REZULTATELE CONCURSULUI DE ÎNCERCĂRI DE ICOANĂ A CUVIOSULUI ANATOLIE ROMÂNUL CEL CE ÎN PĂMÂNTUL JAPONIEI A STRĂLUCIT

Decembrie 5, 2014

Logo Rasaritul Romanesc

Asociația Răsăritul Românesc din Chișinău face publice rezultatele Concursului de încercări de icoană a Cuviosului Anatolie Românul cel ce în pământul Japoniei a strălucit, Concurs anunțat în data de 27 septembrie 2014.

Urmare a examinării lucrărilor depuse la sediul Asociației sau trimise prin curier electronic până în data de 25 noiembrie 2014, juriul format din artiști plastici și preoți ai Mitropoliei Basarabiei (Patriarhia Română) a decis selectarea, într-o primă etapă, a trei lucrări pentru primele trei locuri câștigătoare.

Lucrările selectare aparțin următorilor pictori iconari: 1) Doina Spătaru și Ștefan Purici din Cernăuți; 2. Ion Cojocaru din Edineț; 3. Pavel David din Strășeni.

Într-o a doua etapă, juriul a decis comasarea celor trei premii (5000 + 3500 + 2000 = 10500 MDL) și suplimentarea fondului de premiere cu încă 4500 MDL, astfel încât toate cele trei lucrări câștigătoare să fie premiate egal, cu câte 5000 MDL fiecare.

Asociația Răsăritul Românesc va tipări cele trei lucrări declarate câștigătoare și va pune la dispoziția Mitropoliei Basarabiei, dar și la dispoziția autorilor o parte din tiraj.


PARASTAS DE POMENIRE A CUVIOSULUI ARHIMANDRIT ANATOLIE TIHAI LA MĂRĂȘEȘTI

Noiembrie 29, 2014

Parastas 27 noiembrie 2014 I

Am primit vestea îmbucurătoare că în data de 27 noiembrie, în preziua împlinirii a 121 de ani de la strămutarea la lăcașurile de veci a Cuviosului arhimandrit Anatolie Tihai cel ce în pământul Japoniei a strălucit,  în biserica ”Sfântul Vasile cel Mare” din Mărășești, Sângerei, preacucernicul părinte protoiereu mitrofor Ioan Lisnic, preot paroh la Putinești, Florești, a săvârșit un Parastas pentru fericitul în adormire și vrednicul de pomenire Părinte Anatolie Tihai. Cu această ocazie părintele Ioan Lisnic a ținut și un cuvânt de învățătură în care a evocat figura solară și faptele de apostolat creștin ale celui mai mare misionar ortodox român din toate timpurile și din toate locurile.

Parastas 27 noiembrie 2014 II

Parastas 27 noiembrie 2014 III

Parastas 27 noiembrie 2014 IV


NOUĂ ÎNCERCARE DE ICOANĂ A CUVIOSULUI ANATOLIE ROMÂNUL CEL CE ÎN PĂMÂNTUL JAPONIEI A STRĂLUCIT

Noiembrie 25, 2014

Asociația ”Răsăritul Românesc” a primit astăzi de la Strășeni (centrul Basarabiei) imaginile unei încercări de icoană a Cuviosului Anatolie Românul cel ce în pământul Japoniei a strălucit. Autor este pictorul Pavel David. Lucrarea este executată în ulei, pe lemn îmbinat, având dimensiunile 350 mm x 600 mm.

Cuviosul Anatolie Romanul Pavel David

Cuviosul Anatolie Romanul Pavel David detaliu 1

Cuviosul Anatolie Romanul Pavel David detaliu 2

Cuviosul Anatolie Romanul Pavel David detaliu 3


ÎNCERCARE DE ICOANĂ A CUVIOSULUI ANATOLIE ROMÂNUL CEL CE ÎN PĂMÂNTUL JAPONIEI A STRĂLUCIT. PICTORI DIN CERNĂUȚI

Noiembrie 24, 2014

Asociația ”Răsăritul Românesc” a primit astăzi de la Cernăuți (nordul Bucovinei) imaginile unei încercări de icoană a Cuviosului Anatolie Românul cel ce în pământul Japoniei a strălucit. Autori sunt pictorii iconari Ștefan Purici și Doina Spătaru. Lucrarea este executată în tehnica tempera, pe blat din lemn de tei acoperit cu grund, foiță de aur de Harkov, 24 de carate.

Cuviosul Anatolie Romanul pictor Cernauti 1

Cuviosul Anatolie Romanul pictor Cernauti

Cuviosul Anatolie Romanul pictor Cernauti detaliu

Cuviosul Anatolie Romanul pictor Cernauti 2

Cuviosul Anatolie Romanul pictor Cernauti 3

Cuviosul Anatolie Romanul pictor Cernauti 4

 


ALTĂ ÎNCERCARE DE ICOANĂ A CUVIOSULUI ANATOLIE ROMÂNUL CEL CE ÎN PĂMÂNTUL JAPONIEI A STRĂLUCIT

Noiembrie 24, 2014
Domnișoara Jenny Stângaciu (22 de ani) din Constanţa ne-a trimis astăzi o încercare de icoană a Cuviosului Anatolie Românul cel ce în pământul Japoniei a strălucit. Jenny Stângaciu este în prezent studentă masterandă în anul I la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, Facultatea de Arte Decorative şi Design, secţia Artă Murală.
Da Sf Anatolie Tihai - Jenny Stangaciu-2

ÎNCERCARE DE ICOANĂ A CUVIOSULUI ANATOLIE ROMÂNUL CEL CE ÎN PĂMÂNTUL JAPONIEI A STRĂLUCIT

Noiembrie 24, 2014

Asociația ”Răsăritul Românesc” a primit astăzi încă o încercare de icoană a Cuviosului Anatolie Românul cel ce în pământul Japoniei a strălucit. Lucrarea îi aparține unui tânăr pictor iconar din Edineț, fostul județ Hotin, județ în care s-a născut Cuviosul Anatolie Românul (comuna Tărăsăuți, azi în regiunea Cernăuți). Lucrarea este executată în ulei, pe blat de lemn (tei), fiind acoperită cu foiță de aur.

Cuviosul Anatolie Romanul pictor Edinet 1

Cuviosul Anatolie Romanul pictor Edinet 2

Cuviosul Anatolie Romanul pictor Edinet 3

Inscriptie Japoneza

Inscriptie Romana


O ÎNCERCARE DE ICOANĂ A CUVIOSULUI ANATOLIE ROMÂNUL CEL CE ÎN PĂMÂNTUL JAPONIEI A STRĂLUCIT

Noiembrie 21, 2014

Încercare de icoană a Cuviosului Anatolie Românul cel ce în pământul Japoniei a strălucit. Autor al acestei lucrări este Elena Ecaterina Baciu, pictor iconar din Buzău, România.

Cuviosul Anatolie Romanul Elena Ecaterina Baciu Buzau 1

Cuviosul Anatolie Romanul Elena Ecaterina Baciu Buzau 2

Cuviosul Anatolie Romanul Elena Ecaterina Baciu Buzau 3

Cuviosul Anatolie Romanul Elena Ecaterina Baciu Buzau 4

 

 


SCHIȚĂ ÎN CREION A UNEI ÎNCERCĂRI DE ICOANĂ A CUVIOSULUI ANATOLIE ROMÂNUL CEL CE ÎN PĂMÂNTUL JAPONIEI A STRĂLUCIT

Noiembrie 20, 2014

Schiță în creion a unei încercări de icoană a Cuviosului Anatolie Românul cel ce în pământul Japoniei a strălucit. Pictor iconar din Cernăuți, nordul Bucovinei.

Cuviosul Anatolie Romanul schita Cernauti


PE URMELE MISIONARILOR BASARABENI DIN JAPONIA SECOLULUI XIX (VIDEO)

Martie 14, 2014

CUVIOSUL ROMÂN ANATOLIE TIHAI EVOCAT DE CONTEMPORANII SĂI

Martie 7, 2014
Preotul Pavel (Takuma) Sawabe

Preotul Pavel (Takuma) Sawabe

Biografie a Cuviosului român Anatolie Tihai scrisă de japonezi și predica părintelui Pavel Sawabe ținută la primul parastas oficiat în Japonia în memoria misionarului român 

Scurtă biografie a răposatului Părinte Învățător Anatolie 

Fostul arhimandrit și Învățător Anatolie s-a născut la 23 noiembrie 1838 în sudul Rusiei, în orașul Hotin din gubernia Basarabia. Tătăl său, Dimitrie Fiodorovici Tihai, și mama sa, Elisabeta Chimovna, au avut mai mulți frați și surori, dar dintre aceștia toți, ei au fost cei mai evlavioși și blânzi. Anatolie a fost primul fiu al unor asemenea oameni. În aceeași lună, în ziua a treizecea, preotul Petru Cernov l-a botezat cu numele de mirean Alexandru.

Îndată după absolvirea seminarului teologic a fost tuns în monahism în Sfântul Munte Athos, iar apoi s-a înscris la Academia Teologică din Kiev. Și-a încheiat studiile peste patru ani și la 30 august 1871 a primit gradul științific de candidat în științe teologice. În primăvara anului 1872 a venit în țara noastră, având marea obligațiune a misionarismului în Japonia. Din acel moment el a slujit Biserica Ortodoxă cu multă tragere de inimă, dovadă fiind și faptul că la 24 aprilie 1876 a fost distins cu ordinul Sfânta Ana de gradul III de către Împăratul Rusiei Alexandru al II-lea. Cunoștințele i-au fost recunoscute prin alegerea sa, la 2 aprilie 1882, ca membru al Societății Arheologice a Academiei Teologice din Kiev.

Un crâmpei din viața sa ni-l arată pe Învățător pe când conducea Școala teologică de pe lângă biserica din Hakodate. Era îndată după restaurarea epocii Meiji și elevii din acea vreme erau needucați și sălbatici și nu-și aranjau gheta (saboți niponi – nota traducătorului). În fiecare dimineață însă toate gheta erau aranjate frumos. La început elevii credeau că gheta sunt aranjate de către servitor. Însă, într-o noapte, unul dintre elevi a trebuit să iasă pentru sine afară și a văzut că cineva aranjează gheta. S-a dovedit că acela era părintele Anatolie, iar a doua zi de dimineață acest elev le-a poverstit celorlalți că nu servitorul, ci Învățătorul părinte este cel care aranjează gheta. După asta elevii au început să-și scoată încălțămintea cu grijă. Trebuie să spunem că acesta a fost un semn de neașteptată atenție din partea unui străin proaspăt sosit în Japonia. Dar anume aceasta a fost metoda pedagogică a părintelui Învățător și asemenea episoade sunt multe.

În data de 3 a lunii trecute, în biserica din Surugadai (catedrala Nikorai-do – nota traducătorului) părintele Sawabe a rostit o cuvântare în timpul parastasului pentru fostul Învățător Anatolie. Parastasul a fost oficiat de părintele Sawabe (Pavel Takuma Sawabe – nota traducătorului), dar a fost comandat de Miakawa Magojiro:

”Astăzi am săvărșit parastasul pentru răposatul părinte Învățător Anatolie, căruia îi suntem foarte îndatorați. Cineva trebuie să spună cum a slujit Învățătorul nostru Biserica Ortodoxă a Japoniei și ce a realizat. Bineînțeles că astăzi în Biserica noastră sunt oameni meșteșugiți la vorbă, dar eu sunt cel care, mai mult decât alții, am avut parte de binefacerile și dragostea părintelui Învățător Anatolie, căci din prima și până în ultima zi eu am fost cel care am împărtășit cu părintele Învățător aceleași scopuri și am împărțit aceleași osteneli, de aceea mi s-a spus: ești cel mai potrivit să vorbești despre părintele Învățător Anatolie.

Înainte de a vorbi despre biografia părintelui Învățător Anatolie, trebuie să spun în ce stare se afla Biserica Japoniei atunci când Învățătorul a venit în Japonia. Biserica exista încă dinaintea sosirii sale în Japonia. Atunci actualul episcop a mers pentru scurtă vreme în Rusia, de unde a revenit în Japonia, iar în anul următor părintele Anatolie a venit în Japonia. În acea vreme credincioșii Bisericii noastre erau cei din biserica din Hakodate și ei credeau că ar trebui să studieze științele rusești și, cu binecuvântarea episcopului, învățau limba rusă. Eu eram împotriva unei asemenea abordări. Am insistat ca să înființăm o misiune cât mai repede posibil. Și iată că până la urmă părerea mea a ieșit învingătoare și am hotărât cu toții că Învățătorul Nicolae trebuie să se mute la Tokio pentru o bună desfășurare a activității misionare. Atunci 4 sau 5 persoane au hotărât să se întoarcă la Senday pentru activitatea misionară. Eu am mers la Tokio pentru a găsi o casă pentru episcop. Dar eu nu sunt prea bun la lucruri din astea și nu am putut găsi o casă potrivită. Anume în acea vreme domnul Ono venise la Tokio cu treburi legate de nepoata sa și l-am rugat să găsească el o casă, iar eu între timp să mă ocup de misiune în Senday, chiar dacă timpul nu-mi îngăduise să obțin pentru asta aprobarea episcopului. Și iată așa, cu de la sine putere, am făcut înde noi schimb de obligații. Anume în acea vreme sosise în Japonia părintele Anatolie. La Senday am fost foarte binevenit. Pe durata unei singure luni de ziele am avut 112 sau 113 botezuri. Anume acești oameni sunt astăzi în Biserică asemenea unor mari sensei (oameni învățați – nota traducătorului). Părintele Învățător Anatolie a mers la Hakodate, iar până la urmă s-a găsit la Tokio o casă potrivită pentru episcop. Și episcopul l-a lăsat la Hakodate pe Anatolie, care încă nu cunoștea limba niponă, iar el s-a mutat la Tokio. Pe când eu m-am ocupat sârguincios de misiune la Senday și am fost băgat la închisoare. Ceva asemănător avusese loc și la Hakodate. Peste 4-5 zile după cele întâmplate la Senday, și la Hakodate au fost neplăceri din partea autorităților locale. Și iată că părintele Învățător Anatolie, care încă nu cunoștea limba niponă, nu cunoștea societatea japoneză și care nu avea pe nimeni ca să-l ajute, a întâmpinat mari greutăți. S-a găsit însă un oarecare Alexandru care să-l ajute în această situație neplăcută. Părintele Învățător Anatole a avut un caracter atât de neînfricat, încât era imposibil să-l cuprindă teama. Chiar și în vremurile grele el a lucrat ca de obicei. În timpul acestor neplăceri el a găsit o soluție și credincioșii au fost încântați de acest fapt. Cât despre situația episcopului, se spune că eu, aflându-mă în închisoare, mă puteam considera fericit și, la drept vorbind, am fost fericit în comparație cu el, care, îmi spusese domnul Ono, neavând unde să locuiască în Tokio, era nevoit uneori să înopteze în câte vreo casă părăsită. Iar domnul Ono nu avea pe ce să se culce, de aceea de câteva ori s-a culcat pe cufăr. Îmi pare rău că nu pot spune cu exactitate în ce lună și în ce an s-a întâmplat asta. A trebuit să mă pregătesc în grabă pentru a ține această cuvântare și nu am putut aduna date precise. Peste aproximativ patru luni eu am fost eliberat din închisoare și am mers la Tokio pentru a mă întâlni cu episcopul. Episcopul s-a bucurat nespus, iar eu, cu această bucurie, am revenit la Hakodate, unde m-am întâlnit cu Învățătorul Anatolie și, iată, de atunci am fost tot timpul împreună cu sfinția sa.

Cât despre aportul Învățătorului Anatolie, spre deosebire de episcop, este greu să găsim o realizare admirabilă sau măreață, pentru că, la drept vorbind, Biserica noastră a fost înființată de episcop, care o și conduce până în ziua de astăzi, și de aceea totul a depins de episcopul Nicolae și nu de Învățătorul Anatolie. Altfel spus, Învățătorul Anatolie a fost asemenea unei mame în familie. Cu alte cuvinte, în timp ce episcopul a fost stăpânul incontestabil al familiei, Învățătorul Anatolie ne-a fost ca o maică mult preaiubitoare. De aceea nu ni se arată meritele admirabile ale Învățătorului Anatolie. De fapt, așa și trebuie să fie. Când scriem istoria, noi scriem adesea despre faptele capului familiei, dar arareori scriem despre faptele mamei, dar, de fapt, meritele mamei în rezolvarea trebuirilor interne ale familiei sunt foarte importante. Lucrarea Învățătorului a fost o lucrare în sânul familiei. Preoții și misionarii mai în vârstă vor fi cu toții de acord cu această părere. Este  însă de luat în seamă faptul că în timp ce la Tokio nu se săvârșise încă nicio slujbă bisericească, la Hakodate acestea se țineau de mult. Și asta pentru că la Hakodate fuseseră create condițiile prielnice pentru ca slujbele bisericești să poată fi ținute. Când episcopul s-a mutat în acea încăpere care ne amintește de o casă cu stafii,  la Tokio, în cartierul Surugadai, erau doar câteva căscioare, nu exista loc de închinare, pe când la Hakodate exista deja o biserică în care slujbele se țineau în limba rusă. Atunci însă nu existau citeți ruși în strană. De aceea, anume eu am fost citeț. Au fost foarte multe întâmplări interesante din acea perioadă, despre care nu voi aminti aici, căci acestea le sunt cunoscute tuturor. Mai întâi eu am tradus primul răspuns ”Doamne, miluiește!” în limba niponă, iar apoi m-am străduit să traduc textul întregii cântări din rusă în japoneză și a devenit cu putință să cântăm în japoneză. Apoi însă a venit Iacob-san (Tihai- nota traducătorului). El a pus pe note cuvintele japoneze și astfel am avut o cântare adevărată. Înante noi cântam rusește prima frază din Heruvic, pe care o scrisesem cu alfabetul katakana și astfel cântam. Când au intrat în biserica noastră niște marinari ruși debarcați de pe corăbiile de război și au auzit această frază, au râs cu poftă. Învățătorul părinte Anatolie își aducea întotdeauna aminte despre această întâmplare, însă întotdeauna spunea: ei, ce să-i faci? Și astfel, noi ne-am descurcat în orice situație. Nu de mult a sosit aici un arhiepiscop grec și s-a rugat și probabil că nu ați înțeles acele cuvinte. Noi avem însă experiența ținerii slujbei bisericești în limba greacă. Odată a sosit un vapor la Hakodate și printre marinari erau și greci. Ei ne-au rugat să ținem o slujbă în limba greacă. Și noi nu am știu cum să procedăm. Învățătorul părinte Anatolie ne-a spus: eu voi rosti rugăciunile în limba greacă, iar voi, citeții, puteți să răspundeți grecește ”Doamne, miluiește!”, ”Ție, Doamne!” și ”Amin!”. Eu nu cunosc nici limba rusă și nici limba greacă, dar sunt obișnuit să acult limba rusă și știu când trebuie să spun răspunsurile, însă în greacă nu știu deloc. Mai mult, Învățătorul părinte Anatolie a citit rugăciunile în limba greacă, iar eu nu am înțeles când trebuie să răspund cu ”Doamne, miluiește!” și de aceea am spus ”Ție, Doamne!”, dar și ”Amin!” pe dibuite. Liturghia însă continua, iar eu am spus ”Amin!” și tot așa de vreo patru ori. Atunci, Învățătorul părinte Anatolie m-a oprit și mi-a spus: Gata, de-acuma ajunge! Așa era caracterul Învățătorului părinte Anatolie, care nu-și făcea griji din cauza oricărui mărunțiș. Pe de altă parte, însă, Învățătorul părinte Anatolie dacă începea un lucru, nu se mai oprea, asemenea picăturii care cade des, și, până la urmă, a devenit posibil să săvârșim liturghia în japoneză.

La un an după neplăcerile pe care le-am avut cu autoritățile din Hakodate, eu și cu părintele Anatolie am mers la Tokio. Era în ziua de 18 ianuarie, o mare sărbătoare. Dacă am fi fost în Hakodate, am fi săvârșit negreșit sfânta liturghie. Dar s-a confirmat presupunerea noastră că la Tokio nu va fi nicio liturghie. De ce? Pentru că cei de la Tokio erau prinși cu învățătura, întrucât îi convocaseră pe elevi și nu mai era loc unde să se poată sluji. Când Învățătorul părinte și-a încheiat treburile și s-a întors la Hakodate, el a ales 6 sau 7 candidați pentru a fi misionari. Dar aceștia încă nu erau pregătiți ca să meargă în afara orașului Hakodate, de aceea i-a oprit la Hakodate. Și nu le-a găstit alceva de lucru decât să conspecteze comentariile la Biblie făcute de părintele Anatolie. Dar cum aceștia erau mulți și cam nu prea mai aveau ce face, era bine să le fi dat ceva lucru fizic, drept care le-a spus să adune pietre în jurul bisericii. Toți elevii au fost nemulțumiți, însă, văzând asta, Învățătorul părinte Anatolie s-a dus și a început primul să care pietre. De aceea, nimeni nu s-a mai putut plânge și toți au muncit fizic. Printre aceștia cei mai interesanți s-au dovedit a fi Numabe și Oshima. Și cum oamenii aceștia nu puteau fi lăsați fără treabă, eu și cu 4-5 dintre ei am mers să facem misiune într-un loc care se cheamă Saru și am predicat acolo când și cum am apucat. Învățătorul părinte Anatolie explica tot timpul Scriptura, dar nu ținea prea bine predica. Iar când predica prea lung începeam să pirotim. Când predica însă în încăpere, o făcea bine. Poate nu foarte bine, dar tot ceea ce ne spunea era întotdeauna clar. De aceea, foarte multe dintre comentariile sale rămân valabile și astăzi. Printre acestea sunt și comentariile la cartea Facerii. Erau comentarii foarte bune pentru noi, pentru că reprezentau o explicație comprimată a cărții Facerii în traducerea domnului Horita. Așa cum aceste comentarii erau foarte bune și clare, eu și cu Alexei Yamanaka le-am redactat și le-am scos într-un volum. Asfel, părintele Anatolie le explica întotdeauna Scriptura misionarilor și le dădea material pentru lucrarea lor.

Avem datoria de a-i aduce un cuvânt de lăudă Învățătorului părinte mai cu seamă pentru faptul că a condus oamenii nu doar cu vorbe, ci cu căldura sufletului său. El i-a iubit pe credincioși, iar  căldura sufletească și modestia au fost calitățile lui caracteristice. El ne-a făcut să simțim această căldură prin care am devenit o Biserică, pentru că toate au început de la această căldură sufletească. De ce? Pentru că Învățătorul părinte știa să conducă prin exemplul purtării sale, iar credincioșii erau încântați de demnitatea Învățătorului părinte și se străduiau să-l imite. Astfel, Învățătorul părinte i-a imprimat felul său de a fi bisericii din Hakodate. Iar felul de a fi al credincioșilor din bisericile aflate la nord de Tokio derivă din cel al bisericii din Hakodate. Anume acesta este un monument viu. Învățătorul părinte Anatolie călătorea des între Tokio și Hakodate și ne-a arătat nouă cum trebuie să fie relațiile dintre un episcop și credincioși.

În plus, Învățătorul părinte Anatolie s-a îngrijit în mod deosebit de educația copiilor în duhul creștinismului și anume din acest motiv a și înființat școala primară din Hakodate. După cum spunea părintele Anatolie în vremea aceea, credincioșii de astăzi s-au lepădat de păgânism dar mai păstrează obișnuițe păgâne. De aceea este destul de complicat să-i faci pe credincioșii de astăzi creștini adevărați. Și părintele Anatolie le-a acordat atenția principală copiilor. Inițial domnul Damian Igarashi a fost responsabil de asta și copiii erau instruiți, însă lucrurile s-au dezvoltat și această responsabilitate a trecut în sarcina domnului Numabe. Într-o dimineață, chiar la revărsatul zorilor, Învățătorul părinte Anatolie a intrat cu lacrimi în ochi și s-a plâns că moravurile copiilor s-au stricat. De obicei, el nu se mira de nimic, dar iată că un om ca el a lăcrimat văzând stricarea copiilor. Noi am fost foarte mirați și l-am întrebat care este cauza. După cum s-a dovedit, copiii desenaseră ceva urât pe unul dintre pereții școlii. Văzând una ca asta, Învățătorul părinte a spus: iată că până și copiii pot avea o atât de proastă purtare… Și s-a îngrijorat tare. Noi l-am liniștit, însă această întâmplare ne arată cât de adâncă era preocuparea lui pentru copiii. Acest duh al său s-a transmis mai apoi școlii și astăzi acest duh înflorește. Așa a fost începutul școlii primare din Hakodate. Care era puterea bisericii în vremea aceea? Biserica din Tokio de asemenea se dezvolta de la o zi la alta, ajungând să aibă 50 sau chiar 100 de învățăcei. Cât privește însă biserica din Hakodate, pentru locuitorii din Senday și Morioka devenise mai comod să meargă la Tokio decât la Hakodate și de aceea începuseră să vină mai puțin la Hakodate. Din această cauză, Învățătorul părinte Anatolie vizita personal bisericile din Tohoku (nord-estul Japoniei – nota traducătorului) și a imprimat un stil aparte în biserică, lăsând un model de liturghisire.

Mai târziu, după ce episcopul s-a întors în Rusia pentru a fi hirotonit în treapta de episcop, el (părintele Anatolie Tihai – nota traducătorului) s-a aflat la Tokio și timp de un an a slujit în treapta de adjunct al episcopului. Anume în acea perioadă progresul Bisericii a fost unul substanțial. Și cu toate acestea, nu putem spune că în asta a fost doar meritul Învățătorului părinte Anatolie. De ce? Pentru că acea perioadă a fost foarte prielnică Bisericii, care se dezvolta mergând înainte asemenea unei corăbii cu pânzele umflate de vânt.

Apoi, părintele Anatolie a fost numit la Osaka. Meritul înființării bisericii din Osaka este meritul părintelui Anatolie.

Nu vă voi obisi povestindu-vă întâmplările care au avut loc după asta, pentru că voi le cunoașteți mai bine decât mine. Eu am povestit doar o mică parte dintre marile merite ale părintelui Anatolie. Vom avea posibilitatea să vorbim despre aceste merite în viitor.

Astăzi am slujit parastasul pentru Învățătorul părinte Anatolie. El a fost întotdeauna un ajutor al episcopului și a introdus rînduială în treburile interne ale Bisericii. Iată însă că lumea aceasta a fost părăsită nu doar de Învățătorul părinte Anatolie, dar și de atâția alții care s-au trecut din viață, iar cei care mai sunt în viață sunt deja bătrâni. De aceea, domniile voastre, care sunteți plini de forțe proaspete, luați-le locul înaintașilor mai în vârstă. Să nu vă gândiți deloc că nu v-ar ajunge puteri. La început și eu am fost atât de slab că am repetat ”Amin!” de 4 ori, și cu toate acestea mi-am îndeplinit datoria. Când ne-am început activitatea misionară noi nu cunoșteam decât jumătate din Învățătură. Desigur că atunci și lumea era mai simplă. Și cu toate acestea, așa am lucrat noi. Și ce Biserică avem astăzi? Avem mulți teologi, mulți misionari cu experiență. Biserica noastră s-a desăvârșit. Deci ce Biserică avem astăzi? Eu înțeleg că a devenit de zece, ba chiar de o sută de ori mai complicat să faci misiune decât altădată. Dar noi avem instrumentele care să asigure mersul înainte al misionarismului. Noi suntem deja bătrâni. Dacă oameni noi se ocupă de mișcarea misionară, ei vor reuși negreșit. Domnilor, nu este deloc complicat să treci dincolo de un munte înalt sau să pășești peste Mările Nordului. De aceea, vă rog, domniile voastre, ca, aducându-ne cu toții aminte de Învățătorul părinte Anatolie, să faceți tot ce vă stă în puteri pentru a vă îndeplini sarcinile încredințate de Biserică. Să fie așa cum sper, în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh! Amin!”

Publicat în revista tokiotă ”Seikyo Shinpo”, nr. 318 din 1 martie 1894, anul 25 al epocii Meiji, paginile 10-15

Notă: Mulţumiri speciale domnului profesor doctor Kimitaka Matsuzato de la Universitatea Hokkaido pentru ajutorul acordat la transpunerea din japoneză în română a acestui text.


Seminar despre primul preot misionar român în Japonia, Anatolie Tihai

Ianuarie 7, 2013
Cuviosul român Anatolie Tihai

Cuviosul român Anatolie Tihai

În seara de 12 decembrie 2012, Ambasada României la Tokio a organizat un seminar despre primul preot misionar român din Japonia, Anatolie Tihai, cu prilejul sărbătoririi în 2012 a 140 de ani de la sosirea lui în această ţară. În cadrul seminarului, au susţinut câte o prezentare domnul ambasador Radu Şerban şi părintele Demitrios Tanaka, directorul Sectorului Relaţii Internaţionale din cadrul Mitropoliei Ortodoxe nipone. Evenimentul a fost organizat cu sprijinul părintelui Alexandru Nicodim, reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române pe lângă Mitropolia Japoniei.

Tihai Tokio

La manifestare au participat ambasadorii Serbiei şi Greciei, reprezentanţi ai corpului diplomatic acreditat la Tokio şi ai Ministerului Afacerilor Externe nipon, membri ai comunităţii româneşti din Japonia şi ai asociaţiilor de prietenie româno-japoneze.

Părintele Anatolie Tihai s-a născut în 1839 în comuna Tărăsăuţi, judeţul Hotin, Noua Suliţă (astăzi în Ucraina). A studiat la Chişinău şi Kiev, iar în 1872 a acceptat să slujească alături de arhimandritul rus Nicolae Kasatkin în Japonia. A locuit în Hakodate (Hokkaido) unde a înfiinţat o şcoală primară, în Osaka unde a deschis o şcoală de catehism şi a slujit la Misiunea Ortodoxă Rusă din capitala niponă. S-a stins din viaţă în 1893 şi a fost înmormântat la Sankt Petersburg.

Seminar Tokio

Sursa: ziarul Lumina

Comunicarea părintelui Dimitrie Tanaka (Biserica Ortodoxă Japoneză)

FR. ANATOLY TIKHAI

Father Anatoly Tikhai was a hieromonk who came to Japan in the early 1870s to assist the future St. Nicholas of Japan in his missionary works in our country. Initially, St. Nicholas of Japan assigned Fr. Anatoly to his original missionary camp in Hakodate, Hokkaido, an island of northern Japan.

During his years in Japan before he returned to Russia due to a serious illness, Fr. Anatoly organized schools and ministered Japanese Orthodox communities in Hakodate, and later in Osaka, as well as served as dean of the language school and organized the seminary in Tokyo.

Hieromonk Fr. Anatoly was originally from Bessarabia – a historical term for the geographic region in Eastern Europe bounded by the Dniester River on the east and the Prut River on the west.

In secular, Alexander Dmitrievich Tikhai, born in Bessarabia, Khotin, initially Fr. Anatoly studied at the Chisinau Theological Seminary, but did not finish the course and went to Mount Athos. He became a monk on Mount Athos and lived on Holy Mount for four years and graduated from the Kiev Theological Academy before he was assigned to assist St. Nicholas in his missionary works in Japan.

Hieromonk Fr. Anatoly arrived in Japan in December 1871 (or else in October 1871), while the future St. Nicholas’ activities were still centered in Hakodate. After reviewing the status of the missionary efforts in Japan with Fr. Anatoly, St. Nicholas assigned Fr. Anatoly to the existing Orthodox camp in Hakodate, thus continuing to minister the community that had formed there. This allowed St. Nicholas to move his activities to Edo (the former Tokyo).

In 1873, Hieromonk Fr. Anatoly established the Motomachi Orthodox Primary School in Hakodate, where he taught for the next seven years. By 1880, the number of the students enrolled amounted to 300 people. In 1880, Fr. Anatoly was raised to the rank of Archimandrite and also was called by St. Nicholas to come up to the Kanda Surugadai headquarters of the Russian Orthodox mission in Tokyo, to become the dean of the Russian language school and the newly organized Tokyo’s Missionary School. Here, he taught theology to the seminarians and assisted St. Nicholas in his missionary works.

In 1877-1878, Fr. Anatoly visited Vladivostok with five Japanese candidates for their ordination. On his return in 1878, he made ​​a missionary tour to visit churches in western Japan, before reaching Osaka, where he performed the first baptism.

Subsequently, in 1879-1881, while St. Nicholas was absent from Japan, having returned to Russia to report his missionary achievements to the Holy Synod, Fr. Anatoly served as the head of the Russian Orthodox Mission in Japan. Without going into detail on the characteristics of Fr. Anatoly as a christian missionary, we pay attention only to the fact that he was loved so much by Japanese Orthodox flock. According to the remarks of his contemporary, Hieromonk Fr. Anatoly, like St. Nicholas, was so loved greatly by Japanese people of the time, which is so necessary in any, but especially in the missionary works. He was one who old chrisitians somehow called ‘Father’. In 1880, he was elevated to the rank of Archimandrite.

In 1882 he was transferred to serve in Osaka, where he built a missionary home, a church and a school.

In 1884, Osaka Missionary school was closed. Fr. Anatoly was transferred again to Tokyo. He became the rector of the church of the Russian embassy, but at the same time continued to be engaged in missionary works.

Fr. Anatoly is particularly famous for his works in church music. By his contribution to the translation of the music notes, St. Nicholas, by the end of 1873, could fully serve vigils in Japanese. Through Fr. Anatoly, in the beginning of 1874, his brother, a seminarian and a music teacher, Jacob Tikhai was summoned to Japan from Russia for making church music in Japan. Subsequently, Fr. Anatoly continued to translate notes of the church music into Japanese, as well as to teach the chanters.

In the late 1880s Archimandrite Fr. Anatoly’s health began to fail, and in the summer of 1890 he returned to Russia where he reposed in 1893.

Eventually, Archimandrite Fr. Anatoly spent 21 years as an orthodox missionary in Japan. By the end of his life, he returned to Russia, and probably remained among the brethren of the Alexander Nevsky Monastery. He reposed in Lord in 1893 in St. Petersburg, and was buried in the brothers’ area of the Nicholsky cemetery of the Alexander Nevsky Monastery. On his tombstone it says: „The rector of the Church of the Russian Imperial Mission to Japan.”

Bessarabian missionaries in Japan

Among Orthodox missionaries who served in the Russian Orthodox Mission in Japan from early 1870s until late 1920s, together with the future St. Nicholas, there were three Bessarabians; the most prominent among them – Archimandrite Fr. Anatoly Tikhai.

Fr. Anatoly Tikhai initially studied at the Chisinau Theological Seminary and was later ordained as a hieromonk in 1865 at the Zograf monastery on Mount Athos. In 1866, he returned to Chisinau to complete their studies at the seminary, subsequently in 1867 he entered the Kiev Theological Academy, where he was later ordained a deacon and then a priest. In Kiev in 1869 he had the opportunity to see and hear the famous missionary Hieromonk Nicholas (Kasatkin), who told the students about the status of the Orthodox Mission in Japan. So, in the soul of deacon Anatoly was born overwhelming desire to devote himself to missionary service. Immediately after graduation, hierodeacon Anatoly wrote a petition to the Holy Synod, so that he was sent to Japan as a member of the Mission.

Hieromonk Fr. Anatoly arrived in Japan in 1872 and became the assistant closest to Archimandrite Fr. Nicholas at that time, laboring over the spread of the Gospel in many missionary centers. Initially, Fr. Anatoly was entrusted to head missionary camp in Hakodate, where already existed Orthodox community of fifty people. In Hakodate, Fr. Anatoly served until 1880. In a relatively short time he began to speak in Japanese, of which he later acquired perfect command. Fr. Anatoly delivered sermons in public, created for the care of the community the parish council which was composed of the catechists elected among the faithful. The duties of the council were religious education of the members of the community, to teach them according to the canons of the Orthodox faith.

In Hakodate, Fr. Anatoly founded two schools, which were the first Orthodox schools in Japan. Later, according to this example Sunday schools were organized in all Orthodox communities in Japan.

Fr. Anatoly’s journalistic works are quite extensive and cover a considerable range of issues related to the activities of the Russian Orthodox mission in Japan. His materials were placed in a number of national publications, religious and secular. Fragments of diaries of Fr. Anatoly were published in 1878 in a Moscow magazine called «The Missionary», the official organ of the Russian Orthodox Missionary Society. Next year, Fr. Anatoly’s diaries notes were published in the magazine called «Missionary Review» (№ 46). His impressions as a supervisor of the Russian Orthodox mission is very valuable, through which we can observe specifically the cultural level of Japan of the time which he found in Hakodate.

In 1880, Fr. Anatoly founded a school of icon painting in Tokyo. Later, at the same place, a special workshop annexed to the Missionary School for women was opened, where a famous Japanese icon-painter, Irene Rin Yamashita, had long worked. In Osaka, Fr. Anatoly built the church, where congregated about two hundred people, and he painted it in Athos style.

Fr. Anatoly also founded a Sunday Church school for children and a missionary school for catechists. He preached in Kyoto, and also in the towns of Kamioka and Hamamatsu, to prepare sufficient background for the Orthodox missionary works in the south-western part of Japan, too. The fact is that, despite the formal transfer of the capital from Kyoto to Tokyo, the main focuses of social and cultural life of the Japanese people still remain in the south-west and mainly in the ancient capital and surrounding provinces.

In addition, he was actively involved in the translation of various works of Christian literature into Japanese.

Second Bessarabian missionary in Japan was Jacob Tikhai, brother of Fr. Anatoly. He graduated from the Chisinau Theological Seminary in 1869, and in 1874 went to Japan and served in the Catechetical School. Jacob Tikhai knew Japanese quite well and assembled choir from the Orthodox Japanese, translating the notes of some church music into Japanese.

Third Bessarabian participated in the Orthodox missions in Japan was Dmitry Lvovskiy, the grandson of the famous composer and musician Gregory Lvovskiy. He served as a deacon in Japan for more than thirty years. His principal concern was the organization of the choir of a hundred brothers and sisters for the cathedral in Tokyo. Deacon Dmitry knew perfectly Japanese and skillfully taught Russian in Missionary schools in Tokyo. Since 1874 in Tokyo was opened the Regent College, which under the leadership of Deacon Dmitry Lvovskiy, students studied church music, readings and liturgical ranks.

Today, we Japanese Orthodox Christians still live mostly upon the spiritual and religious heritages of St. Nicholas of Japan and these three Bessarabian missionaries who served in the Russian Orthodox Mission with Him. Certainly, many Japanese Orthodox scholars and intellectuals had contributed to their spiritual achievements remarkable in the history of the Orthodox Mission of the 19th and 20th century; however, we are no doubt beneficiaries of the faith of these missionaries who had struggled, as if St. Paul the apostle did with ardent fraternal love and incredible passion, to convey the Evangelion of Christ for salvation and the Orthodoxy to the Japanese people for so many years in this country. Therefore, with joy in Christ and indomitable patience, we must continue to work on the Divine tasks which our Lord committed us through them in the country of the Rising Sun.

Opere consultate:

  1. Церковь Воскресения Христова при русском консульстве в Хакодате (в Японии),” Миссионер, Москва, 1874, № 31.
  2. „Дневник русского православного миссионера,” Миссионерское обозрение, 1879, № 46.

Lucrări folosite:

  1. Бесстремянная, Г. Е., Японская Православная Церковь. История и современность, М. Троице-Сергиева Лавра, 2006, 249-250.
  2. Саблина, Э., 150 лет Православия в Японии. История Японской Православной Церкви и её основатель Святитель Николай, Москва: АИРО-ХХI; Санкт-Петербург: „Дмитрий Буланин”, 2006, 48-49. Сообщение Изяслава Тверецкого.
  3. Van Remortel, M. and Chang, Peter, eds., Saint Nikolai Kasatkin and the Orthodox Mission in Japan: A Collection of Writings by an International Group of Scholars about St. Nikolai, his Disciples, and the Mission (Святой Николай Касаткин и Православная Миссия в Японии: Сборник Работ Интернациональной Группцы Ученых о Св. Николае, его Учениках, и Миссии), Point Reyes Station, California: Divine Ascent Press, Monastery of St. John of Shanghai and San Francisco, 2003, 200.
  4. 『日本の光照者亜使徒聖ニコライの歩み』京都、日本ハリストス正教会教団・西日本主教教区、2008年、10頁。
  5. プロクル牛丸康夫『大阪正教会百年史譚』大阪、大阪ハリストス正教会、1978年、4、7頁。
Ambasadorul României în Japonia, Radu Șerban, Preafericitul Daniel Nushiro, Arhiepiscop de Tokyo, Mitropolit al întregii Japonii, și părintele Alexandru Nicodim, preot al comunității ortodoxe române din Japonia. Tokio, 15 iulie 2012.

Ambasadorul României în Japonia, Radu Șerban, Preafericitul Daniel Nushiro, Arhiepiscop de Tokyo, Mitropolit al întregii Japonii, și părintele Alexandru Nicodim, preot al comunității ortodoxe române din Japonia. Tokio, 15 iulie 2012.


RESTITUIRI: Figuri bisericeşti din Basarabia. Arhimandritul Anatolie Tinai

Octombrie 1, 2012
Cuviosul român Anatolie Tihai

Cuviosul român Anatolie Tihai

Numele din viaţa de mir îl avea Alexandru, născut în satul Tărăsăuţi, judeţul Hotin, în anul 1843.

După absolvirea şcoalei primare, este dat de părinţii săi la învăţătura duhovnicească, la care avea deosebită înclinaţie. În anul 1860, fiind elev la Seminarul Teologic din Chişinău, cere învoire de la Direcţiunea acestei şcoli ca să plece pe un timp oarecare acasă, declarând pedagogului său că părinţii săi sunt grav bolnavi.

Direcţiunea Seminarului, bazându-se pe motivele declarate de elevul Alexandru Tihai, îi acordă o permisie de patru zile.

Trecând termenul permisiei, Alexandru Tihai nu se prezentase încă la seminar. Direcţiunea Şcoalei trimite o adresă protopopului ca să se intereseze de elevul Alexandru Tihai din satul Tărăsăuţi şi să comunice motivul lipsei lui de la şcoală.

Protopopul Teodor Baconschi, în ziua de 18 decembrie 1861 răspunde Direcţiunei Seminarului că elevul Alexandru Tihai într-adevăr a fost acasă în ziua de 5 octombrie 1861, dar a stat numai două zile şi a plecat la Chişinău.

Vestea aceasta a pus pe gânduri Corpul Didactic al Seminarului, crezând că elevul Alexandru Tihai ar fi recurs la un gest nepotrivit, şi a intervenit la autorităţile civile, pentru căutarea elevului A. Tihai.

Dar nici autorităţile civile n-au putut afla de urma lui. Trecând patru ani de la această întâmplare, vine vestea frumoasă că Alexandru Tihai se află la Muntele Atos, primind călugăria la mănăstirea Zograf, schimbându-şi numele în Anatolie. În anul 1866 se întoarce la Chişinău şi continuă studiile la Seminarul Teologic, reuşind într-un an să obţină două clase odată, iar în anul următor termină Seminarul cu mari laude şi în acelaşi an se înscrie în Academia din Kiev, continuându-şi studiile cu mult succes.

În anul 1869 este hirotonit ierodiacon. După terminarea studiilor academice, se duce în Japonia pentru propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Acolo, departe de ţara sa, ierodiaconul Anatolie Tihai munceşte din greu, pentru slava sfintei Biserici ortodoxe. Este numit ca paroh la biserica imperială din Japonia şi 20 de ani serveşte cauzei sfinte, semănând cuvântul Evangheliei între neamurile păgâne.

A convertit la religia ortodoxă mii de suflete din poporul japonez. Fiind departe de Basarabia, pentru care n-a încetat să manifese dragostea sa pentru neamul moldovenesc, colaborează la revista Eparhială din Mitropolia Basarabiei.

Multe artocole de ale lui au fost retipărite în broşuri speciale şi răspândite în broşuri speciale şi răspândite în popor, fiindcă conţineau cele mai potrivite idei pentru masa populară.

Arhimandritul Anatolie Tinai a fost u n misionar vrednic şi fără nici o exagerare îl putem califica unicul în istoria bisericească din Basarabia.âEl, pentru Biserica lui Hristos era hotărât să meargă până la sacrificiu. Cu toate că fizic era slab şi după cinci ani de activitate în Japonia sănătatea lui a fost zdruncinată şi mai tare, el n-a părăsit postul său până la moarte.

În ultimul timp simţindu-se slăbit de tot, din cauza climatului neprielnic care îi rodea sănătatea fără nici o milă, Arhimandritul Anatolie Tihai a hotărât să-şi părăsească misiunea sa în Japonia şi să se întoarcă în Basarabia lui dragă, ca să mai admire ultima dată locurile copilăriei sale ş-apoi să moară, după cum scrie el în revistă: „vin în Basarabia pentru că simt cum moartea mă pândeşte”.

Şi într-adevăr, moartea i-a fost aproape şi el n-a avut fericirea să mai vadă Basarabia, căci, pornit la drum, simţindu-se prost, s-a oprit la Petersburg şi acolo şi-a dat sfârşitul în anul 1893.

Revista „Luminătorul”, 1933, nr- 3-4, paginile 236-237, Chişinău


Scrisori ale primului preot japonez traduse din japoneză în rusă de către Cuviosul român Anatolie Tihai

Iunie 30, 2012

Două scrisori ale părintelui Pavel Sawabe, misionar din rândul japonezilor convertiți (traducere din japoneză)

Preotul japonez Pavel Sawabe

Preotul japonez Pavel Sawabe

Scrisoarea întâi. Nevrednicul și păcătosul preot ortodox japonez Pavel Sawabe trimit cu respect această scrisoare nașului meu de botez, nobil rus.

Harul lui Dumezeu să fie cu Dumneavoastră și cu toată casa Dumneavoastră. Vă prezint mulțumirea mea pentru bunăvoința pe care mi-ați arătat-o mie, păcătosul, și turmei lui Hristos din țara mea. Dumneavoastră învredniciți nevrednicia noastră de această bunăvoință și ne-ați arătat de nenumărate ori dragostea pe care ne-o purtați, mai cu seamă păcătosului Dumneavostră fiu Pavel, căruia i-ați acordat cinstea de a vă numi naș de botez.

De mult am dorit să Vă scriu, însă, necunoscund limba rusă, am ezitat să o fac, tărăgănând asfel până acum, fapt pentru care Vă rog, cu smerenie, să mă iertați. Vă trimit acum această scrisoare, întrucât asupra noastră s-a abătut un necaz. Pruncii, văzând primejdia, aleargă cu grăbire în îmbărțișarea maicii lor. Asemenea acestora, alergăm și noi la picioarele milostivirii Voastre. Împrejurările noastre Vă sunt cunoscute din scrisorile părintelui nostru duhovnic Anatolie. Sfinția sa se află acum într-o situație foarte grea. Noi, cu mijloacele noastre, nu suntem în stare să susținem Biserica. Dacă cele care există acum s-ar desființa pe jumătate, va fi nu doar o întristare pentru mica noastră turmă, ci și inima părintelui nostru duhovnic nu va avea alinare. Vă implor să binevoiți a înțelege întristarea noastră și a ne arăta din nou marea Dumneavoastră dragoste și milostivire. Dacă am avea ajutor pentru propovăduirea Evangheliei, și slabele noastre puteri vor crește, iar credința se va răspândi. Milostivirea Dumneavoastră către noi va aduce rod bun în fața lui Dumnezeu, iar noi ne vom bucura așa cum iarba uscată se bucură de ploaie. Vă rog smerit ca, milostivindu-Vă, să ne auziți glasul. Păcătosul Dumneavoastră fiu vă spune acestea, întrucât se teme să nu se piardă cele făcute până acum pentru răspândirea ortodoxiei. Vă rog fierbinte să nu vă mâniați pe mine pentru cuvintele mele și acordați-mi cinstea de a le asculta.

Cu smerenie Vă doresc ca Dumnevostră cu întreaga Dumneavoastră familie să fiți tot timpul în pace și sănătos sub revărsarea harului Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.

Nevrednicul preot ortodox Pavel Sawabe.

23 martie 1877

Scrisoarea a doua. Nevrednicul preot al Bisericii Ortodoxe, al Dumneavoastră fiu sufletesc Pavel, trimit cu plecăciune această scrisoare către nobilul rus.

Mila lui Dumnezeu să fie cu Voi și cu casa Voastră. Fiul Dumneavostră Pavel Vă scrie din Hakodate, împreună cu părintele nostru duhovnic Anatolie, această smerită scrisoare în timpul situației noastre de nevoință.  În țara dumneavoastră acum e timp de război, dar, cu toate acestea, am avut onoarea să primim ajutorul Dumneavoastră și, dimpreună cu acesta, scrisoarea Dumneavoastră plină de dragoste. În această scrisoare spuneți că credința îi unește pe oamneii despărțiți de spațiu și pe oamenii din diferite trepte, mari și mici, și naște o reciprocă comuniune sufletească în dragoste. În temeiul acestor cuvinte ale Dumneavoastră și sperând că nu veți trece cu vedere cuvintele mele, vă scriu liber. Vă rog fierbinte să mă ascultați.

Încă pe vremea când ascultam învățătura rudele și apropiații mei mă evitau, iar guvernul mă prigonea și atunci sigurul refugiu l-am găsit la oamenii ruși. Părintele meu duhovnic Nicolae pomenea adesea în discuții numele Dumneavoastră, fapt pentru care, atunci cînd eu, iar mai târziu și soția mea, am primit sfântul Botez, ne-am învrednicit să Vă avem de Dumneavoastră și pe fiica Dumneavoastră drept naș și nașă de botez. De aceea, neuitându-Vă niciodată, în timpul aducerii Jertfei nesângeroase Vă pomenesc la rugăciune. Gândindu-mă la Dumneavoastră, am dorit adesea să-mi deschid inima către Dumneavoastră, dar, din cauza necunoașterii limbii Dumneavoastră, nu am putut să fac nimic. Acum, din fericire, îmi pot îndeplini această dorință prin mijlocirea părintelui Anatolie, și vreau să Vă spun și despre răspândirea credinței în țara mea, în timpul de astăzi. Harul lui Dumnezeu pogoară peste țara mea, întunericul rătăcirilor se risipește treptat, iar lumina credinței celei adevărate, asemenea soarelui care răsare, o luminează. Numărul celor chemați de Dumnezeu crește tot mai mult din zi în zi și din lună în lună, de aceea în vara acestui an Biserica i-a ales pe patru propovăduitori, care au plecat la Vladivostok împreună cu părintele Anatolie pentru a primi harul preoției, însă, din nefericire (urmare a decesului Preasifințitului episcop al Kamciatkăi), s-au înturnat neatingându-și de această dată scopul.

În timpul de față părintele Anatolie, luând de la Hakodate calea pe uscat, vizitează și cercetează diferite biserici ale noastre. Eu i m-am alăturat și acum călătorim împreună, ca, după ce am vizitat astfel 21 de biserici, să ajungem astăzi la cea din Sendai. Înainte propovăduirii i se puneau piedici, însă acum nu numai că nu mai există așa ceva, dar și înșiși funcționarii au venit în multe locuri ca să asculte predicile părintelui Anatolie. Locurile pe care le vizităm acum sunt foarte sărace, pe de asupra mai fiind și timpul rece al anului. După obiceiul din țara mea, în case nu există sobe, ci doar puțin foc în vatră este folosit pentru încălzire. Pentru dormit nu există paturi, ci se doarme direct pe podea, și nici bucatele noastre nu sunt dintre cele gustoase. Astfel de nevoințe pot fi suportate numai pentru numele lui Dumnezeu, dar mângâierea sufletescului nostru părinte stă în altceva. Creștinii, la intrarea în diferite orașe și sate, îi arată Sfinției sale dragostea și respectul lor, când bărbați și femei, în număr când de 30, când de 50, când de 100, îl întâmpină cu bucurie, ieșindu-i în cale departe în afara orașului. În multe locuri creștinii au construit cu mijloace proprii case de rugăciune și încă mai construiesc și acum sau au de gând să construiască. De asemenea, în multe biserici propovăduitorii sunt întreținuți cu mijloacele credincioșilor. Astfel, ajutorul primit prin mijlocirea Dumneavoastră bineînțeles că nu rămâne fără folos, ci va aduce rod mult și va fi o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu. Întrucât eu m-am născut în Japonia, constrângerile arătate mai sus nu-mi par a fi atât de grele, dar, fiind slab cu duhul și cu trupul, nu pot îndeplini tot ceea ce mi se cere în slujirea Bisericii. De altfel, cu toate aceste neajunsuri ale mele, am săvârșit sfântul Botez pentru aproape 1300 de suflete. Mă mai gândesc și la organizarea cântării bisericești (în interiorul țării), însă despre aceasta deocamdată nu pot spune nimic.

În scrisoarea Dumneavoastră mi-ați acordat cinstea de a exprima, din partea Dumneavoastră și a fiicei Dumneavoastră, urări de bine pentru mine și pentru soția mea Maria, din care cauză ea Vă este mult recunoscătoare și întreabă smerit dacă sunteți sănătoși și în bună pace.

Mă rog bunului Dumnezeu, cu smerenie, ca harul Său să Vă păzească în sănătate deplină în viața aceasta.

Nevrednicul preot al Bisericii Ortodoxe Japoneze Pavel Sawabe.

Anul al X-lea Meiji, 1877, luna a 12-cea, ziua a 23-a (11/23) a lui decembrie.

Revista ”Misionarul”, nr. 27 din 2 iulie 1878

Traducere din rusă – Vlad Cubreacov

Nota traducătorului: Aceste scrisori îi sunt adresate, după toată probabilitatea, contelui Eufimie Putiatin.


Scrisoare a Cuviosului român Anatolie Tihai din martie 1878

Iunie 30, 2012

Vești din Japonia

Pentru cititorii revistei ”Misionarul” vor fi, sperăm, interesante ultimele știri pe care le plasăm mai jos despre succesele propovăduirii ortodoxe din Japonia, știri pe care le-am primit de curând de la ieromonahul Anatolie, misionar japonez. În numărul următor, 27, al ”Misionarului” vom publica traducerea a două scrisori în limba japoneză, scrise de preotul japonez Pavel Savabe, cunoscut prin râvna sa pentru ortodoxie, către o persoană care s-a aflat acum câțiva ani pe acele meleaguri. Mai multe detalii, este de presupus, ne vor fi comunicate de către misionarul nostru ieromonahul Anatolie, detalii care i-au devenit cunoscute în timpul vizitării de către Sfinția sa a comunităților ortodoxe întemeiate în diverse localități din insula Nippon, comunități de acest fel avându-se în vedere a se înființa de îndată ce mijloacele financiare ale misiunii o vor permite.

Scrisoarea ieromonahului misionar Anatolie din Hakodate, din 15/27 martie 1878

Scrisoarea Dumneavoastră din 22 iulie anul trecut am primit-o în decembrie, în orașul Sendai, unde mă aflam, vizitând comunitățile de credincioși din interiorul țării. Abia la 6 marie curent am reușit să revin la Hakodate, fapt pentru care până în prezent nu am putut să răspund la scrisoarea Dumneavoastră. La Sendai s-a aflat împreună cu mine și părintele Pavel și ambii am citit-o cu lacrimi de recunoștință. Părintele Pavel chiar atunci V-a scris un răspuns, pe care îl alăturez la prezenta împreună cu traducerea. Vă rog să primiți cea mai sinceră și mai profundă recunoștință pentru ajutorul oportun acordat cu mijlocirea Dumneavostră. Până acum Dumnezeu s-a milostivit de noi și compatrioții iubitori de Dumnezeu nu ne-au lăsat. Anul trecut și Preasfințitul Veniamin al Irkuțkului ne-a ajutat și punctul misionar din Hakodate și-a putut continua existența  relativ fără lipsuri și fără a desființa vreuna dintre instituțiile sale de bază, iar pentru începutul acestui an avem jertfa trimisă de Dumneavoastră, constând în peste 300 de dolari[1], și credem că și pe viitor Rusia iubitoare de Dumnezeu și purtătoare de biruință ne va mai ajuta, întrucât necesitățile misiunii sunt, în general, mari. În aproape 50 de localități diferite din Japonia – de la Hakodate la Osaka – se desfășoară cu succes propovăduirea ortodoxă; în timpul ultimei mele călătorii de trei luni și jumătate prin Japonia am vizitat 35 de comunități mari și mici, acum bine rânduite, în insula Nippon până în oarașul Osaka din apropiere de Kobe. În acest răstimp, părintele Pavel a botezat aproape 200 de suflete, iar eu am botezat, de la Edo la Osaka, peste 100. În februarie anul acesta a luat ființă o nouă și mult promițătoare pe viitor comunitate ortodoxă în orașul Osaka din partea de sud a Japoniei. Acest oraș este al doilea ca mărime în Japonia și propovăduirea noastră acolo a început abia în noiembrie, iar acum Dumnezeu a binevoit să botezăm acolo 35 de suflete. Părintele arhimandrit Nicolae are în vedere înființarea unui nou punct misionar la Nagasaki, cel mai sudic port din insula Kiuziu și să mă trimită pe mine într-acolo dacă va fi cu putință să las Hakodate în grija unuia dintre catehizatorii japonezi care urmează a fi sfințiți în întru preot; faptul însă va cere alte noi cheltuieli, pe când noi și cu două pucte misionare abia de legăm tei de curmei. Părerea mea este că fără a avea asigurate mijloacele este mai bine să nu înființăm un nou punct misionar, însă, de altfel, prăintele Nicolae cunoaște mai bine decât mine de ce mijloace dispune misiunea japoneză și dacă Sfinția sa va spune să merg la Nagasaki, mă voi duce într-acolo. Ni se cer încă mulți propovăduitori în multe locuri și noi am putea doar să ne bucurăm de acest fapt, dacă am dispune de mijloacle pentru trimiterea de catehizatori și pentru pregătirea altora noi. Dumneavostră însă cunoașteți de ce mijloace dispune misiunea. Detaliile călătoriei mele le trimit chiar acum spre publicare. Ați binevoi cumva să aruncați o privire peste ele?

La sfârșitul lunii aprilie va trebui să merg din nou în regiunea Amur cu 4 sau 5 dintre catehizatorii noștri candidați pentru preoție. Ne vine foarte greu fără preoți. Doar părintele Pavel de unul singur nu poate fi peste tot, iar fără preot întărirea credincioșilor în credință este de neînchipuit. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să săvârșim și acest lucru!

Al Dumneavostră supus serv și, la fel, rugător către Domnul,

Ieromonah Anatolie

Revista ”Misionarul”, nr. 26 din 25 iunie 1878

Traducere din rusă – Vlad Cubreacov


[1] Această donație a fost primită din prtea mitropolitului de Kiev și a altor persoane.


Cenotaful Cuviosului român Anatolie Tihai la Tokio

Iunie 29, 2012

Cenotaful Cuviosului român Anatolie Tihai, ridicat de credincioşii japonezi în curtea Catedralei Învierii Domnului, zisă şi Nikorai-do, din Tokio, a fost primul şi singurul monument pe continentul asiatic dedicat unui consângean de-al nostru. Acest cenotaf a fost construit pe mijloacele rezultate dintr-o colectă publică iniţiată în februarie 1894.  În timpul marelui cutremur din 1 septembrie 1923 cenotaful a fost distrus complet. Am descoperit o imagine a acestui monument al conaţionalului nostru într-un volum apărut în 1905 şi păstrat în arhiva Bisericii Ortodoxe Japoneze. Cenotaful reprezenta o răstignire metalică, cu icoana Mântuitorului pictată pe partea din faţă, şi un soclu din piatră pe care erau gravate nu doar numele Cuviosului nostru părinte Anatolie Tihai, ci şi o scurtă biografie a acestuia.

Lansăm acum, în numele asociației RĂSĂRITUL ROMÂNESC din Chișinău, iniţiativa refacerii, cu aprobarea Bisericii Ortodoxe Japoneze, a acestui cenotaf, într-o soluţie tehnică nouă, în stil românesc. Îi rugăm pe toţi cei interesaţi să ne contacteze. Vedeţi mai jos imaginile din monografia despre Catedrala Nikorai-do.

Cenotaful Cuviosului român Anatolie Tihai

Cenotaful Cuviosului român Anatolie Tihai

Inscripţie pe cenotaful Cuviosului român Anatolie Tihai

Inscripţie în japoneză pe placa din faţă a cenotafului Cuviosului român Anatolie Tihai: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!”

Biografia pe scurt a Cuviosului român Anatolie Tihai, gravată pe cenotaf

Biografia pe scurt a Cuviosului român Anatolie Tihai, gravată pe partea din spate a cenotafului

Coperta monografiei în care apar imaginile cenotafului Cuviosului român Anatolie Tihai

Coperta monografiei în care apar imaginile cenotafului Cuviosului român Anatolie Tihai

Partituri ortodoxe japoneze scrise de un român din Basarabia

Mai 28, 2012
Diaconul şi ligurgistul român Dimitrie Livovschi şi Cuviosul Român Anatolie Tihai în mijlocul credincioşilor ortodocşi niponi din Osaka, 1882.

Diaconul şi ligurgistul român Dimitrie Livovschi şi Cuviosul Român Anatolie Tihai în mijlocul credincioşilor ortodocşi niponi din Osaka, 1882.

Cu ocazia vizitei de documentare şi cercetare efectuate în Japonia, în ianuarie 2012, doamna preoteasă şi muzicolog Maria Junko Matsushima din Nagoya mi-a pus cu amabilitate la dispoziţie mai multe partituri ortodoxe în limba japoneză care le aparţin unor doi mari români deschizători de drumuri în cultura şi spiritualitatea ortodoxă japoneză: liturgiştii Iacob Tihai şi Dimitrie Livovschi.

Dedicaţia doamnei preotese Maria Junko Matsushima, scrisă în engleză manu proprio pe culegerea de partituri, este următoarea: „To Vlad Cubreacov for the memory of Iakov Tichai and Dimitry Livovsky. The Holy Theophany Church in Nagoya, Japan. Fr. George and Maria Matsushima, jan. 22, 2012”.

Redau mai jos, pentru cei interesaţi, imaginile doar uneia dintre partiturile semnate de diaconul şi liturgistul român Dimitrie Livovschi (18.., Japca, jud. Orhei, Basarabia – 1924, Yokohama, Japonia).


Premieră absolută! Cuviosul Român Anatolie Tihai: SECTELE RELIGIOASE DIN JAPONIA (VI)

Mai 27, 2012

Capitolul VI.

În majoritatea templelor budiste se oficiază zilnic două servicii religioase – dimineaţa şi seara, iar altădată se mai oficia încă unul pe parcursul zilei. Serviciile religioase sunt oficiate în special în amintirea celor morţi, înălţându-se rugăciuni pentru sufletele acestora. De asemenea, se fac rugăciuni pentru împărat, ca şi pentru pacea şi fericirea poporului japonez şi a ţării. Aşa cum rugăciunile pentru morţi constituie la budişti partea esenţială a serviciului lor religios public, tot asfel şi rânduiala înmormântării reprezintă singurul caz important în viaţa omului la care participă bonzii, întrucât la naştere sau căsătorie aceştia nu au nici o participare. Ne vom limita la descrierea rânduielii înmormântării.

Această rânduială are particularităţile sale la fiecare dintre secte, însă opt elemente comune ale ei se reduc la următoarele. Atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, rânduiala înmormântării este aceeaşi. După deces, trupul este imediat spălat, după care este chemat un bonz, care fie că ia singur în palme capul defunctului, fie că o face oricine altcineva, iar bonzul, stând în acest timp după un paravan, se roagă. Apoi, dacă se doreşte incinerarea definctului, trupul lui este pus într-o cadă, sau într-un sicriu dacă se doreşte să fie înmormântat, iar mai apoi răposatul este dus la templu, însă nu este băgat în incintă, ci este pus, pe mijloc, la intrare. Când răposatul este adus la templu, rudele acestuia îl însoţesc, purtând haine de culoare deschisă (nu de diferite culori, ci albe sau surii). La templu, în funcţie de starea socială a defunctului, de banii care se plătesc, vin mai mulţi sau mai puţini bonzi care se aliniază în două rânduri în mijlocul templului, iar mai-marele dintre bonzi se postează în centru. Tot în centru, la unul dintre capetele celor două rânduri de bonzi, se pune o măsuţă pe care ard lumânări şi fumegă beţigaşe subţiri plăcut mirositoare. Bonzii se roagă recitând cântat şi destul de îndelungat rugăciuni într-o limbă absolut neînţeleasă, pe care ei o numesc chinezească. Aceste rugăciuni sunt recitate pe de rost, dintr-o suflare, la un impresionant unison, văzându-se că sunt bine învăţate. Din când în când, bonzii mai mici în treaptă se opresc şi doar mai-marele lor rosteşte rugăciunile. În timpul acestor rugăciuni bonzii lovesc cu un beţigaş o cupă mare făcută din aramă. După încheierea rugăciunii, rudele duc trupul defunctului la cimitiv, unde îl şi înmormântează sau îl incinerează (în special, cei din secta Monto). Dacă răposatului a fost un om bogat, bonzii merg şi ei la cimitir, fiind invitaţi de către rude, dar, în general, bonzii nu-l însoţesc pe cel răposat la cimitir. După răposare se fac rugăciuni pentru cel răposat timp de şapte săptămâni de câte două ori pe săptămână, apoi se fac rugăciuni peste o sută de zile şi, în sfârşit, la un an de la deces. Budiştii mai au şi regula de a se ruga pentru cei răposaţi la împlinirea a treisprezece, douăzeci şi trei, treizeci şi trei, cinzeci şi o sută de ani.

În afară de rugăciunile publice, bonzii budişti, asemenea kannusi-lor şintoişti, ţin, de două-trei ori pe lună, predici, însă predicile lor nu constituie o parte a serviciului religios, fiind ţinute absolut separat. Altădată predicile erau ţinute mai rar decât astăzi, dar guvernul a introdus obligaţia de a le ţine.

Veşmintele folosite de către bonzi în timpul oficierii serviciilor religioase şi a rânduielilor nu se deosebesc prea mult de la o sectă la alta încât faptul să se remarce dintr-o dată. Hainele lor se deosebesc în special după culoare, calitatea pânzei şi ornamentele pe partea din spate a pelerinei, însă ca formă sunt identice. Hainele sunt două – una care se îmbracă direct pe corp, fiind lungă până mai jos de genunchi, iar peste aceasta se poartă, peste umărul stâng, slobozită pe sub mâna dreaptă, un fel de togă-pelerină – o bucată dreptunghiulară de pânză de brocart, sau din alt material, asemănătoare cu o traistă, ceea ce semnifică starea umilă a lui Budha, care purta traistă asemeni cerșetorilor. Anume această togă-pelerină și diferă după culoarea și calitatea pânzei, în funcție de treapta persoanei și în funcție de sectă. Bonzii țin în mână un toiag din lemn sau o cârjă metalică în formă de ”S” (cei din secta Monto nu folosesc așa ceva), numită Nyoi, pe când cei din secta Zen mai folosesc un baston cu un pămătuf de păr alb, cu care este alungat diavolul. Acest baston se numește hosi. Bonzii mai au în mână mătănii.

Călubări budiști din Japonia

Călubări budiști din Japonia

Postul constă la budiști în abținerea de la consumul de pește și cel al cărnii oricărei vietăți. Fiecare sectă are rânduite anumite zile, de la 5 la 15, pentru postirea tuturor, în lunile octombrie, noiembrie și decembrie. Pe lângă asta, se mai stabilesc zile de post pentru odihna sufletelor rudelor răposate: pentru părinți și rude mai în vârstă – până la 49 de zile, iar pentru rudele mai tinere, bunăoară, pentru copii – până la două săptămâni.

***

În timpul rugăciunilor particulare şi celor de obşte, budiştii râvnitori folosesc mătăniile. Mai există, de-a lungul drumurilor şi în curţile templelor, aşa-numita maşină de rugăciune – o roată fixată într-o tăietură făcută într-un stâlp. Budiştii învârt această maşină în locul propriilor lor rugăciuni. Mai presus însă de toate este preţuită meditaţia în solitudine, care trebuie făcută, de altfel, stând nemişcat în poziţie turcească, cu ochii închişi sau cu privirea aţintită asupra unui obiect oarecare, timp în care trebuie să cugeţi adânc despre deşertăciunea lumii, despre propira imperfecţiune etc., alungând orice gând străin.

***

Nașterea Domnului. Icoană ortodoxă japoneză.

Nașterea Domnului. Icoană ortodoxă japoneză.

Budismul există în Japonia de aproximativ 1500 de ani şi sunt mai bine ce 100 de ani de când acesta a căpătat aici o poziţie dominantă, de care nu-l poate lipsi nici măcar religia Shinto susţinută oficial. Budismul datorează această poziție forței interne a învățăturii sale în comparație cu șintoismul. Pentru majoritatea japonezilor însetați după un element religios curat, budismul a reprezentat o satisfacție posibilă și a pătruns adânc în viața poporului, i-a creat viziunea despre lume și i-a dat direcția pe care o cunoaștem.  Toate acestea ne oferă temeiul să presupunem apriori că budismul nu va fi substituit de creștinism atât de ușor și reprede. Că creștinismul trebuie să triumfe până la urmă este în afara oricărei îndoieli cât de mici, judecând după datele de care dispunem și de care dispun și toți ceilalți misionari aparținând altor confesiuni creștine. Este, de asemenea, în afara oricărei îndoieli  că mulțimile nu se vor converti la creștinis într-un timp scurt. Aș mai adăuga că o convertire rapidă a tuturor japonezilor sau chiar și a unui număr destul de important dintre aceștia nu este de dorit din perspectiva intereselor credinței creștine. Religia, chiar și una atât de neîndoielnic adevărată cum este cea creștină, nu trebuie adoptată din fugă, mai ales de un popor atât de dinamic ca cel japonez și având un guvern indiferent față de religie. Creștinismul trebuie să pătrundă în masa de oameni încet, dar permanent, și să fie asimilat de către aceștia. Astfel, el va fi mai trainic și, în general, aceasta este regula corectei dezvoltări a tuturor lucrurilor în omenire. Cel puțin, în opinia noastră personală, astfel trebuie să stea lucrurile până când guvernul va adopta o atitudine mai demnă și mai serioasă față de religie în general. Un misionar creștin într-o țară străină trebuie să vadă el însuși, dinainte, căile prin care creștinismul se poate afirma mai trainic, luând în considerație caracterul poporului, ca și alte împrejurări privind propovăduirea creștină de aici.  Chiar și experiența noastră relativ scurtă ne demonstrează că stau mai ferm și mai bine cu învățătura creștină japonezii din acele comunități care s-au dezvoltat de la bun început relativ mai slab și mai încet. Putem spune același lucru nu doar despre budism, dar și despre toate celelalte credințe din Japonia. Lumina învățăturii creștine este puternică în sine, dar pentru ca să fie primită și însușită sunt necesare condiții ce țin de particularitățile personale ale celor care vin la ea sau la care aceasta ajunge. Este nevoie ca aceste condiții să fie create și vedem că acestea și sunt create în diverse forme – fie prin deschidrea de școli, fie printr-o familiarizare treptată și generală a societății nipone cu credința creștină prin intermediul propovăduitorilor creștini, fie, în sfârșit, prin comunitățile creștine înființate treptat. Poporul japonez, în general, nu poate fi considerat areligios prin firea sa, de îndată ce acestuia îi va deveni clară insificiența și inconsistența vechii religii, el se va converti la religia adevărată de cum o va cunoaște. Pentru asta însă, orizontul lui intelectual și moral trebuie să devină mai larg decât este în prezent. Națiunea niponă a pășit deja pe această cale, care, nu ne îndoim, o va conduce în fine, pe plan religios, către raporturi cu mult mai apropiate cu țările educate.

Maica Domnului cu Pruncul Iisus. Icoană ortodoxă japoneză.

Maica Domnului cu Pruncul Iisus. Icoană ortodoxă japoneză.

Maica Domnului cu Pruncul Iisus. Icoană ortodoxă japoneză.

Maica Domnului cu Pruncul Iisus. Icoană ortodoxă japoneză.

Maica Domnului cu Pruncul Iisus. Icoană ortodoxă japoneză.

Maica Domnului cu Pruncul Iisus. Icoană ortodoxă japoneză.

Ieromonah Anatolie, Hakodate, 18/30 ianuarie 1879

Text apărut în revista „Missioner” (Misionarul) din anul 1879. Traducere din rusă de Vlad Cubreacov


Premieră absolută! Cuviosul Român Anatolie Tihai: SECTELE RELIGIOASE DIN JAPONIA (V)

Mai 26, 2012

Capitolul V.

Numărul imens de temple şi mănăstiri budiste, care există în Japonia de cel puţin 12 secole, trebuie să aibă, bineînţeles, şi o arhitectură distinctă a lor. Şi ele se disting într-adevăr nu doar de alte construcţii nedestinate cultului religios, ci şi de templele şintoiste. Templele budiste (cu excepţia celor ale sectei Monto) reprezintă, în afară de câteva cazuri rarisime, aceeaşi categorie arhitecturală ca şi mănăstirile. Arhitectura templelor este chinezească. În cea mai mare parte a lor, temlele sunt destul de înalte, cu un acoperiş foarte înalt, învelit cu olane, şi au o formă aproape pătrată. De jur-împrejurul lor sau doar pe o singură latură vin galeriile care aproape peste tot fac legătura cu anexele în care locuiesc călugării. Aceste locuinţe sunt adesea înfrumuseţate bogat cu covoare şi cu alte acesorii nelipsite într-o casă japoneză adevărată. În interior, templul are două părţi principale: pentru popor – cea mai mare, iar în continuare – un loc îngrădit cu un gărducean josuţ de vreo trei pălmace, loc în care bonzii îşi oficiază ritualurile religioase, de unde îşi rostesc predicile şi unde, în locul cel mai de cinste, într-un chivot aurit se află statueta lui Budha, iar în faţa acesteia – lumânări şi flori artificiale. În cazurile în care această statuie este de mari dimensiuni, chivotul nu este prezent, iar statuia este pusă într-un loc înalt (de vreo 10 pălmace, nu mai mult). Chiar lângă gărduceanul care separă altarul budist de celaltă parte a templului, la mijloc sau pe ambepe părţi, este pusă pe podea o ladă mare de lemn, având în partea de sus o deschizătură pentru banii pe care îi lasă aducătorii de ofrande. În templele budiste, ca şi în casele japonezilor, duşumeaua este acoperită cu rogojini. Execpţie face secta Obaku, ale căror temple au duşumeaua de piatră. Destul de multe temple au naosuri în părţile laterale ale altarului central. Foarte multe dintre temple, în cea mai mare parte cele mai importante, sunt construite în munţi. Fiecare templu are în faţă trepte largi. Curţile templelor sunt mari şi încăpătoare, de fiecare dată văzându-se mâna grijulie care întreţine curăţenia şi frumuseţea curţii. Copacii, florile, micile iazuri şi alte podoabe horticole pe placul japonezilor constituie una dintre nevinovatele desfătări ale bonzilor.

Chiar la intrarea în curtea fiecărui templu sunt nişte porţi enorme, având o arhitectură aparte, porţi care, pe noapte, se încuie. Arhitectura este în stil chinezesc.

Principalele temple ale tuturor sectelor budiste se află în Mecca budistă a japonezilor – vechea capitală niponă, Kyoto. Toţi slujutorii templelor, bonzii, inclusiv cei familişti din secta Monto, locuiesc în anexe care sunt aproape peste tot alăturate templelor sau care sunt construite în curţile templelor.

Drept obiecte de venerare şi de motiv de pelerinaj pentru budişti servesc de asemenea două statui enorme ale lui Budha, numite Dai-Butsu. Una dintre acestea se află în oraşul Narà, în sud, în apropiere de Kyoto, iar alta – în sud-vest, în oraşul Kamakura, nu departe de noua capitală Tokio (Edo). Ambele statui sunt turnate din aramă. Cea mai mare dintre ele, cea din oraşul Narà, are o înălţime de 53 de pălmace şi jumătate. Doar capul statuii are 16 pălmace lungime şi 9 pălmace şi jumătate lăţime. Lăţimea statuii în umeri are peste 28 de pălmace şi jumătate, iar capul este încercuit de un inel având diametrul de 78 de pălmace. Pe inelul cu pricina sunt 16 statuete, fiecare având înălţimea de 8 pălmace. Se spune că această statuie a fost turnată de 7 ori, până când lucrarea a ieşit satisfăcătoare. Metalul (aur, mercur, plumb şi aramă) din care a fost turnată cântăreşte 27 de mii de puduri. Cealaltă statuie, din Kamakura, este mai mică decât cea dintâi, având înălţimea de 44 de pălmace, lucrarea deosebindu-se prin rafinament artistic.

***

 Întrucât  deservenţii templelor budiste sunt exclusiv bonzi necăsătoriţi (cu excepţia celor din secta Monto), clerul budist este constituit exclusiv din călugări şi călugăriţe. Aceştia se împart în ordine, fiecare după sectele descrise mai sus şi după cele despre care nu am pomenit în acest studiu. Călugăriţele (în japoneză ama) au, de asemnea, bineînţeles, mănăstirile lor, în care vieţuiesc sub conducerea unei superioare şi aparţin unor ordine, în funcţie de sectă. În mănăstirile acestora din urmă există, de asemenea, temple, în care călugăriţele însele oficiază cultul religios. Intrarea bărbaţilor în mănăstirile de călugăriţe este interzisă cu desăvârşire şi doar funcţionarii guvernamentali au voie să le treacă pragul în interes de serviciu. Mănăstirile de călugăriţe nu sunt complet independente, ci depind de principala mănăstire de călugări a fiecărei secte situată într-o localitate anume. Călugării budişti au câteva trepte, în care sunt avansaţi ierarhic cu timpul. Aceştia au, desigur, un conducător, superiorul mănăstirii, dar au şi neofiţi primiţi cu termen de încercare. Intrarea şi ieşirea din monahism sunt absolut libere din punct de vedere formal. Atât călugării, cât şi călugăriţele poartă haine obişnuite – haine lungi cu mâneci largi, iar călugăriţele, asemeni bonzilor, se rad, de asemenea, pe cap.

Unii dintre scriitorii noştri despre Japonia i-au atribuit la ordinele călugăreşti şi pe orbi, însă faptul nu corespunde deloc adevărului. Singurul lucru în comun pe care îl putem găsi între unii şi alţii este faptul că-şi rad părul de pe cap. Orbii constituie, într-adevăr, un grup aparte, având, ca şi cerşetorii, propria lor comunitate, dar aceasta nu reprezintă un ordin călugăresc.

Clerul budist, ca şi cel şintoist, se bucură de vechi privilegii, fiind considerat ca făcând parte din tagma nobililor şi nefiind supus serviciului militar. Clericii, de asemenea, sunt scutiţi de plata impozitelor şi nu îndeplinesc alte obligaţiuni. Până nu demult, nici chiar terenurile aparţinând templelor şi mănăstirilor nu erau spuse impozitării, acum însă şi preţii budişti, şi cei şintoişti, asemeni altor cetăţeni, trebuie să achite impozitul funciar, în funcţie de suprafeţele ocupate.

Influenţa bonzilor asupra oamenilor de rând, mai cu seamă în interiorul ţării, este şi până astăzi foarte puternică, însă odată cu dezvoltarea intelectuală a poporului această influenţă scade, fapt care se remarcă şi în prezent. Din acest motiv, bonzii nu agreează şcolile guvernamentale de felul celor de astăzi, spunând că în ele copiii devin necredincioşi. Despre influenţa bonzilor asupra păturii cât de cât instruite ar fi ridicol să mai vobim.

În timpurile mai vechi ale lipsei de putere a împăraţilor, mulţi dintre aceştia renunţau la titlu şi la tron şi intrau sau erau forţaşi să intre în mănăstiri. Dintre membrii familiei imperiale de parte feminină numărul celor care au intrat în monahism, pentru diverse motive sau temeiuri, a fost deosebit de mare. Astăzi, nimeni dintre membrii familiei imperiale nu mai intră în monahism, iar femeile din familia Mikado-ului care se călugăriseră au părăsit mănăstirile odată cu restabilirea puterii imperiale acum 11 ani.

***

Sărbătorile budiste sunt comparativ puţine. În mod obişnuit sunt sărbătorite ziua de naştere şi cea a morţii lui Budha. Fiecare sectă ţine anual sărbătoarea în cinstea întemeietorului său, mai existând şi alte sărbători locale. În timpul sărbătorilor se arborează, pe nişte prăjini înalte de bambus, steaguri mari şi lungi. Străzile, curţile şi interiorul templelor sunt iluminate pe timp de noapte de lanterne ornamentate din hârtie, acestea având tot felul de forme. Lanternele de la intrarea în temple şi din interiorul acestora sunt de dimensiuni foarte mari, există unele care depăsesc statura omului. Sărbătorile sunt însoţite adesea, dacă nu cumva chiar întotdeauna, de tot felul de excese, în special în interiorul ţării. În porturile deschise pentru străini, sărbătorile au devenit acum mai cuviincioase, însă cu şapte sau opt ani îm urmă lucrurile stăteau cu totul altfel.

Ieromonah Anatolie, Hakodate, 18/30 ianuarie 1879

Text apărut în revista „Missioner” (Misionarul) din anul 1879. Traducere din rusă de Vlad Cubreacov

(Va urma ultimul Compartiment)


Premieră absolută! Cuviosul Român Anatolie Tihai: SECTELE RELIGIOASE DIN JAPONIA (IV)

Mai 25, 2012

Capitolul IV.

În Japonia budismul a evoluat în câteva forme diferite. Multe dintre secte apăreau, existau un anumit timp și, în fine, dispăreau sau fuzionau cu alte secte mai puternice, aducând în acestea din urmă partea lor de opinii sau nelăsând după ele nici un fel de urmă. Vorbind despre sectele budiste din Japonia, vom atrage atenția asupra existenței doar celor mai importante dintre acestea, în ordinea apariției lor, și doar asupra a patru secte ne vom opri mai pe larg.

Sectele cele mai importante ale budismului sunt, în total, opt.  Fiecare dintre ele își are alte secte derivate pe care le-au produs și numărul acestora se ridică la 21. Atât sectele principale, cât și cele derivate au denumirile lor distincte. Sectele principale sunt următoarele: Tendai, Obaku, Shingon, Zen, Jōdo, Shin sau Monto, Nichiren și Ji.

1) Prima și cea mai veche dintre sectele de astăzi se consideră a fi Tendai, o sectă înființată inițial în China de către un învățat budist și adusă în Japonia de către o rudă a Mikado-ului, Shōtoku Taishi, când budismul era deja prezent pe ici pe colo, dar fără să aibă încă un sistem religios bine stabilit. Era la începutul secolului al VII-lea după Hristos. Aici ea a dat naștere la încă 8 secte, dintre care astăzi mai există doar trei. La începutul anilor 70 ai secolului nostru acestă sectă dispunea de 6390 de temple și mănăstiri. În prezent, respectiva sectă nu este dintre cele prea puternice.

Prințul Shotoku Taishi

Prințul Shotoku Taishi

2) O altă sectă, Obaku, adusă direct din China după cea dintâi, este astăzi una dintre cele mai slabe. Chinezismul este trăsătura ei exterioară distinctă: forma templelor, construcția lor interioară, toate obiectele de cult, până și scaunele din temple – toate urmează calapodul chinez. Trăsătura distinctă a acestei învățături constă, de asemenea, în caracterul chinezesc al sectei, cu toate că este dificil să spunem în ce anume constă această trăsătură.

3) La două secole distanță de la înființarea Tendai, apare figura lui Kooboo Daishi, celebră în istoria Japoniei și a budismului, cel care, la începutl secolului al IX-lea și-a înființat propria sectă, numind-o Shingon, ceea ce vrea să însemne ”cuvântul adevărat”. În timpul vieții lui Kooboo Daishi în Japonia existau multe secte, dintre care astrăzi au mai rămas doar două (se pare, Tendai și Obaku). Secta Shingon a mai dat naștere altor câtorva secte, dintre care astăzi au mai rămas doar trei. Altădată, secta Shingon era una dintre cele mai puternice, iar în prezent numărul templelor și mănăstirilor sale este de peste 15 mii. Ea se consideră a fi singura păstrătoare a adevăratei învățături a lui Budha (de aici și denumirea ei – cuvântul, învățătura adevărată), care, în opinia fondatorilui ei, a fost pierdută în China. Rugăciunea folosită de această sectă și care o distinge de altele este: Namu amida Butsu!”. Aceste cuvinte sancrite înseamnă: ”mântuiește-mă, eternule Budha!”.  Cărțile de rugăciune ale acestei secte sunt scrise cu semne chinezești, iar pronunția se presupune a fi în sanscrită. Multe alte secte au cărți de rugăciune asemănătoare.

4)  Zen. Inițial, această sectă a fost înființată în China de un oarecare Daruma, secta fiind adusă în Japonia în secolele al XI-lea – al XII-lea de către învățatul budist nipon Dogen, care a mers personal în China pentru a studia budismul și a luat cunoștință de acestă sectă în țara ei de origine. În prezent, Zen cuprinde șase secte, iar acestea dispun, toate la un loc, de peste 21 de mii de mănăstiri și temple. Esența învățăturii acestei secte constă în contemplație, după cum spune și denumirea ei, Zen, fapt pentru care aceasta le cere adepților săi să cugete retrași în solitudine, să se scufunde în adâncul propriei ființe, până când omul începe să simtă că este aproape de starea lui Budha, asemeni căruia poate ajunge fiecare. Această sectă nu folosește rugăciunea Namu amida Butsu”. Având o nuanță cumva raționalistă, Zen totuși respectă sărbătorile budiste, folosește propriile cărți de rugăciune, săvârșește rugăciuni pentru morți și crede în reîncarnarea spiritelor.  Judecând după mulțimea templelor și mănăstirilor acestei secte, putem presupune că ea a fost altădată destul de puternică. Astăzi însă, ea lasă impresia că este una dintre cele mai slabe în ceea ce privește convingerile adevăraților ei adepți. Preoții acestei secte îi împiedică mai puțin decât alții pe adepții lor să primească o altă credință. Ei spun că, întrucât potrivit învățăturii lui Budha sfâșitul a tot și a toate este nimic, nu merită să te deranjezi de răspândirea creștinismului sau a oricărei alte credințe, de vreme ce sfârșitul a tot și a toate este același.

Dogen, întemeietorul sectei Zen

Dogen Kigen (1200-1253), întemeietorul sectei Zen

5) Secta Jōdo, înființată în secolul al XII-lea de către bonzul Hoonen, astăzi nu se află printre cele mai puternice din punct de vedere al numărului adepților săi și al situației sale interne, cu toate că și aceasta dispune de până la 9000 de temple și mănăstiri, având, de asemenea, secte derivate din ea.  Trăsătura distinctivă a învățăturii sale constă în faptul că, pentru obținerea mântuirii, calitatea faptelor omenești și starea inimii nu au nici o importanță, fiind suficient doar să rostești rugăciunea Namu amida Butsu”, căci prin ea singură poate fi câștigată mântuirea.

6) Shin sau Monto a fost înființată la mijlocul secolului al XIII-lea. Aceasta este singura sectă budistă ai cărei bonzi se căsătoresc, trăiesc în familiile lor, asemenea altor cetățeni, sectă care nu admite monahismul și, prin urmare, nu dispune de mănăstiri. Întemeietorul ei a fost un bonz învățat provenit din sânul sectei prezentate anterior, Jōdo, și se numea Shinran.  Printre toate sectele budiste din Japonia, Monto poate fi considerat un fel de protestantism. Asemenea lui Luther în catolicism, Shinran a fost primul în budismul nipon care le-a dat bonzilor un exemplu prin propria lui căsătorie. Mai târziu acesta a declarat că adevărata învățătură a lui Budha nu impune celibatul și viața retrasă în afara societății, în mănăstiri, că toate acestea sunt invenții ale bonzilor. Învățătura acestei secte se deosebește de învățătura celorlalte prin recunoașterea că mânduirea se dobândește în principal prin credință, prin rugăciune stăruitoare și prin curățenia vieții. Ea respinge învățătura altor secte despre mântuirea prin fapte.

Shinran

Shinran Shonin (1173 – 1262)

Secta Monto își construiește templele în locurile cele mai aglomerate, în centrul orașelor, pe când alte secte – preponderent în munți și la periferia orașelor. Templele lor se deosebesc printr-o frumusețe aparte și prin decorațiile interioare, în special în altare, acolo unde se află statuia lui Budha. Calitatea de preot se transmite din tată în fiu, iar în lipsa unui fiu, aceasta trece la ginere, adică la soțul fiicei. Preoții sectei Monto nu-și rad părul de pe cap asemenea altor preoți budiști, ci și-l tund, cu toate că nu toți, însă poartă veșminte de bonzi. Printre toți reprezentații religioși ai păgânismului japonez, fie șintoiști, fie budiști, preoții sectei Monto sunt cei mai instruiți. În ultimii ani, când Japonia a început să cunoască științele europene, secta Monto a fost prima care a purces la organizarea școlilor religioase după modelul european, urmărind scopul unei contracarări cu succes a propovăduirii creștine. Tot această sectă își trimite misionarii în Europa și America. În afară de secta Nichiren, Monto este singura care nu se confundă cu alții în ceea ce privește raporturile religioase, iar adepții ei nu fercventează, pentru a se ruga, alte temple. Ea este singura care nu venerează spiritele și nici pe eroii Gongen. În schimb, atât ea, cât și Shinto sunt cel mai mult urâți de către toate celelate secte budiste. Celelalte secte budiste îi acuză pe adepții sectei Monto, între altele, de necurăție, întrucât aceșteia din urmă au soții, consumă carne, nu postesc și, în genere, trăiesc asemenea oamenilor din lume. Montoiștii răspund la aceasta: ”lumina soarelui se revarsă la fel peste toate lucrurile și nouă ne este cel mai puțin rușine să numim necurate lucrurile care, în mod evident, au fost create pentru folosul și trebuințele omului. Condiția de a fi drept, continuă aceștia, nu constă în consumul bucatelor și a băuturii, dar nici în abținerea de la darurile cerești care îi sunt omului singura mângâiere în această viață deplorabilă”. Secta Monto se deosebește, în genere, printr-o admirabilă independență a gândirii și a acțiunilor, încercând din răsputeri să-și ferească această independență atât de influențele guvernului, cât și de cele ultraclericale.

Secta Monto are alte cinci secte derivate, iar templele ei sunt peste 13 mii. Dintre toate sectele budiste japoneze, aceasta merită cel mai mult să fie studiată.

7) Secta Nichiren este, după numărul mare al adepților ei, aproate cea mai importantă, așa cum dispune de peste 22 sau 23 de mii de temple și mănăstiri, cu toate că acest număr este destul de problematic. Această sectă poartă numele fondatorului ei, care s-a născut și a activat în secolul al XIII-lea. Într-un timp, aceasta era cea mai influentă și cea mai bogată. Mai puternică decât toate ea era prin spiritul prozelitismului său, al polemicii, al prejudecăților sectare și al intoleranței față de alte secte și față de alte credințe, în această ultimă privință, începând cu prejudecățile sectare, ea rămânând la fel până astăzi. Ea susține că toate celelalte secte sunt absolut inutile și că nu doar adepții ei, ci și cei ai tuturor celorlalte secte trebuie să ajungă în mod inevitabil în iad. Tuturor celorlalte secte ea le dă fel de fel de porecle umilitoare. Într-un cuvânt, Nichiren reprezintă în budismul nipon secta cea mai fanatică. Călugării acestei secte trebuie să se abțină în permanență, de-a lungul întregii vieți, de la consumul de pește și al cărnii oricărei ființe vii, putându-se alimenta exclusiv cu bucate vegetale. Printre bonzii sectei Nichiren există extaziați, de felul dervișilor musulmani. Aceștia se autoflagelează crunt și ajung până la demență religioasă. Oricine îi vede cum se torturează ei înșiși, cum răcnesc dezordonat, cum se zbat pe pământ și tot așa mai departe, spune că nu suportă să vadă o asemenea priveliște.

Din această sectă au izvorât și există până astăzi alte două secte derivate. Până a fi întemeiată secta Nichiren, toți budiștii (cu excepția celor din secta Zen) foloseau rugăciunea obișnuită: Namu amida Butsu”, iar Nichiren a declarat că adevărata rugăciune constă doar în cuvintele: ”Namu myōhō renge kyō”, adică ”slavă adevăratei căi a mântuirii, floarea învățăturii!”. În aceste cuvinte Nichiren a găsti singura cale adevărată a mântuirii. Această rugăciune reprezintă o trăsătură distinctivă a sectei respective în raport cu celelalte, iat toţi ceilalţi care nu folosesc rugăciunea lui Nichiren, ci „Namu amida Butsu”, vor merge în iad. În afară de faptul că adepţii sectei se torturează singuri pe ei şi în afară de mai sus amintita rugăciune, deocamdată nu am putut vedea prin ce se deosebeşte această sectă de altele. În genere, nichirenenii spun că toate celelalte secte budiste au înţeles greşit învăţătura lui Budha şi că doar Nichiren a înţeles-o cum se cuvine. Pentru acest motiv nichirenenii nu frecventează alte temple budiste şi nu participă la rugăciune împreună cu adepţii altor secte.

8) Ultima, ca timp al apariţiei, dintre principalele secte de astăzi este Ji. Aceasta a fost întemeiată la sfârşitul secolului al XIII-lea de căte maestrul budist Ippen. Numeric, în comparaţie cu sectele amintite mai sus, ea este cea mai mică (poate cu excepţia Obaku) şi dispune de 500 de temple şi mănăstiri.

Ieromonah Anatolie, Hakodate, 18/30 ianuarie 1879

Text apărut în revista „Missioner” (Misionarul) din anul 1879. Traducere din rusă de Vlad Cubreacov

(vor urma alte Compartimente)


Premieră absolută! Cuviosul Român Anatolie Tihai: SECTELE RELIGIOASE DIN JAPONIA (III)

Mai 24, 2012

Capitolul III.

Ne propunem să prezentăm pe scurt: 1) istoria apariției și afirmării budismului în Japonia; 2) învățătura de credință și morală a budismului în general și nuanțele particulare ale budismului nipon; 3) sectele budiste din Japonia cu observații amănunțite despre principalele dintre acestea; templele și mănăstirile acestora; 5) clerul (călugării și călugărițele); 6) sărbătorile, serviciul divin, rânduiala înmormântării, predicile, veșmintele sacerdotale, posturile, obiectele folosite în timpul rugăciunii și forma superioară a rugăciunilor particulare.[1]

Cuviosul Român Anatolie Tihai şi ligurgistul român Dimitrie Livovschi în mijlocul enoriaşilor parohiei ortodoxe din Osaka, Japonia, anul 1882.

Cuviosul Român Anatolie Tihai şi ligurgistul român Dimitrie Livovschi în mijlocul enoriaşilor parohiei ortodoxe din Osaka, Japonia, anul 1882.

Într-o lume a numeroaselor credințe păgâne, budismul se distinge categoric atât prin conținutul său intrinsec, cât și prin mulțimea adepților săi (aproape 400 de milioane sau aproximativ perste 1/3 din populația globului pământesc).  Având, în esența sa, trei caracteristici: ateismul, metempsihoza (învățătura despre reîncarnarea spiritelor) și absența castelor, budismul dispune de o învățătură de credință statornicită ferm, de un cler puternic și corect organizat, de o vastă și aproape fără egal literatură religioasă, de reguli morale cuprinzând precepte care condamnă nu doar principalele și marile păcate omenești, dar și pe cele mai mici dintre acesea, până la cele de nuanță. Izonit din India la scurt timp de la apariția sa, budismul a pătruns în Birmania, Siam, Annam, China, Tibet, Siberia, Manciuria și Coreea, iar peste 12 secole s-a încetățenit și în Japonia. Dacă, după cum vedem, șintoismul, în forma sa actuală prelucrată și îmbunătățită, ca să zicem așa, nu poate fi numit drept religie (întrucât în el nu găsim ceea ce omenirea recunoaște a fi element religios), cu atât mai puțin, acum 1300 de ani, acesta nu putea fi o religie serioasă care să constituie o piedică serioasă în cale puternicului budism. De aceea, atunci când acesta din urmă a apărut în Japonia, el a fost primit aici atât de prietenos.

Budismul este cunoscut în Japonia ca învățătură a lui Sakia-Muni, în traducere japoneză – Syakà-noosie, fiind, de asemenea, numit și Butsu-noosie, adică învățătura lui Budha. Unele date istorice ne arată că budismul a păruns aici din Coreea încă la sfârșitul secolului al III-lea (anul 285) al erei noastre, fiind adus de învățatul coreean Vani, dar a căpătat putere abia începând cu anul 552, când a sosit din Coreea un grup întreg de medici, astronomi și matematicieni învățați, iar împreună cu aceștia și misionarii budiști. Odată cu aceștia au pătruns în Japonia arta, științele și scrisul, toate fiind chinezești. Această perioadă este în general numită drept prima perioadă a renașterii japoneze, căci din acel timp poporul japonez a început să se dezvolte pe temeiuri preluate din China, pe filieră coreeană, și nimic altceva nu a avut o influență atât de puternică asupra formării caracterului acestui popor cum a avut budismul.

Bonzul Kooboo Daishi

Bonzul Kooboo Daishi (774 –  835)

Făcându-și apariția în Japonia, budismul nu a încremenit în forme statice, el a suportat modificări aduse de diverși maești ai budiștilor japonezi, dintre acești maeștri mulți întreprinzând călătorii în China și Coreea cu spopul unei mai largi și exacte cunoașteri a temeiurilor învățăturii lor. Dintre aceștia se cuvine mai cu seamă să-l pomenim pe bonzul Kooboo Daishi, un cunoscut sfânt nipon, învățat în domeniul scrisului sancrit Pali și cel al literaturii chineze, acesta fiind pe deasupra inventatorul scrisului japonez. Kooboo Daishi s-a născut în anul 774 și a decedat în anul 835, fiind întemeietorul sectei numite Shingon. Pe timpul lui în Japonia existau deja 8 secte budiste, dintre care astăzi mai sunt doar două. Secolul de aur al budismului din Japonia a fost secolul al XIII-lea al erei noastre. Din acel secol budismul a început să fie dezvoltat aici de către misionarii budiști japonezi învățați, experimentați și abili, care au întemeiat acele numeroase secte care înfloresc și astăzi. Dintre acestea, mai importante sunt: Zen, Jōdo, Monto sau Shin și Nichiren. Aceasta din urmă este în special cunoscută în istoria de până acum a budismului ca secta care a îndurat de la apariția sa deosebit de multe persecuții și care, ulterior, până în secolul al XVII-lea, viind cea mai puternică și mai bogată. Aproape toate sectele budiste au fost supuse, de la apariția lor, persecuțiilor, însă nici una dintre acestea nu a avut atâția martiri ca secta Nichiren.

Călugărul Nichiren Daishonin Hakii (1222–1282)

Călugărul Nichiren Daishonin Hakii (1222 –  1282)

În secolul al XVI-lea, în timpul shogunului Nobunaga, un crunt dușman și persecutor al bidismului, anume această sectă a avut cel mai mult de suferit. În sfârșit, Nichirenenii înșiși s-au remarcat, la rândul lor, mai mult decât alții, drept cei mai puternici și mai nemiloși prigonitori ai catolicilor la începutul secolului al XVII-lea. Fondatorul sectei a fost un bonz învățat, Nichiren, care a citit literatura budistă în originalul sanscrit și în compilațiile chineze. Odată cu apariția sectei Nichiren, se observă în budismul nipon o viață nouă, mai proaspătă, care către începutul secolului al XIII-lea părea să fi slăbit. Tot în secolul al XIII-lea a fost înființată și secta Monto sau Shin. Mai mult decât alte secte, acestea două (Nichiren și Shin) au avut la timpul lor o participare destul de activă la viața politică a țării lor. În afară de scopurile lor pur religioase, despre toți reprezentanții budismului, începând mai cu seamă cu secolul al XIII-lea, se cuvine să spunem în general că aceștia au fost lucrători activi în partea ce ține de educația națională, fiind învățători în școli, medici, savanți astronomi și matematicieni. Cu participarea lor nemijlocită au fost construite și li s-au adus îmbunătățiri drumurilor, au fost construite canale pentru irigarea câmpurilor, au fost construite poduri și tot așa mai departe. Arta japoneză, în special sculptura, le datorează, de asemenea, foarte mult. Astfel, budismul nipon, în toate manifestările lui sectare, s-a dezvoltat nestingherit și a cunoscut înflorirea până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când apare la rampa istoriei japoneze shogunul Nobunaga. În timpul acestuia au apărut iezuiții și, bucurându-se de protecția sa (cu toate că Nobunaga însuși nu a fost creștin), au căpătat în Japonia o forță uriașă, în schimb au venit vremuri amare pentru budism și pentru bonzii budiști, pe care Nobunaga îi ura puternic și pe care a început să-i persecute crud și fără milă. Numeroase mănăstiri au fost incendiate, numeroși călugări au fost snopiți în bătăi și uciși, căci nu întâmplător budiștii îl numesc și astăzi pe Nobunaga drept întruchiparea diavolului. Așa cum la începutul secolului al XVII-lea Nobunaga nu mai era, iezuiții au fost izgoniți, credința creștină interzisă, iar budișmul s-a internsificat din nou, însă fără forța și energia de altădată.

Shogunul Oda Nobunaga

Shogunul Oda Nobunaga (1534 –  1582)

Budiștii parcă ar fi obosit să se bucure triumfător de ieftina lor victorie asupra dușmanului lor, creștinismul, iar din acea vreme și până astăzi, timp de două secole și jumătate, observăm un declin al vigorii budismului japonez, cel puțin nici alte secte noi și mai puternice nu au mai apărut după aceea, și nici cele vechi nu s-au manifestat în mod deosebit. Începând cu secolul al XVII-lea, pătura conducătoare, de frunte este reprezentată de nobili –samuraii. Acum, odată cu apariția misionarilor creștini în țară, toate sectele budiste, iar mai cu seamă Monto, ca și cum s-ar fi trezit pentru respingerea creștinismului. Acestea își trimit acum misionarii nu doar în China, dar și în America și Europa. Străinii înșiși spun că misionarii budiști au la Boston, Londra și Berlin dacă nu adepți, măcar auditori atenți și montoiștii cred că menirea lor este de a converti Europa la credința lor. Între timp, aici, la ei acasă, învățătura lui Budha slăbește treptat atât prin răspândirea creștinismului, cât și prin răspândirea învășământului european în școli.

Bineînțeles că învățătura de credință și dreapta credință a budismului din Japonia este, în linii mari, aceeași ca și  învățătura fondatorului budismului din India. Răspândindu-se din India către nord, în China, Tibet, Siberia, și către sud, în Burma, Siam, Annam și în alte părți, budismul a căpătat peste tot forme locale, dar a rămas fidel temeiurilor sale de credință. Și în Japonia învățătura budistă a avut aceeași soartă, ea a dobândit și aici particularități locale caracteristice, care o disting de alte forme ale acestei religii asiatice. Putem afirma că budismul a căpătat aici forță doar prin faptul că acesta, să spunem așa, s-a niponizat. Păstrându-și caracteristicile fundamentale, budismul, ca să aibă succes, a găstit necesar și posibil în Japonia să-și însușească spiritele și eroii populari, pe care i-a numit drept diverse reîncarnări ale lui Budha. Pentru budiștii japonezi aceste spirite și eroi constituie o categorie aparte de zeități, numită Gongen, și doar secta Monto nu îi recunoaște.

Budismul propovăduiește mântuirea de păcate și suferință prin intermediul cunoașterii, iar cunoașterea îi învață pe budiști să se mântuiască prin intermediul credinței și a faptelor, iar în privința acestora din urmă nu toți budiștii propovăduiesc la fel: unii cer și credință și fapte, în timp ce alții consideră doar credința ca fiind suficientă. Învățătura despre reîncarnarea sufletelor este următoarea: sufletele tuturor oamenilor există de la bun început, iar suferințele abătute asupra celor vii sau asupra celor de altădată sunt de fapt pedepse pentru păcatele săvârșite în existența inițială. Sufletul fiecărui om s-a transmis printr-o nenumărată mulțime de vieți și încă urmează a se supună unui lung șir de nașteri, boli și morți până când se va face în sfârști vrednic să fie absorbit de ființa lui Budha, ajungând în starea de nirvana, stare în care sufletul se va și topi. Astfel, scopul ultim al existenței este nimicirea personalității, transformarea în nimic. Despre nirvana, de altfel, nu toți budiștii sunt de aceeași părere – unii recunosc nimicirea completă a personalității, alții însă consideră că, odată contopit cu Budha, sufletul își păstrează o părticică din personalitatea sa conștientă.

Învățătura morală a budismului este cu mult mai presus decât cea metafizică. Regulile morale, poruncile și păcatele sunt toate formulate de o manieră sistematică și constituie un destul de solid cod moral. Budiștii japonezi vorbesc despre zece păcate, numite de ei jiu-àku, și anume: 1) uciderea oficărei ființe purtătoare de viață; 2) furtul; 3) lăcomia, iubirea de arginți; 4) ignoranța, prostia; 5) preacurvia; 6) minciuna; 7) luarea oricui în derâdere; 8) jurământul; 9) fățărnicia; 10) furia. În plus, aceleași porunci condamnă: trufia, bănuiala și, în genere, orice nuanță a lipsei de normalitate a inimii omenești. Drept principale virtuți sunt considerate: cinstirea părinților și a celor în vârstă; grija față de copii; supunerea față de autorități; mila și cumpătarea în bunăstarea și altele. Întâlnim în budism chiar și virtuți împrumutate din creștinism, cum ar fi, bunăoară, iertarea vrăjmașilor și uitarea obidei. Un asemenea budism a venit în Japonia. Shinto nu-i putea ridica în cale nici un fel de piedici ca religie, dar șintoismul reprezenta, în orice caz, pentru japonezi – cu temei sau fără – o colecție de tradiții naționale despre spiritele și eroii japonezi, iar un japonez budist nu putea să se dezică pe deplin de aceste tradiții și a început să inventeze un sistem în măsură să împace sentimentul național cu noua învățătură. Un asemenea sistem, datorită flexibilității budismului în privința tâlcuirii sale, nu a fost greu să fie construit. Și într-adevăr, dacă în Tibet Budha se poate întrupa permanent în oameni vii, fără ca faptul să contrazică temeiurilor învățăturii budiste, de ce nu s-ar putea supune orice erou unei transformări și întrupări de același fel? Geniul nipon anume așa a și procedat. Observam mai sus că budiștii japonezi și-au zeificat spiritele și eroii naționali, obligându-i să ia diferite întrupări ale lui Budha. Asemenea, și fiecare dintre japonezi se poate întrupa în astfel de forme fericite. Pentru asta este de ajuns doar ”să crezi în adevărata învățătură (budismul) și să trăiești potrivit ei; atunci te vei naște din nou în forme mai perfecte ale existenței până când, în sfârșit, vei fi absorbit și primit în sânul lui Budha. Pe de altă parte, dacă te vei lepăda de adevăr și vei crede în învățătura mincinoasă (creștinismul) te vei naște încă de mii de ori pentru ca iarăși și iarăși să fii supus bililor, întristărilor, tuturor felurilor de suferințe și morții și să cobori tot mai în jos treptele iadului până când ți se va oferi din nou posibilitatea de a te înălța până la stări mai perfecte”. Acesta este un calapod, o formă obișnuită în care bonzii îi predică poporului.

Ieromonah Anatolie, Hakodate, 18/30 ianuarie 1879

Text apărut în revista „Missioner” (Misionarul) din anul 1879. Traducere din rusă de Vlad Cubreacov

(vor urma alte Compartimente)


[1] Trebuie să recunoaștem că, în ceea ce privește studiul acestuia, budismul prezintă cu mult mai multe dificultăți decât confucianismul și șintoismul, chiar și în asemenea linii generale la care se limitează studiul de față. Desigur că latura exterioară și istoria budismului nu prezintă nici un fel de dificultate, ridicând dificultăți doar reprezentarea din interior a budismului cu particularitățile și specificul său de aici. Pentru un studiu mai mult sau mai puțin satisfăcător al budismului sunt necesare mai multe decenii de muncă permanentă, aceasta fiind părerea tuturor celor care au încercat să studieze budismul nipon.