Despre dihotomiile etnonimice la ucraineni şi români

Septembrie 15, 2011

Interviu cu jurnalistul Ihor Lubyanov de la „Gazeta po-ukrainski”, Kiev

– Domnule Lubyanov, sunteţi cunoscut ca unul dintre puţinii jurnalişti şi cercetători ucraineni care au studiat şi folosesc limba română. V-aţi făcut studiile universitare şi postuniversitare la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Acest element din biografia dumneavoastră vă recomandă drept un bun cunoscător al subtilităţilor legate de utilizarea etnonimelor şi infranimelor atât în spaţiul românesc, cât şi în cel ucrainean. V-aş propune să discutăm astăzi despre instrumentarea etnonimelor în scopuri politice de către anumite cercuri de la Moscova sau de la Kiev.

– Mă bucur că abordaţi acest subiect. Am citit în FLUX articolul dumneavoastră „Recursul Patriarhiei Moscovei la etnolingvistică sau manipularea prin limbaj ca procedeu de menţinere a puterii canonice” în care vă referiţi la strategii aplicate atât în Ucraina, cât şi în Republica Moldova. Aţi vorbit despre Rusia şi despre Ruś, un subiect aproape deloc dezbătut la Chişinău. Pentru a răspunde exact invitaţiei dumneavoastră, va trebui să intrăm puţin în materia istorică. Aşadar, atât în România, cât şi în Republica Moldova, operele istorice care tratează evenimente din trecutul Ucrainei, exprimă convingerea că vechiul regat medieval al ucrainenilor se numea Rusia Kieveană. Această denumire este incorectă atât din punct de vedere istoric, cât şi lingvistic. Ea duce la o înţelegere total greşită, a acestei perioade din istoria slavilor de răsărit. Desigur, aici putem menţiona, fără riscul de a greşi, că în timpul regimurilor comuniste din România, Republica Moldova şi Ucraina (pentru ultimele două regimul fiind, totodată, şi unul de ocupaţie), Rusia (sau Rusia Sovietică) a promovat cu succes astfel de idei: Rusia, Ucraina şi Bielorusia (fiind tot un termen incorect, despre care vom vorbi ulterior) erau ţări-surori, Rusia Kieveană fiind un stat unic pentru un singur popor – cel rus, care, cu timpul, s-a despărţit în trei popoare din cauza „împrejurărilor nefericite” şi a „invaziilor străine”. Astfel, Rusia pretindea titlul de „frate mai mare” în raport cu celelalte două ţări slave.

– Se pare că această chestiune este doar în aparenţă una terminologică sau de natură filologică. În definitiv, asistăm la un caz clasic de manipulare socială în scopuri politice…

 – Da, aşa este, în mod indiscutabil. Nu doresc să mă refer însă, aici şi acum, la toată absurditatea acestei idei, pe care au dezvăluit-o deja destul istoricii ucraineni şi cei străini. Este totuşi bine să ne oprim la aspectul filologic al problemei. Filologii din România sau cei din Republica Moldova s-ar putea să nu fie preocupaţi de faptul dacă „Rusia” Kieveană era un stat ucrainean sau unul rusesc, însă, din perspectivă lingvistică, este foarte important ca limba română să fie cât mai precisă în definirea acestor procese istorice. Trebuie să menţionez că în nici una dintre limbile slave, marele imperiu medieval cu centrul la Kiev nu este numit „Rusia”, nici chiar în limba rusă. Este foarte util să precizăm ce termeni folosesc limbile slave. Haideţi să alegem trei dintre ele, limbi implicate nemijlocit în procesele istorice din Ucraina: ucraineana, polona şi rusa. Aşadar, în ucraineană există termenul Русь [Ruś], respectiv, Київська Русь [Kyjivśka Ruś], având derivatele: русич [rusyč], русин [rusyn], cu o semnificaţie clară: Rutenia, Rutenia Kieveană şi rutean, strâns legată de desemnarea naţională a ucrainenilor înşişi. În schimb, Rusia, rusesc sau rus în ucraineană sună Росія [Rosija], російський [rosijśkyj], росіянин [rosijanyn], care au o cu totul altă semnificaţie, fără să desemneze într-un fel sau altul vechiul stat kievean. În ucraineană este absurdă folosirea termenului Київська Росія [Kyjivśka Rosija] – Rusia Kieveană, căci limba noastră nu combină aceste definiţii în nici un fel. În polonă se procedează identic, folosindu-se pentru desemnarea acestui stat termenul Ruś sau Ruś Kijówska (Rutenia Kieveană), Rusin pentru rutean ca naţionalitate şi ruski pentru rutean ca adjectiv, pe de altă parte desemnând Rusia cu termenul Rosja, Rosjanin pentru rus şi rosyjski pentru rusesc. Totodată, termenul Rusia Kieveană Rosja Kijówska, ca şi în ucraineană, nu poate exista, fiind o absurditate.

– Foarte interesant acest excurs filologic pe care îl faceţi dumneavoastră. Care este însă situaţia în cazul limbii ruse?

– În rusă avem o situaţie specială. Nici în această limbă „Rusia” Kieveană nu are nimic în comun cu Rusia. În rusă există termenii Киевская Русь [Kijefskaja Ruś], русич [rusičj], care în nici un caz nu înseamnă Россия [Rasija], Rusia. În limba rusă de astăzi, există însă doi termeni care desemnează noţiunea de rus – unul dintre aceştia fiind россиянин [rasijanin], respectiv adjectivul  российский [rasijskij], însemnând apartenenţa la Rusia ca stat, aşadar rus ca cetăţean al Rusiei, indiferent de naţionalitate, iar rusesc ca ceea ce ţine de Rusia, de pildă, produsele ruseşti. Al doilea termen înseamnă rus şi rusesc,aparţinând naţionalităţii, neamului rusesc, şi exprimându-se prin acelaşi cuvânt – русский [ruskij], fiind adjectiv, iar în cazul reprezentantului acestei naţionalităţi, folosindu-se un adjectiv substantivat. Astfel, Rusia este singura ţară slavă unde naţionalitatea se defineşte printr-un adjectiv, fiind mai vechi, în acelaşi timp, decât însuşi termenul Rusia – Rasija, o formă grecizată a denumirii de Rutenia, introdusă abia în secolul al XVIII-lea de ţarul Petru cel Mare. Forma ruskij nu înseamnă altceva decât „cel ce aparţine rutenilor” (тот, кто принадлежит русичам), teritoriul de nord al Rusiei de astăzi fiind o provincie dominată de Rutenia Kieveană.

– Pentru că sunteţi şi un bun cunoscător al limbii române, cum ar fi corect să ne raportăm noi, românii, la acest caz de dihotomie şi confuzie terminologică? 

– Cele menţionate mai devreme ne dau dreptul deplin de a introduce şi în limba română, în loc de denumirea total greşită de Rusia Kieveană, denumirea corectă, în primul rând din punct de vedere filologic – Rutenia Kieveană, o formă exclusiv întrebuinţată în vechile acte europene până în secolul al XVIII-lea, adică înaintea proclamării Ţaratului Moscovit – Imperiul Rusesc. De exemplu, marele rege-legislator rutean, autorul primei Constituţii din Europa (Pravda Ruśka – Adevărul Rutean), Iaroslav cel Înţelept, este numit în cronicele europene de atunci – REX RVTHENORVM (Regele Rutenilor), şi în nici un caz al „ruşilor”. Nu ştim, respectiv nu putem să spunem, din ce cauză Petru cel Mare, împăratul rusesc, a schimbat denumirea ţării sale, care înaintea lui nu s-a numit niciodată Rusia şi nici Rutenia, ci Moscovia, Ţaratul Moscovit, Ţara Moscoviţilor, limbile română, ucraineană şi poloneză păstrând şi denumirea populară a ruşilor de altădată – muscal.

– Aţi menţionat şi incorectitudinea termenului „Bielorusia”. Nici bieloruşii nu sunt ruşi?

– Sigur că nu. În Evul Mediu au fost numiţi ba „ruteni”, ba „lituanieni”, fiind un popor între lituanienii şi ucrainenii de astăzi. De asta s-a şi produs termenul de „Rutenia Albă” – în limbile baltice „baltos” însemnând „alb”. Adică, pe de o parte – „ruteni baltici”, iar pe de altă parte – bieloruşii sunt preponderent blonzi şi cu ochi deschişi, de asta şi „albi”. De fapt, greu de spus, în ce măsură, dar bieloruşii de astăzi sunt o sinteză a rutenilor şi lituanienilor. Ucrainenii înţeleg limba lor foarte bine, şi adesea o văd ca un dialect al ucrainenei cu pronunţie lituaniană. Pronunţia este tocmai influenţată de baltici, nu de ruşi, cum se crede foarte des, fiindcă Bielorusia făcea parte din Marele Ducat al Lituaniei, unde dinastia monarhică a fost lituaniană, iar limba oficială – ruteană. N-aş spune dacă sunt balţi slavizaţi ori invers, slavi cu puternică influenţă baltică, inclusiv genetică, însă este foarte clar că nu au de a face cu ruşii. Chiar şi astăzi principala diferenţă între lituanieni şi „bieloruşi” este numai limba. O denumire corectă, aşadar, ar fi „Rutenia Albă” şi „ruteni albi”. Dar, vedeţi, pentru ruşi toate popoarele slave sunt considerate a fi „ruşi”.

– Ţarul Petru I Romanov a avut, probabil, motivele sale şi acestea, cu siguranţă, nu au ţinut de aspectele filologice ale chestiunii…

– Poate că ţarul moscovit a vrut să-i însuşească Moscoviei gloria vechii Rutenii, a marilor regi ruteni, creându-i Moscoviei o nouă istorie, sub o nouă denumire, falnică şi antică, pentru ca astfel s-o ducă mai repede în Europa. Sau poate că totuşi a avut motive mai practice – mutându-şi capitala la Sankt Petersburg, nu a putut, desigur, păstra denumirea Moscoviei, care îşi avea capitala la Moscova, şi a hotărât s-o numească Rusia, o formă grecizată a Ruteniei (Ρωσία), ţinând seama că Novgorodul şi toată partea nordică a ţaratului a aparţinut cândva Ruteniei. Totodată, trebuie să ţinem minte că Petru I, în perioada respectivă, stăpânea deja de o jumătate de secol Rutenia istorică, Ucraina devenind aliata Moscoviei în anul 1654, fiind apoi cotropită şi lipsită de orice semn al vechii ei independenţe.

– Ne apropiem totuşi de zona politicului, nelipsit în acest caz. Cum s-a ajuns însă ca ţara dumneavoastră să se numească astăzi Ucraina şi nu Rutenia?

– Într-adevăr, aşa este. În secolul al XIX-lea, în timpul Renaşterii naţionale a ucrainenilor, în corpul Imperiului Rusesc a apărut necesitatea de a se distinge de ruşi prin însăşi denumirea naţiunii, fiindcă numele respective – rutean şi rus se asemănau prin natura lor fonetică şi erau destul de des confundate de către străini, ceea ce le convenea, bineînţeles, tocmai ruşilor. Cu toate că denumirea rus era „furată” de la ruteni, aceştia erau obligaţi să prezinte o nouă denumire a propriei naţiuni. De aceea era aleasă formă Україна (Ucraina), până atunci întâlnită doar în cântecele populare şi în letopiseţele vechi, însemnând „o ţară tăiată de restul lumii, o ţară aleasă pentru noi, ţinutul natal”, fiind deci o formă poetică a termenului Rutenia şi având doar formă de substantiv. Adjectivul ucrainean şi etnonimul ucrainean au apărut doar în secolul al XIX-lea în urma unei puternice mişcări naţionale. Iar în partea de vest a Ucrainei, aparţinând Austro-Ungariei, s-a păstrat încă timp de un secol vechea denumire ruteni. Însă în secolul al XX-lea au existat încercări de a-i prezenta pe ruteni şi pe ucraineni ca fiind două naţiuni diferite. Ca urmare, în România, timp de aproape o sută de ani, în toate recensămintele figurau atât ucraineni, cât şi ruteni. Această situaţie, din păcate, dăinuie şi astăzi. Să sperăm, n-o să dureze mult timp. Ucrainean şi rutean înseamnă acelaşi lucru.

– Într-un fel sau altul, avem aceeaşi situaţie şi în cazul dihotomiei etnonimice român/moldovean sau român/vlah şi al celei glotonimice limba română/limba moldovenească sau limba română/limba vlahă…

– Întocmai. Bineînţeles, cazurile nu sunt identice, însă în general lucrurile stau tocmai aşa. În cazul dihotomiei român/moldovean pe primul loc este pus faptul că Ţara Moldovei a existat înainte de România unită, or, Basarabia nu a participat la crearea ţării unite, deoarece făcea parte din Imperiul Rusesc. De aceea, denumirea de „români” reintră aşa de greu în uzul practic în Republica Moldova sau în toată Basarabia istorică. În cazul dihotomiei ucrainean/rutean însă, pe primul loc a fost tocmai dorinţa rutenilor să declare că nu sunt ruşi şi să nu fie confundaţi cu ei atât pe plan exterior, cât şi interior. N-ar fi surpriză dacă v-aş spune că ruşii încercau (şi încearcă până acum) să susţină şi chiar să motiveze această confundare.

– Asemenea tentative de instrumentare politică sau geopolitică a aspectelor identitare nu sunt unice în spaţiul ex-sovietic. Mai nou este fabricată o „limbă mingrelă” şi o „naţiune mingrelă” în partea occidentală a regiunii Abhazia, unul din teritoriile Georgiei aflate sub ocupaţia militară a Federaţiei Ruse. Pentru că sunteţi şi un cunoscător al limbii georgiene, al istoriei şi realităţilor acestei ţări, v-aş rugă să vă referiţi în câteva cuvinte şi la cazul mingrel.

– Ştiţi, pentru a crea o naţiune în mod artificial, nu este de ajuns numai să arăţi diferenţele între dialecte sau limbi. Trebuie numaidecât să fie prezentă opoziţia „noi-ei”, adică o autoidentificare. Mingrelii nu o au deloc. Aceştia se consideră georgieni, cu toate că graiul lor, din punct de vedere strict lingvistic, este, mai degrabă, o limbă separată, decât un dialect al limbii georgiene. În idiomul lor s-au păstrat mai multe construcţii arhaice, morfologia şi lexicul de mult depăşit de georgiana modernă. Aş putea compara mingrela cu dialectul aromân, ca să pară mai explicit cititorilor din Republica Moldova.

– Anumite cercuri politice străine, tocmai pornind de la dihotomia terminologică rutean/ucrainean, încearcă să instrumenteze în ultimii ani o aşa-numită „chestiune ruteană”, ajungându-se chiar la proclamarea unei republici cu denumirea de Rusia sau Rutenia Subcarpatică (Podkarpatskaja Ruś). Ce ne puteţi spune la acest capitol?

– Aici chiar este o situaţie foarte asemănătoare cu români/moldoveni. Ucrainenii din Transcarpaţia au fost parte a Ungariei şi sunt, în mod natural, despărţiţi de munţii Carpaţi de restul naţiunii. Adică procesul creării unei naţiuni comune şi bine definite, care a avut loc în Galiţia şi Bucovina, dintr-o parte, şi Ucraina Nipreană (pe care o numim Ucraina Mare), din alta, nu prea putea să influenţeze populaţia din Regatul Ungariei. De asta, ucrainenii de acolo par a fi foarte similari cu românii din Basarabia. Însă este şi o mare diferenţă. Spre deosebire de istoria moldovenilor, care sunt numai o parte, chiar şi extrem de importantă, a românilor, împreună cu muntenii, ardelenii ş.a.m.d., toţi ucrainenii sunt ruteni. Eu sunt rutean, cu toate că provin din Basarabia şi n-am fost în Transcarpaţia decât în trecere. Asta este foarte uşor de dovedit, dacă te uiţi la literatura, revistele etc. din secolul al XVIII-XIX. Toţi se numesc ruteni, toţi vorbesc de Rutenia. De aceea, e mult mai greu să falsifici istoria cu această denumire, decât în cazul moldovenilor. Chiar dacă nu toţi românii sunt moldoveni, toţi moldovenii sunt români din punct de vedere etnic. Pe când noi, ucrainenii, suntem ruteni cu toţii.

– Domnule Ihor Lubyanov, vă mulţumim pentru acest interviu. Vom fi bucuroşi să vă avem ca interlocutor şi cu alte ocazii.

– Cu plăcere. Şi eu vă mulţumesc.

Un ciob din cupa răbdării sau din cea a trădării?

Mai 25, 2011
Contact ruso-german călduros în Republica Moldova: Ambasadorrul Patricia Flor şi cetăţeanul rus Igor Smirnov. Tiraspol, 1 martie 2011

Contact ruso-german călduros în Republica Moldova: Ambasadorrul Patricia Flor şi cetăţeanul rus Igor Smirnov. Tiraspol, 1 martie 2011

Unii factori de la Berlin au sărit deunăzi ca arşi văzând că planul ruso-german de federalizare a Republicii Moldova începe a fi deconspirat. Şansele reuşitei lui se pot împuţina brusc.

Când nici nu ne aşteptam, un articol nevinovat apărut acum câteva ediţii în FLUX a făcut valuri până departe, în unele capitale europene. Cel mai tare s-au alertat unii dintre prietenii noştri germani. Unii dintre aceştia şi-au permis să fluture din deget şi să profereze ameninţări.

Totul a pornit de la faptul că BBC (British Broadcasting Corporation) a avut amabilitatea (şi interesul, evident) de a transpune în engleză şi de a face să circule pe anumite reţele limitate articolul nostru „Cupă germană cu capac rusesc. Despre un conflict îngheţat, un meci geopolitic de hochei sau despre apropiata reîntâlnire dintre Filat şi Smirnov la Tiraspol” (ediţia din 21 aprilie 2011). Articolul a ajuns, pe căi ocolite, din măruntaiele Misiunii OSCE la Chişinău, pe masa unor reprezentanţi ai Germaniei. În discuţii private, şi ambasadorului Germaniei la Chişinău, Excelenţa Sa Dr. Berthold Johannes, s-a arătat vizibil deranjat de articolul nostru din FLUX.

Tratam în acel articol despre complicităţile geopolitice ruso-germane şi despre planul convenit între Moscova şi Berlin privind federalizarea Republicii Moldova în scopul permanentizării prezenţei militare ruse în ţara noastră. Mai arătam că Berlinul îl are ca protejat, în intenţia de aplicare a acestui plan, pe Vladimir Filat, pe când Moscova îl are ca protejat pe Igor Smirnov. Filat şi Smirnov sunt priviţi la Moscova şi Berlin ca piese ale aceleiaşi combinaţii ruso-germane care ar urma să preia rolul de artizani ai federalizării Republicii Moldova.

Ne-am referit la punctele de vedere exprimate de trei oficiali de la Berlin: Ernst Reichel şi Ambasadorul Patricia Flor, ambii înalţi funcţionari în cadrul Ministerului federal de Externe al Germaniei, precum şi Christoph Israng, de la Cancelaria federală.

Articolul a fost scris în baza propriilor noastre informaţii, dar şi în baza unor preţioase informaţii obţinute de la sursele noastre sigure de la Berlin şi Bruxelles, aşa cum am şi arătat în momentul publicării. La circa o jumătate de lună de la apariţia articolului, o agenţie de presă din Bucureşti (Romanian Global News) a difuzat fragmente facsimile ale unei Note diplomatice (de fapt, Notă de convorbire) trimise Centralei din Chişinău de ambasadorul Republicii Moldova la Berlin, Aureliu Ciocoi. Aceste fragmente aveau să confirme informaţiile obţinute ne noi, pe surse, de la Berlin şi Bruxelles, adăugând detalii noi, care nu ne-au fost cunoscute până atunci. Aflăm, tot pe surse, că Ambasadorul Aureliu Ciocoi ar fi cerut o anchetă de serviciu pentru a stabili canalul de scurgere a informaţiei şi persoanele prin care aceasta a fost posibilă. Respectiva Notă de convorbire cuprinde detalii ale discuţiei dintre Ambasadorii Aureliu Ciocoi şi Patricia Flor. Ea nu a fost publicată integral.

Nu am fost niciodată preocupaţi de modul în care este purtată corespondenţa între Ambasadele noastre din alte state cu Centrala de la Chişinău. Totuşi, dat fiind interesul deosebit pentru subiectul implicaţiilor germano-ruse în punerea în aplicare a unui plan de federalizare a Republicii Moldova, FLUX a încercat pe mai multe căi şi a reuşit să intre, în definitiv, în posesia textului complet al respectivei Note de convorbire. Spre confirmarea celor publicate de către noi anterior pe surse, am decis să o publicăm alăturat. Cititorii îşi vor da seama şi singuri, fără prea multe comentarii din partea noastră, care anume este interesul Germaniei, consensual cu cel al Rusiei, privind federalizarea Republicii Moldova.

Ţinem să precizăm, spre liniştea unora dintre prietenii noştri germani, că punctele de vedere exprimate în articolul „Cupă germană cu capac rusesc. Despre un conflict îngheţat, un meci geopolitic de hochei sau despre apropiata reîntâlnire dintre Filat şi Smirnov la Tiraspol” sunt strict personale, fără a implica partidul politic, organizaţiile neguvernamentale, Biserica sau naţiunea din care fac parte. Tot cu titlu de precizare vom arăta că am redat întocmai şi nedistorsionat punctele de vedere formulate de cei trei înalţi oficiali germani, subliniind consensul dintre acestea şi poziţia Moscovei în chestiune. Am spus lucrurilor pe nume. Iar adevărul, să fim de acord, nu poate fi prilej de supărare. Decât, poate, atunci când el priveşte sau dă la iveală interese nelegitime şi complicităţi ascunse îndreptate împotriva unor terţi.

Faptul că am avut dreptate se confirmă şi prin reluarea subiectului de către mai mulţi jurnalişti de la Chişinău şi Bucureşti, dar şi de către cei de la BBC. Jurnaliştii de limbă română, care s-au referit la subiectul complicităţilor germano-ruse şi la planurile consensuale ale Berlinului şi Moscovei de federalizare cu de-a sila a Republicii Moldova, au fost unanimi în părerea că Germania face jocul Rusiei în regiune, invocând în sprijinul acestei păreri acţiuni, gesturi, documente şi declaraţii publice mai vechi sau de ultimă oră ale părţii germane.

Trebuie să reamintim că, după cum s-a văzut din toate semnalele clare pe care le-a transmis până acum, oficial şi neoficial, Berlinul doreşte câteva lucruri esenţiale şi strâns legate între ele: anularea Constituţiei Republicii Moldova; distanţarea de Legea din 2005 privind prevedrile de bază ale statutului special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria); renunţarea la caracterul unitar al statului nostru; federalizarea sau confederalizarea noastră cu Tiraspolul (a se citi: cu Moscova); permanentizarea prezenţei militare ruse în ţara noastră; amânarea la Sfântul Aşteaptă a perspectivelor noastre de integrare europeană.

Ceea ce observă acum toată lumea este că, pe durata mandatului de cancelar federal al doamnei Angela Merkel (CDU) susţinută de o coaliţia roş-oranj a creştin-democraţilor şi social-democraţilor, politica externă germană privind regiunea noastră nu este esenţial diferită de cea din timpul mandatului cancelarului Gerhard Schröder (SDP), care reprezintă oficial în ultimii ani interesele monopolului rus de stat „Gazprom” şi care este plătit lunar, de la Moscova, cu un salariu de 1 milion de euro. Acest din urmă fapt este relevant în sine. Nu mai există în Europa un alt fost prim-ministru care, imediat după încheierea mandatului, să fie angajatul unei întreprinderi monopoliste de stat dintr-o ţară străină. Nu vrem să fim răutăcioşi, dar faptul că fostul cancelar Gerhard Schröder a promovat politici economice favorabile Rusiei şi în răspăr cu interesele Poloniei, Ucrainei sau ale celor trei state baltice ex-sovietice, este mai mult decât evident şi nu necesită argumentări în plus ori comentarii. Că această situaţie a condus de multe ori la conflicte sau la declaraţii dure prin care respectivele politici au fost criticate, a fost ceva normal.

Nu vedem însă de ce s-ar deranja atât de mult unii dintre prietenii noştri germani acum, la publicarea unui simplu material de presă în care am expus doar nişte puncte de vedere, pe un ton pertinent, despre complicităţile şi parteneriatul geopolitic şi strategic ruso-german în regiunea noastră.

Să mai reţinem un detaliu din peisaj. Premierul Vladimir Filat şi partidul său (PLDM) a fost propulsat în Partidul Popular European întâi de toate cu sprijin german. S-a văzut că prietenii noştri de la Berlin au avut un interes aparte pentru aşa ceva. Lucrurile au devenit şi mai clare în momentul în care s-a văzut că premierul Filat este invitat în vizite oficiale la Berlin mai des decât orice al premier din Europa. Apropo, îşi aminteşte cineva să fi fost premierul României, Emil Boc, de două ori în ultimul an în vizită oficială la Berlin? Sau poate premierul Ucrainei? Ei, de unde! Nici vorbă!

Dragi cititori, textul Notei de convorbire pe care îl publicăm alăturat constituie doar o mică piesă dintr-un puzzle geopolitic cuprinzător şi complex. Cu toate acestea, lectura documentului este dintre cele utile. Precum arheologul, servindu-se de cunoştinţele şi de intuiţiile sale, reface imaginar conturul unui vas după un singur ciob găsit în straturile adânci de pământ, aşa vom putea înţelege şi noi ce forme, ce material şi ce linii sau contururi geopolitice trădează acest simplu text. Că tot vorbeam de o cupă germană cu capac rusesc, textul alăturat este un fragment al cupei germane care i-a fost pusă lui Filat în mână. Important este ca aceasta să nu fie nici cupa răbdării noastre, nici cupa trădării lui Filat. Lectură plăcută!

Post-scriptum: Sursele noastre sigure ne comunică mai nou, din culisele geopolitice europene, că prietenii noştri germani, împreună cu prietenii noştri ruşi şi prietenii noştri ucraineni au deschis consultări separate, cu uşile închise, în problema diferendului moldo-rus din Transnistria. Undeva, într-o frumoasă urbe baltică, s-a ţinut prima rundă de consultări ale trilateralei ruso-germano-ucrainene, peste capul formatului „5+2”, adică pe la spatele Republicii Moldova, al Statelor Unite ale Americii, al Uniunii Europene şi al OSCE. Frumosul oraş baltic se numeşte astăzi Kaliningrad, iar altădată s-a numit Königsberg.

Ceea ce a devenit clar în urma acestor consultări secrete este că Berlinul este gata să-şi trimită la Chişinău mai mulţi experţi în dreptul constituţional, în vederea pregătirii terenului pentru anularea actualei noastre Constituţii şi, până la urmă, pentru dizolvarea Republicii Moldova ca stat unitar. De asemenea, Berlinul şi Moscova (prin oamenii dintr-o structură simpatică numită SVR, responsabilă de dosarul transnistrean) au exprimat părerea comună, necontrazisă de Kiev, că ar fi de dorit o sincronizare a alegerilor parlamentare anticipate din toamna acestui an sau din prima jumătate a anului viitor cu apariţia unei „Republicii Federative Moldoveneşti”, astfel încât regimul Smirnov să participe la procesul de formare a noilor structuri de stat ale noului stat federal. Practic, asistăm la dorinţa de reluare, fără mari deosebiri, a planului Kozak din 2003. Interesant este că reprezentanţii Berlinului la consultările cu uşile închise din frumosul oraş baltic nici nu au ascuns că doresc să-şi scoată protejatul, adică pe Vladimir Filat, drept „erou al reunificării”.

Nu întâmplător trilaterala ruso-germano-ucraineană a ales Königsbergul ca loc al acestor consultări secrete. Königsbergul nu este doar oraşul marelui Kant, nu doar capitala Prusiei de Răsărit până în mai 1945. Acesta este centrul unei actuale exclave ruseşti dintre Polonia, Lituania şi Marea Baltică, o regiune considerată noua fereastră rusească către Lumea Germană şi vechea fereastră germană către Lumea Rusă. Valenţele simbolice ale locului sunt evidente.

Multă lume a comparat, nu o singură dată şi pe bună dreptate, regiunea transnistreană a Republicii Moldova cu regiunea fostă germană, actuală rusească Königsberg-Kalingrad. S-a spus chiar că Transnistria ar fi un fel de Kaliningrad II pe care şi-l doreşte Rusia în spaţiul nostru. Numai că şi-l doreşte cu tot cu Republica Moldova până la Prut, adică până la graniţa UE şi NATO. Să fi discutat ruşii şi nemţii (de faţă cu ucrainenii), în oraşul marelui Kant despre un schimb de teritorii? Kaliningrad I pe Kalingingrad II? Mai e posibil un alt Ribbentrop-Molotov astăzi? Brrrr!!! Nu am vrea să credem aşa ceva nici în visurile cele mai negre.

Urmăriţi FLUXUL, vom reveni cu detalii.


Lui Igor Nikolaevici Smirnov i s-a făcut iarăşi dor de Vladimir Vasilievici Filat

Aprilie 5, 2011

Cetăţeanul rus Igor Nikolaevici Smirnov îl invită pe… Vladimir Vasilievici Filat într-o „vizită oficială” în teritoriile ocupate din răsăritul Republicii Moldova. La 5 aprilie aşa-zisul „minister al afacerilor externe al republicii moldoveneşti nistrene” a difuzat un comunicat de presă în care se spune: „În cadrul consultărilor de la Viena dintre participanţii la „Consiliul permanent pentru chestiuni politice din cadrul procesului de negocieri privind reglementarea transnistreană” Ministrul Afacerilor Externe al Republicii Moldoveneşti Nistrene V. V. Iastrebciak i-a transmis Vicepremierului Republicii Moldova E. T. Carpov o scrisoare oficială a şefului puterii executive, conducătorul Cabinetului de Miniştri al Republicii Moldoveneşti Nistrene I. N. Smirnov, scrisoare adresată Primului ministru al Republicii Moldova V. V. Filat. În scrisoare este exprimată poziţia părţii transnistrene pe marginea unui şir de chestiuni de maximă actualitate în contextul procesului de normalizare a relaţiilor dintre Republica Moldova şi Republica Moldovenească Nistreană. Totodată, Conducătorul Cabinetului de Miniştri al Republicii Moldoveneşti Nistrene l-a invitat pe Primul ministru al Republicii Moldova să întreprindă o vizită oficială în Republica Moldovenească Nistreană şi a avansat propuneri privind parametrii concreţi de timp şi de loc ai unei posibile întâlniri.”

Contactele dintre Vladimir Filat şi Igor Smirnov au devenit regulate. La 24 august 2010 cei doi, plus şeful MGB (aşa-zisul „minister al securităţii statului”) al separatiştilor, Vadim Şevţov Antiufeev, s-au întâlnit la Tiraspol, sub pretextul unui meci de fotbal. Filat a declarat cu acea ocazie: „Pentru mine este important că am reuşit să ajung acolo fără probleme. Mai mult decât atât, am fost întâmpinat acolo şi mi s-a asigurat toate condiţiile necesare. Probabil asta se datorează muncii în acest sens pe care o depunem”.  Arătându-şi mulţumirea de relaţia sa „constructivă” cu Vladimir Vasilievici Filat, Smirnov a ţinut să sublinieze că se află în contact direct sau intermediat cu acesta ori de câte ori are nevoie şi a declarat pentru presă: „Am început să dialogăm constructiv cu Vladimir Filat, primul ministru al Republicii Moldova. Când trebuie, ne contactăm şi discutăm pe diferite subiecte”.  Căpetenia separatistă chiar a insistat să se reţină că „singurul lucru pozitiv poate fi considerat dialogul între mine şi prim-ministrul Vladimir Filat”.

Invitaţia din 5 aprilie este un element mic şi de etapă dintr-un amplu scenariu ruso-german de federalizare a Republicii Moldova şi de punere efectivă a ei sub protectoratul comun al Moscovei şi al Berlinului. Atât Filat, cât şi Smirnov au consimţit de la bun început la un asemenea scenariu, după cum li s-a sugerat insistent de către capitalele celor mai mari federaţii de pe continent: Federaţia Rusă şi RFG.

Pe de altă parte, mai mulţi analişti şi comentatori politici din Republica Moldova şi de peste hotare au opinat că relaţiile regulate şi „constructive” dintre Smirnov şi Vladimir Vasilievici Filat trebuie puse în directă legătură cu interesele economice şi de contrabandă ale grupărilor care controlează atât malul drept, cât şi pe cel stâng al Nistrului.

În toamna anului 2010 Agenţia rusă de ştiri REGNUM nota că „Guvernul Moldovei a aprobat în şedinţa sa din 8 septembrie un şir de modificări care vor permite optimizarea mecanismelor şi căilor de export al mărfurilor de către agenţii economici din Transnistria. După cum a explicat în şedinţa de guvern primul ministru Vladimir Filat, este vorba despre faptul că agenţii economici din Transnistria vor primi dreptul de a-şi exporta producţia nemijlocit prin „sectorul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene”, fără a o transporta pe căi ocolite prin teritoriul Moldovei, ca până în prezent. La 9 septembrie a avut loc o convorbire telefonică între preşedintele Republicii Moldoveneşti Nistrene, Igor Smirnov, şi primul ministru al Moldovei, Vladimir Filat, convorbire în cadrul căreia partea moldovenească a informat despre paşii întreprinşi pentru îndeplinirea înţelegerilor la care s-a ajuns în cadrul recentei întâlniri de lucru dintre preşedintele RMN şi primul ministru al RM”.

O linie telefonică directă la dispoziţia lui Smirnov şi Filat funcţionează între Chişinău şi Tiraspol. În cadrul emisiunii Fabrika de la postul de televiziune Publika din 5 aprilie, Vladimir Filat a ţinut să sublinieze în legătură cu disponibilitatea lui de a merge în Transnistria: „Prioritatea numărul unu este să aveam această înţelegere comună (cu Smirnov – nota noastră) să reluăm negocierile FORMALE în formatul 5 plus 2 pentru identificarea soluţiei de reglementare a acestui conflict”. Filat a confirmat, de asemenea, că din vara anului trecut nu s-a mai întâlnit între patru ochi cu Smirnov, dar că a avut „o discuţie telefonică în ajun de An Nou” în legătură cu înţelegerile celor doi de reluare a tranzitului de mărfuri pe segmentul transnistrean al Căilor Ferate ale Moldovei, fără participarea Chişinăului. Potrivit surselor noastre, invitaţia adresată lui Vladimir Vasilievici Filat de către Igor Nikolaevici Smirnov de a efectua o „vizită oficială” la Tiraspol va fi onorată cu deosebită plăcere. Filat i-a făcut deja lui Smirnov această promisiune telefonic, dincolo de cele declarate public.


AIE 3: PCRM + PLDM, Filat preşedinte, Dodon premier?

Aprilie 5, 2011

Vladimir Voronin ridică vălul de pe negocierile sale cu Filat. Preşedintele PCRM sparge tăcerea şi face primele dezvăluiri privind negocierile Partidului Comuniştilor cu Partidul Liberal Democrat din Moldova, negocieri care s-au desfăşurat în lunile ianuarie şi februarie anul curent, cu uşile închise, departe de ochii opiniei publice. Înţelegerea la care au ajuns Vladimir Voronin şi Vladimir Filat vizează constituirea unei coaliţii verde-roşu de guvernământ, un fel de AIE 3.

Potrivit înţelegerilor dintre PLDM şi PCRM, Vladimir Filat urma să primească sprijinul deputaţilor PCRM pentru funcţia de preşedinte al Republicii, iar Igor Donon urma să fie sprijinit de PLDM pentru funcţia de prim-ministru al unui Cabinet AIE 3 învestit cu votul deputaţilor PLDM şi PCRM. 

Prezent, luni, 4 aprilie, la emisiunea Fabrika de la televiziunea Publika, Vladimir Voronin a declarat: „Noi nu am avut rezerve faţă de Igor Dodon, dar faţă de perspectivele care se deschid. Actuala guvernare nu este pe mult timp. Ei departe nu vor ajunge cu această politică antinaţională. La noi Dodon a fost ţinut pentru o funcţie mai înaltă: îl ţineam pentru funcţia de prim-ministru. Eu i-am spus-o deschis. Iată care a fost situaţia de intrigă, de ce nu s-a hotărât din timp asupra candidaturii sale”.

Analistul politic Igor Boţan, prezent în aceeaşi emisiune, l-a rugat pe Vladimir Voronin să precizeze dacă a avut cumva în vedere formula: Filat preşedinte şi Dodon premier. Preşedintele PCRM a răspuns fără ezitare: „Dacă e să vorbim despre ziua de astăzi – da, dar dacă ajungem la alegeri anticipate poate fi un alt scenariu”.

De precizat că PCRM dispune în Parlament de 42 de mandate, iar PLDM – de 32, ceea ce poate asigura un total 74 de voturi sau mai mult decât majoritatea guvernamentală (52), prezidenţială (61) şi constituţională (66). Acest calcul a fost pus la bază în cadrul negocierilor din ianuarie-februarie 2011 dintre Voronin şi Filat care au convenit asupra formulei: Filat preşedinte şi Dodon prim-ministru.

FLUX a scris şi anul trecut despre consultările şi negocierile purtate de Vladimir Filat cu reprezentanţii PCRM. Astfel, în articolul „Ghimpu l-a învinuit pe Filat de negocieri secrete cu Voronin şi Tkaciuk. Filat s-a schimbat la faţă…” din 28 mai 2010 a fost adus în atenţia opiniei publice faptul că „în dimineaţa zilei de 19 mai, în unul din birourile reşedinţei de stat din strada Nicolae Iorga, din centrul Chişinăului” o întreagă „gamă de cuvinte tari” au fost „rostite de tribunul principal al liberalilor autohtoni, Mihai Ghimpu, în adresa celui mai important om al liberal-democraţilor, Vlad Filat”. „Aşadar, Mihai Ghimpu i-a aruncat mănuşa lui Vlad Filat, învinuindu-l de negocieri purtate în taină cu Vladimir Voronin şi Mark Tkaciuk. „Am un şir de dovezi în acest caz. Le voi face publice atunci când va veni timpul”, a strigat înfuriat Ghimpu. Aceste cuvinte au fost purtate de ecou prin întreaga reşedinţă de stat din inima Chişinăului. Din biroul fără uşi. Şi încă ceva: „Tu ai trădat Alianţa! Ai devenit un dictator!” Şi aceste cuvinte tot lui Ghimpu îi aparţin şi tot în adresa lui Filat au fost rostite”, se mai menţiona în respectivul material.

Într-un alt articol („Frunză verde de harbuz. Orizonturi în roşu pentru Moldova?” din 18 februarie 2011) arătam în paginile FLUX: „Şăgacii din presă sau internauţii cu haz spuneau că partidul premierului Filat este verde de din afară şi roşu pe dinăuntru, exact ca fructul respectivei târâtoare. Comparaţia cu harbuzul venea atunci din faptul că 10 din 13 (da, da, 10 din 13!) administraţii raionale alese pe listele Partidului Comuniştilor au trecut subit, cu arme şi bagaje, în ograda PLDM. Sute şi sute de funcţionari publici locali au schimbat într-o singură zi carnetul roşu de membru al PCRM pe carnetul verde de membru al PLDM.” Tot acolo am scos în evidenţă şi o reacţie internaţională în legătură cu subiectul unei posibile AIE 3: „Totuşi, ce mică este lumea! Confirmarea faptului că Filat se laudă deja cu planurile lui în verde şi roşu vine şi din afară. Ne-o dă europarlamentarul britanic Graham Watson în publicaţia „Peoples Republic of South Devon” din 12 februarie. Graham Watson este deputat în Parlamentul UE din 1994, fiind ales în circumscripţia Anglia de Sud-Vest şi Gibraltar. El a condus între 2001 şi 2009 Grupul Liberalilor şi Democraţilor din Parlamentul de la Bruxelles. Recent, acesta s-a întâlnit şi a discutat între patru ochi cu Filat. Ne interesează doar un pasaj din cele declarate de Graham Watson, şi anume: „miercuri m-am întâlnit cu prim-ministrul Republicii Moldova, Vlad Filat, pentru a discuta progresele înregistrate în ceea ce priveşte apropierea ţării sale de UE. El a reformat coaliţia sa democratică numită „Alianţa pentru Integrare Europeană”, nu dispune însă de suficiente voturi pentru a instala un preşedinte. Mă tem că el este tentat să-i aducă pe comunişti la guvernare, fapt care nu ar fi înţeles la Bruxelles”. Aşadar, deputatul Graham Watson, după ce a discutat îndelung cu Filat, a înţeles foarte clar că acesta este gata să voteze împreună cu partidul lui Voronin şi Tkaciuk pentru un candidat comun la funcţia de şef al statului. Graham Watson a mai înţeles că Filat este optimist în această privinţă şi că pretextul pe care va marşa este dorinţa de a evita alegerile anticipate”.

De precizat, de asemenea, că la 25 februarie 2011 grupurile parlamentare ale PCRM şi PLDM au votat solidar pentru remiterea în comisia sesizată în fond a proiectului de lege privind activitatea farmaceutică şi medicamentele. Reprezentanţii celorlalte două formaţiuni din AIE 2 nu au întârziat să reacţioneze. Deputatul PL s-a arătat nedumerit şi a declarat cu acea ocazie: „Noi suntem în coaliţie şi nu înţeleg de ce faceţi asta”. Preşedintele PD, Marian Lupu, a fost mai tranşant, calificând votul solidar al deputaţilor PLDM şi PCRM drept „devieri puternice de la normele fixate în acordul de constituire a AIE şi o tatonare din partea PCRM pentru distrugerea alianţei”.

Mai mulţi analişti sunt de părere că în cazul în care nu se va reuşi aplicarea Planului A, dezvăluit de Voronon, adică formarea unei alianţe PCRM-PLDM până la alegerile parlamentare viitoare, pe motivul neagreării ei de către factorii politici de la Bruxelles, cele două partide îşi vor coordona discret eforturile pentru blocarea alegerii lui Marian Lupu în funcţia de şef al statului şi pentru provocarea de alegeri parlamentare anticipate. Planul B ar prevedea aplicarea Acordului PLDM-PCRM privind guvernarea comună după eventualele alegeri anticipate, fapt confirmat de Vladimir Voronin când vorbeşte despre „un alt scenariu”.

Emil CONSTANTINIU, FLUX


Riscul unui memorandum Kozak actualizat

Aprilie 1, 2011

Vlad Cubreacov în discuţie cu domnul prof. dr. Iulian Chifu, analist de politică externă, director al Centrului pentru Prevenirea Conflictelor şi Early Warning, Bucureşti

– Domnule profesor, la sfârşitul anului trecut aţi publicat, la editura „Curtea Veche” din Bucureşti, împreună cu Oazu Nantoi de la Chişinău şi Oleksandr Sushko de la Kiev, volumul „Percepţia Rusiei în România, Republica Moldova şi Ucraina”. Zilele trecute aţi lansat volumul la Chişinău. Cum este percepută Rusia în cele trei state? La ce concluzii aţi ajuns în analiza dumneavoastră?

– Fiecare are particularităţile sale, lucrurile specifice şi elementele definitorii. Am considerat trei niveluri de analiză de bază în cadrul metodologiei, respectiv măsurarea opiniei publice, evaluarea spaţiului public – cu ce se confruntă un cetăţean al României, Republicii Moldova sau Ucrainei când deschide televizorul, radioul sau ziarul respectiv, când discută pe stradă – şi, respectiv, modul de raportare al autorităţilor – programe, documente şi acţiuni, fapte. La aceste trei dimensiuni comune am adăugat o a patra pentru Republica Moldova şi Ucraina, respectiv cea a elementelor ruse interne – minorităţi, proprietate, influenţă mediatică, „politica umanitară” a Rusiei etc. Mai mult, pentru partea studiului relativ la România am evaluat pe nuanţe, de la percepţia faţă de ruşi, adică de cetăţeni, la cea faţă de Rusia – ca ţară şi la cea faţă de autorităţi, cu nuanţe inclusiv la nivelul temerilor şi evenimentelor care au generat formarea percepţiilor. Evident că nu voi dezvălui aici decât rezultatele generale, respectiv faptul că Rusia este un subiect prezentat mult mai balansat decât pare în România, că există o masă critică de 28-32% din public cu memorie istorică activă ce percepe mai degrabă negativ pe toate nivelurile Rusia, pe ruşi şi autorităţile ruse, dar că, în medie, singura cu imagine cu adevărat negativă e administraţia rusă, pe motivul modului în care gestionează problemele interne, situaţia democratică şi relaţiile cu vecinii, cu precădere. Deci, nu mai există o masă critică la care să prindă mesaje nenuanţate antiruse.

– Se constată diferenţe între raporturile ruso-române, ruso-moldovene şi ruso-ucrainene realmente existente, pe de o parte, şi percepţia lor la nivelul presei, societăţii civile, partidelor politice şi al opiniei publice din cele trei state, pe de altă parte? În ce constau aceste diferenţe?

– Relaţiile bilaterale între cele patru state pomenite sunt studiate pe distanţa a doi ani, deci e inegal. Au curs alegeri, s-au schimbat orientări, astfel discuţia este inegală. Totuşi, avem un tip de aberaţii la nivelul Republicii Moldova şi Ucrainei, acolo unde imaginea-percepţie e substanţial pozitivă, deşi există temeri majore în raport cu comportamentul autorităţilor ruse. Apoi, între relaţiile reale şi percepţie există diferenţe exclusiv prin prisma unor proiecte de PR sau distorsionări ale spaţiului public şi orientarea cu intenţie a unor mesaje cu conţinut propagandistic mare. De exemplu, este greu de acceptat că vrei integrare europeană, dar cel mai mare partener şi sprijin pentru asta este Rusia, şi nu UE sau România, sau atunci când în Republica Moldova publicul îşi culege informaţiile de la televiziunea rusă în mod majoritar şi ştie ce se întâmplă în Kamceatka, la Vladivostok sau în Murmansk, dar nu ce face Guvernul Republicii Moldova, sau ce se întâmplă în Ucraina. În rest, multe percepţii la Chişinău se formează despre terţi actori prin filtrul majoritar al media ruse, dominantă în spaţiul public din stânga Prutului.

– Care sunt, în opinia dumneavoastră, principalele îngrijorări ale cetăţenilor din România, Republica Moldova şi Ucraina în legătură cu atitudinile şi comportamentul Federaţiei Ruse?

– Studiile arată preocupări pe dimensiune energetică, a influenţelor politice şi a ingerinţelor-controlului vecinilor dintre fostele state sovietice. Evenimente concrete ca războiul ruso-georgian, criza gazelor au susţinut formarea acestor percepţii şi apariţia acestor îngrijorări.

– În această situaţie, spre ce orizont de aşteptare îşi îndreaptă privirile cetăţenii din cele trei state când este vorba de comportamentul Moscovei?

– Aici lucrurile variază între România şi celelalte două state, pe motivul unei mai mari serenităţi a Bucureştiului faţă de propria securitate. România are temeri mai mari pentru democraţia din Rusia, pentru problemele ei interne de guvernare şi responsabilitate – incendiile din jurul Moscovei pe care nu le-a prevenit sau stins autoritatea rusă, cu consecinţe majore materiale, umane şi simbolice, terorismul nord-caucazian şi opţiunile separatiste cu aspiraţii naţionale ale popoarelor din regiune, lipsa investiţiilor în repararea şi întreţinerea sistemului de distribuţie a gazelor în Rusia şi a rutelor de tranzit etc. – versus preocupări directe în legătură cu politici soft sau mai puţin faţă de statele din fosta periferie şi nerespectarea statalităţii lor, a suveranităţii, integrităţii teritoriale şi a independenţei politice reale ce apar la celelalte două state, deşi timid şi în mică măsură în raport cu preocuparea reală faţă de cele întâmplate în acest sens altor vecini.

– Dar autorităţile de la Bucureşti, Chişinău şi Kiev? Ce aşteaptă acestea din partea Moscovei în vederea aducerii sau menţinerii raporturilor bilaterale la o cotă a normalităţii?

– La nivelul autorităţilor Republicii Moldova se aşteaptă din partea Moscovei responsabilitate şi elemente constructive privind soluţionarea conflictului separatist de la Nistru şi elemente decente şi juste pe dimensiunea dosarului preţului şi a furnizărilor de gaze naturale. Chestiunea furnizărilor de gaze şi alte elemente strategice intervin şi în cazul autorităţilor ucrainene. Retragerea trupelor apare la puterea de la Chişinău şi opoziţia de la Kiev de astăzi, dar situaţia s-a inversat în ultimii doi ani în ambele state. În România se aşteaptă de la Rusia un gest simbolic major şi relevant de tipul scuzelor pentru masacrul de la Katyn în cazul Poloniei, pentru a putea declanşa relansarea relaţiilor bilaterale dincolo de unele aspecte economice şi comerciale care funcţionează, oricum.

– La Moscova se insistă în continuare, în politica faţa de fostele state sovietice, şi mai ales faţă de Ucraina şi Republica Moldova, pe conceptul „vecinătăţii apropiate” (blijnee zarubejie) şi pe cel al „Lumii Ruse” (Russki Mir). Ce comentarii aţi putea face pe marginea celor două concepte?

– Ambele rămân tributare mentalităţii Războiului Rece, chiar dacă nuanţele au migrat de la „sfere de influenţă” la „zonă de interese speciale” şi de la „conaţionali” la „spaţiul de responsabilitate”. Independenţa politică reală, suveranitatea deplină (şi nu formule limitate), integritatea teritorială, principiul consimţământului statului gazdă pentru trupe străine, Tratatul Forţelor Convenţionale în Europa sau regulile OSCE privind modificarea prin forţă a graniţelor unui stat suveran sunt teme a căror tratare ambiguă sau neconformă îi face numai rău Rusiei însăşi şi dă exemple proaste în Nordul Caucazului, tocmai din cauza unor angajamente nerespectate şi a unei înclinaţii revizioniste ale Rusiei, pe care le trădează încălcarea directă şi flagrantă a regulilor existente şi la care a convenit, invocându-se, de obicei, pretinse acorduri verbale nesancţionate de care s-ar prevala, pretinzând că au existat şi că ar produce consecinţe.

– În ce măsură dialogul dintre Rusia şi Uniunea Europeană influenţează şi poate influenţa raporturile Moscovei cu Bucureştiul, Chişinăul şi Kievul?

– Dialogul transatlantic, mai întâi, apoi cel european influenţează substanţial raporturile dintre Moscova şi cele trei părţi. Există elemente care afectează generic lumea contemporană şi ne afectează pe toţi, de la actori mari la cei regionali sau cu importanţă redusă. Chiar şi regiunea separatistă nistreană poate fi un asemenea loc în care experienţe rare sau cu probabilitate insignifiantă pot avea loc oricând, prin efectul de antrenare a modelelor de contestare a liderilor autoritari, cu mandate prelungi, de peste 20 de ani şi fără responsabilitate directă în faţa propriilor concetăţeni, de tipul celor care se petrec azi în lumea arabă.

– V-aţi putea referi în acest context asupra implicaţiilor occidentale, în special ale Parisului şi Berlinului, capitale foarte active în dialogul cu Moscova, asupra procesului de reglementare a diferendului moldo-rus din Transnistria?

– Interesul a crescut evident. Este un subiect pe agendă şi există un tip de abordare europeană, cu Germania în prim-plan, care poate determina reaşezări şi schimbări de abordare. Dar a pasa problematica exclusiv spre dimensiunea geopolitică sau spre cea regională sau internă şi chiar spre cea locală este o formulă ce lasă realităţile în blocaj. Toate abordările trebuie să se petreacă concomitent şi conjugat, astfel ca să apară o soluţie pe termen mediu. Dar nici soluţia nu trebuie să fie aşteptată excesiv şi nici optimism exagerat nu e bine să apară până la elemente şi paşi concreţi din partea Moscovei. Iar reformele şi drumul european trebuie să rămână neabătut.

– În acest context, este posibilă, în viziunea dumneavoastră, exercitarea de presiuni occidentale asupra Chişinăului pentru ca acesta să renunţe la pachetul de legi şi decizii din 2005 privind reglementarea diferendului? Un memorandum Kozak II mai este posibil?

– Orice este posibil, dar nu în afara elementelor de reintegrare a regiunii separatiste, respectarea suveranităţii, integrităţii teritoriale, a independenţei Republicii Moldova şi a viabilităţii statului viitor. Iar avantajele economice oferite cetăţenilor şi firmelor din stânga Nistrului nu trebuie să oculteze dialogul politic real pe responsabilităţi şi atribuţii între stat şi regiunea componentă, indiferent de gradul de autonomie propus. Nu cred personal că federalismul în vreo formă mai are vreun viitor, pentru că modelele propuse sub această etichetă au fost cele de „stat comun” şi cel de „veto al Tiraspolului” asupra opţiunilor de securitate şi prosperitate ale Republicii Moldova. Eficienţa şi funcţionalitatea noului stat reîntregit e la fel de importantă ca şi soluţia justă şi durabilă propusă.

– În volumul lansat la Chişinău vorbiţi şi despre specificul concurenţei interne din „rmn”. Vă rugăm să specificaţi pentru cititorii noştri în ce anume constă această concurenţă.

– E o componentă a evaluării ce aparţine unui coleg din Republica Moldova şi cred că întrebările trebuie să-i fie adresate.

– Ce rol îi revine sau i se atribuie Bisericii în promovarea politicilor Moscovei faţă de cele trei ţări vizate de analiza dumneavoastră?

– Există un rol vechi şi tradiţional rezervat Bisericii aparţinătoare de Patriarhia Moscovei şi menţinerea despărţămintelor canonice din perioada fostului imperiu. În România influenţa e nerelevantă.

– Consideraţi că este posibilă construirea unei arhitecturi comune, ruso-occidentale, de securitate în emisfera nordică? Care ar fi factorii favorizanţi şi piedicile din calea unui asemenea deziderat?

– Formula emisferei nordice este eminamente transatlantică. Deci, e posibil doar un proiect ce menţine la loc de prim-plan caracteristicile de securitate şi apărare ale organizaţiilor preexistente – NATO, OSCE etc. – cu participarea SUA în continuare în Europa, în timp ce Rusia nu-şi poate aroga drepturi de veto în organizaţii cărora nu le aparţine. Mai mult, sunt şi alte elemente clare ce trebuie evaluate înaintea oricărui pas, respectiv ce facem cu nerespectarea acordurilor deja convenite până la a angaja unele noi, cu acelaşi actor. Agenda e foarte plină până la a formula o asemenea soluţie.

– În încheiere am dori să aflăm cum pronosticaţi evoluţia raporturilor ruso-române, ruso-moldovene şi ruso-ucrainene pe termen scurt şi mediu.

– Oscilante, inegale, marcate de reticenţe şi reminiscenţe istorice, ba şi de viitoarea campanie electorală din Rusia.

– Domnule profesor, vă mulţumim.


1 general KGB + 1 general KGB = 2 generali KGB. Marginalii la o fuziune

Martie 7, 2011
„Kaghebişti din toate partidele, uniţi-vă!” 

S-ar putea ca unora dintre cititorii noştri să li se pară ciudat acest motto. S-ar putea ca alţii să se revolte, luând lucrurile în serios şi înţelegând greşit că am pleda pentru unirea forţelor KGB din Republica Moldova. S-ar putea ca şi mai alţii să persifleze, pricepând că este vorba de parafrazarea ironică a celebrei lozinci marxiste „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”.

Dintre toţi aceştia le-am da dreptate celor din urmă. Umbra de ironie vine din faptul că, deunăzi, gura presei de la noi nu a mai prididit să răspândească mare veste mare: PL-ul lui Ghimpu şi MAE-ul lui Untilă fuzionează!

Aflând vestea, chiar ne-am bucurat că spectrul politic chişinăuian se va simplifica. Numai că bucuria noastră s-a stins repede, îndată ce un coleg de redacţie ne-a atras atenţia asupra unui fapt curios. MAE se varsă în PL cu tot ce are, bun şi rău, întâi de toate cu membrii săi. Iar printre membrii MAE este şi generalul KGB (în retragere) Fiodor Leontievici Botnaru, care nu este un membru oarecare, de vreme ce a fost delegat la ultimul congres al formaţiunii.

Aşadar, Fiodor Leontievici Botnaru este parte a patrimoniului uman pe care MAE se altoieşte (este altoit) pe tulpina albastră a PL-ului. Într-un alt context, în martie anul trecut, FLUX atrăgea atenţia asupra unor fapte curioase: „Există şi legături mai vechi între gruparea Filat şi Pasat, întrucât în timpul preşedinţiei lui Lucinschi ambii au făcut parte din acelaşi guvern (Vladimir Filat ca ministru de Stat, între 12 martie şi 12 noiembrie 1999, iar Valeriu Pasat ca ministru al Apărării, între 12 martie şi 11 mai 1999, şi ministru al Securităţii Naţionale, între 11 mai şi 12 noiembrie 1999). Trebuie să amintim că Valeriu Pasat l-a succedat ca ministru al Securităţii Naţionale pe generalul KGB Tudor Botnaru, care apare ca membru al Mişcării Acţiunea Europeană. Acest Tudor Botnaru, vechi cadru KGB, care ocupa un post-cheie în ambasada URSS de la Bucureşti până în 1990, este considerat un fel de mentor spiritual al mai multor politicieni. În treacăt fie spus, se aude că Filat şi Pasat au purtat discuţii intense la începutul anului curent în legătură cu MAE, care se doreşte a fi un satelit al partidului condus de premier”.

Cazul generalului KGB Tudor Botnaru de la MAE este mai mult decât interesant, aşa că am încercat să ne documentăm asupra persoanei. Nu am vrut să fim subiectivi în aprecieri, de aceea ne-am gândit că este mai bine să-i lăsăm pe alţii să vorbească. Iar în asemenea situaţii sursele publice, adică deschise, sunt cele mai indicate. Primele informaţii despre el ne-au fost la îndemână pe internet, oferite de enciclopedia electronică Wikipedia. Este drept că articolul care îi este consacrat este destul de mare, dar mare este şi personajul cu pricina şi mari au fost, sunt şi, probabil, vor fi implicaţiile sale pe planul politicii autohtone. Să ne înarmăm cu puţină răbdare şi cu multă atenţie. Iată ce spune Wikipedia despre respectivul membru MAE: „Tudor Botnaru s-a născut la data de 27 decembrie 1935 în satul Lipceni (astăzi în raionul Rezina). A absolvit, în anul 1959, Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii de Stat a Moldovei. După absolvirea facultăţii, a lucrat ca ghid şi interpret principal la Hotelul „Inturist” din Chişinău (1959-1962). A fost membru al PCUS.

În anul 1963 a fost angajat în cadrul KGB-ului din RSS Moldovenească, încadrat în structurile serviciilor de contraspionaj, iar din anul 1966 – în serviciile de informaţii externe. În calitate de ofiţer de informaţii externe, el a avut acoperire diplomatică a Uniunii Sovietice, lucrând la ambasadele URSS din România şi Franţa. În cadrul KGB-ului din RSS Moldovenească, el a îndeplinit pe rând funcţia de inspector principal operativ în Secţia I-a şi, ulterior, pe cea de şef de Birou.

Tudor Botnaru a lucrat la Comitetul Securităţii de Stat din Moldova, pe urmă a fost în Comitetul Unional, apoi a fost ofiţer de securitate la Ambasada URSS din Bucureşti.

În iulie 1990, la iniţiativa conducerii Republicii, Tudor Botnaru a fost adus de la Bucureşti şi a fost numit în funcţia de preşedinte al Comitetului de stat al Securităţii (şef al KGB-ului) din RSS Moldova, fiind avansat la gradul de general-maior. El a fost primul ofiţer de informaţii externe care a devenit preşedinte al KGB din RSS Moldovenească.

În luna aprilie a anului 1990, conducerea Ministerului Securităţii Naţionale (MSN) a Republicii Moldova (Tudor Botnaru, Demian Munteanu), sub pretextul că există pericolul ca localul KGB al RSSM să fie atacat de către “extremiştii” Frontului Popular din Moldova, a hotărât să transporte Arhiva KGB-ului RSSM de la Chişinău la Tiraspol, unde se află şi în prezent. De asemenea, el a fost autorul propunerii de reorganizare a KGB-ului din RSS Moldova într-un serviciu de informaţii, propunere care nu a fost luată în discuţie la acel moment.

Tudor Botnaru a îndeplinit funcţia de preşedinte al Comitetului de stat al Securităţii (şef al KGB-ului) din RSS Moldova până la data de 29 august 1991, după puciul de la Moscova care a avut ca rezultat desfiinţarea URSS-ului. Acuzat de colaborare cu puciştii, Botnaru a fost demis din funcţie imediat după proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova. Într-un interviu din anul 2001, el a susţinut că nu ştia nimic despre organizarea puciului, cu toate că, cu puţin înainte, fusese la Moscova, la şedinţa Colegiului KGB, dar nimeni nu a spus nimic despre organizarea unui puci, organizatorii planificându-şi acţiunile într-un secret desăvârşit, intenţionând să-i implice doar pe securiştii care se subordonau direct Centralei KGB de la Moscova.

Între anii 1991 şi 1994, generalul Botnaru a îndeplinit funcţia de şef al Centrului de instruire al Ministerului Securităţii Naţionale din Republica Moldova. Din aprilie 1994 a lucrat ca prim-viceministru al Afacerilor Externe. În perioada decembrie 1994-1997, el a îndeplinit misiunea de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Republicii Moldova în Regatul Belgiei şi, prin cumul, în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Marele Ducat de Luxemburg şi Regatul Olandei, precum şi şef al misiunii diplomatice a Republicii Moldova la Consiliul Europei (din 3 mai 1995). A fost rechemat din funcţie la 17 martie 1997, după ce fusese numit ca ministru al Securităţii Naţionale.

În perioada 24 ianuarie 1997 – 11 mai 1999, Tudor Botnaru a deţinut funcţia de ministru al Securităţii Naţionale, fiind membru al Consiliului Suprem de Securitate. La data de 14 martie 1997, preşedintele Petru Lucinschi i-a acordat gradul militar de general de divizie. La data de 11 mai 1999, a fost revocat la cerere din funcţia de ministru, „în legătură cu atingerea vârstei de pensionare”, şi trecut în rezervă.

A candidat la alegerile parlamentare din 25 februarie 2001 pentru postul de deputat pe listele Mişcării social-politice „Pentru Ordine şi Dreptate”.

În anul 2004, el a publicat, împreună cu colonelul Alexandru Ganenco, lucrarea „Istoria Serviciilor Secrete”, la Editura Museum din Chişinău, aceasta fiind prima încercare de a prezenta istoria serviciilor secrete sovietice moldoveneşti, prin prisma biografiilor şefilor acestora.

Tudor Botnaru este căsătorit şi are un copil.”

Lung acest insert de pe Wikipedia, dar merita efortul, nu-i aşa? Poporul trebuie să-şi cunoască eroii. Iar alegătorii trebuie să cunoască bine cu ce partide au de a face. Unde mai pui că MAE se altoieşte pe tulpina PL nu doar cu generalul KGB Fiodor Leontievici Botnaru, dar şi cu alte personaje interesante. Care anume? Păi, sunt multe. Să ne oprim doar la unele dintre ele. Să zicem, fostul preşedinte al MAE, Anatol Petrenco. Dumnealui, ca fost preşedinte MAE, care i-a cedat subit funcţia domnului Veaceslav Untilă (tot la sugestia bătrânului general KGB Botnaru), nu trebuie prezentat pe larg. O interesantă caracterizare i-a făcut lui Anatol Petrenco unul dintre corifeii comunismului de la noi, Mark Tkaciuk, o persoană cât se poate de avizată asupra multor persoane şi aspecte din biografiile lor. Ia să vedem: „La sfârşitul anilor 80, domnul Petrenco, de asemenea, membru al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, şi-a susţinut o teză de doctor, cu titlu secret, la unul dintre institutele din Moscova. O teză secretă, cu un conţinut piperat, care nu trebuia să devină cunoscută societăţii de atunci. Cazul este de-a dreptul clinic pentru ceea ce ei numesc regim totalitar: cercetare ştiinţifică secretă, care, evident, nu era posibilă fără participarea serviciilor secrete de atunci.”

Un alt personaj interesant altoit pe tulpina PL este domnul Veaceslav Untilă, actualul preşedinte. Până a deveni preşedinte MAE, domnul Untilă a fost prim-vicepreşedinte al Alianţei Moldova Noastră, adică a fost primul secund al domnului Serafim Urechean. La Urechean a ajuns din poziţia de preşedinte al Partidului Liberal (alt Partid Liberal decât cel de astăzi al lui Ghimpu), care a fuzionat cu Alianţa Social Democrată şi cu Alianţa Independenţilor. La Partidul Liberal a ajuns din poziţia de preşedinte al Uniunii social-liberale „Forţa Moldovei”. La Uniunea social-liberală „Forţa Moldovei” a ajuns din poziţia de preşedinte al Partidului Ordinii şi Dreptăţii Sociale. Acum domnul Untilă aderă, cu tot cu MAE, la PL. Dacă ţinem cont că în perioada sovietică a fost membru al PCUS, putem spune că domnul Untilă, altoindu-se pe trunchiul PL, este la al 7-lea mariaj politic! De fapt, cu aşa ceva este greu să miri pe cineva în Republica Moldova. Oportunismul şi traseismul politic au devenit de mult fenomene dintre cele mai banale în sânul clasei politice moldoveneşti. De mirat ar trebui să ne mire altceva în cazul domnului Untilă. Anume faptul că pe durata mai multor ani a lipsit din ţară. Acest curios fapt este camuflat cu grijă în toate biografiile sale parfumate. Dar în care străinătăţi a muncit personajul nostru ajuns la a şaptea căsătorie politică? În Elveţia! La Geneva! În ce calitate, cu ce doruri pe acolo? Păi, în calitate de reprezentant al unei obscure organizaţii a poliţiei rutiere din CSI! Da, da, nu vă miraţi, poliţia rutieră din CSI şi-a fixat sediul la… Geneva. Că, vorba vine, de la Geneva, dacă faci privirea roată, se vede toată Europa! În biografia sa din aceeaşi enciclopedie Wikipedia ni se spune că „între anii 1995 şi 1998 a fost funcţionar internaţional OISR”. OISR s-ar descifra Organizaţia Internaţională a Serviciului Rutier. Internaţională, internaţională, dar numai din CSI şi încă la Geneva. Gurile rele susţin că în cazul acestei „organizaţii internaţionale”, ca şi în cazul alteia, a „jurnaliştilor” din CSI, cu sediul la… Budapesta, OISR nu este decât un paravan perfect pentru acoperirea activităţilor de spionaj. Ceea ce ne conduce la concluzia că „funcţionarii internaţionali” din cadrul lor nu erau deloc şi nici pe departe străini de slăvitele servicii secrete născute din burta KGB.

Gata, despre alte personaje care urmează a fi „altoite” pe portaltoiul liberal vom vorbi cu alte ocazii. Să trecem acum la un alt personaj, care este de-al casei în PL. Un om lăudat, preţuit şi promovat cu sârg de către preşedintele PL, Mihai Ghimpu. Este vorba despre un alt general KGB. Nu, nu se poate ca MAE să aibă generalul său KGB şi PL să nu-l aibă! Generalul KGB din curtea PL este actualul director SIS, Gheorghe Mihai. În strălucirea sa intelectuală, cu care ne-a obişnuit deja, Mihai Ghimpu a spus acum un an şi ceva, la promovarea în funcţie a generalului KGB Gheorghe Mihai, următoarele cuvinte care au făcut carieră: „Gheorghe Mihai este un adevărat profesionist, un intelectual care înţelege că libertatea şi drepturile omului sunt cheia”. Pe când presa de la Bucureşti ne-a avertizat într-o cu totul altă „cheie”, titrând: „Noul şef al Securităţii-SIS de la Chişinău este un kgb-ist cu şcoala în Belarus!”. Şi, într-adevăr, chiar pagina de internet a SIS ne prezintă următoarea informaţie: „Prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.24-XVIII din 25 septembrie 2009 domnul Gheorghe MIHAI a fost numit în funcţia de Director al Serviciului de Informaţii şi Securitate.

Colaborator emerit al Serviciului de Informaţii şi Securitate, decorat cu distincţii de stat şi departamentale.

Activitatea în muncă a început-o în anul 1972, după absolvirea Universităţii Tehnice din Moldova cu diploma de „inginer-mecanic”.

Între anii 1975 şi 1977 a îndeplinit serviciul militar în termen.

În anul 1978 a fost încadrat în serviciul militar în cadrul organelor securităţii de stat.

După absolvirea cursurilor superioare specializate din or. Minsk, în anul 1979, a activat în calitate de împuternicit operativ, împuternicit operativ superior în secţia raională Briceni.

Între anii 1983 şi 1985 a urmat Facultatea de pregătire a cadrelor de conducere a Şcolii Superioare a Comitetului Securităţii de Stat al fostei URSS din or. Moscova, după care a deţinut diferite funcţii de conducere în cadrul organelor securităţii de stat, avansând până la cea de şef de direcţie generală din cadrul aparatului central al Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova.

Vorbeşte fluent limba engleză.

Domnul Gheorghe MIHAI s-a născut pe data de 20 noiembrie 1950 în localitatea Colibaşi, raionul Vulcăneşti.

Este căsătorit şi are doi copii.”

De precizat că atât în algoritmul de partajare a puterii de către AIE I, cât şi în cel al AIE II, funcţia de director SIS i-a revenit Partidului Liberal al ex-interimarului Mihai Ghimpu. De fiecare dată domnul Ghimpu l-a promovat în funcţie pe general-maiorul KGB Gheorghe Mihai.

Acum, că traiectoriile politice ale MAE şi PL se vor intersecta, ca apoi să se suprapună perfect, este bine să observăm faptul că pe tulpina PL ni se vor înfăţişa de acum încolo două mândreţe de generali KGB: Gheorghe Mihai din viţa pelistă şi Fiodor Botnaru din viţa meaeistă. Cu aşa ceva chiar că nu se poate lăuda nici un alt partid politic nici de la Chişinău, nici de la Bucureşti. Despre kaghebiştii mai mărunţei nu mai are rost să vorbim, pentru că unde încap tocmai doi generali KGB, încape şi o legiune întreagă din aceştia mai mărunţi…

S-auzim de bine şi să ajungem ziua când vom putea spune că democratizarea Republicii Moldova înseamnă întâi de toate dekaghebizarea ei…

Emil CONSTANTINIU

FLUX, Ediţia de Vineri Nr.20118 din 04 martie 2011


Guvernul Filat-Palanca

Octombrie 28, 2010

Există în tradiţia onomastică românească o serie de nume de familie, de regulă ale unor mari personalităţi, care primesc, prin cratima de rigoare sau fără ea, numele unei localităţi sau al unei regiuni. Este vorba despre localităţi de care numele unei sau altei personalităţi s-a legat indestructibil şi pentru totdeauna. Astfel, aducem cu titlu de exemplu nume ca: Gheorghe Ionescu-Siseşti, Petre Constantinescu-Iaşi, Alexandru Brătescu-Voineşti. Uneori şi părintele Vasile Ţepordei din Basarabia, capturat în România şi deţinut în GULAG, dincolo de Cercul Polar, la minele din Vorkuta, a semnat cu numele Ţepordei-Vorkuta. Nume de locuri ca Argeş, Prahova, Piteşti, Gherla apar, de asemenea, în numele de familie compuse ale unor personalităţi române.

De ce am recurs la această incursiune în onomastică? Simplu. Pentru că anunţam în titlu un nume compus: Filat-Palanca. Va trebui să ne obişnuim cu acest nume. Putem spune cu toată certitudinea că cea mai mare ispravă a guvernului Filat-Palanca este maxima lui disponibilitate pentru transmiterea pentru totdeauna sub jurisdicţia altui stat a unei părţi strategic importante a teritoriului naţional, şi anume, a unui segment de 7,77 kilometri (18 hectare) care reprezintă singura cale terestră de acces dinspre Ucraina spre sudul înstrăinat abuziv, în 1940, al Moldovei istorice, cu litoralul basarabean al Mării Negre şi accesul la Dunăre de la revărsarea acesteia în mare până aproape de gura Prutului.

Am abordat în FLUX subiectul Palanca în mai multe rânduri. A fost o perioadă când doar FLUXUL scria despre această fărădelege iniţiată şi semnată de Lucinschi, promulgată de Voronin şi asumată sută la sută de Filat şi toată compania AIE, cu intenţia declarată de a duce până la capăt ceea ce a început Lucinschi. După ce am bătut alarma şi ne-am opus în Parlament, în spaţiul public, inclusiv în presă, acestei fărădelegi, ni s-au alăturat şi alţii. Printre aceştia au fost Petru Grozavu de la „Ziarul de gardă” şi Alexandru Petcov de la „Omega”. Alte publicaţii de la Chişinău au avut o reacţie foarte întârziată şi, în general, timidă, flască, blegită chiar, dacă nu deranjează termenul. Presa de la Bucureşti a luat apă în gură, pentru că, – dragă Doamne! – „ai noştri” sunt la putere la Chişinău şi nu se cuvine ca cineva din Bucureşti să ia în răspăr iniţiativa şi lucrarea unui român între români – nepreţuitul şi venerabilul Petru Chirilovici Lucinschi, singurul cavaler al ordinului „Steaua României” în grad de colan între Prut şi Pacific. Unde mai pui că acum relaţia superromânului Petru Chirilovici Lucinschi cu vechiul său om de încredere Vladimir Filat se certifică prin plasarea lui Chiril Petrovici Lucinschi în lista electorală a lui Filat, iar unele înalte feţe de la Bucureşti privesc, ca şi altădată, cu mare drag spre această combinaţie politică a celor doi înstrăinători de pământ al ţării. Nimeni nu a vibrat la sloganul „Palanca, pământ românesc”, nimeni nu şi-a luat palmele de la ochi pentru a vedea legătura dintre proiectul ucrainean „Palanca” şi proiectul „Bâstroe”, nimeni nu a schiţat un gest de revoltă sau de protest.

Duminică, 24 octombrie, Vladimir Filat a descins la Palanca. Ca orice criminal care revine la locul crimei, Filat a ţinut să meargă la Palanca, încercând să cumpere bunăvoinţa locuitorilor prin pomeni electorale. Pretextul formal pentru această vizită a ţinut de marcarea a 600 de ani de la prima atestare documentară a localităţii, aşa cum ne anunţă şi un comunicat de presă transmis de Guvern spre „difuzare imediată”. Spilcuitul premier cu chica răsădită în Elveţia, a făcut donaţii şcolii din localitate, măgulindu-i mieros pe pălănceni. El nu a ezitat să arunce însă şi o evidentă umbră de reproş în obrazul oamenilor de la Palanca, pentru că aceştia „ştiu să fie uniţi”. Filat a avut cât se poate de clar în vedere solidaritatea de care au dat dovadă pălăncenii în ultimul an, opunându-se intenţiei sale anticonstituţionale de transmitere sub jurisdicţie străină a unei părţi a teritoriului nostru naţional. Comunicatul de presă ne mai anunţă în doi peri că „Prim-ministrul a urat pălăncenilor mulţi ani, multă sănătate şi cât mai multe realizări”.

Factori de la Chişinău şi de la Kiev s-au grăbit pe parcursul acestei luni să ne anunţe că nu mai e mult până departe şi că este o chestiune de doar câteva luni pentru ca Ucraina să primească sub veşnică jurisdicţie coridorul strategic la Palanca, fără de care sudul Basarabiei pierde foarte mult din valoarea lui geopolitică de enclavă între România şi Republica Moldova. Până acum, presiunea opiniei publice de la noi a fost suficientă pentru a da peste cap angajamentele repetate ale lui Vladimir Filat şi ale ministrului său de Externe, Iurie Leancă, de a onora slugarnic termene fixate cu pretenţie imperială de puterea de la Kiev. Guvernul condus de Filat şi Leancă a refuzat să sesizeze Curtea Constituţională pentru a demonstra că Petru Chirilorvici Lucinschi şi camarila nu au avut nici un drept să semneze, în 1999, la Kiev, promisiuni de înstrăinare a teritoriului inalienabil al ţării şi că ratificarea de către comuniştii lui Voronin, în 2001, a celor semnate de Petru Chirilovici Lucinschi sunt lovite de nulitate, întrucât atentează la Constituţie şi la integritatea teritorială a statului. Nu ne mai întrebăm de ce a refuzat guvernul Filat să se adreseze Curţii Constituţionale. Lucrurile sunt evidente. Altminteri nu ar mai fi apărut în lista electorală a PLDM o frumuseţe de odraslă prezidenţială ca Chiril Petrovici Lucinschi.

S-ar putea ca în cazul acestei echipe verzi ca veninul numele de Filat-Palanca, pe care îl anunţam în titlu să fie incomplet şi, astfel, insuficient. Spuneţi şi dumneavoastră dacă numele de Lucinschi-Filat-Palanca nu s-ar potrivi mai bine.


„Salvatorii Galaţiului” sau cum lucrează comuniştii pentru Ghimpu, Filat, Lupu şi Urechean

Octombrie 27, 2010
Să vezi şi să nu crezi! Orbiţi de românofobie, comuniştii şi prietenii lor de presă lansează aberaţia anului: regimul şi guvernul în exerciţiu (AIE, Ghimpu, Filat, Lupu, Urechean şi compania) ar fi dispus aruncarea în aer a digului de la Nemţeni pentru a preveni inundarea oraşului Galaţi din România! Ploile şi inundaţiile din vara acestui an „au fost organizate”!

Site-ul Partidului Comuniştilor a preluat marţi, 26 octombrie, o ştire a agenţiei „Omega”, intitulată „Guvernarea este acuzată de inundarea intenţionată a satelor din lunca Prutului”. Nu am fost şi nu suntem avocaţii actualei guvernări. Dar nici nu putem asista indiferenţi la acest caz de manipulare grosolană a opiniei publice.

Să cităm puţin din respectiva ştire asumată de PCRM: „Inundaţiile din vara curentă, care au prejudiciat considerabil mai multe sate din raionul Hânceşti au fost provocate artificial de către actuala guvernare a ţării, formată din partidele conduse de Mihai Ghimpu, Marian Lupu, Serafim Urechean şi Vladimir Filat.

Localnicii din satul Cotul Morii, care de facto nu mai există pe harta Moldovei şi cei din satul Nemţeni, unde “a cedat“ digul de pe Prut, au declarat unanim pentru agenţia OMEGA că în noaptea spre 7 iulie, când au venit apele, au auzit un sunet puternic, care venea din partea Prutului, asemănător cu o explozie.

Sinistraţii şi-au argumentat temerile şi prin faptul că în locul unde “s-a rupt digul“, acum este un crater de circa opt metri, care nu putea apare doar din surparea pământului. De asemenea, aceleaşi surse şi-au amintit că cu câteva zile până la inundaţii, un elicopter român a survolat spaţiul aerian moldovenesc, învârtindu-se de asupra satelor din Hânceşti. De asemenea, locuitorii satului Cotul Morii consideră că digul a fost rupt printr-o explozie pentru a salva (atenţie maximă! – nota noastră) oraşul Galaţi din România”.

Aşadar, logica strâmbă a xenofobului care a scris această ştire ar fi că Ghimpu şi Filat, Lupu şi Urechean, de mari români ce sunt, jertfelnici din fire de mama focului, mai întâi au organizat intenţionat inundaţiile, iar apoi au acţionat cu premeditare, în interesul României, ca soldaţi ai interesului românesc ce sunt, mai jertfind şi vieţile şi bunurile basarabenilor de pe malul Prutului, de dragul acestor profitori de români din „oraşul Galaţi din România”!

Ce ar trebui să înţeleagă omul de rând din această aberaţie? Şi mai ales ce ar trebui să înţeleagă alegătorul tânăr, cel instruit, vorbitor de limbă română sau cel care este deţinător al dublei cetăţenii moldo-române? Agenţia „Omega” şi PCRM le sugerează într-un mod hipertransparent, ba chiar direct, că Ghimpu, Filat, Lupu şi Urechean ar fi marii prieteni ai României şi că anume ei trebuie susţinuţi în actuala campanie parlamentară. Prezentându-i pe cei patru drept un fel de „salvatori ai Galaţiului”, autorii şi promotorii aberaţiei respective, vor să arate cât de rău este să fii „moldovean” şi cât de bine e să fii „român”, de vreme ce de „moldoveni” nu are grijă nici propriul guvern, iar de „români” au grijă tocmai două guverne – şi cel de la Bucureşti, şi cel de la Chişinău!

Am fi doar ironici în acest caz dacă paranoia xenofobă a celor de la „Omega” şi PCRM ar fi ţinut cont măcar de logica elementară. Dacă ar fi luat în calcul că cel mai mare port românesc pe Dunărea maritimă, Galaţiul, care este şi cel mai mare port al Moldovei istorice, este situat în amonte de gura Prutului, că Dunărea este cel mai mare fluviu din Europa şi are în zona Moldovei istorice un debit de vreo 30 de ori mai mare decât cel al Prutului, că relieful regiunii vizate este de aşa natură, încât apele curg singure de la deal la vale şi nicidecum invers, că, până la ipotetica şi vicleana inundare a Galaţiului, Prutul ar fi trebuit să inunde mai întâi toate localităţile de pe ambele sale maluri din aval de Nemţeni etc., etc., etc.

Credeţi că cei care au supt din peniţă ideea cu cei patru „salvatori ai Galaţiului” s-au uitat pe hartă înainte de a-i da glas prostiei? Este evident că nu. Puţin a lipsit ca cei de la „Omega” sau cei de la PCRM să spună, mimând puţin logica elementară, că cei patru crai de la Chişinău, de fapt, merită şi titlul de „salvatori ai Reniului” şi pe cel de „salvatori ai Ismailului”, întrucât ar fi acţionat cu premeditare şi în interesul Kievului, care, pentru a-şi proteja porturile dunărene din aval de gura Prutului, vechile noastre porturi basarabene, i-a invitat pe cei patru la complicitate antimoldovenească şi filokieveană! Hai că-i bună! Urechean – salvatorul României! Lupu – iubitorul de iredentişti români! Filat – apărătorul Ismailului şi al civilizaţiei dunărene (poate şi al Palancăi?)! Ghimpu – salvatorul Galaţiului şi al întregului neam românesc! Toţi patru numai buni de puşi la icoane, trecuţi în calendarul bisericesc al neamului şi aşteptaţi în panteonul naţiunii!

Nu are rost să irosim vorbe, argumente sau cifre pentru a arăta prostia celor care lansează asemenea aberaţii. Vrând-nevrând, comuniştii şi instrumentariul lor mediatic toarnă apă la moara celor patru „salvatori ai Galaţiului”, iar ideea unei concilieri politice în interesul naţional al Republicii Moldova pare să se ducă pe apa sâmbetei. A sâmbetei dinaintea alegerilor din duminica de 28 noiembrie.


Pledoarie pentru un recensământ sincronizat cu cel din UE

Octombrie 21, 2010

Revenim astăzi la un subiect mai vechi. Scriam în ianuarie în FLUX că avem nevoie de un nou recensământ în 2010. Opinam atunci că „Republica Moldova nu este o rezervaţie de aborigeni, un muzeu etnografic în aer liber, ci o parte inseparabilă a Lumii Româneşti, o lume vie, în continuă mişcare şi schimbare. Este în afară oricărei îndoieli că Republica Moldova are nevoie de un recensământ adevărat, profesionist, organizat în conformitate cu uzanţele şi exigenţele internaţionale. Numai un asemenea recensământ ne-ar putea oferi „fotografia” demografică la zi a ţării. Un asemenea recensământ ar fi al doilea din 1989 încoace. Ceea ce ar înscrie Republica Moldova într-un ritm obişnuit pentru asemenea operaţiuni de înregistrare statistică. Decalajul prea mare, de 15 ani, dintre recensămintele din 1989 şi 2004 justifică echilibrarea balanţei de timp şi organizarea unui nou recensământ în 2010. Să zicem, în toamnă. Decizia în această privinţă este pe de-a-ntregul în mâna Guvernului”. Întrucât Guvernul AIE, condus de Vladimir Filat, nu a avut subiectul respectiv printre cele importante pe agenda sa, este evident că până la încheierea anului curent nu ne surâde nicidecum perspectiva derulării unui recensământ general al populaţiei Republicii Moldova. Oricum, ideea unui recensământ, ţinut în condiţii de normalitate, rămâne de actualitate.

Aflăm mai nou că, în perioada 12-21 martie 2011, în toate cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, însumând o populaţie de peste 500 de milioane de locuitori, va avea loc un recensământ general al populaţiei şi locuinţelor, conform cerinţelor Parlamentului European (Regulamentul Comisiei Europene nr. 763/2008) şi ale Consiliului UE privind Recensământul Populaţiei şi Locuinţelor. Guvernul PDL-UDMR de la Bucureşti, în frunte cu premierul Emil Boc şi vicepremierul Marko Bela, a decis ca România să facă excepţie în peisajul european şi a amânat cu 7 luni derularea recensământului populaţiei. Urmează deci ca acesta să se deruleze în octombrie 2011, iar costurile lui se vor ridica la 20 de milioane de euro.

Dată fiind importanţa datelor statistice privind populaţia, o sincronizare a Republicii Moldova cu Uniunea Europeană ar fi binevenită. Cu atât mai mult cu cât Uniunea Europeană, în interiorul căreia locuiesc şi muncesc peste 1 milion de cetăţeni moldoveni (circa jumătate din forţa de muncă!), ar fi interesată şi disponibilă să preia în sarcină finanţarea parţială sau integrală a cheltuielilor pentru derularea propriu-zisă a unui recensământ al populaţiei Republicii Moldova, atât pe malul drept, cât şi pe cel stâng al Nistrului. Ţinerea concomitentă a recensământului populaţiei în Uniunea Europeană şi Republica Moldova ar permite corelarea rezultatelor atât la Bruxelles, cât şi la Chişinău şi i-ar da ţării noastre un plus de relevanţă în raporturile ei cu instituţiile şi oficialii europeni.

Nu doar cei peste 1 milion de concetăţeni ai noştri aflaţi în interiorul UE sunt un argument serios pentru sincronizarea Chişinăului cu Europa celor 27 la capitolul recensământ. Un argument suplimentar îl constituie şi faptul că, printre cei 22 de vecini externi ai UE, Republica Moldova este nu doar cel mai mic ca talie, dar şi vecinul care cuprinde în graniţele sale, procentual vorbind, cel mai mare număr de cetăţeni comunitari (în special, români şi bulgari). Întrucât guvernele de la Bucureşti şi Sofia nu au furnizat niciodată date oficiale la zi privind numărul cetăţenilor lor cu domiciliul în Republica Moldova, presa a vehiculat totuşi mai multe cifre care pot fi luate de bune, cu o severă doză de rezervă. În general, se consideră că cetăţenii comunitari (sau moldo-comunitari) cu domiciliul în Republica Moldova constituie uşor peste 10% din ansamblul populaţiei ţării. Pe de o parte, acest procent este însă în continuă creştere, prin efectul natural al transmiterii cetăţeniei de la părinţi la copii. Iar politicile guvernelor de la Bucureşti şi Sofia ne confirmă, pe de altă parte, că procesul de restabilire a cetăţeniei române şi cel de acordare a cetăţeniei bulgare doar va lua amploare, ridicând, în cel mult 5 ani, procentul bipatrizilor la peste 20% din totalul populaţiei. Corelată această tendinţă cu regula de aur a sociologiei (regula celor 20%), ne dăm bine seama că fenomenul a căpătat deja o logică internă a sa şi că, acumulând masa critică, este pe punctul de a deveni insuprimabil şi ireversibil.

Pentru că aspectele etnice sunt cele mai discutate în Republica Moldova, făcând, de cele mai multe ori, obiectul speculaţiilor, de regulă a celor care fac, în mod artificial, opozabili termenii complementari de român şi moldovean este bine să reamintim şi cu această ocazie cum stau lucrurile la acest capitol. Sub aspectul apartenenţei etnice a populaţiei, datele recensământului din octombrie 2004, cumulate cu cele ale recensământului din Moldova transnistreană, arată astfel: 2 milioane 816 281 de etnici români/moldoveni sau 71,5% din total, 442 346 de ucraineni sau 11,2%, 369 488 de ruşi sau 9,4%, 158 607 găgăuzi sau 4,0%, 76 769 de bulgari sau 1,9% şi 76 188 de persoane de alte etnii, echivalentul a 1,9%. Aceste cifre cumulate însumează un total de 3 milioane 938 679 de persoane, dintre care 3 milioane 383 322 de persoane în teritoriul controlat de autorităţile constituţionale şi 555 347 de persoane în teritoriul aflat sub ocupaţie militară străină. Ne referim la aspectele etnice, întrucât ele ne oferă un al treilea argument al sincronizării recensământului general al populaţiei din Republica Moldova cu cel care se va ţine anul viitor în toate ţările Uniunii Europene.

Vom aminti aici că statele membre ale Consiliului Europei, printre care România şi Bulgaria, ca ţări înrudite cu minorităţile şi comunităţile conaţionalilor lor de peste hotare, au invitaţia expresă de a organiza, în cooperare cu statele reşedinţă, recensământul propriilor conaţionali pe teritoriul respectivelor ţări de domiciliu. Adică, potrivit exigenţelor Consiliului Europei, România ar trebui să organizeze recensăminte ale etnicilor români de peste hotare, după cum şi Bulgaria ar trebui să organizeze astfel de recensăminte ale etnicilor bulgari din afara ţării. Aşadar, pentru a da substanţă prevederilor documentelor Consiliului Europei în materie de raporturi cu propriii conaţionali extrafrontalieri sau expatriaţi, Bucureştiul şi Sofia au obligaţia de onoare să-i facă o ofertă oficială Chişinăului pentru recenzarea etnicilor români, respectiv, bulgari, din Republica Moldova. Achitarea de această obligaţie depinde exclusiv de dorinţa şi voinţa politică a guvernelor de la Bucureşti şi Sofia şi de capacitatea lor de cooperare cu Guvernul de la Chişinău.

Pentru cei sceptici sau ironici, vom cita aici punctul b) al Recomandării APCE 1410 (1999) privind Relaţiile dintre europenii din străinătate cu ţările lor de origine, punct prin care APCE îi cere Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei să invite guvernele statelor membre: „să procedeze, dacă acestea doresc, la derularea recensământului conaţionalilor lor de peste hotare, ţinând cont de situaţiile variabile şi complexe în care se află expatriaţii lor permanenţi sau cei temporari”. Încercarea de a răspunde acestei invitaţii oficiale a Consiliului Europei le oferă nu doar Bucureştiului şi Sofiei posibilitatea de a-şi recenza conaţionalii din Republica Moldova, ci şi Chişinăului posibilitatea de a-i recenza pe cei peste 1 milion de concetăţeni stabiliţi permanent sau provizoriu în cuprinsul UE. În cazul Bucureştiului, sarcina este cu atât mai simplă, cu cât acesta i-a pus la dispoziţie Guvernului Republicii Moldova un ajutor nerambursabil de 100 de milioane de euro prevăzuţi pentru anul curent şi cei patru ani următori. Acest grant poate acoperi, între altele, cheltuielile necesare derulării unui recensământ corect al populaţiei Republicii Moldova şi, mai cu seamă, a populaţiei majoritare de origine etnică română, aflată în plin proces de recuperare a conştiinţei sale etnolingvistice grav afectate pe durata ocupaţiei sovietice. O asemenea condiţionare din partea Bucureştiului ar fi nu doar îndreptăţită, dar şi de maximă utilitate pentru promovarea pozitivă şi europeană, cu mult tact, bunăvoinţă şi responsabilitate, a intereselor sale legitime la răsărit de Prut.

De ce pledăm pentru sincronizarea recensământului populaţiei din Republica Moldova cu cel din Uniunea Europeană? Pentru că din momentul proclamării independenţei sale, ţara noastră nu a avut nici un recensământ ale cărui rezultate, ca formă principală de statistică demografică, să fie credibile şi nesusceptibile de falsificări. Singurul recensământ ţinut în Republica Moldova, cel din octombrie 2004, monitorizat de un grup internaţional de experţi în frunte cu canadianul John Kelley şi cuprinzând zece echipe de observatori ai Consiliului Europei, ne-a furnizat date statistice evident deturnate. Este relevant că 7 din cele 10 echipe de observatori au consemnat nereguli grave la capitolul fixarea apartenenţei etnice şi a limbii vorbite de respondenţi. John Kelley a declarat în 2004 că cele mai frecvente au fost cazurile când „recenzorii le sugerau respondenţilor să treacă în răspunsuri etnia de moldovean şi nu de român”.

Chestiunea organizării unui recensământ general al populaţiei Republicii Moldova concomitent cu cele 27 de state din Uniunea Europeană ţine doar de voinţa politică a clasei guvernante. Aspectele financiare şi cele tehnice sau organizatorice sunt, prin firea lucrurilor, secundare. Atunci când te autointitulezi pompos Alianţă pentru Integrare Europeană, trebuie să treci dincolo de cuvinte şi să umpli titulatura cu un conţinut adecvat. O integrare europeană a Republicii Moldova la capitolul recensământ ne poate doar ajuta.


La mulţi ani, Mitropolia Basarabiei!

Septembrie 14, 2010
La 14 septembrie s-au împlinit 18 ani de la reactivarea Mitropoliei Basarabiei. În afară de FLUX, ca şi în ceilalţi ani, nici o altă publicaţie, televiziune sau post de radio laice de la Chişinău sau Bucureşti nu şi-au amintit de eveniment.
Mulţumim Ţie, Hristoase!

Singura manifestare publică prin care a fost consemnată istorica aniversare a fost un Te Deum oficiat la paraclisul mitropolitan „Sfântul Ioan Teologul” din Chişinău de către preoţii Ioan Barbău, protopop de Chişinău, Iulian Budescu, paroh de Manta, Cahul, Andrei Deleu, şef al cancelariei mitropolitane şi Veaceslav Mereuţă, paroh de Rădenii Vechi,  Ungheni, în prezenţa Înatpreasfinţitului Petru Păduraru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor. Şi nimic mai mult. Nici unul din cei 4 membri ai cvartetului de guvernământ nu a avut vreo tangenţă cu evenimentul, după cum nu au în general cu Patriarhia Română şi mitropolia ei istorică din Republica Moldova. Nici o oficialitate, mare sau mică, nu s-a înghesuit la slujba Te Deumului din 14 septembrie şi nici nu şi-a delegat reprezentanţii. Nici diplomaţii sau angajaţii de la Ambasada României nu au fost prezenţi. Nici unul din cei care constituie armata de români de serviciu şi de enoriaşi decoraţi de Mitropolia Basarabiei şi Patriarhia Română cu cele mai mari distincţii bisericeşti – de la Dorin Chirtoacă la Mihai Ghimpu – nu au păşit pragul singurei noastre instituţii interbelice reactivate. A fost o slujbă simplă, obişnuită, de mulţumire pentru binecuvântarea cerească din 1992, când istorica noastră Mitropolie a fost readusă la viaţă.

Lumina să stea în sfeşnic

Intuiam că aşa va fi. Şi tocmai pentru acest motiv am avut grijă din timp să-i scriu unui mai nou consilier prezidenţial, făcându-l atent la această aniversare, în speranţa că autorităţile vor schiţa măcar un gest simbolic de preţuire a Mitropoliei Basarabiei. După ce am văzut cu câtă generozitate soră cu nesăbuinţa risipeşte distincţii de stat preşedintele interimar, prinzând Ordinul Republicii în pieptul unor denigratori ai Mitropoliei Basarabiei şi ai Patriarhiei Române ca peledemistul românofob Dmitri Ciubaşenco (trecut deja în partidul securistului Pasat, alături de mitropolitul Vladimir), am găsit potrivit să-i sugerez respectivului consilier prezidenţial că mai degrabă liderul spiritual al românilor din Basarabia, Mitropolitul şi Exarhul Petru Păduraru ar merita să fie distins cu o asemenea decoraţie. Unde mai pui că mitropolitul-colonel Vladimir Cantarean deţine un asemenea ordin încă de pe când prigonea sălbatic Mitropolia Basarabiei, pe clericii şi credincioşii ei. Pe deasupra, şi răposatul patriarh Alexei al II-lea al Moscovei şi al întregii Rusii a fost purtător al Ordinului Republicii. Iar preoţi ca Ion Ciuntu şi Petru Buburuz, chiar dacă sunt mai mici în treaptă decât Mitropolitul şi Exarhul Petru, au fost băgaţi în seamă de preşedintele interimar înaintea mitropolitului nostru. Sugestia făcută de mine consilierului prezidenţial îi viza în egală măsură şi pe: Preafericitul părinte Patriarh Daniel Ciobotea, unul dintre sprijinitorii constanţi ai Mitropoliei Basarabiei; avocatul americano-britanic al Mitropoliei Basarabiei, John Warwick Montgomery, cel care a servit cauza Mitropoliei la Strasbourg în faţa CEDO şi eu sunt întâiul martor la această slujire exemplară; Fericitul în adormire şi vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist Arăpaşu (post mortem), singurul patriarh din lume care a binecuvântat Republica Moldova şi, cu gândul, cu rugăciunea şi cu fapta, a fost alături de conducerea de stat şi de populaţia Republicii Moldova în timpul războiului de pe Nistru. Până la ora la care am scris aceste rânduri, Preşedinţia noastră nu dăduse nici o reacţie. Să vedem dacă măcar de acum încolo va avea bunul simţ să schiţeze un gest de apreciere publică a Mitropoliei Basarabiei.

Că drept este Domnul, iubeşte Dreptatea, iar faţa Lui spre cele Drepte priveşte (Psalmul 10, versetul 7)

Am scris şi cu alte ocazii că Mitropolia Basarabiei a reprezentat şi reprezintă un test de patriotism şi de europenitate pentru clasa politică din Republica Moldova. Pentru a le aminti cititorilor noştri câteva aspecte ale traseului destul de zbuciumat, dar şi binecuvântat, parcurs de Biserica noastră în ultimii 18 ani, vom reda în continuare pasaje din prefeţele la cele două ediţii de până acum, de la Chişinău, ale Hotărârii CEDO în speţa „Mitropolia Basarabiei şi alţii versus Moldova”.

Republica Moldova a debutat în justiţia naţională în anul 1998 prin dosarul pe care i l-a intentat Mitropolia Basarabiei, discriminată, persecutată cinic şi brutal, aruncată înafara cadrului legal. Procesul la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg fusese anticipat de un lung periplu în faţa instanţelor naţionale, acoperind ca timp mandatul a trei şefi de stat (Snegur, Lucinschi, Vironin) şi a şapte guverne (Sangheli I, Sangheli ll, Ciubuc l, Ciubuc ll, Sturza, Braghiş, Tarlev), la fel de ostile Mitropoliei Basarabiei. Deceniul negru (1992-2002) al persecuţiilor de stat împotriva Mitropoliei Basarabiei a arătat esenţa ruso-imperială şi reflexele marxiste ale stăpânirilor criptocomuniste de la Chişinău. Ura nestăvilită a acestor stăpâniri a avut în anumite momente accente atât de sălbatice, încât s-a transformat în anticreştinism şi mizantropie de cea mai joasă speţă. Regretul nostru a fost cu atât mai mare de-a lungul acestui deceniu negru, cu cât Patriarhia soră Rusă a fost o şi mai nesăbuită persecutoare a creştinilor din Mitropolia Basarabiei, insistând să nu ne mai fie soră, ci mamă cu de-a sila, călcând în picioare bun simţ, adevăr istoric, canoane bisericeşti şi legi omeneşti. Cazul Mitropoliei Basarabiei a constituit un adevărat test pentru fiecare şi pentru toţi, dar mai cu seamă pentru clerul şi clasa politică basarabeană. În această problemă nimeni nu a fost şi nu este neutru, pentru simplul fapt că nu te poţi niciodată opri la jumătate de cale între Adevăr şi minciună. Victoria Mitropoliei Basarabiei împotriva Republicii Moldova la CEDO a ruşinat partida românofobilor de la noi care s-a văzut nevoită acum să-şi tempereze elanul persecutor şi să-şi subtilizeze diabolicul arsenal al metodelor de prigoană. Rămâne ca Dumnezeu şi istoria să le judece pe toate. Preoţii şi credincioşii din Mitropolia Basarabiei nu au încetat niciodată să se roage pentru îmblânzirea şi luminarea prigonitorilor lor.

Valoarea hotărârii CEDO este, fără îndoială, una deosebită, întrucât ţine de noţiuni ca Dreptate, Adevărul şi Libertatea. Având pronunţate aspecte canonice, naţionale, (geo)politice chiar, problema Mitropoliei Basarabiei este, întâi de toate, una a drepturilor omului, concept biblic primar şi fundamental însuşit de sistemul juridic european modern.

Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului are, dincolo de valoarea sa intrinsecă de instrument juridic internaţional, valoarea unei inestimabile mărturii a calvarului şi umilinţelor suportate de românii basarabeni între 1992 şi 2002. Completată de alte mărturii, acestea se constituie în probă elocventă în cadrul unui atât de aşteptată şi necesar Proces al Comunismului.

Modul de îndeplinire a Hotărârii CEDO a fost monitorizat de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Procedura de monitorizare a fost încheiată subit anul acesta prin efortul unor persoane ca preotul Ianec Cosoi şi avocatul Alexandru Postică, care, pentru raţiuni politice evidente şi nedisimulate, au acţionat în interesul Guvernului Republicii Moldova şi în detrimentul interesului legitim al Mitropoliei Basarabiei.

Patru semne şi date alese de Sus

Fără să fi fost ales de oameni, se întrezăresc în istoria reactivatei Mitropolii a Basarabiei patru date cu încărcătură mistică şi simbolică aparte: 14 septembrie 1992, 19 decembrie 1992, 13 decembrie 2001 şi 27 martie 2002.

Astfel, Mitropolia Basarabiei a fost reactivată la 14 septembrie 1992 când creştinii ortodocşi cinstesc Înălţarea Sfintei Cruci. Crucea ca semn al jertfei, al suferinţei, al martirului, al morţii şi al reînvierii biruitoare, al mântuirii noastre. Scoaterea de pe crucea răstignirii sale şi readucerea la viaţă sau reînvierea Mitropoliei martire a Basarabiei a coincis şi v-a coincide în chip minunat până la sfârşitul veacurilor cu această mare sărbătoare creştină. Se ştie că în 1940 şi după 1944, din cauza fidelităţii lor exemplare faţă de Biserica Ortodoxă Română, mii şi mii de credincioşi ai Mitropoliei Basarabiei şi 56 de preoţi şi-au primit cununa muceniciei pentru Hristos, fiind împuşcaţi, schingiuiţi sau omorâţi în gheţurile Siberiei. A fost primul semn că reactivarea Mitropoliei noastre a fost bineplăcută şi voită de Isus cel Reînviat, Domnul şi Mântuitorul nostru. În 1994, Mitropolia Basarabiei avea să-şi stabilească Icoana Învierii drept element central al stemei sale bisericeşti. Paştele a devenit hramul Mitropoliei noastre. Aşadar am avut un semn al Reînvierii după martiriul şi jertfa scumpă de sânge dată de Mitropolia Basarabiei. Tot la 14 septembrie sărbătorim pe stil vechi Începutul anului bisericesc, ceea ce adaugă evenimentului valenţele oricărui nou început.

Apoi a venit ziua de 19 decembrie 1992 ca zi a binecuvântării reactivării Mitropoliei Basarabiei de către sfântul, Marele şi Îndreptătorul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, concretizată într-un Act sinod şi patriarh. La 19 decembrie îl cinstim pe Sfântul Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni. Iată al doilea semn, al Minunii pentru cei aleşi şi iubiţi de Domnul.

Neimplicată în calendarul liturgic creştin, la 31 decembrie 2001 Curtea Europeană şi-a pronunţat Hotărârea, dând câştig de cauză Mitropoliei Basarabiei şi condamnând Republica Moldova. A fost ziua de cinstire a Sfântului Apostol Andrei cel Întâichemat la Apostolie, încreştinătorul geto-dacilor şi Ocrotitorul Tuturor Românilor. Al treilea semn, al Ocrotirii, ni l-a dat Apostolul nostru tutelar.

La 27 martie 2002 CEDO s-a pronunţat asupra cererii guvernului de la Chişinău de reexaminare a Hotărârii sale din 13 decembrie 2001 şi a respins-o ca nefondată. Astfel Hotărârea CEDO a intrat definitiv în vigoare în chiar ziua în care comemorăm actul binecuvântat de reunificare naţională din 27 martie 1918. Prin acest al patrulea semn Dumnezeu ne-a trimis cu gândul la înaintaşi şi ne-a cerut să fim la înălţimea faptelor lor.

Avocatul Mitropoliei Basarabiei

Avocatul americano-britanic John Warwick Montgomery a susţinut cauza Mitropoliei Basarabiei la CEDO. Întrucât am avut privilegiul, plăcerea şi onoarea să lucrez în dosarul Mitropoliei Basarabiei împreună cu domnul Montgomery mai bine de trei ani de zile, mă văd îndreptăţit să comunic cititorului nostru câteva repere biografice sumare ale acestei personalităţi de excepţie, care a avut o contribuţie esenţială la apărarea intereselor legitime ale Bisericii noastre.

John Warwick Montgomery s-a născut la 8 octombrie 1933 la Warsaw în statul New York. A studiat în Statele Unite ale Americii, Anglia şi Franţa la universităţi de marcă cum sunt Cornell University, University of California, Wittemberg University, Universite d’Essex, University of Cardiff, Faculte deTheologie protestante de Strasbourg. Este deţinătorul diplomelor: Bachelor of Arts, Bachelor of Librara Science, Bachelor of Laws, Master of Arts, Master of Philosophy in Law, Master of Laws, Master of Sacred Theology, Doctor of Philosophy, Docteur d’universite (mention theologie protestante), Docteur en droit etc. Cariera sa de jurist şi teolog este impresionantă: redactor- şef la Global Journal of Classical Theology (după 1998), membru în birou (Virginia, California şi statul Washington) după 1978, respectiv 1990, membru al Curţii Supreme a Statelor Unite ale Americii (după 1981) şi membru al Curţii Supreme a Angliei(după 1984). Este una din cele şase personalităţi din lume care au primit diploma cum laude a Institutului Internaţional pentru Drepturile Omului şi a fost director de studii al acestei prestigioase instituţii, din 1979 până în 1981. Este profesor universitar activ în SUA şi Franţa. A publicat zeci de cărţi şi mii de studii şi articole în diverse domenii, dar mai cu seamă în teologie şi drept. Este considerat cel mai mare polemist din lume cu aşa-zişii „teologi ai Dumnezeului mort” şi un redutabil polemist cu doctrinarii marxismului ateu. În octombrie 2003, la invitaţi Prea Fericitului nostru Părinte Patriarh Teoctist Arăpaşu, a efectuat o vizită frăţească în cuprinsul Patriarhiei Române, conferenţiind despre cazul Mitropoliei Basarabiei al Universităţii din Bucureşti (Facultate de Sociologie) şi Târgovişte ( Facultatea de Teologie Ortodoxă) şi participând la festivităţile şi slujba de canonizare a unor sfinţi români la Mănăstirea Brazi din sfânta Episcopie a Buzăului şi Vrancei. A fost decorat cu cea mai înaltă distincţie bisericească naţională – Crucea Patriarhală.

L-am cunoscut la Strasbourg în iunie 1998 şi astfel am dobândit un mare prieten. De îndată ce a avut primele detalii despre cazul Mitropoliei Basarabiei, a acceptat, fără umbră de ezitare, să ne reprezinte în proces, cu titlu gratuit, considerând că astfel se pune în serviciu cauzei creştine, în serviciul Ortodoxiei româneşti nedreptăţite de ocupaţia sovietică atee. A avut o prestaţie exemplară în faţa Camerei de judecători ai CEDO când a pledat cauza Mitropoliei Basarabiei şi l-a înfruntat pe ex-ministrul Justiţiei Ion Morei, agent al guvernului comunist de la Chişinău. John Warwick Montgomery şi-a meritat un loc de cinste în istoria recentă a Republicii Moldova şi a Bisericii Române.

Unitatea transpolitică a Lumii Româneşti

Admisă în legalitate de autorităţile comuniste la 30 iulie 2002 Mitropolia Basarabiei cunoaşte astăzi cea mai mare dinamică printre Bisericile legal recunoscute din Republica Moldova, ca dovadă a procesului de recuperare a românilor ortodocşi din prizonieratul canonic al Patriarhiei Ruse de la Moscova. Se poate estima, ţinând cont de amploarea şi ritmurile acestui proces recuperatoriu şi acumulativ, că Mitropolia Basarabiei ar putea redeveni către anul 2012 Biserică majoritară numeric în spaţiul canonic dintre Prut şi Nistru şi de dincolo de Nistru. Proiectul de reconstrucţie şi reactivare a structurilor Mitropoliei Basarabiei este la răsărit de Prut cel mai important proiect care va produce efecte benefice îndelungate în timp. Mitropolia Basarabiei, ca instituţie fundamentală românească, are, în comparaţie cu orice partid politic, grup cultural sau de interes, revistă, ziar, organizaţie neguvernamentală etc., marele avantaj de a fi un aşezământ sacru şi veşnic. Este singura instituţie românească de la noi care întruneşte aceste calităţi. Orice investiţie sufletească, intelectuală, financiară sau de alt ordin în Mitropolia Basarabiei şi în structurile ei este, fără exagerare, o investiţie în viitorul şi eternitatea Neamului Românesc.

Puterea spirituală a Bisericii Ortodoxe Române nu este mai puţin importantă ca puterea politică a celor două state româneşti ale noastre: România şi Republica Moldova. Biserica Ortodoxă Română, ca păstrătoare şi promotoare a identităţii noastre spirituale, reprezintă un agent integrator şi un factor de reorganizare a spaţiului spiritual românesc, o resursă esenţială, inepuizabilă şi vizibilă a unităţii transpolitice a Lumii Româneşti într-o epocă nouă a drepturilor omului.

Sarcini strategice: Sinod, canonizarea martirilor, recuperarea bunurilor

Drumul pe care îl are de parcurs Mitropolia Basarabiei de acum încolo este lung şi încă destul de anevoios. Principalele sarcini strategice care îi stau acum în faţă sunt câteva: alegerea a 8 episcopi eparhioţi sau vicari din cele patru eparhii istorice sufragane, astfel încât Sinodul mitropolitan în frunte cu mitropolitul Petru să fie constituit ca for superior al Mitropoliei; pregătirea dosarelor preoţilor şi credincioşilor martirizaţi de sovietici în 1940 în vederea canonizării celor care întrunesc condiţiile şi includerea lor în calendarul şi Martirologiul Bisericii Ortodoxe; recuperarea de la stat a Arhivelor Mitropoliei Basarabiei şi a bunurilor ei imobiliare spoliate de regimul sovietic şi deţinute abuziv până astăzi de Guvernul Republicii Moldova. Mai devreme sau mai târziu aceste sarcini prioritare vor fi realizate şi Mitropolia Basarabiei îşi va reocupa binemeritatul loc de cinste în societatea noastră.

Aşa sau altminteri, ziua de 14 septembrie ne oferă în fiecare an prilejul de a ne bucura sufleteşte şi de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru minunea reactivării Mitropoliei noastre, supranumită altădată „DE AUR”.

Înfiinţat la 3 ani după reactivarea canonică a Bisericii noastre, Ziarul FLUX spune astăzi pentru a 15-a oară: La mulţi ani, Mitropolia Basarabiei!

Post Scriptum: În seara zilei de 14 septembrie, la 6 ore de la postarea materialului nostru pe pagina de internet a FLUXULUI, Serviciului de presă al Preşedinţiei Republicii Moldova a difuzat un Comunicat prin care anunţă decernarea Ordinului Republicii Patriarhului Teoctist Arăpaşu (post mortem) şi Patriarhului Daniel Ciobotea, precum şi decernarea Ordinului de Onoare Arhiepiscopului Casian Crăciun al Dunării de Jos şi Mitropolitului  Basarabiei Petru Păduraru.

Părerea noastră este că Preşedintele Ghimpu a gafat enorm respingând propunerea de a-i decerna Întâistătătorului Mitropoliei Basaraibiei Ordinul Republicii, de vreme ce anterior le-a acordat disctincţia supremă unor personalităţi de excepţie pe ogorul Patriei ca Dmitri Ciubaşenco, Anatolie Golea, Lorena Bogza, Elena Zamura, Corina Fusu, Aneta Grosu, Val Butnaru, Valentina Ursu, sau unor subalterni ai Mitropolitului Petru Păduraru – preoţii Petru Buburuz şi Ion Ciuntu. Este păcat că, sfătuit de consilierii săi, Preşedintele interimar a procedat aşa. Gestul lui Mihai Ghimpu îl situează pe Mitropolitul Petru mai prejos decât cei enumeraţi mai sus, dar şi decât atâţia alţi purtători ai Ordinului Republicii, printre care şi capul structurii locale a Patriarhiei Moscovei, cu care domnul Ghimpu s-a avut şi se are de bine. Dar, de! Ce să-i faci?!..  E limpede că în ochii lui Mihai Ghimpu Părintele Mitropolit Petru Păduraru al Basarabiei mai are încă de crescut până la nivelul staturii morale şi cetăţeneşti a unor uriaşi ca Elena Zamura, Dmitri Ciubaşenco sau Anatolie Golea, preţuiţi,  după cum se şi vede, mai înalt de către iubitul nostru interimar.

Filat, Smirnov şi Contrabanda

Septembrie 13, 2010
Igor Smirnov: „Dialogăm constructiv cu Vladimir Filat”

Agenţia rusă de ştiri REGNUM titrează: „Smirnov şi Filat au discutat despre îndeplinirea înţelegerilor din cadrul întâlnirii de la Tiraspol”. Într-adevăr, potrivit serviciului de presă al „preşedinţiei republicii moldoveneşti nistrene”, la 9 septembrie 2010 Igor Smirnov a fost sunat de Vladimir Filat, care i-a raportat celui dintâi despre decizia adoptată în ajun, la 8 septembrie, de către Cabinetul de la Chişinău. Cu toate acestea, o anumită parte a presei a lansat fumigene, susţinând cum că singurul subiect discutat de către Filat cu Smirnov ar fi fost cel al lui Ernest Vardanian şi Ilie Cazac, aflaţi în arest la Tiraspol şi acuzaţi de spionaj în favoarea Republicii Moldova, în calitate de agenţi ai Serviciului de Informaţii şi Securitate de la Chişinău.

REGNUM notează că „Guvernul Moldovei a aprobat în şedinţa sa din 8 septembrie un şir de modificări care vor permite optimizarea mecanismelor şi căilor de export al mărfurilor de către agenţii economici din Transnistria. După cum a explicat în şedinţa de guvern primul ministru Vladimir Filat, este vorba despre faptul că agenţii economici din Transnistria  vor primi dreptul de a-şi exporta producţia nemijlocit prin „sectorul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene”, fără a o transporta pe căi ocolite prin teritoriul Moldovei, ca până în prezent. La 9 septembrie a avut loc o convorbire telefonică între preşedintele Republicii Moldoveneşti Nistrene, Igor Smirnov, şi primul ministru al Moldovei, Vladimir Filat, convorbire în cadrul căreia partea moldovenească a informat despre paşii întreprinşi pentru îndeplinirea înţelegerilor la care s-a ajuns în cadrul recentei întâlniri de lucru dintre preşedintele RMN şi primul ministru al RM”.

În ce constă decizia adoptată de guvernul Filat la 8 septembrie 2010? Este vorba despre anularea regulilor de transportare a mărfurilor peste frontieră, reguli instituite prin Acordul interguvernamental moldo-ucrainean din 3 martie 2006. În conformitate cu prevederile acelui Acord interguvernamental, începând cu data de 4 martie 2006, posturile vamale ale Ucrainei au încetat să mai permită trecerea peste frontiera de stat a mărfurilor însoţite de documente eliberate de „vama transnistreană” (care, apropo, se află în subordinea lui Vladimir Igorievici Smirnov, fiul mai mare al lui Igor Nikolaevici Smirnov!). Acordul moldo-ucrainean din 3 martie 2006 a constituit o continuare logică a Declaraţiei Comune a prim-miniştrilor Ucrainei şi Republicii Moldova din 30 decembrie 2005, prin care a fost instituit un regim vamal comun pe segmentul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene, cu sprijinul şi monitorizarea EUBAM (Misiunea Uniunii Europene de Asistenţă la Frontieră). Pentru aceste motive, principalii agenţi economici din Transnistria, s-au văzut nevoiţi să se înregistreze la Chişinău, pentru a deveni persoane juridice moldovene şi pentru a putea efectua orice export de mărfuri prin posturile vamale ale Republicii Moldova din nordul şi sudul ţării. Totodată, agenţii economici de pe malul stâng al Nistrului, dar înregistraţi la Chişinău, au căpătat dreptul de a beneficia de avantajele oferite de Preferinţele Autonome Comerciale acordate Republicii Moldova de către UE. Contrabanda moldo-ruso-ucraineano-transnistreană prin Transnistria primise astfel cea mai mare şi grea lovitură de la 1991 încoace. În aceste condiţii, începând cu luna martie 2006 „administraţia” de la Tiraspol a vorbit despre o aşa-zisă „blocadă a Transnistriei din partea Moldovei”.

Contactele dintre Vladimir Filat şi Igor Smirnov au fost mai multe. La 24 august 2010 cei doi, plus şeful MGB (aşa-zisul „minister al securităţii statului”) al separatiştilor, Vadim Şevţov Antiufeev, s-au întâlnit la Tiraspol, sub pretextul unui meci de fotbal. Filat a declarat cu acea ocazie: „Pentru mine este important că am reuşit să ajung acolo fără probleme. Mai mult decât atât, am fost întâmpinat acolo şi mi s-a asigurat toate condiţiile necesare. Probabil asta se datorează muncii în acest sens pe care o depunem”.Comentând întâlnirea şi discuţiile sale cu Smirnov, Filat a confirmat că a abordat chestiuni de natură economică, menite să spargă „blocada” Transnistriei, numind aceste chestiuni drept „probleme mai generale, ca să le spune, aşa”. Vicepremierul Victor Osipov avea să deschidă însă parantezele, arătând că „în primul rând este vorba de activitatea agenţilor economici din partea stângă a Nistrului. Se ştie că nu e simplu pentru oamenii de afaceri de acolo să activeze. Această întâlnire va impulsiona luarea de decizii pe viitor”. Deci, nu interesul sportiv şi nici grija pentru prezumaţii agenţi SIS l-au mânat pe Filat la Tiraspol  pentru a se întâlni cu Smirnov şi l-au determinat să poarte mai multe discuţii telefonice cu acesta, discuţii prezentate distorsionat de presa proguvernamentală.

Întrebat dacă a obţinut vreo promisiune de la Smirnov în cazul celor doi, Filat a spus că „nu mizează pe promisiuni, ci îşi propune să rezolve problemele prin acţiuni concrete”. Totodată, fiind foarte mulţumit de relaţia sa „constructivă” cu Filat, Smirnov a arătat că se află în contact direct sau intermediat cu acesta ori de câte ori are nevoie şi a declarat pentru presă: „Am început să dialogăm constructiv cu Vladimir Filat, primul ministru al Republicii Moldova. Când trebuie, ne contactăm şi discutăm pe diferite subiecte”. Nici un alt oficial de astăzi de la Chişinău şi nici unul dintre toţi oficialii moldoveni din 1991 până în prezent nu a avut contacte directe şi atât de „constructive” cu căpetenia separatistă de la Tiraspol. Cauzele acestei strânse apropieri dintre Filat şi Smirnov sunt, potrivit mai multor analişti, de natură economică şi ţintesc transformarea raioanelor de est ale Republicii Moldova într-o placă turnantă a contrabandei, cum a fost aceasta din 1991 până în 2006.

Zona controlată de regimul Smirnov reprezintă 10% din teritoriul naţional al Republicii Moldova, 12% din populaţia ţării şi 40% din economia naţională. Dată fiind structura disproporţionată a economiei pe regiuni şi raportul industrie-argicultură-servicii, exporturile industriale din Transnistria fac ca ponderea regiunii în structura de ansamblu a exporturilor din Republica Moldova să se apropie de 50%. De aici şi miza uriaşă pentru evidenţa şi controlul fluxurilor de mărfuri peste frontiera noastră de stat. După decizia Cabinetului Filat de aşa-zisă „simplificare a regulilor pentru exportul de mărfuri de către agenţii economici din Transnistria” devine clar că, prin intermediul lui Filat, Smirnov a reuşit să răstoarne şi chiar să anuleze conceptul de spaţiu economic şi vamal unic al Republicii Moldova. Întrucât la frontiera moldo-ucraineană de pe segmentul transnistrean posturile vamale ale Republicii Moldova nu sunt acceptate de către regimul Smirnov, exportul de mărfuri prin această porţiune a frontierei de stat se va face în afara controlului şi evidenţei autorităţilor vamale ale ţării. Această concesie făcută de guvernul Filat regimului separatist va comporta mai multe efecte negative: 1. Scoate raioanele de est ale ţării din spaţiul nostru vamal unic, după ce în anii anteriori s-au depus eforturi susţinute pentru integrarea agenţilor economici din zonă în acest spaţiu; 2. Misiunea Uniunii Europene de Asistenţă la Frontieră (EUBAM) devine lipsită de rost la graniţa moldo-ucraineană pe segmentul transnistrean. Acest fapt va fi cu siguranţă interpretat adecvat la Bruxelles; 3. Toate reglementările legale privind integrarea graduală a agenţilor economici din stânga Nistrului în spaţiul financiar-fiscal al Republicii Moldova, stabilite în anii anteriori, îşi pierd orice sens şi devin astfel literă moartă; 4. Grupurile de interese economice de la Chişinău şi Tiraspol, care practică contrabanda, îşi vor da din nou mâna, pentru împărţirea profiturilor din contrabandă, aşa cum s-a întâmplat în timpul regimului Lucinschi, când separatiştilor le-au fost distribuite ştampile ale vamei Republicii Moldova, pentru acelaşi nobil scop al „sporirii încrederii” şi al înlesnirii „activităţii agenţilor economici din partea stângă a Nistrului”.

Contrabanda cu diverse tipuri de mărfuri s-a dovedit până acum a fi un business dintre cele mai profitabile în Republica Moldova şi, mai cu seamă, în partea ei transnistreană. În ultimul an frontiera noastră fluvială pe Prut şi pe Dunăre a fost traversată de partide record de mărfuri de contrabandă, în special cu ţigări. Numele premierului Filat şi cel al unuia dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi, Tudor Baliţchi, şef al Serviciului Vamal, au răsunat în context. Singura regiune unde, din cauza vechilor reglementări din 2005 şi 2006 contrabanda devenise dificilă era segmentul transnistrean al frontierei noastre de stat. Acum, prin decizia Guvernului adoptată ca urmare a propunerii lui Filat după înţelegerile lui cu Smirnov, a făcut o breşă de 470 de kilometri pe graniţa de est, pe unde va putea fi reluat traficul de mărfuri, inclusiv contrabanda, în afara controlului şi evidenţei autorităţilor statului. Va trece puţin timp şi ne vom convinge că Vladimir Filat, omul de încredere al lui Igor Smirnov la Chişinău, nu a venit cu propuneri gratuite în acest sens. Orice iniţiativă de acest gen costă şi, de regulă, costă foarte scump. Ceea nu ştim deocamdată este care este procentul din tranzacţie care îi revine autorului şi promotorului acestei iniţiative îndreptate contra intereselor naţionale ale statului. Dar, într-o ţară ca a noastră, în care lucrurile merg din prost în mai prost, această lacună nu va rămâne prea mult timp necompletată, de vreme ce, vorba lui Smirnov: „singurul lucru pozitiv poate fi considerat dialogul între mine şi prim-ministrul Vladimir Filat”.

Emil Constantiniu

FLUX, 13 septembrie 2010


FLUX, ediţia de vineri, 10 septembrie 2010, format PDF

Septembrie 10, 2010

FLUX 10.09.2010


POD CULTURAL FLĂMÂNZI – SOROCA

August 22, 2010
Aflat la circa 30 km de Botoşani, orăşelul Flămânzi, cunoscut în România ca loc de unde a izbucnit marea răscoală ţărănească de la 1907, a fost gazda unor evenimente culturale deosebite cu prilejul zilelor localităţii, organizate anual între 13 şi 15 august, la care au participat şi invitaţi din Republica Moldova.

În acest an, debutul acţiunilor a fost marcat de un simpozion de înaltă ţinută ştiinţifică dedicat scriitorului, publicistului şi omului politic Dimitrie Iov, născut la 22 martie 1888 în apropiere de Flămânzi, la Uriceni. A fost al şaptelea copil al unei familii modeste de negustori cu mare dragoste pentru învăţătură. A studiat la Şcoala Superioară Comercială din Iaşi. În timpul răscoalei din 1907 voia să fie alături de ţăranii oprimaţi, dar a fost prins şi arestat de către jandarmi, care l-au retrimis la Iaşi din post în post. Pe lângă munca în domeniul contabilităţii s-a simţit atras de literatură şi a debutat cu versuri în 1910 la „Universul literar”.

S-a înrolat în armată în Primul Război Mondial, a absolvit Şcoala Militară şi pentru faptele sale de vitejie a fost avansat până la gradul de căpitan. După terminarea războiului a fost printre primii intelectuali români care s-au stabilit în Basarabia. A muncit cu onestitate, pricepere şi energie pentru înflorirea spirituală a regiunii. A locuit o scurtă perioadă la Chişinău, dar s-a mutat la Soroca, unde a trăit aproape două decenii, fiind ales pentru calităţile sale deputat, senator, prefect. A fost inspector general al Artelor pentru Basarabia şi director al Teatrului de Propagandă. A înfiinţat mai multe publicaţii periodice precum „Basarabia de sus” şi „Renaşterea Moldovei” şi a fost codirector sau colaborator la numeroase alte publicaţii din Basarabia şi din Ţară, unde i s-au tipărit poezii, proză şi piese de teatru. A fost preocupat de luminarea ţărănimii şi de aceea a fost ctitorul a numeroase biblioteci săteşti şi cămine culturale din Moldova dintre Prut şi Nistru. Sunt mărturii care atestă că Iov venea cu saci plini cu cărţi destinate a fi premii pentru şcolarii merituoşi din regiunea Sorocii, dar şi celor de la Flămânzi şi Uriceni.

Creaţia sa poetică este dedicată integral Basarabiei şi o mare parte a operei sale în proză are aceeaşi tematică. Din opera sa transpare o dragoste sinceră şi puternică pentru harnicii şi inteligenţii ţărani basarabeni ai vremii sale, iar gloriosul trecut şi frumuseţea acestor meleaguri le-a cântat cu o măiestrie inegalabilă.

Tocmai dragostea sa pentru acest ţinut vitregit de soartă i-a grăbit moartea, deoarece, după Al Doilea Război Mondial, şi-a oferit modesta locuinţă din Bucureşti pentru întruniri literare clandestine, unde a participat activ cu poezii patriotice precum „Marşul dezrobirii” şi „Moldova-Moldova”, fapt pentru care a fost condamnat la 3 ani de temniţă pentru „tulburarea ordinii sociale”. A suportat ca un martir torturile, frigul, foamea şi insultele din închisorile comuniste. A murit în braţele unui prieten scriitor la închisoarea din Gherla pe 20 august 1959. Presimţind că va fi arestat, a dus peste 20 de volume în manuscris la o mânăstire, pentru a fi păstrate, însă, la auzul veştii că scriitorul şi prietenii săi au fost ridicaţi de securitate, de teama represaliilor, călugării au ars manuscrisele.

Simpozionul a fost deschis de către primarul oraşului Flămânzi, Constantin Pitorac, omul care a reuşit în aceste vremuri de criză nu numai să schimbe înfăţişarea localităţii şi să contribuie hotărâtor la propăşirea ei culturală, reînviind spiritul lui Dimitrie Iov, dar s-a implicat activ în descoperirea unor aspecte inedite din viaţa acestuia, cercetând pe cont propriu, cu pasiune şi migală, arhivele din România şi Republica Moldova. A căutat puţinele persoane care l-au cunoscut, obţinând informaţii valoroase pentru cei care s-au preocupat de reconstituirea biografică a existenţei scriitorului.

Profesorul Constantin Mursa de la liceul din localitate a prezentat comunicarea ştiinţifică “Dimitrie Iov – un destin în armonie cu cel al neamului românesc”.

Intersanta comunicare a profesorului Nicolae Bulat de la Soroca s-a referit la aspecte din viaţa şi activitatea literară şi politică a lui Iov în Basarabia interbelică. Eruditul sorocean a venit cu multe noutăţi în acest sens. Participanţii au aflat că scriitorul era un colaborator constant al publicaţiei învăţătorilor din zonă – „Solidaritatea” şi că l-a legat o prietenie strânsă cu primarul Stefanelli, fiul unui coleg al gimnazistului cernăuţean Mihai Eminescu. Împreună citeau bogata corespondenţă dintre marele poet şi Teodor Stefanelli, rămasă în posesia fiului şi pierdută pentru totdeauna după deportarea în Siberia a celui din urmă.

Scriitorul Constantin Arcu, preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor Bucovineni, a conferenţiat despre importanţa vieţii şi operei poetului din Flămânzi pentru educaţia patriotică şi morală a tineretului în această perioadă a crizei de valori şi modele morale.

Sorocean de origine, profesorul universitar, doctor Ion Berghia de la Universitatea din Iaşi, a vorbit într-o manieră captivantă despre importanţa dublei întoarceri a lui Iov la Flămânzi şi Soroca, a prezentat un articol despre scriitorul omagiat, apărut în publicaţia pe care o conduce,”Dor de Basarabia”, finalizând cu un acrostih dedicat acestuia.

Profesorul Petru Murariu, consilierul pentru proiecte al primăriei locale şi realizatorul acestui minunat proiect, a prezentat videointerviurile luate la două personalităţi culturale ce l-au cunoscut pe Dimitrie Iov: profesorul universitar C. D. Zeletin, care a participat la întrunirile literare în urma cărora a fost condamnat scriitorul, şi Gheorghe Penciu, coleg de condei şi celulă la Gherla, care a povestit despre torturile din închisoare. În braţele sale, Iov a decedat.

Primarul de la Soroca, Victor Său, a reliefat în discursul său importanţa acestei personalităţi în stabilirea şi menţinerea unor legături culturale şi a exprimat dorinţa cetăţenilor responsabili din cele două oraşe de a purta numele poetului câte o unitate şcolară din Flămânzi şi Soroca.

Prefectul judeţului Botoşani, Cristian Roman, a avut numai cuvinte de apreciere pentru acţiunea desfăşurată, care se bucură de participarea unor oaspeţi dragi şi aleşi din Republica Moldova.

A urmat lansarea cărţii realizate în memoria lui Iov, „Fericiri la margine de prăpastie”, a publicistului Gabi Gomboş, oferită participanţilor alături de o broşură conţinând o selecţie ingenioasă a creaţiilor scriitorului, ambele apariţii editoriale bucurându-se de un aspect grafic şi o calitate cu adevărat europeană.

Cei doi primari au dezvelit bustul poetului, operă a sculptorului botoşănean Marcel Mânăstireanu, realizat datorită mecenatului primarului Pitorac şi consilierului Toma Liciuc.

În ziua următoare, dedicată tineretului, a fost dezvelit bustul eroinei Maria Didiliuc, ucisă în decembrie 1989, iar seara au concertat cunoscute formaţii de muzică uşoară româneşti.

Pe 15 august, după încheierea slujbei religioase dedicate Sfintei Maria, cu mic, cu mare, flămânzenii şi oaspeţii lor dragi au plecat într-o pădure ce îmbrăţişează localitatea pentru a fi prezenţi la începerea Festivalului Folcloric „Hora de la Flămânzi”, unde au evoluat formaţiile locale „Codreanca”, „Stejarii din Flămânzi” şi „Trei generaţii”, aflate la un înalt nivel al prestaţiei artistice datorită atentei îndrumări a consilierului Mihai Atodiresei. Au concertat sau au dansat şi alte grupuri şi ansambluri folclorice din judeţ şi din ţară, însă cei mai aşteptaţi şi aplaudaţi au fost „Nistrenii” din Soroca şi Grupul etnofolcloric „Ştefan Vodă” din Chişinău, al căror repertoriu autentic a încântat publicul.

Clădit pe ideile izvorâte din versurile celui de-al doilea mare poet botoşănean, Dimitrie Iov, podul spiritual dintre Flămânzi şi Soroca este un început promiţător pentru multiplicarea domeniilor de acţiune comună între cele două localităţi, între cele două ţări.

Iuliu Laurian Popovici, Botoşani, pentru FLUX

„ACASĂ LA NOI”

August 9, 2010
Printre multiplele activităţi de popularizare şi răspândire a culturii naţionale realizate de Asociaţiunea pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român – ASTRA, organizaţie înfiinţată în 1861 la Sibiu, se înscrie şi Tabăra de cultură şi civilizaţie românească „Acasă la noi”, care, în cele 14 ediţii de până acum, a făcut posibil ca 2500 de copii şi tineri din Republica Moldova, Serbia şi Bulgaria (Valea Timocului) şi Ucraina (Regiunea Cernăuţi) să cunoască mai multe despre românii din Ţară şi cultura noastră comună.

În acest an activitatea s-a desfăşurat în 13 locuri din România şi unul din Republica Moldova. Despărţământul astrist ieşean „Mihail Kogălniceanu” şi cel din Botoşani, „August Treboniu Laurian”, au găzduit între 24-31 iulie la Botoşani câte 20 de studenţi de la Universitatea „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Cahul, conduşi de către doamnele profesoare Aurelia Axentii, Maria Barbă, Ludmila Bălţatu, Maria Gârneţ şi Anastasia Mocanu precum şi de la Universitatea „Iurii Fedkovici” de la Cernăuţi, aflaţi sub îndrumarea profesorului Nicolae Costaş.

După vizitarea Iaşilor, oaspeţii au sosit la Ipoteşti împreună cu reprezentanţii ASTREI ieşene, scriitorul Valentin Talpalaru şi profesorul doctor Liviu Papuc, redactorul şef al „Revistei române” şi unul dintre descendenţii profesorului universitar cernăuţean Leca Moraru. La Botoşani i-au întâmpinat profesorul Corneliu Filip, conducătorul despătrţământului astrist local, şi tânărul poet Nicolae Corlat, care le-a oferit revista literară „Hyperion”. Doamna muzeograf Maria Cassian le-a prezentat la Ipoteşti, cu mult profesionalism şi pasiune, toate obiectivele din cadrul complexului muzeal şi, în plus, tinerii au putut afla noutăţi despre accentele religioase ale unor creaţii eminesciene, iar deplasarea către lacul şi codrul din apropiere le-a reliefat consonanţa dintre atmosfera plină de lirism a locurilor şi creaţia marelui nostru poet.

La Consiliul judeţean Botoşani doamna inspector Raluca Bălăşcău le-a făcut o expunere universitarilor sosiţi şi discipolilor lor despre proiectele de colaborare pe multiple planuri existente între judeţul Botoşani, Regiunea Cernăuţi şi raioanele învecinate ale Republicii Moldova. În aula Colegiului Naţional „A.T. Laurian”, înfiinţat în 1859, profesorul Corneliu Filip şi alţi intelectuali botoşăneni au ţinut, în spiritul tradiţiei ASTREI, prelegeri pe teme legate de cultura acestor locuri completate de recitalurile de poezie ale poeţilor tineri Mihai Cătălin Ştefan de la Iaşi şi Petrişor Moraru şi Gabriel Nedelea de la Craiova, sosiţi special cu această ocazie.

În zilele următoare oaspeţii au avut planificate excursii în judeţul Botoşani, la Mănăstirile Vorona şi Popăuţi, ultima dintre ele fiind ctitorie a lui Ştefan cel Mare, precum şi la Dorohoi, unde au vizitat locuri legate de memoria marelui muzician George Enescu.

Apoi au urmat obiectivele turistice mai importante din judeţele învecinate, unde au avut ca ghid pe doamna Areta Moşu, conducătoarea Astrei ieşene. În Neamţ au fost vizitate Casa Memorială „Ion Creangă” de la Humuleşti, Cetatea Neamţului, oraşul Piatra Neamţ şi Mănăstirea Bistriţa, ce adăposteşte mormintele lui Alexandru cel Bun şi Grigore Ureche. Au urmat Mănăstirea Agapia, cu inegalabilele picturi ale lui Nicolae Grigorescu, şi Văratec, cu mormântul Veronicăi Micle. Mergând prin Carpaţii Orientali au remarcat frumuseţea Cheilor Bicazului, a pădurilor de fagi şi conifere, râurile repezi şi păşunile bogate.

Apoi judeţul Suceava şi-a dezvăluit frumoasele ctitorii muşatine de la Voroneţ, Rădăuţi şi Putna, Cetatea de Scaun a Sucevei, iar muzeele ce prezintă trecutul acestor locuri i-au încântat pe excursionişti.

În ciuda unor nesincronizări şi disfuncţionalităţi, dorinţa realizatorilor acestei excursii a fost ca participanţii să se simtă în România ca acasă şi să revină, însoţiţi de cât mai mulţi colegi şi discipoli, pe plaiurile de legendă ale lui Eminescu şi Ştefan cel Mare.

Iuliu Laurian Popovici, Botoşani, pentru FLUX


Religia în şcoală – DA! Referendum consultativ – NU!

Mai 6, 2010
Angajată şi subordonată politic, Mitropolia Chişinăului nu mai pridideşte de câteva luni încoace să se jure înfocat şi public cât de mult susţine „iniţiativa curajoasă” a fostului securist nr. 1, Valeriu Pasat, privind desfăşurarea unui referendum consultativ naţional în problema predării religiei în şcolile de stat. FLUX a mai scris despre acest subiect, arătând această ciudată la prima vedere inversare de roluri: în loc ca Pasat şi alţii să susţină Biserica într-o chestiune sau alta, Biserica îl susţine pe Pasat, aşternându-i-se la picioare şi punându-i la dispoziţie, pentru uz politic, toate structurile sale (eparhii, protopopiate, parohii) cu tot cu clerici şi credincioşi.

Pasat, individul care a luat apă în gură şi a evitat să se pronunţe, bunăoară, în chestiunea homosexualităţii, pedalează în continuare cu putere pe ideea anunţatului referendum. Sâmbătă, 8 mai, Pasat a convocat, prin intermediul mitropolitului Vladimir Cantarean, adunarea „grupului de iniţiativă pentru colectarea semnăturilor” în vederea organizării referendumului.

Mulţi dintre creştinii creduli, copleşiţi de greutatea pe care trebuie să-l aibă cuvântul unui ierarh, nici nu au observat că mesajul desprins de pe preasfinţitele buze ale înaltului mitropolit este unul eminamente politic şi că riscurile la care este expusă astfel Biserica se pot transforma într-o singură zi, în pericole pe termen lung.

Pasat vrea cu tot dinadinsul să se lanseze în viitoarele alegeri parlamentare. Pentru asta ţinteşte să încalece un partid politic care să pară breaz de vreme ce va fi blagoslovit de dreapta vânjoasă a mitropolitului Vladimir, prietenul său neschimbat şi devotat trup şi suflet. Pe Pasat nu-l doare nici măcar în cot de consecinţele pe care Biserica riscă să le suporte în urma aventurii în care o atrage din cauza poftelor sale politice.

Care sunt riscurile şi consecinţele la care expune Pasat Biserica?
1. Nimeni nu poate garanta că, în condiţiile în care religia poate fi introdusă în şcoală prin simple decizii administrative ale ministerului Educaţiei, populaţia se va prezenta masiv la referendumul lui Pasat.
2. Chiar dacă am admite că le referendumul va participa numărul de cetăţeni cu drept de vot cerut de lege, nu există nici un fel de garanţie că majoritatea dintre ei vor fi favorabili ideii lui Pasat.
2. Un eşec al referendumului va spulbera argumentul celor 94% de ortodocşi din Republica Moldova, reducând acest procent nu la cota celor care se vor prezenta la urne, ci doar la numărul celor care vor susţine „curajoasa iniţiativă” a fostului securist nr. 1.
4. Astfel, printr-un truc politic de două parale, Pasat şi mitropolitul său iubit vor reuşi performanţa de a transforma majoritatea ortodoxă din ţară într-o minoritate politică, înmormântată definitiv, la nivelul discursului public, sub lespedea procentului celor care vor opta politic pentru „bazele Ortodoxiei” lui Pasat.
5. Un eşec al referendumului va consolida tabăra adversarilor predării religiei în şcoală şi va bloca pentru o perspectivă îndelungată posibilitatea introducerii şi menţinerii acestei materii în învăţământul de stat.

În aceste condiţii, lozinca zilei trebuie să fie, pentru orice bun creştin, simplă: Religia în şcoală – DA! Referendum consultativ – NU!

Nicolae FEDERIUC, FLUX


Sârmă ghimpată în faţa Guvernului, simbol de cedare a teritoriului naţional de la Palanca

Martie 10, 2010

Coaliţia Civică pentru o Guvernare Democratică şi Transparentă a organizat, miercuri, 10 martie 2010, un flash-mob în faţa Guvernului Republicii Moldova, protestând astfel împotriva cedării către Ucraina a unei părţi a teritoriului naţional al Republicii Moldova.

Protestatarii, în marea lor majoritate fiind tineri, au purtat panglici tricolore şi pancarte cu inscripţiile: „Nu vom ceda Palanca!”, „Pământul nu se vinde!” şi “Palanca – pământ strămoşesc!”.

Protestatarii au adus un gard din sârmă ghimpată, cu inscripţii „Trecerea interzisă”, care, în cazul cedării definitive a acestui tronson de şosea, va fi instalat de-a lungul traseului de la Palanca, îngrădind astfel trecerea cetăţenilor Republicii Moldova peste acesta către terenurile sale.

Reprezentantul Coaliţiei Civice pentru o Guvernare Democratică şi Transparentă, Radu Buşilă, a făcut public Demersul adresat prim-ministrului Republicii Moldova, Vladimir Filat, prin care i se cere să nu semneze Actul privind transmiterea terenului către partea ucraineană, acţiune preconizată pentru 11 martie 2010.

Coaliţia Civică pentru o Guvernare Democratică şi Transparentă întruneşte 30 de organizaţii neguvernamentale, care s-au reunit la 10 februarie într-o alianţă care, de rând cu alte acţiuni, îşi propun să apere interesele locuitorilor satului Palanca şi ale tuturor cetăţenilor Republicii Moldova în dosarul transmiterii tronsonului de 7,77 de km al şoselei Odesa-Reni şi a terenului adiacent acestuia către partea ucraineană.
Câţiva zeci de tineri, reprezentanţi ai Coaliţiei Civice pentru o Guvernare Democratică şi Transparentă au adus în faţa clădirii Guvernului un gard de sârmă ghimpată, care în opinia lor, simbolizează frontiera care va trece prin interiorul Republicii Moldova, izolând un teritoriu naţionale cu o suprafaţă de 920 de hectare.

Protestatarii purtau panglici tricolore şi pancarte cu inscripţii: „Nu vom ceda Palanca!”, „Pământul nu se vinde!” şi “Palanca – pământ strămoşesc!”.

Reprezentantul Coaliţiei Civice pentru o Guvernare Democratică şi Transparentă, Radu Buşilă, a dat citire unui demersul adresat prim-ministrului Republicii Moldova, domnului Vladimir Filat, prin care au cerut şefului guvernului să nu semneze Actul privind transmiterea terenului către partea ucraineană, care trebuie să aibă loc la 11 martie ala acestui an.

Coaliţia Civică pentru o Guvernare Democratică şi Transparentă întruneşte 30 de organizaţii neguvernamentale, care s-au reunit la 10 februarie într-o alianţă care, de rând cu alte acţiuni, îşi propun să apere interesele locuitorilor satului Palanca şi ale tuturor cetăţenilor Republicii Moldova în dosarul transmiterii tronsonului de 7,77 de km al şoselei Odesa-Reni şi a terenului adiacent acestuia către partea ucraineană.

Octavian RACU, FLUX


Radu Buşilă: „Autorităţile caută motive pentru împiedicarea acţiunilor noastre de protest!”

Martie 6, 2010
Radu Buşilă: „Autorităţile caută motive pentru împiedicarea acţiunilor noastre de protest!”
Reprezentanţii Coaliţiei Civice pentru o Guvernare Democratică şi Transparentă au fost supuşi unor presiuni din partea reprezentanţilor primăriei municipiului Chişinău care au drept scop împiedicare desfăşurării acţiunilor de protest împotriva cedării teritoriului naţional din localitatea Palanca, susţin organizatorii manifestaţiei.

Reprezentantul primăriei, sosit la locul acţiunii de protest, a solicitat înştiinţarea prealabilă cu privire la organizarea pichetării Palatului Republicii, în incinta căruia se desfăşoară lucrările Parlamentului Republicii Moldova.

„Am îndeplinit toate condiţiile prevăzute de lege. Am depus la cancelaria primăriei o înştiinţare prealabilă cu privire la intenţia de a organiza o acţiune de protest în faţa Palatului Republicii. Nu suntem obligaţi să aducem personal la cunoştinţă despre intenţiile noastre”

Potrivit organizatorilor protestului, persoana care a insistat să i se prezinte scrisoarea de înştiinţare este Vasile Pascari, specialist principal al Direcţiei Social Umanitare şi Relaţii Interetnice din cadrul Primăriei municipiului Chişinău.

„Ni s-a sugerat că relaţiile noastre cu Primăria municipiului Chişinău s-ar putea înrăutăţi brusc”, afirmă Radu Buşilă, unul din iniţiatorii acţiunii de protest. În opinia lui Radu Buşilă, există posibilitatea ca autorităţile să găsească motive pentru împiedicarea acţiunilor de protest desfăşurate de Coaliţia Civică pentru o Guvernare Democratică şi Transparentă.

Reamintim că în anul 2002, primăria municipiului Chişinău, condusă de Serafim Urechean, a refuzat să autorizeze desfăşurarea acţiunilor paşnice de protest împotriva abuzurilor guvernării. Această poziţie a primarului de atunci, a servit drept pretext pentru anchetarea de către procurori a unui număr mare de liceeni şi studenţi.

Octavian RACU


Filatosaurus Privatisensis sau de ce Filat se teme de Roşca

Martie 6, 2010

Sergiu Praporşcic a scris că, luat la bani mărunţi de ziarişti şi întrebat fiind despre implicarea sa în hărţuirea liderului creştin-democrat, Iurie Roşca, de către Procuratura subordonată politic actualei guvernări, premierul Filat a reacţionat pe cât de nervos, pe atât de maliţios. Colegul nostru demonstrează cu suficient temei că pe Filat l-a luat gura slobodă pe dinainte şi Privatizatorul cu papion, în loc să dezmintă acuzaţia evidentă care i se aduce public, a subscris comuniştilor din 2002 şi a făcut trimitere la „răspundere” şi la „procedurile legale”.

Când aude de Iurie Roşca, lui Filat i se face verde înaintea ochilor

Ceea ce i-a scăpat atenţiei lui Sergiu Praporşcic este că premierul pudrat, parfumat şi cu percică elveţiană nou-nouţă nu a rezistat ispitei de a se lăsa luat de valul ranchiunei. Într-un tic nervos, plin de venin, acru şi crispat, Filat s-a năpustit asupra rivalului său Iurie Roşca, folosind mizerabilul cuvânt „fosile”.  Astfel, vrând parcă cu tot dinadinsul să-şi sublinieze parţialitatea şi cointeresarea pe care nimeni nu le mai pune la îndoială. Este bine să redăm aici răspunsul falnicului premier: “Eu nu pot comenta puncte de vedere ale unor fosile. Dacă cineva are probleme cu justiţia şi organele de drept, să şi le clarifice conform procedurii stabilite de lege”.  Dacă Filat ar fi răspuns altfel decât răutăcios, dacă nu recurgea la un lexic macabru,  dacă nu şi-ar fi dat verdeaţa pe faţă, nu am fi avut ce-i reproşa. Am fi zis că omul e curat ca lacrima şi l-am fi lăsat în pace. Dar aşa…

Nu trebuie să fii mare psihanalist ca să-ţi dai bine seama că, vrând-nevrând,  Filat s-a dat de gol şi a confirmat cu vârf şi îndesat că nu este străin de folosirea Procuraturii ca bâtă politică împotriva unui adversar redutabil al său ca Iurie Roşca. Pentru oricine este acum în afara oricărei îndoieli că Filat doreşte din toţi rărunchii să se răfuiască politic cu incomodul Iurie Roşca. De unde şi de ce această dorinţă păgână? E simplu. Pentru că Filat se teme de Roşca. Pentru că anume Iurie Roşca i-a consacrat lui Filat „Cartea verde a corupţiei”. Pentru că anume Iurie Roşca a fost preşedintele Comisiei parlamentare de anchetă pentru investigarea privatizărilor frauduloase pe când Filat era mai-marele Departamentului pentru Administrarea Proprietăţii de Stat şi Privatizare, iar Raportul semnat de Iurie Roşca, să ne amintim, fusese votat în unanimitate de Parlament. Pentru că nimeni altul decât Iurie Roşca şi echipa lui au determinat deschiderea mai multor dosare penale privind matrapazlâcurile Marelui Privatizator al tuturor timpurilor. Şi ajungem tot acolo: pentru că Filat se teme de Roşca.

Filat, el însuşi un Dinozaur verde al tranziţiei postsovietice, Marele Privatizator intrat în politică pentru a-şi recupera, păstra şi înmulţi averile fabuloase câştigate – nu-i aşa? – în sudoarea frunţii, are predilecţie pentru limbajul paleontologic. Lui i se pare că timpul a intrat în sac, că am ajuns la finele istoriei şi că ultima etapă a acesteia se va numi Epoca Filat. Nu mai încape nici pic de îndoială că, temându-se de Roşca, Filat l-ar dori distrus cu orice preţ, împins în afara timpului, mort politic, fără mişcare, peste care să se aştearnă uitarea. Numai că Filat greşeşte. Nici istoria nu se încheie aici, nici timpul acesta tulbure cu siguranţă nu se va numi cu fală Epoca Filat, nici Iurie Roşca nu va fi scos din peisajul politic şi nici dorinţa de a-l vedea fără suflare pe Roşca nu se va împlini, oricâte indicaţii i s-ar da Procuraturii, această adevărată fosilă sovietică din curtea Republicii Moldova.

Sanda Lăpuşneanu

P.S.: Poate Craiul de verde (sau de ghindă) Filat se va supăra că l-am dezmierdat cu dulcile formule „Dinozaur verde al tranziţiei sovietice” (de, Filatosaurus Privatisensis!), „Privatizatorul cu papion” sau „Marele Privatizator”. Dacă i se revarsă veninul în obraji pentru atâta nimic, putem propune şi o altă formulă care să-i definească politic esenţa. Vom trece de la paleontologie şi economie la botanică şi-i vom zice, bunăoară, Harbuzul. Vă veţi întreba iarăşi: de ce? Pentru că după ce buretele verde al grupării Filat absoarbe de-a valma nu doar aleşi locali comunişti (primari şi consilieri), dar şi organizaţii întregi ale acestora, înţelegem că am ajuns să avem de a face nu cu un partid, ci cu un adevărat Harbuz politic: verde şi tărcat pe dinafară,  roşu pe dinăuntru şi cu multe seminţe negre.

S. L.


AFACEREA PALANCA: „Filat, Leancă şi Afacerea Palanca” de Sergiu Praporşcic

Decembrie 15, 2009

FLUX a spus adevărul despre faptul că actualele autorităţi ale Republicii Moldova sunt dispuse să ducă la bun sfârşit opera începută de Lucinschi şi continuată de Voronin de rupere din teritoriul nostru naţional a circa o mie de hectare în regiunea satului Palanca, precum şi despre revolta locuitorilor din această comună. Aceste adevăruri l-au determinat pe premierul Vladimir Filat să efectueze duminica trecută o vizită de lucru în localitatea din extrema de sud-est a Republicii Moldova.

Vladimir Filat a spus-o pe şleau că a fost deranjat de cele scrise în presă. Adică de ceea ce am scris noi, pentru că presa guvernamentală şi proguvernamentală a evitat acest subiect sau a relatat denaturând faptele şi de aşa manieră încât înstrăinarea unei părţi a teritoriului naţional să fie percepută de către publicul larg drept un act de patriotism. Iată ce a spus Vladimir Filat (sic!): „Şi sincer să vă spun, am fost un pic deranjat atunci când am văzut în presă sau când am auzit că oamenii din Palanca se răscoală pentru că li se cedează pământul. Toate aceste porniri, toate aceste discuţii, nu au la bază absolut nimic real, nu au nici un motiv”.

Premierul s-a contrazis

Dar nu au trecut decât câteva minute că premierul s-a şi contrazis, spre dezamăgirea pălăncenilor, care, într-un moment, şi-au făcut iluzia că au găsit în persoana lui Filat un apărător al intereselor lor de proprietari agricoli şi al celor naţionale ale Republicii Moldova. Vladimir Filat a declarat cât se poate de clar că autorităţile moldovene vor semna Acordul de transmitere a celor 18 hectare de pământ adiacente segmentului de autostradă Odesa-Reni, care trece prin moşia satului Palanca şi prin teritoriul naţional al Republicii Moldova. Filat a mai spus că la 14 decembrie 2009, la Odesa, va avea loc şedinţa mixtă moldo-ucraineană în chestiunea demarcării frontierei, la care va fi abordată şi această problemă.

Dincolo de expresiile patriotarde şi bombastice despre grija pe care actuala guvernare o poartă cetăţenilor moldoveni, singura promisiune pe care a putut să o facă primul ministru celor de la Palanca a fost că Guvernul va încerca să obţină de la ucraineni dreptul pentru locuitorii comunei de a traversa într-un anumit regim acest segment de autostradă. Altfel spus, pământul va fi cedat, dar pălăncenii vor putea să treacă din când în când pe pământul lor, care, de fapt, le va aparţine ucrainenilor: „Acum ceea ce ţine de situaţia de la Palanca, de această porţiune de drum. Avem aceste documente internaţionale care obligă Republica Moldova. Nu vreau să fac trimitere la cei care au semnat, cei care au ratificat în Parlament şi cei care au pus în aplicare acest acord. Şi sarcina noastră, a celor de la Guvern, din Consiliul Raional Ştefan Vodă şi de la nivel local, este ca să găsim acele condiţii necesare de a fi impuse în modul în care urmează să administrăm pământurile la care s-a făcut referinţă şi modul în care pălăncenii au acces la aceste pământuri. Documentele semnate la 10 iulie 2001, spun foarte simplu şi clar pentru toată lumea că partea ucraineană nu va efectua pe sectoarele de autostradă stabilite pentru traversare construcţii tehnice şi de altă natură, garduri, canale, etc. care împiedică deplasarea liberă pe acestea sau creează alte restricţii. Pornind de la aceste angajamente, noi urmează în continuare, în procesul de negocieri, să stabilim acele condiţii pentru cei din Palanca ca să aibă acces la pământurile lor fără restricţii şi liber. Noi nu vom semna acordul de transmitere până în momentul în care nu vom fi în consens cu comunitatea localităţii în care trăiţi dumneavoastră. Însă asta înseamnă că până la acel moment trebuie să ne mişcăm repede, noi trebuie să fim foarte pragmatici, Citește în continuare »


FLUX, pagina întâi, 4 decembrie 2009

Decembrie 3, 2009