CONGRESUL ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI. CUM TREBUIE SĂ FIE ȘI NU ESTE

Iunie 28, 2016

Congresul Romanilor de Pretutindeni

Congresul Românilor de Pretutindeni, convocat anul acesta pentru prima oară, a atras atenția milioanelor de români transfrontalieri, în principal a celor din jurul actualelor frontiere și Balcani și a determinat o serie de nemulțumiri întemeiate.

Prevederea articolului 7 al Legii nr. 299/2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni a fost aplicată abia în 2016, cu o omisiune de 9 ani, după criterii, principii și metode necuprinse în lege și nici presupuse de aceasta.

Prima nemulțumire întemeiată a comunităților românești din jurul granițelor și Balcani ține de încălcarea de către organizatorii Congresului a principiilor proporționalității și reprezentativității. Românii de pretutindeni acuză absența unor criteriilor unice, corecte și clare înscrise într-o logică democratică. Componența Congresului convocat acum nu este nici reprezentativă și nici proporțională, susțin voci reprezentative ale românilor de pretutindeni. Membrii Congresului nu sunt nici aleși, nici delegați, ci autopropuși/automandatați, pe baza unei proceduri de contract personal între aceștia și niște susținători semnatari de liste.

Acest Congres trebuia organizat încă acum 8 ani. Criteriile organizării lui trebuiau să fie cele ale reprezentativității și proporționalității, astfel încât membrii Congresului să aibă mandat egal și reprezentativ. Acest fapt derivă din sintagma ”românii de pretutindeni” din articolul 7 al Legii privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, care, prin folosirea formei articulate a substantivului ”românii” presupune implicit reprezentativitatea membrilor Congresului în raport cu toți românii din afara frontierelor, nu doar în raport cu câteva grupuri ad-hoc de susținere sau de semnatari de circumstanță. Același fapt presupune implicit și ca legiuitorul român să stabilească o repartiție a numărului de mandate (locuri în Congres) pentru diferite regiuni din afara frontierelor locuite de români de pretutindeni, lucru care nu s-a făcut.

Analogiile se impun. Mai multe state din Europa și din lume au organisme similare. În toate cazurile, fără nicio excepție, organismele pentru conaționalii/coetnicii transfrontalieri respectă principiile și criteriile reprezentativității și proporționalității. Să aducem în atenție doar un exemplu de bună practică în domeniu, cel francez.

Adunarea Francezilor de peste Hotare (L’Assemblée des Français de l’étranger) este organizată în baza Legii (nr. 2013-659 din 22 iulie 2013) cu privire la reprezentarea Francezilor stabiliți în afara Franței (Loi relative à la représentation des Français établis hors de France). Numărul francezilor de peste hotare este estimat la 3,5 milioane. Criteriul reprezentativității este cuprins chiar în titlul legii și este dezvoltat și concretizat în textul acesteia. Adunarea Francezilor de peste Hotare este organizată în baza scrutinelor convocate o dată în patru ani în 15 circumscripții electorale care țin cont de numărul de francezi extrafrontalieri din diverse state și regiuni ale lunii, astfel încât cei 90 de membri aleși ai Adunării să fie reprezentativi și să aibă mandat egal.  În funcție de numărul de francezi din fiecare dintre cele 15 circumscripții electorale, în fiecare caz aparte legea prevede un număr concret de locuri în Adunare rezervate. Exemplificăm: 1) Canada – 4 locuri; 2) SUA – 7 locuri; 3) America latină și Caraibe – 7 locuri; 4) Europa de Nord – 8 locuri; 5) Benelux – 6 locuri; 6) Germania, Austria, Slovacia, Slovenia și Elveția – 11 locuri; 7) Europa centrală și de răsărit (inclusiv Rusia) – 3 locuri; 8) Europa de Sud – 5 locuri; 9) Peninsula iberică – 6 locuri; 10) Africa de Nord – 7 locuri; 11) Africa occidentală – 4 locuri; 12) Africa centrală, australă și orientală – 5 locuri; 13) Asia centrală și Orientul Apropiat – 4 locuri; 14) Israel și teritoriile palestiniene – 4 locuri; 15) Asia și Oceania – 9 locuri (Anexa la articolele 25 și 32 ale legii, intitulată Delimitarea circumscripțiilor electorale și repartiția locurilor / Délimitation des circonscriptions électorales et répartition des sièges).

Legea stabilește că Adunarea Francezilor de peste Hotare se convoacă de cel puțin 2 ori pe an. Articolul 10 al legii prevede că:  ”În fiecare an, Guvernul îi prezintă Adunării Francezilor de peste Hotare un raport privind situația francezilor stabiliți în afara Franței și politicile desfășurate în privința lor. Acest raport se referă în special la: 1) Învățământul francez, inclusiv învățământul bilingv francofon în străinătate; 2) Protecția socială și acțiunile sociale; 3) Formarea și însușirea profesională; 4) Securitatea francezilor stabiliți în afara Franței; 5. Susținerea antreprenoriatului francezilor stabiliți în afara Franței și acțiunile desfășurate pentru favorizarea difuziunii comerciale a produselor fabricate în Franța; 6) Angajamentele internaționale privind unul dintre domeniile prevăzute în punctele 1), 2), 3) și 7) și care se referă direct la francezii stabiliți în afara Franței, precum și convențiile  care tind să evite dubla impozitare și cele referitoare la dreptul familiei care ține de Conferința de la Haga privind dreptul privat, sub rezerva prerogativelor atașate conduitei în relațiile externe ale Franței; 7) Administrația francezilor stabiliți în afara Franței. Acest raport este supus dezbaterilor în prezența Guvernului. El poate primi un Aviz al Adunării Francezilor de peste Hotare”. Totodată, articolul 12 al legii prevede că: ”Adunarea Francezilor de peste Hotare poate fi consultată de către Guvern, de către Președintele Adunării Naționale sau de către Președintele Senatului cu privire la situația francezilor stabiliți peste hotare sau cu privire la orice altă chestiune consular sau de interes general, în special cultural, educativ, economic și social care îi vizează. În aceste domenii ea poate de asemenea, din proprie inițiativă, realiza studii și adopta avize, rezoluții și moțiuni”.

Având modelul francez în față, cum ar fi trebuit organizat, prin analogie, Congresul Românilor de Pretutindeni?

Întâi de toate, pentru că România este o democrație reprezentativă, în care mandatele imperative nu sunt acceptate și declarate nule (analogie cu mandatul parlamentar, articolul 69. Mandatul reprezentativ, care prevede că Orice mandat imperativ este nul”), era necesar ca Metodologia de atribuire a mandatelor membrilor Congresului Românilor de Pretutindeni să stabilească toate criteriile aplicabile, ținând cont de categoriile de români de pretutindeni prevăzute de lege, precum și de numărul acestora.

Legea privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni definește clar noțiunea de români de pretutindeni. Aceasta cuprinde trei categorii distincte: 1. Persoanele de origine română din afara granițelor României (indiferent de modul în care aceștia sunt apelați (armâni, armânji, aromâni, basarabeni, bucovineni, cuţovlahi, daco-români, fărşeroţi, herţeni, istro-români, latini dunăreni, macedoromâni, macedo-români, maramureşeni, megleniţi, megleno-români, moldoveni, moldovlahi, rrămâni, rumâni, valahi, vlahi, vlasi, voloni, macedo-armânji, precum şi toate celelalte forme lexicale înrudite semantic cu cele de mai sus)); 2. Persoanele aparținând filonului lingvistic și cultural românesc (indiferent de cetățenia sau etnia acestora, bunăoară evrei, sași, șvabi, băieși, maghiari, secui etc.), care locuiesc în afara frontierelor României ; 3. Cetățenii români stabiliți în afara frontierelor României.

Părerea noastră este că organismul intitulat Congresul Românilor de Pretutindeni ar fi trebuit constituit pe bază de scrutin, astfel încât mandatele celor care îl constituie să fie egale și reprezentative. În acest scop, birourile permanente reunite ale Camerei Deputaților și Senatului, în colaborare cu Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, ar fi urmat să stabilească un număr rezonabil de circumscripții electorale, rezervând, în funcție de ponderea deținută de românii de pretutindeni în fiecare circumscripție, un număr variabil, dar concret de locuri în Congres.

Astfel, ar fi fost potrivită și utilă organizarea scrutinului pentru Congres în următoarele circumscripții electorale: 1) Republica Moldova, 2) Ucraina, 3) Ungaria, 4) Serbia, 5) Bulgaria, 6) Albania, Grecia și Republica Macedonia, 6) Austria, Germania și Europa de Nord, 7) Franța și Europa Occidentală, 8) Italia și Europa de Sud, 9) Spania și Portugalia, 10) Israel, Teritoriile palestiniene și Orientul Apropiat, 11) Australia, Noua Zeelandă, Japonia și Zona Asia-Pacific, 12. SUA, 13) Canada, 14. Statele baltice, Rusia și Kazahstan, 15) Croația (pentru istroromâni, cu titlu de excepție, ca fiind grupul românesc în cea mai mare dificultate culturală, lingvistică și identitară). Desigur, este vorba doar despre un proiect de configurare teritorială, legiuitorul român fiind liber să stabilească cât se poate mai potrivit configurația și numărul circumscripțiilor pentru alegerea membrilor Congresului, precum și numărul concret de locuri rezervat în Congres reprezentanților fiecărei circumscripții.

În cazul în care românii de pretutindeni nu dețin cetățenia Statului Român sau reprezintă grupuri cu pondere numerică insuficientă pentru constituirea de circumscripții separate (de ex. meglenoromânii sau istroromânii, ori grupurile speciale aparținând filonului lingvistic și cultural românesc, de ex. băieșii din Ungaria sau Croația, ori evreii românofoni din afara Israelului) ar fi fost potrivită rezervarea, prin analogie cu Parlamentul României în cazul minorităților etnice din interiorul Țării, a unui număr garantat de locuri pentru reprezentanții acestor grupuri specifice de români de pretutindeni aflați în dificultate culturală și identitară. Este corect și onest să le aplicăm minoritarilor români din afara frontierelor României un tratament egal cu cel aplicat minoritarilor alogeni din interiorul frontierelor.

Nu există niciun argument valabil pentru ca un asemenea model, care funcționează cu succes în democrațiile europene în cazul conaționalilor de peste hotare, să nu fi fost aplicat de către Parlamentul nostru de la București.

Faptul că actualii membri ai Congresului Românilor de pretutindeni nu dețin nici mandat egal și nici reprezentativ, care să fi rezultat dintr-un scrutin, lasă loc pentru discuții pe marginea naturii mandatului deținut de aceștia, susceptibilă de a fi imperativă și contractuală, întrucât a fost încredințat de un număr aleatoriu și redus de persoane care și-au depus semnăturile pe niște liste neverificate și nepublicate. De principiu, nu suntem împotriva listelor de susținere, dar, prin analogie cu alte cazuri prevăzute de legislația României, acestea ar fi putut fi acceptate doar ca procedură preelectorală.

Am vorbit despre reprezentativitate legitimă și ilegitimă, reală sau fictivă, întrucât Metodologia privind organizarea alegerii delegaţilor la Congresul Românilor de Pretutindeni operează formal cu noțiunea de reprezentanți legitimi”: ”Consiliul Românilor de Pretutindeni, organ cu caracter de reprezentare, care reuneşte reprezentanţii legitimi ai românilor de pretutindeni(art. 3), doar proclamând reprezentativitatea, fără să-i asigure temei real. ”Reprezentativitatea” invocată formal de Metodologie este una fictivă (convențională, ireală, simulată). Vom observa că, tocmai pentru motivul că Metodologia a exclus principiul și criteriul reprezentativității și proporționalității, peste 99% dintre românii din afara frontierelor României au răspuns prin boicot, neparticipând la procedurile stabilite de ea.

Oricine poate constata că actualii membri ai Congresului nu sunt reprezentanți legitimi ai românilor din afara frontierelor României. Ei dețin doar un mandat imperativ și inegal, încredințat, într-un soi de procedură contractuală, exclusiv de cei  care și-au depus semnăturile în susținerea lor (sub 0,5% din ansamblul românilor de pretutindeni). Ei sunt doar delegați contractuali ai celor care și-au depus semnăturile. Un asemenea tip de mandat este nereprezentativ.

În consecință, Congresul Românilor de Pretutindeni constituit anul acesta nu se poate înscrie logic și organic în Statul Român, care, prin definiție, este o democrație reprezentativă, nu una imperativă. Niciun mandat reprezentativ în Statul Român nu poate fi emanația unei liste de semnături. 

Orice mandat care se dorește reprezentativ trebuie să fie realmente reprezentativ.

Asistăm la o contradicție în termeni. Aceasta va trebui depășită prin convocarea unui nou Congres pe baza principiilor și criteriilor valabile în Statul Român pentru orice organ sau for reprezentativ. Nu va fi nimic grav dacă se va organiza un nou Congres reprezentativ al Românilor de pretutindeni.

Congresul Românilor de Pretutindeni nu poate și nu trebuie să fie o entitate fictivă sau contestabilă în Statul Român și nici emanația unui număr totuși mic de entități ad-hoc (grupuri de susținere sau semnatari de circumstanță).

Sunt convins că majoritatea covârșitoare a românilor din afara frontierelor României simt și gândesc la fel.

Vlad Cubreacov,

Președinte al Asociației ”Răsăritul Românesc”


CREZUL CATOLIC ȘI ”TATĂL NOSTRU” ÎN DIALECT ISTRO-ROMÂN

Martie 27, 2016
Biserica Sfântul Andrei din satul istroromân Jeieni, Istria.

Biserica Sfântul Andrei din satul istro-român Jeieni, Istria.

CREDO

„Io cred în ur Domnu, Ceåce cårle ţire tote, cårle facut-å ceru şi pemintu, ceale ce se vedu şi ceale ce nu se vedu.

Şi în Gospodinu Isus Crist, Fil’u lu Domnu, îns nåscut, cårle din Ceåce s-å nåscut, månt’e de toţ secoli. Svitlost din svitlost, Domnu pravi din Domnu pravi, nåscut ma nu fåcut, din urea substanţea ca şi Ceåce, prin cårle tote facut-s-av.

Cårle za noi omiri şi za scapårea nostrea lasată-s-å din cer şi s-å înjivotit de la Svetu Spirit şi din Vergura Maria şi facută-s-å om.

Şi fost-å restignit za noi în timpu lu Ponţiu Pilat şi suferit-å şi fost-å zacopereåit.

Și uscrâsnit-å treia zi cum fost-å piseait în Sveta Scripturea.

Şi dignit-s-å în cer şi şade la desna lu Ceåce.

Şi rapoi va veri cu glorie săndi cel’i vil’i şi cel’i morţ, lu cårle cesarie nu se va fini.

Şi în Svetu Spirit, Domnu ce daie jivlenie, cårle din Ceåce iase şi de la Fil’u, cela ce scupa cu Ceåce şi Fil’u e adoreåit şi gloreåit, cårle a cuvintat prin proroci.

În ure svetea, catolichea şi apostolichea baseåriche.

Io cunoscu ur crist za oprostirea lu pecatele.

Io şteptu scularea lu morţi.

Și jivlenia de secole, cea ce fi-va. Amen!”

CEÅCE NOSTRU

”În lumele lui Ceåce, lu Fil’u e lu Svetu Spirit, Amen!

Ceåce nostru, cårle ști în cer, posveti-sa numele Tev, neca vire cesaria Tea, fie vol’a a Tea, cum e în cer, åșa și pre pemint.

Pâra nostrea cea de tote zilele dea-ne-v-o åstez.

Și ne scuzea pecatele nostre, cum și noi scuzeaim lu cel’i cårl’i ne ofendesc.

Și nu duce pre noi în napast și ne scapea de cela revu. Amen!”

Calendarul lu Rumeri din Istrie

SALUTAȚIA LU SVETA MARIA

”Veselea-te, Mario, cåre nåscut-åi pre Domnu, cea pl’irea de grație, Domnu cu tire! Blagoslovitea ști între mul’er și blagoslovit îi fructu de la utroba tea, Isus.

Mario, Måia lu Domnu, roghea Domnu za noi åcmoce și în timpu de morta nostrea. Amen!”

EVANGHELU DUPA MATEI – CAPU 28

E sâmbota nopte, când s-å facut domareța lu pârva zi a le setimane, verit-å Maria Magdalena și cea åta Maria neca vedu grobu.

Și eco s-å facut potres måre pac ańielu lu Domnu s-å scoporit din cer și verinda stacheit-å îrpa și å șezut deåsupra a l’ei.

Și fost-å fåța lui ca și fulgeru (strela) și veștitu sev åb ca și nevu. Și de frica lui s-å spåmentat strajeri și s-å facut ca și morț. E ańielu respunzânda (otgovorinda) zis-å lu mul’eri: ”Nu va fie friche vo; știvu che pre Isus cela råstignit îl cereț. Nu-i åncea, che av uscrâsnit, åșa cum åv zis; veriț și vedeț locu iuva zåcut-å Domnu. Și șubito mergânda spureț lu sel’ vețaț (ucenici) che av uscrsâsnit și eco meje månt’e de voi în Galileea; colo îl veț vede. Eco v-åm spus månt’e”.

Și eale zaino å mes fåre (å ieșit) din grob cu friche și cu vesel’e måre, fuginda se daie de veste lu sel’ vețaț. Ma eco Isus vire cåtre eale, zicânda: ”Veslițe-va!”. E eale å verit aprope și å åcåțat piciorele Lui și s-å rugåt. Åtunce Isus l-å zis: ”Nu va fie friche. Mejeț și daț ști lu frați mel’ neca meje în Calileea. Cole ma vor vede.”

(Adusa pre limba lu rumeri de Petru Rațiu, 2000)

EVANGHELU DUPA MATEI

Cånd s-å Isus Crist nåscut åșa fost-å: Maria, måia se, fråierițe å lu Iosip, månt’e vreme de bivei el’ scupa, åflat-s-å che råmas-å grea (în sårcina). Sev om Iosip, fost-å bur și ne vrut-å spure-vo, ma namislit-å låsa-vo de åscuns. Cånd penseit-å (ali: mislit-å) ie șå, åtunce åratåt-l’-s-å în vis ańielu lu Domnu cårle zis: Iosipe, fil’u lu David, nu åri friche vlå pe Maria te mul’ere, che ce în ea rodit-å îi de la Sveti Spirit. Ea va naște un fetiț și lumele lui îl ver cl’ema Isus; che ie va liberei sev narod de såle pecate.

Tote cestea fåcute-s-av neca vire ce Domnu vechi zis-å prin sev proroc: Eco Vergura rodi-va și nåște-va ur fet și cl’ema-vor a lui lume Emanuil, cåre lumele e ”Domnu-i cu voi”. Și zbudinda-se Iosip fåcut-å cum l’-a ańilu lui Domnu comandeit și luåt-å (vluat-å) la ie se mul’ere. Și n-å cunoscut-o pre ea pâr la cånd a nåscut sev fil’ cela pârvile nåscut și lumele a lui å fost Isus.

(Adusa pre limba lu rumeri de Petru Rațiu, 2000)

CRAL’I DENDE SORELE VIRE FÅRE (ALI: DIN ORIENT)

Dupa ce s-å Isus nåscut în Betleemu lu Iuda în zilele lu Cesaru Irod verit-å la Ierusalim cral’i dende sorele vire fåre (ali: dende sorele ziia) și întrebat-å:

  • Iuve-i Cesaru lu Iudei cela cårle s-å nåscut? Che vezut-åm se ștevu iuve sorele vire fåre și verit-åm lui ne (ali: na) ploconi. Avzinda ceåste Irod cesaru s-å spåmentat. Și adunânda pre toț archierei și omir învețaț li-a întrebat:
  • Iuve porteia nåște Crist? Eli åtuncea zis-li-åu; În Betleemu lu Iudeea, che åșa-i scrit de prorocu: ”Și tu Betleeme, pemintu lu Iuda, nu îști cela mai micu printre cetåțile mår a lu Iuda; che din tire ieși-va Învețetoru (Meștru) cårle mirå-va nårodu mev Israil”. Åtunce Irod, cl’emânda pre cral’ tr-åscuns, cåvtat-å de la el’ vremea cånd li s-å lor åratat ștevu. Mai apoi, tremes-l’-å la Betleem și l-å zis: ”Âmnaț și cåvtaț bire de fetu și dupa ce-l åflareț dåreț-îmi ști neca merg lui me (ali: må) ploconi”.
  • Pac el’, dupa ce-av avzit cral’u, mes-å chia; e ștevu ce vezut-å-vo iuve sorele vire fåre mes-å între lor pâr la å verit și s-å fermeit desupra lu locu iuva fost-å fetu. Vezânda el’ ștevu s-å ciuda legreit cu måre vesele. Și verit-å înuntru-n cåse și av åflat fetu cu måia a lui Maria și cåzânda îm pre vale s-å lui clanieit și resclizânda darurle l’-a dåruit zlato (ali: åur), incensu și smirna. Potle, dåt-l’-s-å ști-n vis de ruturna la Irod și pe åta cåle mes-å chia cåtra pemintu lor.

(Adusa pre limba lu rumeri de Petru Rațiu, 2000)

PÅȘTILE

Påștile e ceå mai mușåtea zi dintre tote festele.

În ceåsta zi totea luma cristianea festeá cruna lu lucrurile fåcute de Gospodinu nostru Isus Crist: morta dobinditea de jivot, fundamentu lu veara nostrea cristianea. Drågu și divinu nostru Scåpulator fost-å cåțat, osândit și restignit între doi taț.

Spoteait și suit de ur nårod betâr în pecate s-å dat sufletu pe crij în ceåle mai mar bole. Fost-å zecopeait, ma pravița moreait-å se face tåre și ieși la videlo. Treia zi, råno dåmareața pemintu s-å streșit, grobu s-å rescl’is și Gospodinu dupå ce å dobândit pe reav se digneá din grob ocoleait de ur columbar de svitlost. Gloria cristianea lu ceåsta zi e chiaro mare. Festa ceåsta ne va ostevi irima vavic, pâra când și sorele se va vedeá che iase și sveideá vârde capurile nostre. Åstez îrpa lu grobu s-å stacheait, dunche porteá se și noi neganeain de la noi șcupo grevu lu nesnanosta și lu decadența în care ne åflam. Åstez Crist å sdrobit forța lu morta și å semirat în lume svitlostu lu sea dignire dintre morț. Se și noi ducem lumira lu nostrea paminte se o prindem de la ceåsta festea måre, neca ne porte osveti cålea lu nostrea jivl’enie. Åstez toț cristiani mår și mici spovedesc sculårea dintre morț lu Gospodinu Isus cu cuvintele: ”Crist å oscrâsnit”.

Andrei Glavina


PRIMUL INSTRUMENT JURIDIC CROAT PENTRU PROTECȚIA DIALECTULUI ISTRO-ROMÂN

Noiembrie 15, 2012
STATUTUL REGIUNII ISTRIA (STATUT ISTARSKE ŽUPANIJE / STATUTO DELLA REGIONE ISTRIANA / STATUTE OF THE ISTRIAN REGION) din Croația, adoptat la 19 mai 2003, la Pazin, recunoaște oficial, în premieră istorică, și asigură cadrul juridic pentru protejarea dialectului istro-român al limbii române!

Capitolul III. Protecția particularităților autohtone, etnice, și culturale. Articolul 18 (21).

Regiunea Istria promovează particularitățile sociale, teritoriale, naturale, etnice, culturale și altele ale Istriei. Regiunea Istria promovează obiceiurile naționale istriote, celebrarea sărbătorilor naționale, protejarea toponimelor originale, și conservarea dialectelor locale (ceakavian, țakavian, țokavian, țekavian, kaikavian, istriot, istro-venețian, istro-român și altora) prin educație despre baștină și mediul social, precum și prin alte modalități.
(Versiunea originală croată: Istarska županija promiče društvene, prostorne, prirodne, etničke, kulturne i druge osobitosti Istre.Istarska županija promiče istarske narodne običaje, obilježavanje narodnih blagdana, zaštitu izvornih toponima te očuvanje lokalnih govora (čakavski, cakavski, cokavski, cekavski, kajkavski, istriotski, istrovenetski, istrorumunjski i dr.) kroz zavičajnu nastavu i druge sadržaje.)
(Versiunea oficială italiană: La Regione Istriana promuove le caratteristiche sociali, territoriali, naturali, etniche, culturali, nonché le altre particolarità dell’Istria.La Regione Istriana promuove le usanze popolari istriane, la celebrazione delle festività popolari, la tutela dei toponimi originali, e delle parlate locali (ciacava, “tzacava”, caicava, istriota, istroveneta, istrorumena ed altre) attraverso l’istruzione dedicata alla conoscenza dell’ambiente sociale e mediante altri contenuti.)
(Versiunea neoficială engleză: The Istrian Region promotes social, physical, ethnic, cultural, and other characteristics of Istria.
The Istrian Region promotes Istrian national customs, marking national holidays, protection of autochthonous toponyms, and the preservation of local dialects (Chakavian, Cakavian, Cokavian, Cekavian, Kajkavian, Istriorian, Istro-Venetian, Istro-Romanian, and other) through education about the homeland and other contents.)

Întrunire la Suşneviţa, în Croaţia, pentru introducerea dialectului istroromân în şcoală

Aprilie 11, 2012

O corespondenţă pentru Romanian Global News de la Emil Petru RAŢIU, Preşedinte al Asociaţiei culturale istroromâne „Andrei Glavina”

La Suşnieviţa a avut loc o întâlnire la care au participat autorităţile locale, cele regionale, Ambasada română de la Zagreb, reprezentată de Domnul Ambasador George Cosmin Dinescu şi de însărcinatul cu afaceri economice, Domnul Antohi, Comisia ONU pentru Croaţia, Asociaţia culturală istroromână „Andrei Glavina”, reprezentată de Emil Petru Raţiu, Dl. Prof. Goran Filipi, de la Universitatea din Pola, eminent studios al dialectului istro-român.

Întrunirea s-a desfăşurat la Şcoala din Suşnieviţa, în prezenţa unui public alcătuit în majoritate din locuitorii istroromâni.

În numele autorităţilor locale a vorbit primarul comunei Krşan, Dl. Zdravko Vidak, de care aparţine satul Suşnieviţa, care a urat bun venit oaspeţilor, apoi a luat cuvântul vicepreşedinta regiunii Istria, Doamna Prof. Viviana Benussi, care a subliniat caracterul multicultural al Istriei, unde alături de majoritatea croată trăiesc italieni şi alte minorităţi naţionale, între care istroromânii.

Domnia sa a spus că acest caracter multicultural al Istriei trebuie menţinut, deoarece el s-a format în decursul unei istorii multiseculare şi el reprezintă o bogăţie culturală a acestei regiuni, indiferent de numărul uneori mic al respectivelor comunităţi. A luat apoi cuvântul Doamna Louise Vinton, preşedinta misiunii ONU pentru dezvoltare în Croaţia, prezentă la întrunire împreună cu adjunctul misiunii, Domnul Vitalie Vremis, din Republica Moldova, care în acest fel, printr-o fastă întâmplare, parcă simbolică, a întărit prezenţa noastră românească în cadrul acestei întâlniri, desfăşurată la extremitatea de apus a unei fracţiuni etnice româneşti.

Doamna L. Vinton, în alocuţiunea sa, a arătat că misiunea ONU pentru dezvoltare vrea să se implice în susţinerea idiomului istroromân, grav ameninţat cu dispariţia. Apoi a luat cuvântul Domnul Ambasador Cosmin Dinescu, care a exprimat dorinţa de creare a unor condiţii mai bune pentru supravieţuirea etnică a comunităţii istroromâne, începând cu şcoala, prin predarea de ore de limbă maternă, care deja există de doi ani, ca program de după şcoală, în afara cursurilor, care să fie integrate însă în programul şcolar. Domnul ambasador a vorbit de disponibilitatea statului român de a se implica şi material, prin alocarea de fonduri pentru repararea clădirii şcolii din Suşnieviţa şi crearea în cadrul şcolii a unei Case Istroromâne, cu expunere de documente materiale ale trecutului acestei populaţii, sală de conferinţe, etc.

După alocuţiunea Domnului Ambasador – primul ambasador român care se implică în susţinerea istroromânilor- a luat cuvântul Preşedintele Asociaţiei culturale istroromâne „Andrei Glavina”. El a ţinut alocuţiunea, ca de obicei când publicul este format în majoritate din istroromâni, în dialect istroromân, salutând înalţii oaspeţi şi spunând că măsurile în sprijinul lor şi al limbii lor, istroromânii le aşteaptă de mult timp, şi ele ar fi fost mai uşor de aplicat prin şcoală, etc, mai înainte, când numărul istroromânilor era mai mare decât astăzi – iar prin anii 1960-70, copiii istroromâni care începeau şcoala nu cunoşteau altă limbă înafară de limba lor maternă, trebuind să facă un an pregătitor pentru a învăţa limba croată- , dar atât timp cât există viaţă, este încă şi speranţă.

Apoi a urmat partea artistică a manifestării, cu recitări ale elevilor de la Şcoala din Suşnieviţa în limbile croată şi română – în forma dialectului istroromân- urmate de un spectacol de balet, foarte frumos, executat de elevele din ultimii ani ai şcolii medii din Cepich, de care aparţine şi şcoala elementară din Suşnieviţa. A urmat apoi un bufet, după care oaspeţii au plecat la Şcoala medie „Ivan Goran Kovacic” din Cepich, unde s-a discutat mai concret despre implicarea financiară a statului român în renovarea clădirii şcolii din Suşnieviţa şi modalităţile acestei implicări, prin atragerea de fonduri europene – Croaţia fiind ţară de proximă aderare la U.E. – şi contribuţia ONU la acest proiect.

Totul a decurs frumos, dar se impun unele observaţii. Credem, anume, că se impune includerea predării dialectului istroromân – cu funcţie socială de limbă în comunitate- în cadrul programului şcolar, temă care va constitui, dealtfel, obiectul întâlnirii de la sfârşitul lunii aprilie dintre Domnul Ambasador Dinescu şi Ministrul învăţământului croat, iar predarea limbii trebuie să se facă în şcoală după un program didactic bine pus la punct de către specialişti români în dialectologie, iar nu după improvizaţii.

În cadrul acestui program trebuie înfăţişat copiilor adevărul istoric asupra originii lor, a Românilor din Istria şi a limbii lor, aceasta făcând parte din marea familie românească, spulberându-se astfel inocularea neştiinţei interesate şi şovine, cultivată în ultimii ani, de enucleare a fundamentului românesc a acestui dialect, întreprinsă de o persoană fără cunoştinţe în materie, din America, care vrea să rupă orice legătură a acestei limbi cu originea şi trecutul ei românesc, botezând istroromâna, în scop politic, „jeianschi şi vlaşki limba”.

De asemeni, pentru ca fondurile pe care statul român intenţionează să le aloce pentru repararea şcolii din Suşnieviţa să nu se irosească într-un conţinător fără conţinut, credem că o minimă parte din aceste fonduri trebuie destinată salarizării unui profesor motivat naţional şi cunoscător al dialectologiei române, care să predea, după un program didactic bine pus la punct, la şcoala din Suşnieviţa şi posibil, şi la şcoala medie de la Cepich, pentru elevii de origine istroromână, provenind de la şcoala din Suşnieviţa;  aceasta este în deplin acord şi decurge din tratatele şi acordurile bilaterale româno-croate, ca „The agreement on co-operation in the fields of education, culture and science between the Government of Romania and the Government of the Republic of Croatia”, încheiat la Zagreb la 19 mai 1993, art. 2d, art. 4 şi art. 15, ca şi din „Tratatul privind relaţiile de prietenie şi colaborare dintre România şi Croaţia”, încheiat la 18 februarie 1994, precum şi din vasta legislaţie internaţională în materie, începând cu „Charta Europeană a limbilor regionale sau minoritare”, din 5 noiembrie 1992, ratificată de mult timp în România şi Croaţia, şi încheind cu relativ recentul proiect de rezoluţie N.11595 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei asupra situaţiei minorităţii istroromâne din Croaţia, depus de deputatul moldovean Vlad Cubreacov, care se află în examenul Comitetului de Experţi ai Chartei.

Cum ştim, din experienţă, că aflarea unui profesor motivat naţional şi cu cunoştinţe de dialectologie românească, care să meargă în Istria, nu este o sarcină uşoară, credem că trebuiesc folosite resursele pe care ni le oferă comunitatea istroromână, adică acele persoane din mediul local, care să fie cointeresate, printr-o justă salarizare din partea Statului român, la desfăşurarea acestui program.

La Suşnieviţa, există o tânără licenţiată de la Universitatea din Rijeka – Fiume – , de etnie istroromână, întoarsă de câtva timp în satul natal, Doamna Viviana Berkarich. Credem că dânsa
– care a fost şi în România- ar putea fi încurajată să frecventeze în ţară un curs scurt de specializare, pentru a veni să-i înveţe limba strămoşească pe copiii istroromâni, şi dânsei i s-ar putea alătura, când acesta va exista, şi un profesor specializat în dialectologie din ţară. Dealtfel, dânsa predă deja la Suşnieviţa lecţii de istroromână, în afara programului şcolar – după orele de şcoală.

Înainte de-a pleca din zonă, ne abatem, ca într-un arc ideal peste timp al acestei comunităţi, la casa natală a aceluia care a fost destinat să fie învăţător istroromân la Suşnieviţa, Domenico Cvecich, adus pentru aceasta în 1935 la Şcoala Normală de la Blaj de către Prof. Sever Pop, proiect zădărnicit de istorie prin izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Observăm acum, casa veche de piatră a acestuia rămasă de ani nelocuită, reîntinerită ca de o miraculosă primăvară şi transformată în pensiune turistică, de un harnic întreprinzător din Labin – Albona. Plecăm din Suşnieviţa, cu credinţa, aşa cum am arătat şi în scurta alocuţiune ţinută la şcoală, că atâta timp cât o comunitate dă semne de viaţă, există încă o speranţă pentru viitor, numai să fie voinţă politică care să o susţină.

La ora apariţiei acestui articol, la Suşnieviţa se sărbătoreşte Paştele catolic…   Hristos a înviat, Suşnieviţa!

Vezi şi alte documente la temă:

La situation culturelle difficile de la minorité istro-roumaine particulièrement menacée, Proposition de résolution présentée par M. Vlad CUBREACOV et plusieurs de ses collègues

Difficult cultural situation of the Istro-Romanian minority particularly threatened, Motion for a resolution presented by Mr Vlad CUBREACOV and others

Istro-românii trebuie salvaţi


Elegie pentru istroromâni la apariţia primului dicţionar istroromân-italian (română, suedeză)

Martie 15, 2011

Anunţăm, în premieră absolută în presa de limbă română de dincoace şi de dincolo de Prut, apariţia primului dicţionar istroromân-italian, semnat de profesorul Antonio Dianich, el însuşi istroromân. Intitulat „Vocabolario istroromeno-italiano. La varietà istroromena di Briani”, dicţionarul a văzut lumina tiparului, în ianuarie 2011, la editura italiană „Edizioni ETS” prin generoasa contribuţie a Departamentului de Lingvistică „Tristano Bolelli” al Universităţii din Pisa.

Cunoşteam, încă din toamna anului 2008, din corespondenţa cu profesorul Antonio Dianich, că dumnealui lucrează, de ani de zile, asupra acestui dicţionar al limbii vorbite altădată în localitatea istriotă Bărşcina. Prilejul cu care ne-am cunoscut la distanţă ne-a fost oferit de o iniţiativă pe care am lansat-o, la 17 aprilie 2008, în calitate de membru al Subcomisiei APCE pentru Minorităţi, împreună cu alţi 33 de deputaţi din 20 de state membre ale Consiliului Europei. Era vorba atunci de proiectul de Rezoluţie privind situaţia culturală dificilă a minorităţii istro-române deosebit de ameninţate, proiect înregistrat oficial la 21 aprilie şi difuzat, în limbile engleză şi franceză (La situation culturelle difficile de la minorité istro-roumaine particulièrement menacée/Difficult cultural situation of the Istro-Romanian minority particularly threatened), ca document al Consiliului Europei cu numărul Doc. 11595.

Prin amabilitatea autorului, valoroasa apariţie bibliografică şi lexicografică ne-a sosit zilele acestea la Chişinău, fapt pentru care nu numai că îi suntem deosebit de recunoscători, dar ne şi vedem obligaţi să o prezentăm deîndată, fie şi scurt, publicului nostru cititor.

Vom începe prin a arăta că dicţionarul domnului Dianich are o dedicaţie. Merită să o reproducem, întrucât aceasta, spre deosebire de toate comentariile şi explicaţiile făcute în italiană, este formulată în dialect istroromân: „Cesta libru fuost-a piseit za uspomena de mea måie Miţa lu Petărhuli, de me ceåce Buojo lu Şceavina, şi de tuoţ briiåni cårli scu restriţ pre tuota luma”, adică „Această carte a fost scrisă în amintirea mamei mele Miţa a lui Petărhuli, a tatălui meu Buojo lui Şceavina, şi a tuturor brienenilor care sunt risipiţi în toată lumea”.

Dicţionarul cuprinde doar material lexical colectat de-a lungul anilor, printr-un efort susţinut şi exemplar, de la vorbitorii dialectului istroromân care au mai supravieţuit în comuna în care autorul a copilărit sau, mai ales, de la consătenii săi plecaţi în diasporă, în special la New York, unde există o comunitate de câteva sute de istroromâni, fapt reflectat în chiar titlul lucrării: „Vocabolario istroromeno-italiano. La varietà istroromena di Briani” („Vlåşchi ce s-a ganeit în Bărşcina”, adică „Româna ce s-a vorbit în Bărşcina”).

În cele 233 (XXXIV plus 199) de pagini ale sale, lucrarea inserează, pe lângă Vocabularul propriu-zis şi o Culegere de texte în dialect istroromân: o Prefaţă a profesorului Roberto Ajello; Consideraţii generale; o amplă Introducere care include la rândul său o prezentare istorico-geografică şi cultural-spirituală a istroromânilor, a dialectului vorbit de ei, o listă de informatori, tabele cu un număr de 7 verbe conjugate (a vrea (vrea), a avea (vea), a fi (fi), a usca (uscå), a şti (şti), a mânca (muncå), a merge (meare)); un Tabel sinoptic al toponimelor istroromâne cu echivalentele lor italiene şi croate; o Listă a numelor de familii (case) şi a agrotoponimelor care figurează în lucrare. Textele istroromâne şi traducerile lor în italiană sunt grupate astfel: Istorie, Viaţa la ţară, Descântece şi vrăji, Ritmuri şi cântări, Proverbe şi zicători, Anecdote.

Pentru redarea cuvintelor şi textelor în dialectul istroromân, autorul foloseşte un sistem grafic propriu, inspirat din scrierea italiană şi croată, dar şi din alfabetul IPA (International Phonetic Association), ceea ce, la prima vedere, face textul istroromân poate mai greu de recunoscut de către persoanele obişnuite cu scrierea românească.

O informaţie de utilitate. Pentru cei interesaţi să intre în posesia valoroasei lucrări, vom preciza că dicţionarul poate fi livrat prin poştă, la preţul de 20 €. Editura primeşte comenzile în acest sens pe adresa electronică info@edizioniets.com sau la numerele de telefon (+39) 050-29544-503868 şi de fax (+39) 050-20158.

Să revenim însă la prezentarea propriu-zisă a acestui instrument lexicografic unic în felul său. „Dicţionarul se doreşte a fi o arhivă sau un depozitar al limbii aşa cum se vorbea ea înainte de ocupaţia croată şi înaintea plecării în diasporă, cu certitudine nu în iluzia că limba ar putea supravieţui la faţa locului, ci în speranţa că va putea rămâne o mărturie a existenţei ei”, spune profesorul Dianich în Introducerea sa. Autorul mai arată, de asemenea: „Acest dicţionar se vrea a fi însă, mai presus de orice, un omagiu adus populaţiei istroromâne, curajului şi tenacităţii cu care şi-a conservat limba de-a lungul secolelor până la limita oricărei posibilităţi omeneşti şi care astăzi, risipită în lume, asistă neputincioasă la agonia ei.

Dicţionarul istroromân-italian elaborat de profesorul Dianich şi publicat acum la Pisa are, fără exagerare, o importanţă inestimabilă pentru lexicografia şi dialectologia română. Această monumentală lucrare ştiinţifică şi instrument practic este rodul efortului unui singur om, efort pe care ar fi trebuit să-l depună instituţii ştiinţifice întregi.

Câteva cuvinte despre autor

profesorul Antonio Dianich

profesorul Antonio Dianich

Se prezintă modest, cu multă zgârcenie şi nostalgie, în acelaşi timp, el însuşi, pe supracoperta lucrării: „Sunt un istroromân născut la Fiume în 1933. În 1949 a trebuit să-mi părăsesc ţara. Sunt licenţiat în Limbi Clasice al Universităţii din Pisa şi al Şcolii Normale Superioare din aceeaşi localitate. Am predat întotdeauna limbile italiană şi latină în licee din Italia, dar şi la cele din Madrid sau din Istanbul. Actualmente sunt pensionar: locuiesc la Pisa, dar am scris această carte la umbra măslinilor din Casa di Cimitagna, la poalele altui Munte Mare (Monte Maggiore), unde creşte şi rodeşte cele mai bune prune un pom pe care l-au adus cu ei din Istria părinţii mei pe când era doar un puiete cu două frunze palide.” Vom adăugă faptul că profesorul istroromân Antonio Dianich este fratele unui mare teolog şi prelat romano-catolic, Severino Dianich, vicar al Arhiepiscopiei de Pisa.

Profesorul Dianich mai scrie, cu evidentă bucurie şi durere în suflet: „Istroromânii, un grup lingvistic minuscul din Istria, în a cărui istorie nu este cert aproape nimic cu excepţia dureroaselor întâmplări din ultimul război, care a determinat o dramatică plecare a lor în diasporă, au locuit pe dealurile din jurul lacului Felicia, iar acum, după întremarea lor din anii 1930, locuiesc într-o vale însorită de la poalele Muntelui Maggiore: o mică, săracă, dar fericită Arcadia, l’hortus conclusus-ul vieţii lor, al cântecului şi al graiului lor deosebit.

Acum însă vechile case de piatră, adesea având acoperişuri de stuf, sunt ocupate de persoane venite de pe aiurea: doar câţiva bătrânei care au rămas, căci nu i-a lăsat inima să plece, încă mai vorbesc bătrânul grai. Printr-o minune a istoriei, supravieţuieşte la New York o mică colonie, sortită şi ea să se stingă. Singurul lucru pe care l-am putut face a fost să recuperez din propriile-mi amintiri şi din cele ale unor ţărani forţaţi să devină cetăţeni ai unei mari metropole, relictele unui naufragiu fatal. Cartea de faţă se doreşte a fi o arhivă  a ceea ce încă supravieţuieşte din cultura ultimilor istroromâni şi, în mod deosebit, din limba lor (şi a mea) aflată pe moarte.

Mai este însă şi o „frumoasă călătorie de suflet” în autobiografia mea, o elegie pentru sfârşitul unei lumi, al lumii noastre istroromâne.

Aceste cuvinte, scrise cu atâta suflet, concentrează în ele drama comunităţii istroromâne şi ne scutesc de datoria de a mai adăuga ceva.

Şi totuşi… Merită totuşi să lansăm cu această ocazie, a apariţiei primului dicţionar istroromân-italian, alcătuit de un istroromân, o frumoasă provocare… Multă lume s-ar gândi, poate, la aşa ceva. Dacă aş fi din Bucureşti şi ar depinde de mine, aş căuta, fără ezitare, să răsplătesc, în numele tuturor românilor, efortul distinsului profesor Antonio Dianich, cel mai mare intelectual istroromân în viaţă. Cultural vorbind, Domnia sa a făcut pentru istroromâni ceea ce un alt distins profesor, Petar Atanasov de la Skopie (Macedonia), a făcut (şi face) pentru megleno-români. Dacă profesorul Andrei Glavina a fost, la începutul secolului XX, primul apostol al isroromânilor, profesorul Antonio Dianich este acum, la venerabila vârstă de 77 de ani, ultimul lor patriarh şi apostol.

O lansare de carte în Bucureşti şi în alte centre culturale ale ţării, cu participarea autorului, şi o reeditare a dicţionarului în România, cu alfabet românesc ar fi de luat în seamă.

Probabil că nici Academia Română şi nici Preşedintele României nu ar greşi deloc dacă şi-ar opri atenţia şi generozitatea asupra acestui om care are meritul real de a fi contribuit exemplar la cunoaşterea şi, poate, supravieţuirea comunităţii istroromâne aflate în agonie sub ochii neputincioşi (şi nepăsători?) ai Statului (naţional) Român.

Vlad CUBREACOV, FLUX

Nota noastră: Dialectul istroromân este unul dintre cele 4 dialecte istorice ale limbii române (alături de dialectele megleno-român, aromân şi daco-român).

Organizaţia internaţională UNESCO a inclus dialectul istroromân în Cartea Roşie a limbilor în pericol (UNESCO Red book on endangered languages), amintind că este grav periclitat, întrucât nu există administraţie, învăţământ, presă sau biserici în acest dialect istoric al limbii române.

Zona locuită de istroromâni este cunoscută până astăzi şi ca regiunea Ciceria, fapt pentru care aceşti confraţi ai noştri mai sunt numiţi şi Cici. Unii le mai spun onomatopeic Ciribiri (după cuvintele pronunţate dialectal „cire”/cine şi „bire”/bine). Ei îşi spun astăzi Vlåhi,iar din vechime şi până nu demult şi-au spus Rumâri sau Rumeri. Cele mai recente ediţii ale marilor enciclopedii ale lumii, precum şi UNESCO ne prezintă cifre care variază între 500 şi 1500 de vorbitori concentraţi în special în opt localităţi din partea croată a peninsulei Istria şi în două localităţi din partea slovenă a peninsulei. Potrivit altor surse, numărul vorbitorilor de istroromână ar fi şi mai mic. Oricum, acesta este în declin continuu. În Croaţia istroromânii locuiesc în satul Žejane/Jeiăni (cea mai mare dintre toate localităţile istroromâne, situată la nord de Muntele Mare sau Maggiore/Učka) din plasa Mune, judeţul (županija) Primorsko-goranski, precum şi de satul Šušnjevica/Şuşneviţa sau Val d’Arsa şi cătunele Brdo/Bârda, Jesenovik/Sucodru, Nova Vas/Nosela, Kostračani/Costerceani, Letaj/Letai şi Zankovci din plasa Kršan/Crişan, judeţul (županija) Istria, iar în Slovenia este vorba de localităţile Golac şi Polijane.

Andrei Glavina, supranumit „Apostolul istroromânilor”, a înfiinţat şi a condus între 1921 şi 1925 la Šušnjevica/Şuşneviţa şcoala „Împăratul Traian” cu predare în dialectul istro-român şi în româna literară, tot el fiind şi autor al primei cărţi de rugăciune în dialectul istroromân. Istroromânii sunt romano-catolici. Printre marile personalităţi date de istroromâni se numără: Matei Vlăhici (1520-1575), teolog protestant de limbă latină şi germană din secolul XVI, primul şi cel mai de încredere colaborator al lui Martin Luther; Nicolae Teslea (1856-1943), devenit cunoscut ca Nicola Tesla (în croată şi în alte limbi), recunoscut unanim pe plan mondial ca cel mai mare inventator al secolului XX şi supranumit „extraterestrul român”. Nicolae Teslea a înregistrat peste 1200 de invenţii de o tehnicitate ce surclasa contemporaneitatea şi care sunt aplicate abia acum, în secolul XXI. În SUA foarte multă lume spune că numele corect al secolului XXI este Nicolae Teslea.

Printr-o Decizie a Ministerului croat al Culturii din 27 august 2007 graiurile istroromâne (Istro-rumunjski govori (vlaški i žejanski)) au fost declarate drept bun cultural nematerial şi incluse în Lista bunurilor culturale nemateriale protejate (Lista zaštićenih nematerijalnih kulturnih dobara), care cuprinde orice bun care s-a înrădăcinat ca tradiţie şi prezintă valoare deosebită sub aspect ştiinţific, etnografic, sociologic, antropologic sau lingvistic. În afara acestui act declarativ, nici o altă măsură practică nu a fost întreprinsă în vederea salvării graiurilor istroromâne.

Vlad CUBREACOV

Doamna Sofia Marinca de la Gislaved, Suedia, a avut bunăvoinţa să traducă acest articol în suedeză, în vederea difuzării lui în ţara sa de reşedinţă, într-un efort de aducere a cazului şi problematicii istro-române în atenţia publicului de limbă suedeză, fapt pentru care îi suntem profund recunoscători. Cu îngăduinţa doamnei Sofia Marinca publicăm mai jos versiunea suedeză a articolului.

Elegi för istrorumäner vid uppkomsten av det första istrorumänska-italienska lexikonet

Översättning av artikeln skriven av Vlad Curbeacov på nyhetssidan nedan http://www.flux.md/articole/11493/

För första gången har det kommit ut ett istrorumänskt-italienskt lexikon, författat av professor Antonio Dianich, själv istrorumän. Med titeln “Vocabolario istroromeno-italiano. La varietà istroromena di Briani” kom det från tryckeriet i januari 2011 på det italienska bokförlaget “Edizioni ETS”, genom generöst bidrag från det lingvistiska departamentet “Tristano Bolelli” vid Pisas universitet.

Redan hösten 2008, då jag brevväxlat en tid med professor Antonio Dianich, kände jag till att han sedan många år jobbade på detta lexikon av ett språk som en gång talades i det området på Istrien som heter Bărşcina. Vi blev bekanta tack vare ett initiativ som jag tog den 17 april 2008, som medlem i APCE (Underutskottet för nationella minoriteter) tillsammans med 33 andra parlamentariker från 20 länder i Europeiska Kommissionen. Det handlade då om projektet Difficult cultural situation of the Istro-Romanian minority particularly threatened, projekt som blev registrerat den 21 april och tillkännagiven som Europakommissionens dokument med nr: Doc. 11595.

Genom författarens vänlighet, landade den värdefulla bibliografiska och lexikografiska publikationen hos oss i Kishinev (Moldavien). Vi är inte bara tacksamma för detta vi känner att vi måste presentera den omedelbart för vår läsande publik.

Jag ska börja med att visa att professorns lexikon har en dedikation. Jag måste återge den eftersom denna, till skillnad från alla kommentarerna och förklaringarna gjorda på italienska, är formulerad på istrorumänska: „Cesta libru fuost-a piseit za uspomena de mea måie Miţa lu Petărhuli, de me ceåce Buojo lu Şceavina, şi de tuoţ briiåni cårli scu restriţ pre tuota luma”, („denna bok skrevs till minne av min mamma Miţa, dotter till Petărhuli, av min far Buojo, son till Şceavina och av alla brianerna som är spridda i hela världen”).

Lexikonet innehåller lexikalt material samlat under många år genom en långvarig process från istrorumänsktalande personer. De är människor som har överlevt historiens gång i den by där författaren tillbringade sin barndom. Det är också mycket material från de bybor som har varit tvungna att utvandra, många till New York där det finns en diaspora på några hundra istrorumäner. Det faktum avspeglar sig redan i verkets titel ” La varietà istroromena di Briani” („Vlåşchi ce s-a ganeit în Bărşcina”), dvs. ”Rumänskan som talades i Bărşcina”.

På sina 233 sidor innehåller arbetet förutom det egentliga uppslagsverket även en textsamling i den istrorumänska dialekten, ett förord skrivet av professor Roberto Ajello, allmänna överväganden, en omfattande introduktion som, i sin tur, inkluderar en historisk-geografisk och kulturell-spirituell presentation av istrorumänerna och dialekten de talar, en förteckning över uppgiftslämnare, tabeller med 7 böjda verb (att vilja, att ha, att vara, att torka, att veta, att äta, att gå), en tabell av ortnamn med sina motsvarigheter på istro-rumänska, italienska och kroatiska samt en lista med namn och gårdar. De istrorumänska texterna och deras översättningar på italienska är grupperade som följer: Historia, Livet på landet, Besvärjelser och trolldom, Rytmer och sånger, Ordspråk och talesätt, Anekdoter.

För återgivandet av ord och text på den istrorumänska dialekten använder författaren ett eget grafiskt system inspirerat av den italienska och den kroatiska stavningen men även från alfabetet IPA (International Phonetic Association), vilket kanske till en början gör den istrorumänska texten lite svårare att känna igen av personer som är vana vid den rumänska stavningen.

En användbar upplysning, för de som är intresserade att få tag på detta värdefulla verk kan lexikonet beställas och skickas då med post till priset av 20 €. Förlaget tar emot beställningar på e-post: info@edizioniets.com eller tel. (+39) 050-29544-503868 och fax (+39) 050-20158.

Låt oss dock återvända till den egentliga presentationen av detta lexikografiska instrument, enastående på sitt sätt. ”Ordboken är tänkt att vara ett arkiv eller en bevarare för språket så som det talades före den kroatiska ockupationen och före den påtvingade emigreringen, inte i illusionen att språket skulle kunna överleva men i hoppet att det ska kunna vara en vittnesbörd för dennas existens”, säger professor Dianich i sin introduktion. Han säger också ”detta lexikon vill sig vara, framförallt, en hyllning till det istrorumänska folket, till dess mod och styrka med vilka de har konserverat sitt språk under århundradena ända intill gränsen för all mänsklig möjlighet och som idag, spritt överallt i världen, uthärdar sin vånda”.

Det istrorumänska-italienska lexikonet, utarbetat av professor Dianich och nu utgivet i Pisa, är utan att överdriva ovärderligt viktigt för den rumänska lexikografin och dialektologin. Detta gigantiska vetenskapliga arbete och praktiska instrument är frukten av en enda mans arbete, en ansträngning som skulle ha gjorts av hela vetenskapliga institutioner.

Några ord om författaren

Han presenterar sig modest, med anspråkslöshet och nostalgi på samma gång, på omslaget: ”Jag är en istrorumän född i Fiume 1933. År 1949 var jag tvungen att lämna mitt land. Jag har filologiexamen i klassiska språk på Pisa Universitet och på ”Scuola Normale Superiore” på samma ort. Jag har alltid undervisat i latin och italienska på olika gymnasier i Italien men även i Madrid och Istanbul. Numer är jag pensionär. Jag lever i Pisa, men har skrivit denna bok under olivträdens skugga vid Casa di Cimitagna, vid foten av ett annat stort berg (Monte Maggiore), där det växer och ger de godaste plommonen, ett plommonträd som mina föräldrar hade med sig från Istrien, då det var tunn och ung med ett par vissna blad”.

Vi tilläger att den istrorumänske professorn Antonio Dianich är bror till en stor teolog och prelat, romersk-katolsk, Severino Dianich, biskop av Ärkestiftet i Pisa. Professorn Dianich skriver också med uppenbar glädje och sorg i själen: ”Istrorumänerna, en mycket liten lingvistisk grupp från Istrien, i vars historia nästan ingenting är säkert, med undantag från de smärtsamma händelserna från det senaste kriget, som har orsakat en dramatisk utflyttning till diaspora, har bott på backarna runt Feliciasjön och nu, efter deras återhämtning från 30-talet, bor de i en solig dal vid foten av Monte Maggiore; en liten, fattig men lycklig Arcadia, l’hortus conclusus i deras liv och i deras sång och tal som är så annorlunda.

Idag, är de gamla stenhusen, ofta med vasstak, ockuperade av personer som kommer från olika håll, bara några gamlingar är kvar – de som inte hade hjärtat att gå – och pratar fortfarande den gamla dialekten. Genom ett historiskt under överlever i New York en liten koloni, även den dömd att slockna. Det enda jag kunde göra var att hämta reliker av ett totalt skeppsbrott från mina och några bönders, tvungna att bli medborgare i en stor metropol, gamla minnen. Denna bok är tänkt att vara ett arkiv av det som fortfarande överlever från de sista istrorumänernas kultur och i synnerhet av deras (och mitt) språk som ligger på dödsbädden. Men det är även en ”vacker själsresa” i min självbiografi, en elegi för världens slut, vår istrorumänska värld”.

Dessa ord, skrivna från djupet av hjärtat, koncentrerar i sig själva det istrorumänska folkets hela drama och det befriar oss från skyldigheten av att tillägga något.

Fakta

Den istrorumänska dialekten är en av de 4 historiska dialekterna av det rumänska språket (de andra är meglenorumänska, arumänska och dacorumänska). UNESCO har satt den istrorumänska dialekten i Red Book (utrotningshotade språk) där det påpekas att språket är allvarligt hotat, eftersom det inte finns administration, utbildning, medier eller kyrkor på den historiska dialekten av rumänska språket.

Vlad CUBREACOV

Översättning gjord av Sofia Marica,  Gislaved, Mars 2011


Traian Cantemir – „Fata cu lacrimi de aur. Basme şi povestiri istroromâne”, editura Sedcom Libris, Iaşi, 2008

Octombrie 20, 2010

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Antologia de faţă a fost alcătuită cu mulţi ani în urmă. Lumina tiparului o vede abia acum. Motivul acestei carenţe este consecinţa faptului că produsele folclorice nu s-au bucurat, în perioada dictaturii dispărute, de aprecierea cuvenită. Mentalitatea obtuză de atunci nu le-a permis să-şi etaleze importanţa culturală pe care o au. Luând atitudinea Cenuşăresei din poveste, ele au supravieţuit nu numai greu vicisitudinilor care le-au împiedicat să se afirme.

La revigorarea lor şi-au dat concursul oameni de bine care le-au cunoscut valoare şi le-au apreciat, preţuindu-le ca dovezi peremtorii pentru afirmarea particularităţilor reprezentative ale literaturii noastre populare epice. În felul acesta, autorul a oferit marelui public un mare număr de titluri de poveşti cu conţinut popular. Apariţia lor denotă nu numai grija faţă de educaţia tinerelor generaţii, ci şi preocuparea de a nu lăsa să se piardă creaţii de incontestabili importanţa pentru definirea spiritualităţii româneşti.

Volumul încheiat cuprinde material folcloric extras din culegerile: Traian Cantemir, Ciripiri ciribire, Cernăuţi, 1935; Traian Cantemir, Texte istroromâne, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1959 şi Leca Morariu, Lu fraţii noştrii, Libru lu rumeri din Istria, editura revistei „Făt Frumos”, Suceava, 1938. Marea majoritate a pieselor reeditate aparţin celor două culegeri ale subsemnatului. Totalitatea lor n-a fost transcrisă ad litteram, ci retuşată literar, pentru a corespunde astfel lecturii tinerelor generaţii, cărora le sunt destinate. Antroponimele şi toponimele îşi păstrează forma lor originală pentru a imprima mai multă autenticitate fondului popular explorat. Din categoria de mai sus, fac parte: Împăratul fără copii, Împăratul cu trei feciori, Feciorul de împărat născut cu sabia în mână, Piatra de sub limbă, Fraţii, Cei trei fraţi, Cocoşatul, Reuşita, Cele două surori şi pisicile, Fata cea deşteaptă, Mâţa, Ciobanul Martin, Martin, Gobo şi Mago, Bogatul şi săracrul, Bătrânii scăpaţi de moarte.

Autorul


Croaţia încearcă să facă să dispară dialectul istroromân. Raport pe 2010 despre situaţia istroromânilor

Iulie 28, 2010

„Pe fondul activităţii Asociaţiei „Andrei Glavina”, înfiinţată la Triest în aprilie 1994, a editării primei publicaţii periodice în dialect istroromân de către Dr. Petru Raţiu, a participării la numeroase Congrese internaţionale ale U.F.C.E. şi ale Consiliului Europei, precum şi a organizării la Universitatea din Pola a Simpozionului „Istroromânii ieri, azi, mâine” în martie 2000, cu participare ştiinţifică şi oficială internaţională, existenţa graiului istroromân, unul dintre cele patru dialecte româneşti, a ajuns la cunoştinţa Consiliului Europei.

Ca semnatară a Chartei Europene a limbilor regionale şi minoritare – C.E.L.R.M.-, Croaţia se află sub monitorizarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei. La 12 martie 2008, Consiliul Europei –C.E.- a făcut public Raportul Comitetului său de Experţi privind aplicarea de către Croaţia a C.E.L.M..R., care prevede un mecanism de control pentru evaluarea periodică a aplicării acesteia. În capitolul 2, Raportul Comitetului de Experţi, „Evaluări privind aplicarea părţilor a II-a şi a III-a ale Chartei”, acesta se referă, în premieră absolută, la dialectul istroromân (subcapitolul 2.1.2, & 48, istroromâna).

Pe baza Raportului oficial al Comitetului de Experţi, deputatul din R. Moldova în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (A.P.C.E.), Vlad Cubreacov, a depus la 17 aprilie 2008 „Proiectul de Rezoluţie privind situaţia culturală dificilă a minorităţii istroromâne”, înregistrat ca document al C.E. cu nr. Doc. 11595, semnat de 34 de deputaţi din 20 de state membre ale Consiliului, cerând recunoaşterea drepturilor lingvistice şi culturale pentru comunitatea istroromână, în acord cu standardele europene.

Anterior, în vederea aderării Croaţiei la Uniunea Europeană, un pas a fost făcut printr-o decizie a Ministerului croat al Culturii din 27 august 2007 prin care graiurile istroromâne au fost declarate „bun cultural nematerial” şi incluse pe Lista bunurilor culturale croate nemateriale protejate. Se tratează de protecţia rezervată unor manifestări etno-folclorice, dar nu aceleia a unei limbi, prevăzute de C.E.L.R.M., care prevede, spre exemplu, grădiniţe de copii în limba populaţiei minoritare, ore la şcoală în limba aceleiaşi populaţii, emisiuni în graiul acesteia la TV şi radio local etc.

La manifestările în sprijinul populaţiei istroromâne, ca acelea ale „Asociaţiei Decebal” la Triest în anul 2007, şi la Sibiu, organizate împreună cu Asociaţia „Astra” în 2008, prilejuite de expoziţia de documente din istoria Istroromânilor a Doctorului Ervino Curtis, s-a răspuns pe teritoriul croat cu organizarea unui program coordonat de dna. Zvezdana Vrzic, finanţat de autorităţile regiunii Istria, de NYU (Universitatea din New-York), care se bucură şi de sponsorizarea TRACE, deşi dna Vrzic nu cunoaşte dialectul istroromân sau limba română şi în general nici o limbă romanică scrisă şi vorbită.

În cadrul acestui program a avut loc între 10-12 iulie 2009 la Jeian şi Suşnieviţa un seminar axat pe un proiect întitulat „Ocrotirea limbii vlaşchi sau jeianschi” care s-a repetat la 24 iunie 2010, la Suşnieviţa, consacrat aceluiaşi proiect al dnei Vrzic.

De la început se observă că limba este tratată foarte reductiv, fiind retezată de rădăcina şi legăturile ei fireşti cu limba română şi aceasta este o tendinţă – sau un program- care nu poate tutela o limbă în pericol iminent de dispariţie, ci numai a o slăbi (anula). În ce constă această „tutelă” sau ocrotire a zisei limbi „Vlaşchi sau Jeianschi”? Ea constă în simpla scriere la calculator, „digitalizare”, a unor scurte povestiri în graiul „vlaşchi” sau „jeianschi” şi în editarea unui CD audio, cu un vocabular minim, chemat „limba de saka zi” (limba de fiecare zi). Limba se preconizează a fi scrisă după ortografia croată şi s-a creat în acest scop un site pe internet, www. vlaski-zejanski.com şi cu aceasta se consideră rezolvată problema limbii!

Site-ul pe internet are patru minuscule compartimente, printre care acela întitulat „Glasovi zajednice” – Vocile comunităţii , ale unei comunităţi orientate însă numai spre trecutul recent iugoslav, de o generaţie, apoi compartimentul tot minuscul, chemat „Nauci” – Ştiinţă , în care se vorbeşte de originea limbii în mod extrem de sumar, din care rezultă doar că nu se ştie nimic precis de originea limbii, decât că ar fi ajuns cândva, prin secolul XVI, de undeva „din Balcani”.

– Documentele care atestă prezenţa Vlahilor (a Românilor) la 1181 la râul Tagliamento, la 1321 în insula Krk (Veglia), Actele de hotărnicie, „Atti di confinazione”, de la începutul secolului XIV în Istria, publicate de Carlo de Franceschi, care atestă prezenţa unei populaţii româneşti, etc., pentru a ne limita foarte, foarte mult, sunt complect ignorate-. Tot ce se recunoaşte este totuşi, că după toponomastică, etnia „vlahilor” era în trecut mult mai întinsă în Istria.  Despre triestinul Ireneo della Croce şi celebrul endoetnonim „Rumeri” – Rumeni cu n rotacizat- şi limba acestora, „foarte asemănătoare cu a Valahilor de la Dunăre”, mărturie scrisă şi publicată de Ireneo della Croce la 1698 în „Historia antica e moderna, sacra e profana, della citta’ di Trieste”, despre acelea mai vechi ale episcopului Tomasini de la Cittanuova în Istria (1650), sau despre „Jus valachicum” reconfirmat la 1436 de Hanz Frankapan – Giovanni Frangipane- ban de Croaţia şi Knez de Krk (Veglia), nu se menţionează nicăieri nimic, cum dealtfel nu se menţionează, în timpuri mult mai recente, de „Itinerarul în Istria” a lui Ioan Maiorescu (1857), de scrierile despre limbă ale lui Iosif Popovici, Sextil Puşcariu, Leca Morariu, Traian Cantemir, Matteo Bartoli, Petar Skok,  August Kovacec, sau acelea istorice ale lui Franz Miklosich, Konstantin Jirecek, Sextil Puşcariu, Silviu Dragomir etc., etc. ; cum nu se menţionează de şcoala cu ore de predare în dialect şi limbă română literară, a lui Andrei Glavina, la Suşnieviţa, între anii 1919 şi 1924.

În acest fel se creează imaginea unui popor al nimănui, fără origine şi nume, în afara istoriei, rătăcit cine ştie cum pe meleagurile Croaţiei, a cărui identitate este redusă la numele unui sătuc.

Ne îndoim că în acest mod se creează condiţiile pentru păstrarea şi conştientizarea valorii limbei de către populaţia locală, aşa cum afirmă în „programul de tutelă”, coordonatoarea acestei acţiuni.Căci în mod subînţeles, fără a o declara pe faţă, limba este considerată deja moartă şi unica perspectivă a ei este mumificarea într-un muzeu, fără perspectivă de limbă vie.  Se tratează deci o limbă încă vie, vorbită de vreo 500 de locutori în Istria, şi vreo trei ori mai mult în lume, dar în grav pericol de-a dispărea în scurt timp, la fel cum s-ar trata o limbă de mult timp moartă.

Salvarea nu poate consta în a băga fragmente de limbă într-un CD audio pe internet, ci trebuie să fie activă, prin transmiterea, aşa cum era până prin anii 1970, de la o generaţie la alta,  astăzi slăbită, şi de aceea este nevoie de transmitere vie ajutată şi prin grădiniţe de copii – căci limba se poate studia, dar nu învăţa de copii preşcolari prin internet, ca limba aztecilor-, de un profesor calificat pentru învăţarea chiar facultativă a limbii la şcoală, şi încurajarea ei prin emisiuni la TV şi radio locale, dacă intenţiile de „revitalizare” ale limbii sunt  sincere, şi nu simplu etnobusiness şi ipocrizie.

Drepturile lingvistice ale cetăţeanului viu nu pot fi puse pasiv într-un muzeu de antichităţi, ele trebuie să se manifeste în mod activ, în viaţa de zi cu zi a comunităţii. Eforturile Croaţiei, la care trebuie să se asocieze România, căci nu se tratează de o populaţie fără nume, legături şi origine, aşa cum este tratată în proiectul susamintit, „Ociuvanie vlaşkog ili jeianskog iezica”, ar trebui făcute în sensul  bunei credinţe şi al aplicării legilor europene şi al tratatelor bilaterale, în virtutea cărora mica comunitate croată din România, nu este considerată în mod reductiv „caraşoveană”, ci se bucură de toate drepturile, i se recunoaşte o origine şi o limbă, are şcoli finanţate de statul român, etc.

Ne disociem de aceea de încercarea de rupere a graiului istroromân de limba română, de anulare a etnonimului de Rumeri – de la Romanus,Rumân, Rumăr -, astăzi legitim exprimat în sintagma istroromâni, şi exprimăm opinia că măsurile preconizate care fac tabula rasa de istoria şi filologia acestui ram al romanităţii, reducându-le la nivelul unor persoane fără competenţă culturală, nu pot fi acceptate de comunitatea ştiinţifică şi de cea a statelor europene.
Ne disociem, de aceea, de măsurile de faţadă, de „ochii lumii”, care riscă să confunde salvarea unei limbi cu înhumarea ei, şi cerem în schimb aplicarea standardelor europene”.

Raportul este redactat de Asociaţia culturală istroromână „Andrei Glavina”, pentru conformitate Dr.Petru Raţiu si este destinat uzului Ministerului de Externe, Departamentului pentru Romanii de Pretutindeni, al Ambasadorului României la C.E., Dl. Stelian Stoian, al Academiei Române şi al Instituţiilor de Cultură.

sursa: rgnpress.ro

Vezi şi alte materiale la temă:

https://cubreacov.wordpress.com/2008/05/08/istro-romanii-trebuie-salvati/

https://cubreacov.wordpress.com/2008/03/28/dialectul-istro-roman-si-romanii-din-istria-croatia-in-atentia-consiliului-europei/

https://cubreacov.wordpress.com/2008/04/16/situatia-culturala-dificila-a-minoritatii-istro-romane-grav-amenintate/


Zece întrebări pe marginea Legii privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni

Mai 8, 2009

În 2007 Parlamentul de la Bucureşti a adoptat Legea nr. 299/2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni. În 2008 această lege a fost modificată şi completată printr-o ordonanţă de urgenţă. A urmat o altă Lege privind aprobarea ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 299/2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni.

Este necesar să arătăm pe scurt istoricul acestei legi. Până a ajunge să devină instrument juridic în vigoare, proiectul actualei legi nr. 299/2007 a stat mai mulţi ani la sertar. El fusese elaborat acum cinci ani de către Departamentul pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni în frunte cu secretatul de stat Titus Corlăţean, fiindu-i prezentat spre aprobare Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) în mai 2004. În foarte scurt timp Comisia de la Veneţia a adoptat un aviz la proiect, cu ocaza celei de-a 59-a sale sesiuni plenare din 18-19 iunie 2004. Avizul era pozitiv, fiind întocmit în baza observaţiilor a trei membri ai Comisiei[1]. Citește în continuare »


Istro-românii trebuie salvaţi

Mai 8, 2008

Interviu cu deputatul Vlad Cubreacov, membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

– Domnule Cubreacov, aţi depus de curând la Strasbourg un proiect de Rezoluţie cu privire la istro-români. Ce ne puteţi spune despre acest proiect, care reprezintă o premieră absolută în istoria minorităţii istro-române?

– În calitatea mea de membru al Subcomisiei APCE pentru Minorităţi, am redactat şi depus la 17 aprilie proiectul de Rezoluţie privind situaţia culturală dificilă a minorităţii istro-române deosebit de ameninţate, iar la 21 aprilie 2008 acesta a fost înregistrat oficial, fiind difuzat, în limbile engleză şi franceză (La situation culturelle difficile de la minorité istro-roumaine particulièrement menacée/Difficult cultural situation of the Istro-Romanian minority particularly threatened), ca document al Consiliului Europei cu numărul Doc. 11595. Proiectul a fost semnat de 34 de deputaţi din 20 de state membre ale Consiliului. Semnatarii reprezintă toate cele 5 grupuri politice din sânul Adunării Parlamentare. Urmează ca proiectul să fie examinat de Biroul APCE, care va decide asupra sorţii lui de mai departe. Documentul este deja disponibil pe internet, pe pagina oficială a Consiliului Europei: http://assembly. coe.int. Scopul meu este ca acest proiect de rezoluţie să fie trimis Comisiei Juridice şi Drepturi ale Omului pentru desemnarea unui raportor. Până la următoarea parte a sesiunii APCE de la sfârşitul lunii iunie vom cunoaşte decizia Biroului.

– Ce anume cereţi prin proiectul de Rezoluţie Doc. 11595 cu privire la istro-români?

– Măsuri urgente pentru salvarea acestei minorităţi ameninţate. Prima ar fi recunoaşterea oficială a minorităţii istro-române. Din 1945, când Istria, care a aparţinut între cele două războaie mondiale de Italia, a fost încorporată de către Iugoslavia, istro-românii nu au fost niciodată recunoscuţi ca minoritate. De altfel, statul croat recunoaşte expres, prin lege, şi protejează pe teritoriul său doar 7 minorităţi etnice şi limbile lor, nefiind recunoscută doar minoritatea istro-română. Croaţia a semnat Carta europeană a limbilor regionale şi minoritare şi a depus instrumentele de ratificare la 5 noiembrie 1997. Acest acord a intrat în vigoare pentru Croaţia la 1 martie 1998. Organizaţia internaţională UNESCO a inclus dialectul istro-român în Cartea Roşie a limbilor în pericol (UNESCO Red book on endangered languages), amintind că este grav periclitat, întrucât nu există administraţie, învăţământ, presă sau biserici în acest dialect istoric al limbii române. Cer deci, împreună cu alţi colegi din 20 de ţări, drepturi elementare pentru o populaţie care merită un tratament civilizat şi susţinere pe plan cultural, educaţional şi identitar. Totodată, cerem organizarea unor forumuri internaţionale de dezbateri şi a unor seminare ale experţilor pentru studierea şi repertorierea cu grijă a particularităţilor dialectului şi culturii istro-române, parte a patrimoniului cultural şi istoric românesc şi european. Sper ca prin proiectul de Rezoluţie prezentat să sensibilizez şi Biroul European al Limbilor Puţin Răspândite, instituit în 1982 din iniţiativa Parlamentului European ca instituţie nonguvernamentală de interes continental finanţată de Comisia Europeană şi avându-şi cele două sedii la Bruxelles şi Dublin. Mai vrem ca APCE să invite autorităţile Croaţiei să recunoască prin lege minoritatea istro-română şi să-i garanteze acesteia respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale aşa cum sunt ele înscrise în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, mai cu seamă, drepturile lingvistice, culturale şi religioase în următoarele domenii: a. învăţământul în limba maternă; b. serviciile religioase în limba maternă; c. ziare, reviste, emisiuni radio şi de televiziune în limba maternă; d. susţinerea asociaţiilor culturale ale istro-românilor. Proiectul nostru de Rezoluţie este, dacă vreţi, un S.O.S. pentru salvarea istro-românilor.

Istro-românii – limita occidentală a românităţii

– Unde locuiesc istro-românii şi câţi mai sunt ei astăzi?

– Zona locuită de istro-români este cunoscută până astăzi şi ca regiunea Ciceria, de aceea aceşti confraţi ai noştri mai sunt numiţi şi Cici. Unii le mai spun onomatopeic Ciribiri (după cuvintele pronunţate dialectal „cire”/cine şi „bire”/bine), iar ei îşi spun Rumâri sau Rumeri. Cele mai recente ediţii ale marilor enciclopedii ale lumii, precum şi UNESCO ne prezintă cifre care variază între 500 şi 1500 de vorbitori concentraţi în special în opt localităţi din partea croată a peninsulei Istria şi în două localităţi din partea slovenă a peninsulei. În Croaţia este vorba de satul Žejane/Jeiăni (cel mai mare dintre ele, situat la nord de Muntele Mare sau Maggiore/Učka) din plasa Mune, judeţul (županija) Primorsko-goranski, precum şi de satul Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa şi cătunele Brdo/Bârda, Jesenovik/Sucodru, Nova Vas/Nosela, Kostračani/Costerceani, Letaj/Letai şi Zankovci din plasa Kršan/Crişan, judeţul (županija) Istria, iar în Slovenia este vorba de localităţile Golac şi Polijane. Multe surse vorbesc şi despre alte localităţi din peninsula Istria, cum ar fi Dolinšćina, Draga, Dražina, Gradinje, Grobnik, Jelavići, Miheli, Trkovci, Perasi, în care există astăzi vorbitori ai dialectului istro-român. Se mai cunoaşte că acum şapte decenii existau vorbitori ai acestui dialect şi în alte sate sau cătune din peninsulă, cum ar fi: Munc, Liubici, Brig, Banascra, Mune Mare, Negri, Schilazzo, Santa Lucia, Ceravizzo, Cărbune, Cărniţa, Stara Guna, Corte Alba, Vlaşca, Vlahi, Fărăgun, Cătun, Cepici, Liţul, Runchi, Tupliţe, Cuculeani, Rumeri, Romania, Vale, Vlahobreg, Vodiţe şi altele. Toponimia peninsulei ne demonstrează însă o prezenţă masivă a istro-românilor în evul mediu: două aşezări cu denumirea Romania, altele unsprezece cu denumirea Cătun, apoi Vlasici, Vlascova, Volosca, Vlahova, Rumeni, Spinei, Murari, Sugari, Ciobani, Ciubănici, Ierbulişte, Bolobani, Bolovani, Buzet, Sărman, Floricici. În 1896, Teodor T. Burada publica o listă de 114 localităţi sau cătune istriote populate altădată de români şi care îşi pierduseră în secolul XIX limba maternă, dar mai păstrau un şir de caracteristici etnice româneşti. Primul istoric care i-a descris pe istro-români a fost triestinul Manarutta, cunoscut ca Fratele Irineo della Croce. El scria în 1698 că aceştia aveau „o limbă proprie a lor similară limbii române. De aceea, ei se numesc între ei, în propria lor limbă, Rumeri” şi că locuiau până la porţile Triestului, la Opicina, Trebaciano şi Gropado. De asemenea, până în secolul XIX istro-românii mai locuiau într-un număr destul de mare şi în insulele Veglia/Krk şi Cherso/Cres din Marea Adriatică. Românii de pe aceste insule sunt complet asimilaţi. Astăzi există o mică diasporă istro-română în oraşul italian Trieste din nordul peninsulei Istria şi o altă diasporă care nu depăşeşte 500 de persoane în SUA, concentrată la New York. Există un număr de câteva zeci de istro-români răsfiraţi în Canada, Australia şi Noua Zeelandă. Tot mai mulţi cercetători şi ziarişti români sau străini care au vizitat Istria confirmă că numărul vorbitorilor de istro-română scade vertiginos şi alarmant, aceştia fiind într-un stadiu avansat de deznaţionalizare.

– Ce particularităţi prezintă dialectul istro-român faţă de româna noastră literară?

– Istro-româna este unul din cele patru dialecte istorice ale limbii române vechi, cu mult mai asemănător cu standardul literar daco-român decât cu aromâna. Istro-româna este caracterizată prin câteva particularităţi, cum ar fi rotacismul (transformarea lui „n” intervocalic în „r”, bunăoară: inimă-irimă, lumină-lumiră, lună-lură, mână-mâră, pâne-pâre, un-ur sau rumâni-rumâri) şi apariţia unei noi vocale egal apropiate atât de „a” cât şi de „o”, marcate prin semnul grafic „å” (bunăoară: årde/arde, cåle/cale, dråg/drag, cårle/care(le) , cårne/carne, cåsă/casă, påste/paşte, sårpe/şarpe, våche/vacă). Dialectul istro-român conservează un şir de vechi reflexe lingvistice româneşti, de la cumpăna secolelor XII şi XIII sau chiar de mai înainte, explorând într-un mod interesant perioada străromână. Există şi un ingredient lexical croat destul de puternic, dar nu într-atât încât să nu recunoaştem trăsăturile româneşti ale dialectului. Judecaţi şi dumneavoastră parcurgând cuvintele Crezului catolic în dialect istro-român: „Io cred în ur Domnu, Ceåce cårle ţire tote, cårle facut-å ceru şi pemintu, ceale ce se vedu şi ceale ce nu se vedu. Şi în Gospodinu Isus Crist, Fil’u lu Domnu, îns nåscut, cårle din Ceåce s-å nåscut, månt’e de toţ secoli. Svitlost din svitlost, Domnu pravi din Domnu pravi, nåscut ma nu fåcut, din urea substanţea ca şi Ceåce, prin cårle tote facut-s-av. Cårle za noi omiri şi za scaparea nostrea lasată-s-å din cer şi s-å înjivotit di la Svetu Spirit şi din Vergura Maria şi facută-s-å om. Şi fost-å restignit za noi în timpii lu Ponţîu Pilat şi suferit-å şi fost-å zacopereåit şi uscrâsnit-å treia zi cum fost-å piseait în Sveta Scripturea. Şi dignit-s-å în cer şi şade la desna lu Ceåce. Şi rapoi va veri cu glorie săndi cel’i vil’i şi cel’i morţ, lu cårle cesarie nu se va fini. Şi în Svetu Spirit, Domnu ce daie jivlenia, cårle din Ceåce iase şi di la Fil’u, cela ce scupa cu Ceåce şi Fil’u e adoreåit şi gloreåit, cårle a cuvintat prin proroci. În ure sveta, catoliche şi apostoliche beseåriche. Io cunoscu ur crist za opostirea lu pecatele. Io şteptu sculare lu morţi şi jivlenia de secole, cea ce fi-va. Amen!” Există în dialectul istro-român şi un număr de cuvinte de origine latină care au fost pierdute din celelalte dialecte româneşti sau sunt atestate izolat şi periferic: åsir-măgar, cåibă-cuşcă/colivie, ii-(a) merge, gună-giubea, manta etc. Pentru istoria şi filologia romanică, ca şi pentru dialectologia românească, istro-românii şi graiul lor au o inestimabilă valoare istorică, filologică şi etnografică, prezentând un interes cu totul aparte.

– Istro-românii sunt catolici?

– Da, sunt catolici de mai multe sute de ani. Unii susţin că la origine ar fi ortodocşi. Există mărturii că biserica din satul Sucodru ar fi fost iniţial ortodoxă. O altă ipoteză susţine că istro-românii ar fi fost de la bun început romano-catolici şi că s-ar fi desprins din masivul etnolingvistic românesc în secolele XI sau XII, deci înainte de descălecarea Ţării Moldovei, din zona Crişanei sau chiar a Maramureşului. Ipoteza se sprijină pe argumentul lingvistic oferit de fenomenul rotacismului, caracteristic anume zonelor Maramureşului, Crişanei şi parţial zonei Clujului. Dacă această ipoteză s-ar confirma, s-ar putea susţine cu mai mult temei şi originea românească transilvană a romano-catolicilor de azi din judeţul Bacău şi zonele adiacente. Multă lume a fost surprinsă să descopere că una din localităţile altădată locuite de istro-români se numeşte până astăzi Kršan/Crişan, acum centru de plasă (općină) în judeţul Istria. Istro-românii au fost însă vulnerabili lingvistic în faţa clerului catolic croat sau sloven care a reprezentat un factor puternic în deznaţionalizarea lor. Până pe la mijlocul secolului XIX, episcopii catolici şi curtea imperială de la Viena acceptau hirotonirea de preoţi dintre istro-români, astfel încât, pe lângă slujba în limba latină, predicile şi mărturisirile se făceau în graiul istro-român. Se cunoaşte numele unuia dintre aceşti preoţi: Micetici, născut la Bârda. Dacă astăzi ar avea unul sau doi preoţi care să vorbească dialectul lor, istro-românii ar avea mari şanse de supravieţuire.

Au provocat întotdeauna un viu interes

– Pe cât de mare şi viu a fost şi mai este la noi interesul pentru istro-români?

– În diferite perioade de soarta istro-românilor s-au interesat, i-au vizitat, au scris despre ei sau au valorificat material dialectologic mai mulţi fruntaşi ai vieţii noastre culturale şi academice. Trebuie să-i amintim aici pe Gheorghe Asachi, Simion Bărnuţiu, Aron Pumnul, Ion Heliade- Rădulescu, Timotei Cipariu, Josif Popovici, Ştefan Nanu, Ion Maiorescu, Sextil Puşcariu, Nicolae şi Teodor T. Burada, Ion Coteanu, Traian Cantemir, Lecca Morariu, Ion Popovici, Alexandru Philipide, Gheorghe I. Ionescu, Matilda Caragiu Marioţeanu, Andrei Avram, Richard Sârbu, Vasile Frăţilă, Vlad Bejan, Doina Azoicăi, Ion Gherman şi Emil Petru Raţiu. Nu pot omite numele profesorului Petru Neiescu de la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literată „Sextil Puşcariu” din Cluj, care este autorul primului Dicţionar al dialectului istro-român. Aflu mai nou că prima faţă bisericească din România care a vizitat vreodată satele istro-române este Prea Sfinţitul Petru Gherghel, episcop romano-catolic de Iaşi. Dintre basarabeni primii care i-au vizitat sunt Vasile Şoimaru şi Sergiu Cocoş.

– Şi printre străini?

– Dintre străini trebuie să-i amintim pe croatul Goran Filipi, decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Pola şi autor al „Atlasului lingvistic istro-român”, care a văzut lumina tiparului în 2002, la Pola, pe italienii Carlo Taglavini şi Nerina Feresini, pe profesorul britanic H. A. Hurren de la Universitatea Oxford, care a publicat în 1972 „Descrierea lingvistică a istro-românei”, pe croatul August Kovačec, autorul primului Dicţionar istroromân-croat cu o gramatică şi texte în dialect, pe germanul Dahmen Wolfgang, pe cehul Carlo Lavaček, pe eruditul şi poliglotul cercetător austriac Tede Kahl de la Institutul pentru Europa Orientală din Viena, şi pe italianul Ervino Curtis de la Trieste, unul din neobosiţii sprijinitori ai istro-românilor. Trebuie să arătăm aici că una din lucrările monumentale despre istro-români şi dialectul lor, „Studii Istroromâne”, a fost scrisă de Sextil Puşcariu în colaborare cu germanul Arthur Byhan, italianul G.I. Ascoli şi istro-românul Alois (Luigi) Belulovici, şi publicată în 1926 sub egida Academiei Române, după ce în 1906 publicase o culegere de „Texte istro-române”.

Universităţile din New York şi Yale întind o mână de ajutor

– Academia Română este prima instituţie care s-a preocupat de istro-români. În alte ţări există astăzi interes pentru ei?

– Departamentul de Lingvistică din cadrul Universităţii New York derulează, iar Fondul pentru Limbi pe cale de dispariţie al Universităţii americane Yale finanţează din noiembrie 2005 un proiect de documentare asupra istro-românei, proiect condus de dna Zvjezdana Vrzić. Acest proiect este prevăzut să se deruleze mai mulţi ani şi are ca scop documentarea şi păstrarea istro-românei prin studiul academic al comunităţii şi prin crearea unor mecanisme de care să beneficieze nemijlocit această mică comunitate: informarea comunităţii despre pericolul dispariţiei dialectului istro-român; culegerea de materiale audio şi video în dialect; publicarea unei antologii de texte istro-române şi a unui dicţionar multimedia; dezvoltarea de materiale didactice necesare predării istro-românei şi organizarea de cursuri în dialect atât pentru vorbitorii activi, cât şi pentru cei care nu îl mai stăpânesc îndeajuns de bine; crearea unei pagini web care să includă materiale informative despre dialect; şi nu în ultimă instanţă filmarea unui documentar despre vorbitorii acestui dialect atât din Istria, cât şi din diasporă.

Istro-românii, în atenţia UNESCO şi a Consiliului Europei

– Şi instituţiile internaţionale?

– Ca semnatară a Cartei europene a limbilor regionale şi minoritare, Croaţia se află sub monitorizarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei. De curând, la 12 martie 2008, Consiliul Europei a făcut public Raportul Comitetului său de Experţi privind aplicarea de către Croaţia a Cartei europene, care, cum se ştie, prevede un mecanism de control care permite evaluarea periodică a aplicării acesteia, în vederea prezentării de recomandări către statele semnatare privind ameliorarea legislaţiei, politicilor şi practicilor acestora în domeniul limbilor regionale sau minoritare. Am fost bucuros să constat că în Capitolul 2. Evaluări privind aplicarea părţilor a II-a şi a III-a ale Cartei, Raportul se referă, în premieră absolută, la dialectul istro-român (subcapitolul 2.1.2, paragraful 48, Istro-româna). Astfel, Comitetul de Experţi subliniază: „Un şir de elemente probează prezenţa tradiţională în Istria a unei mici comunităţi de vorbitori ai unei limbi numite istro-română. Comitetul de Experţi doreşte să obţină informaţii asupra acestei limbi cu ocazia următorului raport periodic”. Am arătat deja că şi UNESCO, ca structură a ONU, s-a autosesizat, incluzând dialectul istro-român în Cartea Roşie a limbilor în pericol.

L-au dat lumii pe unul din cei mai mari inventatori ai tuturor timpurilor

– Nu există o literatură cultă în dialectul istro-român. Această ramură a latinităţii orientale a fost şi este cea mai mică şi cea mai ameninţată. Ce nume, dintre cele ale istro-românilor care s-au manifestat în viaţa publică, pot fi aduse în atenţie?

– Chiar dacă nu sunt numeroşi, istro-românii au dat naştere unor personalităţi demne de remarcat. Dintre cei mai vechi putem aduce în atenţie numele lui Matei Vlăhici (1520-1575), teolog protestant de limbă latină şi germană din secolul XVI, primul şi cel mai de încredere colaborator al lui Martin Luther. Matei Vlăhici este cunoscut şi ca Matthias Flacius Illyricus (în latină), Matija Vlačić/Vlachich (în croată) şi Matthias Flach (în germană). Nu-l putem trece cu vederea pe Andrei Glavina, apostolul istro-românilor, cel care a înfiinţat şi a condus între 1921 şi 1925 la Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa şcoala „Împăratul Traian” cu predare în dialectul istro-român şi în româna literară, autor al primei cărţi de rugăciune în dialect istro-român. Amintim numele a doi fraţi istro-români: profesorul Luigi Belulovici şi medicul Giuseppe Belulovici. Mai nou trebuie să-l avem în vedere pe scriitorul istro-român de limbă italiană Ezio Bordul sau pe regretatul jurnalist de limbă italiană şi croată, dar de origine istro-română, Ezio Mestrovich (1941-2003). Un mare entuziast este istro-românul Corrado Clănaţ (Clagnaz), care a înfiinţat în 1994, la Trieste, împreună cu alţi entuziaşti, Asociaţia culturală istro-română „Andrei Glavina”. Această asociaţie editează pe speze proprii revista „Scrisore către fraţ rumeri” (Scrisoare către fraţii români). În SUA, una dintre persoanele cele mai active din sânul comunităţii istro-române este arhitectul Maria Luisa (Marisa) Ciceran. Bineînţeles că cea mai mare personalitate dintre istro-români este cea a lui Nicolae Teslea (1856-1943), devenit cetăţean american şi cunoscut ca Nicola Tesla (în croată şi în alte limbi). Savantul şi inventatorul Nicolae Teslea, astăzi revendicat şi de sârbi, şi de croaţi, a fost propus în 1915, împreună cu Thomas Edison, la Premiul Nobel pentru fizică, premiu pe care l-a refuzat. Nicolae Teslea a descoperit câmpul magnetic rotitor, a inventat radioul înaintea lui Marconi, sistemele de comunicare fără fir şi sistemul bifazat de curent electric alternativ. Acest inventator istro-român genial a construit primele motoare asincrone bifazate, generatoarele electrice, transformatorul electric de înaltă frecvenţă. Fire harnică şi vizionară, supranumit „extraterestrul român”, Nicolae Teslea a înregistrat peste 1200 de invenţii de o tehnicitate ce surclasa contemporaneitatea. În SUA foarte multă lume spune că numele corect al secolului XXI este Nicolae Teslea. Marea preocupare ştiinţifică a acestui istro-român a ţinut de transmiterea informaţiei şi a energiei la distanţă, mai bine zis fără fir (werless). A murit la New York într-o mizerie cumplită.

– Istro-românii mai pot fi oare salvaţi?

– Cred cu tărie. Trebuie să ne implicăm cu toţii. Să începem prin a stabili şi cultiva contacte cât mai intense cu ei. Mi-aş dori, bunăoară, ca Biserica romano-catolică din România să delegheze 3-4 preoţi de limbă română în comunele istro-române. Mi-aş mai dori ca unele comune din România şi Republica Moldova să încheie acorduri de parteneriat, înfrăţindu-se oficial măcar cu cele două localităţi istro-române mai mari: Jeiăni şi Şişneviţă. Aş fi încântat dacă tineri istro-români ar putea veni la studii în România, ca Andrei Glavina altădată. Se pot face multe lucruri dacă am avea suficientă voinţă şi dragoste pentru aceşti fraţi ai noştri. Ar fi un mare păcat dacă graiul şi comunitatea lor, care este parte din fiinţa noastră etnică, s-ar stinge definitiv. Nu avem voie să asistăm neputincioşi la moartea unui grai atât de preţios al limbii noastre. În ultimul ceas, istro-românii trebuie salvaţi.

Istro-româna se află la o răscruce: sau se va stinge definitiv sau va resuscita

– Dar credeţi că este posibilă o asemenea încercare temerară?

– Să ştiţi că există precedente importante când chiar limbi sau dialecte dispărute complet au fost readuse la viaţă. Eu cunosc cel puţin trei cazuri de limbi stinse complet şi reînviate, întrucât fuseseră fixate anterior în scris şi a existat voinţă puternică pentru resuscitarea lor. Mă gândesc întâi de toate la limba ebraică (ivrit în original) reînviată de Eliezer Ben-Yehuda, al cărui fiu a fost, după o pauză de mai multe secole, primul ei vorbitor nativ. Acum ebraica e limba oficială a statului Israel, o limbă viguroasă vorbită de câteva milioane de oameni. Sau limba manx, de origine celtică, din mica insulă suverană Man, situată între Irlanda şi Marea Britanie, limbă stinsă la 27 decembrie 1974 odată cu ultimul ei vorbitor nativ, dar reînviată printr-o activitate susţinută, astfel încât este predată astăzi în şcoli şi există deja peste 2000 de persoane care o folosesc ca limbă facultativă din patriotism local, precum şi câteva sute de copii ai acestora care o vorbesc ca limbă nativă. Un alt caz similar ni-l prezintă limba cornică (kernewek, în original, şi cornish, în engleză), de asemenea, de origine celtică, din provincia britanică Cornwall. Cornica s-a stins în anul 1906 odată cu ultimul ei vorbitor, Alison Treganning, însă datorită eforturilor depuse în anii 1930 de către doi cercetători britanici, Henry Jenner şi Robert Morton Nance, aceasta a reînviat. În prezent cornica este vorbită activ, ca limbă nativă, de peste 2000 de persoane, iar alte peste 3000 o cunosc bine şi o folosesc ca limbă facultativă. Spre deosebire de Croaţia, care nu a recunoscut istro-româna odată cu ratificarea Cartei europene a limbilor regionale şi minoritare, Marea Britanie a recunoscut, la 5 noiembrie 2002, statutul de limbă regională şi minoritară al cornicei, angajându-se să o susţină şi să o protejeze. Istro-româna, care are încă vorbitori nativi, se află acum la o răscruce: sau se va stinge definitiv sau va resuscita. Eu cred că trebuie salvată şi voi încerca să pun umărul.

– Uniunea Europeană are şi ea un cuvânt de spus?

– Croaţia se pregăteşte să adere la Uniunea Europeană. Ea va trebui să ţină cont de recomandările Comisiei pentru Limbile Europene Regionale şi Puţin Răspândite, precum şi de prevederile unor documente ale UE cum sunt Rezoluţia Parlamentului European privind limbile europene regionale puţin răspândite din 13 decembrie 2001 şi altele. Aşa cum se cunoaşte, respectarea şi protejarea minorităţilor constituie o condiţie pentru aderarea la UE. Comisia Europeană are în vedere prin limbi regionale sau minoritare „limbile utilizate în mod tradiţional de o parte a populaţiei unui stat şi care nu sunt nici dialecte ale limbii (limbilor) oficiale ale statului respectiv, nici limbi ale populaţiilor migratoare, nici limbi create artificial”. Rolul Comisarului European pentru multilingvism, Leonard Orban, dintr-o fericită întâmplare român, precum şi al celor 35 de deputaţi români în Parlamentul European este unul covârşitor în apărarea minorităţii etnoculturale şi lingvistice istro-române prin fixarea de exigenţe clare în faţa Croaţiei până la aderarea acesteia la UE. Pe de altă parte, România, ca stat înrudit care este deja membru al UE, îi poate cere Croaţiei reciprocitate în problema minorităţilor, întrucât cei 4180 de croaţi caraşoveni din România, comparabili ca număr şi vechime cu istro-românii, au rezervat un loc de deputat în Parlamentul de la Bucureşti, beneficiază de asistenţă religioasă în biserici şi de învăţământ în limba croată în cele trei grădiniţe şi trei şcoli publice din localităţile lor şi sunt sprijiniţi concret de către stat pentru păstrarea şi promovarea propriei lor identităţii. Cadrul bilateral pentru această reciprocitate este conturat de Tratatul de bază dintre România şi Croaţia din 18 februarie 1994. Potrivit tratatului, cele două ţări s-au angajat să asigure, fiecare pe teritoriu său, drepturi persoanelor aparţinând minorităţii naţionale croate în România şi ale persoanelor aparţinând minorităţii naţionale române din Republica Croată, în conformitate cu documentele CSCE, cu convenţiile internaţionale ratificate de cele două părţi şi cu normele recunoscute ale dreptului internaţional. De asemenea, părţile s-au angajat să aplice cu bună-credinţă standardele internaţionale referitoare la protecţia identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale.

– Înţeleg că în prezent, istro-românii, nefiind recunoscuţi prin lege de către statul croat ca minoritate, nu dispun de nici o instituţie proprie…

– Aşa este, din păcate. Şi nu le-au avut niciodată pe parcursul istoriei lor multiseculare din peninsulă. Cu toate acestea, în ultimii ani s-au făcut primele încercări de a cristaliza forme de organizare comunitară cu funcţii de conservare, protejare şi dezvoltare a identităţii istro-românilor. Astfel, la 29 aprilie 1994 a luat fiinţă la Trieste Asociaţia istro-română „Andrei Glavina”, în martie 1995 s-a înfiinţat la Şuşneviţă asociaţia culturală „Soborul lu istro-rumeri” (Uniunea istro-românilor), există un celebru grup folcloric numit „Žejanski Zvončari”, adică „Clopotarii din Jeiăni”, condus de Mauro Doričić, un inimos animator al vieţii culturale istro-române încă destul de timide, şi, în fine, mai există şi o Asociaţie democratică a românilor din Croaţia. Toate acestea trebuie să fie parteneri ai guvernului croat şi ai administraţiei locale din Istria pentru salvarea identitară a istro-românilor, primind finanţare bugetară. Cel mai mult însă astăzi istro-românii au nevoie, pentru început, de slujbă în limba maternă la biserică, de studierea acestei limbi, măcar o oră pe săptămână de elevii istro-români şi, eventual de un post de radio în dialect şi în româna literară. Acestea nu sunt posibile fără sprijinul statului croat şi al celui român.

Istro-românii nu sunt doar un grup etnofolcloric, ci o minoritate naţională care trebuie tratată ca atare

– Probabil că şcoala ar fi cea mai importantă.

– Într-adevăr, pentru că îi priveşte pe copiii istro-români, cei care trebuie să recepteze, să vorbească şi să transmită mai departe limba maternă. Şi aici îmi amintesc cuvintele lui Teodor T. Burada de la 1893, dar care, iată, sunt de o sfâşietoare actualitate: „o voce ne cheamă şi o datorie sfântă ne impune ca să ne aruncăm privirile asupra fraţilor noştri din Istria, părăsiţi de toţi şi bântuiţi de toate nenorocirile, purtând povara grea a străinismului de sute de ani, să nu-i lăsăm să fie cotropiţi de slavi, silindu-ne prin toate mijloacele ca să se înfiinţeze şi la ei şcoli, în care instrucţiunea să se predea în limba maternă”.

– La ce acţiuni ar trebui să ne aşteptăm din partea autorităţilor croate?

– Un important prim pas, dar evident insuficient, a fost deja făcut. Printr-o Decizie a Ministerului croat al culturii din 27 august 2007 graiurile istro-române (Istro-rumunjski govori (vlaški i žejanski)) au fost declarate drept bun cultural nematerial şi incluse în Lista bunurilor culturale nemateriale protejate (Lista zaštićenih nematerijalnih kulturnih dobara), care cuprinde orice bun care s-a înrădăcinat ca tradiţie şi prezintă valoare deosebită sub aspect ştiinţific, etnografic, sociologic, antropologic sau lingvistic. Graiurile istro-române sunt tratate la fel ca şi cântarea polifonică, unele dansuri sau obiceiuri şi tradiţii croate de sărbătoare. Deci, este vorba de un tratament aplicat oricărei curiozităţi etno-folclorice. Ministerul croat al Culturii a aprobat pe hârtie şi un complex de măsuri de protecţie a „purtătorilor bunului”, obligându-se să promoveze funcţiile şi cunoaşterea acestui bun în societate, să-l includă în programele sale de planificare, să asigure susţinerea lui inclusiv prin învăţământul formal şi informal, revitalizarea segmentelor pierdute ale bunului, sensibilizarea istro-românilor asupra necesităţii de a evita pericolul pierderii dialectului lor. Cu toate acestea, Decizia ministerială rămâne, deocamdată, literă moartă, întrucât până astăzi statul croat nu a deschis nici o linie de finanţare bugetară pentru salvarea şi perpetuarea graiurilor istro-române. Unul dintre angajamente ţine de întocmirea unei gramatici şi a unui dicţionar, precum şi includerea dialectului istro-român ca limbă maternă în programele de învăţământ. Aici nu s-a făcut nimic şi nici nu se ştie când se va face ceva. Decizia Ministerului croat al Culturii nu specifică suficient de clar ce se are în vedere prin „purtători ai bunului”, dar sunt vizate un şir de instituţii cărora le-a fost adresat acest document: Primăria oraşului Rjeka/Fiume, plasa (općina) Kršan/Crişan, judeţele (županija) Primorsko-goranski şi Istria, Institutul de Filologie croată din Zagreb, Consevatoarele din Rjeka şi Pola şi Direcţia de protecţie a patrimoniului cultural. Aşa sau altminteri, această Decizie nu poate substitui recunoaşterea oficială, adică prin lege, a minorităţii istro-române, singura care ar trebui să fie obiectul protecţiei din partea statului croat, în conformitate cu standardele europene. Istro-românii nu sunt doar un grup etnofolcloric, ci o minoritate naţională care trebuie tratată ca atare.

– Domnule Cubreacov, vă mulţumim.
A consemnat Igor Burciu, FLUX


Situaţia culturală dificilă a minorităţii istro-române grav ameninţate

Aprilie 16, 2008

Situatia identitara a istro-romanilor (romanii din Croatia) va face subiectul unui proiect de rezolutie ce va fi depus joi 17 aprilie, la Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei. Proiectul este initiat, ca si cel privind romanii din Timoc, de catre europarlamentarul basarabean Vlad Cubreacov, transmite Romanian Global News.

Situaţia culturală dificilă a minorităţii istro-române grav ameninţate Proiect de rezoluţie

Constatând că minoritatea istro-română locuieşte în opt sate (Žejane/Jeiăni, Brdo/Bârda, Jesenovik/Sucodru, Nova Vas/Nosela, Kostracani/Costerceani, Šušnjevica/Şuşneviţă/Susgnevizza, Letaj şi Zankovci) din peninsula Istria (Croaţia), în nordul Mării Adriatice, în regiunea istorică Ciceria şi că această minoritate nu este recunoscută oficial de către Croaţia;

Constantând de asemenea că după cel de al doilea Război mondial în regiunea Trieste din Italia s-a instalat o diasporă şi că mici comunităţi de origine istro-română locuiesc în Slovenia, în localităţile Golac şi Polijane din nordul regiunii istorice Ciceria;

Amintind natura autohtonă a minorităţii istro-române pe teritorul pe care locuieşte istoric de secole;

Notând că istro-româna, citată de UNESCO în Cartea Roşie a limbilor în pericol de stingere ca aflându-se «într-un serios pericol», este un dialect istoric românesc vorbit de o populaţie estimată între 500 şi 1500 de persoane care se autoidentifică prin endonimul Rumâni/Rumâri/Rumeri (Români) fiind numită de croaţi, sloveni şi italieni cu exonimul Ciribiri sau Cici, iar de lingvişti fiind numită Istro-români;

Ţinând cont de faptul că între 1921 şi 1925 la Šušnjevica/Şuşneviţă a funcţionat şcoala «Împăratul Traian» cu predarea materiilor în dialectul istro-român şi în româna literară, şcoală înfiinţată de profesorul istro-român Andrei Glavina;

Luând nonă de faptul că în ultimii ani Asociaţia istro-română «Andrei Glavina» publică la Trieste (Italia), pe spezele sale, revista „Scrisore către fraţ rumeri” (Scrisoare către fraţii români);

Observând cu satisfacţie că în primăvara anului 2000 a fost posibilă organizarea la Universitatea din Pola a primului Congres istro-român;

Regretând că, nefiind recunoscuţi oficial ca minoritate, istro-românii nu beneficiază deloc de învăţământ public, de nici un fel de asistenţă religioasă şi nu dispun de nici un fel de presă scrisă sau audiovizuală în propria lor limbă;

Îngrijorată de reducerea continua a numărului istro-românilor din cauza asimilării lor de către naţionalităţile înconjurătoare, fiind vorba de de o minoritate puternic ameninţată cu dispariţia;

Apreciind că această situaţie îngrijorătoare şi chiar critică nu este conformă cu normele şi standardele Consiliului Europei;

Luând în consideraţie obligaţiile statelor membre ale Consiliului Europei faţă de minorităţi, precum şi drepturile şi obligaţiile statelor înrudite faţă de minorităţile de peste hotare,

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei,

Invită autorităţile Croaţiei să recunoască oficial minoritatea istro-română şi să-i garanteze acesteia respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale aşa cum sunt acestea inscrise în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi mai cu seamă drepturile lingvistice, culturale şi religioase în următoarele domenii: a. învăţământul în limba maternă; b. serviciile religioase în limba maternă; c. ziare, reviste, emisiuni radio şi de televiziune în limba maternă; d. susţinerea asociaţialor culturale ale istro-românilor;

Invită autorităţile României, ca stat înrudit, să conclucreze cu autorităţle Croaţiei în scopul luării urgente a oricăror măsuri necesare pentru păstrarea identităţii minorităţii istro-române grav ameninţate şi pentru susţinerea dialectului istro-român puţin răspândit;

Invită autorităţile Croaţiei să pună în aplicare, prin mijloacele cele mai potrivite, următoarele măsuri:

1. adoptarea progresivă a limbii materne în educaţia copiilor (folosirea dialectului istro-român la nivel de vorbire în treapta preşcolară şi folosirea normei literare româneşti în învăţământul primar);
2. respectarea şi acordarea de ajutor public în favoarea utilizării locale a dialectului istro-român şi a limbii române literare, precum şi în favoarea folosirii lor curente în învăţământul mediu şi presa din localităţile respective, în măsura necesităţilor comunităţilor care le vorbesc;
3. permisiunea de a oficia serviciile religioase în dialectul istro-român şi în standardul literar românesc în bisericile din saltele istro-române, astfel încât istro-românii să poată ţine cântările bisericeşti în limba lor maternă;
4. organizarea unor forumuri internaţionale de dezbateri şi a unor seminare ale experţilor pentru studierea şi repertorierea cu grijă a particularităţilor dialectului şi culturii istro-române;

Însărcinează comisia sa sesizată în fond să includă pe ordinea de zi a viitoarelor ei şedinţe chestiunea minorităţii istro-române aflate în pericol, să urmărească îndeaproape evoluţiile privind acestă minoritate şi să prezinte un Raport asupra chestiunii respective.

Semnat:

Vlad Cubreacov

translation

Difficult cultural situation of the Istro-Romanian minority particularly threatened  

Motion for a resolution

Having ascertained that the Istro-Romanian minority inhabits eight villages (Žejane/Jeiăni, Brdo/Bârda, Jesenovik/Sucodru, Nova Vas/Nosela, Kostracani/Costerceani, Šušnjevica/Şuşneviţă/Susgnevizza, Letaj and Zankovci) in the Peninsula of Istria (Croatia), on the Northern part of the Adriatic Sea, in the historical region of Ciceria and that this minority is not officially recognised by Croatia;

Also having ascertained that after the World War II an Istro-Romanian Diaspora was established in Italy, Trieste region, and that small communities of Istro-Romanian origin inhabit Golac and Polijane localities in Slovenia, on the Northern part of the historical region of Ciceria;

Recalling the inland nature of the Istro-Romanian minority on the territory it inhabits historically for centuries;

Noting that the Istro-Romanian, quoted in the UNESCO Red Book of Endangered Languages  as «seriously endangered», is an historical Romanian dialect spoken by a population of between 500 and 1500 persons that call themselves by endonyme Rumâni/Rumâri/Rumeri (Romanians) and being called by exonym Ćiribiri or Ćići by Croats, Slovenians and Italians, and Istro-Romanians by linguists;

Taking into account that between 1921 and 1925 the Traian Emperor School operated in Šušnjevica/Şuşneviţă village where the school subjects have been taught in the Istro-Romanian dialect and in literary Romanian language, and this school was established by Mr. Andrei Glavina,  an Istro-Romanian professor;

Taking note of the fact that during the last years the Istro-Romanian Association «Andrei Glavina» has published in Trieste (Italy), by its own means, a journal called Scrisore către fraţ rumeri (Letter for Romanian brothers);

Noting with satisfaction that it was possible to organise the first Istro-Romanian Congress at Pula University in Spring 2000;

Regretting that the Istro-Romanians, as an officially unrecognised minority, do not benefit of any public education, any religious assistance and do not have any written press or broadcast media in their own language;

Being concerned for the continuous decrease of the number of Istro-Romanians due to their assimilation by neighbouring nationalities, as regards a minority seriously threatened by disappearance;

Assessing that this worrisome and even critical situation does not comply with the Council of Europe norms and standards;

Taking into account the commitments taken by the Council of Europe member states towards the minorities, as well as the rights and commitments of the kin-states towards their minorities abroad,

The Assembly,

Invites Croatian authorities to recognise officially the Istro-Romanian minority and to ensure the respect for its fundamental rights and freedoms enshrined in the European Convention of Human Rights and namely the linguistic, cultural and religious rights, especially in the following fields: a. education in its mother tongue; b. worship services in its mother tongue; c. newspapers, journals, radio and TV broadcasts in its mother tongue; d. and support for Istro-Romanian cultural associations;

Invites the authorities of Romania, as a kin-state, to cooperate with Croatian authorities in order to take urgently all necessary measures to preserve the identity of the Istro-Romanian minority, especially threatened and to support the least spoken Istro-Romanian dialect;

Invites Croatian authorities to consider the possibility for implementing, through the most appropriate means, the following measures:

  1. gradual implementation of the mother tongue in the children education (to use verbally the Istro-Romanian dialect in the preschool education and the normalized Romanian forms of the mother tongue in the primary education);
  2. respect and public aid for the local use of the Istro-Romanian dialect and the normalized Romanian language, and their current use in the second level education and by media in the concerned localities, in the extent the communities that speak them need;
  3. permit to hold worship services in the Istro-Romanian dialect and in the normalized Romanian language in churches situated in the Istro-Romanian villages, in order to give the Istro-Romanians the possibility to sing canticles in their mother tongue;
  4. organisation of the international discussion forums and expert seminars to study and identify properly the features of the Istro-Romanian dialect and culture;

Empowers its competent committee to put on the agenda of its forthcoming meetings the issue of the endangered Istro-Romanian minority, to watch closely the development of its situation and to submit a Report concerning this issue.

 Signed:

Vlad Cubreacov

=============================

Descarcă:

Motion for a resolution

Proiect de rezoluţie