PRUTUL NAVIGABIL! Un proiect istoric suspendat de neînţelegerile dintre România şi Republica Moldova

Februarie 13, 2014

ISTORIE. Navigaţia pe Prut se făcea, în perioada interbelică, până la Sculeni. Ideea reapare în 1968, dar eşuează după 1990

Prutul la Crihana Veche (Cahul) - Vlădești (Galați), 10 mai 2013

Prutul la Crihana Veche (Cahul) – Vlădești (Galați), 10 mai 2013

Două cifre ilustrează o istorie mai puţin cunoscută – 70 de ani de navigaţie pe râul Prut, între 1870 şi 1940 şi 46 de ani, calculând din 1968 până azi, de când se încearcă, fără succes, reluarea tradiţiei. Soluţiile tehnice există. Dureros e că două ţări în care se vorbeşte aceeaşi limbă – România şi Republica Moldova – nu reuşesc, de peste 20 de ani încoace, să ajungă la o înţelegere politică.

Cade omul pe gânduri, după ce l-am întrebat cum era navigaţia pe râul Prut, în vremuri de demult. Cel cu care vorbesc acum se numeşte Costache Postelnicu, are 92 de ani, s-a născut şi a trăit o viaţă întreagă pe malul Prutului, în comuna Oancea din judeţul Galaţi, câştigându-şi pâinea numai din agricultură. „Plecam cu căruţa încărcată cu grâne, la Prut. Treceam pe pod, şi acolo, la vreo 200 de metri, mai la nord, era Agenţia. Acolo duceam grânele. Veneau căruţe de peste tot, din Galaţi şi din alte judeţe, din apropiere. Pe aici treceau, pe la Oancea, pe pod”, spune bărbatul. Vreau să-mi facă un tablou al acelor timpuri. Zice că erau tot timpul nişte nave care dragau, să fie râul suficient de adânc şi de lat, pentru navigaţie. „Treceau nave de toate felurile, şi de pasageri, şi cu mărfuri. Rareori când s-a întrerupt navigaţia”, completează noua mea cunoştinţă. I-a rămas în minte clădirea cu două etaje, Agenţia, probabil agricolă sau portuară, nu mai ştie exact cum se numea, unde agricultorii îşi aduceau grânele. Acolo, în stânga Prutului, peste „drum” de comuna Oanea, era portul. Locul în care grânele erau încărcate pe şlepuri. Pod e şi azi la Oancea, drumul continuând peste graniţa cu cel de-al doilea stat românesc, spre oraşul Cahul. Se dezmorţesc, încetul cu încetul, amintirile, iar Costache Postelnicu parcă vede acum şlepurile acelea, din anii ’30, fie împinse de nave, fie trase de boi. Da, aşa era pe atunci, se puneau câteva perechi de boi care mergeau pe malul râului şi trăgeau cu funiile şlepul, spre gurile Prutului, până la Galaţi. Erau şi vase greceşti care circulau pe calea aceasta. Pe greci îi prindea iarna în locurile astea, aşa că la Oancea iernau, cu tot cu vasele lor. Aşa a fost până când ruşii ne-au luat Basarabia. Prutul a încetat să mai fie cale navigabilă în 1940, îmi spune omul din Oancea despre acel an în care a văzut ultima oară un vas trecând pe lângă satul lui. „Aş vrea să apuc ziua să văd iarăşi şlepurile pe Prut, cum era în tinereţea mea”, sună parcă ultima speranţă a unei lungi vieţi.

Studiu edificator, din anii ’90, în sertarele Ministerului Transporturilor

Probabil că mulţi se întreabă ce-i cu povestea Prutului navigabil, având în vedere că, mai ales dacă te duci pe cursul superior al râului, poţi să-l traversezi, într-o vară secetoasă, fără prea mari eforturi. Ei bine, situaţia este cât se poate de serioasă şi nimic mai clar nu poate fi decât un studiu făcut de Ministerul Transporturilor din România, după 1990, în care se arată că s-a discutat cu autorităţile şi cu oamenii care au afaceri în judeţele vecine cu Prutul, enumerând Galaţiul, Vasluiul, Iaşiul şi Botoşaniul. Ce s-a constatat, pe de-o parte, e că zona asta din estul ţării poate să producă 3,5 milioane de tone de mărfuri, anual, pe de altă parte ajungându-se la concluzia că majoritatea acestei cantităţi poate fi transportată pe calea apei. Să vedem aşadar remorchere încărcate cu grâne sau lemn – nu e nici pe departe o imagine fantezistă asupra felului în care ar putea să arate Prutul.

România interbelică ştia să folosească potenţialul Prutului

A fost o vreme în care autorităţile române dădeau dovada pragmatismului, înţelegând potenţialul Prutului, ca o cale navigabilă de însemnătate pentru economia ţării. Cum altfel să explici faptul că, după Primul Război Mondial, la noi se fac investiţii importante, de către Administraţia Comercială a Porturilor şi Căilor de Comunicaţie, încât de-a lungul Prutului se putea naviga până în dreptul localităţii Sculeni. Dacă vă uitaţi pe hartă, vedeţi că Sculeni se află azi pe malul stâng al Prutului, pe teritoriul Republicii Moldova, nu departe de Iaşi. Transportând grâne şi materiale de construcţie, în principal, navele aveau o încărcătură de până la 600 de tone. Ce-i drept, de mai mici dimensiuni erau acele vase care ajungeau în segmentul superior al râului. Ceea ce se ştie cu precizie este că pe sectorul Nemţeni – Leova navele aveau un pesjaj de cel mult 1,05 metri, în timp ce de la Leova până la Dunăre puteau circula vase al căror corp se afunda până la 1,20 metri sub nivelul apei. Prutul are însă o istorie mai veche, în ceea ce priveşte navigaţia, după cum arată arhivele Ministerului Transporturilor de la Bucureşti, încă din anul 1870 existând structuri organizate care au reglementat circulaţia ambarcaţiunilor de la Dunăre, în perioada aceea până în dreptul localităţii Nemţeni. Uitaţi-vă pe hartă, ca să vedeţi, tot pe malul stâng al Prutului, mai jos de Ungheni, unde anume se află această localitate – Nemţeni. Cert este că, după ce ruşii ne-au luat Basarabia, Prutul a devenit frontieră de stat, punându-se astfel capăt navigaţiei. Lipsa lucrărilor de întreţinere a făcut din albia râului doar o amintire din ceea ce fusese cândva o cale navigabilă.

Ambiţioasele planuri româneşti, din 1970

Prima încercare de-a scoate trecutul de la naftalină se petrece abia în 1968. Culmea e că aparţine ruşilor, care, după ce au obţinut acordul României, încep să cureţe albia Prutului pe o distanţă apreciabilă, în două etape, mai întâi de la Dunăre până la Ungheni, apoi spre amonte, până la Nodul Hidrotehnic de la Stânca – Costeşti. Ruşii încep, tot în perioada aceea, şi cercetări cu privire la potenţialul navigabil al acestui râu. Totul se întrerupe însă în 1973, atunci producându-se o amplă alunecare de teren pe malul stâng al Prutului, mai precis la kilometrul 337, indică documentele. Bucureştiul se implică, din 1970, în propriile-i studii hidrotehnice, ajungând la concluzia că navele, chiar şi cele cu o capacitate de 1.000 de tone, ar putea să urce până aproape de nord-estul ţării, atingând acumularea de la Stânca-Costeşti, în judeţul Botoşani. Dacă în aval era nevoie numai de întreţinerea albiei, prin dragare, în amonte ar fi trebuit să se construiască ecluze, încât vasele să poată face faţă diferenţei de nivel între diversele zone străbătute de râu. Românii şi ruşii se înţeleg, în anul 1977, asupra ideii de a readuce navigaţia pe Prut, fiind semnată o Convenţie Hidrotehnică între cele două state. Urmează tot felul de studii şi discuţii, dar până în anul 1989 se poate spune că s-a „navigat” doar pe culoarul birocraţiei.

Discuţiile româno-române, mai dificile de cât cele româno-sovietice

După căderea imperiului sovietic, tratativele, pe acelaşi subiect, păreau să intre sub o altă „zodie”, optimistă, cu atât mai mult cu cât, de data asta, se purtau în aceeaşi limbă, între Bucureşti şi Chişinău. Dar dacă era nevoie să se demonstreze că pe ambele maluri ale Prutului trăiesc români, dovadă mai bună ca în privinţa acestui proiect nu există. Pentru că, de mai bine de 20 de ani, se merge după dâmboviţeanul obicei – „una vorbim, alta facem”. Remarcăm o primă înţelegere din 1995. Bucureştiului i-a revenit sarcina de-a întocmi proiectul unei Convenţii între România şi Republica Moldova. Se face şi un proiect legat de organizarea viitoarei Administraţii de Navigaţie a Prutului. Au loc două expediţii de cercetare, în 1992 şi 1993, pentru a se vedea starea în care se află albia acestui râu. Sunt consemnate două studii, primul legat de „posibilitatea de reactivare a transporturilor navale româneşti pe râul Prut”, iar următorul de „prefezabilitate privind reluarea navigaţiei pe Prut”. Cel din urmă studiu a fost avizat de Consiliul Tehnico-Economic din Ministerul Transporturilor. România adoptă, de-a lungul timpului, două acte normative – Legea 73 din 1996 şi Legea 363 din 2006 – care vizează „planul de amenajare a teritoriului naţional, secţiunea de comunicaţie şi reţele de transport”. Sunt stabilite, cu acest prilej, chiar şi viitoarele porturi de pe malul drept al Prutului, în dreptul localităţilor Oancea, Fălciu, Riseşti şi Prisăcani.

Unul „hăis”, altul „cea”

Am cerut opinia oficială de la ministerele Transporturilor din Bucureşti şi Chişinău. Ce aveţi de gând cu ideea aceasta legată de Prutul navigabil? Partea română zice că, în 2011, a propus Republicii Moldova un ajutor financiar nerambursabil. S-a dat şi un act normativ pe tema asta – Legea 12 – în care se zice că statul român e dispus să plătească două studii de care au nevoie vecinii de peste Prut, unul pentru amenajarea albiei râului şi altul pentru lucrări la confluenţa Prutului cu Dunărea. Ce concluzionează partea română, în acelaşi an, legat de propunerea sa? „Partea moldovenească nu a fost interesată de propunerea părţii române”. Vom vedea, în continuare, un comunicat al Ministerului Transporturilor de la Chişinău, prin care se arată că se aşteaptă implicarea mai amplă a României în proiect, „cu expertiză ecologică şi reglementări”. Mai mult decât atât, Chişinăul face apel la sprijin pentru fonduri privind „studiul de fezabilitate pentru amenajarea râului Prut, în special în aval”. Să recapitulăm, ca să nu ameţim – Bucureştiul zice, în 2011, că a propus Chişinăului susţinere pentru studii de specialitate, dar basarabenii n-au fost interesaţi. Chişinăul, la rândul lui, arată, în 2014, că aşteaptă de la România sprijin pentru studii de fezabilitate. Fraţilor, e clar că, până acum, v-aţi înţeles, vorba aia, „ca la Ploieşti”.

Republica Moldova – stat maritim

Prutul a devenit obiectiv strategic pentru Republica Moldova, în contextul în care ţara are ambiţia, deja atinsă, a unui stat maritim. Chişinăul a încheiat o înţelegere cu Ucraina, în urma căreia dispune de un perimetru cu lungimea de 430 de metri în dreptul localităţii Giurgiuleşti, la confluenţa între Prut şi Dunărea maritimă. Dat în folosinţă în 2009, portul Giurgiuleşti are capacitatea de a primi nave cu o lungime de până la 120 de metri. Zona dispune, între altele, de terminal petrolier, altul pentru grâne, dar şi spaţii destinate navelor cu pasageri. E logic, în acest context, ca Republica Moldova să-şi dorească şi navigaţia pe râul Prut, investind 500.000 de lei pentru amenajarea albiei între localităţile Giurgiuleşti şi Cahul, pe o distanţă de 86 de kilometri. Navigaţia a fost deschisă în vara lui 2012, dar oficial la 1 iulie 2013, noua cale fiind străbătută atunci de o barjă încărcată cu 550 de tone de pietriş. Se mizează pe transportul naval, în condiţiile în care, potrivit calculelor de la Chişinău, o tonă de marfă transportată pe apă costă 22 de lei moldoveneşti, faţă de 100 de lei, cât se plăteşte pentru varianta rutieră. Vecinii noştri vor să extindă navigaţia până la Leova, într-o primă etapă, apoi spre Ungheni, transportând cerealele, în special, până la portul maritim Giurgiuleşti. Navigaţia poate fi asigurată din primăvară până în toamnă, între aprilie şi octombrie. Mai puţin în anii secetoşi, Ministerul Transporturilor din Republica Moldova recunoscând că 2013 n-a fost benefic pentru transportul pe apă al mărfurilor. Lipsa ploilor a făcut ca debitul Prutului să fie prea mic, în comparaţie cu ambiţiile navale.

Comisia care nu s-a mai făcut

Mai e un aspect interesant, dacă ne uităm cu atenţie la ce zice Ministerul Transporturilor din România. Anume faptul că în anul de graţie 2011 s-a vorbit de o comisie mixtă cu Republica Moldova. Ei, dar să vedeţi problemă grea, pentru că basarabenii ar fi trebuit să transmită o invitaţie părţii române, pentru ca oficialii din dreapta Prutului să ajungă la Chişinău, iar comisia să înceapă lucrările în primăvara lui 2012, cum se preconizase. Să se discute despre ce trebuie să facă ambele ţări, astfel încât râul ce le desparte să fie navigabil. Tăcere maximă, acum, în 2014, în privinţa acelei comisii. De unde tragem concluzia că invitaţia n-a mai venit. Te pomeneşti că cei de la Chişinău or fi pierdut prefixul Bucureştiului…

Recentă întâlnire la nivel guvernamental

Mai nou, din ce aflăm, ministrul Transporturilor de la Chişinău, Vasile Botnari, a venit la Bucureşti, întâlnindu-se cu omologul său, Ramona Mănescu, pe data de 4 februarie 2014. Ce ştim din comunicatele oficiale e că s-a discutat despre poduri şi şosele care să lege cât mai strâns cele două ţări. Se aminteşte, pe la finalul comunicării, şi de ideea Prutului navigabil, la capitolul „şi altele”. Au fost trecute în revistă „oportunităţile”. Asta, în condiţiile în care specialiştii din România pe problema navigaţiei pe Prut susţin că, din punctul de vedere al studiilor tehnice, totul este pus la punct. Ce lispeşte încă este o decizie la nivel guvernamental. Politică. Cifre exacte nu se dau, dacă e vorba să ştim cât ar costa să faci din râul acesta cale navigabilă, de la Dunăre până la acumularea de la Stânca-Costeşti. Au apărut, ce-i drept, de-a lungul anilor, felurite estimări, unele ajungând chiar la un miliard de euro.

Despre navigaţia pe Prut s-a discutat şi la Viena, în cadrul UE, în 2011

Faceţi ceva concret pentru realizarea navigaţiei pe Prut, de care e atât de multă nevoie, cam aşa poate fi succint prezentat apelul adresat premierilor de la Bucureşti şi Chişinău de către Uniunea Societăţilor de Expediţii din România, pe scrisoare punându-şi semnătura şi Asociaţia Expeditorilor şi Brokerilor Vamali din Republica Moldova. Cel mai bun argument în acest sens este că, încă din 2011, la Viena, când s-a pus problema transportului sporit de persoane şi mărfuri pe Dunăre, cu tot cu proiectele Uniunii Europene pe tema asta, s-a prezentat şi planul „îmbunătăţirii condiţiilor de navigaţie pe Prut”. Oamenii de afaceri din domeniul transporturilor oferă chiar şi varianta unui parteneriat public-privat, pentru a se trece, în sfârşit, de la vorbe la fapte.

Unii draghează, alţii se uită

Noi stăm aici, în dreapta Prutului, şi ne uităm la cum lucrează cei din stânga râului. Ei draghează, se zbat să menţină deschisă navigaţia. Reţin imaginea asta pe care mi-o descrie Victor Chiriloaie, primar în comuna Oancea din judeţul Galaţi. El ştie de planurile anilor ’90, ale Bucureştiului, de-a face în acest loc de pe malul Prutului un port. „Am şi identificat perimetrul viitorului port. Şoseaua trece foarte aproape de acel loc, există acolo şi reţea electrică. Dar văd că la noi nu se mişă nimic. Mă uit că basarabenii s-au apucat serios de treabă, de câţiva ani încoace. Ai noştri nu ştiu ce au de gând să facă”, conchide primarul. Şi-mi vorbeşte apoi, din ce-a aflat şi el de la bătrânii satului, despre cum era navigaţia pe Prut între cele două războaie mondiale. Doar nălucile vechilor nave trec azi pe lângă Oancea.

DAN GHEORGHE

Sursa: România Liberă


Cerere de suplimentare a secţiilor de votare din Republica Moldova pentru referendumul de demitere a preşedintelui Traian Băsescu din 29 iulie 2012

Iulie 17, 2012

Domniei Sale,

Domnului Crin ANTONESCU,

Preşedinte interimar al României

Domniei Sale,

Domnului Victor PONTA,

Prim-ministru al României

Domniei Sale,

Domnului Andrei MARGA,

Ministru al Afacerilor Externe al României

Stimate domnule Preşedinte interimar,

Stimate domnule Prim-ministru,

Stimate domnule Ministru,

 Asociaţia „Răsăritul Românesc” din Republica Moldova, organizaţie neguvernamentală apolitică, benevolă şi autonomă a cetăţenilor Republicii Moldova, a cetăţenilor străini şi apatrizilor,  înregistrată de Ministerul de Justiţie al Republicii Moldova la  23 decembrie 1999 (Certificat nr. 1231), are drept scop susţinerea culturală a etnicilor români şi a comunităţilor acestora din Republica Moldova şi din diaspora de răsărit (Ţările Baltice, Ucraina, Bielorusia, Rusia europeană, Caucaz, Siberia, Asia Centrală, Orientul Îndepărtat şi Japonia). Totodată, Asociaţia „Răsăritul Românesc” este singura organizaţie neguvernamentala a românilor de la răsărit de Prut care  are încehiat cu Departamentul pentru Românii de Pretudindeni un Acord de parteneriat pentru cultură, limbă, identitate şi tradiţie românească. Mulţi dintre membrii asociaţiei noastre sunt deţinători ai cetăţeniei românie.

Motivul acestei scrisori este unul contextual, fiind determinat de ultimele evoluţii din România. Astfel, Asociaţia „Răsăritul Românesc” vă adresează respectuos rugămintea de a reveni asupra chestiunii secţiilor de votare organizate pentru cetăţenii români de peste hotare.

Referindu-ne la cazul concret al românilor din Republica Moldova, cerem respectuos suplimentarea numărului de secţii de votare pentru referendumul de demitere a preşedintelui Traian Băsescu din 29 iulie 2012.

Considerăm că, pe de o parte, numărul celor 13 secţii de votare organizate în Republica Moldova la ultimele alegeri parlamentare din România (Chişlinău I, Chişinău II, Chişinău III, Chişinău IV, Anenii Noi, Bălţi, Cahul, Căuşeni, Drochia, Giurgiuleşti, Nisporeni, Orhei, Soroca, Ungheni) nu trebuie redus, astfel încât sutele de mii de cetăţeni români din Republica Moldova să-şi poată exercita în bune condiţiuni dreptul constituţional de vot.

Pe de altă parte, suntem de părere că numărul secţiilor de votare trebuie majorat, chiar în sensul dublării lui, asfel încât autorităţile Statului Român să răspundă cererii fireşti a unui număr crescând de cetăţeni români din Republica Moldova. Cu atât mai mult, această ultimă solicitare îşi are rostul din perspectiva apropiatelor alegeri parlamentare din România.

Este de reţinut în acest context că, după România,  Republica Moldova reprezintă statul cu cel mai mare procent de cetăţeni români din lume, iar acest procent cunoaşte o dinamică pozitivă în condiţiile în care tot mai mulţi români basarabeni solicită repunerea lor în drepturile de cetăţeni români.

În speranţa că veţi da curs solicitărilor noastre, vă rog, stimate domnule Preşedinte interimar, stimate domnule Prim-ministru şi stimate domnule Ministru, să primiţi şi cu această ocazie asigurarea deplinei mele consideraţii.

Vlad CUBREACOV,  Preşedinte al Asociaţiei „Răsăritul Românesc” din Republica Moldova

Chişinău, 17 iulie 2012


Portul Giurgiuleşti, noul refren politic ucrainean

August 18, 2011

Portul internaţional Giurgiuleşti, construit pe Dunărea maritimă, îi stă Kievului ca un os în gât. Însăşi existenţa acestui obiectiv economic strategic al Republicii Moldova este văzută ca un pericol major pentru interesele geopolitice şi geoeconomice ale Ucrainei, făcându-i pe unii, la Odesa şi Kiev, să stea ca pe jar. Ne-am obişnuit deja cu faptul ca periodic se ridică voci ucrainene „îngrijorate” împotriva noastră. Aceleaşi voci amuţesc însă atunci când vine vorba despre canalul Bâstroie. Şi nu este întâmplător, căci între existenţa portului Giurgiuleşti şi desfăşurarea de lucrări la canalul Bâstroie este o legătură directă.

Odesa tulbură apele

La 16 august, Prezidiul Consiliului regional Odesa a decis, cu unanimitate de voturi, includerea pe ordinea de zi a şedinţei Consiliului regional din 26 august curent a unei chestiuni cu privire la Apelul către preşedintele Ucrainei, Victor Ianukovici, şi primul ministrul ţării vecine, Mikola Azarov, „despre pericolul ecologic din partea de sud a Ucrainei”. Apelul se referă, evident, la „pericolul ecologic” pe care l-ar prezenta portul Giurgiuleşti din Republica Moldova.

Potrivit paginii de internet a Consiliului regional Odesa, proiectul de Apel a fost depus de către fracţiunea Partidului Regiunilor, condusă de Victor Volkov.

Preşedintele Consiliului regional Odesa, Nikolai Pundik, a făcut următoarea declaraţie de presă: „Această chestiune se referă la pericolul real pe care îl prezintă portul Giurgiuleşti pentru litoralul nostru. Există concluzii ale mai multor comisii despre faptul că  unele construcţii, mai cu seamă cele ale terminalului petrolier, nu corespund nici unor norme de securitate. Ce reacţie aşteptăm din partea conducerii ţării noastre la acest Apel? Probabil, inclusiv trimiterea unor note în adresa conducerii Moldovei. Cunoaşteţi că portul Giurgiuleşti a apărut în temeiul acordului dintre cele două ţări, iar fiecare dintre părţi trebuie să-şi îndeplinească angajamentele. Nu cred că este posibilă denunţarea acestui acord. Sunt convins că nu există altă cale decât relaţiile de prietenie cu Moldova, cu care ne învecinăm nemijlocit. Şi trebuie să urmăm doar o asemenea direcţie. Însă, bineînţeles, avem posibilitatea şi trebuie să ne exprimăm îngrijorarea faţă de unele acţiuni ale lor, aşa cum o fac şi ei”.

Recursul la Apel, ca metodă de presiune politică

Să vedem însă textul proiectului de Apel către preşedintele Ianukovici şi premierul Azarov.

„Noi, membrii Consiliului regional Odesa, suntem serios îngrijoraţi de încălcarea normelor ecologice şi a directivelor europene în portul Giurgiuleşti (Republica Moldova). Terminalul petrolier situat în acest port este proiectat pentru primirea de tancuri petroliere cu o capacitate totală de 2,1 milioane de tone anual şi transportarea acestei cantităţi de produse petroliere pe căile auto sau pe cele ferate. Supraîncărcarea tehnologică cu produse petroliere, numărul limitat de măsuri de protecţie a mediului şi amplasarea portului Giurgiuleşti nu exclud posibilitatea deversării produselor petroliere în apele Dunării.

Date fiind seismicitatea ridicată a zonei, pericolul de viituri şi inundaţii, riscul producerii unor accidente este foarte mare, întrucât vasele maritime navighează în condiţii hidrologice dificile determinate de un şenal navigabil îngust şi de un debit ridicat al apelor. În cazul avarierii navelor se poate produce o scurgere de până la 8 mii de tone de produse petroliere în apele fluviului, ceea ce ar provoca un dezastru ecologic în regiunea Dunării de Jos. De asemenea, o sursă de poluare a râului poate fi, în caz de catastrofă, sutele de mii de tone de produse stocate în terminalul petrolier.

În plus, nu există nici un fel de mijloace tehnice pentru localizarea, în caz de avarie, a scurgerilor de produse petroliere în cantităţi atât de mari. Într-un asemenea caz, produsele petroliere vor fi deversate, în principal, în albia fluviului situată pe teritoriul ucrainean. Ca urmare, segmentul Chilia al deltei Dunării, precum şi apele teritoriale învecinate din Marea Neagră vor fi grav poluate. Refacerea ecosistemului din regiune ar putea dura mai mult de 40 de ani.

Pe lângă toate, terminalul petrolier Giurgiuleşti constituie o sursă permanentă de poluare a mediului acvatic prin scurgerea de ape pluviale şi industriale. În condiţiile în care apele uzate sunt deversate în aval, acestea poluează grav apele fluviului din care se fac prizele de apă potabilă, precum şi cele în scopuri de piscicultură şi irigaţie, pentru oraşele şi satele din sudul Ucrainei.

Având în vedere cele de mai sus, vă rugăm, dragă Viktor Fiodorovici şi dragă Mikola Ianovici, să întreprindeţi măsuri în vederea soluţionării acestei probleme stringente de mediu, astfel încât să se prevină pericolele ecologice în Ucraina de sud”.

Dedesubturile economice ale cazului

Îngrijorările „ecologice” ale deputaţilor din Consiliul regional Odesa au, bineînţeles, dedesubturi economice. Precum se ştie, portul internaţional Giurgiuleşti, cu terminalele sale cerealier şi petrolier, este unul modern şi are o capacitate mult superioară portului Reni, principalul port deţinut de ucraineni pe Dunăre. Anul acesta traficul de mărfuri şi de pasageri prin portul Giurgiuleşti l-a depăşit pe cel din portul Reni. Practic transportul naval de mărfuri şi pasageri, de altădată, efectuat prin vechiul port Reni a fost transferat în noul şi modernul port Giurgiuleşti. Ucrainenii se văd, în mod evident, concuraţi.

Şi tarifele feroviare sunt la mijloc

În context trebuie să amintim că portul Reni înregistrează pierderi importante şi pentru că se confruntă cu un şir de dificultăţi determinate de diferenţa de tarife feroviare din Republica Moldova şi Ucraina. Portul Reni este deservit de Căile Ferate ale Moldovei, care traversează în parte teritoriul Republicii Moldova, trecând inclusiv prin zona aflată sub controlul efectiv al Federaţiei Ruse (Transnistria). Iată de ce Kievul a făcut anul trecut şi anul curent presiuni puternice asupra lui Vladimir Filat nu doar pentru cedarea pământului de la Palanca, dar şi pentru reluarea traficului feroviar pe tronsonul transnistrean. Fără această „deblocare”, sudul Basarabiei istorice rămâne enclavat între Giurgiuleşti şi Palanca, fără prea mari posibilităţi de interconectare terestră cu Ucraina. Perseverenţa ucraineană nu se dezminte. După ce au obţinut pentru totdeauna 18 hectare din teritoriul naţional al Republicii Moldova la Palanca, ucrainenii vor face din Giurgiuleşti un nou refren politic. Ceea ce doresc ucrainenii şi recunosc deschis este închiderea portului liber internaţional Giurgiuleşti.

Legătura cu proiectele ucrainene Bâstroie şi Palanca

Ucraina urmăreşte propria consolidare la gurile Dunării. Se ştie că lucrările de decolmatare a Canalului Bâstroie sunt efectuate de ucraineni (cu grava încălcare a normelor ecologice) tocmai pentru ca navele care îl vor străbate să ajungă în portul Reni. O dezvoltare prea mare a portului Giurgiuleşti scade din importanţa proiectului geostrategic ucrainean Bâstroie. Dacă nu ar fi aşa, deputaţii din Consiliul regional Odesa, ca şi deputaţii din Rada supremă de la Kiev, nu ar lansa periodic declaraţii şi apeluri în legătură cu „pericolele” ecologice pe care le-ar prezenta portul Giurgiuleşti.

Cazul portului Reni este în directă legătură şi cu răscunoscutul deja caz Palanca. Legătura terestră între portul Reni şi Ucraina, în principal cu centrul regional Odesa, este posibilă doar pe autostrada Odesa-Reni care traversează teritoriul Republicii Moldova în regiunea localităţii Palanca. Prin cedările teritoriale duse la împlinire de guvernul Filat, Kievul a obţinut ceea ce a dorit.

Cum va reacţiona Chişinăul?

Este în afara oricărei îndoieli că la 26 august deputaţii din Consiliul regional Odesa vor adopta Apelul lor către preşedintele şi primul ministru al Ucrainei. Aceştia, la rândul lor, vor pune din nou presiune pe Chişinău şi nu vor ezita să recurgă la şantaj delicat, cum au făcut-o de atâtea ori până acum. Kievul se va prevala de faptul că are, alături de Moscova, statutul de „mediator şi garant” în procesul de soluţionare a diferendului moldo-rus din Transnistria. Nu ne aşteptăm ca guvernul ucrainean să manifeste preocupare faţă de rusificarea metodică, prin şcoală şi biserică, a minoritarilor ucraineni din Republica Moldova. Interesele geopolitice ale Kievului sunt mai presus decât cele identitar-culturale ale conaţionalilor săi dintre Nistru şi Prut.

Singurul semn de întrebare îl ridică acum modul în care va reacţiona Chişinăul la presiunea ucraineană. Văzând cum a procedat în cazul reconectării feroviare a portului Reni cu Ucraina (prin reluarea traficului prin Moldova transnistreană), ca şi în cazul Palanca, avem multe şi solide temeiuri să presupunem că guvernul Filat şi ministrul său de Externe (Iurie Leancă) vor face din nou aport şi se vor gudura pe sub pulpana vecinului din răsărit. Care vecin, să nu uităm, este cel mai mare beneficiar teritorial din Europa din 1939 încoace, înglobând acum între fruntariile sale recunoscute internaţional foste teritorii româneşti, cehoslovace, poloneze, bieloruse şi ruseşti şi aplicându-le minorităţilor una dintre cele mai sălbatice politici de asimilare forţată. Punem pariu că nici Filat, nici Leancă nu vor deschide niciodată gura în faţa celor de la Odesa şi Kiev pentru a le reproşa închiderea tuturor şcolilor cu predare în limba română din oraşul Reni, bunăoară, în condiţiile în care peste jumătate din populaţia oraşului şi raionului o constituie conaţionalii noştri. Crede cineva că Filat sau Leancă le va da riposta lui Ianukovici şi Azarov? Cine nu se prevalează de mandatul naţional, ci doar de cel primit dinafară, nu poate da niciodată şi nimănui nici o ripostă.


Turkmenizarea Republicii Moldova se amână

Septembrie 6, 2010

Eşecul ca succes sau despre conotaţiile geopolitice ale referendumului de duminică

„Întreg poporul”, cum a fost flatat de către iniţiatorii referendumului, ne-a surprins din nou cu aritmetica sa originală. Referendumul constituţional din 5 septembrie a eşuat pe motivul participării insuficiente la vot – 29,05%. Un alt referendum constituţional nu este posibil mai devreme decât peste 2 ani de acum încolo. Cel puţin în următorii 2 ani nu vom avea un preşedinte „atotnorodnic”, ci unul emanat de Parlament, aşa cum sunt şi preşedinţii unor ţări ca Germania, Italia, Grecia, Ungaria, Estonia, Letonia şi altele.

Mulţi dintre observatorii fenomenului politic de la noi sunt tentaţi să prezinte acest rezultat drept o înfrângere a guvernării şi un succes al opoziţiei. Vom aminti aici că au existat trei opţiuni politice vizavi de acest referendum. Două opţiuni au fost radicale, categorice, ireconciliante, fără rest.

AIE şi sateliţii săi extraparlamentari au pledat pentru participarea la referendum şi votarea PENTRU republica prezidenţială. Totodată, PCRM şi sateliţii săi extraparlamentari au pledat pentru boicotarea referendumului. Singura forţă politică ce a avut o poziţie echilibrată, pledând pentru participarea la referendum şi votarea CONTRA republicii prezidenţiale a fost PPCD. Dacă primele două poziţii, cea a AIE şi cea a comuniştilor, au fost de conjunctură, explicabile prin raţiuni egoiste ale jocului politic de moment, poziţia PPCD în favoarea republicii parlamentare este una constantă, alimentată de convingerea fermă că modelul germano-estonian de republică este mai bun decât cel răsăritean şi asiatic, paternalist prin definiţie, supus unor evidente tendinţe de alunecare spre autoritarism şi despotism. Cazul Turkmenistanului lui Turkmen-başi este emblematic şi crestomatic în acest sens.

Părerea noastră este că invalidarea rezultatelor referendumului constituţional nu trebuie privită prin prisma politicianismului şi prezentat ca un succes al unora împotriva altora. Succesul este al Republicii Moldova, care rămâne şi pe mai departe singura republică parlamentară din CSI. Circa trei sferturi din electoratul nostru nu a admis alinierea Republicii Moldova la modelul de republică din toate celelalte state CSI, de la Bielorusia la Turkmenistan! Republica Moldova a fost şi rămâne cioara albă a CSI, o excepţie fericită.

Amintim în context că cel de-al doilea compartiment la care ţara noastră face notă discordantă în raport cu tot CSI-ul, ba chiar în raport cu toate statele ex-sovietice, este admiterea dublei şi multiplei cetăţenii.

Aceste două elemente distinctive – republica parlamentară şi admiterea dublei cetăţenii (devenite literă de constituţie prin consens naţional) – au avut şi au valenţe geopolitice şi strategice, cu impact major asupra viitorului Republicii Moldova ca stat european. De aceea, au existat în permanenţă factori externi interesaţi să readucă Republica Moldova în plutonul CSI, înscriind-o din nou în peisajul din care, prin concursuri fericite de împrejurări, reuşise să evadeze. După cum s-a mai dorit compatibilizarea modelului de regim politic din Republica Moldova cu „republica prezidenţială” „moldovenească nistreană”, în eventualitatea unei confederalizări şi transistrizări a ţării. Altminteri, ar fi fost cumva problematic procesul de înghiţire a Chişinăului de către Tiraspol, sub control şi auspicii străine.

Dacă aruncăm o privire pe hartă, observăm că în spaţiul dintre Nistru şi Oceanul Pacific nu există nici o republică parlamentară. Toate republicile parlamentare ale continentului sunt situate între Prut şi Oceanul Atlantic, în spaţiul Uniunii Europene. Astfel, opţiunile exprimate la referendumul constituţional denotă (şi) un anumit vector de orientare politică externă la care aderă populaţia ţării. Alegătorii noştri au demonstrat la 5 septembrie că Republica Moldova nu este nici Bielorusia prezidenţială a lui Lukaşenko, nici Rusia lui Putin sau Medvedev, nici Turkmenistanul lui Niazov sau Berdimuhamedov şi nici Ucraina lui Ianukovici. Iar opţiunea euro-atlantică a fost reconfirmată, oricât s-ar fi străduit unii, inclusiv cu efort de la Bucureşti, să ne împingă înapoi în tiparele CSI.

Care sunt raţiunile pentru care anumiţi factori externi şi-au dorit succesul referendumului de duminică? Este vorba de cel de-al treilea caz (şi ultimul) de decizie consensuală adoptată în istoria Republicii Moldova – pachetul de legi privind reglementarea diferendului transnistrean. Miza a fost ca un preşedinte „atotnorodnic”, decizând peste capul Legislativului, să semneze un Acord (Convenţie, Memorandum etc.) de legalizare a prezenţei militare străine în ţară. E mai simplu, mai puţin costisitor şi mai sigur. Iar Parlamentul, unde orice decizie se ia cu discutarea prealabilă şi în contradictoriu a subiectelor, în prezenţă presei şi a corpului diplomatic acreditat, nu ar avea decât să ratifice, mai devreme sau mai târziu, cele semnate de „atotnorodnicul” preşedinte. Aşa a fost în 1991, când „atotnorodnicul” preşedinte Snegur a semnat, la Alma Ata, fără consultarea prealabilă a Parlamentului, introducerea Republicii Moldova în CSI. Aşa a fost în 1997, când „atotnorodnicul” preşedinte Lucinschi a semnat Memorandumul de la Odesa privind „statul comun”, staţionarea trupelor străine şi celelalte chestiuni anticonstituţionale. Aşa a fost în 1998, la Kiev, când acelaşi „atotnorodnic” preşedinte Lucinschi semna un acord de frontieră cu Ucraina prin care ceda 7 porţiuni importante din teritoriul inalienabil al Republicii Moldova (în zonele Naslavcea, Cuciurgan, Nişaliu, Palanca, Carabiber, Vulcăneşti, Giurgiuleşti).

Lecţia pe care trebuie să o desprindă clasa politică de la noi din cele întâmplate la 5 septembrie este dură, dar utilă. Nimeni şi niciodată nu va putea răsturna cu una cu două, nici chiar prin tentative de plebiscitare, cele 3 mari chestiuni cu implicaţii geopolitice care au întrunit vreodată CONSENSUL politic în Republica Moldova: Republica parlamentară, Dubla cetăţenie, Integritatea teritorială a statului.

Acum este clar că locul şi rolul preşedintelui Republicii Moldova nu se schimbă, iar reforma constituţională din anul 2000 va trebui dusă până la capăt, astfel încât şi funcţiile sau atribuţiile şefului statului să fie ajustate locului şi rolului pe care i-l rezervă Legea Supremă. Parlamentul va trebui să redevină principala instituţie legislativă şi reprezentativă a statului şi societăţii. Pentru a asigura definitivarea reformei constituţionale din 2000 avem însă nevoie de un al patrulea caz de consens naţional şi de multă precauţie geopolitică. De ce? Ca să nu admitem niciodată trukmenizarea acestei ţări.


Din Lenin de la Reni au rămas doar picioarele

Iunie 30, 2010

În noaptea dinspre 28 spre 29 iunie 2010 monumentul lui Lenin amplasat în parcul central din oraşul Reni (situat pe Dunăre, în sudul Basarabiei istorice, la 3 kilometri de Giurgileşti) a fost distrus de către persoane necunoscute, relatează presa de la Odesa.

monumentul lui Lenin la 28 iunie 2010

monumentul lui Lenin la 28 iunie 2010

Monumentul lui Lenin din acest oraş dunărean a fost ridicat în perioada sovietică în faţa clădirii administraţiei raionale, la o distanţă de circa 100 de metri de Comisariatul raional de miliţie. Potrivit muzeografului Mihai Sarabaş din Reni, specialist în chestiuni de patrimoniu cultural, din monumentul lui Lenin au rămas doar picioarele, pe când trunchiul şi capul au fost sfărâmate şi acum zac la pământ.

Reprezentanţii ministerului ucrainean al Afacerilor Interne au presupus că distrugerea monumentului s-a făcut prin legarea acestuia cu un odgon şi tractarea cu ajutorul unui automobil de marca UAZ. Procurorul raionului Reni, Vitali Goloşceak, a dispus deschiderea unei anchete în acest caz, în baza articolului 296, alineatul 2 (huliganism) din Codul Penal al Ucrainei. Presa ucraineană de la Odesa şi Kiev a calificat cazul, la unison, drept un act de vandalism.

monumentul lui Lenin la 29 iunie 2010

monumentul lui Lenin la 29 iunie 2010

Deputatul Evgheni Ţarkov din Rada Supremă de la Kiev este primul oficial ucrainean care, fără a aştepta rezultatele anchetei penale, a făcut declaraţii publice cum că „actul de vandalism a fost comis de către naţionaliştii moldo-români” din Reni. „Dacă aceste persoane nu se vor autodenunţa, îi vom descoperi şi vom proceda cu ei aşa cum ştim noi”, a mai declarat deputatul Ţarkov.

Amintim că oraşul Reni (întemeiat de domnitorul Moldovei Iliaş al II-lea (1546-1551), fiul lui Petru Rareş, şi atestat documentar în anul 1548) are în prezent 19 947 de locuitori, din care românii (moldoveni) constituie jumătate din populaţie. În oraşul Reni, spre deosebire de perioada sovietică, astăzi nu funcţionează nici o grădiniţă de copii şi nici o şcoală cu predare în limba română. De asemenea, limba română nu este acceptată în administraţie, judecătorii şi alte instituţii publice. Domnitorul Dimitrie Cantemir, în lucrarea sa Descrierea Moldovei, spune

Stema interbelică a oraşului Reni

Stema interbelică a oraşului Reni

următoarele despre acest port moldovenesc la Dunăre: „Reni, cum era numit de moldoveni, dar căruia turcii îi zic astăzi Timarova, este o cetate de acelaşi fel, în apropiere de vărsarea Prutului în Dunăre. În ea nu se află niciun turc, deşi este în stăpânirea turcească. Oştenii sunt cu toţii creştini, moldoveni cu toţii, a căror căpetenie este de aceeaşi lege.”

Raionul Reni, înfiinţat în anul 1969, are în prezent 38 100 de locuitori şi cuprinde, pe lângă centrul raional, 7 comune rurale, dintre care 5 cu populaţie majoritar românească (Anadol, Barta, Cartal, Frecăţei, Satu Nou), 1 cu populaţie de origine găgăuză (Bulboaca) şi 1 cu populaţie de origine bulgară (Caragacii Vechi). Ultimul

Stema actuală a oraşului Reni

Stema actuală a oraşului Reni

recensământ ucrainean ne prezintă următoarea structură etnică a populaţiei raionului Reni; români – 49%, ucraineni – 17%, ruşi – 15%, bulgari – 8%, găgăuzi – 7% şi alţii. Toate denumirile istorice ale localităţilor din raionul Reni au fost substituite de autorităţi cu denumiri artificiale ucrainene: Anadol – Dolinske, Barta – Plavni, Bulboaca – Kotlovina, Caragacii Vechi –  Nahirne, Cartal – Orlivka, Frecăţei – Limanske, Satu Nou – Novosilske.


Trei probleme majore în capitala noastră de sud

Iunie 5, 2010

Gheorghe Vasilachi, preşedintele raionului Cahul, despre durerile şi doleanţele cahulenilor

1. Din 1994 şi până acum comunicaţiile din raionul Cahul nu sunt încă unificate

Există o lege mai veche, din 1994, atunci când a fost creată autonomia găgăuză, care prevede unificarea comunicaţiilor raionului Cahul prin integrarea infrastructurii a 15 localităţi din fostul raion Vulcăneşti, avându-se în vedere atât satele din lunca Prutului (Giurgiuleşti, Câşliţa Prut, Slobozia Mare, Văleni, Brânza, Colibaşi, Vadul lui Isac), cât şi localităţile Alexandru Ioan Cuza, Nicolaevca, Vladimirovca, Greceni, Burlăceni, Iujnoe, Alexandrfeld şi Găvănoasa. Acelaşi lucru a fost prevăzut în cazul localităţii Borceag, trecută în raionul Cahul din raionul Taraclia, şi în cel al localităţilor Chioselia Mare şi Frumuşica, trecute în raionul nostru din raionul Comrat de altădată.

Am avut ocazia să discut personal şi cu primul ministru Vladimir Filat, şi cu preşedintele Parlamentului, Mihai Ghimpu, şi i-am rugat să se implice, pentru a ne ajuta să integrăm infrastructura acestor 18 localităţi ale noastre în infrastructura raionului Cahul. Am făcut trei demersuri către primul ministru. A fost creată o comisie, care a studiat problema, dar, deocamdată, nu s-a rezolvat nimic, întrucât lipseşte voinţa politică şi administrativă necesară.

Dacă este să ne referim la drumuri, la căile terestre de comunicaţie, cele din satele cahulene din lunca Prutului şi comuna Alexandru Ioan Cuza sunt exploatate până în prezent de către administraţia de la Vulcăneşti din cadrul autonomiei găgăuze. Raionul Cahul le plăteşte celor de la Vulcăneşti pentru întreţinerea acestor drumuri, deci, noi dăm banul, dar nu avem nici o posibilitate de influenţă şi control.

Exact aceeaşi situaţie este în cazul reţelelor de distribuţie a energiei electrice ale Union Fenosa. Am vorbit cu reprezentanţii acestei companii, arătând că, de vreme ce există o filială Union Fenosa la Cahul, aceasta ar putea prelua toate responsabilităţile în cazul satelor cahulene din fostul raion Vulcăneşti. Ceea ce vă spun este valabil în cazul tuturor celor 18 localităţi care fac parte din raionul Cahul, dar ai căror locuitori sunt nevoiţi să încheie contracte de prestare a serviciilor în afara raionului, la Vulcăneşti, Taraclia şi Comrat.

La fel este şi cu Moldtelecom-ul. Acum, dacă un deţinător de post de telefon din orice sat din lunca Prutului depistează o greşeală în factură sau are orice altă problemă, în loc să vină la Cahul, în raionul din care localitatea lui face parte, acesta trebuie să meargă să-şi rezolve problema în autonomia găgăuză, la Vulcăneşti sau Comrat, iar cei de la Borceag – la Taraclia, ceea ce nu este normal. Dar iată că noi vorbim, toţi se fac că înţeleg, însă nimeni nu vrea să rezolve aceste probleme elementare.

Să vă dau un exemplu. Eu sunt preşedinte al Comisiei pentru Stări Excepţionale din raion. Doamne fereşte să se întâmple ceva grav într-o localitate a noastră, cum este Alexandru Ioan Cuza! Dată fiind situaţia pe care v-am descris-o mai sus, vă întreb: cum aş putea dirija operaţiunile care sunt necesare într-o situaţie excepţională în această localitate? Într-o asemenea situaţie administraţia raionului Cahul apare total neputincioasă. Experienţa şi capacităţile noastre ne-ar permite să intervenim, dar, iată, aceste localităţi cahulene sunt menţinute în zona de responsabilitate a autorităţilor din autonomia găgăuză, nu a administraţiei raionului Cahul, ceea ce nu este deloc normal.

Ce soluţie cere această stare de lucruri? Administraţia centrală trebuie să ia deciziile şi măsurile necesare. Aceste 18 localităţi sunt parte integrantă a raionului Cahul. Există lege şi unde-i lege nu-i tocmeală. Am discutat, cum vă spuneam, cu primele persoane din stat această problemă şi aşteptăm decizia Chişinăului. Să vedem ce se va putea face pentru a aduce lucrurile în făgaşul lor normal.

2. Un subiect trist: Aeroportul Internaţional Cahul

Subiectul Aeroportului Internaţional Cahul este un subiect destul de trist. Cunosc această problemă de la bun început, când Direcţia Aviaţiei Civile a hotărât să transmită Aeroportul Cahul de la balanţa administraţiei centrale la cea a administraţiei publice locale din raionul nostru. Pentru mine este o enigmă şi până acum de ce s-a procedat aşa cu ani în urmă. Părerea mea a fost şi este că o unitate administrativ-teritorială nu poate finanţa şi gestiona un aeroport internaţional. Un raion cum este al nostru nu dispune de specialişti, de la dispeceri la aviatori, pe care să-i poată susţine şi dirija. Bine, a fost ce a fost şi luăm lucrurile cum sunt. Când s-a decis la Chişinău să ni se transmită la balanţă aeroportul, am devenit deţinători ai pachetului de acţiuni sută la sută, deci, stăpâni deplini ai acestui obiectiv strategic, de mare importanţă, de vreme ce nu există un aeroport în zonă, nici la vecinii noştri, la Brăila sau la Galaţi. Din moment ce deţii o asemenea avere, trebuie să te gândeşti cum faci ca să o administrezi mai bine şi să-ţi aducă un câştig. Dar, tot printr-o hotărâre de la Chişinău, a Administraţiei Aviaţiei Civile, Aeroportul Cahul a fost închis. La scurt timp după închiderea Aeroportului Internaţional Cahul a fost deschis Aeroportul Ismail.

Dacă să privim lucrurile prin prisma patriotismului, este clar că vecinii noştri ucraineni au folosit momentul. Poate că ei au fost deranjaţi şi în cazul deschiderii Portului Giurgiuleşti pe Dunăre, şi în cazul construirii tronsonului de cale ferată Cahul-Giurgiuleşti, dar noi suntem un stat independent şi avem propriile noastre interese, probleme, griji şi nevoi şi trebuie să ne gospodărim ţara cum se cuvine. Indiferent cine este la guvernare, trebuie să fim patrioţi ai ţării şi teritoriului nostru. Eu personal, de exemplu, iniţial am fost împotriva construirii tronsonului de cale ferată şi am adus argumente de ordin tehnic, ecologic, de gospodărire, dar odată construită calea ferată, constatăm că este un lucru bun, indiferent ce ar spune vecinii.

Revenind însă la problema aeroportului, la etapa actuală Aeroportul Internaţional Cahul, dacă ar fi redeschis, ar fi un obiectiv cât se poate de serios pentru economia noastră. Judecaţi şi dumneavoastră, pe timpul când eram centru judeţean şi aeroportul funcţiona, existau câteva rute spre Ucraina, Rusia şi Turcia. Era un început bun şi situaţia trebuia să continue. După anul 2003 am investit foarte mult în Aeroportul Internaţional Cahul, în special în lucrările de renovare. Între timp a apărut un investitor german, care a cumpărat 51% din acţiunile Aeroportului, iar Consiliul raional Cahul deţine 49%. Atât noi, cât şi investitorul german am investit sume importante ca aeroportul să poată funcţiona. Una dintre preocupările noastre a fost să avem acolo şi vamă, şi grăniceri, şi infrastructură adecvată. S-a lucrat mult pentru aducerea la condiţie a pistei de decolare-aterizare, pentru achiziţia de echipamente moderne din străinătate. Cu toate acestea, nici până astăzi nu reuşim să obţinem la Chişinău, din partea Administraţiei Aviaţiei Civile de Stat, autorizaţia de exploatare şi funcţionare a aeroportului.

E necesară o licitaţie internaţională

Puşi în faţa unei asemenea situaţii, ne-am gândit să discutăm la următoarea şedinţă a Consiliului raional posibilitatea de a vinde pachetul de acţiuni pe care îl deţinem în Aeroportul Internaţional Cahul. Este vorba şi despre alte obiective economice în care Consiliul raional deţine fie pachetul majoritar de acţiuni, fie este acţionar minoritar. Lumea aşteaptă de zece ani să poată zbura cu avionul dinspre şi spre Cahul, dar, iată, nu zboară nimeni. Iar investiţia noastră rămâne una moartă şi avem, în plus, cheltuieli pentru întreţinerea pazei, bunăoară, sau alte cheltuieli care apasă bugetul raionului. O soluţie ar fi, chiar după ce noi am investit sume importante, ca Aeroportul Internaţional Cahul să fie preluat la balanţa administraţiei publice centrale, cum a fost înainte. Problema ar putea însă apărea în cazul partenerului nostru german, care ar putea să nu fie de acord să transmită Administraţiei Aviaţiei Civile pachetul său de 51% de acţiuni. De aceea, varianta ideală ar fi să scoatem la licitaţie internaţională acest aeroport bine poziţionat geografic şi de mare perspectivă. O asemenea soluţie i-ar permite raionului nostru să-şi recupereze, cel puţin, parţial investiţiile importante făcute în acest obiectiv. Cred că trebuie să reuşim să organizăm această licitaţie internaţională pe durata actualului mandat al autorităţilor publice locale. Sper să găsim un cumpărător serios al pachetului de 49% de acţiuni. Va fi nevoie ca noul coproprietar, împreună cu actualul nostru partener german, să obţină toate certificatele, aprobările şi autorizaţiile necesare.

De fapt, şi acum aeroportul este funcţional, întrucât noi dăm în arendă anumite echipamente Serviciului de Informaţii Aeronautice MoldATSA, care este o întreprindere de stat specializată în utilizarea spaţiului aerian naţional şi deservirea zborurilor, inclusiv în acordarea de asistenţă la decolarea şi aterizarea aeronavelor. În cazul Aeroportului Internaţional Cahul ar fi vorba de aeronave mici şi medii.

3. Nu suntem auziţi de Centru

Cu mare regret trebuie să spun că nici în primii doi ani de mandat, dar nici în acest al treilea an pe care îl încheiem curând, nu am fost şi nu suntem auziţi de Centru. Ceea ce nu este bine deloc. Fiecare trage jăraticul la turta lui. Da, noi avem autonomie. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să ne auzim unii pe alţii. Să ştiţi că aici în raion, indiferent de apartenenţa politică, trebuie să avem relaţii bune de conlucrare. Întrebarea mea este: de ce nu ar vrea să facă acelaşi lucru şi Centrul în relaţia sa cu raioanele? Nu poate Centrul să facă fără noi mare treabă şi nici noi fără Centru, fiindcă suntem legaţi şi interdependenţi.

Dacă e să vorbim de Buget, ni se spune de fiecare dată că depindem de Guvern. Dar de ce suntem dependenţi? Dacă s-ar modifica doar puţin modalitatea de formare a Bugetului, ca să ni se lase în raion o parte din accize, o parte din TVA, să vedeţi că ne putem descurca. Aşa era pe timpul judeţelor, şi ne descurcam foarte bine. Găgăuzia, de ce este mai deosebită decât noi? Pentru că acolo e cu totul altă treabă, se joacă altă horă. Pe lângă autonomia administrativă avem nevoie şi de autonomie financiară. Nu trebuie să ni se scoată ochii că ni se fac transferuri de la Bugetul central, pentru că transferurile provin tot din banii colectaţi aici în raion, la Cahul. Şi asta e valabil în cazul oricărui raion. Dacă ni s-ar lăsa în bugetul raional o parte din accize, TVA sau venituri de la Vamă, am fi şi noi interesaţi de buna colectare a acestor impozite şi plăţi, altminteri Guvernul ne demotivează.

Despre ce descentralizare vorbim?

Descentralizarea noastră este doar parţială şi de asta nu merg lucrurile cum trebuie. Să vă dau un exemplu. Eu sunt şi preşedinte al Asociaţiei Preşedinţilor de Raioane. Am fost convocat la Chişinău, eu, primarul de Orhei şi încă vreo 17 miniştri ca să discutăm, chipurile, despre descentralizare. Le-am spus atunci: fraţilor, despre ce fel de descentralizare vreţi să vorbim când voi sunteţi 17 şi noi 2? Oricât ne-am zbate şi oricât ne-am zburli, nu avem cum să vă convingem că avem nevoie de descentralizare reală. Să luăm un singur domeniu – învăţământul. Despre ce descentralizare e vorba aici? Organizarea cadrelor este în competenţa ministerului, fără ca administraţia raională să aibă vreo tangenţă. Singura noastră posibilitate este să numim un şef de Direcţie a Învăţământului. Şi dacă nu aprobăm o candidatură sau alta, ministerul decide singur problema interimatului. În domeniul ocrotirii sănătăţii e aceeaşi poveste. Într-o asemenea situaţie, ori descentralizezi domeniile, ori le concentrezi ca pe timpul sovietic şi îţi asumi toată răspunderea. Dar vedeţi dumneavoastră că în dezbaterea politică toţi fără excepţie vorbesc despre descentralizare, pe când în realitate nimeni nu vrea să o facă.

Nu ştiu ce se va alege din ţara asta a noastră dacă lucrurile vor merge aşa şi de acum încolo. Ca om care am activat atâţia ani în administraţia locală, vă spun sincer că sunt destul de sceptic în privinţa posibilităţii să ieşim din acest impas. Am fost zilele trecute în Lituania, la partenerii noştri mai vechi din administraţia locală, am încheiat şi un nou acord de parteneriat, dar am venit de acolo cu inima frântă. Cum, Dumnezeule, se pot organiza lituanienii şi noi nu ne putem organiza nicidecum? Şi cu toate acestea, suntem datori să punem umărul fiecare pentru a schimba starea de lucruri din Republica Moldova.

Mai puţină politică şi mai multe fapte

Ştiţi, şi lumea noastră este răbdătoare, poate chiar prea răbdătoare. M-am întors chiar ieri din România, fiind patru zile la Bucureşti, unde s-a declanşat greva generală, şi, revenind acasă, am înţeles că la noi aşa ceva nu este posibil. Ne lipseşte acea doză de cultură generală şi de ambiţie sănătoasă pentru a schimba ţara noastră în bine. E păcat că totul este atât de politizat şi că, după încheierea campaniilor electorale, nimeni nu se aşterne pe treabă. E nevoie de mai puţină politică şi de mai multe fapte comune. La încheierea mandatului lumea nu mai ţine cont de trucurile electorale şi trebuie să-l întrebe pe fiecare ce a făcut concret pentru ţara asta şi oamenii ei.


Nu ni s-a dat nimic la Giurgiuleşti. Guvernul minte

Februarie 6, 2010

Domniei Sale,

Domnului Gheorghe Vasilachi,

Preşedinte al raionului Cahul,

Mult stimate domnule Preşedinte,

În ultimele săptămâni, în presa noastră centrală este dezbătută aprins problema înstrăinării teritoriului naţional al Republicii Moldova către statul vecin Ucraina. Oficialii declară că “Republica  Moldova are un Acord cu Ucraina, prin care ţara vecină ne-a oferit 430 de metri din teritoriul său pentru ca prin portul de la Giurgiuleşti să avem ieşire la Dunăre, iar ţara noastră, încă, nu şi-a îndeplinit angajamentul asumat în 1999 privind porţiunea de 7 km de drum de lângă Palanca”. „Şi ucrainenii pot să spună acum că au făcut o cedare atunci când ne-au oferit cei 430 de metri ieşire la Dunăre. Ucraina şi-a respectat angajamentele, dar Republica  Moldova – încă nu.” (premierul Republicii Moldova, conferinţa de presă privind totalurile întâlnirii cu premierul ucrainean Iulia Timoşenko, 23 noiembrie 2009).

Din declaraţia expusă mai sus, reiese că Republica Moldova ar fi obligată să cedeze în compensaţie o parte din teritoriul său naţional pentru că ar fi obţinut conceşii teritoriale 430 de metri din teritoriul naţional al statului ucrainean.

Astfel, Fracţiunea Partidului Popular Creştin Democrat din Consiliul Raional Cahul, vă adresează respectuos rugămintea de a ne pune la dispoziţie, în termenii prescrişi de lege:

1.              o informaţie oficială completă şi exactă privind pretinsele concesii teritoriale ucrainene în regiunea comunei Giurgiuleşti, raionul Cahul inclusiv privind:  data pretinsei concesionări; temeiul legal pentru pretinsa concesionare; actele de predare-primire a terenurilor pretins concesionate, dacă asemenea acte există; numele semnatarilor actelor respective şi mandatul, împuternicirile sau deplinele puteri acordate de autorităţile competente ale statului nostru; includerea sau neincluderea acestor teritorii în intravilanul localităţii Giurgiuleşti; modul de reflectare a acestor pretinse modificări teritoriale pe hărţile administrative, topografice, funciare şi de alt gen ale localităţii Giurgiuleşti şi ale raionului Cahul.

2.              câte un exemplar de copie legalizată administrativ a tuturor documentelor care ar atesta primirea din partea statului vecin a teritoriilor susmenţionate, în cazul în care aceste documente ar exista.

3.              câte un exemplar de copie legalizată administrativ a tuturor hărţilor localităţii Giurgiuleşti întocmite de-a lungul timpului şi păstrate în organele cadastrale ale raionului Cahul.

Vă rugăm, mult stimate domnule preşedinte Gheorghe Vasilachi, să primiţi şi cu această ocazie asigurarea deplinului nostru respect.

Fracţiunea Partidului Popular Creştin Democrat din Consiliul Raional Cahul

Nicolae Nastas

Gheorghe Grecu

Ilie Gîrneţ

Petru Bratu

Mihai Botoşanu

Cahul, 08 decembrie 2009


Scurte marginalii la o hartă germană

Decembrie 23, 2009

Giurgiuleştiul, Reniul, Nişaliul Crocmazului şi Palanca pe o hartă dinaintea ocupaţiei sovietice

Nu există geopolitică fără hartă, după cum nu există hartă fără geopolitică. Acest adevăr explică de ce regimul Lucinschi şi regimul Kucima au convenit, în cârdăşie, să secretizeze şi să ţină cât mai departe de ochii populaţiei noastre Albumul de hărţi topografice şi Protocolul-crochiu al liniei frontierei de stat între Republica Moldova şi Ucraina, ca document descriptiv al trecerii liniei frontierei de stat pe teren.

Geneza frontierei moldo-ucrainene la Palanca şi Giurgiuleşti – aceste două puncte de sprijin sau de prăbuşire geopolitică a Republicii Moldova – a fost determinată de obsesia mai veche a Kievului de a ne enclaviza, pentru a ne fixa în sfera sa de influenţă şi dependenţă economică, iar astfel şi politică. Aşa s-a născut şi mitul celor 430 de metri de mal dunărean chipurile dăruiţi Republicii Moldova de către Ucraina, poveste invocată pentru justificarea gestului ticălos de transmitere sub jurisdicţia eternă a vecinului răsăritean a teritoriului nostru naţional de la Palanca.

După ce a combătut minciuna moldo-ucraineană despre generozitatea teritorială a Kievul faţă de moldoveni, fostul primar de Giurgiuleşti, Dumitru Niculiseanu, ne spunea luna aceasta că hărţile mai vechi, mai cu seamă cele din perioada sovietică, care ar trebui să probeze documentar că nu noi am primit, ci nouă ni s-a luat teritoriu la Giurgiuleşti, nu se mai găsesc în localitate sau în fostul centru raional Vulcăneşti, dar ar putea fi găsite doar prin arhivele din Chişinău, Kiev sau Moscova. Argumentele topografice şi topologice sunt indispensabile într-o dezbatere privind frontierele. Observăm că deocamdată autorităţile chişinăuiene au evitat să dea publicităţii hărţi topografice, funciare, militare, administrative sau de alt ordin care să demonstreze că Republica Moldova nu a fost păgubită teritorial la Giurgiuleşti, că malul Dunării este în această localitate la fel de lung cât era şi în momentul proclamării independenţei noastre de stat. Acelaşi lucru şi în cazul insulei Nişaliu, înstrăinate în favoarea Ucrainei, şi a Deltei Nistrului de la Palanca (Balta lui Alexandru Vodă), acaparată de Ucraina în timpul ocupaţiei sovietice.

Iată că descoperim acum o hartă germană a României interbelice, cartografiate în 44 de fragmente constitutive. Autorii hărţii anunţă în legenda acesteia: „bearbeitet nach der amtl. Rumänischen Zählung von 1930 über die Volkszugehörigkeit”. Ceea ce pe româneşte ar însemna: „editată potrivit rezultatelor pe fiecare etnie ale recensământului populaţiei României din 1930”. Scara hărţii este de 1:200000, adică 1 cm la 2 km. Etniile reprezentante sunt, în ordinea preferată de topografii nemţi: germanii, românii, maghiarii, ruşii, ucrainenii, huţulii, cehii şi slovacii, polonezii, bulgarii, iugoslavii, grecii, albanezii, evreii, turcii şi tătarii, găgăuzii, ţiganii, armenii şi alţii. Fiecărei etnii îi revine o culoare diferită, iar numărul acestora pe fiecare localitate este redat prin cercuri şi semicercuri de dimensiuni variabile, figuri geometrice echivalente unui număr între 25  de persoane şi 10.000, precum şi prin semnul x pentru etniile având între 10 şi 25 de reprezentanţi într-un singur sat sau oraş. Meticulozitatea cu care a fost elaborată această hartă etno-administrativă impresionează. Cred că lucrarea cartografilor germani merită reeditată pentru valoarea ei ştiinţifică. Guvernul Filat, care risipeşte sute de mii de lei din fondul de rezervă a guvernului pe întremarea sănătăţii deputaţilor comunişti ar putea găsi fonduri pentru un asemenea gest de restituire a istoriei plaiului. Sau – mai ştii! –  poate preşedintele interimar Mihai Ghimpu, care a efectuat zilele acestea o excursie de lucru la Giurgiuleşti, ar manifesta interes pentru reeditarea hărţii cu pricina.

Harta este valoroasă prin faptul că fixează, cu multă precizie şi acurateţe (neamţul neamţ rămâne!), nu doar limitele dintre judeţe (bunăoară Galaţi, Ismail, Tulcea), dar, prin linii întrerupte sau punctate, şi limitele teritoriale ale plăşilor (bunăoară Cazaci), municipiilor şi oraşelor (bunăoară Galaţi, Reni). Nu lipsesc nici drumurile rutiere,  căile ferate sau construcţiile inginereşti (canale, poduri etc). Ilustrăm aceste scurte marginalii cu câteva imagini ale hărţii descoperite.

După cum se vede pe această hartă (partea 36), limita dintre oraşul Reni şi moşia comunei Giurgiuleşti coincide, pe malul Dunării, cu punctul indicat de giurgiuleşteni ca fiind marginea fostului cătun Mândreşti, întotdeauna aparţinător de Giurgiuleşti. Astfel, această hartă germană confirmă faptul că moşia comunei Giurgiuleşti se întindea pe malul Dunării pe o distanţă cu mult mai mare de 2 kilometri, iar hotarele Reniului nu au atins niciodată gura râului Prut, aşa cum pretinde premierul Filat şi ministrul său de Externe Leancă, într-un glas cu propaganda de la Kiev. Hotarul administrativ dintre Giurgiuleşti şi Reni a trecut întotdeauna cu mult în aval de locul vărsării Prutului în Dunăre, dar în aval şi de confiniumul dintre judeţele Galaţi, Tulcea şi Ismail (astăzi doar dintre judeţele Galaţi şi Tulcea), punct de joncţiune situat pe apă, în dreptul Cotului Pisica, din care astăzi s-a separat insula Cotul Pisicii, aparţinând României (în judeţul Tulcea). Distanţa dintre podul feroviar de la Giurgiuleşti peste Prut şi punctul de separaţie a moşiilor Giurgiuleştiului şi Reniului pe malul Dunării măsoară pe harta germană 2,8 centimetri, echivalentul unei distanţe de 5,6 kilometri. Totodată, observăm că limita de sud a comunei Giurgiuleşti se suprapune peste limita administrativă dintre judeţele Ismail şi Tulcea, pe o distanţă de 2,8 kilometri, însemnând tot atâta şenal navigabil al fluviului Dunărea. Această distanţă de 2,8 kilometri de Dunăre se situează între punctul de joncţiune a plăşilor Prutul de Jos (jud. Galaţi), Reni (jud. Ismail) şi Măcin (jud. Tulcea) şi punctul de intersecţie a hotarelor administrative ale satului Giurgiuleştiul şi oraşului Reni, pe de o parte, şi a oraşului Reni cu plasa Măcin din judeţul Tulcea, pe de altă parte.

Sub aspect statistic, Giurgiuleştiul anului 1930 apare pe hartă ca având o populaţie de 1900 persoane de etnie română, iar Reniul – cu o populaţie totală de 11850 de locuitori, dintre care 6100 români, 3450 ruşi (în general lipoveni), 1150 evrei, 400 bulgari, 250 găgăuzi, 150 greci, 100 turco-tătari, 100 ucraineni, 50 polonezi, 50 ţigani şi 50 germani.

Aceeaşi hartă germană (partea 28) redă cu maximă exactitate organizarea administrativă şi componenţa etnică a plăşii Cazaci din judeţul Cetatea Albă, plasă din care făceau parte comunele Palanca şi Crocmaz. Pe această hartă apare teritoriul Nişaliu (107,7 ha), înconjurat de Cotul Nistrului zis Poloboc, parte a moşiei Crocmazului, astăzi cedată Ucrainei. De asemenea, putem vedea pe hartă şi Balta lui Alexandru Vodă, cu o suprafaţă de peste 7000 de hectare, care formează Delta Nistrului. Teritoriile Abdiv şi Baibol apar şi ele pe harta germană ca parte a comunei Palanca. Precizăm că litoralul pălăncean al Limanului Nistrului (Marea Neagră) măsura 18 kilometri.

Autorii hărţii germane ne informează că în 1930 la Palanca locuiau 2050 de persoane, dintre care 1450 români, 350 ucraineni şi 250 ruşi, pe când populaţia Crocmazului număra 2650 de suflete, dintre care 2450 români, 150 ruşi şi 50 evrei.

Luând act şi înarmându-ne cu toate aceste argumente topologice înfăţişate de harta germană descoperită de noi, ne întrebăm a câta oară de ce oare şi întâmplător oare premierul Vladimir Filat şi prim-vicepremierul Iurie Leancă calchiază propagandistic din ucraineană şi ne induc în eroare cum că „ţara vecină ne-a oferit 430 de metri din teritoriul său”, că „în urma acelui Acord şi în cadrul căruia s-a reglementat situaţia acelei porţiuni de drum – 7 kilometri în regiunea satului Palanca – am primit acel teritoriu în zona Giurgiuleşti, care ne-a permis să avem ieşire prin Dunăre la Mare şi că „şi ucrainenii pot să spună acum că au făcut o cedare atunci când ne-au oferit cei 430 de metri ieşire la Dunăre”? Care a fost şi care este preţul unor asemenea afirmaţii otrăvite?


Mal dunărean la Giurgiuleşti. Hartă etno-administrativă germană

Decembrie 18, 2009

Acesta este un fragment de hartă germană, elaborată în baza datelor recensământului general al populaţiei, efectuat în România în anul 1930. Harta este valoroasă prin faptul că fixează cu multă acurateţe nu doar limitele dintre judeţe (aici Galaţi, Ismail, Tulcea), dar, prin linii punctate, şi limitele teritoriale ale oraşelor (aici Reni). După cum se vede pe această hartă, limita dintre oraşul Reni şi moşia comunei Giurgiuleşti coincide, pe malul Dunării, cu punctul indicat de giurgiuleşteni ca fiind marginea Mândreştilor. Astfel, această hartă germană confirmă faptul că moşia comunei Giurgiuleşti se întindea pe malul Dunării pe o distanţă mai mare de 2 kilometri. Compară harta germană cu harta-colaj întocmită în baza mărturiilor localnicilor din Giurgiuleşti şi Reni.


Data Crăciunului

Decembrie 18, 2009

Hristos geometrulSărbătoarea Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos este şi trebuie să fie un prilej de bucurie, de iubire şi unitate între fraţi. Crăciunul, ca şi oricare alt popas liturgic şi spiritual din cununa anului, nu poate fi, în nici un caz, motiv de poticneală, dezbinare sau ură.

Anul acesta, pentru prima dată după al Doilea Război Mondial, orice creştin din Basarabia este liber să sărbătorească Naşterea Domnului potrivit tradiţiei locale sau familiale, pe stil vechi sau pe stil nou. Parlamentul a decretat ziua de 25 decembrie, alături de ziua de 7 ianuarie, drept zi de odihnă destinată elevării spirituale. Decizia Parlamentului a trezit bucurie în inima celor care o aşteptau de mult şi valuri de revoltă în inima celor care insistă asupra obligativităţii celebrării Crăciunului pe stil vechi. Sufletul ortodox din Basarabia s-a pomenit între două extreme. Pe de o parte, multă lume, care te-ai mira dacă trece măcar o dată pe an pragul bisericii, ne aduce „argumente” extra-bisericeşti despre „intrarea în rând cu lumea civilizată”, alinierea la Europa. Pe de altă parte, nu mai puţină lume, ruptă din contextul social şi de timp în care trăim, absolutizează chestiunea, flutură ameninţări şi agită spectrul anatemelor.

Cred că nici una dintre aceste două poziţii ireconciliabile nu este bună şi de folos creştinilor, urmaşii lui Hristos şi împlinitorii Evangheliei iubirii de oameni.

Să privim lucrurile mai întâi sociologic. Să pornim de la falsa virtute, trâmbiţată mai la tot pasul, despre religiozitatea populaţiei din Republica Moldova. La ultimul recensământ al populaţiei (octombrie 2004) circa 94 la sută dintre locuitorii părţii basarabene a Republicii Moldova s-au declarat creştini ortodocşi. Aceasta ar reprezenta aproximativ 3 milioane şi 600 de mii de suflete. Cu numai 11 mii de atei declaraţi pe ţară, acest procent al religiozităţii apare pe hârtie ca unul dintre cele mai ridicate pe mapamond. În realitate însă lucrurile stau altminteri. Cele două mitropolii ortodoxe de la noi (de obedienţă rusă şi română) au împreună un număr de aproximativ 1400 de altare, cărora le corespunde un număr puţin mai mare de clerici. Media pe ţară ar fi de 2 571 de suflete arondate fiecărei biserici. Oricine merge duminica şi de sărbători la slujbă poate observa cu tristeţe numărul modest de participanţi la liturghie. În mod obişnuit acesta variază între 20-30 de persoane pe undeva prin satele mici şi mijlocii din provincie şi abia-abia 100 de persoane în parohiile urbane, mai cu seamă în cele din capitală. Să zicem că media credincioşilor la liturghie este de 100 de persoane. Ar însemna că vreo 140 000 de ortodocşi frecventează biserica de-a lungul anului, pe când alte vreo 3 milioane 400  de mii, absorbiţi de preocupări profane, neglijează Biserica şi cele bisericeşti, iar creştinismul lor este unul de suprafaţă şi absolut convenţional, o simplă spoială moştenită din părinţi, element de identificare formală. Chiar dacă numărul celor „merşi la biserică” ar fi dublu, tabloul confesional nu ar părea mai vesel şi încurajator. Aceste cifre redau adevăratul grad (foarte scăzut) de religiozitate al populaţiei noastre. Religiozitatea slabă vine pe fundalul unei experienţe sociale a ateismului militant din timpul ocupaţiei sovietice, a materialismului şi liberalismului de factură occidentală din perioada post-totalitară, a sabotării educaţiei religioase în şcolile de stat, a catehezei aproape inexistente în parohii (cu excepţiile de rigoare), a prozelitismului abuziv practicat de unele culte eterodoxe etc., etc. Chiar dacă peste 3 milioane de basarabeni nu sunt în stare măcar să rostească Simbolul Credinţei şi să distingă, să zicem, între schismă şi erezie, toată lumea este competentă în chestiuni de calendar bisericesc! Ca şi la fotbal, de altfel.

O altă dimensiune statistică a corpului nostru bisericesc ne-o dau cele două „strane” ortodoxe – una de stil nou şi alta de stil vechi. Aceste „strane”, decalate în timp, nu coincid cu cele două mitropolii ortodoxe, întrucât ambele mitropolii sunt oficial de stil vechi, dar au în sânul lor un număr greu de neglijat de comunităţi întregi de stil nou. Şi patriarhiile cărora le aduc ascultare cele două mitropolii, de asemenea, nu sunt omogene sută la sută în privinţa calendarului. Cele mai multe localităţi basarabene cu populaţie creştină de stil nou sunt în extrema sud a Republicii Moldova (oraşul Vulcăneşti, satele Alexandru Ioan Cuza, Slobozia Mare, Câşliţa Prut, Giurgiuleşti), precum şi localităţile din raionul Reni. Cea mai mare concentraţie de familii ortodoxe „de stil nou” sunt în cea mai mare aglomeraţie urbană a noastră – Chişinău. În câteva zeci de localităţi din partea de nord a Republicii Moldova Mitropolia Chişinăului a avut grijă să impună în ultimii zece ani, împotriva voinţei credincioşilor, stilul vechi în locul celui nou, urmat chiar şi în timpul ocupaţiei sovietice.

Aprigele polemici şi tonele de ură care se varsă în problema calendarului bisericesc s-ar situa la cote mai scăzute sau ar dispărea complet dacă ne-am clarifica odată şi pentru totdeauna câteva lucruri, şi anume:

  1. Calendarul bisericesc nu este o dogmă (învăţătură de credinţă). Timpul a fost creat de Dumnezeu şi, din perspectiva veşniciei Sale, este relativ.
  2. Calendarul bisericesc a fost modificat, completat şi îndreptat în istoria Bisericii, cum a fost, bunăoară, la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, din anul 325.
  3. Bisericile ortodoxe locale urmează atât calendarul iulian îndreptat (Bisericile Ortodoxe ale Albaniei, Antiohiei, Bulgariei, Cehiei şi Slovaciei, Ciprului, Constantinopolului, Finlandei, Greciei, Poloniei, României), cât şi pe cel iulian vechi (Bisericile Georgiei, Ierusalimului, Rusiei, Serbiei, Sfântului Munte Athos), dar acest fapt nu știrbește cu nimic legătura frățească şi comuniunea lor liturgică. Stilul nou a fost acceptat în mai multe Biserici ortodoxe locale începând cu anul 1924. O conferință panortodoxă sinodală din 1948, de la Moscova, a stabilit că toate tainele sunt valabile în toate Bisericile surori, indiferent de stilul calendaristic urmat, şi că șansele de mântuire a credincioșilor nu depind de calendarul urmat, iar în scopul menținerii unității Ortodoxiei, Paștele şi sărbătorile legate de acesta vor fi ținute concomitent în toată Lumea ortodoxă (conform calendarului solar-lunar sau Pascaliei de la Alexandria, al cărui echinocțiu pascal rămâne cu 4-5 zile în urmă față de echinocțiul astronomic real).
  4. Stilul nou nu este identic cu calendarul gregorian urmat de Biserica romano-catolică, ci este calendarul iulian îndreptat. Așadar, există 3 calendare: gregorian, vechi iulian şi nou iulian. Diferența dintre ele este de precizie. Calendarul gregorian acumulează o zi în plus la 3 333 de ani, cel vechi iulian – la 128 de ani şi cel nou iulian – la 40 000 de ani. Necesitatea îndreptării calendarului este determinată și de faptul că, spre deosebire de anul calendaristic, anul astronomic sau tropic nu are un număr exact de zile, ci 365 de zile, 5 ore, 48 de minute și 46 de secunde.
  5. Istoric vorbind, Crăciunul nu s-a sărbătorit în primele două secole ale creștinismului. Datele de sărbătorire a Crăciunului au fost diferite în istoria Bisericii: 28 martie, 2 aprilie, 19 aprilie, 20 mai, ca mai apoi să coincidă cu Epifania sau Botezul Domnului (Boboteaza), la 6/19 ianuarie. Sărbătorirea Nașterii Domnului pe 25 decembrie apare, pentru prima dată, la Roma, într-o Cronografie din anul 336.
  6. Data de 25 decembrie ca dată a sărbătorii Crăciunului este pusă în relaţie cu faptul că Mântuitorul Hristos este Soarele Dreptăţii. Absorbirea în calendarul Bisericii şi convertirea sărbătorilor precreştine legate de cultul soarelui şi de solstiţiul de iarnă (22 decembrie), au determinat alegerea pentru sărbătorirea Naşterii Domnului a datei de 25 decembrie, a treia zi după solstiţiul de iarnă, când Lumina începe să crească, iar întunericul să scadă.
  7. Atât pe stil nou, cât şi pe stil vechi, data de 25 decembrie, Naşterea Domnului, se află, la distanţă de exact 9 luni, în relaţie cu data de 25 martie, Bunavestire, ca dată de comemorare a zămislirii Pruncului Iisus din Duhul Sfânt şi Fecioara Maria.
  8. Sfinţii canonizaţi după acceptarea stilului nou de către mai multe Biserici ortodoxe locale sunt sărbătoriţi în aceeaşi zi şi pe stil nou şi pe stil vechi. Decalajul de 13 zile calendaristice se menţine doar în cazul sărbătorilor cu dată fixă stabilite până la acceptarea stilului nou. Cu timpul decalajul de 13 zile dintre cele două stiluri va creşte prin acumularea a câte o zi la fiecare 128 de ani.

Aceste consideraţii vin să confirme că toată gâlceava pe tema calendarului este deşartă, nefiind de nici un folos. Este bine că statul secular, în respect faţă de creştini, le lasă tuturor libertatea să sărbătorească Naşterea Domnului, în comunităţile lor, aşa cum au apucat şi cum au binecuvântare de la păstorii lor înţelepţi şi nefanatici.

Dincolo de stiluri şi calendare, chemarea creştinilor este de a fi împlinitori ai Legii iubirii. Duhul care trebuie să ne stăpânească este Duhul adevărului, al libertăţii, comuniunii, înţelepciunii şi al dreptei socoteli.

Umpleţi bisericile, creştini basarabeni, nu vă certaţi din cauza calendarului! Pe vechi sau pe nou, în Biserică şi în familie, sărbătoriţi Crăciunul şi vă bucuraţi, repetând în cor cu strămoşii: ”Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie” (Troparul Naşterii Domnului Iisus Hristos).


Basarabia de Sud şi frontiera la Giurgiuleşti

Decembrie 18, 2009

Graniţa Basarabiei cu Basarabia şi accesul dunărean al Republicii Moldova

Frontiere inventate şi consecinţele lor: cazul Giurgiuleşti

– Domnule dr. Dorin Lozovanu, dumneavoastră reprezentaţi Republica Moldova în Comisia de lucru a Ţărilor Dunărene, cu sediul la Viena, sunteţi un bun cunoscător al problemelor care ţin de Republica Moldova şi de Dunăre. Am fost recent împreună la Giurgiuleşti, am discutat cu localnicii, inclusiv cu fostul primar, Dumitru Niculiseanu, şi am aflat multe lucruri noi despre aceste locuri, despre geografia şi istoria lor, despre aspectele rămase cumva în litigiu sau în dispută cu ţara vecină, Ucraina. Ce concluzii trageţi după discuţiile de aici privind moşia şi frontierele localităţii Giurgiuleşti şi, implicit, ale Republicii Moldova în acest loc?

– Concluziile sunt cele cunoscute de localnici şi, cu părere de rău, mai puţin de oficiali. Este foarte clar: moşia satului Giurgiuleşti nu a suportat nici o modificare în sensul câştigării unor terenuri din partea Ucrainei, ci chiar invers. Nu înţeleg de unde se iscă toate aceste speculaţii cum că aceste terenuri ar fi fost cedate de către Ucraina Republicii Moldova pentru construcţia portului Giurgiuleşti. Dacă ar fi adevărat că ar fi fost cedaţi cei 430 m despre care se afirmă, în acest caz, frontiera cu Ucraina ar fi trebuit să treacă aproape prin casele oamenilor, ceea ce, sigur, este absurd. Apoi toate condiţiile geografice şi topografice indică că frontiera Republicii Moldova, moşia satului Giurgiuleşti, logic, normal şi firesc, se întindea mult mai spre est, cu, cel puţin, un kilometru pe Dunăre, fapt care, nu ştiu din ce cauză, nu este menţionat de nimeni. Mai mult, cei care ar trebui să reprezinte interesele Republicii Moldova nu o fac în nici o formă, nici, cel puţin, să menţioneze adevărul. Aceste interese legitime ale Republicii Moldova nu sunt îndreptate împotriva Ucrainei sau împotriva altcuiva. Sunt nişte adevăruri pe care trebuie să le spunem ca atare. Ca să nu mai menţionăm şi contextul istoric şi istorico-geografic. Mă refer la faptul că întreg teritoriul Basarabiei de Sud este, de fapt, total nejustificat, cedat Ucrainei. Un teritoriu care nu a aparţinut niciodată acestui stat. De ce să ne fie frică să spunem nişte adevăruri istorice, care reprezintă trecutul nostru?

Acum însă, vorbim de prezent. Nu avem pretenţii teritoriale de viitor, dar nici nu putem nega perspectiva istorică. De ce să ne ascundem istoria noastră care este una a întregii Moldove? Basarabia adevărată începe de pe aceste meleaguri, din teritoriile noastre istorice din sud. Nu mai puţin relevant este faptul că întregul areal reprezintă o continuitate etnică, chiar etnografică, a populaţiei moldoveneşti-româneşti. Nu este nici o diferenţă dintre Giurgiuleşti şi satele din raionul Reni care au fost cedate Ucrainei fără nici un fel de justificare şi fără vreun argument, nici istoric, nici geografic, nici etnologic.

– Moşia satului Giurgiuleşti, nu aici la Dunăre, ci în celălalt capăt, la răsărit, se învecinează cu moşia unor sate populate de găgăuzi. Dacă am traversa vechea limită administrativă dintre fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească şi fosta Republică Sovietică Socialistă Ucraineană, vedem că dincolo, ca în oglindă, se află sate cu populaţie de aceeaşi etnie, nu doar români, dar şi găgăuzi, şi bulgari.

– Sigur. Această linie de frontieră este populată nu doar de români, dar şi de sate bulgăreşti, găgăuze ş.a. Este o frontieră total artificială, una dintre cele mai artificiale frontiere pe tot globul pământesc, şi afirm asta cu toată responsabilitatea. Am cercetat numeroase cazuri ale multor state. Cazul Basarabiei de sud este al unei semienclave pe teritoriul Republicii Moldova, de aici decurgând şi problemele mari, cum ar fi traseul de la Palanca. Ucraina, sigur, este într-o situaţie oarecum neconvenabilă, chiar recunoscând că sudul istoric al Basarabiei este o semienclavă şi că, implicit, nu există posibilităţi fireşti de comunicare terestră cu restul teritoriului regiunii Odesa. În plus, calea ferată care leagă Reniul şi toată regiunea este orientată pe axa sud-nord, spre Chişinău, cum erau legăturile socioeconomice fireşti ale unui spaţiu comun.

În afară de argumentele istorice şi geografice, mai există şi argumentul economic. Această regiune nu se poate dezvolta prin instituirea unor graniţe de genul celor de sârmă ghimpată, cu porţi de fier şi bariere. În secolul XXI consider că nu mai e cazul să existe astfel de situaţii în Europa. Tindem spre deschidere, spre dezvoltare, spre zone economice libere. Or, aici, dacă încercăm să facem doi paşi la stânga sau la dreapta, ni se spune că sunt zone închise, interzise, fapt ce le creează probleme localnicilor, în primul rând. Nu este logic ca pe pământul tău strămoşesc să fii controlat la fiecare pas şi să nu poţi circula între satele înrudite, învecinate, care au o tradiţie seculară. Această frontieră nu este una firească, nici naturală, nici istoric argumentată. Soluţiile pot fi găsite printr-un dialog constructiv dintre guvernele Moldovei şi Ucrainei, unde prioritatea trebuie să fie grija pentru populaţie. Dacă ar Citește în continuare »


AFACEREA PALANCA: „Filat, Leancă şi Afacerea Palanca” de Sergiu Praporşcic

Decembrie 15, 2009

FLUX a spus adevărul despre faptul că actualele autorităţi ale Republicii Moldova sunt dispuse să ducă la bun sfârşit opera începută de Lucinschi şi continuată de Voronin de rupere din teritoriul nostru naţional a circa o mie de hectare în regiunea satului Palanca, precum şi despre revolta locuitorilor din această comună. Aceste adevăruri l-au determinat pe premierul Vladimir Filat să efectueze duminica trecută o vizită de lucru în localitatea din extrema de sud-est a Republicii Moldova.

Vladimir Filat a spus-o pe şleau că a fost deranjat de cele scrise în presă. Adică de ceea ce am scris noi, pentru că presa guvernamentală şi proguvernamentală a evitat acest subiect sau a relatat denaturând faptele şi de aşa manieră încât înstrăinarea unei părţi a teritoriului naţional să fie percepută de către publicul larg drept un act de patriotism. Iată ce a spus Vladimir Filat (sic!): „Şi sincer să vă spun, am fost un pic deranjat atunci când am văzut în presă sau când am auzit că oamenii din Palanca se răscoală pentru că li se cedează pământul. Toate aceste porniri, toate aceste discuţii, nu au la bază absolut nimic real, nu au nici un motiv”.

Premierul s-a contrazis

Dar nu au trecut decât câteva minute că premierul s-a şi contrazis, spre dezamăgirea pălăncenilor, care, într-un moment, şi-au făcut iluzia că au găsit în persoana lui Filat un apărător al intereselor lor de proprietari agricoli şi al celor naţionale ale Republicii Moldova. Vladimir Filat a declarat cât se poate de clar că autorităţile moldovene vor semna Acordul de transmitere a celor 18 hectare de pământ adiacente segmentului de autostradă Odesa-Reni, care trece prin moşia satului Palanca şi prin teritoriul naţional al Republicii Moldova. Filat a mai spus că la 14 decembrie 2009, la Odesa, va avea loc şedinţa mixtă moldo-ucraineană în chestiunea demarcării frontierei, la care va fi abordată şi această problemă.

Dincolo de expresiile patriotarde şi bombastice despre grija pe care actuala guvernare o poartă cetăţenilor moldoveni, singura promisiune pe care a putut să o facă primul ministru celor de la Palanca a fost că Guvernul va încerca să obţină de la ucraineni dreptul pentru locuitorii comunei de a traversa într-un anumit regim acest segment de autostradă. Altfel spus, pământul va fi cedat, dar pălăncenii vor putea să treacă din când în când pe pământul lor, care, de fapt, le va aparţine ucrainenilor: „Acum ceea ce ţine de situaţia de la Palanca, de această porţiune de drum. Avem aceste documente internaţionale care obligă Republica Moldova. Nu vreau să fac trimitere la cei care au semnat, cei care au ratificat în Parlament şi cei care au pus în aplicare acest acord. Şi sarcina noastră, a celor de la Guvern, din Consiliul Raional Ştefan Vodă şi de la nivel local, este ca să găsim acele condiţii necesare de a fi impuse în modul în care urmează să administrăm pământurile la care s-a făcut referinţă şi modul în care pălăncenii au acces la aceste pământuri. Documentele semnate la 10 iulie 2001, spun foarte simplu şi clar pentru toată lumea că partea ucraineană nu va efectua pe sectoarele de autostradă stabilite pentru traversare construcţii tehnice şi de altă natură, garduri, canale, etc. care împiedică deplasarea liberă pe acestea sau creează alte restricţii. Pornind de la aceste angajamente, noi urmează în continuare, în procesul de negocieri, să stabilim acele condiţii pentru cei din Palanca ca să aibă acces la pământurile lor fără restricţii şi liber. Noi nu vom semna acordul de transmitere până în momentul în care nu vom fi în consens cu comunitatea localităţii în care trăiţi dumneavoastră. Însă asta înseamnă că până la acel moment trebuie să ne mişcăm repede, noi trebuie să fim foarte pragmatici, Citește în continuare »


AFACEREA PALANCA: „Palanca, o nouă «Transnistrie» a Moldovei” de Petru Grozavu

Decembrie 15, 2009

Negocierile în problema frontierei de stat dintre R. Moldova şi Ucraina demarează în 1995. În 1999, pe 18 august, preşedinţii R. Moldova şi Ucrainei, P. Lucinschi şi L. Kucima, semnează la Kiev Tratatul privind frontiera de stat moldo-ucraineană şi  Protocolul adiţional la Tratat, care prevede transmiterea în proprietate Ucrainei a sectorului de 7, 78 km pe şoseaua Odesa-Reni în regiunea satului Palanca.

Pe 12 iulie 2001, ambele documente sunt ratificate în Parlamentul de la Chişinău de majoritatea comunistă. La sesizarea PPCD de a examina constituţionalitatea actelor ratificate, Curtea Constituţională (cu excepţia judecătorului Mircea Iuga) răspunde cu refuz. Problema sau «dosarul Palanca»  este una dintre consecinţele grave ale acelor decizii, catalogate de presă, opinia publică şi localnici ca mârşăvie politică şi trădare.

Chişinăul, deşi are pe umerii săi marea povară a «problemei transnistrene», se grăbeşte să-şi mai urce în spate una, destul de serioasă şi poate chiar mai incertă decât prima. E vorba de Palanca. De zece ani încoace, viaţa pălăncenilor este un calvar în serie. Deşi Chişinăul nu a transmis Ucrainei decât în folosinţă sectorul de drum de aici, autorităţile ucrainene, contrar prevederilor Tratatului, au transformat şoseaua în linie de frontieră (chiar dacă frontiera trece la mai mult de doi kilometri de sat), cu indicatoare  şi posturi mobile de poliţie şi cu grăniceri care fac ravagii în zonă şi ţin populaţia locală în alertă ca într-o «zonă de concentrare» (definiţia aparţine localnicilor).

În timp ce AIE insistă că Palanca (segmentul de 7,78 km şi terenul adiacent şoselei pe lăţimea de 23 de metri) trebuie cedată Ucrainei, populaţia şi autorităţile locale refuză să accepte «cedarea». În opinia lor, şoseaua Odesa-Reni, considerată până nu demult «drumul vieţii» lor, a ajuns să fie «drum al morţii» pentru ei. Şi asta, «pentru că Chişinăul şi Kievul încearcă să ne decidă soarta din Citește în continuare »


CHESTIUNEA PALANCA – CONTROLUL DUNĂRII ŞI AL IEŞIRII LA MARE. DOSARELE „ROMÂNIEI SOCIALE” 2001

Decembrie 14, 2009

Un scandal care a ţinut prima pagină a presei independente de la Chişinău, în cursul verii, a fost Cazul Palanca, respectiv semnarea unui Acord prin care regimul comunist, ceda o parte din teritoriul naţional în pofida prevederilor Constituţiei (articolul 3 al Constituţiei Republicii Moldova prevede că „teritoriul Republicii Moldova este inalienabil”).

Cazul Palanca nu este nou. Planul de a ceda Ucrainei drumul strategic de lângă  Palanca a apărut încă pe vremea cabinetului Ciubuc acum mai bine de trei ani. Patru guverne s-au perindat de atunci de fiecare dată revenindu-se asupra problemei. Petru Lucinschi, Nicolae Andronic, Eugen Rusu, Nicolae Tăbăcaru, Ion Sturza, Dumitru Braghiş sunt doar câţiva dintre foştii demnitari care le-au pregătit comuniştilor terenul.

La 18 august 1999, la Kiev, Nicolae Andronic, pe atunci prim-viceprim-ministru din partea Partidului Renaşterii şi Concilierii (PRCM) în guvernul condus de Ion Sturza, negociază şi semnează un Tratat şi un protocol adiţional prin care Republica Moldova “transmite în proprietate Ucrainei sectorul de autostradă Odesa-Reni în regiunea localităţii Palanca, precum şi a sectorului de teren, prin care trece acesta”. Responsabilă de Acord era Comisia pentru securitatea statului şi asigurarea ordinii publice, condusă un timp de Vadim Mişin (PCM), personaj aflat în relaţii apropiate cu Nicolae Andronic. În articolul 10 al Tratatului este stipulat că Republica Moldova transmite în proprietate veşnică Ucrainei sectorul de autostradă Odesa-Reni în regiunea localităţii Palanca (7,7 km), precum şi sectorul de teren prin care trece acesta (o suprafaţă de 18 ha). Procedural, acordul putea fi atacat şi deoarece deputaţilor nu li s-a adus la cunoştintă cuprinsul considerat secret al hărţilor şi anexelor ce cuprind hărţile şi măsurătorile geodezice. Potrivit Constituţiei, dacă un act propus spre ratificare are anexe secrete, el se deliberează într-o altfel de procedură, ceea ce nu s-a întâmplat.

Chişinăul, iniţial, nu pretindea nimic Kievului. În schimb, acesta din urmă îşi dorea foarte mult să intre în posesia porţiunii de drum de lângă Palanca pentru a controla astfel întreaga şosea Odessa-Reni. Pentru a-şi atinge scopul, ucrainenii au recurs la şantaj. Ei au ameninţat cu confiscarea proprietăţii Republicii Moldova de pe teritoriul lor. E adevărat că multe din obiectivele Moldovei de acolo ori falimentaseră, ori aveau mari datorii, dar ele nu puteau fi sechestrate decât în urma unor hotărâri judecătoreşti, iar dacă mergea pe această cale, Ucraina risca să se împotmolească într-un litigiu internaţional de uzură. Kievul a propus în final Chişinăului să preia, în schimbul teritoriului predat, câteva întreprinderi şi staţiuni balneare din Ucraina, care oricum aparţineau Moldovei, însă nici acestea nu vor trece automat în custodia Republicii Moldova, precum au promis guvernanţii. Va fi formată o comisie moldo-ucraineană care pe durata a doi ani va urma să se pronunţe asupra acestei chestiuni.

Moşia satului Palanca, însă, nu era singurul teritoriu care urma să fie înstrăinat Ucrainei. Conform hărţilor secrete, anexate tratatului moldo-ucrainean, Ucraina intra în posesia unei insule situate între cursul actual al Nistrului şi cel de până la 1948, în dreptul localităţii Crocmaz din judeţul Tighina, numit de localnici “Nistrul chior”. Insula are o însemnătate strategică deoarece controlează ambele maluri ale Nistrului. Suprafaţa acesteia este de 108 hectare, suficient pentru (eventual) instalarea unei baze militare. Mai apare şi chestiunea şenalului navigabil, similară cu situaţia apărută în negocierile României cu Ucraina privind şenalul navigabil pe braţul Chilia al Dunării.

Ucraina are intenţia de a diminua controlul României asupra gurilor Dunării prin construcţia unui nou canal de legătură între Dunăre şi Marea Neagră, canal ce va diminua exclusivitatea României în privinţa dirijării traficului naval dintre Dunăre şi Mare. Şi aşa, ne reamintim cum circulaţia la gurile Dunării a fost blocată prin misterioase accidente ale unor nave aflate sub pavilioane CSI, ani la rândul, producând prejudicii uriaşe statului român. Lucrările vor începe în acest an şi se preconizează a fi finalizate până în vara anului 2003. Băncile de investiţii din Ucraina, potrivit unor surse din presa de la Chişinău, deja au început să verse fonduri guvernului ucrainean care are, la Ministerul Transporturilor, gata elaborat planul de execuţie şi fezabilitate. Canalul va lărgi şi adânci porţiunea de vărsare a braţului Chilia în Marea Neagra în dreptul localităţii Bistroe.

La dosarul cazului Palanca se adaugă şi problema ieşirii la mare, la Giurgiuleşti, a Republicii Moldova pe care ucrainienii au rezolvat-o simplu, pe şest, mutând puţin câte puţin, din 1991 încoace, borna kilometrică a frontierei de stat a Moldovei. Dacă în 1951 Moldova deţinea un acces la Mare pe o suprafaţă de 1150 de metri, în prezent, prin procedura descrisă mai sus, Moldova rămăsese cu doar 450 de metri. Acum, Ucraina a fost de acord să mai dea înapoi 150 de metri, deci Moldova se alege cu 600 de metri, jumătate din ceea ce îi aparţinea de fapt. Este evident că nici nu se pune problema construirii unui port pe o deschidere de 600 de metri. În realitate, pentru Moldova, cea mai la îndemână utilizare a acesului la mare s-ar fi putut face prin portul Galaţi, prin intermediul unor acorduri similare celor dintre Germania şi Olanda, privitor la portul Rotterdam, care, deşi aparţine Olandei este mai degrabă un port german.

La vremea respectivă, deputaţii PPCD au protestat public şi au iniţiat un proiect parlamentar de suspendare din funcţie a lui Petru Lucinschi, care însă nu a trecut. A fost creat un Comitet al cetăţenilor satului Palanca, condus de un lider al PPCD, s-a organizat o masivă campanie de proteste. Acordul nu a mai fost ratificat. Atunci. Acum, în pofida protestelor şi manifestaţiilor oamenilor din Palanca, a protestelor PPCD şi a campaniei duse de presa independentă de la Chişinău, acordul a trecut fără probleme, comuniştii deţinând majoritatea absolută.


(VIDEO) Giurgiuleştiul, sudul Basarabiei şi hotarele noastre

Decembrie 13, 2009
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

AFACEREA PALANCA: Avocatul parlamentar Tamara Plămădeală a sesizat Curtea Constituţională

Decembrie 11, 2009

către Curtea Constituţională a Republicii Moldova

SESIZARE

privind controlul constituţionalităţii Legii Nr. 348 – XV din 12.07.2001

pentru ratificarea Tratatului dintre Republica Moldova şi Ucraina cu privire la frontiera de stat,

publicată la 27.07.2001 în Monitorul Oficial Nr. 086.

ONORATĂ CURTE CONSTITUŢIONALĂ,

În baza articolelor 135 alin 1 lit. a Constituţiei Republicii Moldova, art. 4 alin 1) lit. a) din Legea cu privire la Curtea Citește în continuare »


AFACEREA PALANCA: Iurie Leancă către Vlad Cubreacov, 03 mai 2000

Decembrie 10, 2009

imaginea şampiliei Cancelariei de Stat a Republicii Moldova aplicate pe verso:


AFACEREA PALANCA: Poziţia Ministerului Finanţelor. 22 aprilie 1999

Decembrie 10, 2009


AFACEREA PALANCA: Poziţia Ministerului Securităţii Naţionale. 16 aprilie 1999

Decembrie 10, 2009


AFACEREA PALANCA: Poziţia ministerului Transporturilor şi Comunicaţiilor. 27 aprilie 1999

Decembrie 10, 2009