POLIȚIA DE FRONTIERĂ NE RĂSPUNDE

Ianuarie 22, 2015

Raspuns la Demersul RR

Vedeți aici Demersul Asociației RĂSĂRITUL ROMÂNESC adresat mai multor oficiali și instituții de stat.


DEMERSUL ASOCIAȚIEI ”RĂSĂRITUL ROMÂNESC” ÎN CAZUL GEORGE-NICOLAE SIMION

Decembrie 16, 2014

Logo Rasaritul Romanesc

Nr. 247 din 16 decembrie 2014

 GUVERNUL REPUBLICII MOLDOVA,

DOMNIEI SALE,

DOMNULUI PRIM-MINISTRU IURIE LEANCĂ

MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE ȘI AL INTEGRĂRII EUROPENE AL REPUBLICII MOLDOVA,

DOMNIEI SALE,

DOAMNEI MINISTRU NATALIA GHERMAN

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

DOMNIEI SALE,

DOMNULUI MINISTRU DORIN RECEAN

 DEMERS

 DOMNULE PRIM-MINISTRU,

DOAMNĂ MINISTRU AL AFACERILOR EXTERNE ȘI AL INTEGRĂRII EUROPENE,

DOMNULE MINISTRU AL AFACERILOR INTERNE,

Prin prezenta, Asociația ”RĂSĂRITUL ROMÂNESC” din Republica Moldova vă face cunoscută atitudinea sa critică față de modul neeuroconform, antidemocratic, românofob și, deci, inacceptabil în care au acționat autoritățile guvernamentale ale Republicii Moldova în cazul interdicției de intrare în Republica Moldova a domnului George-Nicolae SIMION, cetățean al României și reprezentant activ al societății civile din România și Republica Moldova, interdicție adusă la cunoștință astăzi, 16 decembrie 2014, și pe care o calificăm drept un abuz flagrant.

Ca oficiali chemați prin lege să vegheați asupra respectării drepturilor și libertăților omului și conducători ai autorităților publice responsabile direct de acest caz cunoașteți cu siguranță toate detaliile lui, de aceea nu vom reproduce detalii. Vom preciza doar că interdicția a fost impusă de către Departamentul Poliției de Frontieră din subordinea Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova, vizând limita de timp 20 decembrie 2014.

Asociația ”RĂSĂRITUL ROMÂNESC” din Republica Moldova, al cărui membru este domnul George-Nicolae SIMION, în conformitate cu prevederile legilor Republicii Moldova și ale Tratatelor internaționale la care este parte, își exprimă protestul energic în legătură cu acest caz abuziv de anulare a libertății de circulație și va sesiza asupra lui forurile europene competente.

Asociația ”RĂSĂRITUL ROMÂNESC” din Republica Moldova vă cere oficial să reveniți de urgență asupra cazului sesizat, uzând de întreaga autoritate de care dispuneți prin lege și anulând neîntârziat interdicția de intrare în Republica Moldova pentru domnul George-Nicolae SIMION, cu prezentarea de explicații opiniei publice din Republica Moldova și România și prezentarea de scuze oficiale, în numele statului, domnului George-Nicolae SIMION.

Date fiind caracterul extraordinar și urgența cazului, transmitem prezenta prin curier electronic, pe adresele indicate oficial de către instituțiile pe care le conduceți, urmând să o transmitem suplimentar prin curier poștal.

Cu respectul cuvenit,

 Vlad CUBREACOV,

Președinte al Asociației ”RĂSĂRITUL ROMÂNESC”


MONUMENTUL CSI DE LA LEUȘENI, BORNA GEOPOLITICĂ A MOSCOVEI

August 1, 2014

monumentul-csi-leuseni-3

Monumentul CSI de la Leușeni

Făcătura rusească CSI, un fel de surogat al fostei URSS, ține coada bârzoi la noi! Păi, CSI are un singur monument pe fața pământului. Și unde anume? Ați ghicit! Unde altundeva să fie decât în scumpa și proeuropeana noastră, în vorbe, Republică Moldova.

Fălosul monument al CSI se înalță țeapăn și bățos la Leușeni. La porțile NATO și ale Uniunii Europene. El are menirea de a le aminti moldovenilor, dar și tuturor celor care trec pe malul stâng al Prutului, că Republica Moldova aparține CSI-ului controlat de Moscova. El este un fel de ștampilă pusă pe fruntea țării. O danga. Un sigiliu geopolitic. O marcă sau o etichetă propagandistică a Moscovei.

Colhozul ceseist controlat de Kremlin

Pentru cine nu cunoaște, vom aminti că CSI este o șandrama care funcționează pe principiul unei societăți pe acțiuni, în care Moscova deține pachetul de control. Federația Rusă deține 51% din voturi, iar celelalte state membre luate la un loc – 49%. Republica Moldova deține 3% din voturi. Ucraina a semnat Acordul de constituire a CSI, dar nu l-a ratificat niciodată, așa că are statut de fondator nemembru. Turkmenistatul și Georgia au părăsit oficial CSI. Țările Baltice (Estonia, Letonia și Lituania) nu au semnat niciodată Acordul CSI și, aderând la UE și NATO, au astăzi un Produs Inter Brut pe cap de locuitor de 7-10 ori mai mare decât al Republicii Moldova. Chișinăul, prin semnătura fostului președinte Mircea Snegur, astăzi membru în partidul domnilor Vladimir Filat și Iurie Leancă, ca și fostul președinte Petru Lucinschi, a semnat Acordul de constituire a CSI, iar parlamentul agrarian l-a ratificat în 1994, formulând rezerva participării doar pe partea economică, nu și pe cea de securitate sau apărare colectivă. Cu toate acestea, deținătorii funcției de șef al serviciului secret al Republicii Moldova și de ministru al Apărării au participat în repetate rânduri la reuniunile CSI pe probleme de securitate și apărare.

Bărzoiul Moscovei înfipt în trupul Moldovei

Monumentul CSI de la Leușeni reprezintă o formă stilizată, turnată în beton armat, a emblemei CSI adoptate la Moscova, la reuniunea șefilor de state CSI din 19 ianuarie 1996. Unii au observat că, de fapt, acest monument îmbină – iertați-mi naturalismul! – un semn falic și un semn vaginal, simboluri întâlnite în arsenalul imagologic al ideologilor eruasianismului. Regimul Voronin, care l-a instalat, pe bani de la Bugetul de stat, a dorit să le arate tuturor că Leușeniul nostru este poarta de intrare în CSI-ul controlat de Moscova, că la Leușeni începe ”Lumea Rusă”, colhozul geopolitic în care Rusia lui Putin are o cotă de 51%. El are funcția simbolică de bornă de hotar a spațiului de influență și control al Kremlinului.

Cei peste 1 milion de oameni care traversează anual frontiera prin punctul de trecere Leușeni-Albița văd imaginea falică a falnicei etichete a CSI, majoritatea dintre ei încercând un sentiment de penibil și de dezgust. Nu puțini sunt cei care se opresc să fotografieze bârzoiul de monument ceseist, neuitând să strecoare printre dinți câte o înjurătură neaoșă românească, din aia veche, bătrânească, care o invocă pe ”mama lor”, a ”patrihoților” proimperialiși.

Monumente ale CSI nu există nici măcar în Rusia, nici măcar în Bielorusia, unde este fixată formal capitala CSI. Cea mai ceseistă dintre ceseiste este doar guvernarea noastră de la Chișinău, căreia i-a dat în cap să împlânte în trupul Moldovei lui Ștefan cel Mare această hidoșenie propagandistică.

Separatiștii iau exemplu de la Chișinău

Războiul simbolurilor este în plină desfășurare în Moldova. Vă mai amintiți cu cât zor provocator s-au apucat niște nebuni să arboreze drapele cu emblema CSI pe clădirile administrative de la Ceadâr-Lunga și Vulcănești, ca o sfidare a procesului de integrare europeană a țării? La fel, ținem minte aceleași gesturi provocatoare de la Taraclia. Nu am uitat nici declarațiile separatistoide ale unuia ca Mihail Formuzal pe această temă, după cum nu am uitat nici declarațiile celor de la așa-zisa Ligă a Tineretului Rus din Moldova și acțiunea lor „Patria – Uniunea Vamală”. Nu am uitat nici că gruparea politică zisă ”Patrioții Moldovei” a arborat pe sediul său aceeași petică cu emblema CSI.

Este adevărat că am văzut și reacția corectă, dar izolată, a Procuraturii Generale sau pe cea a poliției naționale, care au obținut îndepărtarea cârpelor ceseiste de pe clădirile administrative.

Numai că guvernarea noastră multpreaeuropeană cu vorba, dar prea puțin și cu fapta, împreună cu Procuratura noastră Generală încă nereformată și cu poliția noastră națională pe hârtie și încă ceseistă ca putere și viteză de reacție la propaganda moscovită, au uitat să dispună și îndepărtarea acestei hidoșenii propagandistice care este monumentul CSI de la Leușeni.

Fostul premier Vladimir Filat, în cele două mandate ale sale, chiar dacă a urcat în scaun cu lozinca ”Moldova fără Voronin, Moldova fără comuniști!”, totuși nu a avut curajul să dea jos urâțenia de monument ceseist ridicat de Voronin la Leușeni.

Cerere și avertisment

Bârzoiul ceseist de la Leușeni trebuie dat jos! Pecetea Moscovei din fruntea Moldovei trebuie ștearsă!

Domnilor guvernanți de la Chișinău, domnule prim-ministru Iurie Leancă, ca cetățean al acestui stat care se vrea european cu adevărat, vă cer public să dispuneți fără întârziere demontarea acestei rușini de ciocălău răsuflecat cu tot cu ghiuleaua lui din vârf care se holbează ciclopic și sfidător către România și către toată Uniunea Europeană.

Dacă guvernul Republicii Moldova nu va reacționa adecvat și nu da curs acestei cereri publice, arătând în atașament practic față de simbolurile propagandistice ceseiste instalate de regimul Voronin, vom ridica toată suflarea românească și europeană de la noi și totuna vom smulge din rădăcină acest bârzoi propagandistic cu care Moscova imperialistă ne violează mințile cu acordul tacit de complice al Chișinăului.


Nu aşteptaţi daruri de Ziua Unirii

Decembrie 1, 2011

Au trecut mai bine de cinci luni de când prim-miniştrii Emil Boc şi Vladimir Filat, ca şi şefii diplomaţiei de la Bucureşti şi Chişinău, Teodor Baconschi şi Iurie Leancă, au anunţat public şi oficial întreaga suflare românească asupra amânării pentru luna noiembrie 2011 a primei şedinţe comune a guvernelor României şi Republicii Moldova, şedinţă preconizată iniţial pentru iunie 2011, la Galaţi. Ne-am întristat şi am regretat în luna iunie că şedinţa comună a celor două guverne nu a mai avut loc, dar am pus preţ bun pe declaraţiile oficialilor de la Bucureşti şi Chişinău, aşteptând şedinţa din noiembrie.

Bucureşti şi Chişinău, două capitale la fel de neunite, lăudăroase şi uituce

Luna noiembrie s-a încheiat, a trecut şi aniversarea Marii Uniri de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, când declaraţiile de dragoste pentru români şi pentru unitatea naţională au curs gârlă de o parte şi de alta a Prutului. Suntem în data de 1 decembrie, iar domnii Emil Boc, Vladimir Filat, Teodor Baconschi şi Iurie Leancă nu şi-au onorat propriile angajamente privind şedinţa comună a celor două guverne ale noastre. Cazul ni se pare grav, făcând dovada unei complete neseriozităţi. Este la fel de grav şi faptul că cei patru oficiali şi autorităţile pe care le reprezintă nici nu au catadicsit să motiveze omisiunea, măcar şi de ochii opiniei publice. Am urmărit atent toate comunicatele difuzate de guvernele de la Bucureşti şi Chişinău şi de cele două ministere de Externe, am contabilizat toate declaraţiile făcute până astăzi de domnii Boc, Filat, Baconschi şi Leancă, dar nimeni nu a suflat o vorbă despre ratarea primei şedinţe comune a guvernelor de la Bucureşti şi Chişinău. Surlele şi trâmbiţele din care am fost anunţaţi acum mai bine de un an despre şedinţa comună tac. Degeaba sărbătorim Marea Unire din 1918, cu ochii pe trecut, dacă, la 93 de ani distanţă de la istoricul eveniment (aproape un secol), mai-marii zilei nu sunt capabili să-şi ţină cuvântul, cu gândul la problemele stringente ale momentului, cu ochii aţintiţi spre viitor. Constatăm cu profund regret neunirea eforturilor celor două guverne pentru crearea mult aşteptatului eveniment: şedinţa comună.

O poveste fără sfârşit

Să ne împrospătăm puţin memoria. Ideea unei şedinţe a celor două guverne este veche. Ea a fost lansată oficial încă în luna septembrie 2009 de Gheorghe Nichita, primarul municipiului Iaşi. Abia peste un an de zile de la lansare, ideea a prins contur. În noiembrie 2010, cu prilejul participării premierului de la Chişinău, Vladimir Filat, la Summitul Dunării, premierul de la Bucureşti, Emil Boc, a informat opinia publică asupra şedinţei guvernelor celor două state ale noastre, care urma să aibă loc în iunie 2011, la Galaţi. Vladimir Filat ne-a dat şi el asigurări ferme în acest sens. La 9 martie 2011, Filat şi-a reconfirmat asigurările: şedinţa comună va fi convocată în iunie, la Galaţi. După cei doi premieri au intrat în scenă miniştrii de Externe, Baconschi şi Leancă, reiterând la unison ceea ce au anunţat lăudăros superiorii lor pe linia executivelor. Baconschi şi Leancă au declarat, la 16 martie 2011, într-o conferinţă de presă ţinută la Chişinău, că şedinţa comună a guvernelor va avea loc la Galaţi „în orizontul lunii iunie”. A mai trecut un timp şi, la 27 mai 2011, Baconschi şi Leancă s-au lăudat din nou, vorbindu-ne despre „orizontul lunii iunie”. În ultima zi a lunii iunie, că tot se închidea orizontul de timp anunţat, şeful Externelor de la Bucureşti ne-a dat o veste proastă: şedinţa comună a celor două guverne se amână pentru „la toamnă”. Venind toamna, premierii Boc şi Filat au precizat, la 22 septembrie, că „şedinţa comună a guvernelor Republicii Moldova şi României va fi organizată în luna noiembrie”. Un comunicat al Biroului de Presă al Guvernului României din 22 septembrie reda cuvintele premierului Boc: „Această şedinţă comună a guvernelor României şi Republicii Moldova va fi un bun prilej pentru evaluarea proiectelor aflate în derulare şi pentru demararea altora noi”. Totodată, Agenţia naţională de ştiri „Agerpres” menţiona într-o telegramă că „premierul de la Chişinău, Vlad Filat, a afirmat săptămâna trecută că s-a căzut de acord cu partea română pentru organizarea acestei prime şedinţe comune a celor două guverne, fiind, de asemenea, convenită şi aprobată ordinea de zi”. Deci, totul fusese decis, bătut în cuie, până şi ordinea de zi convenită şi aprobată în detaliu. Numai că toamna a trecut, iarna nu a întârziat să vină, iar declaraţiile domnilor Boc, Filat, Baconschi şi Leancă s-au dovedit a fi vorbe goale. În zadar aşteaptă românii din stânga şi din dreapta Prutului o şedinţă comună a celor două guverne. Şedinţa este amânată sine die sau, româneşte spus, la Sfântul Aşteaptă.

Ratarea marilor proiecte

Aşa se face că guvernele noastre nu au aprobat nici în vară, nici în toamnă şi probabil că nu vor aproba nici în iarnă un Plan comun de acţiuni privind afacerile europene, schimburile economice, transferul de expertiză, cultura şi educaţia. Fuseserăm cu toţii anunţaţi că Planul comun de acţiuni urma să aibă şi un preambul politic, care să conţină, pe sectoare şi pe domenii, „mari proiecte” pe care cele două state ale noastre se angajează se le deruleze împreună. De vreme ce şedinţa comună a fost ratată în „orizontul lunii noiembrie”, nici Forul economic moldo-român, preconizat a se desfăşura la Galaţi înaintea şedinţei comune a guvernelor noastre, nu a mai avut loc. Aprobarea „marilor proiecte” se amână pentru o perioadă nedeterminată.

Defecţiunile „tehnice” la noi, la români

Este legitim să ne întrebăm asupra cauzelor, motivelor şi pretextelor acestei amânări. Cauzele stau, evident, în lipsa de seriozitate şi de eficienţă a celor două guverne, incapabile să-şi respecte agenda fixată şi să-şi onoreze angajamentele asumate oficial. Asupra motivelor amânării opiniei publice nu i se spune nimic, dar acestea trebuie căutate în zona politică şi geopolitică, dată fiind agenda tot mai divergentă a guvernelor noastre. Iar pretextele, care oricum nu pot fi acceptate, sunt – cum altfel? – „pur tehnice”.

Cu italienii, ungurii şi bulgarii – da, cu Chişinăul – ba

Într-un interviu apărut la Chişinău, chiar la 1 decembrie, ambasadorul României în Republica Moldova a declarat, uitând că toamna s-a încheiat, următoarele: „Un al doilea exemplu la care m-aş opri este cel al şedinţei comune a celor două guverne, practică europeană comună, pe care România o pune în aplicare de mai mulţi ani împreună cu Ungaria şi Italia. În acord cu autorităţile de la Chişinău, ne-am propus să avem o primă asemenea şedinţă comună de guvern în toamna acestui an”. Despre cine se face vinovat, Bucureştiul sau Chişinăul, de faptul că şedinţa comună de guvern nu a mai avut loc „în toamna acestui an” ambasadorul Lazurca a evitat să spună.

Pentru corecta informare a cititorilor noştri trebuie să arătăm că guvernul României s-a întrunit până acum în două şedinţe comune cu guvernul Italiei (în 2008 şi 2010), în patru şedinţe comune cu guvernul Ungariei – 2005 (Bucureşti), 2006 (Budapesta), 2007 (Sibiu) şi 2008 (Szeged) – şi într-o şedinţă comună cu guvernul Bulgariei, în octombrie 2011, la Bucureşti. Nu suntem geloşi nici pe Roma, nici pe Budapesta şi nici pe Sofia, dar, dacă tot vorbim de unitatea noastră „în cuget şi simţiri”, nu găsim nici o explicaţie valabilă pentru tergiversarea convocării şedinţei comune a guvernelor de la Bucureşti şi Chişinău. Unde mai pui că premierul Filat s-a şi grăbit să anunţe o şedinţă comună a guvernelor de la Chişinău şi Kiev şi nu ar fi deloc de mirare ca şedinţa cu ucrainenii să se producă înaintea celei cu Bucureştiul.

O patrie, două patrii

Într-un mesaj festiv de astăzi, 1 decembrie, ministrul de Externe de la Bucureşti ne-a adresat urări. „De ziua Marii Uniri, urez tuturor românilor, din ţară şi din afara graniţelor, să regăsească unitatea în care stă forţa unei mari naţiuni. Comunităţile româneşti sunt răspândite pretutindeni în Europa, a doua noastră patrie, şi în lume”, se spune în mesaj. Având în faţă exemplul concret de (ne)seriozitate şi de (in)eficienţă legat de perpetuu amânata primă şedinţă comună a guvernelor de la Bucureşti şi Chişinău, este greu să nu ne întrebăm, ca români, dacă neputinţa cronică a organizării unei asemenea şedinţe este sau nu dovadă de „unitate” şi de „forţă a unei mari naţiuni” aşezate de Dumnezeu în cele două state de pe ambele maluri ale Prutului. Întrebarea îşi are rostul mai ales în contextul nepotrivitei invocări a pluralităţii de patrii într-un mesaj adresat inclusiv românilor din Republica Moldova.

Unirea şi neunirea

Aniversarea Marii Uniri ne aminteşte de Fapta vrednică şi pilduitoare a înaintaşilor noştri. Orice aniversare de acest fel este o sărbătoare. Iar de sărbători se fac daruri. Cel mai frumos şi util dar de 1 decembrie, pe care ni-l puteau face anul acesta domnii Boc, Filat, Baconschi şi Leancă, ar fi fost nu declaraţiile lor festive, ci respectarea, într-o unire de eforturi, a angajamentului şi promisiunilor pe cât de ferme, pe atât de repetate despre şedinţa comună a guvernelor noastre. Un dar pe care guvernanţii de la Bucureşti şi Chişinău, în evidentă neunire, au uitat să ni-l mai facă. Şi pe care nimeni nu poate şti dacă ni-l vor mai face vreodată.


Criza la Externe continuă

Septembrie 21, 2011

Scriam încă la 12 februarie 2010 în FLUX despre dezastrul cronic şi acutizat din sistemul diplomatic al Republicii Moldova sub conducerea ministrului Iurie Leancă, numărul 2 în PLDM. În articolul „Criză la Externe. 4/5 din ambasade sunt decapitate” am încercat să arătăm amploarea acelui dezastru. Pentru a readuce subiectul în atenţie, reluăm unele intertitluri care ilustrau, nici pe departe complet, fenomenul: Stat slab şi corupt – diplomaţie slabă, politizată şi nepotism; Diplomaţie pe 1/5 sau ţara cu doar 5 ambasadori la post; Ce ambasadori au fost rechemaţi din misiune?; Ambasadorii „buni”, păstraţi de Centrala de la Chişinău; Consulatele generale, un subiect aparte; Cine conduc totuşi misiunile diplomatice?; Ce nume de ambasadori „buni” şi „de carieră” ne mai amintim?; Criterii „de merit” sau criterii de competenţă?; SIS şi diplomaţia moldoveană; Algoritmul ca piedică în promovarea ambasadorilor. Mai amintim că arătam cu acea ocazie că materialul „nu este decât o scurtă aruncare de privire asupra tărâmului diplomatic moldovean, nu o radiografie a tuturor sechelelor sistemului. Anatomia şi luarea lor sub microscop trebuie făcută aparte, dacă ne preocupă la modul serios sănătatea şi randamentul acestui organism”.

Constatăm acum, la distanţă de un an şi jumătate de la publicarea materialului nostru, că situaţia, chiar dacă a evoluat cumva şi pe alocuri, rămâne în continuare proastă. Aproape un sfert dintre posturile de ambasadori ai Republicii Moldova rămân în mod nejustificat vacante. De mai multă vreme sunt decapitate ambasadele noastre din Marea Britanie, Spania, Israel şi Turcia, iar în fruntea ambasadelor de la Moscova şi Roma se află aceiaşi „diplomaţi” desemnaţi de guvernarea PCRM – Andrei Neguţa şi, respectiv, Gheorghe Rusnac. Şi asta în pofida asigurărilor date de vicepremierul Leancă, încă la 29 septembrie 2009, că „în cel mult o lună şi jumătate vom face curăţenie în Ministerul de Externe, inclusiv în ambasade”. Iată că au trecut doi ani de zile şi „curăţenia” promisă nu a fost făcută nici la ambasada de la Moscova, nici la cea de la Roma, dar nici la alte misiuni diplomatice şi nici la Centrală, unde colcăie de nechemaţi, securişti şi parveniţi. Asta dovedeşte că vicepremierul Leancă este neserios şi nu-şi ţine cuvântul.

Potrivit surselor noastre sigure şi bine documentate, sub ministrul Iurie Leancă sistemul de clanuri de familie a rămas neschimbat atât la Centrala din Chişinău, cât şi în puţinele misiuni diplomatice pe bilaterală sau de pe lângă organismele şi instituţiile regionale sau internaţionale. Să dăm exemple? Probabil că nu este cazul, întrucât sunt rare, cât se poate de rare, excepţiile în care cineva este promovat în sistem fără protecţia rudelor sus-puse, ori fără cea a serviciului secret (SIS). Nepotismul e în floare, ca şi pe timpul comuniştilor. Mai ales că mulţi dintre cei promovaţi de clanuri în sistem au fost doar vânturaţi niţel, mutaţi din loc în loc, fără a fin înlocuiţi de persoane selectate pe criterii de competenţă.

Unii scot acum în evidenţă faptul că ministrul Iurie Leancă l-a promovat în funcţia de ambasador al Republicii Moldova în Bulgaria pe Alexandru Prigorschi, care îi este nici mai mult nici mai puţin decât cumnat. O fi. Nu ştim dacă este aşa sau nu şi nici nu avem căderea să răscolim acum detaliile cazului. Căci cazuri asemănătoare au fost şi sunt şi prin alte părţi. Gurile rele insinuează, bunăoară, că şi ambasadorul României la Chişinău, Marius Lazurca ar fi înrudit prin alianţă cu ministrul Afacerilor Externe de la Bucureşti, Teodor Baconschi. Şi dacă ministrul Baconschi are un fin de cununie ca ambasadorul Marius Lazurca, de ce nu ar avea şi ministrul Afacerilor Externe de la Chişinău un cumnat drept ca ambasadorul Alexandru Prigorschi? Lăsaţi, domnilor, de ce să fie Chişinăul mai prejos ca Bucureştiul?

Vorbiţi de nepotism la Externe? Care nepotism? Nu e vorba de simple şi izolate cazuri de nepotism, ci de un nepotism prin excelenţă (prin exelenţe!), adus la desăvârşire şi endemic. Termenul de „nepotism” a fost inventat de strămoşii noştri latini. Cu scurgerea timpului însă, neamul nostru de pe ambele maluri ale Prutului a dezvoltat noţiunea creator, astfel încât astăzi, pe lângă „nepotism”, avem în română termeni de nuanţă ca „nănăşism”, „cumătrism”, „cumnătism”, imposibil de tradus în alte limbi europene sau de pe aiurea. Din păcate, aceşti termeni de nuanţă au devenit şi de tradiţie. Tradiţia guvernului AIE-2 o continuă pe cea a guvernului AIE-1, care, la rândul său, a continuat-o pe cea a guvernului PCRM şi tot aşa înapoi până la cinstita guvernare a fostului Partid Democrat Agrar din Moldova. Clanuri peste clanuri, rude peste rude, încât ministerul Afacerilor Externe şi al Integrării Europene, cu tot corpul său funcţionăresc şi diplomatic, a ajuns o mare familie în care se regăsesc, se împletesc şi-şi dau mâna, spre binele ţării, evident, şi regimul Snegur, şi regimul Lucinschi, şi regimul Voronin, şi regimul fără nume al interimarilor Ghimpu şi Lupu. Nu veţi găsi nici într-un alt minister de la Chişinău atâta suprapunere de clanuri, atâta îngemănare de generaţii întregi de rudenii şi de securişti vechi şi noi, atâta parteneriat pentru pacea dintre fostele regimuri şi cel actual ca la Externele domnului Leancă!

Îngemănarea şi parteneriatul pentru pacea tuturor regimurilor politice moldoveneşti este atât de mare, încât, de fiecare dată, funcţiile de ambasadori, de consuli, de secretari ai ambasadelor şi până la cele de simpli şoferi ai misiunilor noastre diplomatice sunt aprig şi îndelung (uneori cu anii!) disputate între exponenţii respectivelor clanuri de familie şi politice. Anume aici trebuie căutat adevăratul motiv al faptului că ambasadele Republicii Moldova din Marea Britanie, Spania, Turcia sau Israel rămân în continuare şi nejustificat decapitate. Inflaţia de pretendenţi este atât de mare, încât ministrul şi vicepremierul Leancă, pus în faţa fenomenului, este lovit de perplexitate, neridicându-i-se mâna să semneze propunerile pentru desemnarea titularilor. Şi uite aşa ne integrăm în Europa!

Vom reveni cu siguranţă la acest subiect. Şi ştiţi de ce? Pentru că sunt şanse slabe ca domnul Leancă „să facă curăţenie” în sistem, de vreme ce timp de doi ani s-a arătat neputincios, ca şi întreaga guvernare a (dez)integrării noastre europene.


Guvernul Filat, complicele Kievului în dezbinarea românilor

Iulie 9, 2011

După transmiterea oficială şi definitivă, săptămâna trecută, a 18 hectare din teritoriul naţional al Republicii Moldova sub jurisdicţia şi suveranitatea Ucrainei, la Palanca, ministrul Afacerilor Externe de la Kiev, Constantin Grişcenko, a fost primit, joi, 7 iulie, cu multă pompă, la Chişinău. Miniştrii Grişcenko şi Leancă au susţinut o conferinţă comună de presă, în care s-au referit la cazul Palanca, trecând în revistă gama de probleme de pe agenda bilaterală. A fost anunţată şi o întâlnire între patru ochi, cu uşile închise, dintre Constantin Grişcenko şi Vladimir Filat.

O singură chestiune importantă şi de maximă sensibilitate a fost ocolită cu grijă în discursul public al lui Leancă şi Grişcenko: tratamentul aplicat minorităţii etnice române în Ucraina şi celei ucrainene în Republica Moldova. Nu ne-am fi referit, poate, la acest subiect, dacă Ucraina nu ar practica o politică lipsită de bun-simţ faţă de conaţionalii noştri din ţara vecină.

Precum se ştie, românii reprezintă numeric a doua minoritate etnică din Ucraina, după cea rusă (8 334 141 de persoane). Potrivit datelor ultimului recensământ organizat de Kiev în 2001, consângenii noştri deţin în ansamblul corpului social din Ucraina o pondere de 413 749 de persoane, dintre care 155 130 au fost înregistraţi ca etnici români sau românofoni, iar 258 619 – ca etnici „moldoveni”. Numărul conaţionalilor noştri din această ţară a scăzut între anii 1989 şi 2001 cu 45 601 persoane. La ultimul recensământ sovietic din 1989, în Ucraina au fost înregistrate 459 350 de persoane de etnie română, dintre care 324 525 au fost consideraţi de autorităţile timpului ca fiind etnici „moldoveni” şi 134 825 – etnici români. În Ucraina există în prezent 77 de şcoli cu predare în limba română, numărul acestora scăzând semnificativ faţă de situaţia din perioada sovietică postbelică, când au funcţionat 114 asemenea şcoli. Precizăm în context că dintre cele 168 de şcoli cu predare în limba română organizate în perioada sovietică în spaţiul dintre Nistru şi Don, în prezent nu mai funcţionează, sub jurisdicţia Ucrainei independente, nici una. Românii reprezintă majoritatea populaţiei în trei raioane din Ucraina: Herţa (94%), Hliboca sau Adâncata (67%) şi Reni (51%). Cu toate acestea, în nici unul din cele trei raioane limba română nu are statut de limbă oficială, alături de limba ucraineană de stat.

Totodată, etnicii ucraineni reprezintă numeric prima minoritate din Republica Moldova cu o pondere totală de 442 346 de persoane (11,2%), dintre care 282 406 persoane (8,3%) în dreapta Nistrului şi 159 940 de persoane (28,8%) dincolo de Nistru. În dreapta Nistrului, deci, în spaţiul de jurisdicţie efectivă a Chişinăului, nu există nici o şcoală cu predare integrală în limba ucraineană, pe când asemenea şcoli există în teritoriile Republicii Moldova aflate sub controlul efectiv al Federaţiei Ruse (Transnistria).

Am prezentat aceste informaţii statistice pentru a sublinia dezinteresul total al autorităţilor de la Chişinău, sub guvernarea AIE, ca şi sub guvernările anterioare, faţă de situaţia etnoculturală a conaţionalilor noştri din Ucraina, ca şi faţă de situaţia celei mai numeroase minorităţi etnice din ţara noastră.

De asemenea, dorim să aducem din nou în prim-planul atenţiei publice politica dublelor standarde practicată consecvent de autorităţile de la Kiev pentru deznaţionalizarea şi dezbinarea comunităţii româneşti din Ucraina. Această politică este ilustrată cât se poate de convingător nu doar de includerea a două rubrici distincte (români şi moldoveni) în chestionarele pentru recensămintele generale ale populaţiei, dar, mai ales, de strategiile educaţionale puse în aplicare de Kiev, după modelul practicat de regimul criminal instalat de Moscova la Tiraspol.

Astfel, făcând abstracţie de situaţia din Transnistria, Ucraina este singurul stat din lume în care sunt elaborate, aprobate oficial şi tipărite manuale de „limba moldovenească” şi, respectiv, programe didactice pentru „limba moldovenească”. Ministerul Educaţiei de la Kiev nu admite ca în tot mai puţinele şcoli cu predare în limba maternă din localităţile cu populaţie majoritară românească din regiunile Odesa (sudul Basarabiei şi Transnistria), Nikolaev, Cernăuţi (nordul Basarabiei), instruirea să se facă după aceleaşi manuale ca şi în regiunile Transcarpatică (nordul Maramureşului) şi Cernăuţi (nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa). Cu toate acestea, în şcolile cu predare în limba română din nordul Maramureşului, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, sunt tot mai frecvent introduse manuale pentru diferite materii „pentru şcolile cu predare în limbile română şi moldovenească”. Un exemplu în acest sens ni-l oferă manualul de Informatică pentru clasa a X-a, apărut în anul 2010 la editura „Svit” din Lvov (Інформатика: підручник для 10 класу загальноосвітніх навчальних закладів з навчанням румунською та молдовською мовою / І.О. Завадський, І.В. Стеценко, О.М. Левченко ; перекл. М.В. Товарницький. – Львів: Світ, 2010).

Situaţia ar fi doar ridicolă dacă nu ar fi şi absurdă. În nici una dintre şcolile din Republica Moldova, din 1989 până în prezent, nu s-a predat niciodată după vreun manual de limbă „moldovenească” sau de literatură „moldovenească”. Asemenea manuale, pur şi simplu, nu s-au elaborat sau (re)tipărit. Ministerul Educaţiei de la Kiev a aprobat însă, prin mai multe ordine (nr. 177 din 03 martie 2010, nr. 1021 din 28 octombrie 2010), atât manuale în limba română, cât şi în limba „moldovenească”, accentuând astfel separarea comunităţii româneşti în două tabere distincte.

De ce a evitat ministrul moldovean de Externe, Iurie Leancă, să abordeze, în cadrul întâlnirii cu omologul său ucrainean, Constantin Grişcenko, aceste probleme? De ce le-a evitat şi premierul Filat? De ce nu au luat cei doi oficiali atitudine, într-o manieră autentic europeană, faţă de „moldovenizarea” românilor din Ucraina, ca şi faţă de ucrainizarea lor tot mai accelerată prin intermediul şcolilor de stat? E simplu. AIE nu a fost şi nici nu este sincer preocupată de situaţia etnoculturală reală a conaţionalilor noştri din ţara vecină. Nici ministrul ucrainean Grişcenko nu s-a interesat de situaţia cultural-identitară a minorităţii ucrainene din Republica Moldova. Când are mize geopolitice atât de mari, când ştie că extinderea suveranităţii Ucrainei pe teritoriul strategic de la Palanca este direct şi strâns legată de canalul Bâstroe şi de consolidarea Ucrainei la gurile Dunării, Kievul preferă să tacă despre conaţionalii săi din Republica Moldova. În plus, asta îl scuteşte de necesitatea de a da socoteală pentru politicile sale asimilaţioniste promovate faţă de conaţionalii noştri din Ucraina.

Rezoluţiile şi Recomandările Consiliului Europei definesc statele membre ale organizaţiei drept state înrudite sau state de rudenie (kin state în engleză şi etat parent în franceză) în raport cu minorităţile lor de peste hotare. Republica Moldova este, din punct de vedere al acestor documente internaţionale la care a subscris alături de Ucraina şi celelalte state membre ale CoE, inclusiv România, statul de rudenie al românilor din Ucraina. În termenii documentelor despre care vorbim, Republica Moldova are obligaţii concrete faţă de conaţionalii săi din Ucraina. Obligaţii de care nu s-a achitat niciodată şi nici nu se achită în prezent. Iarăşi, de ce, oare? Pentru că este complicea Kievului în dezbinarea şi asuprirea culturală a românilor, ca şi vinovata de rusificarea continuă a ucrainenilor din Republica Moldova.


Kisinyov versus Chişinău. Budapesta rusificatoare în numele UE

Iunie 15, 2011
Ungurii eliberează vize Schengen la "Kisinjov"

Ungurii eliberează vize Schengen la „Kisinyov”

Centrul European Comun de Vize din Republica Moldova, situat la Ambasada Ungariei din Chişinău, a introdus, din momentul deschiderii sale, o practică vicioasă de rusificare a denumirii capitalei noastre, denumire pe care o redă (doar) în limba maghiară astfel: Kisinyov. Asta în condiţiile în care denumirea oraşului are o formă consacrată istorică în limba urmaşilor lui Attila: Kisjenő. Există şi o altă linie a tradiţiei maghiare de utilizare a toponimului în forma lui românească: Chişinău. S-ar părea că este vorba despre un detaliu şi încă despre unul foarte nesemnificativ. Nu este însă nici pe departe aşa. Precum se ştie, diavolul este ascuns întotdeauna în detalii, iar neglijarea lor, într-un caz sensibil, care ţine de demnitatea naţională, poate conduce la confuzii politice grave şi chiar la conflicte diplomatice.

Toată lumea s-a obişnuit deja cu faptul că denumirea capitalei Republicii Moldova, Chişinău, este transpusă în limbile străine care folosesc alfabetul latin ca şi în originalul românesc. Singura abatere de la această regulă, impusă de Regulile Internaţionale de Transcriere, este a omiterii semnelor diacritice în cazul literelor româneşti „ş” şi „ă”, astfel încât denumirea capitalei este redată astfel: Chisinau. Excepţie fac limbile în care denumirea Chişinăului are forme istorice specifice respectivelor limbi. În cazul altor limbi străine, care nu folosesc alfabetul latin, se aplică principiul transcrierii fonetice sau este respectată tradiţia istorică, dacă toponimul are o formă consacrată de mult timp. Astfel, chiar versiunea rusă, fixată în Constituţie, a denumirii capitalei noastre respectă acest principiu, denumirea oficială în rusă fiind: Кишинэу. Cu toate acestea, tradiţia istorică şi uzul menţin în paralel şi denumirea consacrată, cea de Кишинёв. Versiunile ucraineană Кишинів şi, respectiv, bielorusă Кішынёў sunt, de asemenea, în uz, ca forme tradiţionale ale toponimului. Tradiţia a impus şi formele Kišiniovas în lituaniană, Kišiņev în letonă, Kiszyniów/Chişinău în polonă, Kiishinaw în finlandeză, Chişinău/Kischinau în germană, Kišiněv/ Chişinău în cehă, Κισινάου în greacă, Кишињев/Kišinjev în sârbă, Kišinjev în croată, Chişinău în estonă, engleză, spaniolă, franceză, italiană, portugheză şi suedeză, Chizinau în uzbecă, Kişinov în azeră, Кишинэу în başkiră.

Când este vorba de limba maghiară, după cum arătam mai sus, toponimul Chişinău a circulat în forma originală românească între 1918 şi 1944, în paralel cu o altă formă consacrată istoric: Kisjenő. Aceasta din urmă datează de până la 1918. Forma românească are circulaţie şi astăzi. De exemplu, Wikipedia în limba maghiară ne anunţă, în articolul consacrat Republicii Moldova, că „Fővárosa és legnagyobb városa Chişinău” (Capitala şi cel mai mare oraş este Chişinău). Nici un fel de Kisinyov nu apare în acel articol, cu toate că este indicată, între altele, şi forma istorică Kisjenő.

Întâmplarea face că în România există, chiar în apropiere de frontiera cu Ungaria, o localitate omonimă: Chişinău Criş din judeţul Arad. Uneori, denumirea localităţii din România este redată şi Chişineu Criş. Limba maghiară este mai puţin tolerantă cu denumirile străine sau, cel puţin, refractară la acestea, având tendinţa traducerii cvasigenerale a toponimelor de altă origine decât cea maghiară. Astfel, în limba maghiară Chişinău Criş devine, pur şi simplu, Kisjenő (Ineul Mic”, în retroversiune) sau Köröskisjenő. După cum Cetatea Albă devine Fehérvár sau Dnyeszterfehérvár (Cetatea Albă de pe Nistru), Alba Iulia devine Gyulafehérvár, BraşovBrassó, SibiuSzeben sau Nagyszeben, BacăuBákó, ZalăuZilah, Cluj-Napoca Kolozsvár, iar VienaBécs, Belgrad – Nándorfehérvár şi Bratislava – Pozsony.  În sine, aceste forme nu sunt deloc deranjante sau condamnabile. Ele sunt, după cum am mai spus, consacrate istoric. Aceasta este tradiţia limbii maghiare şi vorbitorii respectivei limbi ştiu exact despre ce este vorba când li se spune despre BécsGyulafehérvár sau Pozsony. Şi în română avem asemenea forme consacrate, ca Moscova pentru rusescul Moskva, Chiu pentru slavonescul Kiev, Budapesta pentru ungurescul Budapest sau Londra pentru englezescul London.

De unde a apărut totuşi toponimul Kisinyov (citit Kişiniov) în uzul oficial al Ambasadei Ungariei şi a Centrului European Comun de Vize de la Chişinău? Vrea să însemne acest fapt o sfidare a formei originale româneşti (Chişinău) sau a formelor consacrate, conforme cu tradiţia şi specificul limbii maghiare (Kisjenő şi Chişinău)? Reprezintă forma Kisinyov  o transliterare fonetică a rusescului Кишинёв? Sunt întrebări la care diplomaţia maghiară ne datorează răspunsuri clare.

Nu vom greşi foarte mult dacă am presupune că ambasadorii şi diplomaţii maghiari la Chişinău, în general cunoscători ai limbii ruse, au avut opţiuni personale, legate de simpatiile şi antipatiile lor culturale personale. Altminteri este greu să ne explicăm cum a ajuns să fie respinsă denumirea originală a celui mai mare oraş al Republicii Moldova, după cum a fost neglijată însăşi tradiţia limbii maghiare şi denumirile consacrate istoric, cele de Kisjenő şi Chişinău. Asta nu poate să nu deranjeze. Subiectul este prea sensibil.

Am avut o situaţie cumva similară în cazul denumirii Republicii Moldova, în redarea ei în limba germană. Iniţial, dându-i-se curs unei obişnuinţe nefaste, diplomaţia şi oficialii germani au redat denumirea statului prin Moldawien, o adaptare a rusescului Молдавия. După abordarea publică şi repetată a subiectului, germanii au renunţat la Moldawien în favoarea numelui istoric consacrat Moldau, iar denumirea oficială a ţării este astăzi doar Republik Moldau. Gestul germanilor a fost nu doar unul de revenire la o veche tradiţie proprie, ci, mai ales, de respect şi luare în calcul a sensibilităţilor noastre cultural-lingvistice şi –  de ce nu? – geoculturale.

Zeci şi sute de mii de concetăţeni ai noştri, care îşi obţin vizele de călătorie într-un număr important de state din spaţiul Schengen, sunt supuşi zilnic umilinţei de a li se aplica în paşapoarte vize europene în care denumirea capitalei noastre este redată nici ungureşte, nici româneşte, ci ruseşte în transliteraţie fonetică maghiară. Această practică vicioasă ar trebui să înceteze. Va înceta oare? Este necesar ca cetăţenii noştri să-l sesizeze în acest sens pe Comisarul european pentru Multilingvism? Sau se va autosesiza ministrul moldovean al Afacerilor Externe şi al Integrării Europene, Iurie Leancă, care şi-a făcut studiile în perioada sovietică în Ungaria şi cunoaşte foarte bine limba maghiară, ca şi tradiţia acesteia de a folosi formele consacrate pentru denumirea capitalei noastre (Kisjenő şi Chişinău)?

Nu de alta, dar invenţia recentă şi neglijentă (Kisinyov) a diplomaţilor maghiari de la Chişinău ne aruncă într-un soi de boscorodeală lipsită de orice frumuseţe şi rafinament. Apropo de boscorodeală. „Boscorodeală” vine în română de la „a boscorodi”, iar „a boscorodi” de la arhaicul „boscor”, care în româna veche însemna literalmente „başkir”, nu „ungur”, cum s-a crezut şi, poate, se mai crede. Başkirii care au convieţuit timp de secole cu strămoşii maghiarilor pe Volga, au avut un aport important la etnogeneza maghiară într-o regiune limitată din arcul intracarpatic, fiind plasaţi de către unguri la marginea spaţiului lor de control politic în epoca medievală. Cu timpul, aceşti başkiri s-au maghiarizat în mare parte şi au fost cunoscuţi mai târziu cu numele de secui. Până ca românii băştinaşi să le spună secui, i-au numit aşa cum se autoidentificau ei: „boşkor” sau „boskor”. Limba primilor başkiri aduşi de strămoşii maghiarilor în zona intracarpatică era ciudată şi neînţeleasă pentru români. De aceea, a boscorodi înseamnă astăzi a vorbi pe neînţeles. Există şi alte cazuri când nume etnice au devenit substantive comune. De la goţii prădalnici ne-a rămas cuvântul „hoţ”, de la avarii din Caucaz – „avar”, de la lituanienii (litfanii) catolici cu care s-a învecinat Moldova într-o vreme – „liftă”, de la vandalii de neam germanic care au prădat Roma – „vandal”. Lăsând la o parte această poveste, vom reţine că başkirii de astăzi, cei din Boşkortostan, îi spun Chişinăului exact cum îi spunem şi noi româneşte, chiar dacă ei folosesc alfabetul rusesc: Кишинэу. Asta demonstrează că başkirii sunt un popor respectuos cu noi şi cu limba română, chiar dacă nu fac parte din Uniunea Europeană.


Ostpolitik sau sfârşitul ruso-german al unităţii Republicii Moldova?

Iunie 11, 2011

Ceea ce trebuia de demonstrat, se adevereşte. Berlinul şi Moscova şi-au dat mâna şi au convenit, de un an de zile, un plan de fragmentare şi federalizare a Republicii Moldova. Pentru cine a urmărit declaraţiile făcute de premierii Vladimir Putin şi Angela Merkel în legătură cu viitorul Republicii Moldova, lucrurile sunt cât se poate de clare. Consensul ruso-german s-a văzut şi din declaraţiile oficiale sau neoficiale lansate de reprezentanţii din eşalonul doi al administraţiilor de la Moscova şi Berlin, în special declaraţiile oficialilor din cele două ministere de Externe, de la Moscova şi Berlin.

Lavrov ne întinde aceeaşi cursă

Ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, a declarat deunăzi pentru postul de radio „Eho Moskvî”: „Astăzi este absolut clar că nu există nici o susţinere în vreo structură internaţională a ideii de independenţă a Transnistriei. Nu există nici o susţinere a ideii ca Moldova să fie un stat unitar. Trebuie să fie căutat un statut special. Pe atât cât putem influenţa procesul în cauză, ne vom strădui să facem acest lucru la întâlnirea de la Moscova”.

Atac la Constituţie

În acelaşi context, Lavrov a mai susţinut: „Dacă moldovenii spun „noi nu negociem decât pe baza legii din 2005 privind statul unitar”, Tiraspolul va răspunde cu siguranţă: „Şi noi, pe malul celălalt, vorbim pe baza referendumului (…) privind independenţa noastră”. Trebuie să renunţăm la aceste poziţii extreme”. În felul acesta, şeful diplomaţiei ruse califică Legea Republicii Moldova cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria) nr. 173-XVI din 22 iulie 2005, dar şi Constituţia Republicii Moldova, ca exprimând „poziţii extreme”.

Declaraţiile lui Lavrov anticipează întâlnirea în formatul „1 + 1” (Chişinău + Tiraspol), convenită a avea loc în 21 iunie la Moscova, sub auspiciile Rusiei, cu susţinerea Germaniei şi cu acordul tacit al Kievului, conform recentelor înţelegeri ruso-germane de la Kaliningrad (Königsberg). Acestea au menirea de a pune în practică alte înţelegeri ruso-germane, din iunie 2010, de la Meseberg, care prevăd o implicare tot mai mare a Rusiei în Uniunea Europeană şi în sistemul comun de securitate al NATO. Se cuvine să reţinem că Berlinul încearcă să substituie, astfel, Uniunea Europeană (iar parţial şi NATO) pe relaţia cu Moscova, acţionând pe cont propriu.

Gramatica geopoliticii ruse: scriem Tiraspol şi citim Moscova

Serghei Lavrov a arătat anul acesta, în repetate rânduri, că reluarea negocierilor şi găsirea unui compromis în diferendul moldo-rus din Transnistria depind, întâi de toate, de Chişinău, pe de o parte, şi de Tiraspol (a se citi Moscova), pe de altă parte. Acestui punct de vedere îi subscrie constant, în ultimii doi ani de zile, şi oficialii de la Berlin. În acest sens, sunt relevante poziţiile exprimate de înalţi reprezentanţi ai Ministerului federal de Externe al Germaniei sau ai Cancelariei federale, cum ar fi ambasadorul Patricia Flor, Ernst Reichel şi Christoph Israng. Trebuie să observăm, de asemenea, că între punctele de vedere exprimate de oficialii germani cu diverse ocazii, inclusiv de cancelarul federal Angela Merkel, există un şir de contradicţii evidente, ceea ce conduce fie la ideea unei incoerenţe a politicii germane în chestiune, fie la cea a unor înţelegeri separate cu Moscova, într-o reeditare a „Ostpolitik”, cum numeşte Belinul politica sa răsăriteană. Oricum, coincidenţele dintre punctele de vedere germane şi ruse sunt prea multe ca să nu ne alarmăm pe moment, până la limpezirea definitivă a lucrurilor.

Tactica faptului împlinit

Reuniunea de la Moscova, în formatul „1 + 1”, preconizată pentru 21 iunie, are menirea de a evita discuţiile în formatul internaţional „5 + 2” (Chişinău, Tiraspol, Rusia, Ucraina, OSCE + UE şi SUA, ca observatori), astfel încât jocul să fie făcut din timp, iar Bruxellesul şi Washingtonul să fie puse, în definitiv, în faţa faptului împlinit. OSCE este ca şi blocat şi rămâne neputincios în raport cu politicile ruse în regiune, întrucât regula de aur a instituţiei este cea a consensului, ceea ce-i asigură Moscovei, blindată şi cu sprijinul german, dreptul efectiv de veto la adoptarea oricărei decizii în dosarul diferendului moldo-rus din Transnistria. De fapt, formatul de negocieri „5 + 2” a fost paralizat în ultimii cinci ani pe motivul banal, dar foarte concret, al sabotajului ruso-transnistrean.

Moscova îi incită din nou pe găgăuzi

De menţionat că, la scurt timp, şi ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, Valeri Kuzmin, a dezvoltat ideea ministrului rus de Externe, Serghei Lavrov, subliniind că planul ruso-german de federalizare a Republicii Moldova nu vizează doar regimul Smirnov de la Tiraspol, ci şi autonomia găgăuză. Kuzmin a declarat, la 6 iunie, într-o emisiune televizată, următoarele: „Găgăuzia reprezintă deja, potrivit legilor moldovene, o regiune autonomă cu statut special. Găgăuzii însă suspină din cauza faptului că nu beneficiază de nici unul dintre drepturile fixate în legislaţia moldoveană”. Observăm că între linia Iakovlev-Primakov şi cea Lavrov-Kuzmin în această chestiune nu există absolut nici o diferenţă.

Leancă, aliniat la nemţi şi, astfel, la ruşi

Reacţia Ministerului Afacerilor Externe şi al Integrării Europene al Republicii Moldova la declaraţiile repetate ale ministrului rus Lavrov, ca şi la criticile întemeiate aduse oficialilor de la Berlin în subiectul eventualei federalizări, a fost una formală şi anemică, care l-a plasat pe ministrul Iurie Leancă mai mult în postura de avocat al poziţiei germane (de fapt, ruso-germane) decât în cea de apărător al interesului nostru naţional. Prin tot ce a susţinut, Leancă a confirmat mai multe fapte relatate de noi în materialele anterioare pe marginea subiectului federalizării ruso-germane a Republicii Moldova şi a arătat că, după dezvăluirile făcute de noi, ca şi de alţi colegi din presă, partea germană ar fi declarat, cel puţin formal şi neoficial, că ar fi dispusă să-şi revadă poziţia exprimată până acum. Vom reveni mai jos la punctul de vedere german, consensual cu cel rusesc, asupra viitorului Republicii Moldova. Să urmărim însă mai întâi ce a declarat ministrul Leancă. Vom cita pe larg, aproape copios, pentru exactitate şi conformitate, chiar dacă discursul este, pe alocuri, repetitiv, alambicat sau contradictoriu.

Între şanse şi pericole sau Fereşte-mă, Doamne, de prietenii neprietenilor mei

Iată, deci, ce a declarat Iurie Leancă în cadrul conferinţei sale de presă ţinute la 24 mai: „Mi-aş fi dorit ca cei care scriu pe acest subiect să vadă tot contextul regional în evoluţie. Nu zic, totodată, că nu există anumite pericole, că totul e foarte simplu. Dacă ar fi fost simplu, de mult era reglementat conflictul. Vreau să reiterez şi pe această cale: suntem deschişi, pentru cei care sunt interesaţi de acest subiect, spre comunicare şi în cadrul acestor briefinguri, dar şi în cadrul mult mai neformal, dacă doriţi, să prezentăm poziţia noastră, punctul nostru de vedere şi să constituim o susţinere mult mai largă în societate, pentru abordări. De aceea, vreau să vă mai spun, dacă, de exemplu, vorbim despre Germania, fiindcă, nu ştiu cum, ţinta atacului respectiv a fost Germania, ceea ce este absolut nemeritat. Şi vreau să vă zic doar o singură chestie, ceea ce mi-au spus mie şi colegilor mei prietenii noştri de la Berlin: „Noi dorim să vă ajutăm, să vă ajutăm în realizarea obiectivului vostru. Acolo unde nu sunteţi de acord cu viziunea noastră, ne spuneţi, şi noi ne vom ajusta-o”. E cel mai important, încă o dată, cea mai importantă evoluţie pe care am reuşit noi să o realizăm în această perioadă, dacă e să vorbim de dimensiunea conflictului transnistrean. Faptul că cancelarul Merkel este atât de interesat, faptul că s-a întâlnit a doua oară oficial cu domnul Filat, nemaivorbind de discuţiile lor pe care le au pe marginea reuniunilor Partidului Popular European, denotă despre un dialog cu o intensitate maximă. Am auzit din partea unor colegi din ţări comparabile ca teritoriu cu Republica Moldova că, într-un fel, sunt chiar… de gelozie că Moldova, ne pricepem atâta interes şi pentru alte ţări – cu mult mai mic. Încă o dată, noi apreciem această atitudine, acest interes, nu spunem că procesul este simplu, suntem deschişi pentru discuţii. Nu pretind şi nu pretindem că deţinem monopolul şi adevărul asupra a tot ce înseamnă reglementare. Suntem categorici în favoarea implicării societăţii şi în ce înseamnă cunoştinţe, expertiză pe acest domeniu. Şi eu, şi domnul Carpov, am avut mai multe întâlniri şi la Asociaţia de Politică Externă. Sper că la începutul lui iunie vom avea o întâlnire la Forul de Presă, unde, iarăşi, neformal, nu pentru a fi publicitat, nu pentru a fi publicat, suntem gata şi deschişi să discutăm pe detalii ce înseamnă asta, care sunt pericolele, dar care sunt şi şansele. Şi, din punctul meu de vedere, acum şansele sunt cu mult mai mari decât pericolele”.

Pericolele spre care ne împinge Berlinul

Nu strică să reamintim câteva lucruri. După cum am arătat anterior, bine documentat din surse oficiale şi neoficiale, punctul de vedere al Berlinului, despre care prietenul Leancă al prietenilor noştri germani spune că ar fi revizuibil, se rezumă exact la poziţia Moscovei în chestiune şi cuprinde următoarele elemente: 1. distanţarea (până la suspendare sau anulare) de legea din 2005 despre prevederile de bază ale statutului special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria); 2. înlocuirea actualei Constituţii, care consacră caracterul unitar şi integru al statului, cu alta, elaborată împreună cu Tiraspolul, care să consacre caracterul federal al statului; 3. debarasarea de „fobia federalismului” şi purcederea la procesul de federalizare efectivă a ţării; 4. constituirea unui format de consultări moldo-germane în problematica transnistreană (după modelul consultărilor Moscovei cu Tiraspolul); 5. luarea în calcul, ca fiind plauzibil în accepţie germană, a unui format de negocieri directe 1+1 (Chişinău-Tiraspol).

Acestor idei le-a dat glas ambasadorul Patricia Flor, de la Ministerul de Externe de la Berlin, prietena noastră germană care, alături de ambasadorul german la Chişinău, Dr. Berthold Johannes, a discutat cu cetăţeanul rus Igor Smirnov, la Tiraspol, la 1 martie 2011, în termeni amicali, acceptând pe masa lor de discuţii drapelele îngemănate ale Republicii Federative Germania şi „republicii moldoveneşti nistrene”, fără ca faptul să trezească nici cea mai mică obiecţie din partea Ministerului nostru de Externe.

Ajusta-m-aşşi n-am cui…

Ministrul Leancă garantează pentru nemţi, fără a clipi din ochi. El susţine, pentru raţiuni doar de domnia sa ştiute, că „prietenii noştri de la Berlin” ne-ar fi asigurat în termeni sinceri şi absolut dezinteresat: „Noi dorim să vă ajutăm, să vă ajutăm în realizarea obiectivului vostru. Acolo unde nu sunteţi de acord cu viziunea noastră, ne spuneţi, şi noi ne vom ajusta-o”. Până acum însă, ministrul Leancă a evitat cu grijă să precizeze atât punctele esenţiale, cât şi măsura în care „nu suntem de acord cu viziunea” germană, astfel încât nemţii „să şi-o ajusteze”. Să şi-o ajusteze la ce? – ne vom întreba. La interesul naţional al Republicii Moldova? La interesele geopolitice germane convergente cu cele ruseşti în ţara noastră? La poziţia Statelor Unite? La evoluţiile de ultimă oră din regiune, în special la agitarea spectrului separatismului maghiar sau a revizionismului moldovenist în România? Întrebările nu sunt lipsite de rost şi aşteaptă, în mod firesc, răspunsuri clare şi univoce.

Transnistria ca pretext

„Mi-aş fi dorit ca cei care scriu pe acest subiect să vadă tot contextul regional în evoluţie”, spune numărul 2 în Guvernul de la Chişinău. Iurie Leancă nu aruncă vorbele pe fereastră şi ştie exact ce are în vedere. În geopolitică, bineînţeles, contextul contează şi, mai ales, dinamica acestuia. Să ne amintim că nimeni altul decât actualul premier şi fostul preşedinte rus Vladimir Putin, referindu-se la recunoaşterea independenţei Kosovo de către mai multe state occidentale, printre care şi Germania, a susţinut, în 2008, că „există îngrijorări potrivit cărora Kosovo stabileşte un precedent pentru eventuale mişcări de independenţă în regiunea Abhazia din Georgia, în regiunea Transnistria din Moldova şi în Transilvania din România”. Dacă, iniţial, Moscova s-a opus, cel puţin formal şi declarativ, recunoaşterii Kosovo, la scurt timp a îmbrăţişat vârtos ideea recunoaşterii unor regiuni separatiste. Primele au fost aşa-zisele „republică abhază” şi „republică a Oseţiei de Sud” din Georgia. Acum, diplomaţia rusă este avocatul „republicii moldoveneşti nistrene” şi al „Găgăuziei”, care „suspină” din cauza unei imaginare lipse de drepturi pe care i le-ar refuza „legislaţia moldoveană”.

Contextul răsăritean şi subtextele lui maghiare

Contextul este însă mai larg. Nu putem să nu observăm în peisajul geopolitic mai larg că, pe durata preşedinţiei maghiare a Uniunii Europene, şi în regiunea istorică a Transilvaniei, invocată expres în declaraţia lui Vladimir Putin, este agitat ca niciodată spectrul separatismului maghiar. Cum arătam mai sus, este vorba despre inflamarea spiritelor naţionaliste şi separatiste în judeţele intracarpatice Covasna, Harghita şi Mureş, prin revendicarea autonomiei unui „ţinut secuiesc” în limitele fostei „regiuni autonome Mureş-maghiare”, impuse de Moscova după cel de Al Doilea Război Mondial, şi care a existat între septembrie 1952 şi februarie 1968. De vreme ce fostul şef al statului rus, vorbind despre separatism, a pomenit oficial Transnistria şi Transilvania în acelaşi context, o concluzie logică se impune: faptul nu este întâmplător, iar analogia făcută de preşedintele rus sună mai mult a ameninţare deschisă decât a îngrijorare şi punere în gardă binevoitoare.

O Ungarie interesată

Cunoscute fiind şi implicaţiile maghiare din ultimele două decenii, întâmplător sau din pură coincidenţă, în Republica Moldova, inclusiv pe plan ecleziastic (un nunţiu apostolic pentru Moldova la Budapesta) şi pe cel al diferendului moldo-rus din Transnistria (Misiunea EUBAM condusă de generalul Ferenc Banfi), inclusiv pe cel al integrării europene (Centrul european comun de vize la Ambasada Ungariei, un negociator al UE în persoana lui Kalman Mizsei), ajungem la concluzia că interesul Budapestei pentru Republica Moldova a fost şi este unul sporit. Mai ales că Ungaria, contrar ordinii internaţionale şi europene, are astăzi o atitudine specifică privind inviolabilitatea graniţelor pe continent. Nu susţinem aceasta din impuls antimaghiar sau lipsit de temei real. Să dăm doar un exemplu. Mai puţină lume poate a fost atentă zilele acestea, bunăoară, la faptul că pe frontispiciul Ambasadei Republicii Ungare la Chişinău, pe lângă drapelul naţional maghiar şi cel al Uniunii Europene, a fost arborat şi un drapel de culoare neagră, în semn de doliu pentru semnarea, la 4 iunie 1920, a Tratatului de la Trianon între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial (16 state, inclusiv România), pe de o parte, şi Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, învins în Primul Război Mondial, pe de altă parte, tratat prin care au fost stabilite graniţele actuale ale Ungariei. Domnul ministru de Externe, Iurie Leancă, care şi-a făcut studiile universitare în Republica Populară Ungară în timpul sovietic, un bun cunoscător al limbii, culturii şi istoriei maghiare, şi care ne tot îndeamnă să fim atenţi la „contextul regional în evoluţie”, nu are cum să nu observe acest detaliu, fie şi simbolic, din peisaj.

Paralele care nasc complicităţi

Evoluţiile contextului istoric şi geopolitic au scos, în mod repetat, la iveală complicităţi ruso-germane nefaste îndreptate împotriva unor terţi, inclusiv împotriva noastră. Putem însă observa, cu titlu de fapt divers, şi existenţa mai multor complicităţi istorice şi geopolitice ruso-maghiare, ca şi germano-maghiare. Ani ca 1848, 1918, 1940 constituie repere bine cunoscute în acest sens. Oricum, paralela transnistreano-transilvană făcută de Vladimir Putin şi evoluţiile din teren, care par să o confirme, ne conduc la ideea că anumiţi factori de putere din străinătate doresc atât o Republică Moldova federalizată, cât şi o Românie federalizată. Pe scurt: o Lume Românească cât se poate mai fragmentată şi mai slabă. Despre aceste aspecte interesante şi deosebit de sensibile vom vorbi însă altă dată.

Nici o schimbare la Ambasada Republicii Moldova la Moscova

Precum se ştie, Republica Moldova are acelaşi ambasador la Moscova ca şi pe timpul guvernării Partidului Comuniştilor din Republica Moldova. Numele său este Andrei Neguţa, unul dintre liderii de frunte ai PCRM (fost secretar al Comitetului Central) care nutreşte anumite simpatii faţă de Moscova. Ministrul Leancă a refuzat să-l înlocuiască pe Andrei Neguţa cu un alt ambasador care să reprezinte interesele Republicii Moldova la Moscova.

Andrei Neguţa, convocat de Lavrov

Agenţiile de presă străine au relatat luna trecută că ambasadorul Andrei Neguţa a fost convocat de urgenţă de către viceministrul rus de Externe, Grigori Karasin, pentru a afla modul şi măsura în care partea moldoveană este dispusă „să transpună în practică negocierile de la Moscova din 29 martie” dintre miniştrii Serghei Lavrov şi Iurie Leancă în legătură cu soluţionarea diferendului moldo-rus din Transnistria. Urmare a acestei convocări, Moscova i-a transmis Chişinăului o variantă fardată a „memorandumului Kozak” din 2003, document care prevede, ca şi în 2003, aceleaşi elemente: 1. federalizarea Republicii Moldova, 2. staţionarea trupelor militare ruse pe teritoriul ţării noastre, 3. şedinţe comune ale deputaţilor de la Chişinău cu membrii aşa-numitului „soviet suprem al republicii moldoveneşti nistrene”. Ministerul Afacerilor Externe şi al Integrării Europene, condus de Iurie Leancă, a evitat să ofere detalii concrete despre documentul transmis de Moscova, cât şi despre subiectele discutate de el cu Serghei Lavrov.

Riscul care devine pericol

Aşa sau altminteri, oricine poate remarca o perfectă coincidenţă a punctelor de vedere rus şi german asupra diferendului moldo-rus din Transnistria şi asupra posibilităţilor lui de soluţionare. Moscova are un interes deosebit pentru Republica Moldova, iar Berlinul, ca şi în 1939, manifestă lipsa oricărui interes geostrategic pentru regiunea noastră, subscriind, astfel, poziţiei părţii ruse, cu care are înţelegeri geopolitice şi geoeconomice de primă importanţă. Între Moscova şi Berlin (a nu se confunda niciodată cu Bruxellesul!), Chişinăul rămâne, deocamdată, singur. Riscul de a ne trezi că suntem martorii unui sfârşit ruso-german al unităţii Republicii Moldova devine, se pare, pe zi ce trece, un pericol real şi deloc neglijabil. Factorii politici de la Chişinău trebuie să înţeleagă că „Ostpolitik”-ul poate distruge Republica Moldova şi nu avem dreptul să admitem aşa ceva.


Burtăverde în Maldive sau (încă) o săptămână fără premier

Martie 7, 2011
 

Pa, la revedere

Vladimir (supranumit Vlad) Filat, însoţit de consoarta sa cu dublă identitate, Sanda (de fapt, Nadejda) Filat, şi unul din cei doi copii ai lor, Luca, de 14 ani, (nu şi Iustina, de 12 ani), au luat, duminică, 20 februarie 2011, calea aerului spre Elveţia. Televiziunile şi agenţiile de ştiri ne spun că augusta familie prim-ministerială va reveni în patrie abia „la sfârşitul săptămânii viitoare”. Este de presupus că cei trei membri călători ai familiei Filat au plecat în străinătate cu paza de corp a premierului. Nici o autoritate publică nu s-a pronunţat asupra subiectului, chit că interesul pentru viaţa uneia dintre principalele persoane publice de la noi este, în mod firesc, foarte mare.

Elveţienii nu ştiu nimic

Se pare că Elveţia a devenit o destinaţie predilectă pentru familia jupânului Filat. Din informaţiile foarte zgârcite care au transpirat către presă, aeroportul pe care a aterizat familia noastră prim-ministerială este Geneva. Nu putem şti însă exact dacă familia primului ministru moldovean nu a luat cumva la Geneva un alt avion pentru o altă destinaţie exotică. Membrii reprezentanţei Republicii Moldova la Geneva ne-ar putea furniza date preţioase privind acest subiect. De regulă, în asemenea situaţii, membrii misiunilor diplomatice ale ţării noastre sunt obligaţi să aibă grijă de întâmpinarea, acomodarea, sejurul şi revenirea în ţară a primului ministru şi a familiei sale. Ministerul Afacerilor Externe şi al Integrării Europene nu a informat opinia publică asupra acestei ciudate şi neplanificate vizite pe linie bilaterală, moldo-elvetică, a premierului în Elveţia. Am urmărit site-urile instituţiilor centrale elveţiene, precum şi ştirile marilor agenţii de presă din Confederaţia Elveţiană, dar nici o ştire nu a fost difuzată în legătură cu vizita augustei familii. Nici nu putea fi altfel, de vreme ce vizita nu este una oficială, ci strictamente privată.

Iustina cu girofar

Aşadar, premierul lipseşte o săptămână de la serviciu. Unul dintre cei doi copii ai săi, Luca, lipseşte o săptămână de la şcoală, de la liceul privat „Prometeu” din Chişinău. (În paranteză fie spus, domniţa Iustina Filat a frecventat săptămâna aceasta lecţii, mergând la liceu „Prometeu” şi înapoi acasă, însoţită de renumitul cortegiu prim-ministerial cu girofarul de rigoare şi blocarea circulaţiei rutiere pe traseu.) Doamna Sanda Filat, psiholog de formaţie, nu lipseşte de la serviciu, întrucât nu este angajată în câmpul muncii. Şedinţa tradiţională a guvernului nu a mai avut loc săptămâna aceasta, dat fiind că primul ministru nu a emis nici o dispoziţie în legătură cu persoana viceprim-ministrului care să conducă şedinţa de guvern în absenţa sa. De remarcat că nici Serviciul de presă al Guvernului nu suflă nici o vorbă despre cauzele absenţei premierului de la serviciu, timp de tocmai o săptămână. De ce oare?

Tranzităm Geneva pentru ţările calde

Colega noastră Ioana Florea ne readuce în atenţie că premierul şi familia a mai călătorit, acum exact o lună, având ca destinaţie anunţată Elveţia. Din datele de care dispunem însă, şi acum o lună familia Filat, ajunsă în aeroportul internaţional Geneva, a fost asistată de către reprezentanţii corpului diplomatic moldovean şi s-a îmbarcat într-un alt avion, care s-a îndreptat către o destinaţie exotică. Nu Elveţia, ci ţările calde au fost atunci adevărata destinaţie a lui Filat şi a foarte bogatei sale familii. Elveţia a fost doar ţară de tranzit. De ce a fost aleasă această ţară acum o lună, ca şi de data această? Pentru că Elveţia nu face parte din Uniunea Europeană şi nu oferă statelor membre ale UE informaţii cu privire la pasagerii aerieni care aleg această ţară ca destinaţie sau ca pe una de tranzit.

Informaţi-vă din 48 de litere şi un punct(um)

De data aceasta, ca şi acum o lună, atât Secretariatul General (Victor Bodiu – PLDM) al Guvernului, cât şi Ministerul Afacerilor Externe şi al Integrării Europene (Iurie Leancă – PLDM), s-au eschivat să informeze opinia publică naţională, obiectiv şi complet, asupra destinaţiei reale a călătoriei, precum şi asupra scopurilor şi motivelor absentării nemotivate a premierului de la serviciu, timp de o săptămână. Singura instituţie care ne-a „informat” totuşi asupra vizitei actuale a premierului este Serviciul de presă al guvernului. Acesta a postat pe pagina de internet a Guvernului Republicii Moldova o ştire dintr-o singură propoziţie. Titlul ştirii, având 56 de semne, sună astfel: „Prim-ministrul Vlad FILAT este plecat într-o deplasare privată.” şi este mai lung decât conţinutul acesteia. „Ştirea”, făcută de ochii lumii, mai mult pentru naivi, ca să nu spunem pentru proşti, are 49 de semne (inclusiv punctul de final) şi ne spune, literalmente, următoarele: „Premierul va reveni în ţară la finele săptămânii curente.” Acest gen de „ştire” este crestomatic pentru ceea ce am putea numi „vă spun că nu vă spun nimic, dar să nu spuneţi că nu v-am spus”.

Verzi, verzi, dar bronzaţi

Pentru că, pe durata iernii, în Elveţia timpul este destul de rece, s-a presupus acum o lună că familia prim-ministerială a vizitat această ţară pentru alte interese decât cele de agrement. S-a vorbit atunci despre aspecte medicale, legate de sănătatea premierului, în special de transplantul de păr în zona calviţiei sale avansate, dar şi de aspecte financiare, Elveţia fiind cunoscută ca o destinaţie predilectă pentru marii bogătani ai lumii. Ceea ce le-a scăpat însă, acum o lună, tuturor este că atât premierul, cât şi soţia lui şi cei doi copii ai lor, s-au întors acasă foarte bronzaţi. Tenul i-a dat de gol.

De la călcâiul lui Ahile la călcâiul lui Luca

Acum ne întrebăm dacă o fi făcut Filat cu întreaga lui familie, în plină iarnă, băi de soare la solariile din Elveţia, de vreme ce există solarii şi la Chişinău? Evident că nu. Elveţia a fost, repetăm, doar o destinaţie de tranziţie, nu una finală pentru augusta şi bogata familie. Surse medicale competente şi bine avizate ne-au declarat, sub acoperirea anonimatului (dar gata să-şi dezvăluie identitatea în cazul desecretizării de către Guvern a informaţiei despre acea călătorie), că, Luca Filat (14 ani), întâiul născut al cuplului prim-ministerial, a avut, după călătoria cu pricina, o problemă la unul dintre membrele inferioare (cel mai probabil o tăietură de cochilie de scoică) şi a urmat tratamentul de rigoare. E greu să atingi o asemenea performanţă, pe timp de iarnă, în Elveţia. Dacă Luca Filat ar fi fost băiat cuminte şi ar fi ascultat de tata, nu am fi ajuns să aflăm, poate, niciodată, că, de fapt, ţara de destinaţie a familiei prim-ministeriale a fost una dintre ţările calde, cel mai probabil, ecuatoriene sau gisecuatoriene, şi nicidecum Elveţia Alpilor înzăpeziţi.

6 kile din Maldive

Sursele noastre sigure spun că familia Filat a fost acum o lună în Insulele Maldive. Acolo, într-adevăr, băiatul cel mare al premierului, Luca, şi-a rănit talpa unui picior. Băiatul a primit îngrijiri medicale în Insulele Maldive, el trebuind să rămână internat într-un spital, sub îngrijirea medicilor locali, încă timp de o săptămână. După care, deja fără deplasarea premierului în Maldive, Luca Filat a revenit acasă, unde şi-a dus la capăt tratamentul. Şi dacă Luca Filat s-a ales cu rana la picior, tatăl său s-a ales cu cele 6 kilograme în plus, devenit celebre, întrucât Serviciul de presă al Guvernului, dar şi premierul însuşi, ne-au informat cu lux de amănunte asupra subiectului. Ba chiar ni s-a spus că Filat s-a îngrăşat cu 6 kilograme pentru că lucrează… prea mult. Toată presa proguvernamentală a dat atunci ochii peste cap, arătându-ne cât de mare este puterea de voinţă a premierului, de vreme ce s-a angajat să dea jos cele 6 kilograme, despre care abia acum aflăm că au origine maldivă, nu moldavă.

Aşa că poveştile premierului cum că ar munci pe rupte, că ar dormi doar câte 4 ore din 24 să le creadă naivii din AIE-2 sau cei din presa aservită puterii (cel puţin premierului Filat).

Trăiască maldivienii şi Republica Maldivă, alt RM!

Pentru cei care nu au zburat niciodată de la Geneva la Male şi nu şi-au petrecut vacanţa în Maldive, trebuie să arătăm că, potrivit enciclopediei Wikipedia: „Maldive sau Insulele Maldive, oficial Republica Maldive, este un stat insular format dintr-un grup de atoli din Oceanul Indian, situat la sud-vest de India în Marea Laccadivelor din Oceanul Indian. Cei 26 de atoli ai arhipelagului formează un teritoriu ce conține 1192 de insule din care 250 sunt locuite. in secolul al III-lea budismul a fost religia principală a locuitorilor, până în 1153 când în arhipelag a fost introdus islamul. În 1558 arhipelagul intră sub influența Imperiului Portughez și apoi al celui Olandez din 1654. În 1887 devine un protectorat britanic. În 1965, arhipelagul devine independent iar din 1968 forma de organizare statală este republica. Maldivele sunt cel mai mic stat asiatic, atât din punct de vedere al populației cât și al suprafeței. Este de asemenea statul cu cea mai mică altitudine maximă din lume”.

Moldoveni, lăsaţi-vă invidia la o parte!

Alte surse ne informează că „Insulele Maldive sunt un „miriapod răsturnat” pe o suprafață de aproximativ 500 de kilometri pătraţi. Arhipelagul apare ca un puzzel de coral din peste 1000 de insule de diferite dimensiuni, înconjurate de ape limpezi de culoarea turcoazului. Palmieri exotici, ecuatoriali, umbresc plajele cu nisip foarte fin. Distantele dintre insule sunt foarte mici, oferind șansa de a face plimbări cu barca de la o insulă la alta sau de a locui pe rând pe mai multe insule. Văzute de sus, insulele arhipelagului apar ca niște mărgele verzi, plutitoare pe o mare de turcoaz. Atmosfera generală este foarte idilică pentru ca toate insulele păstrează intacte condițiile naturale. Clima este caldă tot timpul anului şi oferă un confort fizic de relaxare, iar liniștea firească nu este tulburată de nici un zgomot „mașinist”. Clima: 2 sezoane: cald şi uscat, noiembrie-aprilie; cald şi umed, mai-octombrie. Influenţa musonului de vară este diferită în funcție de amplasarea insulelor. Ora locală: GMT +5 ore. Moneda: rupia maldivă (Ruffiyaa). Capitala Republicii Maldive este Male. Ţara numără în jur de 300 000 de locuitori”. Cazarea pentru o noapte la orice hotel din Maldive costă între 1800 şi 3000 de euro. Iată, deci, unde şi-a petrecut premierul nostru o jumătate de lună anul acesta! A stat cu burta la soare! Iar lumea noastră crede, sărmana, că premierul nu are somn din cauza sărăciei care ne mănâncă pe toţi şi că din cauza asta se îngraşă cu câte 6 kile pe lună, dragul de el!

De ce trebuia ferită această „deplasare privată” de ochii celor mulţi, a opiniei publice din ţară? Oricine deţine, pe banii noştri, o funcţie publică, trebuie să fie conştient că absentările lui de la serviciu, pe motiv de „deplasare privată” fac, în mod cât se poate de firesc, obiectul interesului public.

Călătorim în taină, dar şi muncim în taină…
pentru AIE 3

Unii observatori atenţi ai evoluţiilor politice de la noi au remarcat că după călătoria sa de acum o lună în Maldive, omul verde din capul guvernului a început a cocheta cu echipa Voronin-Tkaciuk şi s-a dedat atacurilor împotriva propriilor parteneri de coaliţie. Mai multe întâlniri secrete între Filat şi Voronin au avut loc departe de ochii lumii. Nu putem exclude că prima vacanţă de iarnă din Maldive i-a oferit lui Filat posibilitatea de a se întâlni acolo cu oameni serioşi de prin alte ţări (numai nu din UE!) care l-au contactat şi l-au consiliat la timp şi fără pierderi asupra comportamentului politic de urmat şi în raport cu Tkaciuk-Voronin, şi în raport cu Lupu şi Ghimpu. Nu poţi trece de la AIE-2 (PLDM, PD, PL) la AIE-3 (PLDM+PCRM) chiar cu una cu două. E nevoie de timp, de scenarii. Slavii răsăriteni sunt, până la urmă, oameni serioşi. Şi le place şi lor culoarea verde, unde mai pui că aceasta este culoarea KGB. Nu băgăm mâna în foc, dar, după această nouă „deplasare privată”, este foarte probabil că verdele nostru premier ne va oferi surprize şi mai dihai decât întâlnirile lui de taină cu Tkaciuk-Voronin. Parafrazând denumirea unui cunoscut film rusesc, am putea spune şi noi: Maldive, locul întâlnirii nu se schimbă! Şi totuşi nu ne-am mira să aflăm că harbuzul politic moldovean (PLDM+PCRM) s-a copt săptămâna aceasta, cu asistenţa răsăriteană de rigoare şi departe de ochii occidentalilor, sub cerul senin şi soarele dogoritor de februarie, pe plaiurile maldiviene.

Ce zic legile sau cine i-a ţinut locul chiulangiului verde?

Să revenim acum la aspectele juridice ale cazului. Întrebările ar putea veni în cascadă. Cum poate lipsi un prim-ministru de la serviciu, timp de jumătate de lună (1 săptămână + 1 săptămână), în doar 2 luni calendaristice ale anului care abia s-a început? Este suficient pentru aceasta să ai doar motive private? Şi cine ţine locul prim-ministrului şi lucrează pentru el pe durata absenţei din ţară? Adică, cine asigură interimatul funcţiei? Alineatul 9 al articolului 27 al Legii Republicii Moldova despre guvern, nr. 64-XII, spune cât se poate de limpede: „În cazul în care Prim-ministrul este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele Republicii Moldova va desemna un alt membru al Guvernului ca Prim-ministru interimar. Interimatul încetează dacă Prim-ministrul reia activitatea în Guvern”. Această prevedere se referă la cazurile de boală şi de concediu, cum este cazul în jumătate de lună de anul acesta în care primul nostru ministru chiuleşte. Iar articolul 27/1 al aceleiaşi legi (Atribuţiile ministrului care îndeplineşte temporar obligaţiile Prim-ministrului) statuează: „Ministrul care îndeplineşte temporar obligaţiile Prim-ministrului are aceleaşi atribuţii ca şi Prim-ministrul, cu excepţia: 1) adoptării hotărârii privind demisia Guvernului sau Prim-ministrului; 2) formării şi propunerii componenţei Guvernului; 3) înaintării propunerilor privind numirea în funcţie şi eliberarea din funcţie a miniştrilor; 4) numirii în funcţie şi eliberării din funcţie a Şefului Aparatului Guvernului; 5) numirii în funcţie şi eliberării din funcţie a conducătorilor organelor şi instituţiilor din subordinea Guvernului”. Mai degrabă că aceste exigenţe legale nu au fost respectate de premierul nostru. Serviciul de presă refuză să informeze opinia publică cine dintre membrii guvernului exercită, în absenţa domnului Filat, funcţia de prim-ministru interimar. Observăm însă, că presa proguvernamentală nu are nici cea mai mică preocupare pentru aceste aspecte grave, în opinia noastră.
Ceea ce este, de asemenea, de natură să ridice în faţa noastră un mare şi drastic semn de întrebare este, dincolo de aspectele competiţiei politice, dacă premierul Vladimir (şi nicidecum Vlad, la fel de nepotrivit cum ai spune Vlad Voronin) Filat l-a pus la curent în legătură cu escapada sa maldiviană pe şeful puterii executive, preşedintele interimar Marian Lupu? Drept să spun, mă cam îndoiesc.

Burtăverde moldovean e acum şi maldivian

Atunci, permiteţi-mi încă o întrebare, de final: cine se crede acest Filat în ţara noastră dacă, în timp ce moldovenii sunt mâncaţi de nevoi şi de sărăcie, speriaţi mai nou de majorările de preţuri la toate mărfurile de primă necesitate şi la servicii, el, boierul, se bronzează, cu cucoana lui, în Insulele Maldive, când ar trebui să muncească pentru noi?

Concluzia? În Moldova sau în Maldive, Burtăverde tot Burtăverde rămâne!

Emil CONSTANTINIU

FLUX, Ediţia de Vineri Nr.20117 din 25 februarie 2011


Cavalerul, ca Valera

Decembrie 2, 2010

Că interimarul Mihai Ghimpu şi-a bătut joc de „Ordinul Republicii”, aruncând cu el în stânga şi în dreapta, nu mai poate pune nimeni la îndoială. El a făcut risipă de atâtea „Ordine ale Republicii”, încât, luaţi la un loc, tustrei preşedinţii de până la el (Snegur, Lucinschi, Voronin) nu pot egala nici jumătate din „performanţa” interimarului.

Fără îndoială că printre cei mulţi care au primit din mâna lui Ghimpu distincţia supremă în stat există şi un anumit număr de persoane care meritau decoraţia. Nu despre aceştia vreau să vorbim aici şi acum. Ci despre cei mulţi (prea mulţi!) care, nevrednici şi nemernici fiind, au fost binecuvântaţi şi preţuiţi cu nesăbuinţă de către Ghimpu.

Să luăm din galeria nevrednicilor lui Ghimpu un singur personaj. Numele lui este Dmitri Ciubaşenko. Cine este acest „erou al revoluţiei de la 7 aprilie” hiritisit de Ghimpu cu „Ordinul Republicii”?

Dmitri Ciubaşenko este singurul din droaia de „cavaleri ai Ordinului Republicii” decoraţi de Ghimpu care a renunţat la decoraţie şi i-a restituit-o interimarului, prin curier poştal, împreună cu brevetul de conferire. Primind cavalerescul „colet”, Ghimpu şi-a anulat propriul decret de decorare a lui Ciubaşenko, ceea ce a fost, procedural vorbind, corect.

În paranteză fie spus, văzând decretul lui Ghimpu de anulare a propriului său decret, ne-am întrebat, pe bună dreptate, de ce oare nu a anulat Ghimpu şi alte decrete de ale preşedinţilor Mircea Snegur, Petru Lucinschi sau Vladimir Voronin privind conferirea „Ordinului Republicii” unor „personalităţi” ca Ivan Ivanovici Bodiul sau Nikolai Platonovici Patruşev, ca să luăm două nume la întâmplare.

Precum se ştie, „Ordinul Republicii” este distincţia supremă de stat a Republicii Moldova şi li se conferă unor personalităţi din ţară şi de peste hotare „pentru merite excepţionale în toate domeniile de activitate întru binele Patriei şi al omenirii”. Cunoscându-l prea bine pe Dmitri Ciubaşenko, ne-am întrebat, în momentul când Ghimpu i-a conferit „Ordinul Republicii”, ce „merite excepţionale” o fi având respectivul în activitatea lui „întru binele Patriei şi al omenirii”. Am căutat „meritele excepţionale” şi nu le-am găsit.

Deschizând o altă paranteză, trebuie să arăt că aceeaşi întrebare mi-am pus-o şi în cazul decorării de către Ghimpu cu „distincţia supremă de stat” şi a altor „eroi ai revoluţiei de la 7 aprilie” ca Anatolie Golea, Elena Zamura şi alţii. Iată ce scriam la 14 septembrie, când interimarul Ghimpu a respins propunerea de a-i decerna „Ordinul Republicii” Mitropolitului Basarabiei: „Părerea noastră este că preşedintele Ghimpu a gafat enorm respingând propunerea de a-i decerna Întâistătătorului Mitropoliei Basarabiei Ordinul Republicii, de vreme ce anterior le-a acordat distincţia supremă unor personalităţi de excepţie pe ogorul Patriei ca Dmitri Ciubaşenko, Anatolie Golea, Lorena Bogza, Elena Zamura, Corina Fusu, Aneta Grosu, Val Butnaru, Valentina Ursu, sau unor subalterni ai Mitropolitului Petru Păduraru – preoţii Petru Buburuz şi Ion Ciuntu. Este păcat că, sfătuit de consilierii săi, preşedintele interimar a procedat aşa. Gestul lui Mihai Ghimpu îl situează pe mitropolitul Petru mai prejos decât cei enumeraţi mai sus, dar şi decât atâţia alţi purtători ai Ordinului Republicii, printre care şi capul structurii locale a Patriarhiei Moscovei, cu care domnul Ghimpu s-a avut şi se are de bine. Dar, de! Ce să-i faci?!…  E limpede că în ochii lui Mihai Ghimpu părintele Mitropolit Petru Păduraru al Basarabiei mai are încă de crescut până la nivelul staturii morale şi cetăţeneşti a unor uriaşi ca Elena Zamura, Dmitri Ciubaşenko sau Anatolie Golea, preţuiţi,  după cum se şi vede, mai înalt de către iubitul nostru interimar.”

Să revenim însă la cavalerul, deja ex-cavalerul „Ordinului Republicii”, Dmitri Ciubaşenko. Cine este acest personaj atât de apreciat de interimarul Ghimpu?

Dmitri Ciubaşenko s-a născut la 14 august 1963 şi este fiul lui Alexei Ciubaşenko, fost redactor-şef la „Vecernii Kişiniov” în perioada sovietică, unul dintre corifeii jurnalisticii sovietice de partid. Dmitri Alexeevici Ciubaşenko şi-a făcut studiile universitare, în perioada sovietică, la Bucureşti, unde a fost delegat de Universitatea de Stat din Moscova, cu aprobarea celor care aveau atunci apanajul unor asemenea aprobări. A fost mulţi ani redactor-şef la publicaţia de limbă rusă „Moldavskie vedomosti”, care s-a remarcat ca o tribună antiromânească. A mai fost o perioadă „corespondent” al Agenţiei Telegrafice Moldoveneşti (ATEM), al Agenţiei Telegrafice a Uniunii Sovietice (TASS) , precum şi al agenţiilor APN, INFOTAG şi Reuters. De asemenea, a făcut parte din echipa „jurnal.tv” în frunte cu Val Butnaru, unde a moderat emisiunea de limbă rusă „Dnevnik”. Acum este redactor-şef al publicaţiei de limbă rusă „Panorama”. Chiar dacă a avut anumite semne de întrebare în privinţa lui, Constantin Cheianu, bunăoară, tot de la „Jurnal de Chişinău”, îl caracteriza recent pe Ciubaşenko drept „unul din cei mai inteligenţi şi mai subtili jurnalişti din Moldova, un autor pe care îl citeam întotdeauna cu interes şi chiar pasiune”. Ne vom referi în continuare şi la unele „subtilităţi” ale acestui atât de gustat jurnalist de către colegii lui de la „Jurnal”.

Politic însă, Dmitri Ciubaşenko a avut până acum două înregimentări pe faţă. Spunem pe faţă, pentru că şi până atunci a fost scufundat în politică până peste urechi, dar îi plăcea să treacă drept „neangajat politic” şi neutru.

Prima ieşire deschisă la rampă a lui Dmitri Ciubaşenko în politica de partid s-a produs în vara anului trecut, alături de personaje ca Vladimir Filat, Alexandru Tănase şi Iurie Leancă. Partidul Liberal Democrat din Moldova i-a oferit lui Ciubaşenko locul 25 pe lista electorală pentru anticipatele din 29 iulie 2009. Aderarea lui Ciubaşenko la PLDM şi candidarea lui pe listă a fost anunţată personal de Vladimir Filat, într-o conferinţă de presă din 16 iunie 2009. În calitate de candidat PLDM, Ciubaşenko a propus oficializarea limbii ruse ca a doua limbă de stat a Republicii Moldova. Iată cum a comentat publicaţia noastră năstruşnica iniţiativă a peledemistului trimis altădată de Moscova la Bucureşti: „Candidatul la funcţia de deputat pe listele PLDM, Dmitri Ciubaşenko, s-a arătat, astăzi, revoltat că PCRM nu a oferit limbii ruse statutul de limbă oficială. Redactorul-şef al publicaţiei de expresie rusă „Moldavskie vedomosti” a citat din programul electoral al PCRM din anul 2001, reamintind de promisiunea de atunci a comuniştilor de egalare în drepturi a limbii ruse cu limba română. „Au trecut nouă ani, dar nu s-a realizat nimic”, a spus Ciubaşenko”. O altă trăsătură de condei ne poate ajuta să desluşim portretul politic al peledemistului cu pricina. Este vorba de raportarea lui la data de 22 iunie. Apelăm iarăşi la FLUX: „Întrebat de jurnalişti ce semnificaţie are pentru el ziua de 22 iunie, Ciubaşenko a spus că este ziua în care Germania nazistă a atacat Uniunea Sovietică. „Este ziua în care a început ceea ce se numeşte Marele Război pentru Apărarea Patriei”, a precizat redactorul-şef al ziarului „Moldavskie vedomosti”. Reamintim că, la 22 iunie 1941, armata română a eliberat Basarabia şi Bucovina de Nord de sub ocupaţia sovietică, produsă ca urmare a tratatului adiţional secret semnat de URSS cu Germania nazistă”. Acesta a fost partidul şi acesta a fost candidatul lui! Să se mai întrebe acum cineva de ce a mers premierul Vladimir Filat, în august 2010, să depună flori la Memorialul Armatei Sovietice, comemorând „Operaţiunea Iaşi-Chişinău”…

Nu a trecut bine anul de zile de când s-a lipit Ciubaşenko de PLDM şi PLDM-ul de Ciubaşenko, că jurnalistul şcolit altădată pe axa Moscova-Bucureşti a fost delegat de domnul Filat (a se citi Lucinschi) în alt cuib politic, cel al fostului director al Serviciului de Informaţii şi Securitate, Valeriu Pasat. Noul cuibuşor politic se numeşte Partidul Umanist din Moldova. Din liberal-democrat Ciubaşenko a devenit umanist. Ştiindu-se prea bine că PLDM şi PUM sunt părţi ale unui singur proiect politic girat din umbră de Petru Chirilovici Lucinschi, mutarea lui Ciubaşenko dintr-un buzunar în altul al aceleiaşi mantale de croială rusească, nu a constituit vreo problemă. Şi cum efortul mutării trebuia cumva răsplătit, Ciubaşenko a figurat deja pe locul 5 în lista lui Pasat la anticipate, nu pe 25, cum a fost în lista lui Filat. În plus, ca „unul din cei mai inteligenţi şi mai subtili jurnalişti din Moldova”, vorba celor de la „Jurnal de Chişinău”, a şi fost desemnat drept „purtător de cuvânt” al fostului securist nr. 1. În această triplă calitate, de membru, candidat electoral şi purtător de cuvânt al PUM, Ciubaşenko s-a zbătut din răsputeri pentru „Bazele Ortodoxiei” lui Pasat, care, precum s-a văzut, a mai fost susţinut şi de emisarul Moscovei pravoslavnice la Suhumi, Tiraspol, Chişinău şi Bucureşti, diaconul Andrei Kuraev.

Despre ce cuvinte a purtat purtătorul de cuvânt al lui Pasat, se ştie prea bine: „crearea Uniunii Europene de Est (UEE) – UE-2”, „Moldova să rămână o parte componentă a spaţiului spiritual unic al Bisericii Ortodoxe Ruse”, „aderarea Moldovei la Uniunea Vamală  Belarus-Kazahstan-Rusia”, „amnistierea generală a persoanelor din puşcării”, „alegerea mitropolitului Vladimir ca preşedinte al Republicii Moldova”, „referendum pentru studierea obligatorie a „Bazelor ortodoxiei” în şcoală”, „limba rusă, a doua limbă de stat” etc., etc.

Acum, când cunoaştem mai bine personajul, trebuie să arătăm că, deranjat de vizita preşedintelui georgian Mihail Saakaşvili la Chişinău, la 25 noiembrie 2010, acest Ciubaşenko „s-a dezis de”, adică a renunţat la „Ordinul Republicii”, pe care interimarul Mihai Ghimpu i l-a pus la gât la 24 decembrie 2009, ca şi altor 11 jurnalişti aplaudaci din tabăra mai veche şi mai nouă a domnului Lucinschi. „Eu nu vreau să am una şi aceeaşi distincţie cu Saakaşvili, care la 2 martie 2005 venise la Chişinău pentru a-l susţine pe Vladimir Voronin şi PCRM. Nu vreau să am acelaşi ordin cu Saakaşvili, care promovează o politică antirusă şi care a declanşat războiul în Oseţia de Sud şi Abhazia”, a declarat mânios nevoie mare Ciubaşenko, aplaudat de Pasat. Arătăm aceasta, ca să ne întrebăm cu toţii: pentru ce merite fusese preţuit de către Ghimpu acest Ciubaşenko mai mult decât, să zicem, Mitropolitul Basarabiei, Înaltpreasfinţitul Petru Păduraru?

Răspunsul îl găsim în decretul prezidenţial din 24 decembrie 2009, deja anulat de emitent. Aplaudacii de presă, inclusiv cavalerul Ciubaşenko, au fost decoraţi – ia poveste! –  „în semn de înaltă apreciere a meritelor deosebite în afirmarea libertăţii de exprimare, pentru contribuţie substanţială la procesul de renaştere naţională şi la promovarea democraţiei şi a valorilor general umane”.

Pasat a comentat „dezicerea” cavalerului Ciubaşenko de „Ordinul Republicii”, zicând că nu-i bai şi că el are doar ordinul rus „Drujba”. În logica acestuia, nu se prea cuvine ca un subaltern, un simplu instrument de presă, fie şi şlefuit altădată pe la Bucureşti, să aibă acum distincţii mai mari decât „Drujba” celui mai umanist şi ortodox şef de partid. Important este să vegheze ambii, alături de mitropolitul Vladimir, asupra bazelor ortodoxiei ruse în Moldova, pe care se sprijină multă lume, de la Petru Lucinschi şi Andrei Kuraev până la ambasadorul României, Marius Lazurca, şi Savatie Baştovoi, călugărul care osteneşte cu sârg la acelaşi post de televiziune la care a ostenit în talk-show-uri şi cavalerul ortodox Ciubaşenko.

Dacă nu ar fi venit Mihail Saakaşvili în Republica Moldova, aşa ar şi fi umblat cavalerul ortodox cu „Ordinul Republicii” la gât. Saakaşvili însă şi-a efectuat vizita la Chişinău şi lista decoraţilor a scăzut cu unul. Nu e nici o pagubă. Săptămâna aceasta, încă interimarul Ghimpu va mai acorda încă vreo 400 de ordine şi medalii pe lângă cele vreo 2 mii din ultimele luni. Ce mare scofală! Un cavaler mai puţin, 400 de cavaleri mai mult…

Şi, după toată tărăşenia asta cu „dezicerea” lui Ciubaşenko, parcă-l văd pe Ghimpu râzând mălăieţ cu gura largă: dacă n-a vrut să fie cavaler, să fie ca Valera (…Pasat), adică fără ordin.


Vlad Filat este unul dintre favoriții Moscovei în alegerile prezidențiale din Moldova, scrie Kommersant

Iunie 7, 2010

Filat, omul Moscovei
Filat, omul Moscovei

Lucinschi, omul Moscovei
Lucinschi, omul Moscovei

Două generaţii de oameni ai Moscovei

Două generaţii de oameni ai Moscovei

Kremlinul are mai mulți favoriţi în alegerile prezidenţiale din Republica Moldova, care ar urma să se desfășoare în toamna 2010, scrie Kommersant. Publicaţia rusă îi desemnează pe Marian Lupu, preşedintele PDM, Valeriu Pasat, dar şi, în premieră, pe liderul PLDM, Vlad Filat.

„În ultima perioadă, Moscova demonstrează deschidere în relaţia cu liderul liberal democrat Vlad Filat. La 21 mai, Putin s-a întâlnit cu Filat în tmpul summit-ului CSI și mizează pentru o nouă întâlnire în luna iunie. Ministrul de externe Iurie Leancă a anunțat anterior că se pregătește o întâlnire bilaterală Filat-Putin, iar zilele trecute deja exista confirmarea că, până la sfârșitul lunii, întâlnirea va avea loc”, notează Kommersant.

Publicaţia rusă alocă spațiu pentru prezentarea lui Valeriu Pasat, despre care scrie că este un duşman personal al lui Voronin şi cu relaţii puternice în cercurile politice de la Kremlin.

Kommersant apreciază că Marian Lupu este un politician care „aranjează pe deplin” puterea de la Moscova, amintind de întâlnirea lui Medvedev cu Lupu și de acordul de colaborare între Partidul Democrat şi partidul puterii din Rusia „Edinaia Rossia”.

Referitor la Partidul Comuniștilor, Kommersant scrie că reprezentanţii formaţiunii vizitează destul de des Moscova și se întâlnesc cu oficiali de diferit rang, doar că, până în acest moment, PCRM nu şi-a desemnat propriul candidat.

UNIMEDIA precizează că, în acest moment, potrivit legislaţiei, președintele țării este ales de către Parlament. Zilele trecute, AIE a prezentat o decizie comună, susținută de comunitatea internațională, de organizare a unui referendum pentru modificarea art. 78 din Constituție, care va permite alegerea directă a şefului statului până la sfârşitul anului 2010.

Sursa: UNIMEDIA


Patriarhia Moscovei recunoaşte şi susţine regimul ilegal de la Tiraspol. Guvernul Republicii Moldova tace în aşteptarea Patriarhului Rusiei la Chişinău

Aprilie 23, 2010

Potrivit unui Comunicat de presă al Bisericii Ortodoxe Ruse, la 22 aprilie 2010, Patriarhul Kirill Gundiaev al Moscovei şi al întregii Rusii i-a primit la reşedinţa sa din stradela Cistâi pereulok nr. 5 din Moscova pe capul separatiştilor transnistreni Igor Nikolaevici Smirnov şi pe episcopul Sava  (Serghei Aleksandrovici Volkov) de Tiraspol şi Dubăsari (noua mână dreaptă a mitropolitului Vladimir Cantarean), care au fost însoţiţi de către Vladimir Vasilievici Ivanov, şeful de cabinet al lui Smirnov, şi Vladimir Valerievici Iastrebciak, care este prezentat drept „ministru al Afacerilor Externe al Republicii Moldoveneşti Nistrene”.

Cu ocazia acestei „vizite de lucru”, Smirov i-a acordat Patriarhului Kirill o distincţie a „Republicii Moldoveneşti Nistrene” –  „65 de ani de la Victoria din Marele Război pentru Apărarea Patriei”. În acest sens, în faţa Patriarhului i s-a dat citire unui „Ukaz al Preşedintelui Republicii Nistrene”. Patriarhul Kirill a acceptat distincţia şi i-a mulţumit „preşedintelui Republicii Moldoveneşti Nistrene” pentru „onoarea” acordată, subliniind că „Tot ceea ce este legat de amintirile despre război este sfânt pentru poporul nostru”.

De precizat că Igor Smirnov a fost gratificat anterior cu 5 distincţii ale Bisericii Ortodoxe Ruse, deţinând în acest sens un record absolut în spaţiul ex-sovietic. În Comunicatul Patriarhiei Moscovei se mai arată că Patriarul Kirill şi „preşedintele Republicii Moldoveneşti Nistrene” au discutat în particular „chestiuni privind slujirea socială şi activitatea didactică a Bisericii Ortodoxe în Transnistria”.

A doua zi, la 23 aprilie 2010, Patriarhul Kirill l-a primit la reşedinţa sa din Moscova şi pe „ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al Republicii Oseţia de Sud în Federaţia Rusă”, Dmitri Nikolaevici Medoev, şi pe  „secretarul I al ambasadei Republicii Oseţia de Sud în Federaţia Rusă” Ivan Ivanovici Kociev.

Guvernul Republicii Moldova (prim-ministru Vladimir Filat – PLDM), Ministerul Afacerilor Externe şi al Intergării Europene  (ministru Iurie Leancă – PLDM) şi Ambasada Republicii Moldova în Federaţia Rusă  (ambasador Andrei Neguţa – PCRM) nu au avut nici o reacţie în legătură cu primirea oficială a lui Igor Smirnov şi a „ministrului Afacerilor Externe al Republicii Moldoveneşti Nistrene”, Vladimir Iastrebciak.

În cadrul întâlnirii din 20 martie 2010 a primului ministru Vladimir Filat cu şeful Sectorului Relaţii Externe Bisericeşti al Patriarhiei Moscovei, mitropolitul Ilarion Alfeev de Volokolamsk, şeful Cabinetului de la Chişinău a discutat despre efectuarea unei apropiate vizite oficiale a Patriahului Kirill în Republica Moldova, după ce acesta a efectuat vizite similare în Bielorusia şi Ucraina. Un comunicat al Guvernului Republicii Moldova a relatat despre această întrâlnire în următorii termeni: „La întrevedere au mai participat Înalt Preasfinţitul Vladimir, Mitropolit al Chişinăului şi Întregii Moldove, Vice-premierul Iurie LEANCĂ, ministru al Afacerilor Externe şi Integrării Europene, Alexandru TĂNASE, ministru al Justiţiei. Vlad FILAT a spus că pentru el este o onoare să se întîlnească cu ÎPS Ilarion. „Cred că biserica trebuie să joace un rol important în consolidarea societăţii”, a spus Prim-ministrul. Premierul a vorbit despre situaţia din Republica Moldova, dar şi despre ceea ce se face pentru a îmbunătăţi starea de lucruri. Înalt Preasfinţitul Ilarion a spus că este pentru prima dată cînd vizitează Republica Moldova în calitate de Preşedinte al direcţiei relaţii externe bisericeşti a Patriarhiei de Moscova.” În aceste condiţii este clar că, pregătindu-şi vizita oficială în Republica Moldova, Patriarhul Kirill intenţionează să se afle nu doar la Chişinău, ci şi la Tiraspol, unde va credita moral regimul anticonstituţional condus de cetăţeanul rus Igor Smirnov. Potrivit declaraţiilor publice repetate ale Patriarhului Kirill, „Lumea Rusă” ar cuprinde 4 state, şi anume: Federaţia Rusă, Ucraina, Bielorusia şi Republica Moldova.

Un reportaj video de la întâlnirea Patriarhului Kirill Gundiaev cu  Igor Smirnov poate fi urmărit pe pagina de internet al Patriarhiei Moscovei:  http://www.patriarchia.ru/db/text/1144078.html

Un alt material la temă („CAPUL DE POD AL SFINTEI RUSII” sau „SANTINELELE RUSEŞTI” CONTRA REPUBLICII MOLDOVA):  https://cubreacov.wordpress.com/2008/02/08/%E2%80%9Ecapul-de-pod-al-sfintei-rusii%E2%80%9D-sau-%E2%80%9Esantinelele-rusesti%E2%80%9D-contra-republicii-moldova/


Fără comentarii. Comunicate oficiale ale Guvernului de la Chişinău

Martie 22, 2010

Guvernul de la Chişinău a publicat aceste Comunicate pe site-ul său oficial. Voi reveni cu detalii şi comentarii la timpul potrivit.

„03.03.2010 | 10:35
Prim-ministrul Vlad FILAT a avut ieri seara o întrevedere cu Mitropolitul Chişinăului şi al Întregii Moldove, ÎPS Vladimir


În cadrul întrevederii au fost abordate subiecte ce ţin de situaţia internă din Republica Moldova, starea morală a societăţii.

Prim-ministrul a apreciat înalt rolul stabilizator al Bisericii şi influenţa benefică asupra proceselor ce au loc în societate, menţionînd, în context, că Biserica se bucură de cea mai mare încredere din partea populaţiei.

Interlocutorii au accentuat necesitatea asigurării condiţiilor adecvate pentru dezvoltarea armonioasă a societăţii în continuare.”

„20.03.2010 | 18:47
Prim-ministrul Vlad FILAT a avut astăzi o întrevedere cu Înalt Preasfinţitul Ilarion, Mitropolitul de Volocolamsc, Preşedinte al direcţiei relaţii externe bisericeşti a Patriarhiei de Moscova
La întrevedere au mai participat Înalt Preasfinţitul Vladimir, Mitropolit al Chişinăului şi Întregii Moldove, Vice-premierul Iurie LEANCĂ, ministru al Afacerilor Externe şi Integrării Europene, Alexandru TĂNASE, ministru al Justiţiei.

Vlad FILAT a spus că pentru el este o onoare să se întîlnească cu ÎPS Ilarion.

„Cred că biserica trebuie să joace un rol important în consolidarea societăţii”, a spus Prim-ministrul.

Premierul a vorbit despre situaţia din Republica Moldova, dar şi despre ceea ce se face pentru a îmbunătăţi starea de lucruri.

Înalt Preasfinţitul Ilarion a spus că este pentru prima dată cînd vizitează Republica Moldova în calitate de Preşedinte al direcţiei relaţii externe bisericeşti a Patriarhiei de Moscova.

Mitropolitul i-a transmis Premierului salutări din partea Patriarhului Moscovei şi Întregii Rusii, ÎPS Kirill, menţionînd că acesta planifică să viziteze Republica Moldova.

„Republica Moldova ocupă un loc deosebit în inima Patriarhului, avînd în vedere lucrurile comune pe care le au cele două ţări”, a precizat ÎPS Ilarion.

Mitropolitul de Volocolamsc a spus că cooperarea dintre autorităţi şi biserică este foarte importantă, dar fără implicarea politicului şi a menţionat că biserica promovează valori ce consolidează societatea şi o dezvoltă. În context, interlocutorii au vorbit despre situaţia demografică din Republica Moldova.

Un alt subiect al discuţiei l-a constituit introducerea religiei în şcoli. Premierul a menţionat că, în scurt timp, ideea privind studierea religiei în şcolile din Republica Moldova va fi transpusă în realitate.

La final, ÎPS Ilarion le-a dăruit Premierului şi miniştrilor Iurie LEANCĂ şi Alexandru TĂNASE cîte o carte despre Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, a cărui autor este, dar şi cîte un CD cu muzică, compusă de el.”


CRIZĂ LA EXTERNE. 4/5 DIN AMBASADE SUNT DECAPITATE

Februarie 11, 2010

Dezastru cronic şi acutizat în sistemul diplomatic al Republicii Moldova

Stat slab şi corupt – diplomaţie slabă, politizată şi nepotism

Puterea şi capacitatea de promovare, de servire şi de apărare a interesului unui stat, dincolo de mulţi alţi factori asupra cărora nu ne vom opri aici, sunt direct proporţionale cu gradul de calificare profesională, competenţă, eficienţă şi patriotism ale corpului diplomatic naţional. Vechimea tradiţiei diplomatice are şi ea un cuvânt greu de spus. Cum stă Republica Moldova la acest capitol?

Devenită independentă acum doar 19 ani, ea este un stat nu doar foarte tânăr, lipsit de tradiţie politică autentică, implicit diplomatică, dar şi cât se poate de slab, confruntat cu un şir de probleme şi vicii congenitale. Orice element menit să-l fortifice este necesar şi binevenit. Un corp diplomatic profesionist, adică bine pregătit şi competent poate aduce servicii imense interesului naţional. Dimpotrivă, o armata de ambasadori desemnaţi pe criterii extraprofesionale, de regulă politice sau de rudenie, cum adesea se întâmplă în ţări sărace şi afectate de corupţie, printre care şi Republica Moldova, poate fi o adevărată piatră de moară legată de gâtul ţării. Regimurile Snegur, Lucinschi şi Voronin au promovat, cu mici diferenţe de nuanţă, aceleaşi politici de personal pe plan diplomatic.

Puţină statistică şi geografie

Potrivit informaţiilor disponibile, oferite publicului larg de către Ministerul Afacerilor Externe şi al Integrării Europene, Republica Moldova are 25 de ambasade în tot atâtea capitale ale statelor gazdă, dar acoperind diplomatic un număr cu mult mai mare de state pentru care sunt acreditate suplimentar. În plus, ea mai dispune de alte reprezentanţe diplomatice acreditate pe lângă un şir de organisme internaţionale sau regionale. Este vorba de Reprezentanţa pe lângă Oficiul ONU (New York), Reprezentanţa pe lângă Oficiul ONU din Europa (Geneva), Misiunea pe lângă Uniunea Europeană (Bruxelles), Reprezentanţa permanentă pe lângă Consiliul Europei (Strasbourg), Reprezentanţa pe lângă OSCE (Viena), Reprezentanţa pe lângă organele statutare ale CSI (Minsk) şi Reprezentanţa permanentă pe lângă Adunarea Interparlamentară a CSI (Sankt Petersburg).

Asistăm astăzi, din păcate, la cea mai mare criză a sistemului nostru diplomatic, sistem care era şi aşa destul de prost închegat, fragil şi destul de puţin eficient. Corpul diplomatic este în prezent cel mai rarefiat numeric în comparaţie cu toate perioadele precedente. Schimbarea de regim politic a bulversat sistemul, fără a-i oferi în schimb nici o soluţie adecvată. Cele 20 de capitale în care posturile de ambasadori ai Republicii Moldova sunt astăzi vacante fie prin demisie, fie prin rechemare, sunt: 1. Washington, 2. Bucureşti, 3. Berlin, 4. Paris, 5. Londra, 6. Bruxelles, 7. Viena, 8. Praga, 9. Varşovia, 10. Kiev, 11. Budapesta, 12. Stockholm, 13. Sofia, 14. Ankara, 15. Tel-Aviv, 16. Minsk, 17. Vilnius, 18. Baku, 19. Lisabona, 20. Beijing.

Diplomaţie pe 1/5 sau ţara cu doar 5 ambasadori la post

Situaţia Republicii Moldova e unică în Europa şi pe glob. Nu avem, aşadar, în prezent ambasadori în 1. Statele Unite ale Americii (prin cumul şi în Canada şi Mexic), în 2. România (prin cumul şi în Muntenegru şi Serbia), 3. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (prin cumul şi în Republica Irlanda), 4. Germania (prin cumul şi în Danemarca), 5, Franţa (prin cumul şi în Spania şi Algeria), 6. Belgia (prin cumul şi în Luxemburg, Ţările de Jos şi pe lângă NATO), 7. Austria (prin cumul şi în Republica Slovacă), 8. Cehia, 9. Polonia, 10. Ucraina, 11. Ungaria (prin cumul şi în Bosnia şi Herţegovina, în Slovenia, Croaţia şi pe lângă Sfântul Scaun), 12. Regatul Suediei (prin cumul şi în Norvegia şi Finlanda), 13. Republica Turcă (prin cumul şi în Liban, Siria, Egipt, Iordania, Kuwait, Oman, Qatar, Arabia Saudită, Yemen şi Emiratele Arabe Unite), 14. Israel (prin cumul şi în Cipru), 15. Bulgaria (prin cumul şi în Albania şi Macedonia), 16. Bielorusia (prin cumul şi pe lângă organele statutare şi alte organe ale CSI), 17. Portugalia (prin cumul şi în Maroc), 18. Lituania, 19. Azerbaidjan (prin cumul şi în Georgia), 20. China. Astfel, patru cincimi dintre misiunile diplomatice moldovene acreditate pe bilaterală (20 din 25!) sunt decapitate, ele fiind conduse la nivel de însărcinaţi interimari cu afaceri. Propunerile de rechemare au fost formulate de ministrul Leancă, aprobate de guvernul Filat şi li s-a dat curs prin decretele preşedintelui interimar Ghimpu. Absolut nici una dintre propunerile de rechemare nu a fost însoţită de propuneri de desemnare a vreunui nou ambasador. Din momentul instalării actualei guvernări, nici o candidatură de ambasador nu a fost propusă oficial pentru completarea posturilor vacante.

Ce ambasadori au fost rechemaţi din misiune?

Numărul 2 în actuala guvernare, Iurie Leancă, în tripla sa calitate de viceprim-ministru, deputat şi ministru al Afacerilor Externe şi al Integrării Europene, declara încă în data de 29 septembrie 2009, cu ocazia primei vizite la Bruxelles în noua sa calitate de şef al externelor că „în cel mult o lună şi jumătate vom face curăţenie în ministerul de Externe, inclusiv în ambasade”. Adevărul este că, în 2009, alte „curăţenii” fuseseră făcute şi până la data declaraţiei ministrului Leancă.

Printre ambasadorii rechemaţi din misiune în 2009 şi 2010 sunt: Nicolae Chirtoacă (SUA), Sergiu Stati (Turcia), Valerian Cristea (Cehia), Lidia Guţu (România, apoi Bulgaria), Victoria Iftodi (Franţa), Valeriu Bobuţac (Bielorusia), Ion Robu (Azerbaidjan), Victor Postolachi (Austria), Larisa Miculeţ (Israel), Valentin Mejinschi (Polonia), Victor Gaiciuc (Belgia), Mihail Camerzan (Portugalia), Eugenia Kistruga (Strasbourg, Consiliul Europei), Igor Corman (Gernania), Ion Filimon (Bieloruşia şi CSI), Natalia Gherman (Suedia), Veaceslav Madan (Bulgaria), Natalia Solcan (Marea Britanie), Nicolae Gumenâi (Ucraina). Raportate procentual la dimensiunile corpului diplomatic, rechemările ambasadorilor în ultimele 10 lui atestă cea mai mare fluctuaţie de cadre nu doar din istoria Republicii Moldova, ci şi printre toate cele 48 de state ale Europei. Ministerul de resort nu a făcut publice nici cauzele rechemării acestor ambasadori şi nici faptul dacă aceştia îşi vor desfăşura activităţile ulterioare în cadrul Centralei de la Chişinău, vor fi redesemnaţi sau nu în alte funcţii de ambasador, vor fi scoşi în afara corpului diplomatic naţional sau vor fi trimişi (cei care întrunesc condiţiile) la pensie. Probabil că asemenea informaţii de interes public ar putea fi oferite de noul Secretar general al Ministerului Afacerilor Externe şi al Integrării Europene, Mihai Căpăţână, responsabil, între altele, de buna gestionare a resurselor umane din sistem.

Ambasadorii „buni”, păstraţi de Centrala de la Chişinău

Este bine să fixăm şi numele celor 5 ambasadori care nu au fost rechemaţi din misiune de şeful Centralei, Iurie Leancă. Probabil, sprijinindu-se pe faptul că aceştia ar întruni, mai mult decât confraţii lor de carieră diplomatică revocaţi, toate criteriile „meritocratice” pentru a reprezenta ţara noastră şi actualul regim politic, cu onoare şi eficienţă, în străinătate. Este vorba de: 1. Gheorghe Rusnac, fost rector al Universităţii de Stat din Moldova, fost profesor (lustrabil) de istorie a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, acum ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Republicii Moldova în Italia (a patra ţară ca pondere în UE); 2. Ion Ursu, fost luptător al frontului invizibil sovietic, adică al KGB-ului (lustrabil), ex-viceministru al Securităţii Naţionale (în timpul ministeriatului lui Valeriu Pasat), ex-director al Serviciului de Informaţii şi Securitate, acum ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Republicii Moldova în Republica Elenă, desemnat în 2006; 3. Andrei Neguţa, fost cadru din nomenclatura sovietică de partid (lustrabil), ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Republicii Moldova în Federaţia Rusă şi, prin cumul, în Kazahstan.

Deocamdată nu au fost rechemaţi nici ambasadorii Republicii Moldova acreditaţi în Estonia (Veaceslav Dobândă, desemnat în 2 octombrie 2008) şi Letonia (Eduard Melnic, desemnat în noiembrie 2006). Acestora li se adaugă  Ion Lipciu, fost lider în structurile komsomolului sovietic (lustrabil), reprezentant al Republicii Moldova pe lângă Adunarea Parlamentară a CSI, cu sediul la Sankt Petersburg.

Consulatele generale, un subiect aparte

Nu vom vorbi aici despre serviciul consular şi de consulii Republicii Moldova în diverse ţări ale lumii şi nici despre consulii onorifici. Acesta este un subiect care merită o abordare aparte. Ne facem doar datoria de a trece în revistă numele consulilor generali ai Republicii Moldova în străinătate, întrucât, remanierea sau „lustrarea” acestora, s-a putea să vină într-un al doilea val, după ce va se va face „curat lună” la capitolul ambasadori. Aşadar, cele 29 de consulate ale Republicii Moldova, care activează în 25 de state, sunt conduse la această oră de către: Daria Goncearova (Viena), Igor Bodiu (Baku), Grigore Sadovici (Minsk), Angela Colomiicenco (Bruxelles), Sergiu Matcovschi (Sofia), Alexei Voronin (Beijing), Oleg Răilean (Atena), Carolina Perebinos (Tallinn), Victor Martin (Paris), Sergiu Russu (Berlin), Victor Onufrei (Frankfunt pe Main), Radu Câşlaru (Tel-Aviv), Ion Surugiu (Roma), Corneliu Bobeică (Bologna), Dumitru Rotăraş (Riga), Victor Lăpuşneanu (Vilnius), Vladimir Sacagiu (Londra), Igor Pârvan (Varşovia), Oleg Botnari (Lisabona), Veaceslav Filip (Bucureşti), Mihai Mâţu (Stockholm), Anatol Patraşcu (Moscova), Sergiu Odainic (Washington), Alexei Ţurcan (Ankara), Sergiu Goncerenco (Istanbul), Eugen Viţu (Kiev), Cristian Mamei (Odesa), Vasile Mircos (Budapesta), Ludmila Erhan (Geneva).

Vacanţe oarecum naturale ale postului de ambasador

Postul şefului misiunii diplomatice a Republicii Moldova la Berlin a devenit vacant odată cu alegerea în funcţia de deputat (acum preşedinte al Comisiei parlamentare pentru Politică Externă şi Integrare Europeană) a ambasadorului Igor Corman (desemnat prin decret prezidenţial de Vladimir Voronin şi revocat la fel). Postul şefului misiunii noastre diplomatice la Stockholm a rămas neacoperit odată cu desemnarea ambasadoarei Natalia Gherman (numită prin decret prezidenţial de Vladimir Voronin şi revocată la fel) în funcţia de viceministru al Afacerilor Externe şi al Integrării Europene. Aceeaşi situaţie s-a înregistrat la misiunea noastră diplomatică din China, când ultimul ambasador Iacob Timciuc a fost rechemat în ţară pentru a primi un portofoliu ministerial.

Vacanţe în urma rechemării din funcţie, după profilul ţărilor de acreditare:

SUA

În acest moment Chişinăul nu are reprezentare diplomatică la nivel de ambasador în cea mai mare democraţie occidentală, singura supraputere mondială cum este SUA.

UE

Şi alte criterii ale statelor de acreditare trebuie scoase în evidenţă. Republica Moldova nu este reprezentată la nivel de ambasador nici în principalele ţări ale Uniunii Europene, cu excepţia Italiei, ţări ca Germania (prima ca pondere), Franţa (a doua), Marea Britanie (a treia), Spania (a cincea), Polonia (a şasea), România (a şaptea). Ţări ale UE, mai mici ca pondere, trebuie, de asemenea, amintite în context: Austria, Portugalia, Belgia.

Vecini

Nu avem ambasadori în nici unul dintre cele două statele vecine: România, cu care ar trebui să avem o relaţie specială,  şi Ucraina, cu care avem nerezolvate definitiv probleme de frontieră, de proprietate şi de protecţie a minorităţilor.

Marea Neagră şi Dunărea

De asemenea, cu o singură excepţie (Rusia), Republica Moldova nu are la post ambasadori în fruntea misiunilor sale diplomatice din statele riverane Mării Negre (Ucraina, România, Bulgaria, Turcia), precum şi din absolut toate din statele riverane Dunării (Ucraina, România (şi Serbia), Bulgaria, Ungaria, Cehia, Austria, Germania). Din această înşiruire atragem atenţia în mod deosebit asupra Cehiei, ţară care are Republica Moldova printre cele 6 priorităţi ale sale de politică externă.

Asia

Misiunea diplomatică a Republicii Moldova în China, cea mai mare ţară şi piaţă de desfacere de pe glob, a treia economie a lumii, stat care manifestă un interes deosebit faţă de Republica Moldova şi este dispus să facă injecţii financiare masive în economia noastră naţională, este de asemenea decapitată, fapt ce nu poate rămâne fără urmări negative în planul strângerii relaţiilor noastre bilaterale.

Organisme şi structuri internaţionale

Suntem descoperiţi, în ceea ce priveşte reprezentarea la nivel de ambasador, în relaţia noastră cu Uniunea Europeană, Consiliul Europei, OSCE, Vaticanul, Comisia Dunării, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, oficiile ONU.

Cine conduc totuşi misiunile diplomatice?

Parcurgând fugitiv paginile de internet ale ambasadelor Republicii Moldova, am constatat, acolo unde s-a putut, că, bunăoară, la Berlin misiunea noastră diplomatică este condusă de Aureliu Ciocoi, consilier pentru afaceri politice şi însărcinat cu afaceri ad-interim, urmând în capitalele de acreditare şi alţi însărcinaţi interimari cu afaceri:  Efim Chilari la Bucureşti, Emilian Brenici la Praga, Tatiana Molcean la Stockholm, Igor Moldovan la Tel-Aviv, Alexandru Codreanu la Budapesta. Situaţiile sunt similare şi la misiunile noastre diplomatice de la Londra, Washington, Lisabona, Paris, Kiev, Minsk, Sofia, Baku, Ankara şi Bruxelles.

Ce nume de ambasadori „buni” şi „de carieră” ne mai amintim?

Este adevărat că tot felul de nechemaţi în diplomaţie, oameni fără vocaţie pentru domeniu şi minimă calificare, au fost promovaţi ca ambasadori. Aici îi dăm dreptate viceprim-ministrului Leancă. Nu dorim să scoatem acum în evidenţă cazuri concrete. Vom aminti doar că de-a lungul anilor, presa a vehiculat, cu titlu de reproş în obrazul Centralei, deci în context critic şi negativ, nume de ambasadori ca Nicolae Cernomaz, Dmitri Croitor, Vasile Şova, Iuliana Gorea Costin, Nicolae Dudău, Valerian Cristea, Mihai Camerzan, Lidia Guţu, Gheorghe Rusnac, Iulian Magaleas, Ion Filimon, Boris Gamurari, Andrei Neguţa, Alexei Tulbure (apropo, finul de cununie al ex-premierului Ion Sturza, că tot vorbeam de nepotism), Iacob Timciuc, Victor Ţvircun, Mihai Barbulat şi alţii. Nu cunoaştem care a fost prestaţia dumnealor în serviciul diplomatic al Republicii Moldova, dar majoritatea dintre ei, într-adevăr, nu au strălucit pe firmamentul diplomatic prin eficienţa cu care să fi servit interesul nostru naţional. Se spune că mulţi dintre aceştia au mers la post fără a cunoaşte suficient nici engleza, nici limba ţării de acreditare. Unii dintre aceştia – cazul ambasadorului Şova este notoriu în acest sens – nu cunoşteau nici limba Republicii Moldova, limba română, în care, din respect pentru ţara noastră, li se adresau şefii de state şi miniştrii de externe ai statelor de acreditare.

Orice ambasador trebuie să facă faţă unor sarcini complexe, care presupun o pregătire intelectuală pe potrivă, multă răbdare şi tact, precum şi un şir întreg de abilităţi. Diplomaţia trebuie făcută cu talent. Prima abilitate profesională a oricărui ambasador este cunoaşterea şi utilizarea limbilor străine. Într-o ţară cu vocaţie pentru stăpânirea limbilor străine, este de mirare să aflăm că ambasadorii noştri nu au, de multe ori nici măcar cunoştinţe sumare de limbi străine, inclusiv de limba ţării de acreditare sau de engleză, consacrată deja ca limbă a diplomaţiei nu doar în Europa, dar şi în întreaga lume.

Criterii „de merit” sau criterii de competenţă?

S-a considerat de multe ori că persoanele promovate în funcţii de ambasador „merită” să le ocupe. „Meritul” a fost criteriul de căpătâi la promovarea unor ambasadori şi asta în detrimentul evident al criteriilor de competenţă, profesionalism şi eficienţă. Numărul 2 în guvern, Iurie Leancă, a declarat anterior pentru presă că noile promovări se vor face pe principii „meritocratice”, nu „bizantine, opace şi netransparente” ca „până acum”. Evaluarea „meritelor” îi incumbă acum unei Comisii special create de către Centrală, comisie a cărei componenţă scapă opiniei publice. Riscurile pe care le comportă o asemenea abordare sunt cele ale lunecării spre revanşă politică şi căderii în practicile invariabile ale celor trei regimuri de până acum, regimuri de care nici vicepremierul Leancă şi nici alţi potentaţi de astăzi nu au fost străini. În această situaţie pare tot mai verosimilă ipoteza că o clientelă politică va fi substituită cu alta.

SIS şi diplomaţia moldoveană

Nu trebuie să punem la îndoială faptul că există şi securişti-ambasadori sau ambasadori-securişti. Nu poate spune însă nimeni cu exactitate câţi sunt aceştia anume. Asta şi pentru faptul că mulţi dintre ei sunt ofiţeri sub acoperire. Unii, totuşi, sunt la vedere. A se vedea doar cazul fostului director SIS Ion Ursu, acum ambasador la Atena. A se vedea şi cazul fostului ministru al Securităţii Valeriu Pasat, o vreme ambasador la Moscova. Nici familiile altor şefi ai serviciului secret din Republica Moldova nu sunt străine de serviciul diplomatic, dar să lăsăm asta pentru altădată. Apartenenţa diplomaţilor moldoveni la serviciile de spionaj e mai greu demonstrabilă. Ceea ce trebuie să reţinem, e că prezenţa securiştilor de la noi în interiorul corpului diplomatic este cu mult mai concentrată decât ne-am putea imagina la prima vedere. Nu doar la palierul de sus, al ambasadorilor, da şi la etajele mai de jos ale diplomaţiei moldovene mişună o armată întreagă de „băieţi cu ochi albaştri”. Republica Moldova nu are un serviciu de informaţii externe, iar funcţia spionajului şi contraspionajului în afara ţării îi revine aceluiaşi Serviciu de Informaţii şi Securitate, condus de către falnicul kaghebist sovietic şi pensionar reactivat Gheorghe Mihai.

Cine vor fi noii ambasadori?

Este legitim să ne preocupăm şi să ne întrebăm ce politică de personal va promova de acum încolo Ministerul Afacerilor Externe şi al Integrării Europene? Cine vor fi numiţi de preşedintele interimar Ghimpu, la propunerea guvernului Filat şi a ministrului său de externe Leancă, în posturile vacante de ambasadori ai Republicii Moldova? Vom asista la o primenire adevărată, la o „lustrare” a domeniului, sau practicile vechi vor fi reluate în formulă reînnoită? Va fi înlocuită clientela politică a fostelor regimuri cu clientela AIE? Judecând după faptul că nu sunt vizaţi pentru rechemare doi dintre dinozaurii regimului sovietic, actualii ambasadori Ion Ursu şi Gheorghe Rusnac, avem motive să ne îndoim, ceea ce ridică înaintea noastră, în mod firesc, semne drastice de întrebare asupra adevăratelor intenţii ale viceprim-ministrului Leancă, el însuşi cadru bine conectat cercurilor de afaceri şi pregătit pentru cariera din domeniul actual de activitate încă de pe timpurile ocupaţiei sovietice, când deprindea cu sârg sonorităţile şi ritmurile limbii maghiare la Budapesta, iar nişte cadre ale KGB-ului ca Gheorghe Mihai şi Ion Ursu erau, evident, cu mult mai tinere.

Algoritmul ca piedică în promovarea ambasadorilor

Acum, dacă stăm şi ne gândim ce bătaie de cap are actuala guvernare tetracefală la împărţirea ciolanului la nivel de funcţii ministeriale, posturi în serviciile descentralizate din teritoriu, la banii bugetari pentru primăriile conduse de oameni cu afilieri politice diferite, dacă e să mai punem la socoteală că unul din  liderii notorii ai AIE, Veaceslav Untilă s-a rupt cu scandal de Urechean şi ar putea pretinde la felia lui în interiorul alianţei, nu e greu să deducem că atingerea unui consens în desemnarea corpului de ambasadori reprezintă un exerciţiu dificil. Iar dacă mai punem la socoteală şi faptul că războaiele interne din sânul „alianţei de nezdruncinat” ies deja cu zgomot ia  iveală, iar alegerile parlamentare anticipate par a fi iminente, riscul de a rămâne fără ambasadori în cele mai multe capitale de o importanţă deosebită pentru interesele vitale ale statului nostru este unul major. Unde mai pui că o ţară decapitalizată cum este Republica Moldova are nevoie de ambasadori eficienţi în mod special în promovarea imaginii ţării şi convingerea investitorilor străini să-şi plaseze banii şi afacerile anume la noi. Asta şi pentru că doar cu resursele interne şi cu exerciţiile retorice ale unor demnitari spilcuiţi, daţi cu pudră pe obraji  şi gel pe cap, dar şi unşi cu toate alifiile, criza economică şi efectele ei sociale dezastruoase nu pot fi depăşite.

P. S. : Acest material nu este decât o scurtă aruncare de privire asupra tărâmului diplomatic moldovean, nu o radiografie a tuturor sechelelor sistemului. Anatomia şi luarea lor sub microscop trebuie făcută aparte, dacă ne preocupă la modul serios sănătatea şi randamentul acestui organism.


Scurte marginalii la o hartă germană

Decembrie 23, 2009

Giurgiuleştiul, Reniul, Nişaliul Crocmazului şi Palanca pe o hartă dinaintea ocupaţiei sovietice

Nu există geopolitică fără hartă, după cum nu există hartă fără geopolitică. Acest adevăr explică de ce regimul Lucinschi şi regimul Kucima au convenit, în cârdăşie, să secretizeze şi să ţină cât mai departe de ochii populaţiei noastre Albumul de hărţi topografice şi Protocolul-crochiu al liniei frontierei de stat între Republica Moldova şi Ucraina, ca document descriptiv al trecerii liniei frontierei de stat pe teren.

Geneza frontierei moldo-ucrainene la Palanca şi Giurgiuleşti – aceste două puncte de sprijin sau de prăbuşire geopolitică a Republicii Moldova – a fost determinată de obsesia mai veche a Kievului de a ne enclaviza, pentru a ne fixa în sfera sa de influenţă şi dependenţă economică, iar astfel şi politică. Aşa s-a născut şi mitul celor 430 de metri de mal dunărean chipurile dăruiţi Republicii Moldova de către Ucraina, poveste invocată pentru justificarea gestului ticălos de transmitere sub jurisdicţia eternă a vecinului răsăritean a teritoriului nostru naţional de la Palanca.

După ce a combătut minciuna moldo-ucraineană despre generozitatea teritorială a Kievul faţă de moldoveni, fostul primar de Giurgiuleşti, Dumitru Niculiseanu, ne spunea luna aceasta că hărţile mai vechi, mai cu seamă cele din perioada sovietică, care ar trebui să probeze documentar că nu noi am primit, ci nouă ni s-a luat teritoriu la Giurgiuleşti, nu se mai găsesc în localitate sau în fostul centru raional Vulcăneşti, dar ar putea fi găsite doar prin arhivele din Chişinău, Kiev sau Moscova. Argumentele topografice şi topologice sunt indispensabile într-o dezbatere privind frontierele. Observăm că deocamdată autorităţile chişinăuiene au evitat să dea publicităţii hărţi topografice, funciare, militare, administrative sau de alt ordin care să demonstreze că Republica Moldova nu a fost păgubită teritorial la Giurgiuleşti, că malul Dunării este în această localitate la fel de lung cât era şi în momentul proclamării independenţei noastre de stat. Acelaşi lucru şi în cazul insulei Nişaliu, înstrăinate în favoarea Ucrainei, şi a Deltei Nistrului de la Palanca (Balta lui Alexandru Vodă), acaparată de Ucraina în timpul ocupaţiei sovietice.

Iată că descoperim acum o hartă germană a României interbelice, cartografiate în 44 de fragmente constitutive. Autorii hărţii anunţă în legenda acesteia: „bearbeitet nach der amtl. Rumänischen Zählung von 1930 über die Volkszugehörigkeit”. Ceea ce pe româneşte ar însemna: „editată potrivit rezultatelor pe fiecare etnie ale recensământului populaţiei României din 1930”. Scara hărţii este de 1:200000, adică 1 cm la 2 km. Etniile reprezentante sunt, în ordinea preferată de topografii nemţi: germanii, românii, maghiarii, ruşii, ucrainenii, huţulii, cehii şi slovacii, polonezii, bulgarii, iugoslavii, grecii, albanezii, evreii, turcii şi tătarii, găgăuzii, ţiganii, armenii şi alţii. Fiecărei etnii îi revine o culoare diferită, iar numărul acestora pe fiecare localitate este redat prin cercuri şi semicercuri de dimensiuni variabile, figuri geometrice echivalente unui număr între 25  de persoane şi 10.000, precum şi prin semnul x pentru etniile având între 10 şi 25 de reprezentanţi într-un singur sat sau oraş. Meticulozitatea cu care a fost elaborată această hartă etno-administrativă impresionează. Cred că lucrarea cartografilor germani merită reeditată pentru valoarea ei ştiinţifică. Guvernul Filat, care risipeşte sute de mii de lei din fondul de rezervă a guvernului pe întremarea sănătăţii deputaţilor comunişti ar putea găsi fonduri pentru un asemenea gest de restituire a istoriei plaiului. Sau – mai ştii! –  poate preşedintele interimar Mihai Ghimpu, care a efectuat zilele acestea o excursie de lucru la Giurgiuleşti, ar manifesta interes pentru reeditarea hărţii cu pricina.

Harta este valoroasă prin faptul că fixează, cu multă precizie şi acurateţe (neamţul neamţ rămâne!), nu doar limitele dintre judeţe (bunăoară Galaţi, Ismail, Tulcea), dar, prin linii întrerupte sau punctate, şi limitele teritoriale ale plăşilor (bunăoară Cazaci), municipiilor şi oraşelor (bunăoară Galaţi, Reni). Nu lipsesc nici drumurile rutiere,  căile ferate sau construcţiile inginereşti (canale, poduri etc). Ilustrăm aceste scurte marginalii cu câteva imagini ale hărţii descoperite.

După cum se vede pe această hartă (partea 36), limita dintre oraşul Reni şi moşia comunei Giurgiuleşti coincide, pe malul Dunării, cu punctul indicat de giurgiuleşteni ca fiind marginea fostului cătun Mândreşti, întotdeauna aparţinător de Giurgiuleşti. Astfel, această hartă germană confirmă faptul că moşia comunei Giurgiuleşti se întindea pe malul Dunării pe o distanţă cu mult mai mare de 2 kilometri, iar hotarele Reniului nu au atins niciodată gura râului Prut, aşa cum pretinde premierul Filat şi ministrul său de Externe Leancă, într-un glas cu propaganda de la Kiev. Hotarul administrativ dintre Giurgiuleşti şi Reni a trecut întotdeauna cu mult în aval de locul vărsării Prutului în Dunăre, dar în aval şi de confiniumul dintre judeţele Galaţi, Tulcea şi Ismail (astăzi doar dintre judeţele Galaţi şi Tulcea), punct de joncţiune situat pe apă, în dreptul Cotului Pisica, din care astăzi s-a separat insula Cotul Pisicii, aparţinând României (în judeţul Tulcea). Distanţa dintre podul feroviar de la Giurgiuleşti peste Prut şi punctul de separaţie a moşiilor Giurgiuleştiului şi Reniului pe malul Dunării măsoară pe harta germană 2,8 centimetri, echivalentul unei distanţe de 5,6 kilometri. Totodată, observăm că limita de sud a comunei Giurgiuleşti se suprapune peste limita administrativă dintre judeţele Ismail şi Tulcea, pe o distanţă de 2,8 kilometri, însemnând tot atâta şenal navigabil al fluviului Dunărea. Această distanţă de 2,8 kilometri de Dunăre se situează între punctul de joncţiune a plăşilor Prutul de Jos (jud. Galaţi), Reni (jud. Ismail) şi Măcin (jud. Tulcea) şi punctul de intersecţie a hotarelor administrative ale satului Giurgiuleştiul şi oraşului Reni, pe de o parte, şi a oraşului Reni cu plasa Măcin din judeţul Tulcea, pe de altă parte.

Sub aspect statistic, Giurgiuleştiul anului 1930 apare pe hartă ca având o populaţie de 1900 persoane de etnie română, iar Reniul – cu o populaţie totală de 11850 de locuitori, dintre care 6100 români, 3450 ruşi (în general lipoveni), 1150 evrei, 400 bulgari, 250 găgăuzi, 150 greci, 100 turco-tătari, 100 ucraineni, 50 polonezi, 50 ţigani şi 50 germani.

Aceeaşi hartă germană (partea 28) redă cu maximă exactitate organizarea administrativă şi componenţa etnică a plăşii Cazaci din judeţul Cetatea Albă, plasă din care făceau parte comunele Palanca şi Crocmaz. Pe această hartă apare teritoriul Nişaliu (107,7 ha), înconjurat de Cotul Nistrului zis Poloboc, parte a moşiei Crocmazului, astăzi cedată Ucrainei. De asemenea, putem vedea pe hartă şi Balta lui Alexandru Vodă, cu o suprafaţă de peste 7000 de hectare, care formează Delta Nistrului. Teritoriile Abdiv şi Baibol apar şi ele pe harta germană ca parte a comunei Palanca. Precizăm că litoralul pălăncean al Limanului Nistrului (Marea Neagră) măsura 18 kilometri.

Autorii hărţii germane ne informează că în 1930 la Palanca locuiau 2050 de persoane, dintre care 1450 români, 350 ucraineni şi 250 ruşi, pe când populaţia Crocmazului număra 2650 de suflete, dintre care 2450 români, 150 ruşi şi 50 evrei.

Luând act şi înarmându-ne cu toate aceste argumente topologice înfăţişate de harta germană descoperită de noi, ne întrebăm a câta oară de ce oare şi întâmplător oare premierul Vladimir Filat şi prim-vicepremierul Iurie Leancă calchiază propagandistic din ucraineană şi ne induc în eroare cum că „ţara vecină ne-a oferit 430 de metri din teritoriul său”, că „în urma acelui Acord şi în cadrul căruia s-a reglementat situaţia acelei porţiuni de drum – 7 kilometri în regiunea satului Palanca – am primit acel teritoriu în zona Giurgiuleşti, care ne-a permis să avem ieşire prin Dunăre la Mare şi că „şi ucrainenii pot să spună acum că au făcut o cedare atunci când ne-au oferit cei 430 de metri ieşire la Dunăre”? Care a fost şi care este preţul unor asemenea afirmaţii otrăvite?


Din nou despre Afacerea Palanca

Decembrie 16, 2009

„Acum ceea ce ţine de situaţia de la Palanca, de această porţiune de drum. Avem aceste documente internaţionale care obligă Republica Moldova. Nu vreau să fac trimitere la cei care au semnat, cei care au ratificat în Parlament şi cei care au pus în aplicare acest acord” (premierul Vladimir Filat în faţa locuitorilor comunei Palanca, 6 decembrie 2009).

Declaraţiile premierului Vladimir Filat din 23 noiembrie privind graba de a duce la îndeplinire o cedare teritorială către Ucraina la care consimţiseră regimurile Lucinschi şi Voronin au alertat opinia publică, provocând dezbateri în presă. Mediile chişinăuiene s-au împărţit în două: susţinătorii cedării teritoriale şi „opozanţii”. Săptămânalul FLUX a fost prima publicaţie care a abordat pe larg subiectul, contextualizându-l istoric şi politic, spre iritarea vizibilă a premierului Filat şi a prim-vicepremierului Leancă.

Dimensiunea cedărilor teritoriale

Reamintim că esenţa problemei constă în înstrăinarea gratuită, necondiţionată şi pentru totdeauna a 7,77 kilometri ai traseului automobilistic care străbate şi rupe în două, moşia satului Palanca, precum şi a celor 18 hectare de teren adiacent traseului, asigurându-i-se astfel Ucrainei un coridor către anexa basarabeană a regiunii Odesa şi spărgând continuitatea teritorială a Republicii Moldova. Dincolo de traseu rămân 926,23 hectare din teritoriul Republicii Moldova, exclave ca Abdiv, Baibol, păşunea satului şi terenurile fostei gospodării piscicole. Comuna Palanca şi-a mai pierdut o parte din moşie în noiembrie 1940. Atunci Balta Limanului, cu o lungime de peste 18 kilometri de ţărm (circa 7000 de hectare) i-a fost smulsă pentru a-i fi transmisă RSS Ucrainene, blocând astfel accesul fostei RSS Moldoveneşti la Marea Neagră. Balta Limanului de la Palanca, Delta propriu-zisă a Nistrului, mai este numită, din vechime, Balta lui Alexandru Vodă.

Frontiera româno-sovietică pe segmentul plăşii Cazaci, judeţul Cetatea Albă

Frontiera româno-sovietică pe segmentul plăşii Cazaci, judeţul Cetatea Albă

Ucraina deţine, de asemenea, întreaga faţadă moldovenească a Mării Negre, 13 106 kilometri pătraţi din sudul Basarabiei istorice ataşat regiunii Odesa şi împărţit administrativ în 9 raioane: Arciz, Bolgrad, Cetatea Albă, Chilia, Ismail, Reni, Sărata, Tarutin şi Tatarbunar. Acestea grupează un număr de 176 de primării cu un total de 481 014 locuitori.

Litoralul moldovenesc al Mării Negre cu sudul înstrăinat al Basarabiei

Litoralul moldovenesc al Mării Negre cu sudul înstrăinat al Basarabiei

Filat se spală pe mâini şi dă vina pe alţii

Premierul Vladimir Filat şi prim-vicepremierul Iurie Leancă, verzi de supărare, au recunoscut cu jumătate de gură neconstituţionalitatea unor prevederi ale Tratatului de frontieră cu Ucraina şi ale Protocolului adiţional, semnate în 1998 de preşedinţii Petru Lucinschi şi Leonid Kucima şi ratificate în 2001 de fracţiunile PCRM şi „Alianţa Braghiş”. Totodată, la întâlnirea din 6 decembrie 2009 cu locuitorii comunei Palanca, prima persoană din Guvern şi-a declinat orice Citește în continuare »


AFACEREA PALANCA: „Filat, Leancă şi Afacerea Palanca” de Sergiu Praporşcic

Decembrie 15, 2009

FLUX a spus adevărul despre faptul că actualele autorităţi ale Republicii Moldova sunt dispuse să ducă la bun sfârşit opera începută de Lucinschi şi continuată de Voronin de rupere din teritoriul nostru naţional a circa o mie de hectare în regiunea satului Palanca, precum şi despre revolta locuitorilor din această comună. Aceste adevăruri l-au determinat pe premierul Vladimir Filat să efectueze duminica trecută o vizită de lucru în localitatea din extrema de sud-est a Republicii Moldova.

Vladimir Filat a spus-o pe şleau că a fost deranjat de cele scrise în presă. Adică de ceea ce am scris noi, pentru că presa guvernamentală şi proguvernamentală a evitat acest subiect sau a relatat denaturând faptele şi de aşa manieră încât înstrăinarea unei părţi a teritoriului naţional să fie percepută de către publicul larg drept un act de patriotism. Iată ce a spus Vladimir Filat (sic!): „Şi sincer să vă spun, am fost un pic deranjat atunci când am văzut în presă sau când am auzit că oamenii din Palanca se răscoală pentru că li se cedează pământul. Toate aceste porniri, toate aceste discuţii, nu au la bază absolut nimic real, nu au nici un motiv”.

Premierul s-a contrazis

Dar nu au trecut decât câteva minute că premierul s-a şi contrazis, spre dezamăgirea pălăncenilor, care, într-un moment, şi-au făcut iluzia că au găsit în persoana lui Filat un apărător al intereselor lor de proprietari agricoli şi al celor naţionale ale Republicii Moldova. Vladimir Filat a declarat cât se poate de clar că autorităţile moldovene vor semna Acordul de transmitere a celor 18 hectare de pământ adiacente segmentului de autostradă Odesa-Reni, care trece prin moşia satului Palanca şi prin teritoriul naţional al Republicii Moldova. Filat a mai spus că la 14 decembrie 2009, la Odesa, va avea loc şedinţa mixtă moldo-ucraineană în chestiunea demarcării frontierei, la care va fi abordată şi această problemă.

Dincolo de expresiile patriotarde şi bombastice despre grija pe care actuala guvernare o poartă cetăţenilor moldoveni, singura promisiune pe care a putut să o facă primul ministru celor de la Palanca a fost că Guvernul va încerca să obţină de la ucraineni dreptul pentru locuitorii comunei de a traversa într-un anumit regim acest segment de autostradă. Altfel spus, pământul va fi cedat, dar pălăncenii vor putea să treacă din când în când pe pământul lor, care, de fapt, le va aparţine ucrainenilor: „Acum ceea ce ţine de situaţia de la Palanca, de această porţiune de drum. Avem aceste documente internaţionale care obligă Republica Moldova. Nu vreau să fac trimitere la cei care au semnat, cei care au ratificat în Parlament şi cei care au pus în aplicare acest acord. Şi sarcina noastră, a celor de la Guvern, din Consiliul Raional Ştefan Vodă şi de la nivel local, este ca să găsim acele condiţii necesare de a fi impuse în modul în care urmează să administrăm pământurile la care s-a făcut referinţă şi modul în care pălăncenii au acces la aceste pământuri. Documentele semnate la 10 iulie 2001, spun foarte simplu şi clar pentru toată lumea că partea ucraineană nu va efectua pe sectoarele de autostradă stabilite pentru traversare construcţii tehnice şi de altă natură, garduri, canale, etc. care împiedică deplasarea liberă pe acestea sau creează alte restricţii. Pornind de la aceste angajamente, noi urmează în continuare, în procesul de negocieri, să stabilim acele condiţii pentru cei din Palanca ca să aibă acces la pământurile lor fără restricţii şi liber. Noi nu vom semna acordul de transmitere până în momentul în care nu vom fi în consens cu comunitatea localităţii în care trăiţi dumneavoastră. Însă asta înseamnă că până la acel moment trebuie să ne mişcăm repede, noi trebuie să fim foarte pragmatici, Citește în continuare »


(VIDEO) Filat, Leancă şi Afacerea Palanca

Decembrie 12, 2009
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

AFACEREA PALANCA: Iurie Leancă către Vlad Cubreacov, 03 mai 2000

Decembrie 10, 2009

imaginea şampiliei Cancelariei de Stat a Republicii Moldova aplicate pe verso:


AFACEREA PALANCA: Poziţia Ministerului Finanţelor. 22 aprilie 1999

Decembrie 10, 2009