DOUĂ INSTRUMENTE JURIDICE FUNDAMENTALE: LEGEA LIMBII ROMÂNE ȘI LEGEA ROMÂNOFONIEI

August 31, 2016

Limba romana

Limba română este vorbită de circa 30 de milioane de oameni. Peste o treime dintre aceștia nu locuiesc în interiorul granițelor actuale ale României.

Ea este limbă oficială în România, Republica Moldova, Provincia Autonomă Voievodina din Serbia, având statut de limbă regională oficială în regiunile Cernăuți și Transcarpația din Ucraina. Cu timpul aceasta ar putea deveni limbă regională oficială și în localități sau raioane din sudul istoric al Basarabiei sau Transnistria (regiunea Odesa).

Limba română este limbă oficială și de lucru a Uniunii Europene (una din 24) și limbă oficială a Uniunii Latine (una din 6).

Dialectul istoric aromân al limbii române comune are statut oficial în orașul Crușova din Republica Macedonia.

Totodată, româna este  limbă liturgică (una din 5) în Sfântul Munte Athos.

Un șir de state (SUA, China, Vatican, Franța, Germania, Marea Britanie, Ucraina, Rusia) au redacții de limbă română ale posturilor lor de radio pentru străinătate. În Ucraina, Serbia și Ungaria există emisiuni radio în limba română pentru minoritarii români din cuprinsul acestor state. În multe țări există catedre de limbă română. Presă scrisă în limba română literară există în Israel, Statele Unite ale Americii, Italia, Canada, Spania, Germania, Mara Britanie, Ucraina, Ungaria și Serbia, iar sporadic și în Bulgaria. În Albania și Republica Macedonia apar publicații în dialectul istoric aromân al limbii române comune. Posturi de radio sau emisiuni în limba română există în Austria, SUA și Israel. Există și emisiuni de televiziune în româna literară în Serbia, Austria, SUA și Canada, iar în dialectul aromân în Republica Macedonia. Radio România Internațional emite în limba română și în dialectul istoric aromân. TVR Internațional nu are emisiuni în dialectul aromân al limbii române comune. Tuturor acestora li se adaugă o bogată presă scrisă și audiovizuală din Republica Moldova.

România este unul dintre puținele state europene care nu are o Lege cu privire la statutul, rolul și funcțiile limbii sale naționale. Toate statele vecine României, cu excepția Bulgariei, în care există proiecte de lege în dezbatere parlamentară, au asemenea legi. România constituie o excepție în acest sens și printre statele foste socialiste, care, în cea mai mare parte a lor, și-au elaborat și aplică un cadru legislativ cu privire la limbile lor oficiale/de stat. În România este reglementat doar regimul lingvistic pentru minoritari, nu însă și pentru majoritari, limba română și dialectele noastre istorice (aromân, meglenoromân și istroromân) nefiind luate expres prin lege sub protecția statului. Există referiri legislative disparate la limba română, însă acestea nu sunt codificate într-o lege unică, așa cum observăm în alte state. Cel mai important act juridic în acest sens este Legea nr. 500/2004 privind folosirea limbii române în locuri, relaţii şi instituţii publice, având doar 9 articole, dintre care doar 7 cuprind norme de reglementare. Astfel, nu putem vorbi despre o completă și autentică suveranitate lingvistică a statului, elementele acestui tip de suveranitate bazându-se în prezent, în principal, pe tradiție și practici curente.

Republica Moldova are o asemenea Lege, dar aceasta este perimată, datând din perioada ocupației sovietice (1989), în timp ce toate celelalte state post-sovietice fără excepție au adoptat Legi organice privind reglementarea modului de funcționare a limbilor lor oficiale în stat și societate. Neavând o lege de respirație europeană în materie lingvistică, conformă interesului național, nici în cazul Republicii Moldova nu putem vorbi despre o completă și autentică suveranitate lingvistică a statului.

Nici România, nici Republica Moldova nu desfășoară politici lingvistice cuprinzătoare pe plan intern și extern, chiar dacă elemente de politică lingvistică sunt prezente în subsidiarul celor culturale sau educaționale.

Nici în România, nici în Republica Moldova limba română mimico-gestuală nu este protejată de lege, chiar dacă aceasta este o formă specifică a limbii noastre naționale.

Cele mai reușite modele de regim lingvistic, reglementat prin lege, din Europa există în țările Uniunii Europene, cum ar fi, bunăoară, Franța sau statele baltice: Estonia, Letonia și Lituania.

Nu există nici o Lege a Românofoniei, cu toate că în cazul existenței unei asemenea Legi, la Românofonie ar putea adera state precum Republica Moldova, Ucraina, Serbia, Israelul, Croația, Albania, Kazahstanul, putând fi invitate să adere și Republica Macedonia, Bulgaria, Ungaria și, la momentul potrivit, Grecia.

O eventuală alternativă la o asemenea Lege ar putea servi un Acord interstatal cu privire la Românofonie semnat între România și Republica Moldova, care să rămână deschis aderării oricărui alt stat în care limba română este vorbită de români autohtoni sau diasporali, indiferent de dialect, sau de persoane de alte origini etnice aparținând filonului cultural românesc.

Avem nevoie, în mod indiscutabil, de două instrumente juridice fundamentale: a) Legea Limbii Române și b) Legea Românofoniei.


ROMÂNA A FOST RECUNOSCUTĂ CA LIMBĂ REGIONALĂ ÎN MARAMUREȘUL ISTORIC (REGIUNEA TRANSCARPATICĂ DIN UCRAINA)

Decembrie 22, 2012

Maramuresul de Nord etnic

Vineri, 21 decembrie 2012, convocat la Ujgorod, Consiliul regiunii Transcarpatice a adoptat, cu 78 de voturi pro și 5 abțineri, în condițiile în care 14 consilieri au refuzat să-și exprime votul, o Hotărâre prin care limbilor maghiară, română și ruteană li se recunoaște oficial statutul de limbi regionale. Hotărârea cuprinde două puncte, în care se spune:

1. Se ia act de faptul că potrivit situației din 21 decembrie 2012, în conformitate cu articolul 7 al Legii Ucrainei despre principiile politicii lingvistice de stat, pe teritoriul unor unități administrativ-teritoriale aparte din regiune (sate, comune și orașe), alături de limba ucraineană de stat, sunt răspândite, ca limbi regionale, maghiara, româna și ruteana.

2. Se recomandă organelor administrației publice locale din regiunea Transcarpatică să adopte, în temeiul legii,  măsurile necesare în vederea realizării pe teritoriul fiecărei unități administrativ-teritoriale a prevederilor Legii Ucrainei despre principiile politicii lingvistice de stat”.*

Până în prezent, 7 Consilii locale din Ucraina i-au conferit oficial limbii române statutul de limbă regională: 1. Apșa de Jos (raionul Rahău, Transcarpatia), 2. Biserica Albă (raionul Rahău, Transcarpatia), 3. Pătrăuții de Jos (raionul Storojineț, Cernăuți), 4.  Slatina  (raionul Rahău, Transcarpatia), 5. Strâmtura (raionul Rahău, Transcarpatia), 6. Tărăsăuţi (raionul Noua Suliță, Cernăuți), 7. Topcina (raionul Teceu, Transcarpatia).

Românii constituie a doua minoritate etnică din Ucraina (413 749 de persoane înregistrate la recensământul din 2001), după cea rusească. Ei sunt  autohtoni, li se atribuie etnonimul de români sau infranimele de moldoveni și volohi, și constituie majoritatea populației în actualele raioane Herța (94%), Reni (51%, în sudul Basarabiei) și Adâncata (67%, în nordul Bucovinei), deținând o pondere importantă, în principal, în numeroase localități din regiunile Cernăuți, Odesa și Transcarpatică. Organizațiile românilor din Ucraina confirmă că în această țară există un număr de alți peste 15 000 de români care nu au fost înregistrați ca atare la recensământul din 2001. Potrivit informațiilor de care dispunem, în următoarele luni urmează ca mai multe zeci de consilii locale din Ucraina, precum și Consiliul regional Cernăuți, să examineze propunerile de a i se conferi limbii române statutul de limbă regională, alături de ucraineană.

romani-in-ucraina

În afară de România, limba română are statut oficial în Republica Moldova (limbă de stat) și în Provincia Autonomă Voievodina din Serbia (limbă oficială alături de sârbă și alte 4 limbi). Totodată, dialectul aromân (macedo-român) are statut oficial în orașul Crușova din Republica Macedonia, țară care îi recunoaște pe macedo-români, prin Constituție, drept etnie cofondatoare a statului, iar dialectul istro-român este recunoscut prin prevederile Statutului Regiunii Istria din Croația, cu toate că aceste prevederi nu sunt transpuse în practică.

De asemenea, româna este una dintre cele cinci limbi în care sunt oficiate servicii religioase în Sfântul Munte Athos, singurul teritoriu cu statut autonom special din Grecia. Limba română este și una dintre cele 23 de limbi oficiale și de lucru ale Uniunii Europene, începând cu anul 2007. Româna mai este una dintre cele 6 limbi oficiale ale Uniunii Latine, organizație internatională din care fac parte 36 de state de expresie neolatină.

Statutul de limbă oficială pe care limba română literară sau dialectele sale îl au în 6 state europene (România, Republica Moldova, Republica Macedonia, Grecia (Muntele Athos), Serbia și Ucraina), precum și prezenta unor numeroase comunități istorice românești sau de limbă română în diverse țări, îndreptățesc așteptarea ca Parlamentul de la București să examineze și să adopte o Lege cu privire la românofonia în lume.

––––––––––––––––

*”1. Взяти до відома, що станом на 21 грудня 2012 року, відповідно до статті 7 Закону України „Про засади державної мовної політики” на території окремих адміністративно-територіальних одиниць області (сіл, селищ та міст), поряд з українською мовою, як державною поширеними є, як регіональні, угорська, русинська та румунська мови.

2. Рекомендувати органам місцевого самоврядування Закарпатської області та наявності законних підстав, вживати заходи щодо реалізації на території адміністративно-територіальної одиниці положень Закону України  про засади мовної політики.”


Limba română sub garanţiile RSS Moldoveneşti

Septembrie 22, 2010

 Limba romana
Între euroconformitate şi recurs la geolingvistică

Limba este un fel de cod genetic al fiecărui popor, fiind depozitarul şi expresia istoriei sale. O limbă exprimă pe deplin identitatea inconfundabilă a unui popor în mozaicul lumii. Orice limbă este un organism viu şi se confundă cu fiinţa etnică a unui popor. De regulă, aria de răspândire a unei limbi coincide cu spaţiul etnic de geneză şi devenire a etniei respective. Alteori, intervenţiile brutale în istorie ale unor puteri politice, de obicei de natură imperială, pun în contact limbi şi popoare diferite, dintre care limbile popoarelor cucerite vor fi asuprite, iar limba centrului imperial va fi asupritoare, exercitându-şi supremaţia în raport cu orice altă expresie culturală şi lingvistică.

URSS a murit, identităţile se teritorializează

În fosta URSS toate naţiunile captive fuseseră condamnate la rusificare treptată prin bilingvism zis „armonios”, iar etnia naţiunii dominante – menţinută în condiţia de monolingvism autosuficient. Limba rusă a fost instrumentalizată ca agent al asimilării etniilor neruse, iar pentru accelerarea proceselor de rusificare acesteia i s-a atribuit prin lege funcţia de „limbă de comunicare interetnică”. În acest sens, continuând politica asimilaţionistă a imperiului ţarist, URSS a recurs la deportări, strămutări şi deplasări masive de populaţie. Evident, limba rusă îşi consolida în aceste cazuri funcţia de „limbă de comunicare interetnică”. Până la perestroika lui Gorbaciov, un Departament întreg a avut în sarcină promovarea politicilor de strămutare a populaţiilor neruse în regiunile îndepărtate ale Siberiei şi Orientului îndepărtat, iar a etnicilor ruşi (şi ucraineni) – în republicile neruse. Aceste populaţii strămutate, ruse sau neruse, deveneau, prin „limba de comunicare interetnică”, nişte puternici agenţi integratori ai imperiului sovietic.

După prăbuşirea URSS fiecare dintre noile state apărute pe ruinele acestuia şi-a promovat propriile politici sociolingvistice, orientate spre consolidarea statutului, rolului şi funcţiilor propriei limbi de stat în detrimentul poziţiilor ocupate altădată de limba rusă. Fenomenul este numit de geopoliticieni cu termeni speciali: teritorializare a identităţilor sau identitarizare a teritoriilor. Situaţiile au evoluat diferit de la stat la stat. Este interesant să vedem cum stau astăzi lucrurile în această privinţă. Să le luăm pe rând. Vom începe cu cele trei state baltice, din 2004 membre ale Uniunii Europene.

Trei state membre UE cu legislaţie lingvistică euroconformă

În Estonia singura limbă de stat este estona, statutul şi funcţiile acesteia fiind reglementate de „Legea despre limbă” din 21 februarie 1995, cu modificările şi completările ulterioare. Limba rusă nu are un statut oficial, fiind una dintre limbile categoriei generice de „necetăţeni” rezidenţi pe teritoriul estonian (între 30 şi 40% din locuitori). Din 28 iunie 2008, în Estonia sunt în vigoare „Cerinţele pentru cunoaşterea limbii estone de către angajaţii în domeniul public şi în alte domenii”, document racordat la cadrul european în materie (Documentul cadru al Consiliului Europei privind nivelurile de cunoaştere a limbii). Pentru toate profesiile practicate în Estonia au fost stabilite şase trepte de cunoaştere a limbii de stat: A1-A2 – nivelul începător, B1-B2 – nivelul mediu şi C1-C2 – stăpânirea liberă a limbii estone.

În Letonia doar letona este limbă oficială a statului, statutul letonei fiind reglementat de „Legea despre limba de stat” din 9 decembrie 1999. Potrivit acestei legi, limba rusă are statut de limbă străină. Controlul asupra modului de aplicare a legii este prerogativa Centrului Limbii de Stat, structură distinctă pe lângă Ministerul Justiţiei.

În Lituania singura limbă oficială este lituaniana, potrivit Constituţiei ţării şi „Legii cu privire la limba de stat” din 31 ianuarie 1995, modificată şi completată la 13 iunie 2002. Limba rusă nu are nici un statut oficial. O Comisie de Stat pentru Limba Lituaniană este responsabilă de aplicarea uniformă a legii în tot cuprinsul acestui stat al UE.

Estona, letona şi lituaniana sunt limbi oficiale ale UE. Vom preciza în context că România, stat membru al UE din 2007, nu are o lege specială privind statutul, rolul şi funcţiile limbii române ca limbă oficială a statului naţional român.

Trei ţări slave şi limbile lor de stat

Vom trece la cele trei state slave de răsărit: Rusia, Ucraina şi Bielorusia.

Federaţia Rusă are, la nivel federal, o singură limbă de stat – limba rusă. Cadrul legal în această materie este definit de „Legea federală nr. 53-FZ despre limba de stat a Federaţiei Ruse” din 12 iunie 2005. În republicile federale, organizate pe criterii etnice, alături de rusă, limbile etniilor respective au statutul formal de limbi regionale. În 2009, UNESCO a inclus 136 de limbi ale etniilor din Federaţia Rusă în Cartea Roşie a Limbilor ameninţate cu dispariţia. Legea federală despre limba de stat a Federaţiei Ruse stabileşte că: „În conformitate cu Constituţia Federaţiei Ruse, limba de stat a Federaţiei Ruse este, pe întreg teritoriul ei, limba rusă” şi că: „Statutul limbii ruse ca limbă de stat a Federaţiei Ruse prevede folosirea obligatorie a limbii ruse în domeniile stabilite de prezenta lege federală, de alte legi federale, de „Legea Federaţiei Ruse nr. 1807-I despre limbile popoarelor Federaţiei Ruse” din 25 octombrie 1991 şi de către alte acte normative de drept ale Federaţiei Ruse, prevede protecţia limbii ruse şi susţinerea ei, precum şi asigurarea dreptului cetăţenilor Federaţiei Ruse de a folosi limba de stat a Federaţiei Ruse”. Legea stabileşte că utilizarea limbii ruse este obligatorie în 10 domenii ale vieţii social-politice, de la activitatea organelor puterii de stat până la publicitate. Controlul asupra respectării prevederilor Legii despre limba de stat a Federaţiei Ruse este trecut în sarcina organelor puterii de stat, de la nivelul celor federale la nivelul celor locale, în limitele stabilite de legislaţie. Alfabetul rusesc este obligatoriu pentru limbile tuturor popoarelor neslave care au formaţiuni statale în componenţa Federaţiei Ruse. Astfel, Legea Federaţiei Ruse nr. 1807-I despre limbile popoarelor Federaţiei Ruse” din 25 octombrie 1991, cu modificările ulterioare, stabileşte în articolul 3 că: „În Federaţia Rusă alfabetele limbii de stat a Federaţiei Ruse şi cele ale limbilor de stat ale republicilor se formează pe baza alfabetului chirilic. Alte baze grafice ale alfabetelor limbii de stat a Federaţiei Ruse şi ale limbilor de stat ale republicilor pot fi instituite prin legile federale”.

Bielorusia este singurul stat european în care, alături de bielorusă, limba rusă are statutul oficial de limbă de stat. Modul de funcţionare a celor două limbi de stat este reglementat de „Legea despre limbi în Republica Bielorusia” nr. 3094 din 26 ianuarie 1990, cu modificările operate la 13 iulie 1998.

În Ucraina singura limbă de stat este ucraineana, potrivit prevederilor articolului 10 al Constituţiei. La 14 decembrie 1999, printr-o cuprinzătoare Hotărâre a sa, Curtea Constituţională a Ucrainei a dat o interpretare oficială prevederilor acestui articol din Constituţie. Ucraina este un stat neomogen din punct de vedere lingvistic. Astfel, în regiunile de sud şi cele de răsărit vorbitorii de limbă ucraineană sunt minoritari, iar cei de limbă rusă – majoritari. Circa o treime din populaţia Ucrainei vorbeşte un amestec ruso-ucrainean numit „surjik”. Populaţia de limbă română este a treia ca mărime din ţară (după ucraineni şi ruşi). Printr-un acord preelectoral semnat de prezidenţiabilul Victor Ianukovici cu reprezentanţii comunităţilor rusă, română şi maghiară din Ucraina, actualul şef al statului ucrainean s-a angajat să asigure un statut oficial, la nivel local şi regional, pentru limbile rusă, română şi maghiară, acolo unde ponderea vorbitorilor lor atinge 10%. Anul curent reprezentanţii Partidului Regiunilor, de guvernământ, al preşedintelui Victor Ianukovici, împreună cu cei ai Partidului Comunist şi al Blocului Litvin, au introdus în Rada Supremă proiectul „Legii despre limbile din Ucraina” şi pe cel al „Legii despre limba ucraineană de stat”. Deocamdată, adoptarea acestor proiecte de legi a fost amânată până după alegerile parlamentare din Ucraina.

Limba rusă pleacă din Caucaz. Alfabetul şi limba rusă rămân doar în Oseţia de Sud şi Abhazia

În regiunea Caucazului de Sud, situaţia nu este foarte diferită.

Constituţia Georgiei, în articolul său 8, spune: „Limba de stat a Georgiei este georgiana, iar în Republica Autonomă Abhază – şi limba abhază”. Modul de funcţionare a limbii georgiene este reglementat de „Legea cu privire la limba de stat”. Limba rusă are statut de limbă străină. Învăţământul în şcolile de stat de toate gradele este doar în limba georgiană, iar limbile minorităţilor etnice pot fi studiate doar ca disciplină distinctă.

În Azerbaidjan limba azeră are statutul de limbă de stat. „Legea despre limba de stat a Republicii Azere” din 30 septembrie 2002 prevede obligaţia tuturor cetăţenilor de a cunoaşte limba azeră de stat. Ca şi în Georgia, rusa are statut de limbă străină. Limba azeră a fost trecută de la alfabetul rus la cel latin începând cu anul 1991, odată cu restabilirea independenţei de stat, tranziţie încheiată la 1 august 2001. Din 2002 ziua de 1 august este sărbătorită oficial drept „Zi a limbii azere şi a alfabetului azer”.

„Legea despre limbă” din Armenia din 17 aprilie 1993 prevede că: „Limba de stat a Republicii Armenia este armeana, care deserveşte toate sferele vieţii din republică. Limba oficială a Republicii Armenia este limba armeană literară. Republica Armenia contribuie la păstrarea şi răspândirea limbii armene printre armenii de peste hotare. Republica Armenia favorizează unificarea ortografiei limbii armene”, dar şi că: „Persoanele cu funcţii de răspundere şi cetăţenii Republicii Armenia, angajaţi în unele domenii ale deservirii, sunt obligaţi să posede limba armeană. Limba intervenţiilor oficiale ale persoanelor care reprezintă Republica Armenia este limba armeană, dacă faptul nu contravine ordinii stabilite în respectivele instanţe internaţionale. În discursul lor oficial, cetăţenii Republicii Armenia sunt obligaţi să asigure curăţenia limbii”. Limba rusă are statut de limbă străină.

Schimbarea la faţă a Asiei Mijlocii

Printre statele medioasiatice avem o situaţie mai pestriţă, dar cu tendinţe clare de emancipare lingvistică de sub tutela limbii şi alfabetului rus, de afirmare a propriei identităţi.

În Turkmenistan limba turkmenă este singura limbă de stat, după cum stipulează articolul 14 al Constituţiei din 2008. Învăţământul în limba rusă, de la cel primar la cel universitar, a fost desfiinţat. Începând cu anul 1996, limba rusă are statut de limbă străină. În Turkmenistan nu este permisă perfectarea de abonamente la ziare şi reviste din Federaţia Rusă şi nici retransmiterea de programe de radio şi televiziune din Rusia. Limba turkmenă a fost trecută la alfabetul latin.

În Uzbekistan există o singură limbă de stat – uzbeca. Legea Republicii Uzbekistan „Despre limba de stat” din 3 decembrie 2004 reglementează modul de funcţionare a limbii uzbece. În 1992, limba uzbecă a început tranziţia de la scrierea cu litere ruseşti la cea cu alfabet latin. Limba rusă are statut de limbă străină.

În Tadjikistan singura limbă de stat este tadjica sau farsi/persana, această ţară neturcică având aceeaşi limbă de stat ca şi Republica Islamică Iran. Între 1991 şi 2009, limba rusă a avut un statut oficial de „limbă de comunicare interetnică”, putând fi utilizată în comunicarea cu instituţiile de stat. Odată cu adoptarea „Legii cu privire la limba de stat” la 3 octombrie 2009, singura limbă oficială a rămas tadjica/persana, iar în martie 2010, Parlamentul a anulat obligativitatea publicării actelor legislative şi normative în limba rusă, care a fost exclusă complet din activităţile de secretariat şi a devenit una dintre limbile străine în Tadjikistan.

În Kirgizstan singura limbă de stat, potrivit Constituţiei adoptate prin referendumul din 21 octombrie 2007, este kirghiza. Totodată, „Legea despre limba de stat a Republicii Kirghize”, prevede că: „În conformitate cu Constituţia Republicii Kirghize limba de stat a Republicii Kirghize este limba kirghiză. Limba kirghiză, ca unul dintre principalele elemente de bază ale statalităţii Republicii Kirghize, funcţionează în mod obligatoriu în toate sferele activităţii de stat şi ale autoadministrării locale în ordinea stabilită de prezenta Lege şi alte legi ale Republicii Kirghize. În Republica Kirghiză limba rusă este folosită ca limbă oficială”, precum şi că: „Limba kirghiză, în calitate de limbă de stat, este considerată şi limbă de comunicare interetnică în Republica Kirghiză”. În 1992, guvernul de la Bişkek a adoptat hotărârea de a trece treptat scrierea kirghiză de la alfabetul rusesc la cel latin. Pentru moment procesul tranziţiei la alfabetul latin a fost stopat de actualele autorităţi din Kirghizstan.

Republica Kazahstan are, de asemenea, o singură limbă de stat – kazaha. „Legea despre limbile din Republica Kazahstan”, din 20 decembrie 2004 spune că „datoria fiecărui cetăţean al Republicii Kazahstan este să însuşească limba de stat, care este cel mai important factor de consolidare a poporului Kazahstanului.” În acelaşi timp, limba rusă este utilizată nestingherit în organele puterii centrale sau locale de stat, fără ca aceasta să aibă un statut oficial fixat în lege. Autorităţile kazahe au formulat oficial intenţia de a trece scrierea kazahă de la alfabetul rusesc la cel latin, urmând exemplul altor state turcofone foste sovietice ca Azerbaidjan, Turkmenistan, Kirghizstan şi Uzbekistan. Din anul 2004, agenţia guvernamentală de ştiri „Qazaqinform” foloseşte varianta turcă a alfabetului latin pentru toate ştirile în limba kazahă destinate diasporei.

Zonele rusofoniei oficializate: Rusia, Bielorusia, Găgăuzia, Transnistria, Abhazia, Oseţia de Sud

Singurele locuri din fostul spaţiu sovietic în care limba rusă are statutul de limbă de stat sunt Federaţia Rusă şi Bielorusia, precum şi Unitatea teritorial administrativă Găgăuzia din Republica Moldova. Aici ar trebui să adăugăm şi teritoriile separatiste Transnistria din Republica Moldova şi Abhazia şi Oseţia de Sud din Georgia.

„Ţinând cont de identitatea lingvistică moldo-română realmente existentă”

Analizând cazul Republicii Moldova, în comparaţie cu fostele naţiuni captive din spaţiul de influenţă şi control al Moscovei, vom observa că doar ţara noastră are o legislaţie în materie lingvistică datând încă din perioada sovietică. Parlamentul Republicii Moldova a lăsat în vigoare Legea RSS Moldoveneşti „Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti” nr. 3465-XI din 1 septembrie 1989 (adoptată de fapt la 31 august 1989), lege care susţine în preambulul său identitatea lingvistică moldo-română şi echivalează juridic termenii moldovean/român. Legea a suportat modificări şi completări neesenţiale la 29 mai 2003. O lege care în 1989 ne părea progresistă, salvatoare chiar, acum apare ca perimată şi depăşită de realităţi.

Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991 vorbeşte despre „decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin”, iar articolul 13 al Constituţiei din 1994 – despre „limba moldovenească funcţionând pe baza grafiei latine”, susţinând în plus că „Statul recunoaşte şi protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la funcţionarea limbii ruse şi a altor limbi vorbite pe teritoriul ţării”.

* * *

Legea RSS Moldoveneşti „Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti: „Consfinţirea prin Constituţia (Legea Fundamentală) a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti a statutului limbii moldoveneşti ca limbă de stat are menirea să contribuie la realizarea suveranităţii depline a republicii şi la crearea garanţiilor necesare pentru folosirea ei plenară în toate sferele vieţii ei politice, economice, sociale şi culturale. RSS Moldovenească sprijină aspiraţia moldovenilor care locuiesc peste hotarele republicii, iar ţinând cont de identitatea lingvistică moldo-română realmente existentă – şi a românilor care locuiesc pe teritoriul Uniunii RSS, de a-şi face studiile şi de a-şi satisface necesităţile culturale în limba maternă.

Atribuind limbii moldoveneşti statutul de limbă de stat, RSS Moldovenească asigură ocrotirea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale cetăţenilor de orice naţionalitate, care locuiesc pe teritoriul RSS Moldoveneşti, indiferent de limba pe care o vorbesc, în condiţiile egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa Legii.

În scopul ocrotirii şi asigurării de către stat a dezvoltării limbii găgăuze RSS Moldovenească creează garanţiile necesare pentru extinderea consecventă a funcţiilor ei sociale.

RSS Moldovenească asigură pe teritoriul său condiţiile necesare pentru folosirea şi dezvoltarea limbii ruse ca limbă de comunicare între naţiunile din Uniunea RSS, precum şi a limbilor populaţiilor de alte naţionalităţi care locuiesc în republică.”

Totodată, primele 5 articole ale legii stipulează: „Articolul 1. În conformitate cu Constituţia (Legea Fundamentală) a RSS Moldoveneşti limba de stat a RSS Moldoveneşti este limba moldovenească, care funcţionează pe baza grafiei latine. Ca limbă de stat, limba moldovenească se foloseşte în toate sferele vieţii politice, economice, sociale şi culturale şi îndeplineşte în legătură cu aceasta funcţiile limbii de comunicare interetnică pe teritoriul republicii.

RSS Moldovenească garantează tuturor locuitorilor din republică învăţarea gratuită a limbii de stat la nivelul necesar pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu.

Articolul 2. În localităţile în care majoritatea o constituie populaţia de naţionalitate găgăuză limba oficială în diferite sfere ale vieţii este limba de stat, limba găgăuză sau cea rusă.

Articolul 3. Limba rusă, ca limbă de comunicare între naţiunile din Uniunea RSS, se foloseşte pe teritoriul republicii alături de limba moldovenească în calitate de limbă de comunicare între naţiuni, ceea ce asigură un bilingvism naţional-rus şi rus-naţional real.

Articolul 4. RSS Moldovenească garantează folosirea limbilor ucraineană, rusă, bulgară, ivrit, idiş, ţigănească, a limbilor altor grupuri etnice, care locuiesc pe teritoriul republicii, pentru satisfacerea necesităţilor lor naţional-culturale.

Articolul 5. Prezenta Lege nu reglementează folosirea limbilor în relaţiile dintre persoane, în activitatea de producţie a transporturilor feroviar şi aerian (cu excepţia sferei de deservire a pasagerilor), precum şi în unităţile militare şi în instituţiile subordonate Ministerului apărării al Uniunii RSS, în unităţile militare ale Comitetului pentru securitatea statului al Uniunii RSS şi ale Ministerului afacerilor interne al Uniunii RSS.”

* * *

În loc de concluzii

După aceste constatări putem trage concluzia că Republica Moldova este, printre toate fostele state sovietice, cea mai rămasă în urmă la capitolul legislaţie lingvistică. Faptul că Republica Moldova este ultimul stat în fosta URSS ca intenţie şi viteză de adoptare a legislaţiei lingvistice dovedeşte o dată în plus lipsa de perspicacitate, de voinţă politică şi de patriotism a clasei guvernante. O nouă lege privind statutul şi funcţiile limbii de stat a Republicii Moldova este necesară. Şi pentru că sintagma „limbă de stat” a fost atât de mult repudiată, precizăm aici că este vorba, în afara oricărei discuţii, de limba română literară.

În acelaşi timp, observăm că România, care ar trebui să fie un exemplu de urmat pentru Republica Moldova, are în materie lingvistică un cadru legislativ omisiv. Astfel, România nu a avut niciodată şi nu are nici în prezent o lege privind funcţionarea limbii sale oficiale, care, potrivit articolului 13 al Constituţiei din 1991, „este limba română”. Nu există legi privind protejarea, folosirea şi promovarea limbii române în ţară şi peste hotare, chiar dacă referiri episodice se cuprind în legislaţia foarte dezvoltată şi actele normative cu privire la minorităţile naţionale (bunăoară, Hotărârea de Guvern nr. 1206/2001) sau la sprijinul pentru românii „de pretutindeni”. De asemenea, nu există în România o autoritate distinctă în a cărei sarcină să stea aplicarea normelor legale cu caracter sociolingvistic.

Întrucât limba română are un statut oficial în 3 state (România, Republica Moldova şi provincia autonomă Voievodina din Serbia), şi ar putea fi recunoscută oficial ca limbă regională în raioanele în care are o pondere majoritară (Herţa şi Adâncata (Hliboka) din regiunea Cernăuţi şi Reni din regiunea Odesa) în Ucraina, eventual şi în interfluviul Dunăre-Morava-Timoc din Serbia, este necesară adoptarea unei Legi a Românofoniei. În sprijinul unei asemenea iniţiative vine şi statutul de limbă oficială a Uniunii Europene pe care l-a obţinut româna la 1 ianuarie 2007, când Republica Moldova a devenit singurul stat european extracomunitar a cărui limbă oficială este una dintre cele 24 de limbi de lucru ale instituţiilor europene.

Necesitatea unei Legi a Românofoniei este veche. Într-o scrisoare pe care i-o adresam, la 11 iulie 2006, ministrului Afacerilor Externe al României din acea vreme, Mihai-Răzvan Ungureanu, în cadrul unei dezbateri publice pe marginea proiectului de Lege privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, opinam: „Apreciez ca firească dorinţa MAE de promovare a românofoniei în lume, printre persoanele neromâne, dar cred că aceasta trebuie să facă obiectul unei legi euroconforme distincte pentru a evita etnicizarea subiectului, precum şi pentru a spulbera eventualele temeri ale unor state sau cercuri etnopolitice străine privind încercarea de a le induce neromânilor de peste hotare, prin recurs la geolingvistică, o identitate străină.

Am vrea, desigur, ca prin limba română să le oferim neromânilor un instrument de cunoaştere a noastră şi de cooperare cu noi. Noţiunile de român şi de românofon nu sunt întotdeauna reciproc superpozabile, iar unele cercuri etnopolitice străine, profitând de acest fapt, încearcă de multe ori să le prezinte ca opozabile. Sper să fiţi de acord că a sosit timpul să ne gândim, în spiritul Convenţiei Culturale Europene, şi la o lege cu privire la românofonie care să fie pusă atât în beneficiul românităţii din întreaga lume, cât şi al străinătăţii deschise către limba şi cultura română.”

Societatea românească este în răsăritul Europei cea mai ataşată francofoniei. Poate tocmai pentru acest motiv merită să ne inspirăm din modelul francez de protejare şi promovare a limbii naţionale. Trebuie să amintim că Franţa are o lege specială cu privire la statutul şi funcţiile limbii franceze, adoptată la 4 august 1994 şi numită, după autorul ei, şi legea Toubon (LOI nr. 94-665 du 4 août 1994 relative à l emploi de la langue française). Ea a înlocuit o lege anterioară în această materie, legea Bas-Auriol (nr. 75-1349) din 31 decembrie 1975.

Până la realizarea unei asemenea idei, este important să respingem aventuri de tipul celei în care s-a lansat primarul de Comrat, Nicolai Dudoglo, şi Valeri Klimenko de la Congresul Comunităţii Ruse din Moldova de organizare a unui referendum constituţional pentru a-i conferi limbii ruse statutul de limbă de stat în Republica Moldova. Efortul nostru trebuie să se concentreze pe consolidarea rolului şi funcţiilor sociale ale limbii române în Republica Moldova, cât şi pe promovarea ei eficientă în rândul diverselor minorităţi etnice conlocuitoare. Pentru aceasta avem nevoie cu toţii de un plus de realism, de solidaritate naţională, de pragmatism, de seriozitate şi de simţ al răspunderii.