ZĂTOACA, NU ZATOKA

Iunie 14, 2015
Zătoaca, locul de trecere a Limanului Nistrului în mare, punctul nordic extrem al fațadei basarabene la Marea Neagră.

Zătoaca, locul de trecere a Limanului Nistrului în mare, punctul nordic extrem al fațadei basarabene la Marea Neagră.

E vară. Mulți dintre basarabeni merg la Mare în Basarabia. Cei mai mulți merg în stațiunea Zătoaca. Majoritatea dintre ei însă, luându-se după ruși, folosesc forma greșită a acestui toponim, spunând Zatoka.

Denumirea veche românească (și corectă istoric) a acestei localități basarabene este ZĂTOACA. Termenul este de origine slavă (˂ zatok) și a intrat în limba română pe filieră medio-bulgară, nu ucraineană sau rusă, în Evul Mediu, mai întâi în Muntenia, răspândindu-se apoi și în Moldova.

Termenul a fost puternic românizat prin transformarea lui A în Ă (alternanță vocalică), diftongarea lui O (O ˃ OA), schimbarea genului (masculin ˃ feminin) cu primirea terminației A și deplasarea accentului (de pe O pe A din diftong).

Faptul că toponimul Zătoaca nu este de origine ucraineană sau rusă ne este confirmat de terminația A, ca marcă sau indicativ al femininului, în rusă și ucraineană acest etimon slav dând forma masculină Zatok, cu sensul de Gură sau Cot al unui râu. Terminația A (articol substantival feminin hotărât postpus) demonstrează fără putință de tăgadă caracterul românesc al toponimului Zătoaca.

Denumirea veche românească a localității Zătoaca înseamnă, în general, Gârlă îngustă între mal și o insulă, iar aici, în particular, Gârlă îngustă care unește Limanul Nistrului cu Marea Neagră, fiind atribuită inițial locului, nu localității. Românescul Zătoacă mai are sensul regional de Lac mic ce se formează pe o insulă din cauza inundațiilor şi care vara seacă, lăsând în urmă o mică adâncitură.

Unul dintre sinonimele substantivului comun Zătoacă este substantivul românesc Răstoacă, de asemenea de origine slavă, intrat pe filieră medio-bulgară. Respectiv, verbul a zătoci este sinonim cu verbul a răstoci, ceea ce înseamnă a preface un braț de Dunăre în zătoacă (răstoacă). În cazul particular al Prutului zătoacele sau ramificațiile cursului principal al râului se numesc regional Pruteț/Prutețe, iar cele ale Dunării – Dunăreț și Dunăreață/Dunărețe. În cazul particular al Nistrului Zătoacele sau brațele părăsite și băltite ale cursului fluviului se numesc Nistru chior / Nistruri chioare.

Denumirea Zătoaca este întâlnită și în alte regiuni locuite de români, atât ca toponim și horonim, cât și ca hidronim, mai cu seamă în cazul fluviului Dunărea. De exemplu, Dunărea formează brațul Zătoaca în apropierea municipiului Galați, iar în comuna Pisica (redenumită Grindu), județul Tulcea (vizavi de Reni și Giurgiulești) există gârla Zătoaca. Tot în comuna Pisica (Grindu) există Movila Zătoaca (h 9 metri) pe un grind cu același nume: grindul Zătoaca. În actuala comună Nufăru, județul Tulcea, de asemenea a existat cândva cătunul Zătoaca. În comuna Ostrovu, județul Constanța, cuvântul Zătoacă este folosit în denumirea unor mici lacuri de pe Insula Ostrovu: Zătoaca Ciulinoasă, Zătoaca Lungă, Zătoaca Lată și Zătoaca Cracii Preotesei, zisă și Zătoaca Preoteasa (20 ha, cu o adâncime, pe alocuri, de 3 metri). În comuna Oinacu, județul Giurgiu există Balta Zătoaca, formată lângă brațul Zătoaca.

Substantivul românesc comun zătoacă se declină corect, la singular și plural, astfel: Nominativ-Acuzativ – zătoacă / zătoace nearticulat și zătoaca / zătoacele articulat; Dativ-Genitiv – zătoacei (nu zatokăi) / zătoacelor și Vocativ – zătoacă! și zătoaco! / zătoacelor!

E bine de știut, ca să nu vehiculăm în continuare denumirea schimonosită fonetic a localității de pe fațada basarabeană a Mării Negre (eliminarea sunetului particular Ă, dediftongarea, substituirea lui C cu K și deplasarea accentului de pe A pe O). Limba română are pretenția de a fi respectată la ea acasă, inclusiv la Zătoaca. A spune românește Zatoka, cum s-a impus sub ocupația sovietică, este ca și cum ai spune Kirtoka în loc de Chirtoacă, Zanoga în loc de Zănoagă, Mariora în loc de Mărioara, Buliboka în loc de Bulboaca sau Sighișora și Timișora în loc de Sighișoara și Timișoara.

Deci, denumirea românească corectă a stațiunii basarabene este ZĂTOACA, nu Zatoka!

Este bine să precizăm în context că turcii, odată cu ocuparea și transformarea Cetății Albe și a împrejurimilor în raia (1476 – 1812), au purces la traducerea în turcă a majorității toponimelor românești. Astfel, turcii au  tradus Cetatea Albă prin Akkerman, iar Zătoaca prin Bugaz. La fel s-a întâmplat și cu cetatea Tighina, care, în 1538, a devenit Bender, până în 1812, chiar dacă populația românească din cele două raiale împlântate de turci a continuat să folosească curent denumirile vechi românești, neglijând traducerile în turcă. Administrația țaristă de ocupație din Basarabia a păstrat toponimia impusă de turci în raialele decupate din trupul Moldovei, acest fapt însă nu a putut șterge tradiția locală de folosire a vechii toponimii românești la care românii locului nu au renunțat niciodată (Cetatea Albă, Tighina, Zătoaca etc.) și pe care, uneori, administrația sovietică de ocupație a tolerat-o cumva, nu atât din dorința de a le face românilor o concesie ori favoare, cât din satisfacția de a o schimonosi în manieră rusească, la fel cum a procedat și cu parte semnificativă de nume de familie românești.

În general, este necesar să ne ridicăm împreună vocea pentru a cere și obține repunerea în circuitul oficial a toponimiei tradiționale românești din sudul înstrăinat al Basarabiei noastre, toponimie fie schimonosită, fie slavizată forțat în timpul ocupației sovietice și menținută abuziv până astăzi de autoritățile ucrainene în teritoriu.

S-auzim numai de bine!


MOSCOVA RÂVNEȘTE GURILE DUNĂRII

Aprilie 10, 2014

Foto Chisinau Post

Interviu Exclusiv cu Vlad Cubreacov. Viziunea asupra situației geopolitice.

1. Ucraina reprezintă problema nr.1 pentru cele mai mari puteri ale lumii. SUA și UE susțin și consideră noua conducere din Ucraina legitimă, fără a avea dovezi, iar Rusia aduce argumente contra legitimității acesteia. Pe care din ele o considerați a fi „prietena” Ucrainei”?

– Avem, în Republica Moldova, toate temeiurile să recunoaștem legitimitatea actualei puteri executive (Cabinet de Miniștri și Președinte interimar) de la Kiev. Cât privește puterea legislativă (Rada Supremă), și puterea judecătorească din țara vecină, situația nu s-a schimbat deloc, continuitatea acestor ramuri ale puterii politice și de stat fiind o realitate netulburată. Nu numai SUA și UE, dar întreaga comunitate internațională recunoaște legitimitatea guvernului ucrainean, cu câteva excepții celebre cum ar fi, bunăoară, Rusia, Coreea de Nord, Venezuela, Siria sau Zimbabwe. Dintre toate statele vecine Ucrainei, doar Rusia face notă distinctă în ceea ce privește recunoașterea guvernului de la Kiev. Consider că Republica Moldova procedează corect recunoscând noul guvern al Ucrainei și colaborând cu el.

2. Situația care s-a creat în Ucraina și anume dezinformarea populației, interzicerea posturilor TV ruse și proruse, ignorarea opiniei majorității populației, „vânarea” cetățenilor proruși… Aceasta este politica noului guvern ucrainean, ori e punctul lor slab?

– Din respect pentru adevăr mă văd obligat să vă contrazic. Ucraina este victimă a agresiunii Federației Ruse, fapt recunoscut oficial și de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite. Autoritățile de la Kiev au acționat adecvat, respingând propaganda antiucraineană și agresiunea mediatică la care s-au dedat și se dedau în continuare instituțiile de presă aservite Kremlinului. Nu știu ce aveți în vedere prin ”ignorarea opiniei majorității populației” și „”vânarea” cetățenilor pro-ruși”. Cel puțin, nu am observat asemenea reflexe în cazul guvernului de la Kiev, care trebuie să facă față unei situații complexe determinate de intervenția militară rusă în Crimeea și anexarea peninsulei, ingerințele Moscovei în viața internă a Ucrainei și amenințările crescânde venite din partea Rusiei.

3. Ce opinie aveți referitor la politica îndreptată împotriva Rusiei?

– Nu pot avea nicio opinie despre ceea ce nu există. Kievul nu promovează o politică împotriva Moscovei. Dimpotrivă, fostul centru imperial de putere, dorind să mențină Ucraina cu forța în sfera sa de influență și control politic, promovează nu doar o politică împotriva Ucrainei, ci a recurs la intervențiune în Ucraina.

4.Situația s-a agravat atunci când a fost declarat faptul că Crimeea trece sub conducerea Federației Ruse. Ce opinie aveți despre referendumul care a avut loc pe 16 martie în Crimeea, în urma căruia 97% din alegători (supravegheați de soldații rușii înarmați) au fost pro alipirii peninsulei la Rusia?

– Ceea ce numiți dumneavoastră ”referendumul care a avut loc pe 16 martie în Crimeea” a fost un simulacru plebiscitar, nerecunoscut de autoritățile centrale de la Kiev și nici de comunitatea internațională, care nu l-a monitorizat. În viziunea Kremlinului, menirea acestui pseudoplebiscit a fost de a crea aparențele democratice ale anexării Crimeii, care a fost concepută ca un prim pas pentru anexarea altor teritorii din cuprinsul Ucrainei și ale Republicii Moldova.

5.Cum credeți, ceea ce se întâmplă cu Crimeea ar putea afecta relațiile Chișinăului cu Transnistria?

– Ortografia geopolitică din ultimele două decenii și jumătate ne obligă să citim și să înțelegem Moscova când scriem sau spunem Tiraspol. Moldova transnistreană reprezintă teritoriul nostru național aflat sub ocupația și controlul efectiv al armatei și serviciilor secrete ale Federației Ruse, care a purtat în 1992 un război împotriva Republicii Moldova. Anexarea Crimeii de către Federația Rusă a dezlănțuit un proces care are ca mize anexarea altor regiuni din estul și sudul Ucrainei, precum și a Transnistriei, a raionului Ștefan Vodă, care să asigure conexiunea cu sudul Basarabiei istorice (fosta regiune Ismail), precum și a UTA Găgăuzia. Moscova râvnește nu doar întreg litoralul nordic al Mării Negre, ci și gurile Dunării. În ecuația geopolitică a regiunii, nu Tiraspolul, ci Moscova este actorul care ne dă de furcă, iar Moscova, a devenit evident, dorește dezghețarea conflictului moldo-rus din Transnistria.

Planul rusesc al Transnistriei extinse.

Planul rusesc al Transnistriei extinse.

6. Cât de veridic credeți că informează mass-media din Moldova despre situația politică și socială din Ucraina și despre țările implicate în conflict?

– În general, posturile de televiziune și cele de radio, precum și ziarele de mare audiență de la noi se mențin pe linia corectitudinii și obiectivității, reflectând onest evoluțiile din Ucraina.

7. Anterior Rogozin a afirmat că „Dacă Moldova intră în UE – uitați de Transnistria”, apoi , în discuția telefonică dintre liderii Casei Albe și a Kremlinului, s-a discutat despre Transnistria. Ce întorsătură pot lua lucrurile vis-a-vis de conflictul transnistrean?

– Gura păcătosului vorbește ce-i trece acestuia prin minte. Reprezentantul oficial al Moscovei a proferat amenințări care confirmă existența unui plan geopolitic al Moscovei de anexare a Moldovei din stânga Nistrului. Mai mulți observatori politici și experți în problemele regiunii noastre sunt de părere că acest plan vizează și anexarea raionului Ștefan Vodă și a UTA Găgăuzia din interfluviul pruto-nistrean, asigurându-și astfel un continuum de peste 1000 de kilometri liniari al noului său spațiu de control. Avertismentele americane, dar și europene privind abținerea Moscovei de la aplicarea acestui plan privind Moldova transnistreană sau părți ale Moldovei basarabene sunt binevenite. Nu știm însă dacă Moscova le ia cu seriozitate în considerație. Situația cunoaște în regiune, de la o zi la alta, schimbări amețitor de rapide. Ne putem aștepta la surprize neplăcute pe care ni le pregătește Kremlinul. Cred că acum revine tot mai insistent în actualitate ideea Liniei Nistrului, ca linie de apărare, în raporturile Chișinăului cu Moscova.

8. Care este prognoza dvs. referitor la integrarea Republicii Moldova în UE și urmările acestui pas?

– Integrarea europeană este un proces în plină desfășurare. Pe termen lung, Republica Moldova are toate șansele să revină în contextul din care a fost smulsă în 1940. Actualele turbulențe geopolitice din regiunea noastră sunt provocate de Moscova tocmai pentru a zădărnici parcursul european al Ucrainei și Republicii Moldova. Putem miza în procesul de integrare europeană pe solidaritatea și sprijinul natural al Bucureștiului.

Interviu realizat de Verginia Mîțu, pentru Publicația CHIȘINĂU POST.

10 aprilie 2014


Crucea Mântuirii Neamului Românesc într-o Moldovă reîntregită canonic

Septembrie 6, 2011

Crucea Mântuirii Neamului Românesc a fost sfinţită duminică, 28 august, pe culmea Zbihara din preajma localităţii Nisporeni, pe malul stâng al Prutului. Având o înălţime de 35 de metri şi fiind construită, în principal, cu cheltuiala soţilor Gheorghe şi Maria Dohotaru, membri ai filialei „Pantelimon Halippa” din Oneşti (judeţul Neamţ) a Asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina”, Crucea Mântuirii Neamului Românesc reprezintă cea mai mare construcţie de acest fel la răsărit de Prut, fiind, totodată, primul monument din Republica Moldova dedicat unităţii tuturor românilor. Costurile lucrărilor de construcţie a Crucii s-au ridicat la 1,3 milioane de lei moldoveneşti.

Sărbătoare româneascăşi creştinească

Marea Cruce de la Nisporeni este similară Crucii de pe Dealul Perchiu din Oneşti, judeţul Neamţ, şi Crucii din preajma mănăstirii Putna, judeţul Suceava. Lângă Marea Cruce de la Nisporeni a fost construită şi o capelă ortodoxă, locul fiind menit a fi unul de pelerinaj, de reculegere şi de rugăciune pentru orice suflet românesc. Putem avea doar cuvinte de laudă la adresa tuturor finanţatorilor şi ostenitorilor pentru realizarea acestui ansamblu monumental.

Din încredinţarea şi cu binecuvântarea Preafericitului nostru Părinte Patriarh Daniel al Bisericii Ortodoxe Române, Crucea Mântuirii Neamului Românesc a fost sfinţită de un numeros sobor de preoţi în frunte cu Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, Înaltpreasfinţitul Petru, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor, şi Preasfinţitul Corneliu, Episcop al Huşilor.

Vocea Patriarhului Daniel la Nisporeni

Cu prilejul sfinţirii ansamblului monumental de la Nisporeni, Părintele Patriarh Daniel a adresat un mesaj special, în care spune, între altele:

„Crucea este simbolul creştinismului pentru că pe o cruce Iisus Hristos a arătat cât de mult iubeşte Dumnezeu lumea (cf. Ioan 3, 16).

Nici o altă Biserică nu se referă, în viaţa sa liturgică sacramentală, mai mult decât Ortodoxia, la puterea Sfintei şi de Viaţă Făcătoarei Cruci şi nu foloseşte mai mult decât ea simbolul sau semnul crucii, pentru că Sfânta Cruce este semnul iubirii lui Hristos mai tare decât păcatul şi moartea. Ea este „puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18). Prin smerenia Crucii Hristos a biruit mândria şi răutatea demonilor (cf. Coloseni 2, 15). În Cruce sunt ascunse lumina şi bucuria Învierii. De aceea, în fiecare duminică se cântă la Utrenie: „Iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea”.

Ortodoxia înţelege şi trăieşte profund taina nedespărţitei legături care există între Crucea şi Învierea lui Hristos, între dăruirea Sa totală ca om, lui Dumnezeu şi semenilor, pe de o parte, şi dăruirea totală a lui Dumnezeu umanităţii Sale jertfelnice, pe de altă parte. Crucea este manifestarea frumuseţii iubirii jertfelnice a omului mai tare decât teama de moarte, iar Învierea lui Hristos este preamărirea din partea lui Dumnezeu a acestei iubiri. De aceea, Ortodoxia înţelege puterea Crucii ca fiind făcătoare de viaţă, iar slava Învierii ca fiind preamărire a puterii Crucii.

Pecetea tainei Învierii

Creştinat, adică unit cu Hristos prin Botez, pe când se forma ca popor nou în istorie, poporul român poartă în sufletul său în acelaşi timp pecetea tainei Crucii şi Învierii lui Hristos.

În istoria sa plină de războaie de apărare şi retrageri în munţi sau sub pământ, Moldova devine, din timp în timp, răstignire, dar pentru că nu se desparte de Hristos Cel Răstignit şi Înviat rămâne peste vremuri înviere şi „poartă a creştinătăţii”- cum o numea în 1475 Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, după biruinţa de la Vaslui împotriva Imperiului otoman.

Biserica Ortodoxă Română, slujitoarea şi apărătoarea întregii seminţii româneşti

Pământ bogat şi popor darnic, Moldova, deşi devenea din timp în timp loc de năvală sau pripăşire pentru neamuri multe, dăinuie totuşi peste vremuri ca o sfântă conştiinţă de neam de aceeaşi fiinţă cu românii din celelalte provincii, pe care nici muntele, nici râul, nici moartea şi nici răul nu-i pot desparte definitiv. Prin dreapta credinţă în Dumnezeu, izvorul vieţii, al dreptăţii şi al adevărului, Biserica Ortodoxă Română a contribuit cel mai mult la formarea unei culturi a comuniunii de cuget şi simţire a întregii „seminţii româneşti”, pe care au promovat-o constant cronicarii şi mitropoliţii Moldovei în scrierile lor.

Credinţa în iubirea şi puterea veşnică a lui Hristos a inspirat şi a modelat în poporul nostru o cultură a dăinuirii în istorie, cu speranţa biruinţei asupra tuturor ispitelor şi încercărilor venite asupra sa”.

Eveniment de spiritualitate şi demnitate creştinăşi românească

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a mai arătat că se roagă Sfintei Treimi „să binecuvânteze această frumoasă lucrare numită „Crucea Mântuirii Neamului Românesc”, realizată din donaţia familiei Dohotaru din Oneşti, România”, felicitându-i, totodată, pe Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Petru al Basarabiei, precum şi pe toţi clericii şi credincioşii mireni prezenţi la acest eveniment sfânt şi solemn de spiritualitate şi demnitate creştină şi românească.

Presa de pe ambele maluri ale Prutului a relatat, în linii mari, corect evenimentul, cu toate că nimeni dintre jurnalişti nu a dezvoltat subiectul, pentru a se concentra asupra semnificaţiilor profunde ale sfinţirii Crucii Mântuirii Neamului Românesc. Semnificaţiile evenimentului sunt multiple. Ele sunt etnice, istorice, creştine şi, în subsidiar, canonice.

Crucea care uneşte

Întâi de toate, este vorba despre valoarea simbolică a acestui eveniment unic în felul său, comparabil, poate, doar cu Podul de Flori de la Prut, din 6 mai 1990. Ne referim aici la ideea de unitate etnică românească şi la reflexul nostru natural de revenire la matca istorică din care am fost smulşi prin voinţă străină. Crucea Mântuirii Neamului Românesc ar fi putut fi numită cu acelaşi succes şi Crucea Unităţii Neamului Românesc. Unitate care transcende timpul, acoperind imaginar rănile provocate organismului nostru etnic în 1812, 1940 sau 1944.

Trecut, prezent şi viitor la un loc

Când vorbim despre Neamul Românesc şi despre Mântuirea lui, ne referim, evident, la legătura dintre toate generaţiile de români de până la noi, la cea de astăzi, dar, mai ales, la cele viitoare. Trimiterea la înlănţuirea tuturor generaţiilor de români şi punerea acestor legături organice sub semnul Sfintei Cruci demonstrează o viziune normală, bine aşezată şi sănătoasă asupra istoriei noastre naţionale. Dintr-o asemenea viziune se poate naşte şi, cu siguranţă, se va naşte o bună doză de speranţă proiectată din trecut asupra viitorului.

Mărturie creştină

Nici semnificaţiile spirituale, creştine ale evenimentului nu pot fi trecute cu vederea. Sfinţirea Marii Cruci de la Nisporeni este o faptă şi o mărturie vie de credinţă creştină şi ortodoxă într-o lume tot mai secularizată. Nu întâmplător conducerea de stat din Republica Moldova, afiliată formal şi pentru raţiuni de imagine publică Patriarhiei Moscovei, pe fond însă, destul de străină de Ortodoxia autentică, nu a salutat acest eveniment, ba chiar l-a neglijat cu desăvârşire. În paranteză vom reţine că nici ierarhul filorus al locului, episcopul Petru Musteaţă de Nisporeni şi Ungheni, dar nici mitropolitul de obedienţă moscovită, Vladimir Cantarean, autointitulat „al ÎNTREGII Moldove”, nu au catadicsit să participe la acest eveniment creştin de rezonanţă. Dacă manifestările creştine din Republica Moldova nu sunt puse sub semnul Patriarhiei Moscovei, acestea ca şi cum ar fi lipsite de orice rost pentru agenţii de influenţă şi control ai Bisericii Ruse. Astfel, sărbătoarea şi slujba de sfinţire a Crucii de la Nisporeni a stat în întregime sub omoforul Patriarhiei Române.

Moldova sobornicească

Dovada vizibilă de unitate de neam şi de credinţă pe care am avut-o în duminica de 28 august la Nisporeni răstoarnă conceptul moldovenist de inspiraţie străină, dând peste cap şi o serie de planuri ale Patriarhiei Moscovei privind Republica Moldova. Faptul s-a observat în special prin prezenţa la Nisporeni a întâistătătorilor celor două mitropolii româneşti din Moldova istorică. Am arătat mai sus că slujba de sfinţire a Crucii Mântuirii Neamului Românesc a fost condusă de către Mitropolitul Teofan al Moldovei şi Bucovinei, cu reşedinţa la Iaşi, Mitropolitul Petru al Basarabiei, cu reşedinţa la Chişinău, şi Episcopul Corneliu al Huşilor. Este pentru prima dată când am avut, şi nu doar simbolic, imaginea unei Moldove întregi, complete, din Carpaţi până dincolo de Nistru, din Bucovina până în Bugeac, de la marginile Maramureşului până la Dunăre şi Marea Neagră. Asta pentru că vechea Mitropolie a Moldovei şi Sucevei, înfiinţată în 1401, a fost scaunul bisericesc de care a ţinut canonic mai multe sute de ani toată suflarea creştinească şi ortodoxă din Ţara Moldovei şi din jurul ei, pentru că Episcopia de Huşi, înfiinţată în 1592, a avut până în 1812 jurisdicţie canonică efectivă în cea mai mare parte a Moldovei dintre Prut şi Nistru (din ţinutul Greceni până în ţinutul Sorocii), dar şi dincolo de Nistru (până în 1795), peste numeroasele altădată comunităţi de români transnistreni.

Sinoadele mitropolitane reunite la Iaşi şi Chişinău

Preînchipuirea Moldovei întregi prin slujirea înalţilor ierarhi la Nisporeni constituie un precedent canonic important. Acest precedent va trebui să fie urmat de alte manifestări concrete de unitate şi de sobornicitate a Moldovei istorice. Nu e locul şi nici cazul să ne aventurăm acum în propuneri pe marginea subiectului. Considerăm totuşi că modelul de unitate canonică românească din Transilvania, unde există două mitropolii ortodoxe, la Sibiu şi Cluj-Napoca, poate şi trebuie să fie aplicat şi în cazul Moldovei. Precum se ştie, de mai mulţi ani de zile, sinoadele mitropolitane ale celor două mitropolii româneşti din Transilvania se convoacă în şedinţe reunite, adoptând decizii privind întreaga regiune canonică. Este momentul şi cazul să ne gândim la convocarea alternativă, la Iaşi şi Chişinău, a unor şedinţe ale sinoadelor mitropolitane reunite ale Moldovei şi Bucovinei şi ale Mitropoliei Basarabiei. Deocamdată, Mitropolia Basarabiei are un singur ierarh, pe Înaltpreasfinţitul Mitropolit şi Exarh Petru Păduraru. Nu este însă departe timpul când sinodul Mitropoliei Basarabiei va cuprinde şi alţi ierarhi, fie eparhioţi, fie vicari. Şi atunci, sinoadele mitropolitane reunite din ÎNTREAGA Moldovă vor putea decide asupra oricărui aspect al vieţii bisericeşti, ortodoxe şi româneşti, de pe ambele maluri ale Prutului şi Nistrului, ceea ce va îngusta enorm spaţiul de manevră al Patriarhiei Moscovei, uzurpatoarea drepturilor canonice ale Bisericii româneşti din Moldova lui Ştefan cel Mare. Faptul va devaloriza enorm trufaşul şi deşertul titlu de împrumut al celui care se pretinde fără temei canonic şi istoric a fi „mitropolitul ÎNTREGII Moldove” în Patriarhia Moscovei şi a întregii Rusii. Ideea unor sinoade mitropolitane reunite este una realistă, fără conotaţii politice negative, iar aplicarea ei reprezintă o necesitate canonică şi naţională. Sperăm că această idee, conturată doar acum de noi, se va concretiza organizatoric şi instituţional, aşa cum şi ideea Crucii Mântuirii Neamului Românesc s-a întrupat la Nisporeni, spre bucuria sufletească a tuturor celor care simt cu adevărat creştineşte şi româneşte.


Marea Neagră vine spre Palanca sau cum încurcă Dumnezeu planurile moldo-ucrainene

Martie 7, 2011
De la o vreme un şir de agenţii de presă şi publicaţii din Rusia, Ucraina şi România relatează alarmat o creştere semnificativă a nivelului apelor Mării Negre. Limanul Nistrului avansează rapid către Republica Moldova, împingând linia ţărmului tot mai aproape de frontiera moldo-ucraineană în regiunea satului Palanca din raionul Ştefan Vodă. Fenomenul nu este unul izolat. Apele Mării Negre înghit teren nu doar în Ucraina, dar şi în România, Rusia şi Georgia. Totodată, ţărmul sudic al Mării Negre câştigă în înălţime aproximativ 25 de centimetri anual. Marea Neagră parcă ar „fugi” dinspre Turcia către Ucraina şi, implicit, către Republica Moldova. Asistăm la o reconfigurare naturală a liniei ţărmului pontic, iar Republica Moldova are toate şansele să (re)devină ţară direct riverană la Marea Neagră. 

O ştire de la Bucureşti ne anunţă: „nivelul Mării Negre ar putea creşte cu până la cinci metri, fapt care ar duce la inundarea Deltei Dunării, dar şi a localităţilor Sulina, Tulcea, Brăila, Chilia Veche, Ismail şi Reni. „Planul Naţional de Adaptare la efectele schimbărilor climatice”, realizat de Ministerul Mediului, arată ca litoralul va fi cel mai afectat. Acesta va fi influenţat de eroziunea costieră şi creşterea nivelului mării. În cazul plajei din Mamaia, conform datelor Institutului Naţional de Cercetare şi Dezvoltare Marina „Grigore Antipa”, ritmul mediu anual de modificare a liniei ţărmului a fost de 2, 3 metri pe an. Potrivit directorului Administraţiei Naţionale „Apele Române”, Marius Postelnicescu, litoralul va beneficia de investiţii în perioada următoare, având în vedere că Marea Neagră a avansat în ultimii 60 de ani cu aproximativ 12 metri”.

Pe de altă parte, agenţiile din Rusia au relatat că din cauza curenţilor calzi din Marea Neagră, oraşul Eisk este supus riscului de inundare. La 14 februarie s-a înregistrat o creştere bruscă a apelor Mării Azov ca urmare a unui aflux de apă caldă din Marea Neagră, prin strâmtoarea Kerci. Peste 900 de pescari ruşi au fost evacuaţi recent din zona ţărmului în legătură cu această ridicare a nivelului apelor mării.

Spre deosebire de Marea Caspică, în care în ultimii 30 de ani nivelul apelor a scăzut cu 2,5 metri, Marea Neagră, legată de Marea Mediterană prin strâmtoarea Bosfor, cunoaşte o completare permanentă a apelor sale. Pe segmentul de ţărm dintre oraşele georgiene Poti şi Suhumi s-au înregistrat în ultimele decenii o avansare vizibilă a apelor mării, care au înghiţit deja complet ruinele unei cetăţi medievale situate altădată pe ţărm. Fenomenul este mai vechi. În apropierea oraşului Suhumi arheologii marini au descoperit recent, sub ape, ruinele oraşului antic Diocuria.

În august 2009, la Odesa, a avut loc cea de-a II-a Conferinţă internaţională cu genericul „Culoarul mediteraneano-pontic în ultimii 30 de mii de ani: schimbarea cotelor apelor şi adaptarea umană”, for ştiinţific la care au participat circa 100 de specialişti din domeniile arheologiei, geologiei, geografiei, biologiei, ecologiei, climatologiei şi din alte domenii din 18 ţări ale lumii. Cu această ocazie, Valentina Ianko, preşedinte al Institutului de Ştiinţe Aplicate şi profesor la catedra de geologie marină a Universităţii din Odesa, a ţinut să arate că apele Mării Negre au fost şi sunt într-o creştere anuală medie de 3 centimetri. În unii ani această creştere depăşeşte cu mult media anunţată. Potrivit cercetătoarei, în ultimii 10 mii de ani, nivelul Mării Negre a crescut cu peste 100 de metri. Iar în următoarea sută de ani, nivelul apelor Mării Negre ar urma să urce cu circa 3 metri.

Totodată, presa ucraineană bate alarma şi ne anunţă că în următorii 40 de ani, mai exact către anul 2050, litoralul din Crimeea va fi înghiţit de apele mării. Cauza acestui fenomen constă, de asemenea, în schimbările climatice determinate de încălzirea globală, efectul de seră şi creşterea nivelului apelor Oceanului planetar. Ţinând cont de particularităţile de relief ale istmului Perekop, care leagă peninsula Crimeea de continent, întreaga peninsulă ar putea fi înconjurată de apele mării, devenind o insulă în mai puţin de 50 de ani.

Cercetătorii din cadrul Academiei de Ştiinţe a Ucrainei sunt foarte îngrijoraţi de fenomenul creşterii nivelului apelor Mării Negre, întrucât nu doar peninsula Crimeea poate deveni o insulă, dar şi cel mai mare port ucrainean la Marea Neagră, Odesa, ar putea avea de suferit, rămânând în cea mai mare parte sub apele mării, care câştigă teren, avansând an de an.

Aşadar, linia ţărmului avansează anual cu câte 3 metri în partea de nord şi de est a Mării Negre din cauza faptului că nivelul apelor marine creşte în medie cu 3 centimetri. Fenomenul este observat şi în regiunea satului Palanca din raionul Ştefan Vodă, unde linia ţărmului avansează tot mai mult către linia de frontieră moldo-ucraineană. Această linie de frontieră era situată acum câţiva ani la circa 1 800 de metri de litoralul Mării Negre (Limanul Nistrului). Întrucât nivelul de la talpa terasamentului autostrăzii Odesa-Reni în regiunea satului Palanca este de mai puţin de 1 metru faţă de nivelul mării, este de presupus că în următoarele două decenii, apele Mării Negre vor atinge teritoriul naţional al Republicii Moldova. Traseul Odesa-Reni riscă să rămână complet sub ape. Sub apele Mării Negre, evident.

„Natura” înţeleaptă ţine cu noi! Dacă ni s-au luat bucăţi importante din trupul vechii Moldove şi au fost lipite artificial de Ucraina, dacă guvernanţii de la Chişinău au trădat interesul naţional nu o singură dată şi i-au cedat Ucrainei, fără luptă şi fără război, 7 părţi din teritoriul inalienabil al Republicii Moldova (inclusiv insula Nişaliu de 105 hectare, de pe Nistru), dacă Filat, Leancă şi Popov treapădă la Kiev şi fac sluj ba în faţa lui Timoşenko, ba în faţa lui Azarov, iată că „natura” ţine cu noi, iată că ea ne răzbună în sensul cel mai bun al cuvântului.

În anii ploioşi, în care Nistrul îşi iese din albie, cum a fost 2008, Marea Neagră se contopeşte cu Nistrul, iar traseul Odesa-Reni, cu tot cu terasamentul menit să-l înalţe, rămâne sub ape. Este suficient să avem câţiva ani ploioşi ca Nistrul să rupă albia şi, scurtându-şi cursul cu 17 kilometri, să o ia în regiunea Abdiv, direct către Marea Neagră, prin Baibol. Ca teritoriu al Republicii Moldova de dincolo de traseul Odesa-Reni, Baibolul este, de fapt, o baltă cu stufăriş care vine în continuarea Marii Negre. Altitudinea Baibolului faţă de apele mării este de numai 25 de centimetri. Este suficient ca nivelul apelor din Limanul Nistrului să se ridice cu 25 de centimetri, că Marea Neagră va intra în teritoriul naţional al Republicii Moldova. Iată de ce autorităţile ucrainene insistă, pe de o parte, asupra transmiterii în proprietate gratuită şi eternă a traseului Odesa-Reni şi a pământului de sub el (18 hectare) în regiunea satului Palanca, iar, pe de altă parte, aceleaşi autorităţi ucrainene, speriate de surprizele pe care Marea Neagră le oferă de la o vreme, împingând spre nord linia ţărmului, refuză să demarcheze segmentul de frontieră moldo-ucraineană de dincolo de traseu, pe limita inferioară a Baibolului şi a celorlalte teritorii moldoveneşti exclavate.

Vom preciza că Limanul Nistrului este cel mai mare liman la Marea Neagră. El are o lungime de 40 de kilometri, o lăţime de 12 kilometri, o suprafaţă de 360 de kilometri pătraţi şi un volum de apă de 540 de milioane de metri cubi. Legătura Limanului Nistrului cu Marea Neagră se face prin strâmtoarea Bugaz. Balta care uneşte teritoriul Republicii Moldova în zona Baibol (Palanca) se numeşte Balta lui Alexandru Vodă. Portul Cetatea Albă este unul funcţional, iar odată cu avansarea liniei ţărmului spre Baibol, Republica Moldova şi-ar putea construi propriul port la Marea Neagră.

În concluzie, putem afirma că ceea ce nu vor oamenii să facă, are grijă şi face „natura”, mai bine zis, Bunul Dumnezeu. Dacă Filat, Leancă sau Popov se tot căciulesc în faţa Kievului ca să ne lase fără pământul de la Palanca, Dumnezeu zâmbeşte senin, apucă Marea Neagră din partea de sud şi, încet-încet, o înclină mai către noi. E semn clar că Cel de Sus ne iubeşte.

Emil CONSTANTINIU

FLUX, Ediţia de Vineri Nr. 20118 din 04 martie 2011


Drumul realist al Republicii Moldova este cel spre Tratatul de Asociere la UE

Decembrie 24, 2010

Vlad Cubreacov în discuţie cu domnul prof. Dr. Iulian Chifu, analist de politică externă, director al Centrului pentru Prevenirea Conflictelor şi Early Warning, Bucureşti

– Domnule profesor, suntem aproape de finele anului 2010. Cum aţi caracteriza anul care se încheie din punct de vedere al marilor evenimente politice cu impact asupra regiunii Europei de sud-est în care se situează România şi Republica Moldova?

– Este o perioadă de instabilitate cronică, de schimbări tectonice ale situaţiei internaţionale. Este un an greu. Cu măsuri nepopulare, unele de-a dreptul ilogice, cu costuri majore pentru lumea politică în general şi cu reconsiderări ale situaţiei raportului instituţional, dar chiar al relaţiei dintre realism, politicianism, populism, naţionalism şi xenofobie calificată şi pragmatism, respectiv o căutare nouă a meritocraţiei şi reîntoarcerea spre elitele naţionale, capabile să mişte lucrurile pe un trend pozitiv şi să recreeze încrederea oamenilor. Incertitudinea, pe alocuri haosul, fenomene imprevizibile apar peste tot şi credinţa mea este că trebuie să ne obişnuim din ce în ce mai mult să trăim cu această realitate, pentru că lumea contemporană şi resursele epuizate ale dimensiunilor politice nu ne pot oferi altceva, iar credinţa a fost abandonată de marea majoritate a populaţiei – mă refer la credinţa profundă, nu la rituri şi formalisme superficiale.

Patru probleme majore

– Care dintre evenimentele anului 2010 consideraţi că marchează pentru o perspectivă medie şi îndelungată de timp mersul lucrurilor în zona noastră, dar şi în spaţiul mai larg al regiunii extinse a Mării Negre?

– Avem, în momentul de faţă, o perioadă de reflecţie în privinţa marilor teme ale regiunii care pornesc de la regândirea rolului şi formulelor de evoluţie ale instituţiilor europene şi euroatlantice – NATO a făcut deja reflecţia şi a ieşit cu bine din confruntarea cu istoria, în timp ce UE îşi joacă câteva cărţi mari privind supravieţuirea instituţiilor sale aşa cum le ştim, cu efecte majore de decredibilizare, ierarhizare a statelor şi blocaje ale consensului, în contextul tentativelor de salvare a monedei Euro, a căror perspective se vor stabili anul viitor. În al doilea rând, se evaluează gestionarea Rusiei, un stat asertiv, agresiv în mişcări, în revenire de formă şi cu tendinţe revizioniste asumate public. În al treilea rând, se vorbeşte despre modul de abordare mai departe a „noilor democraţii”, respectiv a statelor ieşite din regimuri dictatoriale şi comuniste şi eliberate, după ce şi-au găsit independenţa, care trebuie consolidată, alături de suveranitatea reală şi neatârnarea de fostele metropole – imperiale, federale sau coloniale – şi de integritatea teritorială în graniţele recunoscute internaţional. În al patrulea rând, se discută substanţial gradul de implicare al SUA în regiune. Peste toate, schimbările majore ce au loc după războiul ruso-georgian şi criza economică globală, mai nou criza datoriilor suverane din Europa, împing dezbaterea spre a stabili dacă vorbim despre schimbări de nuanţă, de etapă, adaptări ale sistemului internaţional sau deja e vorba despre o schimbare a însăşi naturii Relaţiilor Internaţionale. Sunt probleme ce preocupă toate minţile serioase ale lumii şi de aceea am adus în prim-plan reflecţia asupra acestor teme în regiune pentru a determina reflecţia şi în rândul elitelor statelor regiunii, dar mai ales reacţii ale autorităţilor la aceste schimbări şi bune practici ce pot fi oferite potrivit particularităţilor fiecărui actor din regiune.

– Reuniunea OSCE de anul acesta, de la Astana, nu a adus nici un progres pentru Republica Moldova, în ceea ce priveşte soluţionarea diferendului moldo-rus din Transnistria. Ce şanse credeţi că ar avea o soluţionare justă a acestui diferend de acum încolo?

– Nu se pune problema unei soluţii pe termen scurt sau mediu decât dacă vrem consfinţirea unei realităţi ce este impusă de la început, inacceptabilă pentru nici un stat serios, cu atât mai mult aici, la marginea Europei. Este un spaţiu de confruntare, de rivalitate geopolitică, tentativele şi deschiderile în sensul soluţionării fiind deja depăşite. Orice încercare de a tulbura astăzi liniile de dezvoltare existente, mergând de la relansarea discuţiilor în mecanismul 5+2. În relaţiile bilaterale dintre Chişinău şi Tiraspol, în formulele de construcţie a încrederii poate duce la un dezastru total, respectiv la o soluţie proastă a situaţiei care să înglobeze în interior contradicţii şi mai puternice şi sâmburii viitoarelor conflicte. Schimbările din regiune, revizionismul Rusiei, subordonarea asumată de către Ucraina faţă de interesele Moscovei în regiune, eventuala schimbare de Guvern sau de orientare la Chişinău pot duce la costuri majore pentru situaţia din regiune.

Transnistria, testul de europenitate al Rusiei

– După cum cunoaştem, Republica Moldova şi regiunea ei de răsărit, Transnistria, au făcut obiectul discuţiei cu ocazia Întrevederii franco-ruso-germane, de la Deauville, dintre preşedinţii Sarkozy şi Medvedev şi cancelarul Merkel. Ce impact practic ar putea avea înţelegerile la care au ajuns cei trei lideri privind situaţia din Republica Moldova.

– A fost o anumită deschidere după summitul Merkel-Medvedev-Sarkozy, o tentativă de a propune Moscovei să realizeze angajamentele de resetare a relaţiilor promise, iar acest lucru să se realizeze în Transnistria. Din păcate, textul şi propunerile Moscovei ce au urmat au fost complet inacceptabile pentru UE şi pentru situaţia din regiune, nu au dovedit decât continuarea unei politici de scindare a unităţii statelor europene şi de sfidare a bunului-simţ politic, a logicii şi credibilităţii actorilor regiunii. Rezultatul a fost unul în care Rusia a reiterat acuzaţii inacceptabile la adresa unui stat european şi aceeaşi propagandă depăşită privind românizarea, contestarea frontierelor sau instabilitatea supravieţuirii statului Republica Moldova, motiv pentru care s-a demonstrat neseriozitatea demersului. Mai mult, apariţia publică a datelor privind amplasarea de către Moscova a arsenalelor de rachete nucleare cu rază mică de acţiune în timp ce se discuta dezarmarea nucleară şi opţiunea de zero arme nucleare în lume, sau accesul major la resursele de informaţii ale SUA prin reţele de spionaj acoperite în plină resetare a relaţiilor ruso-americane, pentru ca ulterior unii dintre spionii expuşi să devină vedete de pictorial şi să se lanseze în viaţa politică, continua sfidare a unui stat european, Marea Britanie, în care Rusia şi-a permis să lanseze operaţiuni de ucidere a unor ofiţeri refugiaţi cu material nuclear, expunând un mare număr de civili şi apoi recompensând pe ofiţerul responsabil de operaţiune, căutat la nivel internaţional, printr-un fotoliu în Duma de Stat, pe listele Partidului premierului Putin, toate acestea arată consecvenţa în bătaie de joc la adresa lumii întregi şi lipsa oricărei dorinţe de a deschide porţile şi asuma un dialog real din partea Rusiei cu restul lumii.

– Franţa şi Germania au acceptat discutarea aşa-numitului plan Medvedev pentru o structură de securitate pan-europeană. Pe cât de reale consideraţi că ar fi şansele ca un asemenea plan să fie pus în aplicare?

– O asemenea situaţie este exclusă. Singurul lucru admis este discutarea propunerii, iar singurul loc unde această discuţie se poate produce este OSCE, organism depozitar al angajamentelor de securitate europene. Mai mult, lucrurile sunt clare şi au fost stabilite la summitul NATO de la Lisabona. Rusia trebuie să demonstreze că vorbele sale sunt dublate şi de fapte, nu sunt doar manifestări ale propagandei, şi că respectă regulile existente înaintea trecerii la evaluarea unor noi reguli. Acordurile de la Helsinki din 1975 au necesitat 10 ani de negocieri anterioare, or, astăzi avem timp să reluăm un asemenea proces? Şi de ce? Pentru un actor revizionist al sistemului, nemulţumit de locul rezervat pe care şi l-a asumat? Ce facem cu regulile existente, cu angajamentele pe care le avem pe masă? Facem tabula rasa, revenim la zero şi pornim negocieri (ce se întâmplă între timp cu Europa), menţinem situaţia existentă cramponându-ne de statu-quo cu riscul irelevanţei sau încercăm serios o discuţie şi acceptarea unor poziţii legitime, cu condiţia respectării tuturor aranjamentelor existente – în primul rând integritatea Georgiei, acordul de încetare a focului girat de Franţa şi respectarea regulilor existente şi a angajamentelor existente? Căci nu poţi semna nici un acord cu un partener care nu respectă angajamentele deja asumate. Cum, altfel, le va respecta pe cele viitoare?

Propunerile domnului Medvedev nu au de a face cu securitatea, nici cu apărarea comună

– Planul Medvedev trebuie privit ca o alternativă la proiectele de securitate ale NATO? Mă refer aici şi la scutul american antirachetă, a cărei instalare în România ar fi preconizată pentru anul 2015.

– Proiectul grupului Valdai, al lui Serghei Karaganov, preluat sub forma propunerilor pentru securitatea în Europa de Dmitri Medvedev, nu au de a face cu acţiunea şi regulile apărării comune propuse de alianţa politico-militară nord-atlantică, cea care-şi rezervă, potrivit Conceptului Strategic adoptat la Lisabona, la sfârşit de noiembrie, dreptul de a apăra statele, cetăţenii şi teritoriile statelor membre cu orice mijloace, inclusiv cu cele nucleare, atât timp cât există arma nucleară în lume. Scutul antirachetă a făcut saltul de la apărarea trupelor şi comandamentelor NATO la apărarea teritoriilor statelor membre şi a cetăţenilor împotriva atacurilor cu rachete, cooperarea cu Federaţia Rusă fiind acceptată de către Alianţă la nivelul schimbului de informaţii. Nu e însă posibil, cum doreşte Moscova, să participe la toate fazele montării sistemului pentru că asta ar însemna furt de tehnologie sau transfer consfinţit de tehnologie militară. Nu poate avea nici drept de veto pe locul de amplasare al sistemului – cu atât mai mult cu cât SUA a modificat deja, la cererea Moscovei, sistemul, pentru a nu avea capabilităţi explozive şi a nu putea fi utilizată ofensiv, ci doar defensiv, fără încărcătură explozivă cu acţiune prin pulverizarea ţintei la impact din energia cinetică şi viteza interceptorilor. Nici asumarea de către Rusia a unui drept de veto la lansarea unei contra-rachete nu e posibilă, odată ce această decizie trebuie luată în secunde şi cel mult minute, când o rachetă se îndreaptă spre teritoriul aliat, nu după întrunirea Consiliului NATO-Rusia şi parlamentări de oportunitate. Nici varianta asumării de către Rusia a responsabilităţilor pe o parte a spaţiului Aliat sau al partenerilor nu e posibilă din cauza principiului indivizibilităţii apărării NATO. Propunerile domnului Medvedev nu au de a face cu securitatea, nici cu apărarea comună, şi sunt apanajul OSCE, iar elementele concrete de preocupare pot fi discutate în cadrul Consiliului NATO-Rusia, aşa cum NU a făcut-o Rusia înainte să invadeze Georgia, la 8 august 2008, dacă avea vreo îngrijorare.

Drumul realist al Republicii Moldova este cel spre Tratatul de Asociere la UE

– Anul acesta oficiali de la Chişinău şi de la Bucureşti au reluat ideea ca Republica Moldova să fie inclusă în pachetul Balcanilor Occidentali pentru aderarea la Uniunea Europeană. Ţinând cont de evoluţiile din regiune şi de semnalele transmise de Bruxelles, consideraţi că Republica Moldova are vreo şansă cât de cât reală să fie acceptată în acest pachet?

– Personal nu consider o ţintă această idee. Ea ascunde însă o aspiraţie reală, respectiv dobândirea de către Republica Moldova a unui angajament de tip Salonic pentru ţările Balcanilor Occidentali, că vor fi admişi în UE, sau de tip Summitul NATO de la Bucureşti pentru Georgia şi Ucraina, dacă vreţi. Aceasta este ţinta Chişinăului, nu o ipotetică alăturare unor state din Balcanii de Vest cu mari probleme, unele dintre ele cu şanse infime de a le rezolva prea repede. Drumul realist este cel spre Tratatul de Asociere, pe care Republica Moldova îl va putea accesa în 2 ani şi jumătate-3, după concretizarea liberalizării vizelor şi a acordului întărit şi comprehensiv de comerţ liber. Totul depinde însă de o continuitate a politicilor şi orientărilor la Chişinău, de menţinerea ritmului reformelor şi de un guvern coerent, capabil să realizeze aceste reforme. În plus, Partidul Comuniştilor nu trebuie să fie parte a guvernării şi trebuie să asigure succesiunea, să se reformeze şi să se transforme din formaţiunea anacronică de astăzi într-un partid european frecventabil. Are nevoie de un mandat în opoziţie pentru acest lucru. Schimbări importante trebuie să facă şi alte formaţiuni politice pentru a deveni partide construite realist, pe reguli de reprezentare, nu partide de lideri, partide proprietatea unor oligarhi sau manevrate de oligarhi, nici partide unipersonale, în care totul depinde de voinţa tătucului de partid. Mai mult, trebuie dovezi clare că drumul european este ireversibil pentru a valorifica o fereastră de oportunitate reală pe care încă o are Republica Moldova, singurul stat din Parteneriatul Estic capabil să prindă acest ultim vagon al ultimului tren pentru multă vreme spre Occident.

Rusia are mari probleme, dar e prea demnă, într-un sens negativ, pentru a-şi accepta slăbiciunile

– După cum se ştie, un val de violenţe etnice a fost declanşat, la 11 decembrie, la Moscova şi Sankt Petersburg şi s-a extins în multe dintre marile oraşe şi regiunile Federaţiei Ruse. Liderul spiritual rus, patriarhul Kirill Gundiaev, a avertizat asupra posibilităţii destrămării Federaţiei Ruse pe criterii etnice, vorbind despre „ciocnirea radicalismelor etnice” din această ţară. Care sunt, în opinia dumneavoastră, cauzele acestui tip de evoluţii interne din marea federaţie de la răsărit şi ce pronosticuri s-ar putea face în legătură cu acest subiect?

– Este o lume contradictorie, cu multe probleme structurale pendinte şi neabordate la timp, eventual ascunse sub faldurile propagandistice, populiste şi de agresivitate pe care le emană actuala conducere. În fapt oricine poate spune că Moscova a pierdut Nordul Caucazului, că nu are mijloace şi instrumente să calmeze situaţia, că forţa militară, coruperea liderilor prin cumpărare cu bugete deblocate la nivel federal şi tolerarea abuzurilor liderilor locali nu mai dă rezultate. Şi în Asia Centrală, pătrunderea radicalismelor islamice riscă să arunce în aer stabilitatea. Rusia are mari probleme, dar e prea demnă, într-un sens negativ, pentru a-şi accepta slăbiciunile şi a solicita sprijin internaţional, eventual a asculta soluţiile altor state. Exacerbarea puterii, dorinţa de a acoperi sub preşul fanfaronadei cu olimpiada de la Soci şi Campionatul Mondial de Fotbal nişte realităţi dezastruoase nu ajută nici conducerea Rusiei pe termen mediu şi lung, nu satisface nici elitele şi leadershipul rus, sătui de spoială şi conştienţi de problemele pe care stă Federaţia. Cred că Federaţia Rusă trebuie să realizeze că pentru a-şi soluţiona problemele are nevoie de stabilitate şi un guvern credibil în Sudul Caucazului şi că o Georgie puternică, în deplin control al teritoriului său naţional, este un partener extrem de important în această întreprindere, spre deosebire de teritorii necontrolate, pline de luptători voluntari de toate formaţiile şi avizi să-şi procure mijloacele prin violenţă, cum sunt cei de la Suhumi şi Ţhinvali sau din republicile nord-caucaziene.

Rusia nu ştie să abordeze România (sau nu vrea) plecând de la demersuri simbolice cu relevanţă majoră

– Să trecem la alt subiect important. Ce comentarii s-ar putea face în legătură cu nivelul actual al relaţiilor ruso-române?

– Cele două părţi se ignoră, nu au neapărată nevoie una de alta, iar Rusia nu ştie să abordeze România (sau nu vrea) plecând de la demersuri simbolice cu relevanţă majoră precum scuzele pentru Ribbentrop-Molotov, pentru raptul Basarabiei sau deportările de cetăţeni români în Siberia, pentru toate suferinţele aduse poporului român prin decimarea elitelor sale şi implementarea forţată a comunismului, pentru furtul tezaurului şi pentru alte vicisitudini istorice. Numai o declaraţie clară a unui oficial rus de rang înalt, dublată de retrocedarea măcar a actelor Tezaurului, cu valoare istorică, ar juca un rol mult mai mare în detensionarea relaţiilor reciproce, aşa cum a făcut-o Rusia prin recunoaşterea masacrului de la Katyn împotriva Poloniei şi scuzele aferente, simbolice, dar relevante în relaţiile civilizate, moderne ale unor state. Gesturi neprieteneşti, turnătorii ieftine sau ameţirea unor parteneri din UE sau a unor aliaţi din NATO ai României nu are cum să ajute. România este conştientă de poziţia sa, nu revendică nimic de la nimeni, ajută acolo unde poate, este consecventă cu realitatea din teren şi frontierele existente, îşi asumă şi ruperea poporului său în două state, dar îşi doreşte o sincronicitate a dezvoltării celor două state şi a Ucrainei în sens european şi respinge orice tentativă de reînviere a teoriilor revizioniste, propagandistice staliniste de existenţă a unui popor moldovenesc şi a unei limbi moldoveneşti diferite de poporul român şi de limba română. Recunoaşterea acestei realităţi deschide larg calea cooperării cu Rusia pe bazele respectului reciproc şi a intereselor României. România îşi cunoaşte limitele, nu încearcă un excepţionalism politic sau gesturi reprobabile, traversează criza cu greu, respectând regulile europene ale limitării deficitului bugetar, pe seama cetăţenilor săi şi a austerităţii, dar nu face rabat de la ideile şi convingerile sale, de la angajamentele sale, inclusiv de ajutorare a Republicii Moldova, de furnizare a ajutorului pentru dezvoltare Chişinăului, Belgradului şi Tbilisiului.

Între Bucureşti şi Kiev nu există probleme ce să nu fi intrat într-un mecanism multilateral, european, de rezolvare

– Un vecin important al României şi al Republicii Moldova este Ucraina. Odată cu schimbarea conducerii de la Kiev şi adoptarea unor noi priorităţi de politică internă şi externă de către vecinul nostru din răsărit, care ar fi punctele problematice în raporturile noastre cu acest vecin?

– Astăzi câteva din punctele de divergenţă par a se afla pe un trend pozitiv, de depăşire a acestor realităţi. Ucraina a avut probleme în gestionarea şi stabilirea poziţiilor sale, chiar în această perioadă încearcă să evalueze relaţia sa la Vest, cu România şi Republica Moldova. România a salutat solicitarea preşedintelui Ianukovici către staff-ul său din Consiliul de Securitate naţională, dar mai ales discuţiile bilaterale la nivel de miniştri de Externe între cele două ţări, de la Astana, şi viitoarea vizită a ministrului de Externe ucrainean la Bucureşti, la începutul anului 2011. Astăzi nu există între Bucureşti şi Kiev probleme ce să nu fi intrat într-un mecanism multilateral, european, de rezolvare, chiar dacă se aşteaptă răspunsuri şi decizii la majoritatea acestor subiecte. După pronunţarea Curţii de la Haga privind delimitarea zonelor economice exclusive, ambele părţi au putut trece la exploatarea resurselor din regiune, lucru imposibil după al doilea război mondial. În ciuda modificărilor de orientare şi de trend de la Kiev, România respectă opţiunile vecinului său şi face observaţiile necesare în format bilateral sau multilateral, european, pe canale diplomatice, fără a se aventura în tirade publice, fapt care, cred eu, este de apreciat la Kiev şi constituie o premisă solidă pentru dezvoltarea relaţiilor şi soluţionarea tuturor punctelor de divergenţă, de la canalul Bâstroe – intrat în mecanismul Convenţiei de la Espoo – la situaţia minorităţilor – pe baza reciprocităţii şi a regulilor europene – problema Krivoi Rog (pe baza înnoirii acordului de protecţie reciprocă a investiţiilor în format european) sau problema semnării tratatului de mic trafic de frontieră (pe baza regulilor europene şi cu respectarea nevoilor tehnice de satisfacere a populaţiei vizată de acord, la nivelul unui număr suficient de consulate aflate la distanţă acceptabilă de domiciliul solicitanţilor).

România va susţine mersul european al Republicii Moldova

– Să venim mai aproape. Raporturile dintre Chişinău şi Bucureşti fac obiectul unei preocupări sporite în cele două state ale noastre. Ce ne lipseşte acum pentru a putea considera că relaţiile dintre cele două capitale sunt înfloritoare?

– Cred că suntem într-o perioadă în care relaţiile sunt înfloritoare ca niciodată. Stabilitatea de un mandat întreg şi renunţarea la perioade succesive electorale, menţinerea sustenabilităţii orientării europene şi a sensului şi ritmului reformelor şi renunţarea de către anumiţi politicieni, a mass-media asociate unor forţe politice şi unor instrumente de propagandă la retorica antiromânească şi acceptarea realităţii similitudinii români-moldoveni este pasul esenţial pentru închiderea completă a oricărui contencios. Cu toată părerea de rău a unei eventuale schimbări de orientare, România va susţine mersul european al Republicii Moldova, chiar dacă politicienii vor ignora voinţa alegătorilor şi vor opta pentru o altă orientare şi o amânare a reformelor, cu pierderea inclusiv a şanselor apropierii de UE.

– Ce proiecte comune ar fi prioritare pe agenda bilaterală pentru strângerea acestor raporturi şi aducerea la un punct maxim al lor, astfel încât să putem culege tot mai multe roade ale acestora?

– Cred că proiectele necesare au fost enunţate şi lansate deja, trebuie să se concretizeze odată cu stabilirea puterii politice la Chişinău. De la proiectele cu finanţare românească în zonele rurale, la cele de investiţii în infrastructură, interconectarea reţelelor energetice şi preluarea acquis-ului european şi procedarea la reformele necesare, toate sunt proiecte majore ce trebuie realizate în viitorul mandat, concomitent cu paşii Republicii Moldova spre libera circulaţie, comerţ liber cu UE şi statutul de stat asociat la Uniune.

Fără a fi perfectă, România este un stat european partener de echipă

– Cum se înscrie ca atare şi cum este privită astăzi România în peisajul european? Ce s-ar putea spune despre succesele sau insuccesele politice ale Bucureştiului în 2010? Care dintre aceste realizări şi eşecuri sunt de mâna întâi?

– România îşi urmează neabătut drumul spre integrarea europeană, cu sincopele şi dificultăţile pe care le dau situaţia crizei, situaţia politică internă în unele state europene partenere, efectul creşterii naţionalismului, xenofobiei şi populismelor europene ce antrenează un număr de lideri să sacrifice temele europene şi partenerii europeni pe altarul pragmatismului electoral intern. Fără a fi perfectă, România este un stat european partener de echipă, deşi suferă de problemele instituţionale europene, de prima criză ce loveşte Europa unită şi tulbură Euro, care face ca aceleaşi două state ce au respins Tratatul Constituţional acum câţiva ani (din raţiuni interne domestice) să încerce şi astăzi exportul de costuri ale proastei gestiuni interne către parteneri externi europeni sau către Uniunea Europeană ca întreg. Aceste dureri de creştere vor trece, probabil, şi, fie vom avea o altă Uniune Europeană, fie aceasta va reuşi să-şi asume propriile slăbiciuni şi să disciplineze şi statele mari şi puternice în a respecta tratatele şi angajamentele pe care şi le-au luat şi pe care le-au semnat. Realizarea majoră este intrarea în normalitate şi asumarea situaţiei reale interne, munca susţinută pentru a recupera diferenţele, cu sudoarea şi munca tuturor cetăţenilor – şi inabilităţi vizibile ale lidershipului politic aflat la guvernare – dar fără a revendica ce nu-i aparţine sau a nega propriile slăbiciuni. Eşecul major este inabilitatea de a oferi României un Guvern cu susţinere largă şi care să le redea românilor speranţa.

În Republica Moldova totul depinde de înţelepciunea liderilor politici

– În încheiere, cum apreciaţi că va fi anul politic şi geopolitic 2011 pentru Republica Moldova?

Decizia sfârşitului de an, a Guvernului şi a orientării este cea determinantă pentru următorul an sau următorii ani, cu un risc major de cădere în băltire, lipsă de realizări şi administraţie vetustă, cu suferinţe majore pe care le-ar putea impune propriei populaţii în mod inutil. Totul depinde de înţelepciunea liderilor politici şi a reprezentanţilor din Parlament care au posibilitatea abandonării unor decizii proaste în favoarea unei majorităţi proeuropene clare, chiar dincolo de liniile de demarcare partinică. Să sperăm că sfintele sărbători şi Crăciunul le vor da politicienilor şi parlamentarilor de la Chişinău mintea cea de pe urmă pentru a prinde ultimul firicel de fantă de oportunitate pentru Republica Moldova pentru a evita prăbuşirea în stabilitatea şi nemişcarea anacronică a unui regim fără orizont.

– Domnule profesor, vă mulţumim.


Guvernul Filat-Palanca

Octombrie 28, 2010

Există în tradiţia onomastică românească o serie de nume de familie, de regulă ale unor mari personalităţi, care primesc, prin cratima de rigoare sau fără ea, numele unei localităţi sau al unei regiuni. Este vorba despre localităţi de care numele unei sau altei personalităţi s-a legat indestructibil şi pentru totdeauna. Astfel, aducem cu titlu de exemplu nume ca: Gheorghe Ionescu-Siseşti, Petre Constantinescu-Iaşi, Alexandru Brătescu-Voineşti. Uneori şi părintele Vasile Ţepordei din Basarabia, capturat în România şi deţinut în GULAG, dincolo de Cercul Polar, la minele din Vorkuta, a semnat cu numele Ţepordei-Vorkuta. Nume de locuri ca Argeş, Prahova, Piteşti, Gherla apar, de asemenea, în numele de familie compuse ale unor personalităţi române.

De ce am recurs la această incursiune în onomastică? Simplu. Pentru că anunţam în titlu un nume compus: Filat-Palanca. Va trebui să ne obişnuim cu acest nume. Putem spune cu toată certitudinea că cea mai mare ispravă a guvernului Filat-Palanca este maxima lui disponibilitate pentru transmiterea pentru totdeauna sub jurisdicţia altui stat a unei părţi strategic importante a teritoriului naţional, şi anume, a unui segment de 7,77 kilometri (18 hectare) care reprezintă singura cale terestră de acces dinspre Ucraina spre sudul înstrăinat abuziv, în 1940, al Moldovei istorice, cu litoralul basarabean al Mării Negre şi accesul la Dunăre de la revărsarea acesteia în mare până aproape de gura Prutului.

Am abordat în FLUX subiectul Palanca în mai multe rânduri. A fost o perioadă când doar FLUXUL scria despre această fărădelege iniţiată şi semnată de Lucinschi, promulgată de Voronin şi asumată sută la sută de Filat şi toată compania AIE, cu intenţia declarată de a duce până la capăt ceea ce a început Lucinschi. După ce am bătut alarma şi ne-am opus în Parlament, în spaţiul public, inclusiv în presă, acestei fărădelegi, ni s-au alăturat şi alţii. Printre aceştia au fost Petru Grozavu de la „Ziarul de gardă” şi Alexandru Petcov de la „Omega”. Alte publicaţii de la Chişinău au avut o reacţie foarte întârziată şi, în general, timidă, flască, blegită chiar, dacă nu deranjează termenul. Presa de la Bucureşti a luat apă în gură, pentru că, – dragă Doamne! – „ai noştri” sunt la putere la Chişinău şi nu se cuvine ca cineva din Bucureşti să ia în răspăr iniţiativa şi lucrarea unui român între români – nepreţuitul şi venerabilul Petru Chirilovici Lucinschi, singurul cavaler al ordinului „Steaua României” în grad de colan între Prut şi Pacific. Unde mai pui că acum relaţia superromânului Petru Chirilovici Lucinschi cu vechiul său om de încredere Vladimir Filat se certifică prin plasarea lui Chiril Petrovici Lucinschi în lista electorală a lui Filat, iar unele înalte feţe de la Bucureşti privesc, ca şi altădată, cu mare drag spre această combinaţie politică a celor doi înstrăinători de pământ al ţării. Nimeni nu a vibrat la sloganul „Palanca, pământ românesc”, nimeni nu şi-a luat palmele de la ochi pentru a vedea legătura dintre proiectul ucrainean „Palanca” şi proiectul „Bâstroe”, nimeni nu a schiţat un gest de revoltă sau de protest.

Duminică, 24 octombrie, Vladimir Filat a descins la Palanca. Ca orice criminal care revine la locul crimei, Filat a ţinut să meargă la Palanca, încercând să cumpere bunăvoinţa locuitorilor prin pomeni electorale. Pretextul formal pentru această vizită a ţinut de marcarea a 600 de ani de la prima atestare documentară a localităţii, aşa cum ne anunţă şi un comunicat de presă transmis de Guvern spre „difuzare imediată”. Spilcuitul premier cu chica răsădită în Elveţia, a făcut donaţii şcolii din localitate, măgulindu-i mieros pe pălănceni. El nu a ezitat să arunce însă şi o evidentă umbră de reproş în obrazul oamenilor de la Palanca, pentru că aceştia „ştiu să fie uniţi”. Filat a avut cât se poate de clar în vedere solidaritatea de care au dat dovadă pălăncenii în ultimul an, opunându-se intenţiei sale anticonstituţionale de transmitere sub jurisdicţie străină a unei părţi a teritoriului nostru naţional. Comunicatul de presă ne mai anunţă în doi peri că „Prim-ministrul a urat pălăncenilor mulţi ani, multă sănătate şi cât mai multe realizări”.

Factori de la Chişinău şi de la Kiev s-au grăbit pe parcursul acestei luni să ne anunţe că nu mai e mult până departe şi că este o chestiune de doar câteva luni pentru ca Ucraina să primească sub veşnică jurisdicţie coridorul strategic la Palanca, fără de care sudul Basarabiei pierde foarte mult din valoarea lui geopolitică de enclavă între România şi Republica Moldova. Până acum, presiunea opiniei publice de la noi a fost suficientă pentru a da peste cap angajamentele repetate ale lui Vladimir Filat şi ale ministrului său de Externe, Iurie Leancă, de a onora slugarnic termene fixate cu pretenţie imperială de puterea de la Kiev. Guvernul condus de Filat şi Leancă a refuzat să sesizeze Curtea Constituţională pentru a demonstra că Petru Chirilorvici Lucinschi şi camarila nu au avut nici un drept să semneze, în 1999, la Kiev, promisiuni de înstrăinare a teritoriului inalienabil al ţării şi că ratificarea de către comuniştii lui Voronin, în 2001, a celor semnate de Petru Chirilovici Lucinschi sunt lovite de nulitate, întrucât atentează la Constituţie şi la integritatea teritorială a statului. Nu ne mai întrebăm de ce a refuzat guvernul Filat să se adreseze Curţii Constituţionale. Lucrurile sunt evidente. Altminteri nu ar mai fi apărut în lista electorală a PLDM o frumuseţe de odraslă prezidenţială ca Chiril Petrovici Lucinschi.

S-ar putea ca în cazul acestei echipe verzi ca veninul numele de Filat-Palanca, pe care îl anunţam în titlu să fie incomplet şi, astfel, insuficient. Spuneţi şi dumneavoastră dacă numele de Lucinschi-Filat-Palanca nu s-ar potrivi mai bine.


Potenţialul pentru escaladarea cursei înarmărilor în regiune este enorm

Mai 24, 2010
Interviu cu domnul prof. Dr. Iulian Chifu, analist de politică externă, director al Centrului pentru Prevenirea Conflictelor şi Early Warning, Bucureşti

– Domnule profesor, după alegerile prezidenţiale din Ucraina, raporturile acestei ţări cu Federaţia Rusă au cunoscut o reaşezare simţitoare, o resetare, ca să apelăm la un termen în vogă. La ce urmări ar trebui să ne aşteptăm pe planul securităţii regionale la Marea Neagră, ţinând cont de această reaşezare?

– Cred că sunt de remarcat în primul rând viteza, agresivitatea şi consistenţa cu care Moscova s-a mişcat în sensul preluării pentru sine a componentelor de securitate, apărare şi politică externă ale statului ucrainean, urmate de elemente de preluare a infrastructurilor energetice şi economice. Un asemenea demers este imposibil fără consimţământul Kievului oficial, care a consfinţit la cele 17 întâlniri bilaterale la vârf, la semnarea acordurilor de la Harkov şi a declaraţiilor comune la nivel de preşedinţi. Senzaţia este a unei abandonări a unei părţi esenţiale a suveranităţii naţionale şi pertractări strategice cu consistenţă contra unor promisiuni tactice marginale.

Cred însă că agresivitatea şi viteza au speriat autorităţile ucrainene în funcţie, şi pe baza reacţiilor opoziţiei şi ale populaţiei, şi pe baza unor reacţii mai substanţiale ale grupurilor chiar susţinătoare ale Puterii. Putem recunoaşte un anumit recul faţă de avântul iniţial şi, în funcţie de modul în care Moscova va respecta angajamentele luate la nivelul cantităţilor de gaz şi petrol tranzitate şi livrate şi a investiţiilor făcute, luna de miere riscă să se încheie undeva în lunile februarie-martie anul viitor.

Concederea controlului pe Crimeea şi acordul de la Harkov are relevanţă asupra securităţii regionale pentru că el prevede posibilitatea schimbării capabilităţilor Flotei Mării Negre. Sosirea la Sevastopol a 10 submarine, dintre care 3 de clasă Lada, a unor corvete noi, a port-elicopterului Mistral francez, toate vor determina o creştere substanţială a capabilităţilor de proiectare a forţei şi un schimb de generaţie a armamentului convenţional din regiune, lucru care nu poate fi ignorat de statele regiunii, în primul rând de Turcia şi România. Potenţialul pentru escaladarea cursei înarmărilor în regiune este enorm, în paralel cu abandonarea de către Ucraina a prerogativelor şi responsabilităţilor sale ca stat riveran Mării Negre către Rusia, fapt ce o împinge spre periferia jocurilor din regiune, spre o relaţie bilaterală unică şi nu spre valorificarea poziţiei sale în dezbaterile regionale multilaterale.

– Ce impact are şi va avea asupra contextului regional de securitate acordul ruso-ucrainean, intrat în vigoare după ratificarea în Rada Supremă de la Kiev, privind staţionarea flotei militare ruse în Crimeea până în anul 2042?

Impactul major va fi asupra Ucrainei, a integrităţii sale teritoriale, a stabilităţii şi securităţii sale, dar chiar şi la adresa statalităţii Ucrainei. Gestul este simbolic şi marchează o concedere a controlului regiunii către Federaţia Rusă, iar efectul de antrenare al deciziei este complicat şi cu efecte secundare majore. Un prim efect de antrenare poate fi Citește în continuare »


Profilul strategic al României, în creştere fundamentală

Februarie 8, 2010

Interviu cu domnul prof. dr. Iulian Chifu, analist de politică externă, director al Centrului pentru Prevenirea Conflictelor şi Early Warning, Bucureşti

Vlad Cubreacov: Mult stimate domnule profesor, România şi-a dat zilele acestea acordul pentru amplasarea pe teritoriului său, începând cu anul 2015, a scutului american antirachetă. Urmează ca legislativul de la Bucureşti să aprobe decizia luată în acest sens de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. În ce constă scutul antirachetă şi ce ameninţări ar urma să contracareze?

Iulian Chifu: Scutul antirachetă este o componentă a unui program global american menit să asigure apărarea antirachetă a trupelor SUA, facilităților SUA şi aliaților săi. Ameninţările pe care le contracarează sunt rachetele cu rază medie şi lungă de acţiune cu încărcătură convenţională sau nucleară ce ar viza statele membre NATO şi partenerii SUA. Acordul vine în virtutea Parteneriatului Strategic SUA-România încheiat în 1997 şi ca urmare a deciziei summitului NATO de la București, din 2008, în baza căreia solidaritatea şi indivizibilitatea apărării statelor membre ale Alianței creşte, inclusiv din punctul de vedere al Apărării anti-rachetă.

– Care ar urma să fie gradul de acoperire teritorială a acestui scut antirachetă?

Scutul este parte a sistemului antirachetă american şi e o componentă care, împreună cu alte facilităţi, ar urma să asigure apărarea în special a Sud-estului Europei, a statelor precum România, Bulgaria, Turcia, Grecia şi a statelor Balcanilor de Vest, dar şi, conjunctural, a altor spaţii. Fiind vorba despre noul proiect al Abordării Gradual-Adaptative, aprobate de Președintele Obama la 17 septembrie 2009, la revista apărării antirachetă, e posibil ca aceste facilităţi, după paşii următori, să folosească şi pentru contracararea unor atacuri şi pentru alte regiuni care se vor alătura programului.

– Şeful Statului Român a susţinut public, cu titlu de precizare, că scutul antirachetă din România nu va fi îndreptat împotriva Rusiei. Spre deosebire de cazul în care Polonia anunţase o decizie similară, când Rusia amenința să amplaseze rachete în enclava Kaliningrad, de această dată ea s-a limitat doar să le ceară partenerilor americani „explicaţii exhaustive”, după cum a declarat şeful diplomaţiei ruse Serghei Lavrov.  Cum calificaţi acest tip de reacţii oarecum blânde sau de resemnare ale Moscovei? Pot fi ele înţelese ca o resetare a relaţiilor dintre Rusia şi SUA, iar mai larg dintre Rusia şi NATO?

Rusia nu poate fi resemnată, din contra, în tentativa sa de a se afirma ca superputere reacţionează şi comentează orice decizie din lume pentru a dovedi măcar interesul pentru toate regiunile. Nu e vorba despre o componentă a resetării relaţiilor decât în măsura în care legăm decizia de schimbarea petrecută în privinţa scutului cu componentele în Polonia şi Cehia. Din acest punct de vedere nu există surprize la Kremlin, lucrurile erau achiesate măcar tacit, iar dincolo de faptul că e decizia suverană a două state, deja elementele sunt la peste 1200 km de graniţele Federației Ruse, pe traiectoria ce ar veni din Iran şi nu pe un eventual culoar strategic al zborurilor rachetelor intercontinentale ruse către SUA, deci toate observațiile formulate de Rusia în cazul Poloniei au fost luate în consideraţie. În plus, o preocupare a Rusiei faţă de asemenea facilităţi ar putea-o indemna să fie mai serioasă şi cooperantă în materia sancțiunilor aplicate Iranului pentru a nu ajunge la arma nucleară. Nu înseamnă că Iranul va ataca România – chiar dacă are deja capabilităţile de rachete şi, probabil, ar ajunge în viitor şi la arma atomică dacă e tolerată – dar nici un stat serios nu poate lăsa o asemenea planificare a apărării cetățenilor săi pe seama întâmplării.

– În ce măsură rolul României în regiune devine mai pregnant odată cu amplasarea scutului antirachetă pe teritoriul său?

Profilul strategic al României este într-o creştere fundamentală după Parteneriatul cu SUA, după intrarea în NATO, UE, după rolul său la Marea Neagra, după amplasarea bazelor militare americane în regiune, după prezenţa şi, mai nou, suplimentarea trupelor în Afganistan. Noua decizie marchează într-o măsură mai mare şi creşterea relevanţei părerilor sale şi creşterea capacităţii de proiectare a intereselor sale. Pasul presupune leadership, responsabilitate şi asumarea costurilor aferente, pe lângă beneficiile implicate de acest pas.

– Există şi alte ţări din regiune care ar urma să găzduiască din 2015 componente ale sistemului american antirachetă?

Foarte probabil, dar le vom cunoaşte odată ce negocierile se vor încheia, într-un anunţ similar celui întâmplat în cazul României.

– Ce impact poate avea, în opinia dumneavoastră, această decizie a Bucureştiului asupra raportului de forţe, a stabilităţii şi securităţii din regiune şi, mai cu seamă, asupra Republicii Moldova?

Are un impact major asupra creșterii securității şi stabilităţii în regiune. Nu influențează în mod direct Republica Moldova decât prin valoarea strategică crescută a vecinului său, cu beneficiile şi oportunităţile pe care le reprezintă un asemenea pas. E însa rolul autorităţilor de la Chișinău să utilizeze oportunităţile deschise.

– Consideraţi că amplasarea scutului antirachetă ar putea spori sau diminua şansele de soluţionare a diferendului moldo-rus din Transnistria?

Nu are legătură decât indirect. Oricum nu e un subiect discutabil în viitorul apropiat, ci de la un termen mediu mai departe.

– Cum ar putea influenţa decizia privind scutul antirachetă evoluţia raporturilor României cu Rusia?

România ar putea deveni un partener interesant pentru Rusia, cu un profil mai relevant, de unde şi tentativa de a valorifica, cel mai probabil, această relaţie din partea Federației Ruse. Însă ţine de Moscova să-şi deseneze această prioritate sau nu.

– Domnule profesor, vă mulţumim.


Nişaliu, Baibol şi Abdiv pe o hartă militară editată la Kiev

Decembrie 29, 2009

Insula Nişaliu (107,7 ha), aparţinând României până la ocupaţia sovietică din 1940, RSS Moldoveneşti până în 1991 şi Republicii Moldova începând cu 1991 (proclamarea independenţei de stat) este o parte strategic importantă a teritoriului nostru naţional „cedat” tacit Ucrainei de către regimul Lucinschi. Deţinerea insulei Nişaliu permite controlul navigaţiei pe Nistru (al cincilea fluviu ca lungime şi debit în Europa).

Insula Nişaliu (parte istorică a comunei Crocmaz din fostul judeţ Cetatea Albă, astăzi în raionul Ştefan Vodă) a figurat pe toate hărţile sovietice, inclusiv pe cele administrative şi militare, ca parte inseparabilă a Republicii Moldova. Nişaliul nu a figurat niciodată pe vreo hartă ca teritoriu ucrainean.

Nişaliul apare ca teritoriu al nostru,  în frontierele de stat ale Republicii Moldova , şi pe harta militară tipărită în limba rusă,  în Ucraina,  în anul 1998, într-un tiraj de 8000 de exemplare, de către Fabrica Militar-Cartografică din Kiev (Kievskaia Voenno-kartograficeskaia Fabrika).  Harta este disponibilă în comerţul poligrafic din Republica Moldova şi Ucraina.

Legenda hărţii ne anunţă că datele fizice ale terenului corespund situaţiei elementelor de bază din perioada anilor 1973-1995. Scara hărţii este de 1 : 200 000, adică 1 centimetru pe hartă reprezintă 2 kilometri în teren.

Am indicat pe o variantă a hărţii, cuprinzând porţiunea Olăneşti-Palanca, următoarele:

1. Insula Nişaliu (107,7 ha) din moşia Crocmazului,  în oval roşu

2. Exclava Abdiv din moşia Palancăi, în oval roşu

3. Exclava „Gospodăria Piscicolă Palanca”, în unghi roşu

4. O porţiune a ţărmului pălăncean al Limanului Nistrului (Marea Neagră), cu linie albastră

5. Traseul automobilistic care ar urma să fie transmis pentru totdeauna sub jurisdicţia Ucrainei, cu galben

6. Terenul de 18 hectare care ar urma să fie transmis pentru totdeauna  sub jurisdicţia Ucrainei, cu verde

7. Vama Palanca, la nord de exclavele moldoveneşti Baibol, „Gospodăria Piscicolă Palanca”, Baibol şi traseul cu cele 18 hectare „transmise”  pentru totdeauna sub jurisdicţia Ucrainei, cu roşu

8. Punctul de grăniceri moldoveni situat în interiorul teritoriului naţional al Republicii Moldova, la nord de cele 3 exclave şi traseul automobilistic.


Basarabia de Sud şi frontiera la Giurgiuleşti

Decembrie 18, 2009

Graniţa Basarabiei cu Basarabia şi accesul dunărean al Republicii Moldova

Frontiere inventate şi consecinţele lor: cazul Giurgiuleşti

– Domnule dr. Dorin Lozovanu, dumneavoastră reprezentaţi Republica Moldova în Comisia de lucru a Ţărilor Dunărene, cu sediul la Viena, sunteţi un bun cunoscător al problemelor care ţin de Republica Moldova şi de Dunăre. Am fost recent împreună la Giurgiuleşti, am discutat cu localnicii, inclusiv cu fostul primar, Dumitru Niculiseanu, şi am aflat multe lucruri noi despre aceste locuri, despre geografia şi istoria lor, despre aspectele rămase cumva în litigiu sau în dispută cu ţara vecină, Ucraina. Ce concluzii trageţi după discuţiile de aici privind moşia şi frontierele localităţii Giurgiuleşti şi, implicit, ale Republicii Moldova în acest loc?

– Concluziile sunt cele cunoscute de localnici şi, cu părere de rău, mai puţin de oficiali. Este foarte clar: moşia satului Giurgiuleşti nu a suportat nici o modificare în sensul câştigării unor terenuri din partea Ucrainei, ci chiar invers. Nu înţeleg de unde se iscă toate aceste speculaţii cum că aceste terenuri ar fi fost cedate de către Ucraina Republicii Moldova pentru construcţia portului Giurgiuleşti. Dacă ar fi adevărat că ar fi fost cedaţi cei 430 m despre care se afirmă, în acest caz, frontiera cu Ucraina ar fi trebuit să treacă aproape prin casele oamenilor, ceea ce, sigur, este absurd. Apoi toate condiţiile geografice şi topografice indică că frontiera Republicii Moldova, moşia satului Giurgiuleşti, logic, normal şi firesc, se întindea mult mai spre est, cu, cel puţin, un kilometru pe Dunăre, fapt care, nu ştiu din ce cauză, nu este menţionat de nimeni. Mai mult, cei care ar trebui să reprezinte interesele Republicii Moldova nu o fac în nici o formă, nici, cel puţin, să menţioneze adevărul. Aceste interese legitime ale Republicii Moldova nu sunt îndreptate împotriva Ucrainei sau împotriva altcuiva. Sunt nişte adevăruri pe care trebuie să le spunem ca atare. Ca să nu mai menţionăm şi contextul istoric şi istorico-geografic. Mă refer la faptul că întreg teritoriul Basarabiei de Sud este, de fapt, total nejustificat, cedat Ucrainei. Un teritoriu care nu a aparţinut niciodată acestui stat. De ce să ne fie frică să spunem nişte adevăruri istorice, care reprezintă trecutul nostru?

Acum însă, vorbim de prezent. Nu avem pretenţii teritoriale de viitor, dar nici nu putem nega perspectiva istorică. De ce să ne ascundem istoria noastră care este una a întregii Moldove? Basarabia adevărată începe de pe aceste meleaguri, din teritoriile noastre istorice din sud. Nu mai puţin relevant este faptul că întregul areal reprezintă o continuitate etnică, chiar etnografică, a populaţiei moldoveneşti-româneşti. Nu este nici o diferenţă dintre Giurgiuleşti şi satele din raionul Reni care au fost cedate Ucrainei fără nici un fel de justificare şi fără vreun argument, nici istoric, nici geografic, nici etnologic.

– Moşia satului Giurgiuleşti, nu aici la Dunăre, ci în celălalt capăt, la răsărit, se învecinează cu moşia unor sate populate de găgăuzi. Dacă am traversa vechea limită administrativă dintre fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească şi fosta Republică Sovietică Socialistă Ucraineană, vedem că dincolo, ca în oglindă, se află sate cu populaţie de aceeaşi etnie, nu doar români, dar şi găgăuzi, şi bulgari.

– Sigur. Această linie de frontieră este populată nu doar de români, dar şi de sate bulgăreşti, găgăuze ş.a. Este o frontieră total artificială, una dintre cele mai artificiale frontiere pe tot globul pământesc, şi afirm asta cu toată responsabilitatea. Am cercetat numeroase cazuri ale multor state. Cazul Basarabiei de sud este al unei semienclave pe teritoriul Republicii Moldova, de aici decurgând şi problemele mari, cum ar fi traseul de la Palanca. Ucraina, sigur, este într-o situaţie oarecum neconvenabilă, chiar recunoscând că sudul istoric al Basarabiei este o semienclavă şi că, implicit, nu există posibilităţi fireşti de comunicare terestră cu restul teritoriului regiunii Odesa. În plus, calea ferată care leagă Reniul şi toată regiunea este orientată pe axa sud-nord, spre Chişinău, cum erau legăturile socioeconomice fireşti ale unui spaţiu comun.

În afară de argumentele istorice şi geografice, mai există şi argumentul economic. Această regiune nu se poate dezvolta prin instituirea unor graniţe de genul celor de sârmă ghimpată, cu porţi de fier şi bariere. În secolul XXI consider că nu mai e cazul să existe astfel de situaţii în Europa. Tindem spre deschidere, spre dezvoltare, spre zone economice libere. Or, aici, dacă încercăm să facem doi paşi la stânga sau la dreapta, ni se spune că sunt zone închise, interzise, fapt ce le creează probleme localnicilor, în primul rând. Nu este logic ca pe pământul tău strămoşesc să fii controlat la fiecare pas şi să nu poţi circula între satele înrudite, învecinate, care au o tradiţie seculară. Această frontieră nu este una firească, nici naturală, nici istoric argumentată. Soluţiile pot fi găsite printr-un dialog constructiv dintre guvernele Moldovei şi Ucrainei, unde prioritatea trebuie să fie grija pentru populaţie. Dacă ar Citește în continuare »


AFACEREA PALANCA: „Filat, Leancă şi Afacerea Palanca” de Sergiu Praporşcic

Decembrie 15, 2009

FLUX a spus adevărul despre faptul că actualele autorităţi ale Republicii Moldova sunt dispuse să ducă la bun sfârşit opera începută de Lucinschi şi continuată de Voronin de rupere din teritoriul nostru naţional a circa o mie de hectare în regiunea satului Palanca, precum şi despre revolta locuitorilor din această comună. Aceste adevăruri l-au determinat pe premierul Vladimir Filat să efectueze duminica trecută o vizită de lucru în localitatea din extrema de sud-est a Republicii Moldova.

Vladimir Filat a spus-o pe şleau că a fost deranjat de cele scrise în presă. Adică de ceea ce am scris noi, pentru că presa guvernamentală şi proguvernamentală a evitat acest subiect sau a relatat denaturând faptele şi de aşa manieră încât înstrăinarea unei părţi a teritoriului naţional să fie percepută de către publicul larg drept un act de patriotism. Iată ce a spus Vladimir Filat (sic!): „Şi sincer să vă spun, am fost un pic deranjat atunci când am văzut în presă sau când am auzit că oamenii din Palanca se răscoală pentru că li se cedează pământul. Toate aceste porniri, toate aceste discuţii, nu au la bază absolut nimic real, nu au nici un motiv”.

Premierul s-a contrazis

Dar nu au trecut decât câteva minute că premierul s-a şi contrazis, spre dezamăgirea pălăncenilor, care, într-un moment, şi-au făcut iluzia că au găsit în persoana lui Filat un apărător al intereselor lor de proprietari agricoli şi al celor naţionale ale Republicii Moldova. Vladimir Filat a declarat cât se poate de clar că autorităţile moldovene vor semna Acordul de transmitere a celor 18 hectare de pământ adiacente segmentului de autostradă Odesa-Reni, care trece prin moşia satului Palanca şi prin teritoriul naţional al Republicii Moldova. Filat a mai spus că la 14 decembrie 2009, la Odesa, va avea loc şedinţa mixtă moldo-ucraineană în chestiunea demarcării frontierei, la care va fi abordată şi această problemă.

Dincolo de expresiile patriotarde şi bombastice despre grija pe care actuala guvernare o poartă cetăţenilor moldoveni, singura promisiune pe care a putut să o facă primul ministru celor de la Palanca a fost că Guvernul va încerca să obţină de la ucraineni dreptul pentru locuitorii comunei de a traversa într-un anumit regim acest segment de autostradă. Altfel spus, pământul va fi cedat, dar pălăncenii vor putea să treacă din când în când pe pământul lor, care, de fapt, le va aparţine ucrainenilor: „Acum ceea ce ţine de situaţia de la Palanca, de această porţiune de drum. Avem aceste documente internaţionale care obligă Republica Moldova. Nu vreau să fac trimitere la cei care au semnat, cei care au ratificat în Parlament şi cei care au pus în aplicare acest acord. Şi sarcina noastră, a celor de la Guvern, din Consiliul Raional Ştefan Vodă şi de la nivel local, este ca să găsim acele condiţii necesare de a fi impuse în modul în care urmează să administrăm pământurile la care s-a făcut referinţă şi modul în care pălăncenii au acces la aceste pământuri. Documentele semnate la 10 iulie 2001, spun foarte simplu şi clar pentru toată lumea că partea ucraineană nu va efectua pe sectoarele de autostradă stabilite pentru traversare construcţii tehnice şi de altă natură, garduri, canale, etc. care împiedică deplasarea liberă pe acestea sau creează alte restricţii. Pornind de la aceste angajamente, noi urmează în continuare, în procesul de negocieri, să stabilim acele condiţii pentru cei din Palanca ca să aibă acces la pământurile lor fără restricţii şi liber. Noi nu vom semna acordul de transmitere până în momentul în care nu vom fi în consens cu comunitatea localităţii în care trăiţi dumneavoastră. Însă asta înseamnă că până la acel moment trebuie să ne mişcăm repede, noi trebuie să fim foarte pragmatici, Citește în continuare »


AFACEREA PALANCA: „Palanca, o nouă «Transnistrie» a Moldovei” de Petru Grozavu

Decembrie 15, 2009

Negocierile în problema frontierei de stat dintre R. Moldova şi Ucraina demarează în 1995. În 1999, pe 18 august, preşedinţii R. Moldova şi Ucrainei, P. Lucinschi şi L. Kucima, semnează la Kiev Tratatul privind frontiera de stat moldo-ucraineană şi  Protocolul adiţional la Tratat, care prevede transmiterea în proprietate Ucrainei a sectorului de 7, 78 km pe şoseaua Odesa-Reni în regiunea satului Palanca.

Pe 12 iulie 2001, ambele documente sunt ratificate în Parlamentul de la Chişinău de majoritatea comunistă. La sesizarea PPCD de a examina constituţionalitatea actelor ratificate, Curtea Constituţională (cu excepţia judecătorului Mircea Iuga) răspunde cu refuz. Problema sau «dosarul Palanca»  este una dintre consecinţele grave ale acelor decizii, catalogate de presă, opinia publică şi localnici ca mârşăvie politică şi trădare.

Chişinăul, deşi are pe umerii săi marea povară a «problemei transnistrene», se grăbeşte să-şi mai urce în spate una, destul de serioasă şi poate chiar mai incertă decât prima. E vorba de Palanca. De zece ani încoace, viaţa pălăncenilor este un calvar în serie. Deşi Chişinăul nu a transmis Ucrainei decât în folosinţă sectorul de drum de aici, autorităţile ucrainene, contrar prevederilor Tratatului, au transformat şoseaua în linie de frontieră (chiar dacă frontiera trece la mai mult de doi kilometri de sat), cu indicatoare  şi posturi mobile de poliţie şi cu grăniceri care fac ravagii în zonă şi ţin populaţia locală în alertă ca într-o «zonă de concentrare» (definiţia aparţine localnicilor).

În timp ce AIE insistă că Palanca (segmentul de 7,78 km şi terenul adiacent şoselei pe lăţimea de 23 de metri) trebuie cedată Ucrainei, populaţia şi autorităţile locale refuză să accepte «cedarea». În opinia lor, şoseaua Odesa-Reni, considerată până nu demult «drumul vieţii» lor, a ajuns să fie «drum al morţii» pentru ei. Şi asta, «pentru că Chişinăul şi Kievul încearcă să ne decidă soarta din Citește în continuare »


CHESTIUNEA PALANCA – CONTROLUL DUNĂRII ŞI AL IEŞIRII LA MARE. DOSARELE „ROMÂNIEI SOCIALE” 2001

Decembrie 14, 2009

Un scandal care a ţinut prima pagină a presei independente de la Chişinău, în cursul verii, a fost Cazul Palanca, respectiv semnarea unui Acord prin care regimul comunist, ceda o parte din teritoriul naţional în pofida prevederilor Constituţiei (articolul 3 al Constituţiei Republicii Moldova prevede că „teritoriul Republicii Moldova este inalienabil”).

Cazul Palanca nu este nou. Planul de a ceda Ucrainei drumul strategic de lângă  Palanca a apărut încă pe vremea cabinetului Ciubuc acum mai bine de trei ani. Patru guverne s-au perindat de atunci de fiecare dată revenindu-se asupra problemei. Petru Lucinschi, Nicolae Andronic, Eugen Rusu, Nicolae Tăbăcaru, Ion Sturza, Dumitru Braghiş sunt doar câţiva dintre foştii demnitari care le-au pregătit comuniştilor terenul.

La 18 august 1999, la Kiev, Nicolae Andronic, pe atunci prim-viceprim-ministru din partea Partidului Renaşterii şi Concilierii (PRCM) în guvernul condus de Ion Sturza, negociază şi semnează un Tratat şi un protocol adiţional prin care Republica Moldova “transmite în proprietate Ucrainei sectorul de autostradă Odesa-Reni în regiunea localităţii Palanca, precum şi a sectorului de teren, prin care trece acesta”. Responsabilă de Acord era Comisia pentru securitatea statului şi asigurarea ordinii publice, condusă un timp de Vadim Mişin (PCM), personaj aflat în relaţii apropiate cu Nicolae Andronic. În articolul 10 al Tratatului este stipulat că Republica Moldova transmite în proprietate veşnică Ucrainei sectorul de autostradă Odesa-Reni în regiunea localităţii Palanca (7,7 km), precum şi sectorul de teren prin care trece acesta (o suprafaţă de 18 ha). Procedural, acordul putea fi atacat şi deoarece deputaţilor nu li s-a adus la cunoştintă cuprinsul considerat secret al hărţilor şi anexelor ce cuprind hărţile şi măsurătorile geodezice. Potrivit Constituţiei, dacă un act propus spre ratificare are anexe secrete, el se deliberează într-o altfel de procedură, ceea ce nu s-a întâmplat.

Chişinăul, iniţial, nu pretindea nimic Kievului. În schimb, acesta din urmă îşi dorea foarte mult să intre în posesia porţiunii de drum de lângă Palanca pentru a controla astfel întreaga şosea Odessa-Reni. Pentru a-şi atinge scopul, ucrainenii au recurs la şantaj. Ei au ameninţat cu confiscarea proprietăţii Republicii Moldova de pe teritoriul lor. E adevărat că multe din obiectivele Moldovei de acolo ori falimentaseră, ori aveau mari datorii, dar ele nu puteau fi sechestrate decât în urma unor hotărâri judecătoreşti, iar dacă mergea pe această cale, Ucraina risca să se împotmolească într-un litigiu internaţional de uzură. Kievul a propus în final Chişinăului să preia, în schimbul teritoriului predat, câteva întreprinderi şi staţiuni balneare din Ucraina, care oricum aparţineau Moldovei, însă nici acestea nu vor trece automat în custodia Republicii Moldova, precum au promis guvernanţii. Va fi formată o comisie moldo-ucraineană care pe durata a doi ani va urma să se pronunţe asupra acestei chestiuni.

Moşia satului Palanca, însă, nu era singurul teritoriu care urma să fie înstrăinat Ucrainei. Conform hărţilor secrete, anexate tratatului moldo-ucrainean, Ucraina intra în posesia unei insule situate între cursul actual al Nistrului şi cel de până la 1948, în dreptul localităţii Crocmaz din judeţul Tighina, numit de localnici “Nistrul chior”. Insula are o însemnătate strategică deoarece controlează ambele maluri ale Nistrului. Suprafaţa acesteia este de 108 hectare, suficient pentru (eventual) instalarea unei baze militare. Mai apare şi chestiunea şenalului navigabil, similară cu situaţia apărută în negocierile României cu Ucraina privind şenalul navigabil pe braţul Chilia al Dunării.

Ucraina are intenţia de a diminua controlul României asupra gurilor Dunării prin construcţia unui nou canal de legătură între Dunăre şi Marea Neagră, canal ce va diminua exclusivitatea României în privinţa dirijării traficului naval dintre Dunăre şi Mare. Şi aşa, ne reamintim cum circulaţia la gurile Dunării a fost blocată prin misterioase accidente ale unor nave aflate sub pavilioane CSI, ani la rândul, producând prejudicii uriaşe statului român. Lucrările vor începe în acest an şi se preconizează a fi finalizate până în vara anului 2003. Băncile de investiţii din Ucraina, potrivit unor surse din presa de la Chişinău, deja au început să verse fonduri guvernului ucrainean care are, la Ministerul Transporturilor, gata elaborat planul de execuţie şi fezabilitate. Canalul va lărgi şi adânci porţiunea de vărsare a braţului Chilia în Marea Neagra în dreptul localităţii Bistroe.

La dosarul cazului Palanca se adaugă şi problema ieşirii la mare, la Giurgiuleşti, a Republicii Moldova pe care ucrainienii au rezolvat-o simplu, pe şest, mutând puţin câte puţin, din 1991 încoace, borna kilometrică a frontierei de stat a Moldovei. Dacă în 1951 Moldova deţinea un acces la Mare pe o suprafaţă de 1150 de metri, în prezent, prin procedura descrisă mai sus, Moldova rămăsese cu doar 450 de metri. Acum, Ucraina a fost de acord să mai dea înapoi 150 de metri, deci Moldova se alege cu 600 de metri, jumătate din ceea ce îi aparţinea de fapt. Este evident că nici nu se pune problema construirii unui port pe o deschidere de 600 de metri. În realitate, pentru Moldova, cea mai la îndemână utilizare a acesului la mare s-ar fi putut face prin portul Galaţi, prin intermediul unor acorduri similare celor dintre Germania şi Olanda, privitor la portul Rotterdam, care, deşi aparţine Olandei este mai degrabă un port german.

La vremea respectivă, deputaţii PPCD au protestat public şi au iniţiat un proiect parlamentar de suspendare din funcţie a lui Petru Lucinschi, care însă nu a trecut. A fost creat un Comitet al cetăţenilor satului Palanca, condus de un lider al PPCD, s-a organizat o masivă campanie de proteste. Acordul nu a mai fost ratificat. Atunci. Acum, în pofida protestelor şi manifestaţiilor oamenilor din Palanca, a protestelor PPCD şi a campaniei duse de presa independentă de la Chişinău, acordul a trecut fără probleme, comuniştii deţinând majoritatea absolută.


(VIDEO) Filat, Leancă şi Afacerea Palanca

Decembrie 12, 2009
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

AFACEREA PALANCA: Avocatul parlamentar Tamara Plămădeală a sesizat Curtea Constituţională

Decembrie 11, 2009

către Curtea Constituţională a Republicii Moldova

SESIZARE

privind controlul constituţionalităţii Legii Nr. 348 – XV din 12.07.2001

pentru ratificarea Tratatului dintre Republica Moldova şi Ucraina cu privire la frontiera de stat,

publicată la 27.07.2001 în Monitorul Oficial Nr. 086.

ONORATĂ CURTE CONSTITUŢIONALĂ,

În baza articolelor 135 alin 1 lit. a Constituţiei Republicii Moldova, art. 4 alin 1) lit. a) din Legea cu privire la Curtea Citește în continuare »


AFACEREA PALANCA: Avem de a face cu o ordinară vânzare de ţară

Decembrie 9, 2009

Discursul deputatului PPCD, Vlad Cubreacov, în şedinţa din 12 iulie curent (2001 –  n.n.) a Parlamentului Republicii Moldova

Cubreacov Palanca

Doamnă preşedinte, domnilor şi doamnelor deputaţi, onorată asistenţă,

Trei sunt situaţiile în care o ţară se pomeneşte cu o parte a teritoriului înstrăinat:

Unu. Atunci când pierde un război şi învingătorii îi împart teritoriul;

Doi. Atunci când este ameninţată cu aplicarea forţei de o ţară mai puternică şi este constrânsă să aleagă între pierderea suveranităţii naţionale şi cedarea forţată a unei părţi din teritoriu;

Trei. Trădarea de ţară din partea unor demnitari aflaţi în slujba altor state, aceştia fiind ori mituiţi, ori lipsiţi de orice sentiment patriotic.

Aşadar, Republica Moldova nu a pierdut un război în faţa Ucrainei, nici nu este ameninţată militar de această ţară. Prin urmare, avem de a face cu o ordinară vânzare de ţară. Semnarea acestui Acord este pe obrazul fostului guvern ADR, al ministrului de externe de atunci Nicolae Tăbăcaru, al ex-viceprim-ministrului Nicolae Andronic şi al întregului Cabinet condus de Ion Sturza. Semnarea lui a comis-o fostul preşedinte Petru Lucinschi. Iată că această afacere murdară, pusă la cale de fosta putere pe care actuala putere o critică atât de vehement, urmează să fie ratificată de o majoritate comunistă.

Stimaţi deputaţi,

Orice copil ştie că cel mai sfânt lucru pentru un om este pământul patriei sale, pământul înaintaşilor săi. Patriotismul este o stare de spirit normală pentru orice cetăţean normal. Iar lipsa sentimentului patriotic vădeşte o gravă infirmitate morală, demnă de tot dispreţul public.

Astăzi se calcă în picioare nu numai interesele vitale ale locuitorilor satului Palanca. Astăzi este scuipată în faţă demnitatea fiecărui cetăţean al acestei ţări. Dacă Acordul va fi ratificat, Ucraina va fi în aparenţă în câştig. De fapt, acest tratat nedrept, de furt teritorial, poate mina grav relaţiile dintre statele şi popoarele noastre. Nu dorim să facem reproşuri diplomaţiei sau conducerii Ucrainei. Ei şi-au urmărit cu insistenţă interesul. Pata de ruşine pe care niciodată nu o va putea spăla istoria este pe de-a-ntregul pe obrazul conducerii Republicii Moldova.

Este evident faptul că textul Acordului încalcă norma constituţională prevăzută în art. 3, alineatul 1, care consfinţeşte caracterul inalienabil al teritoriului Republicii Moldova.

Stimaţi deputaţi,

Pământul ţării, integritatea şi unitatea teritorială, inalienabilitatea teritoriului nu suportă rectificări de ordin doctrinar sau ideologic.

Iată de ce vă invităm, în numele Partidului Popular Creştin Democrat, să votăm împotriva ratificării textului prezentului Acord şi să obligăm Guvernul să renegocieze un alt document, unul echitabil şi reciproc avantajos.

ŢARA, nr. 77 (909), joi, 19 iulie 2001


AFACEREA PALANCA. Petru Bogatu în 2001: S-a vândut mai mult decât am crezut noi

Decembrie 9, 2009

Afacerea Palanca a fost din capul locului doldora de fel de fel de ciudăţenii. Încăpăţânarea cu care oficialităţile de la Chişinău s-au căznit ani de zile să-i aducă pe tavă Ucrainei o parte din teritoriul propriei lor ţări părea o stranietate demnă de atenţia procurorului, dar şi a medicului psihiatru. Uneori se crea impresia că o cruntă idee fixă le-a întunecat minţile demnitarilor noştri. Republica Moldova se arăta adesea mai interesată decât Ucraina în realizarea acestei tranzacţii politice. Era limpede că la mijloc sau e un caz clinic, sau unul de corupţie. Incredibil, dar presei i-a scăpat acest amănunt suspect. Şi acesta e un alt paradox al afacerii Palanca. Dar nici el nu e ultimul. Oricât ar părea de straniu, ideea fixă, aşa cum s-a înfăţişat ea pentru prima dată acum trei ani şi ceva, şi-a menţinut direcţia. Planul de a ceda Ucrainei drumul strategic de lângă Palanca a apărut încă pe vremea cabinetului Ciubuc. Patru guverne s-au perindat de atunci şi toate ca unul şi-au propus să-i facă un hatâr Kievului. Oamenii politici, de multe ori cu opinii şi convingeri diferite, în clipa în care ajungeau în vârful piramidei, îşi răsuflecau mânecile şi munceau cot la cot pentru a grăbi cedarea celor aproape 8 kilometri de şosea din preajma satului Palanca. Petru Lucinschi, Nicolae Andronic, Eugen Rusu, Nicolae Tăbăcaru, Ion Sturza sunt doar câteva dintre foştii demnitari care le-au pregătit comuniştilor terenul pentru un ruşinos furt teritorial. Acum, când nu mai sunt la putere, aceştia se fac că nici usturoi n-au mâncat şi nici din gură nu le miroase. Andronic, de exemplu, afirmă că n-a dorit niciodată cedarea teritoriului naţional. Acest fapt mu se pare simptomatic. Complezenţa cu care de-a lungul anilor puterea de la Chişinău a pledat cauza Ucrainei dă mult de Citește în continuare »


APROPO DE GIURGIULEŞTI sau despre „cedările” teritoriale ucrainene din capul gânditorilor suficienţi

Decembrie 7, 2009

Apropo de Giurgiuleşti. În urma acelui Acord şi în cadrul căruia s-a reglementat situaţia acelei porţiuni de drum – 7 kilometri în regiunea satului Palanca – am primit acel teritoriu în zona Giurgiuleşti, care ne-a permis să avem ieşire prin Dunăre la Mare”.  „Republica  Moldova are un Acord cu Ucraina, prin care ţara vecină ne-a oferit 430 de metri din teritoriul său pentru ca prin portul de la Giurgiuleşti să avem ieşire la Dunăre, iar ţara noastră, încă, nu şi-a îndeplinit angajamentul asumat în 1999 privind porţiunea de 7 km de drum de lângă Palanca”. „Şi ucrainenii pot să spună acum că au făcut o cedare atunci când ne-au oferit cei 430 de metri ieşire la Dunăre. Ucraina şi-a respectat angajamentele, dar Republica  Moldova – încă nu.” “Nu trebuie să ne gândim foarte mult. Noi avem gânditori în ţara asta suficienţi.” (premierul moldovean Vladimir Filat, conferinţa de presă privind totalurile întâlnirii cu premierul ucrainean Iulia Timoşenko, 23 noiembrie 2009)

„Ucraina nu intenţionează să desfăşoare noi negocieri cu R. Moldova referitoare la transmiterea teritoriului moldovean de lângă satul Palanca, părţile ar trebui să respecte acordurile.” (ministrul ucrainean de Externe, Piotr Poroşenko, în conferinţa sa de presă din 24 noiembrie 2009)

Cât priveşte relaţia dintre R. Moldova şi Ucraina, Filat a menţionat că, în cadrul dialogului purtat cu Timoşenko, a vorbit şi despre problema demarcării hotarului moldo-ucrainean, în special despre acordul semnat încă în 1999 cu Ucraina potrivit căruia aceasta a oferit 430 de metri din teritoriul său pentru ca prin portul de la Giurgiuleşti R. Moldova să aibă ieşire la Dunăre.” (Svetlana Panţa, Jurnal de Chişinău, 24 noiembrie 2009)

„Filat însă nu are nimic cu acest tratat semnat în 1999. Atunci, acest pământ de la Palanca a fost transmis Ucrainei în schimbul a 430 de metri de pământ la Giurgiuleşti. (Nicolae Andronic, Jurnal de Chişinău, 27 noiembrie 2009)

„Guvernul Filat se vede pus în faţa unui fapt împlinit şi crede că îndeplinirea Tratatului este o compensaţie pentru cedarea anterioară a Kievului la Giurgiuleşti şi, în termeni pragmatici, ar fi un bun prilej de „resetare” a relaţiei cu Ucraina.” (Dan Dungaciu, Timpul, 4 decembrie 2009)

Apropo de apropo

Într-adevăr, apropo de Giurgiuleşti. Premierul Republicii Moldova aproximează pe negândite şi în cel mai diletant mod cu putinţă repetă clişeele propagandistice ale unei părţi a presei ucrainene privind imaginare sacrificii teritoriale ucrainene în beneficiul Republicii Moldova. Premierul a vorbit cu multă autosuficienţă, prezentându-i opiniei publice „elemente concrete” privind cadrul juridic, locul, mărimea şi condiţiile „cedărilor” teritoriale ucrainene. Cuvintele alese de premier pentru a-şi exprima gândurile pe marginea subiectului au fost simple, clare şi univoce: „Am primit, ne-a oferit, ne-au oferit, au făcut o cedare, 430 de metri din teritoriul său”. Un cor întreg de politicieni, analişti politici şi jurnalişti au preluat clişeul otrăvit, tirajându-l în presa scrisă şi audiovizuală.

Argumentaţia premierului

Elementele aduse cu titlu de argumentaţie, nu de argumente acceptabile, în declaraţiile oficiale ale premierului moldovean, cu pretenţia de a concretiza şi, astfel, de a credibiliza poziţia acestuia, s-au rezumat la 4, şi anume: 1. Acordul, adică Tratatul dintre Republica Moldova şi Ucraina privind frontiera de stat, ar cuprinde în cadrul său reglementări privind „primirea” de teritorii ucrainene de către Republica Moldova; 2. Această „primire” ar fi fost reglementată de Tratat să aibă loc anume la Giurgiuleşti; 3. Teritoriile ucrainene „primite” ar fi evaluate la 430 de metri; 4. „Primirea” de teritorii ucrainene la Giurgiuleşti ar constitui o compensaţie în avans (şi, de presupus, echivalentă) pentru cei „7 kilometri în regiunea satului Palanca”.

Cine şi cum ne cere socoteală?

Sunt unul din cei care m-am opus de-a lungul anilor oricăror cedări teritoriale. PPCD a avut o atitudine tranşantă. Am denunţat cârdăşia în problema teritorială, am votat împotriva ratificării Tratatului în Parlament, am interpelat Guvernul în repetate rânduri, am atacat legea de ratificare la Curtea Constituţională, ne-am judecat cu ministerul de Externe pentru accesul la Hărţile anexă la Tratat, în condiţiile legii. Iată însă că Presa afiliată premierului, dar şi Nicolae Andronic dimpreună cu Dan Dungaciu, ne-au acuzat, direct sau transparent de aluziv, de abordări politicianiste, explicând poziţia noastră în problema teritorială cu Ucraina – de altminteri neschimbată din 1997 până astăzi –  doar prin raţiuni egoiste de politică internă, prin inflamarea spiritelor prin intermediul presei. Mai rămânea să ni se spună că premierul a purtat discuţiile sale cu Kievul şi a făcut declaraţiile sale la cererea noastră, pentru a-l dezavantaja politic! Aceste abordări ostile, superficiale, vădit interesate şi prost ghidate ale preopinenţilor noştri ne-au lăsat totuşi reci.

Am considerat mai potrivit să consultăm din nou, cu cea mai mare atenţie, cadrul juridic al raporturilor noastre cu Kievul şi să ne deplasăm la faţa locului, pentru a vedea lucrurile în realitate şi pentru a putea vorbi la obiect, în cunoştinţă de cauză şi cu maximă corectitudine într-o chestiune de mare sensibilitate cum e cea a frontierelor noastre cu Ucraina.

Dan Dungaciu, bunăoară, încearcă să ne sugereze că Guvernul Filat ar fi complet străin de guvernările ce au negociat Tratatul de frontieră şi Protocolul adiţional, că i se aruncă dinadins în braţe un cartof fierbinte, că membrii actualului Cabinet sunt puri şi virgini în legătură cu cedările teritoriale la care au consimţit cele două regimuri anterioare. Acest comentator susţine că: “ a doua miză a acestui dosar este internă şi ţine de modul în care se va gestiona (manipula) reacţia populaţiei. Mai cu seamă că un asemenea dosar, aşezat sub egida cutremurătoare a „cedărilor teritoriale”, are un potenţial emoţional major. Deja chestiunea a fost inflamată de presa de la Chişinău, iar dimensiunea politică a unor Citește în continuare »


FLUX, pagina întâi, 4 decembrie 2009

Decembrie 3, 2009


Palanca – fereastra noastră (astupată) la Marea Neagră

Decembrie 2, 2009
Sfârtecată în partea sa de nord şi în cea de sud, dar şi dinspre răsărit, la Tighina, Basarabia istorică, pusă în cadrele politice ale Republicii Moldova, ca nou subiect al dreptului internaţional, se frământă, căutând să scape din îmbrăţişarea sufocantă a unei istorii nedrepte.

Patul lui Procust şi latenţele istorice

Această frământare se vede cel mai bine în ultimele zile la Palanca, prima localitate la nord de Limanul Nistrului, acolo pe unde, în 1940, Stalin şi Hruşciov trasau o linie de decupare pentru a-i oferi Ucrainei, ca bonus de încurajare, sudul provinciei noastre istorice şi pentru a-i asigura Kievului, ca auxiliar al Moscovei, controlul navigaţiei pe Dunăre, de la Reni la Ismail, Chilia şi Vâlcov până la revărsarea în Marea Neagră, dar şi controlul faţadei maritime basarabene cu principalul port istoric – Cetatea Albă, ctitoria domnitorilor români de la Suceava.

Frontierele Republicii Moldova, moştenite de la fosta RSS Moldovenească, dor în foarte multe locuri şi ne înfăţişează un stat care a ieşit în lume, în configuraţia lui teritorială actuală, direct de pe Patul lui Procust pe care fusese răstignit la 28 iunie 1940. Amputările teritoriale din 1940, pe care nu le-am putut repara în 1991 şi până atunci, au izolat trunchiul Basarabiei de părţile ei istorice de la Dunăre şi de la Marea Neagră. Parţial, unul dintre aceste uriaşe handicapuri teritoriale a fost reparat prin construirea Portului liber internaţional Giurgiuleşti şi a celor două terminale (petrolier şi cerealier), spre iritarea vizibilă a unor factori de putere de mai de la răsărit. Memoria şi reflexele istorice însă fac ca părţile răşluite ale Basarabiei să nu fie uitate. Suntem asemeni veteranilor de război, care, pierzând un braţ sau un picior, acuză, inexplicabil la prima vedere, dureri acute tocmai ale părţilor de corp pierdute. Citiţi Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova şi veţi înţelege perfect aceste dureri.

Pentru cine este nu doar conectat la simţirea istorică a pământului acesta de la răsărit de Prut, dar şi realist, în sensul că s-a obişnuit, într-o lume a demagogiilor patriotarde, să mizeze doar pe propriile puteri, vindecarea şi cicatrizarea rănilor lăsate de amputările teritoriale din 1940 reprezintă o posibilitate sigură, dacă nu singura, de supravieţuire în aşteptarea unui orizont istoric diferit de cel actual. O condiţie obligatorie în această situaţie este ca noi înşine, copii din flori ai Europei de la Stalin şi Hitler la Gorbaciov şi Reagan, de la Regele Carol al II-lea şi Regele Mihai la Ion Iliescu şi Mircea Snegur, să nu ne jucăm niciodată cu bisturiul. Riscul de a răni din nou trunchiul care ne-a mai rămas, este major şi ne poate fi fatal.

Limbajul inadecvat ca scuză a subordonării sau a complicităţii?

În ultima vreme, premierul Vladimir Filat, secondat de ministrul său de Externe, Iurie Leancă (ambii emanaţi din epoca Lucinschi), au purtat discuţii cu deţinătorii puterii de la Kiev şi, din câte s-a văzut, ne presează şi ne pripesc să cedăm, adică să facem concesii teritoriale. Am fost cu toţii neplăcut surprinşi să descoperim în arsenalul diplomatic al celor doi oficiali chişinăuieni cuvinte şi noţiuni pe care nu le mai auzisem de mult. În mod expres sau implicit cei doi s-au referit la: teritorii în loc de teren; cedări sau concesii teritoriale (Palanca); schimb sau compensaţii teritoriale (Giurgiuleşti versus Palanca); nevoia de a acţiona orbeşte şi fără a Citește în continuare »