PARTENERIAT CHIȘINĂU-ISMAIL PENTRU TRADIŢIE, IDENTITATE, LIMBĂ ŞI CULTURĂ ROMÂNEASCĂ

Iunie 17, 2014

Sigla RR cu tricolor

A C O R D

Animate de dorinţa de realizare a unităţii de acţiune pentru păstrarea şi afirmarea identităţii naţionale a românilor din Ucraina şi a celor din Republica Moldova, în conformitate cu documentele internationale în materie, Asociaţia Naţional-Culturală „Basarabia” a Românilor din regiunea Odesa şi Asociaţia „Răsăritul Românesc” din Republica Moldova (denumite în continuare Parteneri) stabilesc

PARTENERIATUL

PENTRU TRADIŢIE, IDENTITATE,

LIMBĂ ŞI CULTURĂ ROMÂNEASCĂ

În acest sens:

Partenerii vor organiza împreună o serie de acţiuni de interes cultural, formativ, instructiv, şcolar şi studenţesc, ştiinţific şi de cercetare, de utilitate publică şi se vor informa reciproc în domeniile de interes comun, respectând graficul de acţiune convenit.

Partenerii vor promova dezvoltarea şi exprimarea identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a românilor din Ucraina şi Republica Moldova, indiferent de etnonimul, exonimul sau infranimul folosit de către ei înșiși sau atribuit lor de către alții. În acest sens, partenerii se vor baza pe faptul că Declarația de Independență a Republicii Moldova din 27 august 1991 menționează ”limba română ca limbă de stat” și că această prevedere se aplică prioritar în raport cu Constituția și oricare alte legi ale Republicii Moldova, precum se vor baza și pe faptul că în Republica Moldova singura limbă de predare în școala națională de toate gradele este limba română. De asemenea, partenerii se vor baza și pe faptul că legislația Republicii Moldova privind funcționarea limbilor statuează ”unitatea lingvistică moldo-română realmente existentă”. Totodată, partenerii se vor baza pe faptul că Legea României nr. 299 din 2007, prin articolul 1, alineatul (1) litera a) drepturile persoanelor care își asumă în mod liber identitatea culturală română, se referă la ”persoanele de origine română și cele aparținând filonului lingvistic și cultural românesc, care locuiesc în afara frontierelor României, indiferent de modul în care aceștia sunt apelați (armâni, armânji, aromâni, basarabeni, bucovineni, cuțovlahi, daco-români, fărșeroți, herțeni, istro-români, latini dunăreni, macedoromâni, macedo–români, maramureșeni, megleniți, megleno-români, moldoveni, moldovlahi, rrămâni, rumâni, valahi, vlahi, vlasi, volohi, macedo-armânji, precum și toate celelalte forme lexicale înrudite semantic cu cele de mai sus), denumite în continuare români de pretutindeni”.

Partenerii vor sprijini cursul european și euroatlantic al Ucrainei și Republicii Moldova, precum și cooperarea transfrontalieră în cadrul euroregiunii ucraineano-moldo-române Dunărea de Jos.

Partenerii vor contribui la formarea unei atitudini constructive faţă de problemele comunităţilor româneşti din partea administraţiilor centrale şi locale de stat din Ucraina şi din Republica Moldova.

Partenerii vor monitoriza modul în care sunt respectate drepturile românilor în ţările de reşedinţă sau de adopţie şi vor realiza documentare, studii şi cercetări juridice şi etno-sociologice privind comunităţile româneşti din cele două ţări.

Partenerii vor iniţia demersuri necesare şi vor formula propuneri pentru crearea, completarea sau modificarea cadrului legislativ din cele două ţări astfel încât interesele românilor din Ucraina şi Republica Moldova să devină o prioritate constantă a politicii interne a celor două state.

Partenerii vor emite note, rapoarte şi recomandări către instituţiile centrale şi locale din cele două state, precum şi către organismele europene şi internaţionale specializate, referitoare la situaţia şi problemele comunităţilor româneşti din Ucraina şi din Republica Moldova.

Partenerii vor pune în valoare realizările şi contribuţiile românilor la cultura şi civilizaţia celor două ţări sau a altor popoare, vor tipări studii, monografii, dicţionare şi enciclopedii, albume şi articole de presă în acest domeniu.

Partenerii vor colabora cu alte asociaţii, instituţii, organizaţii şi fundaţii din Ucraina şi Republica Moldova, precum şi din alte ţări în interesul şi beneficiul comunităţilor române din cele două ţări.

Partenerii vor sprijini eforturile comunitare locale de reactivare, organizare şi afirmare în Ucraina a vieţii religioase în parohiile ortodoxe româneşti, prin mijloace proprii, împreună cu reprezentanţii Mitropoliei Basarabiei (Biserica Ortodoxă Română), cu respectarea legislaţiei europene şi internaţionale în materie la care Ucraina şi Republica Moldova sunt parte.

Partenerii vor organiza împreună manifestări culturale, vor sprijini participarea ansamblurilor şi artiştilor la manifestări organizate în cele două state.

Partenerii vor derula programe comune, tipărind şi difuzând carte românească, promovând cursuri de limbă, cultură şi civilizaţie românească, prin mijloacele pe care le au la dispoziţie, inclusiv prin atragerea de sprijin european şi internaţional.

Partenerii vor contribui în mod colegial la alcătuirea şi completarea unei bănci de date comune şi vor monitoriza felul în care se respectă drepturile omului în general şi în special în cazul persoanelor aparţinând comunităţilor româneşti din Ucraina şi Republica Moldova.

Partenerii vor încuraja şi vor înlesni înfrăţirea oficială, în baza unor acorduri de parteneriat, între administraţiile locale de nivelul întâi şi doi ale unităţilor administrative din Ucraina şi Republica Moldova.

Prezentul Acord se va aplica cu respectarea prevederilor documentelor europene şi internaţionale în materie culturală, educaţională, precum şi a celor referitoare la drepturile omului, libertăţile fundamentale şi minorităţile naţionale.

Prezentul Acord este încheiat astăzi, 15 iunie 2014, în limba română, în municipiul Ismail, în două exemplare identice, câte unul pentru fiecare parte semnatară, pe termen nelimitat, şi se completează prin înţelegeri, precum şi prin acordul de voinţă exprimat prin acţiunile comune derulate în beneficiul comunităţilor româneşti din Ucraina şi Republica Moldova.

Pentru Asociaţia Naţional-Culturală „BASARABIA” a Românilor din regiunea Odesa

Anatol POPESCU – Președinte

 

Pentru Asociaţia „RĂSĂRITUL ROMÂNESC” din Republica Moldova

Vlad CUBREACOV – Preşedinte

 

Ismail, 15 iunie 2014


Senatorul Viorel BADEA, distins de asociația RĂSĂRITUL ROMÂNESC

Februarie 5, 2014

Asociația Răsăritul Românesc i-a acordat Diploma de excelență 2013 domnului senator Viorel Badea pentru inițiativa legislativă de completare a articolului 1 al Legii privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, prin care diverse infranime istorice sau locale și exonime atribuite românilor au fost subordonate juridic etnonimului Român.

Viorel Badea

Viorel Badea


Despre dihotomiile etnonimice la ucraineni şi români

Septembrie 15, 2011

Interviu cu jurnalistul Ihor Lubyanov de la „Gazeta po-ukrainski”, Kiev

– Domnule Lubyanov, sunteţi cunoscut ca unul dintre puţinii jurnalişti şi cercetători ucraineni care au studiat şi folosesc limba română. V-aţi făcut studiile universitare şi postuniversitare la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Acest element din biografia dumneavoastră vă recomandă drept un bun cunoscător al subtilităţilor legate de utilizarea etnonimelor şi infranimelor atât în spaţiul românesc, cât şi în cel ucrainean. V-aş propune să discutăm astăzi despre instrumentarea etnonimelor în scopuri politice de către anumite cercuri de la Moscova sau de la Kiev.

– Mă bucur că abordaţi acest subiect. Am citit în FLUX articolul dumneavoastră „Recursul Patriarhiei Moscovei la etnolingvistică sau manipularea prin limbaj ca procedeu de menţinere a puterii canonice” în care vă referiţi la strategii aplicate atât în Ucraina, cât şi în Republica Moldova. Aţi vorbit despre Rusia şi despre Ruś, un subiect aproape deloc dezbătut la Chişinău. Pentru a răspunde exact invitaţiei dumneavoastră, va trebui să intrăm puţin în materia istorică. Aşadar, atât în România, cât şi în Republica Moldova, operele istorice care tratează evenimente din trecutul Ucrainei, exprimă convingerea că vechiul regat medieval al ucrainenilor se numea Rusia Kieveană. Această denumire este incorectă atât din punct de vedere istoric, cât şi lingvistic. Ea duce la o înţelegere total greşită, a acestei perioade din istoria slavilor de răsărit. Desigur, aici putem menţiona, fără riscul de a greşi, că în timpul regimurilor comuniste din România, Republica Moldova şi Ucraina (pentru ultimele două regimul fiind, totodată, şi unul de ocupaţie), Rusia (sau Rusia Sovietică) a promovat cu succes astfel de idei: Rusia, Ucraina şi Bielorusia (fiind tot un termen incorect, despre care vom vorbi ulterior) erau ţări-surori, Rusia Kieveană fiind un stat unic pentru un singur popor – cel rus, care, cu timpul, s-a despărţit în trei popoare din cauza „împrejurărilor nefericite” şi a „invaziilor străine”. Astfel, Rusia pretindea titlul de „frate mai mare” în raport cu celelalte două ţări slave.

– Se pare că această chestiune este doar în aparenţă una terminologică sau de natură filologică. În definitiv, asistăm la un caz clasic de manipulare socială în scopuri politice…

 – Da, aşa este, în mod indiscutabil. Nu doresc să mă refer însă, aici şi acum, la toată absurditatea acestei idei, pe care au dezvăluit-o deja destul istoricii ucraineni şi cei străini. Este totuşi bine să ne oprim la aspectul filologic al problemei. Filologii din România sau cei din Republica Moldova s-ar putea să nu fie preocupaţi de faptul dacă „Rusia” Kieveană era un stat ucrainean sau unul rusesc, însă, din perspectivă lingvistică, este foarte important ca limba română să fie cât mai precisă în definirea acestor procese istorice. Trebuie să menţionez că în nici una dintre limbile slave, marele imperiu medieval cu centrul la Kiev nu este numit „Rusia”, nici chiar în limba rusă. Este foarte util să precizăm ce termeni folosesc limbile slave. Haideţi să alegem trei dintre ele, limbi implicate nemijlocit în procesele istorice din Ucraina: ucraineana, polona şi rusa. Aşadar, în ucraineană există termenul Русь [Ruś], respectiv, Київська Русь [Kyjivśka Ruś], având derivatele: русич [rusyč], русин [rusyn], cu o semnificaţie clară: Rutenia, Rutenia Kieveană şi rutean, strâns legată de desemnarea naţională a ucrainenilor înşişi. În schimb, Rusia, rusesc sau rus în ucraineană sună Росія [Rosija], російський [rosijśkyj], росіянин [rosijanyn], care au o cu totul altă semnificaţie, fără să desemneze într-un fel sau altul vechiul stat kievean. În ucraineană este absurdă folosirea termenului Київська Росія [Kyjivśka Rosija] – Rusia Kieveană, căci limba noastră nu combină aceste definiţii în nici un fel. În polonă se procedează identic, folosindu-se pentru desemnarea acestui stat termenul Ruś sau Ruś Kijówska (Rutenia Kieveană), Rusin pentru rutean ca naţionalitate şi ruski pentru rutean ca adjectiv, pe de altă parte desemnând Rusia cu termenul Rosja, Rosjanin pentru rus şi rosyjski pentru rusesc. Totodată, termenul Rusia Kieveană Rosja Kijówska, ca şi în ucraineană, nu poate exista, fiind o absurditate.

– Foarte interesant acest excurs filologic pe care îl faceţi dumneavoastră. Care este însă situaţia în cazul limbii ruse?

– În rusă avem o situaţie specială. Nici în această limbă „Rusia” Kieveană nu are nimic în comun cu Rusia. În rusă există termenii Киевская Русь [Kijefskaja Ruś], русич [rusičj], care în nici un caz nu înseamnă Россия [Rasija], Rusia. În limba rusă de astăzi, există însă doi termeni care desemnează noţiunea de rus – unul dintre aceştia fiind россиянин [rasijanin], respectiv adjectivul  российский [rasijskij], însemnând apartenenţa la Rusia ca stat, aşadar rus ca cetăţean al Rusiei, indiferent de naţionalitate, iar rusesc ca ceea ce ţine de Rusia, de pildă, produsele ruseşti. Al doilea termen înseamnă rus şi rusesc,aparţinând naţionalităţii, neamului rusesc, şi exprimându-se prin acelaşi cuvânt – русский [ruskij], fiind adjectiv, iar în cazul reprezentantului acestei naţionalităţi, folosindu-se un adjectiv substantivat. Astfel, Rusia este singura ţară slavă unde naţionalitatea se defineşte printr-un adjectiv, fiind mai vechi, în acelaşi timp, decât însuşi termenul Rusia – Rasija, o formă grecizată a denumirii de Rutenia, introdusă abia în secolul al XVIII-lea de ţarul Petru cel Mare. Forma ruskij nu înseamnă altceva decât „cel ce aparţine rutenilor” (тот, кто принадлежит русичам), teritoriul de nord al Rusiei de astăzi fiind o provincie dominată de Rutenia Kieveană.

– Pentru că sunteţi şi un bun cunoscător al limbii române, cum ar fi corect să ne raportăm noi, românii, la acest caz de dihotomie şi confuzie terminologică? 

– Cele menţionate mai devreme ne dau dreptul deplin de a introduce şi în limba română, în loc de denumirea total greşită de Rusia Kieveană, denumirea corectă, în primul rând din punct de vedere filologic – Rutenia Kieveană, o formă exclusiv întrebuinţată în vechile acte europene până în secolul al XVIII-lea, adică înaintea proclamării Ţaratului Moscovit – Imperiul Rusesc. De exemplu, marele rege-legislator rutean, autorul primei Constituţii din Europa (Pravda Ruśka – Adevărul Rutean), Iaroslav cel Înţelept, este numit în cronicele europene de atunci – REX RVTHENORVM (Regele Rutenilor), şi în nici un caz al „ruşilor”. Nu ştim, respectiv nu putem să spunem, din ce cauză Petru cel Mare, împăratul rusesc, a schimbat denumirea ţării sale, care înaintea lui nu s-a numit niciodată Rusia şi nici Rutenia, ci Moscovia, Ţaratul Moscovit, Ţara Moscoviţilor, limbile română, ucraineană şi poloneză păstrând şi denumirea populară a ruşilor de altădată – muscal.

– Aţi menţionat şi incorectitudinea termenului „Bielorusia”. Nici bieloruşii nu sunt ruşi?

– Sigur că nu. În Evul Mediu au fost numiţi ba „ruteni”, ba „lituanieni”, fiind un popor între lituanienii şi ucrainenii de astăzi. De asta s-a şi produs termenul de „Rutenia Albă” – în limbile baltice „baltos” însemnând „alb”. Adică, pe de o parte – „ruteni baltici”, iar pe de altă parte – bieloruşii sunt preponderent blonzi şi cu ochi deschişi, de asta şi „albi”. De fapt, greu de spus, în ce măsură, dar bieloruşii de astăzi sunt o sinteză a rutenilor şi lituanienilor. Ucrainenii înţeleg limba lor foarte bine, şi adesea o văd ca un dialect al ucrainenei cu pronunţie lituaniană. Pronunţia este tocmai influenţată de baltici, nu de ruşi, cum se crede foarte des, fiindcă Bielorusia făcea parte din Marele Ducat al Lituaniei, unde dinastia monarhică a fost lituaniană, iar limba oficială – ruteană. N-aş spune dacă sunt balţi slavizaţi ori invers, slavi cu puternică influenţă baltică, inclusiv genetică, însă este foarte clar că nu au de a face cu ruşii. Chiar şi astăzi principala diferenţă între lituanieni şi „bieloruşi” este numai limba. O denumire corectă, aşadar, ar fi „Rutenia Albă” şi „ruteni albi”. Dar, vedeţi, pentru ruşi toate popoarele slave sunt considerate a fi „ruşi”.

– Ţarul Petru I Romanov a avut, probabil, motivele sale şi acestea, cu siguranţă, nu au ţinut de aspectele filologice ale chestiunii…

– Poate că ţarul moscovit a vrut să-i însuşească Moscoviei gloria vechii Rutenii, a marilor regi ruteni, creându-i Moscoviei o nouă istorie, sub o nouă denumire, falnică şi antică, pentru ca astfel s-o ducă mai repede în Europa. Sau poate că totuşi a avut motive mai practice – mutându-şi capitala la Sankt Petersburg, nu a putut, desigur, păstra denumirea Moscoviei, care îşi avea capitala la Moscova, şi a hotărât s-o numească Rusia, o formă grecizată a Ruteniei (Ρωσία), ţinând seama că Novgorodul şi toată partea nordică a ţaratului a aparţinut cândva Ruteniei. Totodată, trebuie să ţinem minte că Petru I, în perioada respectivă, stăpânea deja de o jumătate de secol Rutenia istorică, Ucraina devenind aliata Moscoviei în anul 1654, fiind apoi cotropită şi lipsită de orice semn al vechii ei independenţe.

– Ne apropiem totuşi de zona politicului, nelipsit în acest caz. Cum s-a ajuns însă ca ţara dumneavoastră să se numească astăzi Ucraina şi nu Rutenia?

– Într-adevăr, aşa este. În secolul al XIX-lea, în timpul Renaşterii naţionale a ucrainenilor, în corpul Imperiului Rusesc a apărut necesitatea de a se distinge de ruşi prin însăşi denumirea naţiunii, fiindcă numele respective – rutean şi rus se asemănau prin natura lor fonetică şi erau destul de des confundate de către străini, ceea ce le convenea, bineînţeles, tocmai ruşilor. Cu toate că denumirea rus era „furată” de la ruteni, aceştia erau obligaţi să prezinte o nouă denumire a propriei naţiuni. De aceea era aleasă formă Україна (Ucraina), până atunci întâlnită doar în cântecele populare şi în letopiseţele vechi, însemnând „o ţară tăiată de restul lumii, o ţară aleasă pentru noi, ţinutul natal”, fiind deci o formă poetică a termenului Rutenia şi având doar formă de substantiv. Adjectivul ucrainean şi etnonimul ucrainean au apărut doar în secolul al XIX-lea în urma unei puternice mişcări naţionale. Iar în partea de vest a Ucrainei, aparţinând Austro-Ungariei, s-a păstrat încă timp de un secol vechea denumire ruteni. Însă în secolul al XX-lea au existat încercări de a-i prezenta pe ruteni şi pe ucraineni ca fiind două naţiuni diferite. Ca urmare, în România, timp de aproape o sută de ani, în toate recensămintele figurau atât ucraineni, cât şi ruteni. Această situaţie, din păcate, dăinuie şi astăzi. Să sperăm, n-o să dureze mult timp. Ucrainean şi rutean înseamnă acelaşi lucru.

– Într-un fel sau altul, avem aceeaşi situaţie şi în cazul dihotomiei etnonimice român/moldovean sau român/vlah şi al celei glotonimice limba română/limba moldovenească sau limba română/limba vlahă…

– Întocmai. Bineînţeles, cazurile nu sunt identice, însă în general lucrurile stau tocmai aşa. În cazul dihotomiei român/moldovean pe primul loc este pus faptul că Ţara Moldovei a existat înainte de România unită, or, Basarabia nu a participat la crearea ţării unite, deoarece făcea parte din Imperiul Rusesc. De aceea, denumirea de „români” reintră aşa de greu în uzul practic în Republica Moldova sau în toată Basarabia istorică. În cazul dihotomiei ucrainean/rutean însă, pe primul loc a fost tocmai dorinţa rutenilor să declare că nu sunt ruşi şi să nu fie confundaţi cu ei atât pe plan exterior, cât şi interior. N-ar fi surpriză dacă v-aş spune că ruşii încercau (şi încearcă până acum) să susţină şi chiar să motiveze această confundare.

– Asemenea tentative de instrumentare politică sau geopolitică a aspectelor identitare nu sunt unice în spaţiul ex-sovietic. Mai nou este fabricată o „limbă mingrelă” şi o „naţiune mingrelă” în partea occidentală a regiunii Abhazia, unul din teritoriile Georgiei aflate sub ocupaţia militară a Federaţiei Ruse. Pentru că sunteţi şi un cunoscător al limbii georgiene, al istoriei şi realităţilor acestei ţări, v-aş rugă să vă referiţi în câteva cuvinte şi la cazul mingrel.

– Ştiţi, pentru a crea o naţiune în mod artificial, nu este de ajuns numai să arăţi diferenţele între dialecte sau limbi. Trebuie numaidecât să fie prezentă opoziţia „noi-ei”, adică o autoidentificare. Mingrelii nu o au deloc. Aceştia se consideră georgieni, cu toate că graiul lor, din punct de vedere strict lingvistic, este, mai degrabă, o limbă separată, decât un dialect al limbii georgiene. În idiomul lor s-au păstrat mai multe construcţii arhaice, morfologia şi lexicul de mult depăşit de georgiana modernă. Aş putea compara mingrela cu dialectul aromân, ca să pară mai explicit cititorilor din Republica Moldova.

– Anumite cercuri politice străine, tocmai pornind de la dihotomia terminologică rutean/ucrainean, încearcă să instrumenteze în ultimii ani o aşa-numită „chestiune ruteană”, ajungându-se chiar la proclamarea unei republici cu denumirea de Rusia sau Rutenia Subcarpatică (Podkarpatskaja Ruś). Ce ne puteţi spune la acest capitol?

– Aici chiar este o situaţie foarte asemănătoare cu români/moldoveni. Ucrainenii din Transcarpaţia au fost parte a Ungariei şi sunt, în mod natural, despărţiţi de munţii Carpaţi de restul naţiunii. Adică procesul creării unei naţiuni comune şi bine definite, care a avut loc în Galiţia şi Bucovina, dintr-o parte, şi Ucraina Nipreană (pe care o numim Ucraina Mare), din alta, nu prea putea să influenţeze populaţia din Regatul Ungariei. De asta, ucrainenii de acolo par a fi foarte similari cu românii din Basarabia. Însă este şi o mare diferenţă. Spre deosebire de istoria moldovenilor, care sunt numai o parte, chiar şi extrem de importantă, a românilor, împreună cu muntenii, ardelenii ş.a.m.d., toţi ucrainenii sunt ruteni. Eu sunt rutean, cu toate că provin din Basarabia şi n-am fost în Transcarpaţia decât în trecere. Asta este foarte uşor de dovedit, dacă te uiţi la literatura, revistele etc. din secolul al XVIII-XIX. Toţi se numesc ruteni, toţi vorbesc de Rutenia. De aceea, e mult mai greu să falsifici istoria cu această denumire, decât în cazul moldovenilor. Chiar dacă nu toţi românii sunt moldoveni, toţi moldovenii sunt români din punct de vedere etnic. Pe când noi, ucrainenii, suntem ruteni cu toţii.

– Domnule Ihor Lubyanov, vă mulţumim pentru acest interviu. Vom fi bucuroşi să vă avem ca interlocutor şi cu alte ocazii.

– Cu plăcere. Şi eu vă mulţumesc.

Libertatea care împacă termenii „ROMÂN” şi „MOLDOVEAN”

Martie 24, 2011

Iată că astăzi avem un cuvânt de apreciere pentru Guvern. Mai bine zis, pentru una dintre faptele lui. Acesta a trimis în Parlament un proiect de lege privind modificarea şi completarea Legii privind actele de stare civilă. Modificările nu sunt unele ordinare, ci esenţiale. Odată adoptate de Parlament, acestea vor fi de natură să aplaneze într-o oarecare măsură criza identitară a populaţiei majoritare şi să relaxeze dezbaterea publică pe aceste teme.

Statul nu este stăpânul nostru

Să vedem în ce anume constă iniţiativa. Serviciul de presă al Guvernului ne informează că, în şedinţa sa de miercuri, 23 martie, „Executivul a aprobat modificarea Legii privind actele de stare civilă, prin care s-a propus excluderea menţiunii privind naţionalitatea din actele de stare civilă, în afară de actul de naştere, în care să fie scrisă apartenenţa etnică a persoanei la cererea persoanei vizate ce a împlinit vârsta de 16 ani sau a părinţilor, în baza declaraţiei pe propria răspundere. Această prevedere vine să conformeze cadrul legislativ naţional cu standardele internaţionale şi anume cu art. 8 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale privind respectarea vieţii private în vederea respectării interne pentru modificarea originii etnice”.

Descrierea iniţiativei, aşa cum ne-o prezintă serviciul de presă al Guvernului, este una destul de seacă şi tehnicistă. Dincolo de cuvinte însă întrezărim schimbări majore. Modificarea în sine, dacă va fi adoptată de Legislativ şi va intra în vigoare, va constitui un adevărat ferment al proceselor de reabilitare etnică a populaţiei majoritare după un îndelungat şi dureros proces de aculturaţie (rusificare) şi de anihilare metodică a conştiinţei etnice, ca să nu spunem după o politică de etnocid.

Proiectul de lege ţine cont de realităţile etnice vii din ţara noastră, precum şi de contradicţiile acumulate la nivelul etniei majoritare, sfâşiate între etnonimul „român”, pe de o parte, şi infranimul şi politonimul „moldovean”, pe de altă parte.

Observăm, în context, că proiectul reia o altă iniţiativă a deputatei Ana Guţu, respinsă de Parlament, inclusiv cu votul unor deputaţi din alianţa de guvernământ. S-a dorit cu orice preţ ca laurii pentru o asemenea modificare a legislaţiei să fie culeşi de Guvern. Mă rog, asta este voia boierilor. Ea ne aminteşte de trucul la care recurgea guvernarea PCRM, care respingea în Parlament iniţiative rezonabile ale opoziţiei, pentru ca, la scurt timp, Guvernul Tarlev să se prezinte în faţa forului legiuitor cu acelaşi proiect, în care se adăugau sau din care se scoteau două-trei virgule. Important pentru noi acum este însă ca proiectul să fie adoptat de Parlament, indiferent de cine îşi va aroga meritele iniţiativei.

Falimentul politicilor naţionale de stat

Ispita tuturor guvernelor de după 1991 a fost să intervină în procesele de recuperare a conştiinţei etnice a populaţiei majoritare, impunând un soi de ideologie de stat, ca surogat al vechii ideologii sovietice. Politicile de acest gen au culminat cu adoptarea de către Parlament a „Concepţiei politicii naţionale a Republicii Moldova”, avându-i ca autori spirituali pe Victor Stepaniuc şi Vasile Stati şi aprobată prin Legea nr. 546 din 19 decembrie 2003. Concepţia rămâne în vigoare până astăzi, iar Alianţa pentru Integrare Europeană a refuzat, în ultimele două legislaturi, să o abroge.

Unul din handicapurile fundamentale ale Republicii Moldova este că aceasta nu se declară şi nu se doreşte a fi un stat naţional. Constituţia ţării, din 1994, evită ideea de stat naţional. Faptul a fost determinat atunci de disputele dintre adepţii denumirilor de „moldovean” şi „român”, când, de fapt, era vorba despre una şi aceeaşi identitate desemnată cu termeni diferiţi.

Percepţiile identitare diferite trebuie conciliate

Acum câţiva ani, am abordat această chestiune în Parlament. Am arătat că punerea celor doi termeni în relaţie de adversitate este contraproductivă şi dăunează stabilităţii ţării. Cu îngăduinţa cititorilor noştri ne vom permite să readucem în atenţie câteva dintre gândurile formulate de la tribuna Legislativului în 29 iulie 2006, rămase de actualitate şi la care nu vom renunţa atât timp cât există problema dihotomiei terminologice: „Ne-am plasat în permanenţă pe poziţii diametral opuse, militând pentru aceeaşi identitate pe care o numim diferit. Istoria tragică a pământului nostru a impus pecetea unor percepţii identitare diferite, care astăzi, în sfârşit, trebuie reconciliate. Ca oameni responsabili şi patrioţi ai acestei ţări trebuie să învăţăm să ne împăcăm unii cu alţii. În lumea modernă, fiecare persoană umană are dreptul la autoidentificare, inclusiv dreptul de a-şi asuma în libertate acea identitate care îl exprimă mai bine cultural, lingvistic şi spiritual.

Ştim cu toţii că dezbaterea identitară trasează între numele de moldovean şi cel de român o linie de divizare, aceasta privind deopotrivă şi numele limbii. Însă orice război se încheie, mai devreme sau mai târziu, cu pace. Iar părţile beligerante se aşază la masa de negocieri. Este momentul ca şi noi să depăşim încrâncenările de altădată.

Această confruntare nu trebuie să urmărească un deznodământ cu învingători şi învinşi. Înţelept este să câştige, în egală măsura, fiecare dintre noi, şi, mai ales, întreaga societate. Oricine dintre noi, indiferent dacă îmbrăţişează identitatea de moldovean sau de român trebuie respectat deopotrivă de ceilalţi membri ai societăţii, dar şi să se bucure de un tratament egal şi nediscriminatoriu din partea statutului. Obiectiv, suntem una şi aceeaşi, dar subiectiv ne identificăm diferit. Suntem cu toţii cetăţeni ai Republicii Moldova şi, în acest sens, suntem cu toţii mândri de numele nostru de moldoveni.

E timpul să încetăm polemicele inutile în chestiunea identitară şi să conciliem identitatea noastră politică cu cea etnică. În accepţia europeană modernă autoidentificarea este parte inalienabilă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”.

Vorbind altădată la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, am lansat de la tribuna acestui for, poate nereuşit, termenul de moldo-români pentru majoritatea etnică din Republica Moldova. Nu era vorba de o ambiţie deşartă, ci de o replică dată ideologiei de stat, a moldovenismului rusoman şi românofob, ca şi spiritului patriotard al protipendadei bucureştene care nu poate înţelege până la capăt trauma identitară produsă la răsărit de Prut cu câteva milioane de conaţionali abandonaţi în mod repetat de-a lungul istoriei.

Paradoxuri locale: sinonime antonime…

Întotdeauna am considerat că retragerea statului din sfera identitară şi lăsarea aspectelor identificării etnice la latitudinea fiecărei persoane este soluţia cea mai potrivită şi euroconformă în cazul Republicii Moldova. Ideea de confruntare intracomunitară ne repugnă, pentru că înseamnă consumarea energiilor noastre etnice pe nişte chestiuni formale, divizându-ne şi mai mult şi subminând orice aspiraţie de unitate naturală a noastră. Deideologizarea disputei identitare este şi ea necesară. Nu mai putem privi lucrurile de parcă am fi în plin Război Rece, de parcă am trăi în continuare în URSS. După cum nu mai putem, în accepţia etnică a termenilor, face din cele două sinonime relative, român şi moldovean, două antonime. Termenii sunt complementari şi nicidecum opozabili. Să învăţăm asta de la înaintaşii noştri din perioada interbelică. Când spunem „războiul etnonimic moldo-român” este ca şi cum am spune „războiul etnonimic germano-nemţesc, maghiaro-unguresc, greco-elen sau gruzino-georgian”. În epoca identităţilor multiple este necesar să ştim să le ordonăm corect, evitând orice umbră de conflictualitate dintre mai multele identităţi care ne caracterizează şi pe care ni le asumăm fiecare în libertate. Iar politonimele român şi moldovean privesc alte realităţi decât cele etnice şi-i cuprind şi pe românii şi moldovenii alogeni.

Dispută identitară, dar şi conflict de generaţii…

Situaţia s-a schimbat mult în ultimii ani în Republica Moldova. Linia de divizare dintre cei care se autoidentifică etnic drept moldoveni şi cei care se autoidentifică drept români este una fluctuantă. Nimeni nu o poate surprinde exact, nici măcar recensămintele. S-a văzut în 2004, când am avut peste jumătate de milion de persoane înregistrate ca vorbitoare de limbă „română” şi doar vreo 80 de mii de persoane de „naţionalitate română”, întrucât în faţa recenzorilor doar atâţia au putut face dovada „naţionalităţii” cu paşaportul românesc, singurul acceptat ca probă, cu greu, în vechiul, ca şi în actualul regim. Dacă s-ar face astăzi un recensământ, se va vedea că persoanele declarate de „naţionalitate română” sunt de câteva ori mai multe decât în 2004 şi că numărul celor de „naţionalitate moldoveană” a descrescut exact cu cât au crescut primii. Se va ajunge la un moment dat ca cei care se declară români şi cei care se declară moldoveni să fie la egalitate. Tendinţele şi dinamicele sociale îndreptăţesc o asemenea concluzie realistă. Cei care se consideră şi se declară români din punct de vedere etnic sunt preponderent tineri, majoritatea născuţi după căderea regimului sovietic. Pe când majoritatea celor care se consideră şi se declară moldoveni din punct de vedere etnic sunt în mod covârşitor persoane în vârstă, născute şi formate în timpul URSS. Cele două tabere sunt reprezentate în mare măsură de părinţi, pe de o parte, şi de propriii lor copii, pe de altă parte. La rândul lor, părinţii „moldoveni” ai copiilor „români” au şi ei părinţi care s-au declarat români înainte de 1944. De aceea, nu trebuie să mergem pe linia confruntării, a respingerii celuilalt, a războiului fratricid. Mai înţelept şi mai de folos este să-l lăsăm pe fiecare să se declare ceea ce consideră el subiectiv că este, fără frica de a fi urmărit sau pedepsit de către statul atotputernic, axat pe ideologiile sale deşucheate.

Naţionalitate versus apartenenţă etnică

Identitatea etnică este un dat, un fapt obiectiv. Acest fapt obiectiv trebuie conştientizat şi asumat subiectiv de către fiecare în parte. În funcţie de gradul de conştientizare şi asumare subiectivă a faptului obiectiv putem vorbi despre nivelul de conştiinţă etnică, de gradul de solidaritate etnică, iar mai apoi şi de nivelul de conştiinţă naţională, în accepţia cetăţenească a termenului.

Confuzia identitară din Republica Moldova este perpetuată şi de faptul că legislaţia în domeniu admite o suprapunere a noţiunilor de „naţional” şi „etnic”, ca şi cum ar fi vorba despre acelaşi lucru. Cadrul european şi internaţional în materie face o distincţie netă între cele două noţiuni. Totodată, vom observa că aceeaşi confuzie există şi în legislaţia României. Cine a urmat procedurile de repunere în drepturile de cetăţean român a putut observa că în Registrele de evidenţă a populaţiei nu există rubrica „apartenenţă etnică”, ci doar cea de „naţionalitate”, în care, în cazul etnicilor români, era trecută, invariabil, ca la sovietici, „naţionalitatea moldoveană” fără acordul celui vizat.

Pacea intracomunitară ca temelie a păcii civice

În acest context, proiect aprobat miercuri, 23 martie, de Guvernul de la Chişinău şi transmis în Parlament spre adoptare este unul salutar. O asemenea iniţiativă s-a lăsat prea mult aşteptată. Ea va fi în măsură să rezolve pe cale paşnică o mare, veche şi gravă problemă: problema identitară. Războiul terminologic „moldo-român” la noi acasă este o pacoste. El poate fi şi trebuie încheiat fără nici un fel de pierderi de o parte sau alta. Condiţia păcii în acest caz însă este una singură: libertatea exercitată în deplină cunoştinţă de cauză. Restul este treaba lui Dumnezeu.


Român, moldovean. Etnonim, infranim, politonime

Decembrie 15, 2007

FLUX, ediţia de Vineri, nr.46, din 16 noiembrie 2007

Interviu cu Vlad Cubreacov

– Domnule Cubreacov, se pare că disputele privind numele nostru etnic sunt reluate acum. Ce părere aveţi despre acestea?

– Orice dispută este binevenită dacă urmăreşte sincer stabilirea adevărului obiectiv şi raportarea la acesta nu doar pentru raţiuni de curiozitate intelectuală, ci şi pentru o mai bună aşezare a relaţiilor dintre oameni pe temelia acestui adevăr. Dacă vă referiţi la disputa din jurul dihotomiei Român-Moldovean, aceasta nu este chiar o simplă şi nevinovată dispută, ci, mai degrabă, un adevărat război de agresiune pe care imperialismul rus îl poartă, mai ales de la 1812 încoace, împotriva identităţii românilor din vechile teritorii ocupate ale principatului Moldovei.

Numele etnic de Român nu se află în adversitate sau opoziţie cu numele local de Moldovean

– Întocmai, se încearcă prezentarea moldovenilor ca fiind diferiţi de români, ba chiar în opoziţie identitară unii cu alţii…

– Numele etnic de Român nu se află în adversitate sau opoziţie cu numele local de Moldovean, pentru că aceşti termeni sunt complementari. Cu totul alta este relaţia dintre politonimul Român şi politonimul Moldovean. Unul din foştii mei colegi din Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei,  armeanul Shavarsh Kocharyan, referindu-se la aspecte etnice, m-a impresionat, în octombrie 2005, prin capacitatea de a reda sintetic adevărul în această chestiune, fără patimă şi fără a putea fi suspectat de parţialitate. De la tribuna APCE, colegul meu a spus: „Se ştie că moldovenii sunt români, chiar dacă nu toţi românii sunt moldoveni. Putem spune, de asemenea, că toţi moldovenii sunt europeni, chiar dacă nu toţi europenii sunt moldoveni.” Să recurgem la o analogie simplă: dacă te cheamă, bunăoară, Ion Popescu nu înseamnă că numele de familie Popescu şi numele mic Ion ar fi opozabile şi s-ar exclude reciproc. Cele două nume sunt complementare şi numai împreună redau identitatea completă a persoanei. Aici funcţionează principul matrioşkăi: un nume mai larg îl cuprinde pe altul mai mic, niciodată invers. Trăim în epoca identităţilor multiple. Important este să le ordonăm corect, să facem o sinteză firească a lor şi să eliminăm orice antiteză păguboasă dintre ele.

– Ce spune ştiinţa în legătură cu numele etnice?

– Potrivit etnologiei, etnonimele sunt de mai multe feluri: 1) endonime (nume pe care şi le atribuie reprezentanţii unei etnii ei înşişi), 2) exonime (nume pe care li le atribuie reprezentanţii altor etnii în limbile lor), 3) infranime (nume locale sau regionale atribuite după criterii înguste), 4) ultranime (nume atribuite după criterii largi) şi 5) numele ştiinţifice şi istorice. Acestea nu trebuie confundate cu politonimele sau cu numele de state, pentru că acestea nu reiau întotdeauna sau obligatoriu numele etniei majoritare din ţara respectivă. Politonimele american, australian, austriac, belgian, bosniac, canadian, elveţian, moldovean, monegasc, san-marinez sunt unanim acceptate cu sensul lor politic exact, nu însă şi cu sens etnic sau cu atât mai mult lingvistic. Există şi politonime obsolete, fără conotaţie etnică, cum ar fi: sovietic, otoman, iugoslav.

– Cum putem categorisi, din punct de vedere al etnologiei, numele pe care etnicii români le-au avut sau le au în diferite ţări?

– Numele pe care românii le-au primit în diferite contexte politice sau de timp pot fi împărţite în câteva categorii: 1) nume ştiinţifice: daco-români, macedo-români, megleno-români, istro-români, latini dunăreni, latini balcanici; 2) exonime, adică nume atribuite de străini potrivit tradiţiei istorice a fiecăreia dintre limbile respective: iflaci, uflaci, ulahi, bogdani, carabogdani, caravlahi în turcă, valahi, vlahi, vlasi, volohi în limbile slave ca rusa, ucraineana, polona, sârba, slovaca şi bulgara, vlahi şi moldovlahi în greacă, olahi în maghiară, ciribiri în croată, sinţari şi ţinţari în sârba veche, bolohoveni în slava veche; 3) infranime, adică nume mici şi locale sau regionale: ardeleni, aromâni, armâni, bucovineni, dobrogeni, fărşeroţi, moldoveni, moţi, munteni, olteni, timoceni, transnistreni şi 4) ultranime: neolatini, romanici. Toate aceste categorii de nume se subordonează singurului endonim valabil, cel de Român. Este general cunoscut că românii din afara graniţelor României se numesc sau sunt numiţi în mod diferit în ţările lor de reşedinţă. De exemplu, în Federaţia Rusă, potrivit datelor ultimului recensământ, conaţionalii noştri au fost trecuţi în anchete cu trei nume: români, moldoveni şi volohi. Acordul politic de bază dintre România şi Federaţia Rusă specifică în mod expres că părţile vor acorda asistenţă culturală conaţionalilor lor de pe teritoriul celeilalte părţi indiferent de numele de autoidentificare. Partea rusă a acceptat această formulă dat fiind că şi etnicii ruşi din România se identifică fie ca ruşi, fie ca lipoveni.

– Unul dintre exonimele cel mai des atribuite românilor de străini este cel de valah, cu variantele lui fonetice deja invocate de Dumneavoastră. De unde vine acest nume atribuit de străini?

– Se pare că acest endonim vine din germana timpurie de apus, numită şi vizigotă, şi a fost atribuit iniţial, în perioada Imperiului Roman, unui trib celtic care adoptase limba latină şi conlocuia cu triburile vizigote. Aceşti celţi se numean Volcae. Endonimul celtic volcae s-a încetăţenit în vechea germană, însemnând, deja ca exonim, orice persoană care vorbeşte o altă limbă decât germana, în special persoane latinofone. De aici avem până astăzi numele de valah, voloh, vlah, dar şi pe cel de valon sau numele englezesc Wales pentru Ţara Galilor. Acest endonim, destul de prolific, a fost transmis în limbile slave şi greacă. Trebuie să remarc faptul că în poloneză, Italia se numeşte simplu: Włochy, adică tot un fel de Valahie sau ţară a latinofonilor. Există şi alte cazuri asemănătoare. Francezii, bunăoară, îşi au numele de la tribul germanic al francilor.

– Care e situaţia în cazul altor etnii sau popoare?

– În mod evident, cazul românilor nu este singular în Europa sau în lume. De pildă evreii, după exonimul pe care li-l atribuim în mod curent în limba română, folosesc endonimul de yehudi/yehudim, subordonându-i toate exonimele şi infranimele aflate în uz ca: aşkenazi, hazari, iudei, israeliţi, karaimi, mozaici, sefarzi, semiţi, taţi, ţafari, oliim şi altele. Exonimele german, neamţ, aleman sau tedesc din alte limbi sunt echivalate cu endonimul deutch şi cu infranimele bavarez, şvab sau sas. Olandezii se numesc ei înşişi dutch, iar ţara lor mai are numele de Ţările de Jos în română, Pays Bas în franceză sau Netherlands în engleză, toate cu acelaşi sens. Georgienii pun semnul echivalenţei între endonimul kartvelan şi exonimul gruzin din limbile persană, turcă şi cele slave, precum şi ultranimul ivir sau ivirean şi infranimele adjar, gurian, imerit, kahet, kolhid, meshetin, mingrel, racea, svan şi altele.

Exonimul armean, cvasigeneralizat în limbile europene, şi cel de ermen în turcă sunt echivalate cu endonimul hay, Armenia numindu-se în limba armeană Hayastan. Endonimul rrom este echivalent cu exonimele ţigan din limbile slave şi română, zingaro din italiană, gipsy din engleză, zigeuner din germană, gitano, falmenco şi calé din spaniolă, kowli din persană, asix din curdă, tsoani din ebraică, gitan, tsigane, manouche, romanichel, bohémien, sinti, gitou, babane, gean du voyage din franceză, mustalainen din finlandeză, ghajar şi nawar din arabă sau cu infranimele din limba română căldărar, cerar, lăieş, ursar, lingurar şi altele. Exonimul basc, cu varianta spaniolă vasco şi cele franceze basque, vascon şi gascon, s-a generalizat în toate limbile europene şi este corespondentul endonimelor eusker şi euskaldun. În acelaşi timp, limba bască este numită de vorbitorii ei nativi cu un nume diferit de cel al etniei: erdara. Polonezii mai sunt numiţi leşi, grecii – elini, iranienii – persani, ungurii – maghiari, finaldezii – suomalieni, cecenii – icikeri sau nohcii, albanezii – şkiptari, arvaniţi, arbinaşi sau arnăuţi, japonezii – niponi. Şirul ar putea continua la nesfârşit.

Poporul nostru şi-a dezvoltat o percepţie adecvată a etnonimului Român în relaţia sa cu diverse infranime cu circulaţie în spaţiul românesc

– Mă surprind că avem în limba română mai multe nume de familie care coincid cu unele nume etnice. Cum se explică aceasta?

– Eu aş dezvolta puţin întrebarea dumneavoastră. Cum se face că printre numele noastre de familie nu întâlnim şi numele Românu? Este interesant să observăm că poporul nostru şi-a dezvoltat o percepţie adecvată a etnonimului Român în relaţia sa cu diverse infranime cu circulaţie în spaţiul românesc. Această percepţie este reflectată în sistemul românesc al numelor de familie, după cum bine aţi observat. Iniţial numele de familie au fost apelative cu statut de supranume sau, după termenul popular, de poreclă. Astfel, întâlnim nume de familie ca: Moldoveanu (în special în Muntenia şi Ardeal), Munteanu, Vlah, Vlas (în special în Moldova şi Ardeal), Ardeleanu (în special în Moldova şi Muntenia), Vrânceanu, Bârsan, Olteanu, Dobrogeanu, Moroşanu, Crişan/Crihan, Machedon. În acelaşi timp, multe nume de familie româneşti, care au fost iniţial simple apelative sau porecle, reproduc etnonime străine, cum ar fi: Arnăut (corespondentul pentru Albanez), Cerchez, Ivireanu (corespondentul pentru Georgian), Rus/Rusu/Rusnac, Moscalu, Cazacu şi Zaporojan, Grecu, Sârbu, Bulgaru, Frâncu (corespondentul pentru Francez), Neamţu/Sasu (corespondente pentru German), Turcu/Turculeţ/Turceanu/Turcescu, Ţiganu/Ţigănaş, Tătaru/Tătăruş/Tătărescu, Ungureanu, Leahu, Mazuru (corespondente pentru Polonez), Arapu/Arăpaşu (corespondente pentru Arab), Şcheau (corespondentul pentru Slav), Jidovan (corespondentul pentru Evreu), Coman/Comănici/Comănescu (corespondente pentru Cuman), Guţu/Huţanu/Guţuleac (corespondent pentru Huţul), Litfan (corespondentul pentru Lituanian) şi altele. Numele de familie Românu însă lipseşte, pentru că nici un român nu se putea defini ca diferit de alt român pe criteriul etnic şi atunci interveneau diferenţele regionale cuprinse în infranime sau numele mici şi locale ale românilor.

– Într-adevăr, găsim atâtea nume diferite pentru unele şi aceleaşi etnii şi popoare, fără ca cineva să facă mare caz din asta…

– Important este că toţi aceşti termeni diferiţi, atribuiţi unora şi aceloraşi etnii, nu sunt opozabili. Nimănui nu-i va veni vreodată în cap ideea absurdă şi ridicolă a unor dicţionare germano-nemţeşti, gruzino-georgiene, ebraico-israelite, erdaro-basce, elino-greceşti, ruso-lipoveneşti sau ungaro-maghiare, întrucât dincolo de termenii diferiţi este vorba de aceleaşi limbi şi etnii. Aplicată politonimelor, ideea devine şi mai absurdă. Îşi poate cineva imagina un dicţionar elveţiano-belgian? Sau americano-canadian? Ori poate sovieto-iugoslav? E bine să readresăm aceste întrebări celor cu năstruşnica provocare a dicţionarului românesc-moldovenesc.

Etnonimul şi politonimul pot fi şi trebuie împăcate în complementaritatea lor

– Aţi adus vorba de politonime. Spuneaţi mai sus că nu toate politonimele redau numele etnice ale unor popoare…

– Cazul cel mai relevant ni-l prezintă cele 22 de state arabe: regate, republici, emirate, geamahirii. Etnic şi lingvistic vorbind, între saudiţi şi marocani, sirieni şi algerieni, libanezi şi irakieni, yemeniţi şi qatarieni nu există nici o diferenţă. Vorbesc cu toţii o singură limbă, araba, şi sunt cu toţii un singur neam. Politic însă sunt foarte diferiţi şi nimeni nu pretinde că altcineva încearcă să-l arabizeze pe celălalt. Etnonimul şi politonimul pot fi şi trebuie împăcate în complementaritatea lor. Avem şi cazuri când un politonim diferit de un etnonim sau altul sună diferit de la o limbă la alta. Crestomatic în acest sens este cazul Elveţiei, numită Schweiz în germană, Suisse în franceză, Svizzera în italiană, Svizra în reto-romană,  Switzerland în engleză,  Şveiţaria în rusă şi Helvetia în latină. Sau cazul Republicii Elene, numite şi Grecia.

Politic vorbind, poţi să fii român şi să ai altă origine etnică decât cea română

– Cum stăm cu politonimele român şi moldovean şi care ar trebui să fie relaţia dintre ele?

– Confuzia apare din faptul că termenul de român este şi etnonim, iar cel de moldovean este unul din infranimele pe care şi-l atribuie românii din spaţiul vechii Moldove. Politic vorbind, poţi să fii român şi să ai altă origine etnică decât cea română, de pildă ucraineană, maghiară, germană, sârbă, rromă etc. Totodată, politonimul de moldovean, cu drept deplin de existenţă, trebuie să li se aplice tuturor cetăţenilor Republicii Moldova, indiferent de originea lor etnică. Politic vorbind, moldovenii sunt de origine română, ucraineană, rusă, găgăuză, bulgară, rromă, evreiască etc. După cum elveţienii sunt de origine etnică germană, franceză, italiană sau reto-romană, vorbind patru limbi diferite şi fără să pretindă că măcar una dintre ele ar fi elveţiană, după numele ţării. Ei însă vorbesc de graiul elveţian al limbii franceze, de dialectul elveţian al germanei şi de dialectul ticinez al italienei. După cum putem şi noi vorbi de graiul moldovenesc al limbii române.

– Bine, dar în Republica Moldova etnicii români nu vorbesc un singur grai…

– Aveţi dreptate. Izoglosele dialectale româneşti nu sunt dispuse pe axa est-vest, ci pe axa nord-sud, iar Republica Moldova, se ştie, are o geografie care o înscrie tocmai pe această axă nord-sud, din Bucovina până în Dobrogea, cuprinzând eşantioane din mai multe straturi dialectale româneşti. Pe lângă graiurile de tip moldovenesc din zona Suceava-Iaşi, vorbite în nordul şi centrul Republicii Moldova, întâlnim în partea de sus a Transnistriei un grai de tip maramureşean, iar în sudul Republicii Moldova se vorbesc graiuri de tip muntenesc. Între toate acestea există şi multe graiuri de interferenţă sau de tranziţie, mai mult sau mai puţin diferenţiate de standardul literar. Aceste diferenţe ating uşor fondul lexical şi pronunţia, niciodată însă gramatica, care este esenţială pentru identitatea inconfundabilă a oricărei limbi.

Indiferent cum se autodefinesc etnicii români din Republica Moldova, din Ucraina sau cei din Federaţia Rusă, – români, moldoveni sau volohi, bucovineni, basarabeni, herţeni sau transnistreni – ei reprezintă o singură etnie şi vorbesc o singură limbă.

– Şi atunci cum să împăcăm identitatea noastră etnică cu cea politică? Putem fi români şi moldoveni în acelaşi timp?

– Este foarte simplu şi răspunsul derivă firesc din tot ce am spus până aici: da! Trebuie să abordăm lucrurile în spirit european, când fiecărei persoane i se lasă libertatea să se autodefinească etnic, cultural şi religios. Identităţile nu pot fi induse cu forţa, ci constatate obiectiv şi asumate în libertate. Imperiul ţarist a încercat să ne dezbine, limitându-ne identitatea etnică la specificul local, pentru a ne contrapune celorlalţi români. Imperiul sovietic a continuat cu o mai mare înverşunare această lucrare pentru a justifica anexarea Basarabiei. Conştiinţa etnică şi lingvistică, culturală şi religioasă a conaţionalilor noştri, ajunşi cetăţeni sovietici peste noapte, au fost puternic agresate şi deformate. Identitatea ţine de drepturile individuale ale persoanelor, iar statele trebuie doar să ia act de identitatea obiectivă asumată subiectiv, în deplină libertate şi în cunoştinţă de cauză, de fiecare persoană. Libertatea absolută nu este singura condiţie obligatorie, pentru că aceasta nu trebuie să contrazică realitatea obiectivă, adică evidenţele. Dacă eşti alb nu devii de culoare sau mongoloid oricât de mult a-i pretinde, dacă eşti bărbat nu poţi pretinde că ai fi femeie, dacă eşti etnic rus nu devii în mod automat german sau francez printr-o singură declaraţie, dacă eşti creştin nu te poţi declara iudeu şi viceversa, iar dacă eşti armean şi ai cetăţenie franceză nu poţi pretinde că eşti cetăţean american de origine turcă, dacă eşti moldovean de origine română nu te poţi pretinde de origine găgăuză, dacă eşti român nu te poţi pretinde chinez, iar dacă vorbeşti rusa nu poţi declara că ar fi vorba de niponă. Interferenţa statelor cu scopul clar de a le induce cetăţenilor o altă identitate etnică sau lingvistică decât cea obiectivă este susceptibilă de etnocid. Aplicat la Republica Moldova, îmi amintesc de declaraţiile oficiale făcute la Chişinău de observatorii din partea Consiliului Europei şi a OSCE la recensământul din octombrie 2004 prin care se arătă că în foarte multe cazuri, respondenţii au fost determinaţi de recenzori să declare mai degrabă că sunt moldoveni decât români şi că vorbesc „moldovenească”, mai degrabă decât limba română. Adevărul este că indiferent cum se autodefinesc etnicii români din Republica Moldova, din Ucraina sau cei din Federaţia Rusă, – români, moldoveni sau volohi, bucovineni, basarabeni, herţeni sau transnistreni – ei reprezintă o singură etnie şi vorbesc o singură limbă. Războiul dintre ei este unul artificial, fiind provocat şi întreţinut de cei care nu doresc liniştea noastră.

– Poate unii provoacă acest război din motive ideologice?

– Dacă vă referiţi la „moldovenismul” antiromânesc ca ideologie de extracţie imperială rusă, da. Iar dacă vă referiţi la ideologia comunistă, mă îndoiesc. Putem să le amintim tuturor celor care urmează linia ideologică trasată de Karl Marx, cuvintele lui legate de locuitorii băştinaşi ai Moldovei: „Limba română e un fel de italiană orientală. Băştinaşii din Moldo-Valahia se numesc ei înşişi români; vecinii lor îi denumesc vlahi sau valahi.”. În alt loc, Karl Marx nota: „Românii din Ţara Românească – 2500000, Moldova – 1500000, Transilvania – 1486000, Banatul Timişoarei – 1085000, Bucovina – 300000, Basarabia – 896000. Total – 7767000”. Dacă Marx nu este convingător, să vedem ce spunea Curtea imperială de la Petersburg, în 1840, despre noi: „Moldova şi Valahia sunt ţări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă, o singură Credinţă, în pofida separaţiei lor pe plan civil, ele au avut necontenit o singură soartă comună: au suferit împreună de-a lungul secolelor, purtând aceeaşi cruce grea, iar acum sorb o nouă viaţă din acelaşi izvor dătător de viaţă. Ele au acelaşi trecut, acelaşi prezent şi, bineînţeles – acelaşi viitor!” (Revista Ministerului Instrucţiunii Publice, fasculul 29, secţiunea IV, Petersburg, 1840, pagina 7).

– Vă mulţumim.
Igor Burciu