случае, если мы отказываемся признать обязательства по возврату откровенно, нагло и цинично украденного.

Я допускаю, что коллеги, как и подавляющее большинство граждан России, понятия не имеют о том, что представляет собой эта тема – “румынское золото”, поэтому нет ни малейших оснований делать какие бы то ни было скоропалительные выводы и, тем более, кого-то там обвинять в безнравственности. Поскольку официальные российские СМИ вопросом доведения фактов до своих читателей не озаботились, попытаюсь по мере сил компенсировать это хотя бы для аудитории Национальной деловой сети.

В августе 1916 года Румыния вступила в Первую мировую войну на стороне Антанты и оккупировала Трансильванию. Я оставляю за кадром мотивы, которые заставили эту страну два года отсиживаться в нейтралитете: политика малых мира сего – дело сложное, а – главное! – для нашей задачи совершенно непринципиальное. Сейчас меня не интересует Румыния, меня интересует только Россия.

Результат румынского демарша оказался очень печальным: объединенные армии Mittelmächte (Германии, Австро-Венгрии, Болгарии и Оттоманской империи) тут же ответили контрнаступлением, которое в мгновение ока свернуло шею румынской армии.

Правительство Румынии было поспешно эвакуировано из Бухареста в Яссы, на границу с Бессарабской губернией Российской империи. Добруджа, Олтения и Мунтения уже были оккупированы, так что полный захват национальной территории справедливо казался лишь вопросом времени.

В ноябре 1916 года Национальный совет Центробанка Румынии принял решение о временной передаче на хранение всех своих золотых запасов своему союзнику – России, которая, собственно, сама любезно и предложила услуги. В качестве альтернативного варианта рассматривалась транспортировка сокровищ в Лондон, но господство немецких подводных лодок на морях поставило окончательную точку в выборе в пользу Российской империи.

2 декабря было принято решение Центробанком, 12 декабря – поддержано Советом министров Румынии. В качестве международного прецедента использовался опыт Франции, которая уже передавала свои золотые запасы на хранение Соединенным Штатам Америки.

От России протокол о передаче сокровищ был подписан генерал-лейтенантом Александром Александровичем Мосоловым, начальником канцелярии Министерства Императорского Двора, а с осени 1916 года – министром-посланником в Румынии. Правительство России не только обязалось подготовить трансферт, но и гарантировало безоговорочную сохранность румынских сокровищ как во время транспортировки, так и во время всего срока последующего хранения.

General-locotenentul Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, cel care a semnat Procesele verbale de preluare a Tezaurului României

General-locotenentul Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, cel care a semnat Procesele verbale de preluare a Tezaurului României

Надо сказать, что в Россию были отправлены не только золотые запасы Центрального банка Румынии, но и практически все сбережения частных румынских банков, компаний и граждан. По описи проходили: документы, манускрипты, старинные монеты, картины, редкие книги, монастырские архивы из Молдовы и Мунтении, выставочные коллекции, принадлежащие общественным и частным организациям, а также 93,4 тонны золота.

Поскольку все эти сокровища были подробнейшим образом описаны в акте о передаче, то не составило труда подсчитать их современную стоимость (без учета, разумеется, чисто исторической ценности музейных экспонатов) – 2 миллиарда 800 миллионов долларов.

“Румынское золото” было переправлено в Россию двумя этапами: 12 и 14 декабря 1916 года – в 17 вагонах и 1738 ящиках, общей стоимостью 314 580 456 леев 84 бань. К этим ящикам были добавлены еще два с драгоценностями королевы Марии стоимостью 7 миллионов леев.

23-27 июля 1917 года (уже после февральской революции!) был отправлен второй поезд с румынскими сокровищами: 24 вагона, по описи – 7,5 миллиарда леев. Под охраной казацкого подразделения поезд благополучно прибыл в Москву 3 августа 1917 года.

Дальше случилось, что случилось: большевистская банда террористов захватила власть под прямым руководством немецкого Генштаба, и 26 января 1918 года Лейба Довидович Бронштейн по кличке Троцкий цинично заявил миру: “Румынские активы, размещенные в Москве, будут недоступны для румынской олигархии. Советское правительство берет на себя обязательства по хранению этих активов и последующей их передачи в руки румынского народа”.

Слово Лейбы – закон, поэтому румынский народ, давным-давно свергнувший своих царей, ждет обратно свое золото и поныне. Чтобы оценить всю циничность ситуации, необходимо непременно рассказать о трех официальных возвратах, которые были предприняты в 1935, в 1956 и в 2008 годах. Эти возвраты сопровождались триумфальной риторикой вроде следующего коммюнике, опубликованного 12 июня 1956 года в советских газетах: “Все эти годы советский народ с тщательной заботой хранил произведения искусства, представляющие огромную историческую и художественную ценность. Правительство СССР и советский народ всегда рассматривали эти ценности как неотторжимую собственность румынского народа”.

Красиво, не правда ли? Благородно. Честно. Как и полагается любой достойной стране, не говоря уж о супердержаве. Вернули картины, рисунки, рукописи, свитки, архивы, золотые монеты, медальоны, иконы, церковную утварь, даже бренные останки выдающегося мыслителя Дмитрия Кантемира, и те вернули.  Забыли лишь вернуть самую мелочь – 93,4 тонны золота. На него у большевиков не распространялись чувства классовой солидарности с румынским народом. Равно как и какие-то обязательства по возврату чужого.

Румыния никогда не прекращала попыток вытребовать обратно из России то, что было передано под честное слово на хранение в годы Первой мировой войны. Из всех опубликованных в советской прессе заявлений однозначно явствует, что СССР всегда признавала права собственности Румынии на свой золотой запас.

Так за чем же дело?! Откуда берутся сегодня эти чудовищные циничные фразы российских чиновников о вопросах, представляющих чисто исторический интерес?! ЧУЖОЕ УКРАЛИ! И сделали заложниками этой подлости всех нас! Всех граждан России! Почему я, вот лично я, должен жить с осознанием того, что являюсь гражданином страны, которая открыто и цинично творит самое страшное преступление, какое только прописано в христианском кодексе нравственности, – обман доверившихся?

У Данте Алигьери те, кто обманул доверившихся, подвергаются самым страшным пыткам в последнем – девятом – кругу Ада: в ледяном озере Коцит бесы терзают их головы.

Для любого христианина нет более страшного преступления, чем обман доверившихся. И это не песни и пляски Pussy Riot в храме, это гораздо более страшная штука.

Но, увы, “румынское золото” никого не интересует. Pussy Riot – это да, это вопиющее преступление власти. А украденные сокровища другого народа, своего союзника, доверившего нам все свое состояние, – это так, чепуха, “вопрос истории”.

sursa: http://i-business.ru (Reţeaua Naţională a Oamenilor de Afaceri din Rusia)

* Serghei Mihailovici Golubiţki este un scriitor, filolog, jurnalist şi specialist în internet-trading de la Moscova. S-a născut la 11 iulie 1962. A absolvit magna cum laude (diplomă roşie) facultatea de litere a Universtităţii de Stat din Moscova în 1984, iar în 1989 şi-a susţinut teza de doctorat cu tema “Mitologia socială şi nomenologia filosofică în lirica romanescă contemporană”, la aceeaşi universitate. Posedă limbile rusă, engleză, franceză, germană, portugheză şi română. În 2004 a publicat o carte în două volume cu titlul “Care este numele dumnezeului vostru? Marile afaceri oneroase ale secolului XX”, în care descrie peste douăzeci de afaceri oneroase din Statele Unite ale Americii, începând cu scandalul panamez şi terminând cu cazul Enron. Este autor al cursului multimedia “TeachPro Internet Trading”, care, potrivit revistei de bursă “Technical Analysis Of Stocks And Commodities”, nu are analogie pe piaţa americană. În clasamentul celor “100 de creatori din spaţiul postsovietic”, stabilit de “Global Intellect Monitoring” în anul 2009, a fost plasat pe locul 30, “pentru gândirea creatoare asupra realităţilor în transformare dinamică”.

FRAGMENTE TRADUSE ÎN ROMÂNĂ DIN ARTICOLUL LUI SERGHEI GOLUBIŢKI:

(….) Aşadar, despre ce alegere a  grâului de neghină este vorba? Dragi colegi, cred că v-aţi dat seama deja că este vorba despre tema scoasă în titlul postării de astăzi. (…)

Cu alte cuvinte, în ceea ce ţine de „drepturile omului” avem o alegere. Cu totul aparte stă chestiunea „aurului românesc”, care nu permite în nici un chip, sub nici o formă, sub nici un fel interpretătări ambigue. Şi vreau să subliniez încă o dată că această chestiune are o importanţă principială anume pentru Rusia, anume pentru noi, şi într-o măsură cu mult mai mare, decât pentru România şi, cu atât mai mult, pentru Moldova, ai cărei parlamentari, apropo, au şi intervenit pentru includerea chestiunii în rezoluţia APCE.

De ce are această chestiune o importanţă principială anune pentru noi, dar nu pentru România? Pentru că în cazul României este vorba pur şi simplu despre pierderea unor bunuri materiale, în timp ce în cazul Rusiei această chestiune se pune într-un cu totul alt plan, în cel moral. Dacă noi nu recunoaştem această chestiune, noi îi spunem nu atât străinătăţii, cât ne spunem nouă înşine, că, da, noi suntem nişte HOŢI! Noi recunoaştem conştient, în deplinătatea facultăţilor mintale, că suntem urmaşii şi continuatorii de drept ai unei hoţii bolşevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troţki.

Doar aşa şi nicidecum altfel. Şi nici un fel de inepţii de genul comentariilor oficiale ale cinovnicilor ruşi despre faptul că, adicătelea, tema „aurului românesc” ţine de timpurile demult apuse, este o chestiune istorică, fără nici o tangenţă cu politica actuală, nu pot acoperi monstruoasa prăpastie morală care ne separă pe noi de Lumea Binenului şi a Luminii dacă refuzăm să ne recunoaştem obligaţiunile de returnare a ceea ce am furat în mod deschis, cinic şi impertinent.

Presupun că atât colegii mei, cât şi marea majoritate a cetățenilor ruși, nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce reprezintă chestiunea “aurului românesc”, motiv din care nu există nici cel mai mic temei să tragă vreo concluzie pripită și, cu atât mai mult, să se lanseze în acuzaţii de imoralitate împotriva cuiva. Întrucât mass-media oficială din Rusia nu s-a obosit să aducă faptele la cunoştinţa cititorilor săi, voi încerca, pe cât îmi stă în putinţă, să completez această lacună măcar pentru publicul cititor al Reţelei Naţionale a Oamenilor de Afaceri.

În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaților și a ocupat Transilvania. Las în spatele scenei motivele care au determinat această țară să adopte, timp de doi ani, starea de neutralitate:  politica ţărilor mici este  o chestiune complicată și – ceea ce este mai important! – absolut neprincipială din punctul de vedere al demersului nostru. Aici şi cum, nu mă interesează România, pe mine mă interesează doar Rusia.

Demersul României a avut consecinţe foarte deplorabile: armatele aliate ale Mittelmächte (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman) au replicat imediat printr-o contraofensiva, care, în cel mai scurt timp posibil, a înfrânt Armata Română.

Guvernul României a fost evacuat în grabă de la București la Iași, la granița cu provincia Basarabia din Imperiul Rus. Dobrogea, Oltenia și Muntenia fuseseră deja ocupate, astfel încât cotropirea totală a teritoriului național părea, pe bună dreptate, doar o chestiune de timp.

În noiembrie 1916, Consiliul Național al Băncii Centrale a României a decis să transmită, pentru păstrare temporată, întregul său Tezaur aliatului său – Rusia, care, de fapt,  îi oferise cu amabilitate serviciile. O variantă alternativă luată în calcul era transportarea Tezaurului la Londra, dar poziţia dominantă pe care o aveau submarinele germane în spaţiul maritim a fost determinantă pentru alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus.

La 2 decembrie Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie Consiliul de Miniștri al României a aprobat această decizie. Ca precedent internațional s-a apelat la experiența Franței, care transmisese deja Tezaurul său spre păstrare Statelor  Unite ale Americii.

Pentru Rusia procesul verbal cu privire la transmiterea Tezaurului a fost semnat de general-locotenentul Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, șeful cancelariei ministeriale a Curții Imperiale, iar din toamna anului 1916 – ministru-delegat în România. Guvernul rus s-a angajat nu doar să pregătească transferarea, dar a şi garantat integritatea necondiționată a Tezaurului României atât în timpul transportării, cât şi pe întreaga durată a ulterioarei lui păstrări.

Trebuie să spun că în Rusia au fost trimise nu numai rezervele de aur ale Băncii Centrale a României, dar, efectiv, toate economiile băncilor private românești, ale companiilor și ale cetățenilor. Inventarul a cuprins: documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, arhivele mănăstirilor din Moldova și Țara Românească, colecţiile muzeistice aparținând instituţiilor publice și celor private, precum și 93,4 tone de aur.

Întrucât toate aceste comori au fost descrise în cel mai amănunţit mod cu putinţă în procesul verbal de transmitere, nu este dificil să calculăm valoarea lor actuală (desigur, cu excepţia  valorii pur istorice a exponatelor de muzeu):  2 miliarde 800 milioane de dolari.

“Aurul românesc” a fost transmis în Rusia în două etape: la 12 și 14 decembrie 1916 – în 17 vagoane cuprinzând 1738 de lăzi, cu un conţinut în valoare de 314 580 456 lei şi 84 de bani. Acestor lăzi li s-au adăugat altele două cu bijuteriile Reginei Maria, toate în valoare de 7 milioane de lei.

În zilele de 23-27 iulie 1917 (deja după revoluția din februarie), a fost trimis al doilea eşalon cu părţi ale Tezaurului României: 24 de vagoane, bunurile având o valoare de inventar de  7,5 miliarde de lei. Sub paza unei unități de cazaci trenul a ajuns cu bine la Moscova, la 3 august 1917.

Apoi s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat: o bandă bolşevică de terorişti a acaparat puterea sub directa conducre a Statului Major german, iar la 26 ianuarie 1918 Leiba Dovidovici Bronstein, alias Troțki, a declarat public cu cinism: „Activele româneşti plasate la Moscova, vor fi indisponibile pentru oligarhia română.  Guvernul sovietic îşi asumă obligaţia de păstrare a acestor active, ca şi pe cea de returnare ulterioară a lor în mâinile poporului român “.

Cuvântul lui Leiba este lege, astfel încât poporul român, care de mult şi-a răsturnat regii, așteaptă şi în prezent să-i fie restituit propriul Tezaur. Pentru a aprecia întreg cinismul situației trebuie să amintim în mod neapărat despre cele trei restituiri oficiale, făcute în 1935, în 1956 și 2008. Aceste restituiri au fost însoţite de o retorică triumfalistă de genul celei din următorul comunicat publicat la 12 iunie 1956 în presa sovietică: “În toți acești ani poporul sovietic a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român”.

E frumos, nu-i așa? E nobil. E onest. Cum i se şi cuvine oricărei ţări cu demnitate, nemaivorbind despre o superputere. Am înapoiat picturi, desene, manuscrise, hrisoave, arhive, monede de aur, medalioane, icoane, odoare bisericeşti,  am înapoiat până și rămășițele pământești ale eminentului gânditor Dimitrie Cantemir. Am uitat însă un mizilic colea: să restituim 93,4 tone de aur.  Acest mizilic nu a făcut obiectul sentimentelor bolşevicilor de solidaritate de clasă cu poporul român. După cum nu a făcut nici obiectul obligaţiunilor de restituire a ceea ce nu-ţi aparţine.

România nu a încetat niciodată să revendice restituirea de către Rusia a ceea ce fusese transmis, pe cuvânt de onoare, spre păstrare în anii Primului Război Mondial. Din toate declaraţiile publicate în presa sovietică reiese clar şi univoc faptul că Uniunea Sovietică a recunoscut întotdeauna dreptul de proprietate al României asupra Tezaurului său.

Şi atunci, care-i problema?! De unde apar astăzi aceste cinice şi monstruoase fraze ale oficialilor ruși privind chestiuni de interes pur istoric?! AU FURAT CEEA CE NU NE APARŢINE! Şi ne-au făcut pe toţi ostatici ai acestei meschinării! Pe toți cetățenii Rusiei! De ce eu, de ce anume eu, trebuie să trăiesc cu sentimentul că sunt cetăţean al unei ţări care săvârşeşte pe faţă şi cinic cea mai oribilă crimă damnată de codul moralei creştine: înşelarea celor care ţi-au dat încredere?

La Dante Alighieri, cei care au înșelat încrederea sunt supuşi la cele mai îngrozitoare cazne în cea de-a noua  – ultima – treaptă a Iadului:  pe lacul îngheţat Cozit dracii le sfârtecă capetele.

Pentru orice creștin nu există  o crimă mai oribilă decât înşelarea celor care ţi-au dat încredere. Și aici nu mai este vorba despre cântecelele şi ţopăiturile celor de la  Pussy  Riot în biserică, aici este vorba despre un lucru cu mult mai îngrozitor.

Din păcate însă, nimănui nu-i pasă de “aurul românesc”.  De Riot Pussy – da, aceasta este o crimă strigătoare la cer împotriva puterii.  Pe când tezaurul furat altui neam, propriului nostru aliat, care ne-a încredinţat toată averea sa,  e aşa, un fleac , „o chestiune istorică”.

Traducere din rusă – Vlad Cubreacov


Şevciuk, un „preşedinte” pentru aplicarea Acordului de la Meseberg

Ianuarie 1, 2012

„Noua faţă a separatismului”, „Smirnov II”, „Moscova a pierdut, Moscova a câştigat”, „Şevciuk identificat cu schimbarea”, „Un nou lider al republicii secesioniste”, „Câştigătorul alegerilor din Transnistria, agreat de Moscova”, au titrat ziarele şi agenţiile de presă despre rezultatele turului II al simulacrului de scrutin „prezidenţial” de la Tiraspol, din 25 decembrie.

Evgheni Şevciuk a fost dat învingător, succedându-l pe bătrânul bandit Igor Smirnov la cârma regimului separatist.

Înaintea „prezidenţialelor” şi imediat după, Evgheni Şevciuk a făcut un şir de declaraţii, promiţând şi susţinând, în linii mari, următoarele: Antiufeev, şeful MGB, va fi demis, regimul de călătorie al cetăţenilor din Transnistria va fi liberalizat, sistemul financiar al regiunii va fi stabilizat cu ajutorul Moscovei, Smirnov trebuie să decidă dacă mai rămâne sau nu în Transnistria, zvonurile cum că va ceda Transnistria Republicii Moldova sunt fantezii ale oponenţilor săi, Transnistria va intra într-o alianţă cu Rusia, care are asupra Transnistriei aceleaşi drepturi pe care le are România asupra Basarabiei.

Reacţia Chişinăului

Autorităţile Republicii Moldova au exprimat un punct de vedere vizavi de declaraţiile lui Şevciuk. Poziţia, formulată de vicepremierul Eugen Carpov, este pe cât de clară, pe atât de optimistă: „Am urmărit primele declaraţii ale lui Evgheni Şevciuk şi există multe elemente pragmatice, constructive, care creează o doză de optimism că începând din 2012 vom trece la un alt nivel de discuţii în cadrul negocierilor 5+2 , dar şi în dialogul bilateral pe care o să-l purtăm între Chişinău şi Tiraspol. Noi am manifestat toată deschiderea, suntem gata să ne întâlnim în orice loc, pentru ca să iniţiem discuţii la subiectul normalizării situaţiei din RM”.

Preşedintele Parlamentului şi şeful interimar al statului, Marian Lupu, a fost încă şi mai optimist, vorbind despre „alegerea” lui Şevciuk: „Este un politician de generaţie nouă, cu mentalitate, sunt mai mult ca sigur, mult mai flexibilă, mult mai europeană, în comparaţie cu Smirnov, şi lucrul acesta vine ca o latură pozitivă a procesului. Eu aş veni la această situaţie post electorală, să o numim aşa, din partea stângă a Nistrului, cu un optimism moderat, cu un optimism rezervat, haideţi să vedem care vor fi acţiunile propriu-zise”.

Reacţia Moscovei

Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a emis, la 27 decembrie, un comunicat de presă în care spune: „Aspiraţia candidatului [Şevciuk] de a promova schimbări în domeniul social şi economic, de a căuta, de această dată din postura de preşedinte, un compromis viabil în relaţiile cu Chişinăul va fi verificată în practică. În timpul apropiat urmează să fie constituite structurile executive şi să fie elaborat programul de acţiuni al guvernului în frunte cu primul ministru. Contăm în Federaţia Rusă contează pe continuarea contactelor tradiţionale strânse cu reprezentanţii Transnistriei, contacte îndreptate spre susţinerea dezvoltării ei şi spre menţinerea stabilităţii de pe Nistru”.

Să cunoaştem personajul

Câteva repere din biografia oficială a personajului ne vor ajuta să-l cunoaştem mai bine. Evgheni Vasilievici Şevciuk este un politician de etnie ucraineană, născut la 19 iunie 1968 în oraşul Râbniţa. A urmat studii universitare la Chişinău (Facultatea de Mecanică din cadrul Institutului Agricol de Stat), Tiraspol (Facultatea de Drept a Universităţii „Taras Şevcenko”) şi Moscova (Facultatea de comerţ exterior a Academiei de Comerţ Internaţional a Federaţiei Ruse). Deţine titlul de doctor în economie, de profesie fiind avocat. A urmat şi studii postuniversitare la Moscova (Academia de Management a Ministerului Afacerilor Interne al Federaţiei Ruse) şi Kiev (Academia Diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe a Ucrainei). Este necăsătorit.

Evgheni Şevciuk a fost angajat al „ministerului afacerilor interne” al regimului separatist de la Tiraspol, între anii 1992 şi 1998, al „departamentului pentru combaterea criminalităţii economice” al oraşului Râbniţa, iar între 1996 şi 1998 a fost şef al „departamentului miliţiei economice” din cadrul miliţiei municipiului Tiraspol. Timp de trei ani (1998-2000) a fost manager al sucursalei Râbniţa a companiei „Sheriff”, după care îl regăsim în funcţia de şef de departament al Băncii „Agroprombank” din Tiraspol.

În decembrie 2000 este „ales” deputat în „parlamentul” Transnistriei, fiind promovat în funcţiile de vicepreşedinte al „parlamentului” şi de preşedinte al „comisiei pentru politică economică, buget şi finanţe” şi al „comisiei pentru politică externă şi relaţii internaţionale”. În decembrie 2005 este „ales deputat” pentru a doua oară consecutiv şi devine preşedinte al „parlamentului” de la Tiraspol, numărul doi al regimului separatist şi mâna dreaptă a lui Igor Smirnov. Din iunie 2006 a condus, ca preşedinte, partidul „Obnovlenie” (Reînnoirea).

Începând cu anul 2004, a fost inclus de Uniunea Europeană pe lista „oficialilor” de la Tiraspol cărora li s-a interzis călătoria în spaţiul UE, fiind considerat, alături de Igor Smirnov, responsabil pentru împiedicarea procesului de soluţionare politică a diferendului moldo-rus din Transnistria. În februarie 2008, UE a considerat oportună eliminarea lui Şevciuk din această listă.

Evgheni Şevciuk este apropiat ierarhiei Bisericii Ortodoxe Ruse. El s-a opus folosirii alfabetului latin de către cei peste 50 de mii de elevi români din raioanele din stânga Nistrului.

Profilul politic

Evgheni Şevciuk a pledat constant pentru neevacuarea trupelor ruse şi a arsenalelor ruseşti din partea de răsărit a Republicii Moldova. Este adeptul independenţei Transnistriei faţă de Republica Moldova. „Mai devreme sau mai târziu, Chişinăul va opta pentru unirea cu România. Terenul pentru acest fapt este deja pregătit. Şi, de aceea, consider că în această situaţie, Republica Moldovenească Transnistreană are dreptul deplin de a-şi hotărî singură soarta”, declara el în 2006, la Moscova, în cadrul unei conferinţe de presă. La auzul unor asemenea cuvinte, unul ca Stanislav Belkovski ar trebui să fie fericit.

Într-un interviu acordat publicaţiei ruse „Sobesednik”, Şevciuk a enunţat mai multe idei care îi conturează profilul politic. Să urmărim câteva dintre ele:

„Cât priveşte atributele statului, acestea sunt formate integral. În RMN există organe ale puterii de stat şi organe ale administraţiei. Există un sistem financiar propriu: banca centrală şi un sistem de bănci comerciale (am impresia că sunt şapte la număr). Între altele, aceste bănci funcţionează doar pe teritoriul Transnistriei. Avem şi valută naţională – rubla transnistreană”.

Falimentul economic al Transnistriei

„Din punct de vedere economic, RMN este falimentară. Acoperirea deficitului bugetar se face doar prin atragerea mijloacelor din surse externe: credite şi împrumuturi, întrucât republica nu este în stare să se autofinanţeze. Referitor la datoria externă care creşte în permanenţă… Pentru soluţionarea acestei chestiuni sunt necesare schimbări în interiorul RMN şi implementarea, împreună cu ţările garante (Rusia şi Ucraina), a unui program serios de ridicare a economiei RMN la un nivel de autofinanţare”.

„Rusia l-a susţinut constant pe Igor Smirnov. Şi la alegerile din anul 2006 un şir de reprezentanţi cu autoritate ai Federaţiei Ruse i-au acordat, de asemenea, susţinere. În Transnistria avem o atitudine foarte călduroasă faţă de Rusia, pentru că vedem că Federaţia Rusă ne subvenţionează efectiv în ceea ce priveşte gazele naturale, ne acordă ajutor umanitar, desfăşoară o operaţiune de menţinere a păcii. În anul 1992, trupele ruse au pus practic capăt vărsării de sânge… Pentru aceste motive, în RMN există o foarte mare încredere faţă de Rusia”.

Despre ieşirea Transnistriei din componenţa Republicii Moldova

La întrebarea: „Dumneavoastră aveţi o viziune proprie în legătură cu statutul RMN? Este vorba despre competenţe maxime în componenţa Moldovei?” Evgheni Şevciuk a răspuns clar: „Pentru a intra în componenţa Moldovei, trebuie să ştim cum vom putea ieşi mai târziu de acolo. Poziţia oficială exprimată de reprezentanţii Rusiei face trimitere la formula unei oarecare autonomii în componenţa Moldovei. Însă, pentru a aprecia dacă este sau nu acceptabilă pentru noi o asemenea soluţie, este necesar să analizăm evenimentele care au loc în Moldova. Iar acolo situaţia evoluează treptat către administrarea în fapt a Moldovei de către o altă ţară: România. Noi observăm o asemenea dinamică a integrării…”.

Şevciuk între istorie şi geopolitică

Să-i dăm personajului despre care scriem cuvântul în continuare. Un pasaj din interviul la care ne referim este relevant pentru modul de gândire al lui Şevciuk, de aceea ne permitem să cităm masiv:

„- Nu pot înţelege la ce îi serveşte conducerii Moldovei pierderea independenţei şi unirea cu România…

– Lozinca lor este aderarea la Uniunea Europeană. Aceasta explică totul. Şi dacă Basarabia a fost în componenţa României o parte apreciabilă din istoria sa, Transnistria nu. Pe noi ne îngrijorează, bunăoară, faptul că primarul Chişinăului ia un urcior cu pământ local şi i-l duce preşedintelui României… Acest fapt denotă anumite preferinţe politice. Transnistria asemenea preferinţe nu are. De aceea, chestiunea unor asemenea perspective constituie pentru noi o problemă serioasă. O a doua problemă este: ce-i poate aduce Transnistriei unirea cu Moldova? Noi nu avem un cine ştie ce nivel de viaţă, dar şi în Moldova acesta este departe de a fi unul perfect. Până în prezent guvernul Moldovei nu a făcut dovada unor salturi pozitive în organizarea vieţii interne a ţării. Ea ne poate însă demonstra un exemplu concret al viitorului nostru posibil, exemplul autonomiei găgăuze (Găgăuzia a fost la începutul anilor 90 o republică nerecunoscută, care îşi revendica independenţa, dar care a intrat ulterior în componenţa Moldovei în schimbul promisiunilor de a i se acorda o largă autonomie – nota corespondentului). În acest caz există o mulţime de răspunsuri la întrebarea de ce nu se poate să ne unim cu Moldova. Ce se aşteaptă din partea noastră? Să ne unim mecanic, pentru că trebuie îndeplinite deciziile OSCE bazate pe Actul final din 1975? De ce însă aceste decizii nu au fost îndeplinite în cazul Iugoslaviei? Şi de ce ar trebui să ne unim anume cu Moldova? Şi de ce să nu ne unim cu Ucraina, de ce nu cu Rusia? Aceste ţări au asupra noastră nu mai puţine drepturi decât România asupra Basarabiei. Mai la urma urmei, noi avem o istorie comună cu Rusia timp de 200 de ani…

Transnistria se vrea un Taiwan

– Dar nu veţi putea nega faptul că timp de 20 de ani nimeni nu şi-a confirmat dorinţa de a recunoaşte Transnistria. Nici măcar Federaţia Rusă…

– Tocmai de aceea trebuie adoptate decizii politice în măsură să-i permită Transnistriei să le asigure oamenilor un nivel de viaţă acceptabil. În opinia mea, acum trebuie găsită o soluţie de compromis, care să asigure funcţionarea economiei Transnistriei. Consider ca fiind optimă elaborarea unei soluţii politice care ar defini statutul amânat al RMN, dar prin care statele implicate în procesul de negocieri ar asigura funcţionarea economiei transnistrene şi crearea unui sistem de stabilitate pe termen lung. Sunt convins că asemenea chestiuni complicate trebuie tratate din punctul de vedere al omului concret, al unui muncitor de rând care locuieşte în Transnistria. De aceea, trebuie să ne ocupăm mai întâi de rezolvarea problemelor economice din regiune, să demonstrăm că ţările participante la procesul de negocieri sunt pregătite să susţină dezvoltarea economică şi creşterea nivelului de trai în RMN. Să ajungem la o protecţie socială mai mare a locuitorilor Transnistriei, astfel încât veniturile lor să le permită cel puţin să se deplaseze liber la Odesa, la Chişinău, să-şi trimită copiii la studii, să se poată trata în instituţiile medicale etc. Şi abia după aceasta să abordăm cu prudenţă soluţionarea chestiunilor politice. Consider că am putea lua un time-aut de cinci ani. Iar pe urmă vom mai vedea… În acest sens avem un bun exemplu: Taiwanul”.

Despre unirea cu Moldova nici nu poate fi vorba

Totodată, la 7 septembrie 2011, în preziua demarării „campaniei prezidenţiale”, Şevciuk a declarat pentru agenţia rusă de ştiri „Regnum” următoarele: „Suveranitatea de stat a RMN este sfântă şi inalienabilă, nefăcând obiectul vreunor discuţii sau al vreunui târg. Noi, transnistrenii, am creat un stat independent care, mai devreme sau mai târziu, va fi recunoscut de întreaga comunitate internaţională. Despre nici un fel de unire cu Moldova şi în nici o formulă, fie şi nominală, astăzi nici nu poate fi vorba”.

În „campanie”, Şevciuk şi-a formulat o singură teză în materie de politică externă: „Pe planul politicii externe – consolidarea independenţei Transnistriei şi intrarea în alianţă cu Rusia”.

Temerile lui Antiufeev

Încă o declaraţie trebuie adusă în atenţie. Cea făcută pe ultima sută de metri a „campaniei prezidenţiale” de la Tiraspol de către „ministrul Securităţii Statului”, Vladimir Şevţov-Antiufeev. Şeful MGB a susţinut că Şefciuk ar fi dorit la putere de mai multe capitale occidentale pentru a lichida „statalitatea” Transnistriei. Iată declaraţia lui Antiufeev: „Din 2009, de când a părăsit funcţia de spicher al „parlamentului”, Şevciuk a devenit obiectul interesului mai multor state din Uniunea Europeană. Dispunem, de asemenea, de informaţii că Traian Băsescu şi-a exprimat părerea precum că Şevciuk este într-adevăr un politician cu o poziţie proeuropeană şi că va face ca problema transnistreană să fie rezolvată în favoarea Moldovei. Eforturile SUA, ale Marii Britanii şi României sunt destul de clare, întrucât sunt orientate spre eliminarea Rusiei din Transnistria, şi anume spre eliminarea prezenţei sale militare. Acest lucru este necesar pentru instalarea în România a scutului antirachetă american”. După cum arătam mai sus, această declaraţie a lui Antiufeev l-a determinat pe Şevciuk să anunţe public că îl va demite pe securistul numărul unu de la Tiraspol, înlocuindu-l cu o altă persoană. Va trebui să urmărim evoluţiile în acest subiect.

În loc de concluzii

Evenimentul din 25 decembrie de la Tiraspol trebuie luat în seamă. El marchează încheierea unei perioade şi deschiderea alteia în istoria regiunii. Ne-am putea aştepta la o relativă relaxare a regimului secesionist din stânga Nistrului, drept concesie pe care Moscova o face conjunctural partenerilor săi occidentali, nicidecum Chişinăului. Cu toate acestea, Transnistria va rămâne un teritoriu controlat efectiv de Rusia. Sevciuk reprezintă o nouă faţă a aceluiaşi regim condus până mai ieri de Igor Smirnov. În locul unui separatism cu faţă dictatorială vom avea un separatism cu faţă umană, nimic mai mult. Abia cu Şevciuk în frunte, Transnistria devine un instrument eficient de presiune asupra Chişinăului în vederea aducerii întregii Republici Moldova pe orbita Kremlinului. Mai grav este că aceste presiuni dinspre răsărit vor fi conjugate cu altele exercitate dinspre Occident, mai cu seamă dinspre Germania, noul partener şi aliat strategic al Moscovei. Linia de gândire strategică a lui Şevciuk e clară şi cuprinde câteva puncte: 1. statutul special al Transnistriei în cadrul unei Republici Moldova federalizate, cu posibilitatea garantată a ieşirii din cadrul ei; 2. ieşirea Transnistriei din componenţa Republicii Moldova; 3. recunoaşterea independenţei Transnistriei de către comunitatea internaţională (întâi de toate, Rusia, Ucraina şi Germania); 4. intrarea Transnistriei într-o alianţă cu Rusia (şi, eventual, cu Ucraina). Nu este nici un secret că Acordul ruso-german de la Meseberg (un fel de recidivă light a Pactului Ribbentrop-Molotov), semnat în 2010 pe la spatele Republicii Moldova, cuprinde două ideii de bază cu referire la noi: o Republică Moldova federalizată şi un statut special pentru Transnistria, fără a menţiona retragerea trupelor ruse din regiune. În acest context, declaraţiile optimiste ale oficialilor de la Chişinău despre noul cap al regimului separatist sunt disproporţionate şi lipsite de prudenţă şi de realism geopolitic. Ba mai mult, ele sunt lipsite de responsabilitate pentru destinul Republicii Moldova. Dacă este sau nu aşa, o va demonstra timpul. Şi nu orice timp, ci timpul apropiat.


Tratatul de la Petersburg

Octombrie 19, 2011

Chiar dacă 52% din schimburile comerciale ale Republicii Moldova revin Uniunii Europene şi doar 38% statelor CSI, premierul Vladimir Filat a semnat, la 18 octombrie, Tratatul privind crearea Zonei de Liber Schimb a CSI, numit şi Tratatul de la Petersburg. Acest Tratat, iniţiat de Federaţia Rusă, a fost elaborat timp de aproximativ 10 ani şi este văzut de Moscova drept „un nou fundament al relaţiilor din cadrul CSI”. Tratatul prevede simplificarea raporturilor comerciale dintre statele semnatare şi substituie un număr de peste 100 de acorduri bilaterale (interstatale şi interguvernamentale) care reglementau regimul comercial şi de liber schimb din CSI.

Premierul Vladimir Filat a mai semnat, în numele statului, Tratatul cu privire la principiile de bază ale politicii din domeniul reglementării valutare şi cel al controlului valutar din statele CSI, precum şi ale 28 de documente iniţiate de preşedinţia rusă a CSI.

Statele semnatare ale Tratatului de la Petersburg sunt 8: Federaţia Rusă, Bielorusia, Ucraina (care nu este oficial membru al CSI, ci doar „observator” chiar dacă este considerată stat fondator), Kazahstan, Republica Moldova, Armenia, Kârgâzstan şi Tadjikistan. Statele membre ale CSI care nu au semnat Tratatul sunt 2: Azerbaidjanul şi Uzbekistanul.

Dintre cele 15 state foste sovietice, 7 se situează în afara Zonei de Liber Schimb creată la cererea Rusiei: Azerbaidjan (cu cea mai mare creştere economică după prăbuşirea URSS), Estonia (membră UE), Georgia (în urma evenimentelor din august 2008, când trupele ruse au intervenit din nou în Georgia, pentru susţinerea regimurilor separatiste din regiunile Abhazia şi Oseţia de Sud, parlamentul georgian a votat în unanimitate denunţarea Acordului CSI şi retragerea Georgiei din CSI, pe data de 14 august 2008), Letonia (membră UE), Lituania (membră UE), Turkmenistan (care nu a ratificat Statutul CSI şi, la 26 august 2005, la reuniunea CSI de la Kazan a anunţat că se retrage din organizaţie, rezervându-şi doar un statut de „membru asociat”).

Singurul stat din afara zonei postsovietice care are statutul oficial de membru observator al CSI este Mongolia. Totodată, la 16 noiembrie 2006, Adunarea Naţională a Republicii Islamice Afganistan a obţinut statutul de observator în cadrul Adunării Parlamentare a CSI. Intenţia de a adera la CSI a fost exprimată oficial şi repetat şi de conducerea Republicii Populare Coreea.

Acordul de constituire a CSI a fost semnat de către fostul preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, la 8 decembrie 1991, la Ala Ata, capitala Kazahstanului.

Republica Moldova a ratificat Acordul de constituire a CSI la 8 aprilie 1994 şi a statutului acestei structuri la 27 iunie 1994, prin votul solidar al deputaţilor fostului Partid Democrat Agrar şi al Uniunii Socialiste „Unitate-Edinstvo” (succesoarea fostului Interfront). Ratificarea Statutului CSI de către Parlamentul Republicii Moldova a fost însoţită de formularea următoarei Rezerve: „În conformitate cu articolul 43 al Statului Comunităţii Statelor Independente, Republica Moldova, ca membru al Comunităţii, se abţine de la participarea în chestiunile privind securitatea colectivă şi colaborarea militar-politică (alineatul 9 al articolului 4 şi articolele 11, 12, 13, 14, 15, 30 şi 31 ale Statutului CSI)”.

La scara CSI există 5 organe de conducere (Consiliul şefilor de stat, Consiliul şefilor de guverne, Consiliul miniştrilor de Externe, Consiliul miniştrilor Apărării, Consiliul comandanţilor Trupelor de Grăniceri), 1 organ executiv (Comitetul Executiv, cu sediul la Minsk) şi 68 de organe de coordonare ramurală.

În cadrul CSI există o Adunare Interparlamentară, cu sediul la Petersburg, şi o Judecătorie (Arbitraj) Economică cu sediul la Minsk, format din 5 judecători, câte unul din partea Rusiei, Bielorusiei, Kazahstanului, Kârgâzstanului şi Tadjikistanului. Limba de lucru a CSI este doar limba rusă (art. 35 al Statutului).

Acordul de constituire a CSI prevede, în articolul 7, că statele semnatare atribuie domeniului lor de activitate comună 6 direcţii, şi anume: „1. coordonarea activităţii externe; 2. cooperarea pentru crearea şi dezvoltarea spaţiului economic comun, a pieţelor comune în Europa şi Eurasia, în sfera politicii vamale; 3. cooperarea pentru dezvoltarea sistemelor de transport şi comunicaţii; 4. cooperarea în domeniul protecţiei mediului înconjurător, participarea la crearea unui sistem internaţional atotcuprinzător de securitate ecologică; 5. chestiunile politicii privind migraţia; 6. combaterea crimei organizate”.

Votul în structurile CSI nu este unul paritar, acesta fiind exprimat proporţional cu ponderea demografică a fiecărui stat membru. Cota de voturi atribuită statelor membre ale CSI aminteşte organizarea unui SRL. Astfel, Federaţia Rusă deţine „pachetul de control”, ei fiindu-i atribuite peste 51% din voturi. Republicii Moldova îi este atribuită o cotă de votare de 3%.

Odată cu semnarea de către premierul Vladimir Filat a Tratatului de Petersburg privind Zona Economică Liberă a CSI, Republica Moldova va trebui să-şi clarifice poziţia privind participarea sa la Acordul de Liber Schimb din Europa Centrală (CEFTA), precum şi continuarea negocierilor de aderare la Zona de Comerţ Liber Aprofundat şi Cuprinzător a UE.


Vocea unui securist la Tiraspol

Septembrie 22, 2011

Colonelul Ivan Mahu, fost ofiţer KGB şi al Serviciului de Informaţii şi Securitate (SIS) al Republicii Moldova, şi-a dus onoarea în cuibul separatismului, la Tiraspol, unde, la 8 septembrie, în preziua celei de a 20-a aniversări de la înfiinţarea serviciului secret moldovean, a publicat, pe pagina electronică „RIA Dnestr” (Reghionalnoie Informaţionnoie Aghenstvo Dnestr), o scrisoare deschisă cu genericul „Actualii conducători ai SIS sunt trădători de Patrie”. Patriot precum se pretinde, colonelul Mahu nici că putea găsi un loc mai potrivit unde să-şi publice scrisoarea decât în una dintre oficinele regimului banditesc de peste Nistru.

Întrucât sunt mai mult decât rarisime cazurile în care din cotloanele de altădată ale KGB şi ale SIS-ului de astăzi răzbate câte o voce răzleaţă, nu am considerat lipsită de importanţă „patriotică” scrisoarea publicată cu generozitate de separatiştii teleghidaţi şi protejaţi de Moscova.

Plină de aprecieri subiective, insinuări şi invective prezentate pe un ton grav, alarmist chiar, scrisoarea fostului ofiţer KGB şi SIS consună perfect cu propaganda regimului marionetă implantat de Moscova în partea de răsărit a Republicii Moldova. Dincolo de falsurile şi elucubraţiile pe care le cuprinde şi de apologia pe care o face KGB-ului sovietic, textul cu pricina se doreşte a fi un semnal de alarmă împotriva „românizării” populaţiei Republicii Moldova. Destul de încâlcită şi contradictorie, această scriitură emană aburii toxici ai celei mai crase uri etnice. În plus, Ivan Mahu atribuie obţinerea independenţei de stat a Republicii Moldova „naţionaliştilor”. Naţionaliştilor români, evident! Naţionaliştii români care au vina de a fi provocat valuri-valuri de „plecări” (puţin rămânea să fi spus „deportări” sau „persecuţii”, căci, pe parcurs, spune: „represiune”) ale kaghebiştilor sovietici din structura chemată să vegheze asupra securităţii noului nostru stat. Naţionaliştii care au încercat să ne „îndepărteze de CSI”, patria comună a domnului Mahu şi a prietenilor săi de la Tiraspol!

Să vedem însă care sunt „ideile-forţă” ale semnatarului. Dat fiind că spaţiul rezervat acestui material nu ne permite să reproducem integral scrisoarea despre care vorbim, o vom reda în mare parte, omiţând pasajele care ni s-au părut irelevante. Nu vom comenta sau polemiza nici pe marginea subiectului „revoluţiei din 7 aprilie 2009”, căci aceasta, ca şi „revoluţia română din 1989”, tot cu voie de la mai multe împărăţii a fost, iar marea împărăţie din răsărit, atât de dragă lui Ivan Mahu, a avut partea ei de implicare. Şi în „revoluţie”, şi în guvernarea federalizatoare sub baghetă ruso-germano-etc., etc. Atâta lucru trebuia să priceapă un „patriot” şi un „profesionist” ca Ivan Mahu.

Iată, aşadar, ce scrie colonelul Ivan Mahu în oficina separatiştilor ruşi de la Tiraspol:

„Serviciile secrete actuale din R. Moldova nu au apărut pe loc pustiu. Majoritatea absolută a ofiţerilor, care  au muncit în anii 1980 în KGB din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, au lucrat cinstit şi cu demnitate. Recrutarea cadrelor s-a făcut la cel mai înalt nivel. Mulţi din foştii ofiţeri ai Moldovei – sute şi mii – trăiesc şi astăzi în Republica Moldova. Nimeni nu poate să spună că ei au abuzat de poziţia lor, că au reprimat pe cineva. (Aici şi în continuare sublinierile ne aparţin – nota noastră.) Astăzi, deasupra noastră atârnă greşelile lui Beria, dar ce facem noi aici, generaţia care a început să lucreze în anii 1980?

În anul 1989, chiar înainte de obţinerea independenţei şi de crearea noii structuri, au început schimbări rapide. Din rândurile organelor, a plecat primul val de specialişti de înaltă clasă. Ei au fost primii care au prevăzut că în Moldova vor ajunge la putere naţionaliştii. Din conducerea KGB din Moldova, s-au transferat la Moscova peste 20 de oameni, la Kiev au plecat aproximativ 25. Unii din cei plecaţi din KGB Moldova au ajuns generali în serviciile secrete – atât de bine erau pregătiţi.

La 9 septembrie 1991, KGB a fost transformat în Ministerul Securităţii Naţionale. În curând, premierul unionist Mircea Druc l-a desemnat pe funcţia de ministru pe Fiodor Botnari (Tudor Botnaru – nota red.). Druc ştia perfect pe cine desemnează. Ei se cunoşteau de multă vreme, încă din vremea dosarului Ghimpu-Şoltoianu. Druc a încercat să infiltreze ideile naţionalismului şi ale românismului în Ministerul Securităţii Naţionale. Acesta era şi principalul lui obiectiv: să pregătească serviciile secrete să-şi respingă propriul obiectiv principal, misiunea de bază: apărarea statului. Să facă în aşa fel încât serviciile secrete să nu poată să se opună românizării ţării. Dar în acea perioadă, colectivul nostru încă rămăsese un monolit puternic şi, în general, speranţele lui Druc nu s-au bucurat de succes în totalitate.

Lozinca lui Druc „Cemodan-vokzal-Rossia!” („Geamantanul-gara-Rusia!”) a jucat un rol important şi în ceea ce priveşte componenţa Ministerului Naţional al Securităţii. Prin formarea noului serviciu secret, s-a declanşat al doilea val de plecări. Agenţii au început să plece spre armata naţională, în servicii speciale paralele, în societăţi de securitate pentru bănci şi alte firme particulare. Dar nici unul dintre ei nu a devenit racket, nu au intrat în structuri criminale: educaţia şi pregătirea lor erau de cel mai înalt nivel.

Iată de unde aş sfătui eu generaţia actuală de ofiţeri să ia exemple. Mai ales că acolo a rămas coloana vertebrală a adevăraţilor patrioţi: Valeriu Daraban, Ivan Mezunski, Vasile Sârbu, Valeriu Andronic, Victor Leucă, Anatol Furtună, Nikolai Makarov şi alţii.

Aceştia au şi fost oamenii care au ţinut piept puternicului atac al serviciilor secrete din state străine, care au vrut să lovească Moldova după prăbuşirea Uniunii Sovietice. Aceşti oameni au format un zid contra tendinţelor revanşarde ale României”.

Frontul Popular era atunci sub presiune politică. În timpul lui Calmoi, a fost practic lichidată problema cu naţionaliştii din „gruparea lui Druc”, care penetraseră, pur şi simplu, organele. Însă şi după acest moment, în sistem au rămas oameni mereu nemulţumiţi de funcţiile lor, de apropierea de CSI şi aşa mai departe. În 2001, după preluarea puterii de către comunişti, în faţa Serviciului de Informaţii şi Securitate, au fost puse sarcini privind asigurarea securităţii Republicii Moldova, ca stat suveran şi independent. În sfârşit, am înţeles şi noi definitiv de ce ar trebui să ne ocupăm”.

„În timpul noului regim, noi, ofiţerii de contraspionaj, ne-am confruntat cu o considerabilă activizare a misiunilor din partea serviciilor secrete străine pe teritoriul Republicii Moldova, în scopul inducerii aşa-numitului scenariu al „revoluţiei de catifea”. În paralel, s-au agravat măsurile speciale care vizau subminarea statalităţii Republicii Moldova, activizarea unionismului. În ceea ce priveşte creşterea nivelului de pregătire a activităţii, pentru perfecţionarea cadrelor, categoric, un rol important l-a jucat generalul Ursu. El era comandantul care cunoştea mediul operaţional”.

„În toamna lui 2009, odată cu schimbarea puterii, în cadrul SIS a început o adevărată represiune. Toţi cei care lucraseră până în 2009 la identificarea şi subminarea activităţilor subversive ale serviciilor secrete din statele străine pe teritoriul Republicii Moldova au fost retrogradaţi din funcţii, trimişi să lucreze în alte structuri, însă nu pe profil. Erau acuzaţi de prostie, de lipsă de profesionalism, chiar dacă lucraseră zi şi noapte. Voi enumera aceşti oameni: Valeri Kruşilinski, Viaceslav Trubka, Serghei Dulghier, Ghennadi Negară, Adrian Prodan, Gheorghe Bâlea, Ruslan Ţurcan, Alexandr Esaulenko, Anatol Moraru, Oleg Samusi. Iar în locul lor au fost aduşi oameni loiali tendinţelor actuale din serviciile secrete”.

„În consecinţă, colectivul de profesionişti şi de patrioţi din instituţie a fost erodat în ultimii doi ani mai puternic decât la prăbuşirea KGB şi la formarea serviciilor secrete naţionale, din anii cumplitei fervori naţionaliste.

Apare întrebarea: poate că unii au săvârşit crime contra ţării lor, contra poporului? Nici vorbă, ei au fost alungaţi numai pentru că şi-au apărat statul!

Iată şi concluzia. În ultimii doi ani, românizarea ţării noastre s-a amplificat mai mult, decât în orice perioadă a independenţei Moldovei, iar rolul SIS în lupta de rezistenţă este mizerabil. În multe funcţii, lucrează oameni care au cetăţenia altor state. Ziua independenţei o sărbătorim cu drapele româneşti. Peste tot în ţară, găseşti inscripţii de genul „Moldova este România” şi „Basarabia – pământ românesc”.

Firmele româneşti au acces la mina de aur a comunicaţiilor speciale, la bazele de date ale cetăţenilor Republicii Moldova. Are loc o puternică prelucrare pro-românească a tineretului, atât în ţară, cât şi pe teritoriul României.

În multe ministere şi departamente lucrează consultanţi care sunt cetăţeni ai ţării vecine. Iar acest lucru este posibil numai pentru că acum, chiar în SIS, a fost anihilat contraspionajul. Însuşi Serviciul de Informaţii şi Securitate serveşte astăzi nu statul şi Constituţia, ci unor clanuri mafiote şi diverşilor lideri politici.

Cel mai probabil este faptul că unii foşti ofiţeri KGB, de genul lui Dediu, au obţinut trese de la principalul român al Republicii Moldova. Astăzi, ţara noastră şi tot poporul moldovenesc sunt agresate zilnic cu strigăte şi ţipete despre apartenenţa la „marea naţiune română”.

Cu toate că pe nimeni de dincolo de Prut nu interesează opinia poporului moldovenesc. Se pare că pe acest mal au ajuns la putere prea multe capete cu acelaşi suflet. Şi până când vom putea noi, ofiţerii, să privim în linişte această barbarie, această orgie?

După convingerea mea sinceră, comandanţii actuali ai SIS sunt trădătorii patriei noastre.

De aceea, în ziua în care se împlinesc 20 de ani de la înfiinţarea serviciului nostru, privind în trecut şi cu nelinişte uitându-mă spre viitor, eu fac apel la toţi ofiţerii care vor să servească fidel Patria lor (şi asemenea patrioţi şi oameni de onoare sunt majoritatea):

Nu cedaţi, nu renunţaţi! Gândiţi-vă: ale cui interese le apără acum şefii voştri şi până când poporul moldovenesc va mai tolera această agresiune asupra lui?

Vă îndemn să vă uniţi şi să vă daţi demisia din toate funcţiile din cadrul SIS! Şi atunci poate că, nu la jubileu, ne vom întâlni la următoarea aniversare cu mândrie faţă de serviciul nostru, pentru ţara noastră, cu convingerea că noi ne îndeplinim misiunea în faţa statului şi a poporului moldovenesc. La urma urmelor, dacă nu o facem, noi, atunci cine o va face?

Am onoarea!”.

Da! Onoarea fostului ofiţer KGB şi SIS, Ivan Mahu, nu putea fi întreagă decât exclamată din bârlogul separatismului transnistrean.

Chestiunea eficienţei şi „patriotismului” cadrelor SIS nu face, decât cu rare excepţii, după cum spuneam, obiectul dezbaterilor publice de la noi. Dar merită, pentru că subiectul este, într-o societate care nu a cunoscut lustraţia, de milioane. Secretul eliberării Republicii Moldova de balastul sovietic stă anume aici, în zona gradului de prezenţă şi implicare, de regulă nefastă, a armatei de lucrători ai „frontului invizibil” în viaţa noastră publică, iar alteori şi în cea privată.

Hipertendenţiosul excurs în istoria SIS, făcut de bătrânul colonel KGB, Ivan Mahu, suferă, observăm, de grave şi voite omisiuni. Nu ni se spune, bunăoară, nimic despre perioada în care SIS a fost condus de către falnicul director Valeriu Pasat, cel devotat trup şi suflet (sau suflet şi trup) colonelului Vladimir (Nicolai Vasilievici Cantarean), tot el mitropolit al „întregii Moldove”. Nici despre biroul Serviciului Federal de Informaţii al Rusiei (FSB) deschis pe lângă SIS la cererea şi cu participarea nemijlocită a conducătorului său, generalul FSB, Nikolai Patruşev, cel distins cu „Ordinul Ştefan cel Mare”, probabil, pentru meritul de a fi superiorul pe linie de serviciu al banditului Igor Smirnov. Nici despre separatism ca pericol real şi major pentru integritatea, suveranitatea şi independenţa Republicii Moldova. Nici despre Centrul de spionaj „Balcani” (Balkanski Ţentr), mutat de la Sofia la Chişinău cu doi ani înaintea aderării Bulgariei la NATO.

Deformat iremediabil de trecutul său de kaghebist sovietic, colonelul Ivan Mahu se străduieşte să reducă toate riscurile şi ameninţările la adresa securităţii Republicii Moldova la dificila şi sensibila chestiune identitară a populaţiei majoritare şi să arate cu degetul într-o singură direcţie, spre Bucureşti, ca şi pe timpul sovietic, când secţia a V-a (numită şi 5Z) a KGB combătea adânc şi cu oareşice succes două „fenomene negative”: „fanatismul religios” şi „naţionalismul românesc”.

Reflexul de kaghebist determină şi recursul la fals. De exemplu, lozinca provocatoare „Cemodan, vokzal, Rossia”, lansată, se ştie, chiar de KGB în Ţările Baltice, Ucraina şi Republica Moldova în perioada avântului mişcărilor de emancipare de sub tutela Moscovei, ne este prezentată de drept „lozinca lui Druc”. Păi, cum altfel dacă „răul” trebuie să fie personificat. KGB-ul s-a hrănit întotdeauna cu denunţuri, autodenunţuri şi depoziţii, de regulă, false şi absurde. Şi ce fel de denunţ este acela dacă nu cuprinde nume concrete? „Duşmanul intern” trebuie identificat de fiecare dată cu precizie, altfel ce rost şi justificare mai poate avea efortul securistic susţinut al unor inadecvaţi la realităţile istorice în schimbare, inadecvaţi care nu au avut altă familie decât KGB-ul şi altă patrie decât URSS-ul.

Un lucru bun totuşi există în scrisoarea colonelului Ivan Mahu. Acesta ne dă o listă, nici pe departe completă, a „adevăraţilor patrioţi” din SIS, pe care, fără să vrea, ni-i prezintă ca pe „ultimii mohicani” ai KGB-ului sovietic. Poporul merită, bineînţeles, să-şi cunoască eroii. Pomelnicul colonelului Mahu e scurt, dar valoarea lui e mare. Chiar face să revenim la această listă albă a securiştilor „patrioţi”, care nu se amestecă – Doamne fereşte! – cu lista, neagră, evident, a securiştilor „trădători ai patriei noastre”, cum nu se amestecă lumina cu întunericul: Valeriu Daraban, Ivan Mezunski, Vasile Sârbu, Valeriu Andronic, Victor Leucă, Anatol Furtună, Nikolai Makarov şi alţii, cărora li se adaugă nume sonore de patrioţi ca Valeri Kruşilinski, Viaceslav Trubka, Serghei Dulghier, Ghennadi Negară, Adrian Prodan, Gheorghe Bâlea, Ruslan Ţurcan, Alexandr Esaulenko, Anatol Moraru, Oleg Samusi. O listă demnă de viitorul Panteon al Patriei! De aceea este de mirare că Ivan Mahu îndeamnă toată această lamură a Securităţii să-şi prezinte patriotic demisia.

Ce păcat că bătrânul colonel KGB nu dă şi alte liste, cum ar fi, la o adică, cele ale securiştilor din politica, diplomaţia, cultura, publicistica, biserica şi economia moldovenească! Uite aici să vedeţi dumneavoastră „coloană vertebrală” a „adevăraţilor patrioţi”! Păcat şi iar păcat. Poate că data viitoare, când se mai milostiveşte banditul Smirnov şi oferă spaţiu în fiţuicile şi portalurile lui propagandistice de la Tiraspol pentru oamenii din rezerva KGB-ului de la Chişinău.

Nu de alta, dar, până la o asemenea eventuală ocazie, lumea ar putea stărui în ideea şi impresia că numele adevărat al Patriei noastre scumpe este, în cel mai bun caz, Republica Securistă Moldova sau, în cel mai rău, dar totuşi posibil, caz, Republica fostului KGB.

Post-scriptum: „RIA Dnestr”, care a publicat scrisoarea lui Ivan Mahu, este o agenţie de ştiri înfiinţată la 13 iulie 2009 şi condusă de Roman Konopliov, fost conducător al Partidului Naţional Bolşevic din Rusia şi unul dintre principalii ideologi ai separatismului transnistrean. A făcut parte din mişcarea „Rossî” (Ruşii). Adept al unor idei şovine, ultraradicale, xenofobe şi extremiste,  Konopliov figurează, din aprilie 2006, în Lista oficială a extremiştilor din Federaţia Rusă, motiv pentru care s-a stabilit la Tiraspol, fiindu-i acordată „cetăţenia RMN”. A fost redactor al portalului „Pridnestrovie: Naţionalnaia politika” şi şef al secţiei politice a săptămânalului „Destrovski kurier” de la Tiraspol. A înfiinţat şi a condus o perioadă agenţia de ştiri „Lenta PMR”, după care a fost redactor-şef al ziarului „Russki Prorâv” din Transnistria. Se numără printre susţinătorii lui Igor Smirnov, pe care îl consideră „un Fidel Castro al Transnistriei”.


Recursul Patriarhiei Moscovei la etnolingvistică sau manipularea prin limbaj ca procedeu de menţinere a puterii canonice

Septembrie 6, 2011

Sub patriarhul Kiril, Patriarhia „multinaţională”, de fapt, supranaţională şi, astfel, imperială prin (auto)definiţie, a Moscovei şi a întregii Rusii promovează o nouă politică etnolingvistică.

Dragostea Moscovei pentru ucraineni

Primul element pe care l-au remarcat observatorii vieţii bisericeşti din Rusia este că versiunii ruseşti a paginii oficiale de internet a Patriarhiei din preajma Kremlinului i s-a adăugat, în premieră absolută, versiunea în limba ucraineană. Această noutate nu reprezintă, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere, o concesie generoasă făcută credincioşilor şi clericilor ucraineni care nutresc tendinţe de emancipare canonică de tutela Moscovei. Dacă ar fi fost aşa, „multinaţionala” Biserică rusă ar fi acceptat şi versiuni ale site-ului său oficial în limbile bielorusă şi română. Despre limbile altor popoare din Federaţia Rusă convertite integral sau parţial la Ortodoxie nici nu are rost să vorbim, întrucât Patriarhia Moscovei promovează în raport cu ele, în cel mai rău caz, o politică lingvistică asimilaţionistă, iar în cel mai bun caz, una de aculturaţie, ca primă etapă a rusificării.

Înapoi la Rusia kieveană

Al doilea element ţine de conceptul „două limbi, un singur popor” lansat de patriarhul Kiril cu ocazia primei sale vizite la Kiev, la scurt timp după înscăunarea sa la Moscova. Acest concept presupune că ruşii şi ucrainenii, chiar dacă vorbesc două limbi diferite, dar intim şi puternic înrudite şi, în proporţie de 80 la sută, reciproc inteligibile, reprezintă o singură etnie, cu rădăcini comune în Rusia kieveană („Киевская Русь” în rusă şi „Київська Русь” în ucraineană).

Biserica Ruscă

Precum se ştie, manipularea prin limbaj precede manipularea socială. Şi dacă lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, imperiile se fac ele însele prin propriile lor cuvinte. La indicaţia patriarhului Kiril, titulatura „Biserica Ortodoxă Rusă” (Русская Православная Церковь) a încetat să mai fie tradusă în ucraineană ca şi mai înainte, corect, „Російська Православна Церква”, ci, într-un mod absolut ciudat, care sfidează regulile limbii ucrainene – „Руська Православна Церква”. Româneşte, ca să apelăm la un arhaism care îi desemna pe slavii răsăriteni, ar trebui să echivalăm această titulatură cu „Biserica Ortodoxă Ruscă”. Termenul „rusca/ruscă” a avut o largă circulaţie la românii intra şi extracarpatici, inclusiv în Basarabia, fiind fixat într-un şir întreg de toponime.

În ucraineana modernă şi literară, termenul „rus/rusă” sau „rusesc/rusească” se traduce invariabil şi exclusiv prin „російський/російська”. Mişcarea patriarhului a fost una subtilă, transformarea terminologică Російська/Руська vrând să arate că Patriarhia Moscovei nu este doar Biserica naţională a Federaţiei Ruse, ci şi, concomitent, a Ucrainei, ba chiar că ar fi a Ucrainei mai întâi şi abia apoi a Federaţiei Ruse, iar în subsidiar şi a Bielorusiei, adică a Rusiei Albe. Luate la un loc, Federaţia Rusă, Ucraina, Bielorusia, dar şi Republica Moldova, ar alcătui, în viziunea patriarhului Kiril, Lumea Rusă, având un singur popor şi vorbind câteva limbi înrudite, printre acestea fiind şi „moldoveneasca”.

Cu gândul tot la teritorii

Conceptele de „Русь” (Rusia Mare, Rusia Mică şi Rusia Albă), „Русский мир” – „Lumea Rusă” (Federaţia Rusă, Ucraina, Bielorusia şi Republica Moldova) sunt eufemisme pentru ceea ce Patriarhia Moscovei consideră a fi „teritoriu canonic rusesc”, ca şi pentru ceea ce, în partea europeană a fostei URSS, Kremlinul consideră a fi „vecinătatea apropiată”. Totodată, aceste concepte sunt manipulatorii. Manipularea porneşte de la cuvintele cu care operează manipulatorii, fie că sunt factori ecleziastici sau politici, fie că sunt de la Moscova, de la Kiev sau de la Tiraspol.

Limba „moldovenească” de la Moscova

După cum arătam, Patriarhia Moscovei, atât de aprig angajată într-o absurdă competiţie canonică cu Patriarhia Română în Republica Moldova, nu acceptă şi o versiune românească a site-ului său oficial. Este potrivit să ne întrebăm: de ce oare? Răspunsul este simplu şi stă la vedere. Patriarhia Moscovei, al cărei supus este, între alţii, ambasadorul României la Chişinău, Marius Lazurca, dar şi premierul Vladimir Filat şi interimarul Marian Lupu, este adepta teoriei „limbii moldoveneşti”, distincte de limba română şi a „etniei moldoveneşti”, distincte de etnia română. În plus, tributară încă panslavismului răsăritean, ea acceptă cu dificultate, ba chiar cu multă silă, alfabetul latin. Cu toate acestea, în ultimii doi ani am putut observa publicarea pe site-ul Patriarhiei Ruse a câtorva ştiri în versiune românească, cu specificarea: „Материал на: молдавском”, adică, material în limba moldovenească. Dacă ar fi indicat că respectivele materiale sunt în limba română, Patriarhia Moscovei şi-ar fi desfiinţat teoria privind aşa-zisele diferenţe etnice şi lingvistice dintre locuitorii băştinaşi ai României şi Republicii Moldova.

Câteva cuvinte despre Statutele bisericeşti

Ceea ce-i scapă însă patriarhului Kiril al Moscovei, este că subdiviziunea sa canonică din Republica Moldova declară, pentru evidente motive de conjunctură, că foloseşte, în administraţie şi în cultul liturgic, LIMBA ROMÂNĂ.

Să nu se supere nimeni pentru sintagma „subdiviziune canonică”. Statutul Patriarhiei Moscovei o consfinţeşte în articolul său 2: „Bisericile Autonome şi Autoconduse, Exarhatele, circumscripţiile mitropolitane, eparhiile, instituţiile sinodale, protopopiatele, parohiile, mănăstirile, frăţiile, instituţiile de învăţământ teologic, misiunile, reprezentanţele şi aşezămintele care intră în Biserica Ortodoxă Rusă (numite în continuare „subdiviziuni canonice” (aici şi în continuare sublinierile ne aparţin – nota noastră)) alcătuiesc canonic Patriarhia Moscovei”. Printre aceste „subdiviziuni canonice” este şi parohia „Sfântul Dumitru” din Chişinău al cărei foarte ataşat enoriaş este ambasadorul României la Chişinău Marius Lazurca, care dă un foarte prost şi molipsitor exemplu pentru protipendada de origine română de la noi. Acest soi de enoriaşi se simt confortabil în „subdiviziunea canonică” rusească, de vreme ce Patriarhia Moscovei se defineşte, în articolul 1 al Statutului său, astfel: „Biserica Ortodoxă Rusă este o Biserică multinaţională Autocefală Locală (…)”, ca, în articolul 3 al aceluiaşi Statut, să arate: „Jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse se întinde asupra persoanelor de credinţă ortodoxă care locuiesc pe teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe Ruse: în Rusia, Ucraina, Bielorusia, Moldova, Azerbaidjan, Kazahstan, Kirghizia, Letonia, Lituania, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan, Estonia, precum şi asupra ortodocşilor din alte ţări care aderă la ea benevol”. Între altele fie spus, faptul că Republica Moldova este menţionată în Statutul Patriarhiei Moscovei ca „Moldova” pur şi simplu, şi nu cu denumirea ei oficială, demonstrează o dată în plus poftele expansioniste ale Bisericii Ruse asupra întregii Moldove istorice până la Carpaţi. Altminteri, hipercentralizata Patriarhie de lângă Kremlin ar fi indicat corect denumirea statului nostru, aşa cum o face în cazul tuturor celorlalte state trecute în lista sa „teritorial-canonică”.

Centralismul n-a murit, doar un pic a aţipit

Lectura articolelor din Statutul Patriarhiei Moscovei este cât se poate de utilă. Ea ne permite să înţelegem că „subdiviziunea canonică” condusă de mitropolitul Vladimir la Chişinău nu este decât o simplă „subdiviziune”, nicidecum o Biserică naţională locală. Să urmăm însă firul lecturii. Articolul 5 al respectivului Statut statuează: „Biserica Ortodoxă Rusă este înregistrată în calitate de persoană juridică în Federaţia Rusă ca organizaţie religioasă centralizată”. Asta-i bună de tot! După centralismul democratic proclamat de Lenin, iată că avem şi un „centralism religios” proclamat de patriarhul Kiril! Centralizarea este inclusiv lingvistică, nu doar administrativă. Oricât de „multinaţională” s-ar autodeclara pretenţios şi ipocrit, Patriarhia Moscovei nu tolerează în Sinodul său decât limba rusă.

Naţionalitatea şi limba română sub Patriarhia Moscovei

Cu tot centralismul religios impus de Moscova, după cum am arătat şi mai sus, „subdiviziunea canonică” de la Chişinău, recunoaşte oficial, cu jumătate de gură, ca să nu fie auzită în capitala Rusiei, că pe mica ei parcelă din „teritoriul canonic” al Bisericii Ortodoxe Ruse se vorbeşte limba română! Chiar aşa, limba română, fără nici un fel de ghilimele sau paranteze! Articolul 6 al „subdiviziunii canonice” ruseşti de la noi glăsuieşte: „În locaşurile sfinte ale Bisericii Ortodoxe din Moldova serviciile divine se oficiază în limba română. În unele parohii – în limbile slavonă, ucraineană, găgăuză sau bulgară, în dependenţă de naţionalitatea şi doleanţele credincioşilor din respectiva parohie”. Când recunoaşte, în răspăr cu centrul religios de la Moscova, că foloseşte limba română, „subdiviziunea canonică” recunoaşte că şi majoritatea covârşitoare a credincioşilor din parcela sa sunt de naţionalitate română. Logica juridică sănătoasă care transpare din articolul 6 al Statutului se sprijină pe legătura dintre limba de cult şi naţionalitatea credincioşilor, fie ei majoritari sau minoritari. Articolul 6 denunţă şi răstoarnă toată propaganda făţarnică a Patriarhiei Ruse care se străduieşte să-şi justifice jurisdicţia peste ortodocşii de naţionalitate şi de limba română din Republica Moldova prin nişte numai de ea ştiute „diferenţe” dintre „limba moldovenească” şi limba română, dintre „etnia moldovenească” şi etnia română. Este chiar de mare mirare că Patriarhia Moscovei nu a intervenit până acum şi nu a luat măsurile de rigoare, după cum îi stă în nărav, ca articolul 6 al Statutului „subdiviziunii canonice” din Republica Moldova să fie adus în conformitate cu doctrina Patriarhiei Ruse despre români şi moldoveni.

Că Moscova îi consideră pe credincioşii ortodocşi „de naţionalitate moldovenească” drept mezini de pripas ai Lumii Ruse, este clar. Ceea ce nu este limpede deloc, este de unde şi până unde s-au luat credincioşii „de naţionalitate română” şi limba română, în general, în cuprinsul necuprinsei Lumi al celor trei Rusii. Este însă de prisos să ne punem această retorică întrebare. Că doar n-o fi fost tocmit articolul 6 din statutul „subdiviziunii canonice” locale a Bisericii Ruse doar pentru ambasadorul României la Chişinău, Marius Lazurca.

Toamna Patriarhului rus pentru număratul bobocilor români

Chestiunea etnolingvistică, împletită cu cea teritorial-canonică, este una de mare preocupare pentru patriarhul Kiril. Guvernul condus de Vladimir Filat, colegul de jurisdicţie şi de parohie al ambasadorului Lazurca, ca şi „subdiviziunea canonică” în frunte cu mitropolitul Vladimir ne-au anunţat că aşteaptă vizita patriarhului rus în Republica Moldova între 9 şi 12 octombrie. Pregătirile sunt în toi. Episcopul Marchel Mihăiescu de Bălţi şi Făleşti (Patriarhia Moscovei), împreună cu fostul ministru al Apărării al Republicii Moldova, Valeriu Pleşca, ca emisari ai mitropolitului Vladimir, au efectuat zilele acestea o vizită tocmai la Irkuţk, în Siberia Orientală, pentru a-l întâlni pe patriarhul Kiril, cu care să pună la punct detalii ale anunţatei vizite în Republica Moldova. Contrar unor ştiri apărute în presă, despre o posibilă contramandare a vizitei şi despre un presupus atac de cord suportat de către patriarhul Kiril, acesta este bine sănătos şi aproape permanent călător, în inspecţii, prin foarte centralizata sa patriarhie.

Jarul Patriarhului rus în capul Ţinutului Herţa

Preotul Mihail Jar

Preotul Mihail Jar

Ceea ce nu s-a ştiut până mai ieri, dar a transpirat deja din cercurile bisericeşti către presă, este că aceste pregătiri vizează „descălecarea patriarhală” nu doar în Republica Moldova, ci şi într-o altă zonă, tot în cuprinsul Moldovei istorice, mai exact în ţinutul Herţa din actuala regiune Cernăuţi incorporată Ucrainei. Este vorba de mănăstirea Bănceni condusă de preotul Mihail Jar, un cleric de origine română şi un înflăcărat adept al jurisdicţiei moscovite peste români. Raionul Herţa este un ţinut curat românesc, etnicii români constituind peste 95% din populaţie. Aceşti români, populând compact regiunea, sunt aproape sută la sută pe stil nou, o excepţie în tot cuprinsul Lumii Ruse. Mănăstirea de la Bănceni este însă singura „subdiviziune canonică” de stil vechi implantată în interiorul ţinutului Herţa. Dorinţa preotului Mihail Jar, ca şi intenţia patriarhului Kiril, este de a transforma mănăstirea de la Bănceni în stavropighie patriarhală, adică într-un avanpost canonic moscovit, subordonat direct Patriarhului întregii Rusii, la doar câţiva kilometri de actuala frontieră cu România. Astfel, Biserica Rusă vrea să mai împlânte un ţăruş „canonic” (patriarhul Kiril consideră că tot ceea ce este rusesc pe pământul Moldovei istorice este „foarte canonic”, după cum tot ceea ce este românesc este cât se poate de „necanonic”). Stavropighia patriarhală rusă de stil vechi înfiptă în inima ţinutului Herţa este gândită la Moscova şi ca un fel de bornă de hotar a „teritoriului canonic” al ceea ce patriarhul Kiril numeşte „Sfânta Rusie”. Este vorba despre o sfidare şi despre un avertisment adresate Bisericii Ortodoxe Române din trupul viu al căreia Patriarhia Moscovei a muşcat şi a înghiţit dintr-o înfulecare hălci mari şi grase: Basarabia întreagă, sfârtecată la rândul ei în trei, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. Pentru că hălcile româneşti îi mai produc „Sfintei Rusii” indigestie, s-a decis „rumegarea” cu metodă şi sistem a respectivelor bucăţi (sau bucate?), deosebit de nutritoare pentru flămândul pântece imperial. Că stavropighia de la Bănceni are menirea unui focar de răspândire a limbii ruse, nu încape nici o îndoială, această mănăstire fiind singura din ţinutul Herţa în care paralelismul lingvistic româno-rus a fost deja impus. Sursele noastre bisericeşti susţin că pe românii din Herţa îi va podidi nu doar bucuria de a-i închina mănăstirea Bănceni patriarhului Kiril, ci şi de a-i primi, ca oaspeţi aleşi şi pe premierul rus Vladimir Putin, împreună cu preşedintele ucrainean Victor Ianukovici. Nu punem mâna în foc că va fi anume aşa, dar tot am da puţin crezământ surselor noastre bine informate, aflând că preotul Mihail Jar este duhovnicul preşedintelui Ianukovici.

Tot imperiul cu Biserica şi drăcoveniile lui

Este naiv să credem că în octombrie „multinaţionalul” patriarh rus Kiril va sluji la Chişinău în limba română. Sau la Băncenii din românescul nostru ţinut Herţa. Şi nici nu-şi va citi discursurile în limba română, aşa cum a făcut-o fostul Papă polonez Ioan Paul al II-lea la Bucureşti, când a sărutat pământul strămoşilor noştri şi a omagiat Ortodoxia de limbă latină. Este la fel de naiv să credem că marele şi duhovnicescul părinte moscovit al ambasadorului Lazurca va dispune încropirea unei versiuni în limba română a paginii de internet a patriarhiei sale „multinaţionale” şi „multilingve”. Patriarhia Moscovei, de la care duhneşte rău a imperialism ţarist şi sovietic, se căzneşte să clădească o Lume Rusă nu de dragul românilor sau a limbii române, cu geniul şi frumuseţile ei. Văzându-i vorbele şi faptele de până acum, putem fi siguri că una dintre principalele idei, obsesivă şi atât de păgână, din capul patriarhului Kiril este cea imperială rusă. Iar imperiul rus a avut şi are tendinţa uniformizării, adică a rusificării. Dacă nu forţate ca înainte, silenţioase. Astăzi Moscova nu mai dă năvală peste noi, nici în Basarabia şi nici în Herţa, cu tancurile. Ea vine cu buze mieroase, cu tămâie şi cu agheasmă. Dacă ocupaţia cu tancurile sau alte drăcovenii nu mai merge, merge ocupaţia cu patrafirul şi omoforul. Iar Patriarhia Moscovei are omofor larg, încât chiar câteva planete sunt prea puţine ca să încapă sub el.

Post-scriptum: La doar o zi de la postarea materialului pe internet, presupunerile noastre s-au confirmat. Patriarhia Moscovei şi-a lansat „versiunea moldovenească” a site-ului său. Faptul se datorează existenţei unui proiect al Bisericii Ruse, care ne anunţă: „În data de 1 octombrie 2009 a fost deschisă noua versiune a portalului. În data de 19 iunie 2010 a început să activeze versiunea ucraineană a sitului, iar din data de 7 septembrie 2011 a fost deschisă în mod oficial versiunea moldovenească”. Adresa site-ului este: http://www.patriarchia.ru/md/. Serviciul de presă al „subdiviziunii canonice” ruse din Republica Moldova se laudă şi se bucură, aducându-ne la cunoştinţă că „recent în reţeaua internet a apărut versiunea în limba de stat pentru site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei”. Patriarhia Moscovei şi oamenii săi din „subdiviziune” se tem de sintagma „limba română” ca dracul de tămâie.


Din culisele parteneriatului strategic ruso-german

Mai 25, 2011
Drapelul Germaniei şi al "republicii moldoveneşti nistrene" pe masa de discuţii dintre Ambasadorul Patricia Flor şi cetăţeanul rus Igor Smirnov

Drapelul Germaniei şi cel al "republicii moldoveneşti nistrene" pe masa de discuţii dintre Ambasadorul Patricia Flor şi cetăţeanul rus Igor Smirnov. Tiraspol, 1 martie 2011

AMBASADA REPUBLICII MOLDOVA BERLIN

Nr. 076/ 22.02.2011
NOTĂ DE CONVORBIRE

cu Amb[asadorul] Patricia Flor, responsabila MAE-ului federal pentru Europa de Est, Caucaz şi Asia Centrală

La 21 februarie curent, la iniţiativa mea, am avut un prânz de lucru cu Amb[asadorul] Patricia Fior, responsabila MAE-ului federal pentru Europa de Est, Caucaz şi Asia Centrală. Discuţia s-a axat, în principal, pe dimensiunea nistreană, precum şi pe situaţia politică internă din RM. Astfel, am informat-o detaliat despre acţiunile întreprinse de AIE în sensul asigurării alegerii şefului statului în condiţiile reticenţei maxime a opoziţiei, nefiind exclusă posibilitatea examinării modificării art. 78 al Constituţiei în sensul alegerii directe a preşedintelui. La rândul ei, Patricia Flor s-a arătat surprinsă de reapariţia respectivei idei în calculul liderilor Alianţei de guvernământ, menţionând riscul pe care îl comportă un asemenea scenariu pentru asigurarea stabilităţii politice din ţară. Potrivit ei, o puternică instituţie prezidenţială cu mandat direct al poporului ar putea conduce la apariţia unor tensiuni inevitabile între ramurile puterii din RM, ceea ce ar retrograda ţara din punct de vedere constituţional la mijlocul anilor nouăzeci. În opinia ei, o soluţie plauzibilă ar fi acceptarea cerinţelor opoziţiei de a alege un şef de stat „apolitic”, urmând să se recurgă imediat la reforma constituţională în sensul transferului centrului politic de greutate spre prim-ministru, preluându-se, astfel, modelul german. În opinia ei, o puternică instituţie prezidenţială ar fi contraproductivă pentru tânăra democraţie moldovenească, existând pericolul unei „alunecări pe pista autoritară”, aşa cum s-a dovedit a fi guvernarea 2001-2009. Însă, a specificat ea, decizia finală aparţine clasei politice din RM şi, deci, întreaga responsabilitate aceasta urmează să şi-o asume în mod conştient. Germania, la rândul ei, va accepta orice decizie suverană în acest sens, însă rămâne disponibilă să ofere asistenţa necesară autorităţilor noastre, inclusiv în elaborarea proiectelor de modificare a constituţiei.

În ceea ce priveşte subiectul nistrean, P[atricia] Flor m-a informat despre recenta ei vizită la Moscova, unde a purtat discuţii cu şeful celui de-al doilea departament CSI al MAE-ului rus, Viktor Sorokin. Potrivit ei, Rusia pare a fi decisă se purceadă la evacuarea definitivă a muniţiilor sale stocate în regiunea transnistreană a ţării noastre, specificând că vizita la Cobasna a tandemului Gruşko-Harcenko a avut tocmai scopul evaluării mecanismelor necesare în acest sens. Totodată, Sorokin ar fi informat-o pe interlocutoare inclusiv despre discuţiile tensionate purtate de ambii oficiali cu Smirnov, care a determinat (potrivit oficialului rus) Moscova să examineze la modul serios evacuarea definitivă a muniţiilor şi aparenta distanţare de liderul separatist. În opinia diplomatei germane, o astfel de turnură în poziţia MAE-ului rus este una surprinzătoare, care ar atesta dinamica pozitivă a atitudinii FR referitor la dosarul transnistrean. Totodată, Berlinul este departe de a-şi crea iluzii suplimentare în acest sens, fiind aşteptate din partea Moscovei (şi a Kievului) paşi concreţi în realizarea obiectivului de deblocare a dialogului politic. Un alt element pozitiv pe care l-a dedus interlocutoarea din discuţiile purtate la Moscova ar fi că din arsenalul argumentativ al FR a dispărut referinţa la „lipsa unui guvern stabil în Moldova” şi, implicit, lipsa unui partener serios de dialog la Chişinău. Acest lucru vine să demonstreze, potrivit amb[asadorului] Flor, acceptul Moscovei a noii guvernări de la Chişinău şi determinarea demarării unui dialog cu noua coaliţie de la Chişinău. Prin urmare, a conchis ea, există premise optimiste în sensul impulsionării activităţii pe dimensiunea transnistreană. Din discuţiile ei cu Sorokin, s-a desprins faptul că Moscova, deocamdată, nu a identificat un potenţial contracandidat lui Smirnov, pe care ar putea miza în competiţia prezidenţială de la finele anului curent din regiunea nistreană. În context, ea nu exclude că FR ar putea recurge la invocarea necesităţii aşteptării rezultatelor scrutinului prezidenţial din Transnistria pentru a tergiversa reluarea cadrului formal al negocierilor în formatul 5+2. Totodată, Sorokin s-ar fi exprimat în favoarea unei reuniuni 1+1, care ar putea „urni carul din loc” şi în urma căreia ar putea fi dată publicităţii o declaraţie comună, prin care părţile şi-ar fi exprimat disponibilitatea reluării dialogului direct, angajându-se să identifice o soluţie acceptabilă în acest sens.

Potrivit P[atriciei] Flor, este puţin probabilă o reuniune 1+1 cu emiterea unei declaraţii comune (cel puţin, deocamdată), dar ideea în sine este una plauzibilă. Astfel, ea consideră că atât Chişinăul, cât şi Tiraspolul ar putea emite separat declaraţii de acest gen, care ar constitui o piatră solidă de temelie pentru relansarea negocierilor. În acest sens, P[atricia] Flor a declarat disponibilitatea MAE-ului german de a acorda întreaga asistenţă necesară RM în elaborarea proiectului unei astfel de declaraţii. Totodată, ea a opinat că drept un gest de bunăvoinţă din partea Chişinăului ar fi o eventuală distanţare (sau moratoriu) de la Legea privind prevederile de bază ale statutului special al regiunii transnistrene, adoptată în 2005, care, potrivit diplomatei germane, a fost votată unanim de fracţiunile politice din legislativul de atunci, dar care suferă de un handicap serios – nu a fost discutată cu reprezentanţii regiunii separatiste şi, deci, nu va fi luată principial drept bază de discuţie de către transnistreni. Astfel, a opinat ea, deşi este o lege foarte bună, handicapul legitimităţii ei pentru ambele maluri ale Nistrului o lasă fără careva perspective serioase în redacţia ei actuală. Prin urmare, a continuat ea, o eventuală distanţare de la legea respectivă ar veni să demonstreze atât Rusiei, cât şi UE şi SUA seriozitatea intenţiilor autorităţilor noastre de a recurge în modul cel mai pragmatic la negocierile privind principiile de bază ale statutului regiunii în cadrul RM reîntregite. În aceeaşi ordine de idei, Germania va căuta să influenţeze Moscova în sensul determinării Tiraspolului de a nu mai face referinţă la rezultatele aşa-numitului „referendum” din 2006, fapt care va facilita în mod inevitabil reluarea procesului de negocieri politice. Oricum, a continuat ea, subiectul respectiv va căuta să-l discute în cadrul vizitei la Chişinău, preconizată pentru 28 februarie curent.

În altă ordine de idei, P[atricia] Flor a menţionat că înţelege reacţia „dureroasă” a reprezentanţilor Chişinăului la orice amintire a conceptului de „federalizare”, dar explică reacţia respectivă prin cunoaşterea slabă de către politicienii noştri a noţiunii menţionate, care, de altfel, şi-a demonstrat fiabilitatea în multe state europene, în special în Germania. Potrivit ei, este puţin probabil să se identifice o soluţie a ghemului transnistrean în condiţiile continuării insistenţei RM pe principiul statului unitar – transnistrenii nu vor recurge la cedări într-un astfel de scenariu. Prin urmare, a adăugat ea, este imperativ necesar ca RM să „se debaraseze de fobia federalismului” şi să purceadă la examinarea posibilelor versiuni ale construcţiei federale a Moldovei reîntregite, Germania oferindu-se să ne asiste în identificarea şi, principalul, garantarea funcţionalităţii versiunii finale. În context, ea a sugerat că, bunăoară, Berlinul ar putea iniţia organizarea unei vizite de documentare pentru experţi în dreptul constituţional de pe ambele maluri ale Nistrului (în eventualitatea că aceştia vor face ulterior parte din posibilul grup comun de lucru pentru elaborarea noii constituţii). Totodată, ea a rugat ca partea moldovenească să propună o listă a eventualilor participanţi la această vizită de studiu.

În ceea ce priveşte perspectivele constituirii cadrului de dialog Ashton-Lavrov pe dimensiunea politicii externe şi de securitate (Memorandumul de la Meseberg), P[atricia] Flor, [a] precizat că Berlinul continuă să insiste asupra iniţierii formatului respectiv. Astfel, deja în cadrul reuniunii Ashton-Lavrov din 24 februarie curent de la Bruxelles, subiectul transnistrean va fi printre elementele-cheie ale discuţiilor. Potrivit ei, în urma eforturilor RFG pe terenul intern al UE, Ashton „ar fi înţeles miza soluţionării conflictului transnistrean” din perspectiva reluării dialogului pragmatic cu Federaţia Rusă. În context, oficiala germană a menţionat că, pentru determinarea finală a lui Catherine Ashton, este foarte important mesajul pe care oficialităţile de la Chişinău urmează să-l transmită şefei diplomaţiei europene în cadrul apropiatei ei vizite în RM. Prin urmare, a specificat interlocutoarea, „încercaţi să obţineţi maximul posibil din vizita ei la Chişinău”. Referindu-se la posibilitatea formulării unui non-paper (pe dimensiunea transnistreană) de răspuns la scrisoarea din iulie trecut a lui Lavrov către Ashton, oficiala germană s-a declarat sceptică, afirmând că, deocamdată, este prematur pentru o astfel de abordare. Totodată, ea a recunoscut faptul că elementele inserate în non-paperul propus de Lavrov sunt total inacceptabile pentru UE. În circumstanţele existente, a opinat interlocutoarea, este mai important să iniţiem dialogul în contextul Meseberg, decât „să începem să irităm ursul” din start. Singurul efect pe care l-ar putea avea un astfel de non-paper din partea UE la ora actuală ar fi distanţarea Rusiei de cadrul dialogului propus de Germania la Meseberg.

În cadrul discuţiei purtate cu P[atricia] Flor, am sugerat constituirea unui format de consultări bilaterale moldo-germane în problematica transnistreană, astfel fiind posibilă o coordonare mai bună a eforturilor comune, precum şi elaborarea unor strategii concertate de acţiune în raport cu unii actori ai formatului existent de negocieri. Totodată, mi-am arătat surprinderea că, din moment ce RM a devenit una dintre priorităţile politicii externe a Germaniei, între statele noastre lipseşte mecanismul consultărilor politice bilaterale, nefiind semnat nici un protocol dintre ambele ministere ale afacerilor externe în acest sens. Mai mult decât atât, iniţierea consultărilor politice bilaterale ar permite punerea în discuţie atât a subiectelor legate de procesul de integrare europeană a RM, cât şi o paletă largă a problematicii de dezvoltare durabilă a ţării noastre, inclusiv dialogul pe dimensiunea transnistreană. Interlocutoarea s-a arătat interesată de ideea respectivă, afirmând că va discuta neapărat cu conducerea MAE-ului federal, unde ea este sigură că va beneficia de susţinere, urmând ca subiectul respectiv să fie abordat şi în cadrul vizitei ei la Chişinău.

Aureliu Ciocoi
Ambasador

Cupă germană cu capac rusesc

Aprilie 19, 2011

Despre un conflict îngheţat, un meci geopolitic de hochei sau despre apropiata reîntâlnire dintre Filat şi Smirnov la Tiraspol

Este adevărat şi sigur. Filat va merge la Tiraspol, pentru a onora invitaţia lui Smirnov. Vladimir Vasilievici se va întâlni cu Igor Nikolaevici, în Transnistria, cel mai probabil la mijlocul lunii mai.

Vladimir Vasilievici merge la Igor Nikolaevici

Prezent recent la o dezbatere cu tema „Are Moldova un viitor în UE?”, organizată de Asociaţia Jurnaliştilor Europeni, secţiunea franceză (Association des Journalistes Européens, section France) în colaborare cu Centrul Presei Străine (Centre d’Accueil de la Presse Etrangère) de la Paris, Vladimir Filat a confirmat că se va întâlni cu căpetenia separatistă Igor Smirnov.

Răspunzând unei întrebări formulate de jurnalişti (În ce condiţii aţi intra în contact direct cu aşa-zisul guvern de la Tiraspol?), Filat a declarat: „Transnistria… este evident, acest conflict urmează să fie rezolvat pe cale paşnică, cu participarea directă a partenerilor noştri externi. Componenta comunicare va trebui asociată componentei negociere. Ne place sau nu ne place, partea transnistreană este şi ea implicată în acest proces. A guverna nu înseamnă mereu a lua deciziile care ne convin, ci şi asumarea unor decizii mai complicate, care nu ne plac. Mie nu mi-a făcut plăcere să merg la Tiraspol trecând prin aşa zisele puncte de control. Însă am folosit acest prilej de două ori pentru a merge la meciuri de fotbal şi a discuta. A discuta nu pentru a rezolva totul, ci de a rezolva probleme utile vieţii de zi cu zi: reluarea circulaţiei trenurilor spre Odesa, care trec prin Transnistria, reluarea trenurilor de marfă, rezolvarea acestei situaţii absurde care fac ca atunci când dai un telefon dincolo de Nistru să fii obligat să faci tot felul de prefixe internaţionale, să treci prin alte ţări. Pe 15 mai va începe însă Cupa premierului Republicii Moldova de hochei, la Tiraspol. Deci se poate…” Da, se poate, de vreme ce premierului Filat îi plac atât de mult sporturile, cum le plac şi bandiţilor de la Tiraspol. Numai că, în cazul de faţă, aşa începe obişnuirea cu „Federaţia”. Mai la un meci de fotbal cu Smirnov şi Antiufeev, că doar avem o Federaţie Moldovenească de Fotbal, mai la un meci de hochei alături de aceeaşi gradaţi ruşi, că doar premeirul ne proroceşte şi o Federaţie Moldovenească de Hochei, ca până la urmă să rămânem  doar cu o „Federaţie Moldovenească” pur şi simplu.

Smirnov şi Filat – piese ale aceluiaşi joc, văzuţi ca artizani ai federalizării noastre

Nu că am fi fost noi profeţi, dar am scris în FLUX, încă la 6 aprilie, că Filat, dincolo de cochetările cu presa cum că merge în Transnistria ca la el acasă, convenise telefonic cu Smirnov ca acesta să-i trimită o invitaţie „oficială” pe care o va onora. Jocurile au fost făcute dinainte de 5 aprilie, când E.T. Carpov a primit invitaţia din mâinile lui V.V. Iastrebceak. A mai venit şi faza cu lăudarea lui Vladimir Filat de către cetăţeanul rus Igor Smirnov, în cadrul întâlnirii din 8 aprilie cu ambasadorul propriei sale ţări, Valeri Kuzmin, în Republica Moldova.

Cei care au făcut aranjamentele sunt nişte prieteni mai vechi ai Republicii Moldova: prietenii noştri ruşi şi prietenii noştri germani. Asta se vede de la o poştă, dacă urmărim agenda oficialilor de la Moscova şi a celor de la Berlin. Şi cum Igor Nikolaevici Smirnov este favoritul Moscovei, Vladimir Vasilievici Filat este favoritul Berlinului. Fiecare dintre cei doi primeşte sugestiile amicale din capitala care l-a adoptat într-un fel sau altul. Vizitele domnului Filat la Berlin şi întâlnirile lui cu oficialii germani au cam aceeaşi regularitate ca şi cele ale lui Igor Smirnov la Moscova şi întâlnirile lui cu oficialii ruşi.

Ambasadorul Patricia Flor are recomandări în numele guvernului german…

Sursele noastre diplomatice de la Berlin şi de la Bruxelles confirmă că ruşii şi nemţii au ajuns la înţelegeri privind federalizarea Republicii Moldova, impunerea unei noi Constituţii, legalizarea prezenţei militare ruse, vetoul Tiraspolului asupra politicii externe şi de securitate a Chişinăului şi trecerea noului stat federal sub protectorat efectiv ruso-german. Pentru a spulbera impresia că ne-am lăsa luaţi de valul intuiţiilor de moment sau al frustrărilor istorice, vom arăta pentru cititorii noştri că o doamnă respectabilă, pe numele său Patricia Flor, în grad de Ambasador, responsabil pentru Europa de Est, Caucaz şi Asia Centrală în cadrul Ministerului federal german al Afacerilor Externe, este unul dintre mai mulţii oficiali germani care s-au dedat în ultimul timp unor delicate, dar explicite şi insistente presiuni asupra Chişinăului, urmărind achiesarea de către acesta la proiectul ruso-german de federalizare a ţării noastre.

Doamna Ambasador Patricia Flor le-a sugerat reprezentanţilor oficiali ai Republicii Moldova să accepte câteva lucruri: 1. distanţarea (până la suspendare sau anulare) de legea din 2005 despre prevederile de bază ale statutului special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria); 2. înlocuirea actualei Constituţii care consacră caracterul unitar şi integru al statului cu alta, elaborată împreună cu Tiraspolul, care să consacre caracterul federal al statului; 3. debarasarea de „fobia federalismului” şi purcederea la procesul de federalizare efectivă a ţării noastre; 4. constituirea unui format de consultări moldo-germane în problematica transnistreană (după modelul consultărilor Moscovei cu Tiraspolul); 5. luarea în calcul, ca fiind plauzibil în accepţie germană, a unui format de negocieri directe 1+1 (Chişinău-Tiraspol).

Drept artizani ai federalizării sunt văzuţi, la Moscova şi la Berlin, anume Vladimir Filat şi Igor Smirnov.

Politică ruso-germană la unison

Faptul că Berlinul merge pe mâna Moscovei este evident. Scriam acum doi ani de zile în FLUX despre un caz asemănător cu cel al doamnei Ambasador Patricia Flor, caz produs tot la Ministerul federal de Externe de la Berlin şi la care am fost de faţă. Să ne împrospătăm acel caz în memorie: „Îmi amintesc aici, bunăoară, cu câtă îndârjire încerca să mă convingă acum câteva luni la Ministerul de Externe de la Berlin, un înalt funcţionar al diplomaţiei germane, că în Republica Moldova se vorbeşte „Moldauische Sprache” şi în nici un caz (horribile dictu!) Rumänische Sprache. Neamţul acesta, om instruit de altfel, cunoştea adevărul, dar raţiuni geopolitice evidente îl reţineau să se manifeste cel puţin cu tact, compărând astfel, în ochii celor câţiva basarabeni ajunşi în biroul său, ca un adevărat urmaş al lui Joachim von Ribbentrop. „Trebuie să-i facem pe cei de la Moscova să-şi dorească în Moldova aceleaşi lucruri pe care şi le doreşte Uniunea Europeană (recte Germania)”, – spunea acelaşi funcţionar german, ca să ne confirme concluzia că între Berlin şi Moscova ar mai fi posibile înţelegeri în privinţa noastră şi peste capul nostru. Am adus acest episod în atenţie întrucât, istoric vorbind, tocmai din cauza doririi aceloraşi lucruri la Berlin şi Moscova în privinţa noastră trăim până astăzi un frustrant sentiment al abandonării şi un acut sentiment al frontierei (exsovietice şi europene)”. Am evitat să indicăm până acum numele respectivului oficial german. O facem acum când vedem că presupunerile noastre despre înţelegerile ruso-germane în privinţa noastră se adeveresc. Acel funcţionar federal se numeşte Ernst Reichel şi deţinea funcţia de şef al Direcţiei Rusia, Ucraina, Bielorusia, Moldova şi CSI în cadrul Ministerului federal de Externe, iar discuţia noastră a avut loc în decembrie 2008.

Domnul Ernst Reichel confirmă existenţa consensului ruso-german

Domnul Reichel ne-a transmis câteva idei privind ţara noastră. Apelând acum la notiţele luate cu acribie germană după expunerea domnului Reichel, găsim potrivit să redăm câteva dintre ele aici: 1. Germania va accepta ceea ce vor conveni părţile interesate (adică Tiraspolul şi Chişinăul); 2. Germania doreşte ca părţile aflate în conflict să vorbească direct între ele (formatul 1+1); 3. Înlocuirea trupelor ruse din Transnistria cu un contingent al Uniunii Europene este nerealistă; 4. Trupele ruse se vor retrage din Transnistria abia după soluţionarea definitivă a conflictului; 5. Medvedev doreşte o arhitectură comună se securitate cu UE; 6. Trebuie să ajungem (adică germanii trebuie să ajungă) la un anumit grad de încredere cu ruşii. 7. Republica Moldova trebuie să promoveze reformele pentru a fi mai atractivă pentru Transnistria.

Acest punct de vedere ne-a părut unul cât se poate de sincer, expus cu suficientă convingere personală, pe alocuri chiar apăsat.

Este adevărat că după acest mesaj îngrijorător de la Ministerul federal de Externe, am primit o serie de lămuriri, cu mult mai nuanţate, la Cancelaria federală. Directorul adjunct pentru Relaţii bilaterale, Christoph Israng, ne-a asigurat că Berlinul vede Transnistria ca parte a Republicii Moldova, a cărei integritate teritorială este în afara oricărei îndoieli. De asemenea, contrazicându-l pe reprezentantul Ministerului federal de Externe, Christoph Israng a opinat că Tiraspolul nu poate fi un partener egal şi valabil al Chişinăului şi că doar formatul 5+2 reprezintă cadrul valabil de negocieri. Domnul Christoph Israng a mai specificat că nu este treaba funcţionarilor germani să ne indice cum să ne numim limba în care vorbim, atâta doar că ambasadorul Republicii Moldova din acea vreme (actualul deputat PD Igor Corman, preşedinte al Comisiei parlamentare pentru politică externă şi integrare europeană) foloseşte sintagma „limba moldovenească” şi insistă în corespondenţa cu autorităţile germane ca şi acestea să folosească doar această sintagmă. Am avut atunci impresia că se încearcă o scuză discretă şi o reparaţie a celor declarate cu o dezarmantă francheţe de Directorul Ernst Reichel.

Ceea ce observăm este că punctul de vedere exprimat acum de doamna Ambasador Patricia Flor este, practic, identic cu cel expus acum mai bine de doi ani de către domnul Director Ernst Reichel şi îl contrazice în mare parte pe cel formulat, ca scuză de moment, de către reprezentantul Cancelariei federale, Christoph Israng.

De ce nu-i convine Germaniei Constituţia şi legislaţia noastră?

Să revenim însă la fondul problemei. Aici se impun câteva întrebări. De ce doreşte şi ne cere răspicat Germania, la unison cu Rusia, o distanţare de Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria), din 22 iulie 2005? De ce ni se sugerează chiar o posibilă anulare a ei? De ce nu le convine Berlinului şi Moscovei actuala Constituţie a Republicii Moldova?

Germania nu vrea ca armata şi serviciile secrete ruse să plece imediat din Republica Moldova

Oricât ar părea de neaşteptat şi şocant pentru unii, trebuie să recunoaştem că anume acesta este efectul urmărit sau scopul real pe care şi-l pune în faţă Berlinul când ne cere anularea actualei noastre Constituţii în favoarea uneia federale şi distanţarea până la suspendare şi anulare a Legii cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria) nr. 173-XVI din 22 iulie 2005. Factorii de la Berlin, ca şi partenerii lor strategici de la Moscova, înţeleg că Legea din 22 iulie 2005 se sprijină pe Constituţia în vigoare şi se limitează la cadrul acesteia. Dacă ar fi implementată, Legea din 22 iulie 2005 ar conduce la „întărirea unităţii poporului, restabilirea integrităţii teritoriale a statului, crearea spaţiilor juridic, economic, de apărare, social, vamal, umanitar şi a altor spaţii unice, precum şi la asigurarea păcii civice, încrederii, înţelegerii reciproce şi concordiei în societate, stabilităţii, securităţii şi dezvoltării democratice a statului”, acestea fiind scopurile declarate ale legii.

Demilitarizare, demilitarizare, demilitarizare…

Apropiindu-ne de miezul problemei, vom observa ce anume provoacă alergia Berlinului (ca şi a Moscovei) faţă de Legea noastră din 22 iulie 2005. Este vorba de alineatul 2 al articolului 1 al respectivei legi, care prevede consecutivitatea paşilor procesului de reglementare a diferendului moldo-rus din Transnistria. Să vedem ce spune expres acest alineat: „(2) După îndeplinirea condiţiilor privind demilitarizarea, stipulate în Hotărârea Parlamentului nr.117-XVI din 10 iunie 2005, în special a celor referitoare la onorarea de către Federaţia Rusă a obligaţiilor asumate la Summit-ul OSCE de la Istanbul (1999) privind evacuarea integrală, urgentă şi transparentă a trupelor şi armamentului de pe teritoriul Republicii Moldova, şi după formarea, în Transnistria, a unui sistem al puterii alese în mod democratic, procesul de negocieri se desfăşoară pentru elaborarea în comun şi adoptarea Legii organice a Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Transnistriei”. Buba sau durerea de cap a Moscovei şi a Berlinului este anume aici. Legea noastră spune cât se poate de clar: mai întâi demilitarizare şi democratizare şi apoi acordarea de statut special. Pe când Moscova, susţinută deschis de Berlin, ar dori şi insistă să începem cu sfârşitul. Adică prin a negocia cu Smirnov un statut special înaintea evacuării armatei şi serviciilor ruseşti din regiune. Astfel încât noul statut special să poată fi invocat pentru menţinerea pe termen nelimitat în estul ţării noastre a armatei şi serviciilor secrete străine. Iată de ce Berlinul îl îndeamnă pe Vladimir Filat să se aibă de bine cu Smirnov, adică cu omul Moscovei, iar Moscova îşi îndeamnă protejatul, adică pe Igor Smirnov, să-l laude public pe Filat şi să-l tot invite la negocieri „oficiale” în zona de răsărit a ţării controlată de armata şi serviciile secrete ruse. Cine se îndoieşte de asta, ar face bine să citească cu multă luare aminte ultimele declaraţii oficiale ale ministrului rus de Externe, Serghei Lavrov pe marginea diferendului moldo-rus din Transnistria.

Vom aminti, de asemenea, că alineatele (2)  şi 4 al Legii din 22 iulie 205 mai prevăd, între altele, că: „Pregătirea şi desfăşurarea alegerilor în Consiliul Suprem al Transnistriei de legislatura I-a se vor face, cu acordul OSCE, de către Comisia Electorală Internaţională sub mandatul OSCE, cu monitorizarea Consiliului Europei şi în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova. Temei pentru desfăşurarea alegerilor libere şi democratice îl constituie realizarea condiţiilor privind democratizarea şi demilitarizarea Transnistriei, adoptate prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 117-XVI din 10 iunie 2005” şi că: „Legea fundamentală a Transnistriei, modificările şi completările operate în ea nu pot contraveni Constituţiei Republicii Moldova”.

Condiţiile pe care Berlinul vrea să le anulăm

Este firesc să ne întrebăm, în acest context, care sunt condiţiile privind democratizarea şi demilitarizarea Transnistriei, adoptate prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova din 10 iunie 2005. Iată textul în vigoare: „Bazându-se pe această prevedere constituţională, precum şi fiind convins de interesul deosebit al comunităţii internaţionale pentru soluţionarea cât mai grabnică a conflictului transnistrean, Parlamentul Republicii Moldova stabileşte următoarele condiţii indispensabile pentru demilitarizarea zonei transnistrene:

1. Federaţia Rusă va încheia, până la sfârşitul anului 2005, retragerea şi lichidarea arsenalului militar rus, precum şi retragerea forţelor militare ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.

2. Federaţia Rusă şi Republica Moldova vor recunoaşte faptul că unităţile militare, dislocate, în temeiul Acordului moldo-rus din 21 iulie 1992, în zona de securitate a Republicii Moldova, şi-au atins scopurile prevăzute, urmând să fie reduse treptat şi retrase în totalitate de pe teritoriul ţării până la 31 decembrie 2006. Concomitent, în termenul menţionat, în urma unui demers al Republicii Moldova către OSCE, se va realiza transformarea treptată şi deplină a operaţiunii de pacificare existente într-un mecanism internaţional de observatori militari şi civili, care va acţiona cu mandatul OSCE, Acordul moldo-rus din 21 iulie 1992 pierzându-şi actualitatea. Misiunea Internaţională de Observatori Militari şi Civili cu mandatul OSCE îşi va desfăşura activitatea în Republica Moldova până la reglementarea politică deplină a conflictului transnistrean.

3. Republica Moldova îşi asumă obligaţia să propună, în cadrul Programului NATO „Parteneriat pentru Pace”, şi să realizeze, prin intermediul Misiunii Internaţionale de Observatori Militari şi Civili în Moldova, dizolvarea formaţiunilor militare din zonă, casarea armamentului şi tehnicii militare, precum şi reabilitarea socială şi recalificarea persoanelor care fac parte din efectivul aşa-numitelor formaţiuni militare transnistrene.

4. La rândul său, după îndeplinirea de către Federaţia Rusă a obligaţiilor asumate, în cadrul Summit-ului OSCE de la Istanbul (1999), privind retragerea completă, neîntârziată şi transparentă a armatei şi a armamentului de pe teritoriul Republicii Moldova, inclusiv a contingentului şi armamentului care cad sub incidenţa Acordului moldo-rus din 21 iulie 1992, Parlamentul Republicii Moldova îşi exprimă disponibilitatea de a ratifica Tratatul adaptat cu privire la forţele armate convenţionale în Europa, care reprezintă un element fundamental al securităţii europene”.

Din cauza acestor prevederi Berlinul sprijină Rusia într-un demers şi un interes nelegitim, în loc să sprijine Republica Moldova într-un demers şi un interes legitim. Nu de alta, dar prietenii noştri de la Berlin lasă impresia că, după ei, Republica Moldova ar fi agresat Federaţia Rusă şi trebuie acum să cedeze ceea ce nu i-ar aparţine de drept. Ori lucrurile nu stau în realitate aşa, ci tocmai invers: Republica Moldova este victima agresiunii ruseşti, Moscova fiind obligată să se retragă în graniţele ei.

Constituţia, bat-o vina…

În plus, Constituţia Republicii Moldova deranjează prin faptul că interzice prezenţa armatelor străine în cuprinsul său. Articolul 11 (Republica Moldova, stat neutru) din Legea noastră fundamentală prevede: „1. Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă. 2. Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său”. Prietenii noştri germani, ca şi prietenii noştri ruşi înţeleg perfect că în condiţiile unei asemenea Constituţii, oricâtă autonomie li s-ar acorda localităţilor de peste Nistru, armata rusă nu are cum căpăta drept de staţionare aşa cum a obţinut în Ucraina (Crimeea), Armenia, Bielorusia, Azerbaidjan sau, bunăoară, în Kârgâzstan. De aceea ni se sugerează aproape răspicat, nemţeşte, să ne luăm gândul de la actuala Constituţie şi să-l invităm pe cetăţeanul rus Igor Smirnov să ne facă alta, federală, aşa cum îi pofteşte lui inima şi interesul de serviciu (secret). Iată că mult discutata noastră neutralitate pe hârtie ne poate servi acum la ceva bun şi asta irită Moscova şi Berlinul în egală măsură.

Am fi aşteptat un alt mesaj de la Berlin

Am spus-o cu diverse ocazii şi o repetăm: diferendul moldo-rus din Transnistria nu este unul nici de natură etnică, nici lingvistică, nici religioasă, nici socială, ci unul eminamente geopolitic şi militar. Simpla retragere necondiţionată a trupelor militare şi a serviciilor secrete ruse din Republica Moldova, precum şi încetarea finanţării masive de către Kremlin a regimului marionetă de la Tiraspol ar lipsi diferendul de orice obiect, creând premise reale şi realiste pentru o reglementare definitivă, echitabilă şi durabilă a problemei. Regimul cetăţeanului rus Igor Smirnov este unul născut, finanţat şi protejat de Moscova, iar nemţii cunosc prea bine raţiunile geopolitice şi geoeconomice de care se conduc ruşii în sprijinirea separatismului din regiune.

Există prea mult loc pentru decepţie la Chişinău. Dacă doamna cancelar federal Angela Merkel le-ar fi cerut oficial măcar o dată partenerilor săi de la Moscova să înceteze finanţarea regimului banditesc de la Tiraspol şi să-şi onoreze obligaţiunile internaţionale de retragere a trupelor din ţara noastră, dacă acelaşi lucru l-ar fi auzit oficialii moldoveni din gura altor înalţi oficiali de la Berlin, am fi avut temei să credem că Germania nu are o agendă comună secretă cu Rusia împotriva Republicii Moldova. Aşa însă, e mai dificil să tratăm cu încredere sfaturile pe care, vădit interesat şi în complicitate cu Moscova, ni le dă Berlinul cu o insistenţă demnă de o cauză mai bună.

Cupă cu capac, capac cu cupă

Subiectul va suscita un viu interes în perioada următoare, de aceea vom reveni, cu siguranţă, asupra lui în ediţiile viitoare. Până atunci însă, să nu ratăm meciul de hochei de la Tiraspol, acolo unde cupa premierului Filat îşi va găsi capacul unui bandit de lux ca Smirnov.

Post-scriprum: La încheierea ediţiei am primit ştirea că Ghenadi Nemirovski, director al Patinoarului „Snejinka” de la Tiraspol, a anunţat anularea competiţiei de hochei a echipelor de juniori pentru Cupa prim-ministrului Republicii Moldova. „Problema e că patinoarul nu corespunde parametrilor pentru desfăşurarea unor asemenea meciuri. S-a discutat ceva… Dar deocamdată nu am încheiat nici un contract… Despre faptul că vor veni aici nu mai ştiu care reprezentanţi ai statului nu s-a discutat. Competiţia nu va avea loc, întrucât noi ne situăm în afara politicii. Dacă se implică politica în competiţie, refuzăm să desfăşurăm această acţiune. Aceasta înseamnă că respectiva competiţie internaţională nu va avea loc”, a declarat Nemirovski pentru televiziunea de la Tiraspol.


Lui Igor Nikolaevici Smirnov i s-a făcut iarăşi dor de Vladimir Vasilievici Filat

Aprilie 5, 2011

Cetăţeanul rus Igor Nikolaevici Smirnov îl invită pe… Vladimir Vasilievici Filat într-o „vizită oficială” în teritoriile ocupate din răsăritul Republicii Moldova. La 5 aprilie aşa-zisul „minister al afacerilor externe al republicii moldoveneşti nistrene” a difuzat un comunicat de presă în care se spune: „În cadrul consultărilor de la Viena dintre participanţii la „Consiliul permanent pentru chestiuni politice din cadrul procesului de negocieri privind reglementarea transnistreană” Ministrul Afacerilor Externe al Republicii Moldoveneşti Nistrene V. V. Iastrebciak i-a transmis Vicepremierului Republicii Moldova E. T. Carpov o scrisoare oficială a şefului puterii executive, conducătorul Cabinetului de Miniştri al Republicii Moldoveneşti Nistrene I. N. Smirnov, scrisoare adresată Primului ministru al Republicii Moldova V. V. Filat. În scrisoare este exprimată poziţia părţii transnistrene pe marginea unui şir de chestiuni de maximă actualitate în contextul procesului de normalizare a relaţiilor dintre Republica Moldova şi Republica Moldovenească Nistreană. Totodată, Conducătorul Cabinetului de Miniştri al Republicii Moldoveneşti Nistrene l-a invitat pe Primul ministru al Republicii Moldova să întreprindă o vizită oficială în Republica Moldovenească Nistreană şi a avansat propuneri privind parametrii concreţi de timp şi de loc ai unei posibile întâlniri.”

Contactele dintre Vladimir Filat şi Igor Smirnov au devenit regulate. La 24 august 2010 cei doi, plus şeful MGB (aşa-zisul „minister al securităţii statului”) al separatiştilor, Vadim Şevţov Antiufeev, s-au întâlnit la Tiraspol, sub pretextul unui meci de fotbal. Filat a declarat cu acea ocazie: „Pentru mine este important că am reuşit să ajung acolo fără probleme. Mai mult decât atât, am fost întâmpinat acolo şi mi s-a asigurat toate condiţiile necesare. Probabil asta se datorează muncii în acest sens pe care o depunem”.  Arătându-şi mulţumirea de relaţia sa „constructivă” cu Vladimir Vasilievici Filat, Smirnov a ţinut să sublinieze că se află în contact direct sau intermediat cu acesta ori de câte ori are nevoie şi a declarat pentru presă: „Am început să dialogăm constructiv cu Vladimir Filat, primul ministru al Republicii Moldova. Când trebuie, ne contactăm şi discutăm pe diferite subiecte”.  Căpetenia separatistă chiar a insistat să se reţină că „singurul lucru pozitiv poate fi considerat dialogul între mine şi prim-ministrul Vladimir Filat”.

Invitaţia din 5 aprilie este un element mic şi de etapă dintr-un amplu scenariu ruso-german de federalizare a Republicii Moldova şi de punere efectivă a ei sub protectoratul comun al Moscovei şi al Berlinului. Atât Filat, cât şi Smirnov au consimţit de la bun început la un asemenea scenariu, după cum li s-a sugerat insistent de către capitalele celor mai mari federaţii de pe continent: Federaţia Rusă şi RFG.

Pe de altă parte, mai mulţi analişti şi comentatori politici din Republica Moldova şi de peste hotare au opinat că relaţiile regulate şi „constructive” dintre Smirnov şi Vladimir Vasilievici Filat trebuie puse în directă legătură cu interesele economice şi de contrabandă ale grupărilor care controlează atât malul drept, cât şi pe cel stâng al Nistrului.

În toamna anului 2010 Agenţia rusă de ştiri REGNUM nota că „Guvernul Moldovei a aprobat în şedinţa sa din 8 septembrie un şir de modificări care vor permite optimizarea mecanismelor şi căilor de export al mărfurilor de către agenţii economici din Transnistria. După cum a explicat în şedinţa de guvern primul ministru Vladimir Filat, este vorba despre faptul că agenţii economici din Transnistria vor primi dreptul de a-şi exporta producţia nemijlocit prin „sectorul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene”, fără a o transporta pe căi ocolite prin teritoriul Moldovei, ca până în prezent. La 9 septembrie a avut loc o convorbire telefonică între preşedintele Republicii Moldoveneşti Nistrene, Igor Smirnov, şi primul ministru al Moldovei, Vladimir Filat, convorbire în cadrul căreia partea moldovenească a informat despre paşii întreprinşi pentru îndeplinirea înţelegerilor la care s-a ajuns în cadrul recentei întâlniri de lucru dintre preşedintele RMN şi primul ministru al RM”.

O linie telefonică directă la dispoziţia lui Smirnov şi Filat funcţionează între Chişinău şi Tiraspol. În cadrul emisiunii Fabrika de la postul de televiziune Publika din 5 aprilie, Vladimir Filat a ţinut să sublinieze în legătură cu disponibilitatea lui de a merge în Transnistria: „Prioritatea numărul unu este să aveam această înţelegere comună (cu Smirnov – nota noastră) să reluăm negocierile FORMALE în formatul 5 plus 2 pentru identificarea soluţiei de reglementare a acestui conflict”. Filat a confirmat, de asemenea, că din vara anului trecut nu s-a mai întâlnit între patru ochi cu Smirnov, dar că a avut „o discuţie telefonică în ajun de An Nou” în legătură cu înţelegerile celor doi de reluare a tranzitului de mărfuri pe segmentul transnistrean al Căilor Ferate ale Moldovei, fără participarea Chişinăului. Potrivit surselor noastre, invitaţia adresată lui Vladimir Vasilievici Filat de către Igor Nikolaevici Smirnov de a efectua o „vizită oficială” la Tiraspol va fi onorată cu deosebită plăcere. Filat i-a făcut deja lui Smirnov această promisiune telefonic, dincolo de cele declarate public.