UCRAINA, MAMA ”LIMBII MOLDOVENEȘTI” ȘI ÎNCHIZĂTOAREA DE ȘCOLI ROMÂNEȘTI

Mai 15, 2015

Dacă în localitățile cu populație românească nu ar fi fost închisă niciuna dintre școlile cu predare în limba română, astăzi ar fi trebuit să avem în Ucraina un număr de 282 de școli românești.

În Ucraina există însă în prezent (anul 2015) doar 77 de şcoli cu predare în limba română, numărul acestora scăzând semnificativ faţă de situaţia din perioada sovietică postbelică.

În timpul ocupației URSS, de după 1944 și până în 1991, în Ucraina au funcţionat 114 şcoli cu predare în limba română, în nordul Maramureșului, nordul Bucovinei, ținutul Herța, nordul Basarabiei și sudul Basarabiei.

Totodată, din cele 168 de şcoli cu predare în limba română organizate de soviete între 1924 și 1940 în spaţiul dintre Nistru şi Don (Ucraina dinaintea anexiunilor teritoriale sovietice din 1940 și 1945), în prezent nu mai funcţionează nici măcar una, toate fiind închise și înlocuite cu școli cu predarea în limba ucraineană.

În total, în ultimii 91 de ani (1924-2015), Ucraina a lichidat 205 școli românești. Ceea ce reprezintă un ritm mediu de 2,25 școli închise pe an.

Cu un asemenea ritm, tot mai accelerat în ultimele două decenii, dacă nu se vor lua măsuri adecvate de stopare, Ucraina va lichida complet școlile cu predare în limba română în următorii 34 de ani și 2 luni.

În aceste condiții ne putem aștepta ca în anul 2049 să fie închisă ultima școală românească din Ucraina.

* * *

La 31 mai 2016, contrar voinței elevilor, părinților, învățătorilor și profesorilor români, administrația din Ucraina a mai lichidat 3 școli românești (în localitățile nord-basarabene Bălcăuți, Nesvoia și Stălinești din raionul Noua Suliță, regiunea Cernăuți). Astfel, numărul școlilor românești din Ucraina s-a redus la 74, iar numărul școlilor românești închise și înlocuite cu școli ucrainene s-a ridicat la 208 (două sute opt!).

Românii reprezintă circa jumătate de milion de locuitori și constituie majoritatea populației în patru raioane din Ucraina: Herţa (94%), Hliboca sau Adâncata (67%), Noua suliță (64%) şi Reni (51%). Ei sunt a doua minoritate etnică din Ucraina, după cea rusă.

Ucraina promovează o politică de dezbinare artificială a românilor în români și moldoveni

În afară de Transnistria, ocupată militar de Federația Rusă, așa-zisa ”limbă moldovenească” este predată astăzi doar în Ucraina, singurul stat din lume care insistă asupra aberației sovietice despre existența unei ”limbi moldovenești” distincte de limba română.

Avem obligația de a denunța aceste politici și practici asimilaționiste antiromânești ale Kievului, care sfidează și încalcă grav prevederile documentelor europene în materie de minorități naționale și limbi regionale sau minoritare.

Moldovska mova de haholi

Haholii moldovenizatori

Raspuns Kiev limba zisa moldoveneasca


ALEXIE TULSKI, PRIMUL OCUPANT SOVIETIC AL BISERICII DIN BASARABIA

Septembrie 5, 2011
Alexie de Tula (în lume Victor Mihailovici Sergheev), agent NKVD

Alexie de Tula (în lume Victor Mihailovici Sergheev), agent NKVD

Timp de o jumătate de an, după ce, în iunie 1940, armata sovietică a ocupat Basarabia, „teritoriu canonic” pe care şi-l revendica Patriarhia Moscovei şi sucursala sa de la Chişinău, nu s-a ştiut aici de nici o autoritate bisericească rusească. Abia în decembrie 1940 şi-a făcut apariţia Alexie, un arhiereu rus despre care s-a aflat că fusese vicar al Eparhiei Moscovei, drept care i se mai spunea „Alexie Tulski” („de la Tula”). După ce s-a instalat acolo avea să-si zică „Arhiepiscop al Chişinăului şi Basarabiei”, pesemne fiindcă Patriarhia Moscovei nu asimilase încă frauduloasa denominaţie care a făcut dintr-o provincie istorică româneasca, mai întâi o „Moldovă sovietică”, iar mai apoi una „suverană, independentă”.

În cartea mea „Din istoria vieţii Bisericeşti din Basarabia” (până la 1944) m-am referit şi la persoana acelui Alexie, primul ocupant sovietic al Bisericii din Basarabia. Am arătat că, îndată după sosire, a ordonat ca toate slujbele să se facă în slavoneşte: că era aprig românofob, că nu scăpa nici un prilej de a vorbi de rău Biserica română, certându-i pe cei ce îi purtau acesteia respect şi fidelitate, că îi considera pe preoţii refugiaţi în România trădători şi că, spre uimirea localnicilor, beneficia din partea autorităţilor comuniste de amabilităţi şi favoruri care păreau să sfideze radicalismul antireligios al regimului. Mai scriam că la începutul lui iulie, cu câteva zile înainte ca armata română să intre în Chişinău, aceleaşi autorităţi i-au pus la dispoziţie un automobil cu care să se întoarcă acasă. Comentând aceste fapte, pe care le aflasem din presa noastră bisericească de-atunci, regretam ca n-am găsit mai multe informaţii despre misteriosul prelat. Nu ştiam de existenta unei stupefiante „fise biografice” a acestuia în paginile unei cărţi apărute mai demult în Occident, recent şi în traducere românească, Noii martiri ai pământului rus.

Să nu vă închipuiţi însă că Alexie de Tula ar fi fost martirizat, după evacuarea sa din Basarabia, în automobil, sau în furgoanele armatei sovietice! Nu-l veţi găsi printre cei la care face trimitere titlul cărţii, ci taman în tabăra cealaltă, a torţionarilor şi a călăilor.

După închiderea vestitei lavre „Sf. Treime – Sf. Serghie” de lângă Moscova şi a Academiei Teologice, un ierarh curajos, Arhiepiscopul Vartolomeu (Remov), a organizat şi ţinut câtva timp pe cont propriu şi asumându-şi toate riscurile, o şcoală clandestină de teologie. Pe la mijlocul anului 1936, în urma unui denunţ, poliţia politică sovietică GPU a aflat de existenta „şcolii”, l-a arestat pe arhiepiscop, condamnându-l la moarte.

Sentinţa a fost executată peste câteva zile, la 26 iulie 1936. Curând s-a aflat că denunţătorul era „monahul Alexie”, el însuşi cursant al acelei „şcoli” care oferise „securităţii” sovietice şi lista cu numele colegilor.

Cum o asemenea ispravă, de vrednic om sovietic, nu putea rămâne nerăsplătită, i s-a dat o „vrednicie” pe măsură: mai întâi cea de episcop-vicar de Tula, apoi de „Arhiepiscop al Chişinăului şi Basarabiei”. Dacă o persoană străină sosea pentru prima data în biserica acelui episcop – scrie memorialistul – enoriaşii o avertizau imediat să nu vorbească nimic cu acesta şi sub nici un pretext, întrucât era informator politic „(Protoiereul Mihail Polski: „Noi martiri ai pământului rus (2) Trad. Rom. Pag 169-179/ Schitul romanesc Prodromul/ Sfântul Munte Athos 2002).

„Galeria” celor şapte chiriaşi ruşi, câţi s-au perindat la Chişinău în timpul „puterii sovietice” a început, aşadar, cu un „informator politic”, cum se exprimă elegant autorul cărţii amintite, unul care avea pe conştiinţă uciderea propriului său părinte duhovnicesc şi dascăl şi s-a încheiat cu un dezaxat „care se comporta ca un tiran, încălcând toate normele canonice şi morale”, până când „nemulţumirea poporului băştinaş l-a făcut să se retragă, lăsând în urma sa amintiri dintre cele mai neplăcute”. E vorba de faimosul mitropolit Serapion (vezi: P. Buburuz: Istoria Bisericii din Moldova în timpul veacurilor, „Luminătorul” nr.5/1992).

„Restructurarea” gorbaciovistă, adoptată şi pe tărâm bisericesc avea să aducă pentru prima dată în fruntea Eparhiei „Chişinăului şi Moldovei” un om al locului, unul despre care s-a crezut că putea pune un bun şi promiţător început, în acele timpuri de mari speranţe. Din păcate apartenenţa naţională este singurul lucru despre care se poate spune că îl diferenţiază de predecesori. În rest, el continuă să păstorească în regim de perestroika.

Boris BUZILĂ

NOTA NOASTRĂ: Istoricul Boris Buzilă este primul cercetător român care ne oferă detalii despre cel pe care îl numeşte „primul ocupant al Bisericii din Basarabia”, episcopul Alexie de Tula. Continuând efortul domnului Boris Buzilă, am încercat să ne documentăm din surse oficiale ruseşti asupra persoanei trimise de Moscova în 1941 pentru a se oploşi în scaunul mitropolitan de Chişinău.

Episcopul rus Alexie de Tula, în lume Victor Mihailovici Sergheev, s-a născut la 15 ianuarie 1899, în gubernia Moscova. În 1916 Victor Sergheev a absolvit secţia generală a unei şcoli de pictură, iar în 1919 – secţia de arhitectură. La începutul anului 1923 a intrat ca ascultător în sihăstria Sfântul Zosima de Smolensk din eparhia Vladimir. În acelaşi an, la 23 martie, a fost hirotonit diacon celibatar, iar la 16 ianuarie 1927, după ce fusese tuns în monahism, a fost hirotonit ieromonah de către arhiepiscopul Vartolomei (Remov), cel pe care avea să-l denunţe mai târziu organelor NKVD şi care avea să fie, în baza acelui denunţ, executat prin împuşcare. În vara anului 1929 mănăstirea în care vieţuia a fost închisă şi a fost transferat, împreună cu toată obştea, ca slujitor la biserica Sfântul Cuvios Serghie din strada Bolşaia Dmitrovka din Moscova. În anul 1932 a fost ridicat în treapta de arhimandrit.

Toate sursele ruseşti disponibile confirmă că arhimandritul Alexie (Sergheev), la începutul anului 1933, le-a transmis organelor sovietice de drept informaţii despre faptul că pe lângă biserica Sfântul Cuvios Serghie au fost înfiinţate ilegal o mănăstire şi o Academie teologică, iar pe durata urmăririi penale a compărut în calitate de martor din partea acuzării împotriva obştii monahale şi a enoriaşilor respectivei biserici. În urma cercetărilor din dosarul penal intentat în baza denunţului lui Alexie (Sergheev) au fost arestate 24 de persoane, clerici şi mireni, inclusiv cuviosul mucenic Teodor (Bogoiavlenski).

La 18 mai 1935 este numit, fără a fi ales, episcop de Kaşirsk, vicar al eparhiei Moscovei, de către mitropolitul Serghie (Stragorodski), locţiitorul patriarhal al vremii. Peste doar două zile, la 20 mai 1935, a fost hirotonit episcop de către un sobor constituit din mitrpolitul Serghie al Moscovei şi Kolomnei şi cei doi vicari ai săi – arhiepiscopul Pitirim de Dmitrovsk şi episcopul Serghie de Broniţk.

Urmează o promovare rapidă în diverse scaune episcopale. În 1936 este episcop de Serpuhovsk. La 5 august 1937 este numit episcop de Vologda, dar a refuzat să îndeplinească dispoziţia mitropolitului Serghie al Moscovei. Cu toate acestea, cel mai probabil la „sugestia” factorilor de stat, mitropolitul Serghie nu-l sancţionează pe episcopul Alexie şi, la 29 august 1937, îl desemnează în funcţia de episcop de Egorievsk, vicar al eparhiei Moscovei. La 14 septembrie 1937 este deja episcop de Ivanovo.

În anul 1938 întrerupe orice comuniune cu mitropolitul Serghie al Moscovei, după ce a văzut numele locţiitorului de patriarh în lista „spionilor” şi „diversioniştilor” publicată de ziarele sovietice. În acel moment, episcopul Alexie a proclamat „autocefalia” eparhiei de Ivanovo. În consecinţă, în anul 1939, Biserica Ortodoxă Rusă l-a scos din funcţie şi l-a trimis în judecata arhierească, care l-a pus sub interdicţia de a sluji cele sfinte. Actul de punere sub interdicţie a fost semnat de către mitropolitul Serghie (Stragorodski) al Moscovei, mitropolitul Alexie (Simanski) al Leningradului şi arhiepiscopul Paladie (Şesternikov) de Kalininsk.

Cercetătorul rus Aleksandr Konstantinovici Galkin, referindu-se la perioada celui de Al Doilea Război Mondial, arată, în lucrarea sa „Decrete şi decizii ale Patriarhiei Moscovei cu privire la arhierei de la începutul Marelui Război pentru Apărarea Patriei până la Sinodul din 1943”, următoarele: „Autorităţile sovietice au sprijinit pe toate căile reunificarea cât mai grabnică cu Patriarhia Moscovei a eparhiilor şi comunităţilor separate de ea, văzând în aceasta un mijloc de instituire a controlului asupra vieţii religioase din aceste regiuni”. Se aveau în vedere statele baltice, fosta Polonie de răsărit, nordul Bucovinei şi Basarabia. Acelaşi cercetător continuă: „Căutările unui candidat pentru organizarea vieţii bisericeşti în RSS Moldovenească au condus către fostul episcop Alexie (Sergheev) de Ivanovo, pus în 1939 sub interdicţia de sluji cele sfinte”. „În decembrie 1940 Alexie (Sergheev) a fost primit în comuniune cu Biserica, desemnat episcop de Tula, după care i-a fost încredinţată conducerea provizorie a eparhiei de Chişinău, iar în mai 1941 el a devenit arhiepiscop al Chişinăului şi al Basarabiei”, mai spune Aleksandr Galkin în lucrarea sa.

Nu cunoaştem dacă textul decretului de numire a lui Alexei (Sergheev) la Chişinău s-a păstrat. Iată însă textul unui extras din procesul-verbal al şedinţei sinodale la care s-a decis semnarea decretului cu pricina.: „1941. Cu privire la Decretul Patriarhiei Moscovei nr. 1(1) din 12 mai 1941 despre episcopul de Tula. A fost audiată propunerea locţiitorului de patriarh cu următorul cuprins: „Pentru folosul cauzei bisericeşti din Basarabia şi Bucovina găsesc judicios şi oportun ca Preasfinţitul episcop de Tula, conducător provizoriu al eparhiei de Chişinău şi al altor eparhii, să fie confirmat în scaunul de Chişinău şi să i se confere titlul de arhiepiscop al Chişinăului şi al Basarabiei, lăsând sub conducerea acestuia eparhiile de Ismail şi de Bălţi şi punându-i în sarcină oblăduirea generală a eparhiei independente de Cernăuţi, în partea care se referă la arhiereii regionali”. Prin decizia nr. 32 din 12 mai 1941 s-a dispus: Decretele în legătură cu fondul propunerii vor fi trimise (se trimit) spre executare Preasfinţitului episcop de Tula şi Cernăuţi, iar spre luare de cunoştinţă şi îndrumare în cele de urmare – mitropolitului exarh de Volânsk. Semnat: Serghie, mitropolit al Moscovei, protoiereu Nikolai  Kolciţki, şef al cancelariei Patriarhiei Moscovei”.

Odată cu retragerea armatei sovietice din Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, episcopul Alexie părăseşte în mare grabă Chişinăul şi este numit episcop de Oriol şi Kursk. După ocuparea Oriolului de către trupele germane la 3 octombrie 1941, el este numit, la 14 octombrie 1941, arhiepiscop de Tambov. În februare 1942 este numit arhiepiscop de Ufa, capitala republicii Başkire, dar a refuzat să meargă în eparhie, locuind neîntrerupt la Moscova. La 13 iulie 1942 este numit arhiepiscop de Reazan. Începând cu 11 iulie 1943 a condus eparhiile de Kaluga şi Tula. A participat la Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din 8 septembrie 1943. În mai 1944 este deja arhiepiscop de Iaroslav şi Rostov. În a doua jumătate a anului 1945 şi la începutul anului 1946 se află în Statele Unite ale Americii, ca trimis al patriarhului Alexei I (Simanski), pentru negocieri cu mitropolitul Teofil privind restabilirea legăturii canonice cu Patriarhia Moscovei. Din 13 ianuarie 1947 a fost arhiepiscop de Kursk şi Belgorod. La 3 iunie 1948 este numit arhiepiscop de Celiabinsk şi Zlatoutovsk, dar refuză să se supună decretului de numire. La 2 iulie 1948 este pensionat, iar la 24 august 1948 este numit în mod repetat arhiepiscop de Celiabinsk şi Zlatoutovsk. De această dată merge în eparhie, dar nu efectuează nici o vizită canonică în cuprinsul acesteia. Mai mult chiar, decide suspendarea Buletinului eparhial şi le cere preoţilor să reducă durata slujbelor bisericeşti, întrucât, spune el într-o circulară, „la biserică vin muncitorii care până atunci au efectuat o muncă socialmente utilă”. În ianuarie 1949 a semnat un decret prin care le-a interzis preoţilor din eparhie săvârşirea oricăror rânduieli în casele enoriaşilor (sfinţiri de case, prohoduri etc.). Printr-o decizie din 19 aprilie 1949 le-a cerut preoţilor să nu se tragă clopotele în noaptea de Paşti şi „să fie concentrat pe teritoriul bisericii sau al cimitirului toate rânduielile care potrivit statutului bisericesc trebuie săvârşite dincolo de zidurile bisericilor din eparhie”.

Prin decizia Sinodului din 17 martie 1950 este numit arhiepiscop de Kalininsk şi Kaşinsk, iar la 20 iunie 1951 i-a fost încredinţată conducerea provizorie a eparhiei de Velikoluksk. La 29 iulie 1954 a fost pensionat, pentru a doua oară, de către Sinod, „cu lipsirea de dreptul de a mai ocupa pe viitor vreun scaun episcopal”. Cu toate acestea, la 14 martie 1957 este numit arhiepiscop de Alma Ata. La 20 februarie 1957 este pensionat pentru a treia oară.

A decedat la 6 aprilie 1968 şi a fost înmormântat în biserica cimitirului Kalitnikov din Moscova. Aşa s-a sfârşit viaţa celui care a fost „primul ocupant sovietic al Bisericii din Basarabia”.

Vlad CUBREACOV


Guvernul României, contra proiectului de lege pentru comemorarea deportaţilor basarabeni şi bucovineni

Februarie 10, 2011

Mai multe publicaţii şi agenţii de presă de la Chişinău şi Bucureşti s-au grăbit să ne anunţe zilele acestea că vom avea în România o zi a comemorării victimelor ocupaţiei sovietice. La aflarea veştii ne-au bucurat sincer. Numai că înariparea noastră sufletească s-a potolit repede, deîndată ce ne-am interesat mai îndeaproape de iniţiativa în cauză. Şi ne-am gândit să scriem despre acest subiect, pe care îl aducem mai cu seamă în atenţia acelor cetăţeni ai Republicii Moldova care şi-au redobândit (cu mult greu) cetăţenia română şi, din patru în patru ani, sunt chemaţi la urne să se pronunţe asupra aleşilor lor din Parlamentul de la Bucureşti. Este bine ca alegătorii să-şi cunoască aleşii.

Care este, de fapt, povestea? În luna mai anul trecut, deputatul Tudor Panţîru de la Bucureşti (PSD, circumscripţia electorală nr. 43 Diaspora, colegiul uninominal nr. 2) a iniţiat o propunere legislativă (PI-x nr. 796/2010) intitulată „Lege pentru instituirea Zilei naţionale în memoria românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor şi ale Foametei organizate de regimul totalitar sovietic în nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie”. Proiectul cuprinde trei articole şi spune următoarele: „1. Se instituie ziua de 1 aprilie ca Zi naţională  în memoria românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor şi ale Foametei organizate de regimul totalitar sovietic în nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie. 2. Cu prilejul Zilei naţionale în memoria românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor şi ale Foametei organizate de regimul totalitar sovietic în nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie, se organizează comemorări oficiale, depuneri de coroane şi alte activităţi menite să cinstească memoria acestor români. 3. În perioada 31 martie – 2 aprilie, Societatea Română de Radiodifuziune, Societatea Română de Televiziune şi Agenţia Naţională de Presă AGERPRES vor difuza, cu prioritate, emisiuni despre perioada ocupaţiei sovietice din nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi Basarabia, tratând evenimentele tragice menţionate la art. 1.” O expunere de motive a însoţit propunerea legislativă. Deputatul Panţîru face trimitere, între altele, la Rezoluţia nr. 1723 din 28 aprilie 2010 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, prin care aceasta califică foametea organizată de regimul stalinist şi soldată cu moartea a milioane de oameni nevinovaţi, inclusiv în Republica Moldova, ca fiind o crimă împotriva umanităţii. Atât.

Itinerarul acestui proiect de lege a fost destul de sinuos. El a fost semnat la 11 mai 2010. Peste trei zile, la 14 mai, el este prezentat în Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor (Preşedinte Roberta Alma Anăstase – PD-L) şi înaintat la Senat (Preşedinte Mircea Dan Geoană – PSD). La 24 noiembrie 2010 Senatul a respins această propunere legislativă. Totuşi, urmând procedurile în vigoare, vicepreşedintele Senatului, Teodor Meleşcanu (PNL), a trimis, la 25 noiembrie 2010, propunerea legislativă, spre dezbatere, în Camera Deputaţilor.

Acum, soarta proiectului de lege depinde exclusiv de voinţa deputaţilor din Cameră. Aceştia, aparţinând diverselor grupuri politice, vor ţine cont de avizele comisiilor sesizate, iar majoritatea parlamentară (PD-L – UDMR) – de avizul guvernului instalat de ea. Să vedem care este situaţia la capitolul avize.

Aşadar, Consiliul Legislativ a emis, la 16 iunie 2010, un aviz pozitiv. Avizul Consiliului Legislativ este unul formal, nu se referă la fondul iniţiativei deputatului Tudor Panţîru, ci doar la faptul că aceasta se încadrează în categoria legilor ordinare. Comisia pentru Drepturile Omului, Culte şi Problemele Minorităţilor Naţionale, convocată în şedinţă la 15 decembrie 2010, în urma dezbaterilor, a hotărât cu unanimitate de voturi să îi acorde aviz negativ. Din respectiva comisie parlamentară fac parte 9 membri, dintre care 5 aparţin majorităţii de guvernământ (Marius Cristinel Dugulescu – PD-L, Florin Postolachi – PD-L, Mircea Lubanovici – PD-L, Lucian Riviş-Tipei – PD-L şi Attila Varga – UDMR), iar alţii 4 aparţin opoziţiei (Nicolae Păun – minoritatea ţigănească, Gigel-Sorinel Ştirbu – PNL, Virgil Pop – PNL şi Sergiu Andon – PSD).  La 8 februarie 2011, Comisia juridica, de disciplină şi imunităţi a adopat un aviz pozitiv.

Soarta proiectului de lege rămâne însă incertă dat fiind avizul negativ al Guvernului. Un punct de vedere oficial al Guvernului, semnat de premierul Emil Boc (PD-L), a fost formulat la 20 august 2010. Premierul Emil Boc opinează: „Considerăm că propunerea legislativă menţionată trebuie analizată plecând de la realitatea că evenimentele la care face trimitere s-au produs în teritorii care fac parte astăzi din alte state, respectiv Republica Moldova şi Ucraina. Acestea sunt deja comemorate în statele respective, în cadru mai mult sau mai puţin oficial. După lansarea Raportului Comisiei din Republica Moldova (se are în vedere Comisia Cojocaru – nota noastră), masacrul de la Fântâna Albă, deportările şi foametea ce au urmat ocupaţiei sovietice vor fi, cu siguranţă, elemente centrale ale efortului comemorativ oficial al statului vecin”. Aici se impune precizarea că localitatea Fântâna Albă nu se află în Republica Moldova şi nici în Basarabia istorică, ci în nordul Bucovinei. Premierul PD-L – UDMR continuă: „În acest moment, nu există o zi de comemorare a victimelor comunismului din România. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a propus instituirea zilei de 23 august ca „Zi de comemorare a victimelor fascismului şi comunismului” şi a celie de 21 august ca „Zi de comemorare a victimelor comunismului din România”. Astfel, considerăm că este nepotrivit ca statul român să stabilească o zi de comemorare pentru anumite episoade legate de istoria comunismului din zona geografică ce cuprinde România, înaintea stabilirii celor două zile comemorative menţionate anterior”. Arătând, în plus, că iniţiatorul proiectului de lege „nu precizează sursele financiare necesare aplicării măsurilor propuse, încălcându-se astfel dispoziţia art. 138 alin. (5) din Constituţia României”, premierul Emil Boc anunţă Parlamentul că, „având în vedere considerentele menţionate, Guvernul nu susţine adoptarea acestei propuneri legislative”.

Cunoscând acum toate acestea, înţelegem că şansele de a fi adoptat ale proiectului de lege iniţiat de deputatul Tudor Panţîru sunt cât se poate de incerte. Dacă ţinem cont de configuraţia politică a Camerei Deputaţilor de la Bucureşti, am putea spune chiar că aceste şanse sunt, practic, nule. De ce? Pentru că Guvernul Boc se opune, iar guvernul înseamnă PD-L şi UDMR şi pentru că cele mai mari partide din opoziţie (PSD şi PNL) fac în această chestiune front comun cu guvernarea. Minorităţile (altele decât cea maghiară), în special numeroasa minoritate ţigănească (zisă rromă), prin reprezentantul său Nicolae Păun, de asemenea se opun. Să fie oare acesta un motiv pentru care iniţiativa deputatului Panţîru nu a mai fost semnată de nici un alt deputat sau senator, nici măcar dintre colegii săi de partid?

Să reţinem că nu mai demult decât la 24 noiembrie 2010, Senatul României a respins, cu o zdrobitoare majoritate de voturi, un alt proiect de lege, şi anume, propunerea legislativă privind interzicerea organizaţiilor, simbolurilor, precum şi a doctrinei comuniste care a avut la bază lupta de clasă. Şi atunci, ca şi acum, Guvernul Boc s-a opus şi a dat un aviz negativ, iar senatorii aleşi în Diaspora au votat împotriva adoptării lui. Doar 5 parlamentari au susţinut atunci respectivul proiect, pe când 98 au fost contra. Comunismul nu a murit în România, el a luat alte forme şi s-a drapat în alte culori. Vorba cântecului: comunismul n-a murit, doar o ţâr-a aţipit! Anticomunismul de faţadă al clasei politice de la Bucureşti şi specularea subiectului, fără întreprinderea unor acţiuni practice de decomunizare a „inimilor şi spiritelor”, a devenit o afacere profitabilă, al cărei scop este menţinerea la putere tocmai a foştilor comunişti de dincolo de Prut.

Numai o minune mai poate schimba soarta proiectului de lege despre care am vorbit aici. Atâta că nu-mi prea amintesc când s-a produs ultima minune în politica românească.


Primul secretar al Ambasadei SUA a vizitat Mitropolia Basarabiei

Ianuarie 23, 2011
 

Înaltpreasfinţitul Mitropolit şi Exarh Petru l-a primit în audienţă, la cerere, la sediul Mitropoliei Basarabiei din Chişinău, pe domnul Michael Mates, prim-secretar şi consilier pe probleme politice şi religioase al Ambasadei Statelor Unite ale Americii în Republica Moldova.

Înaltul oaspete american s-a arătat interesat de activitatea Mitropoliei Basarabiei, de relaţiile interconfesionale din Republica Moldova şi de relaţia mitropoliei cu autorităţile publice centrale de la Chişinău.

Întâistătătorul Mitropoliei Basarabiei a prezentat o scurtă informaţie despre relaţiile dintre Mitropolia Basarabiei şi Guvernul Republicii Moldova şi despre problemele cu care se confruntă mitropolia. Mitropolitul şi Exarhul Petru a subliniat că Mitropolia Basarabiei este o Biserică naţională, autonomă şi neimplicată politic.

Principalele probleme nesoluţionate de către Guvernul Republicii Moldova ţin de restituirea arhivelor Mitropoliei Basarabiei şi a proprietăţilor bisericeşti spoliate de statul sovietic ocupant şi deţinute abuziv de către Guvern. Până acum, primul ministru Vladimir Filat şi ministrul Justiţiei, Alexandru Tănase, şi-au arătat lipsa de disponibilitate pentru soluţionarea acestui tip de probleme, prevalându-se de legislaţia sovietică restrictivă, care nu mai este în vigoare în Republica Moldova şi care contravine normelor constituţionale şi europene în materie.

Discuţia domnului Michael Mates cu Mitropolitul şi Exarhul Petru a decurs într-o atmosferă caldă şi prietenească.

După Biroul de presă al Mitropoliei Basarabiei


Mitropolia Basarabiei se sprijină pe jertfa martirilor ei

Iulie 15, 2010

Vlad Cubreacov, în discuţie cu părintele Viorel Cojocaru, preot paroh al „Bisericii Inimii Tăcute” din Chişinău

– Oaspetele nostru de astăzi este părintele Viorel Cojocaru de la „Biserica Inimii Tăcute” din Chişinău, preot al Mitropoliei Basarabiei, unul dintre puţinii clerici din Republica Moldova care s-a preocupat îndeaproape de trecutul Bisericii noastre şi, mai ales, de martirajul preoţilor, credincioşilor şi credincioaselor din Mitropolia Basarabiei începând cu luna iunie 1940, după 1944, dar şi de-a lungul perioadei ocupaţiei sovietice. Efortul pe care l-a făcut părintele Viorel Cojocaru vine în completarea efortului Mitropoliei Basarabiei dintre 1941 şi 1944, când mitropolitul de vrednică amintire Efrem Enăchescu a iniţiat, în 1942, alcătuirea unui Martirologiu al Bisericii basarabene, cuprinzând atunci 56 de preoţi şi credincioşi martiri. Constatăm acum, după efortul susţinut al părintelui Viorel Cojocaru, că Martirologiul, pierdut între timp, este cu mult mai cuprinzător. Părinte Viorel, în această etapă a cercetării făcute de Sfinţia Voastră, ce ne puteţi spune despre dimensiunea jertfei clericilor şi credincioşilor din Mitropolia Basarabiei începând cu anul 1940?

Imediat după venirea trupelor ruseşti în Basarabia, în 1940, preoţii s-au împărţit în trei categorii. Unii s-au repatriat în România, alţii au rămas pe loc, în Basarabia, mizând pe faptul că ruşii nu vor sta mult aici. Iar a treia categorie – a celor care au întâmpinat cu flori Armata Roşie invadatoare. Ca exemplu, aş putea aduce aici numele arhimandritului Varlaam Chiriţă, care, după ce a făcut acest păcat, a suferit enorm de pe urma ateismului sovietic din Basarabia. Trebuie să recunoaştem că, în acel timp, preoţii din Basarabia nu au reuşit să fixeze pe hârtie toate ororile întâmplate în Biserică, începând cu 28 iunie 1940. Totuşi, ni s-au păstrat până astăzi mai multe mărturii, în periodicele timpului. O sursă importantă de documentare sunt şi jurnalele scrise de preoţii basarabeni refugiaţi peste Prut, cum sunt, bunăoară, jurnalele părintelui Paul Mihail, ale preoţilor Sergiu Roşca, Vasile Ţepordei sau Cicerone Ioniţoiu, care au schiţat despre pagubele suferite de Biserica Ortodoxă Română din Basarabia. Ne-au rămas, de asemenea, mărturii şi de la preoţii rămaşi la datorie, cum ar fi cazul clericilor Constantin Popovici, Leonid Antonovici, Armando Zavatta (cred că este vorba de un pastor luteran) de la Bălţi, care, la 28 iunie 1954, mărturiseşte, printr-o scrisoare adresată mitropolitului Visarion Puiu, că dintre preoţii rămaşi în cuprinsul Episcopiei Hotinului, 100 nu mai erau. Tot în scrisoare se mai aminteşte şi despre soarta catedralei de la Bălţi, a reşedinţei episcopale de atunci, precum şi soarta unor preoţi rămaşi la misiune.

– Era vorba de 100 de preoţi deportaţi sau ucişi de sovietici?

Da, doar de preoţii ucişi.

– Şi doar din Episcopia Hotinului, păstorită altădată de episcopul Visarion Puiu?

Întocmai. Situaţia descrisă de preotul Armando Zavatta nu-i viza şi pe martirii din Episcopia Cetăţii Albe-Ismail şi din Arhiepiscopia Chişinăului. Dânsul mărturisea soarta întregii episcopii a Hotinului, precum şi a slujitorilor.

– Ne puteţi da câteva exemple?

Vreau să vă dau câteva exemple eroice ale unor preoţi, nu neapărat din cuprinsul Episcopiei de Hotin. M-a impresionat mult viaţa şi sfârşitul martiric al preotului Mihei Miziumschi din comuna Volintiri, judeţul Cetatea Albă, astăzi în raionul Ştefan Vodă. Părintele Mihei Miziumschi era un adevărat român, un preot cărturar atât el, cât şi preoteasa, având funcţie de mare răspundere în cadrul liceului din comună. În revista Luminătorul din 1941, părintele Sergiu Roşca vorbeşte despre martiriul preotului Mihei Miziumschi. În paranteză fie spus, trei izvoare diferite ne confirmă că în 1940 şi 1941, doar în comuna Volintiri, agenţii NKVD au împuşcat 16 preoţi basarabeni, ale căror nume ne rămân deocamdată necunoscute.

– Potrivit unor mărturii publicate în 1942, primul preot martirizat în Basarabia a fost părintele Gheorghe Munteanu de la parohia Regina Maria din Ismail, ucis de sovietici, la vârsta de doar 31 de ani…

Da, acest prim martir basarabean, născut la 22 aprilie 1909, licenţiat în teologie, hirotonit preot în decembrie 1931, pe seama parohiei Neruşai, din Ismail, a îndurat batjocuri şi torturi inimaginabile. Şi-a primit moartea în faţa catedralei din Ismail, unde, după ce a fost arestat, tuns şi bărbierit, cerându-i-se să renunţe la credinţa creştină şi neobţinând acest lucru, criminalii i-au sfărâmat capul de treptele catedralei, deci a fost ucis, în văzul tuturor, în prima zi a ocupaţiei sovietice, chiar pe treptele bisericii. Trupul acestui mucenic a zăcut câteva zile pe scările bisericii, fără a putea fi cules şi înmormântat după rânduiala creştinească. Revenind însă la cazul preotului martir Mihei Miziumschi, trebuie să menţionăm că acesta era fiul preotului Grigore Miziumschi. S-a născut în 1899, a absolvit Seminarul Teologic din Chişinău şi Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuţi. În 1932 a fost hirotonit. Cunoscând de ce sunt capabili sovieticii şi ce riscuri îl pasc, părintele nostru Mihei Miziumschi a plecat din sat, hălăduind prin pădurile şi locurile din apropierea satului Volintiri. Fiica sa mai mică era cea care îi aducea câte ceva de mâncare, iar când aceasta era împiedicată de NKVD-işti şi de sovietici, în general, părintele Mihei se hrănea cu fructe şi chiar cu iarbă. La sfârşitul lunii iulie 1941, anunţat fiind că soldaţii sovietici s-au retras la Căuşeni, părintele Mihei s-a pornit spre casă, dar nu a mai ajuns să stea acolo, întrucât cineva l-a turnat şi soldaţii NKVD-ului au şi venit îndată la locuinţa sa. Ni s-a păstrat mărturia dialogului purtat atunci între părintele Mihei Miziumschi şi NKVD-işti:

–                     Scoală, popo, şi urmează-ne!

–                     Daţi-mi voie să cinez măcar.

–                     Unde te ducem nu-ţi trebuie să mănânci. Scoală!

–                     Daţi-mi voie să-mi iau nişte haine călduroase, spuse părintele, simţind că îl aşteaptă arestarea şi deportarea.

–                     Nu-ţi mai trebuie…

Într-adevăr nu i-au mai trebuit haine, căci numai peste câteva ore soţia lui îndurerată şi copila l-au găsit scos din sat şi împuşcat mişeleşte cu cinci gloanţe în ceafă. Aşa sfârşeşte muceniceşte unul dintre preoţii Mitropoliei Basarabiei.

– A fost un bun român şi un ostaş vrednic al lui Hristos, un om care şi-a pus viaţa pentru Biserica Lui…

Tot părintele Sergiu Roşca, în ultimul număr al revistei Luminătorul, la rubrica „In memoriam”, ne lasă mărturie că preoteasa Elisabeta Miziumschi şi fiiculiţa Sofia au fost împuşcate de sovietici la doar cinci zile după ce fusese împuşcat părintele Mihei.

– Unde sunt înmormântaţi aceşti preoţi şi credincioşi martiri?

Am încercat să discut cu cineva din Volintiri, dar nu am primit un răspuns mulţumitor. Urmează să căutăm în continuare, să găsim alte mărturii şi informaţii, sunt convins că atunci, creştinii satului şi-au înmormântat preotul cu toată cinstea cuvenită.

– Aceasta nu este singura familie de preot exterminată în întregime. Şi alte familii de preoţi au avut aceeaşi soartă.

Este, bunăoară, cazul preotului martir Dimitrie Ciornei din parohia Clincăuţi, judeţul Hotin, care a fost împuşcat împreună cu preoteasa. Sau cazul preotului martir Teofan Ignatovici din parohia Babin, judeţul Hotin, de asemenea, împuşcat împreună cu soţia Eufimia, la 7 iulie 1941, de către sovietici.

– Nu toţi preoţii au fost martirizaţi prin împuşcare…

Un caz înfiorător pentru mine este cel al patriarhului cărturăriei noastre româneşti din Basarabia, protoiereul Constantin Popovici.

– Marele Constantin Popovici, îndrumătorul şi ajutorul lui Alexie Mateevici, cu care s-a ostenit la revista Luminătorul…

Nu doar atât. Părintele Constantin Popovici a fost mâna dreaptă a mitropolitului nostru Gurie Grosu, a fost fondator şi director al Seminarului Teologic din Chişinău. Sau cum îl numeşte părintele Paul Mihail „patriarhul bisericii basarabene, tatăl sufletesc al tuturor preoţilor…”. Părintele Constantin şi-a găsit sfârşitul în 1943, la vârsta de 80 de ani. A murit în stradă, în mizerie, ca un boschetar, întrucât sovieticii îl izgoniseră din propria lui casă, încă din 1941, pe care o confiscaseră. În loc să fie cinstit, a fost acoperit de ocară. Părintele Constantin Popovici, care a luptat pentru Biserică şi pentru afirmarea ei intelectuală, a fost o mare personalitate la scara întregii Românii.

– Şi a Ortodoxiei în ansamblu. Părintele Constantin Popovici şi alţii au fost printre cei care ne-au făcut dovada unei jertfe conştiente, asumate, pentru Hristos, primindu-şi cu seninătate cununa muceniciei.

Pentru acest motiv am şi hotărât să dedicăm următorul număr al revistei Luminătorul pe anul 2010, în întregime, acestei mari personalităţi a Bisericii Ortodoxe Române.

– Ne puteţi da şi alte nume de martiri din Mitropolia Basarabiei?

Mă gândesc la numele preotului Nicolae Ciobanu, un tânăr intelectual, membru al Sfatului Ţării, care a votat Unirea din 1918. Părintele Nicolae Ciobanu a fost deportat de sovietici în regiunea Vorkuta, dincolo de Cercul Polar, condamnat fiind la 10 ani de detenţie. La Vorkuta l-a întâlnit în lagăr pe părintele Vasile Ţepordei. În 1941, părintele Nicolae Ciobanu le-a adresat autorităţilor sovietice o cerere de repatriere în interiorul României, dar cererea sa ajunge, până la urmă, pe mâna NKVD-ului de la Chişinău şi la 7 noiembrie 1941 este ucis mişeleşte şi moare în GULAG.

– Moare ca martir…

Da, moare ca martir, departe de ţara şi de credincioşii săi, de care a fost despărţit cu forţa. Aş vrea să menţionez şi viaţa unui alt preot, pe care l-am amintit deja, arhimandritul Varlaam Chiriţă.

– Cel care a avut un moment de rătăcire în 1940, când a întâmpinat cu flori tancurile sovietice, nutrind iluzia că regimul sovietic ar fi favorabil Bisericii Ortodoxe. Se ştie că părintele Varlaam Chiriţă a făcut în perioada interbelică un soi de disidenţă în raport cu mitropolitul Gurie Grosu, împotriva căruia trimitea plângeri neîntemeiate la Patriarhia noastră din Bucureşti. Ce soartă a avut acest preot în timpul sovietic?

Dumnezeu l-a adus până în punctul refacerii relaţiei sale cu El. Părintele Varlaam Chiriţă a avut parte de suferinţă, chinuri şi răzbunări atât din partea regimului totalitar comunist, cât şi din partea ierarhului trimis de Moscova în Basarabia. În 1953, părintele Chiriţă i-a trimis o scrisoare arhiepiscopului Nectarie, cel care a închis cele mai multe biserici la ordinul autorităţilor timpului.

– Da, un instrument în mâna regimului Stalin şi Hruşciov, care nu numai că nu a opus nici un fel de rezistenţă, ci, dimpotrivă, a manifestat exces de zel în opera de distrugere a Bisericii Ortodoxe din Basarabia.

Părintele Chiriţă îi scria arhiepiscopului Nectarie: „Vă felicităm pentru lichidarea istoricei mănăstiri Hârbovăţ, vă doresc din toată inima aceeaşi soartă. Insistenţa dumneavoastră în faţa Patriarhiei de la Moscova pentru lichidarea mănăstirilor moldoveneşti s-a încununat de succes. Temporar, puteţi jubila”. Este mai mult o scrisoare de revoltă, decât de felicitare.

– Dar cu suficientă ironie în adresa ierarhului instalat de Moscova aici…

Pentru această atitudine, la 31 iulie 1958, arhimandritul Varlaam Chiriţă este caterisit la propunerea Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, nefiind reabilitat niciodată. Îşi sfârşeşte viaţa umilit de Biserica Rusă, slujind doar în calitate de cântăreţ în diverse parohii.

– Bine, acesta este un caz de nedreptate, nu şi unul de martiriu…

Aşa este. Vreau să spun însă că printre creştinii martirizaţi de sovietici au fost nu doar preoţi, dar şi foarte mulţi credincioşi, adică mireni. Mirenii au fost cei care au protestat de fiecare dată împotriva închiderii bisericilor şi mănăstirilor, au cerut întoarcerea preoţilor şi călugărilor din deportare sau i-au apărat pe cei rămaşi. Este semnificativ cazul închiderii mănăstirii Răciula, la 1 iulie 1959. Până în această dată creştinii au opus rezistenţă dârză timp de nouă zile. Atunci autorităţile l-au împuşcat pe David Simeon şi pe alte trei persoane: Ilarion Mocreac, Dionisie Daniţă şi Gheorghe Porcar. Alte şase persoane au fost arestate şi condamnate la ispăşirea unor pedepse de la 4 la 15 ani privaţiune de libertate.

– Revenind însă la 1940, ce alte nume de martiri basarabeni mai putem invoca?

Bunăoară, Anton Cernăuţeanu şi fratele acestuia, Petru Cernăuţeanu, preoţi din Chişinău. Despre părintele Anton se ştie că s-a născut la Chişinău, în anul 1900. A slujit şi în Ismail. Fraţii Cernăuţeanu au fost arestaţi direct de pe stradă, în Chişinău, şi deportaţi în Siberia, de unde nu s-au mai întors. În amintirile sale din 1941, preotul memoralist V. Cazacu descrie arestarea preoţilor Cernăuţeanu astfel: ”La începutul lunii februarie 1941 s-au întâlnit în oraşul Chişinău mai mulţi preoţi ce voiau să se repatrieze. La colţul străzii Alexandru cel Bun microfonul bolşevic reda o lecţie antireligioasă, împotriva sfintelor moaşte. O parte din credincioşi, împreună cu fraţii preoţi Cernăuţeanu, au început să combată cele auzite. Peste câteva minute un agent al NKVD-ului îi arestează pe preoţii Cernăuţeanu, neştiindu-se nimic până astăzi de soarta lor”. Apoi, trebuie să amintesc şi despre preotul martir Ioan Pânzaru, născut în satul Balatina, din judeţul Bălţi. A fost preot în satul Şaptebani, Râşcani. A murit pe scaunul electric, la Comisariatul de miliţie Râşcani, fiind înmormântat la Balatina, după cum ne-a mărturisit nepoata sa, Raisa, în anul 2008. Documentele timpului ne arată că „o amendă în sumă de 18 161 de ruble i-a fost impusă preotului Ion Pânzaru pentru încălcarea legislaţiei sovietice cu privire la culte şi i s-a intentat un proces penal de către procuratura din raionul Râşcani”. Un alt nume este cel al preotului Gheorghe Tudorache, paroh în satul Gruzeşti, judeţul Lăpuşna. A fost asasinat în 1941, de către bolşevici. Despre acest preot unele ziare au scris că s-ar fi găsit printre cadavrele descoperite în 1941, în subsolurile fostului consulat italian din Chişinău. Menţionăm că în 1941, în curtea consulatului italian din Chişinău, de pe strada Viilor nr. 125, unde se instalase sediul NKVD-ului sovietic, au fost descoperite, în vara aceluiaşi an, peste 85 de cadavre, dintre care un grup de 15 persoane, aruncate într-o groapă comună, aveau mâinile şi picioarele legate, totodată, s-au găsit şepci de elevi. Unele cadavre erau îmbrăcate sumar (pijamale, cămăşi de noapte), fapt care denotă că au fost ridicaţi în timpul nopţii de acasă şi executaţi fără a fi cercetaţi. Relatările unor martori oculari, făcute după mai bine de patruzeci şi cinci de ani sunt zguduitoare. Unul dintre aceştia, Tudor Busuioc din Chişinău, declara, peste ani, următoarele: „Foarte multe cadavre erau schilodite barbar, cu ochii scoşi, cu nasul şi urechile tăiate. Cel mai tare şi-au bătut joc de preoţi (…), nu destul că i-au ucis, i-au batjocorit în aşa hal (…), adică le-au tăiat organele sexuale şi aşa i-au găsit în gropi cu dânsele în gură, cu feţele schimonosite de durere şi desfigurare”. Printre cei asasinaţi în faţa consulatului italian erau doi preoţi şi se afirmă că numai unul dintre ei, Gheorghe Tudorache, a fost identificat. Deşi cazul preotului Gheorghe Tudorache rămâne neclar, părintele Vasile Ţepordei relatând că părintele Gheorghe a fost, în 1940, deportat în Siberia şi „…în 1948, când i-a expirat pedeapsa de 8 ani, a fost trimis cu domiciliul obligatoriu în Krasnoiarski Krai… Spre sfârşitul lui 1948 trăia”, cert este însă faptul că şi părintele Gheorghe Tudorache a fost o victimă a dictaturii comuniste, un preot martir al Bisericii noastre.

– Care sunt sursele de informare şi documentare ale Sfinţiei Voastre? Este foarte greu să colectezi informaţii despre cazurile concrete de împuşcare, schingiuire, surghiunire a preoţilor şi credincioşilor din Mitropolia Basarabiei, creştini care şi-au asumat destinul şi s-au opus vitregiei timpurilor, rămânând fideli până la capăt lui Hristos şi Bisericii Lui…

În 2004, când mi-am schiţat teza de magistru în drept cu tema „Politica antireligioasă a statului sovietic”, pentru susţinere în cadrul Universităţii Ovidius din Constanţa, am avut acces la materiale de arhivă. Preocuparea mea a fost să studiez relaţiile dintre statul sovietic ateu şi Biserica Ortodoxă. Am cercetat actele juridice elaborate de organele puterii de stat şi cele de partid, de la Constituţie şi legi, până la decizii ale organelor administraţiei raionale şi locale, care reglementau activitatea cultelor religioase din Basarabia. Am cercetat în arhive şi diferite plângeri, scrisori, proteste vizavi de maltratările ce se întâmplau aici, în Basarabia. În paralel, mi-am făcut o mapă în care am colectat orice informaţie despre preoţii şi credincioşii maltrataţi, deportaţi sau martirizaţi. Am citit mai multe scrisori ale preoteselor ai căror soţi erau deja împuşcaţi, dar despre a căror martirizare acestea încă nu ştiau. De regulă, aceste scrisori, negăsindu-şi destinatarii, se întorceau de la Vorkuta, din Kazan sau din alte locuri la Securitatea din Chişinău.

– La ce arhive aţi avut acces? Arhiva de stat? Arhiva Serviciului de Informaţii şi Securitate?

Doar la Arhiva Naţională a Republicii Moldova. Bineînţeles că aş dori să aflu ce mărturii păstrează Arhiva Securităţii despre preoţii noştri martiri. Mi-aş sacrifica mai multe săptămâni de zile pentru aşa ceva. Cele mai multe informaţii despre aceşti înaintaşi ai noştri martirizaţi de sovietici se află anume acolo. O altă sursă de informare pentru mine a fost presa timpului: Luminătorul, Raza, Misionarul şi altele. Mi-au fost de folos şi unele Anuare care au apărut în România după 1940. Am amintit aici deja despre Jurnalele preoţilor basarabeni refugiaţi în interiorul ţării şi care au fost martori ai suferinţelor îndurate de creştinii din Basarabia. Desigur, mi-au fost de ajutor şi unele reviste, monografii şi studii publicate de-a lungul timpului până astăzi.

– Tabloul pe care îl avem acum despre suferinţele preoţilor şi credincioşilor basarabeni este unul mai larg şi cuprinzător…

În Patriarhia Română există cercetări serioase în acest subiect, pe când aici, la noi – mai puţin. Avem datoria de a ne îndeplini această misiune nobilă, sfântă aş spune, de cinstire a înaintaşilor şi a jertfei lor pentru Biserica lui Hristos.

– Şi asta în timp ce Basarabia a fost prima parte a teritoriului nostru etnogenetic care a ajuns victimă a ateismului sălbatic. Lumina trebuie pusă în sfeşnic, nu ţinută sub obroc.

Eu îmi propun să mă bazez pe documentele arhivistice, pe mărturiile orale ale contemporanilor sau ale rudelor celor trecuţi dintre noi şi pe studiile efectuate până acum. Îmi propun să alcătuiesc pentru fiecare preot, mitropolit, arhimandrit, monah sau monahie (au fost călugăriţe de la Jabca împuşcate de sovietici în 1941!) câte o biografie, astfel încât să se cunoască ce înaintaşi am avut şi că aceşti oameni au fost împuşcaţi sau ucişi în alt mod.

– Asta sub aspect istoric, dar cum privim aceste cazuri sub aspect teologic? Este vorba de martiriu şi de sfinţenie sau ar putea avea cineva îndoieli sau semne de întrebare?

Nu cred că putem avea rezerve în privinţa sfinţeniei acestor martiri, pentru că există mărturii din câte 4-5 izvoare arhivistice diferite care ne vorbesc despre acelaşi lucru în fiecare caz aparte. Cei care ar putea avea eventual semne de întrebare în această privinţă habar nu au ce alte mărturii şi documente se mai ascund în arhivele Securităţii şi chiar la Arhiva Naţională. Îmi doresc ca rezultatul acestei cercetări pe care o întreprind de mai mult timp să fie canonizarea sfinţilor martiri basarabeni, ca preoţii şi credincioşii din Mitropolia Basarabiei să aibă exemple pilduitoare în faţa lor, modele de urmat, ca fiecare să ştie ce rost avem în lume, cum să ne trăim şi să ne sfârşim viaţa, să avem şi o credinţă mai puternică în Hristos şi în viaţa veşnică de dincolo de acest paravan al vieţii pământene. Sper că după încheierea acestei cercetări şi odată cu elaborarea unui studiu istorico-arhivistic să se pronunţe şi autorităţile ştiinţifice de la noi. Iar mai apoi, Mitropolia Basarabiei ar putea înainta Sfântului nostru Sinod de la Bucureşti propuneri concrete în vederea recunoaşterii canonice a sfinţeniei unora dintre fiii, fiicele şi slujitorii Bisericii care şi-au sfârşit viaţa în chip martiric.

– Dincolo de orice îndoială, chiar pornind de la elementele ce ne stau la dispoziţie, aceşti oameni sunt sfinţii lui Dumnezeu.

Când această recunoaştere canonică se va întâmpla, vom putea să ne gândim – de ce nu? – şi la instituirea unei Duminici a Sfinţilor basarabeni.

– Dacă privim harta hagiografică a spaţiului nostru etnogenetic, observăm că partea lui de la răsărit de Prut reprezintă o pată albă, o zonă care nu ar fi dat sfinţi, nu ar fi rodit şi nu ar fi vlăstărit sfinţi. Şi asta chiar dacă avem posibilitatea să constatăm că pământul nostru de la răsărit de Prut şi de la răsărit de Nistru a fost, de foarte multe or,i un pământ al jertfei pentru Biserica lui Hristos.

Biserica Ortodoxă Rusă nu a avut ezitări în acest sens. Acolo unde jertfa este evidentă, s-a procedat de mult timp la recunoaşterea ei, la canonizări ale martirilor. Noi, aici în Basarabia ne-am împotmolit cumva în această privinţă, dar nu este niciodată târziu să ne ducem la bun sfârşit misiunea sfântă de cinstire după cuviinţă a martiriului creştin, ca şi apostolatul nostru de astăzi să fie unul mai eficient.

– Părinte Viorel, vă urez mult succes în această activitate temerară şi de mare utilitate pentru Biserica noastră. Doamne ajută!


Bunuri înstrăinate ale Mitropoliei Basarabiei (5)

Mai 5, 2010

Guvernul sovietic a confiscat abuziv toate proprietăţile Mitropoliei Basarabiei. Unele dintre bunurile imobile (clădiri) au fost distruse, iar altele s-au păstrat până astăzi. Mitropolia Basarabiei este singura Biserică din Republica Moldova căreia Guvernul a refuzat să-i restituie bunurile confiscate abuziv de regimul totalitar de ocupaţie.

17. „Casa vicarului”, reşedinţă a episcopilor de Cetatea Albă – Ismail la Chişinău. Clădirea a aparţinut iniţial mănăstirii Curchi. Adresa dinaintea ocupaţiei sovietice era strada Mihail Kogălniceanu nr. 88, la intersecţie cu strada Marele Voievod Mihai. Adresa actuală este strada Serghei Lazo nr. 2. Imobilul reprezintă o casă alcătuită din parter şi etaj, amplasată la colţul cartierului.

În perioada interbelică acest imobil a avut un statut clar, fiind de drept proprietate a Episcopiei Cetăţii Albe – Ismail (actuala Episcopie a Basarabiei de Sud) şi nefăcând obiectul partajului averilor bisericeşti decis prin Sentinţa civilă nr. 435 pronunţată în data de 25 iunie 1935 de către secţia a II-a a Tribunalului judeţului Lăpuşna.

În timpul ocupaţiei sovietice clădirea a avut diverse destinaţii. În prezent imobilul se află în proprietatea statului şi găzduieşte „Centrul de Cercetări Ştiinţifice în Domeniul Automatizării”.

Terenul pe care este amplasat imobilul are astăzi o suprafaţă de 0,266 hectare (număr cadastral 0100521.417) şi a fost înregistrat, la 7 octombrie 2005, ca proprietate publică locală (Decizia Consiliului municipal Chişinău nr. 28/51-3 din 5 august 2005, poziţia 66676/05).

Registrul monumentelor de istorie şi cultură ale municipiului Chişinău descrie acest monument de arhitectură de însemnătate locală astfel:

„Primele informaţii documentare datează din 1873, când locotenent colonelul Mitrofan Ceaikowsky a achiziţionat de la licitaţia publică un lot de pământ viran 23 x 24 stânjeni, aflat la colţul cartierului mărginit de străzile Serghei Lazo şi Mihail Kogălniceanu, unde în 1875 a construit o casă în două nuveluri – parter şi etaj, amplasată la colţul cartierului. În 1895 nobilul Iosafat B. Skcopovsky a cumpărat proprietatea de la Mitrofan Iakovlevici Ceaikovsky. În 1906 această casă a fost cumpărată cu 26 000 ruble de către mănăstirea Curchi, în care se afla apartamentul vicarului Daniel, episcopul de Akerman (Cetatea Albă). Casa era alcătuită din 9 încăperi.

Este o clădire construită la colţul cartierului, alcătuită dintr-un parter şi etaj, cu planul rectangular, cu faţadele aliniate la linia roşie a străzilor. Faţada laterală, orientată spre strada Mihail Kogălniceanu, este simetrică, cu colţurile flancate de desene şi evidenţiate de atice rectangulare, care făceau parte din parapetul clădirii.

Faţada principală este orientată spre strada Serghei Lazo, este asimetrică, cu un rezalit plat amplasat lateral, prin care are loc intrarea în casă, evidenţiat de un atic similar. Un cordon sub forma plintei desparte parterul de etaj. Arhitectura faţadelor, cândva în stil eclectic în baza stilului neoclasic, a fost modificată puternic. Au fost distruse ancadramentele ferestrelor şi uşilor, tencuiala originară a fost substituită cu şubă, a fost modificat caracterul porticului.”

Mitropolia Basarabiei a revendicat acest imobil, adresând cereri oficiale guvernelor Tarlev şi Greceanâi, nu însă, deocamdată, şi guvernului Filat.

18. Casa sau Curtea urbană a mănăstirii Hârbovăţ. Clădire amplasată în strada Vlaicu Pârcălab nr. 46, colţ cu strada 31 August.

19. Altă Casă a mănăstirii Hârbovăţ. Clădire amplasată în fosta stradă Regina Maria nr. 19, astăzi strada Vlaicu Pârcălab, colţ strada Veronica Micle. Înaintea ocupaţiei sovietice clădirea găzduia Comunitatea surorilor medicale “Crucea Roşie a mănăstirii Hârbovăţ”.

Registrul monumentelor de istorie şi cultură ale municipiului Chişinău ne descrie astfel cele două clădiri de la poziţia 18 şi 19:

„Monument de arhitectură de însemnătate naţională, introdus în Registrul monumentelor de istorie şi cultură a municipiului Chişinău la iniţiativa Academiei de Ştiinţe.

Comunitatea surorilor medicale a mănăstirii Hârbovăţ a fost fondată în 1905. În curând Primăria oraşului a oferit un teren de pământ urban, aflat la colţul cartierului mărginit de străzile Sinadino şi stradela Fântânilor, cu o suprafaţă de 858,48 stânjeni pătraţi, pe care se aflau case vechi care aparţineau mănăstirii Sf. Mormânt. După demolarea acestora, s-a început construcţia clădirilor din piatră – a ambulatoriei şi a spitalului, într-un parter, confirmate în 1907. În 1909 s-a început construcţia căminului pentru surorile medicale. Clădirile au fost amplificate în curând prin construcţia unui etaj în anul 1910. Complexul de caritate era compus din trei clădiri a două etaje şi cinci clădiri într-un etaj. În 1940 se afla în proprietatea Ministerului Sănătăţii şi O.S.

Prezintă interes două clădiri, una aliniată la strada Vlaicu Pârcălab (Liter A) şi alta, amplasată la colţul cartierului, alungită de-a lungul liniei roşii a străzii Veronica Micle (Liter B).

Liter A. Este clădirea spitalului cu ambulatorie. Arhitectura este în stil modern, cu detalii specifice şi pentru stilul eclectic, aspect pe care clădirea l-a obţinut în 1910, când a fost înălţată cu un etaj. Intrarea principală are loc prin faţada îngustă, orientată spre strada Vlaicu Pârcălab, cu o compoziţie simetrică, alcătuită din trei axe. Centrul compoziţional este un rezalit, cu contur plastic, în care sunt concentrate elementele importante – uşa intrării, ridicată pe trepte monumentale, balconul-tribună deasupra, fereastra în segment de cerc pentru iluminarea şi aerisirea podului.

Faţada laterală este alungită, iniţial din 12 axe, care formau o compoziţie simetrică, din dublarea unui raport alcătuit dintr-un rezalit şi câte două ferestre laterale, care mai apoi a fost alungită cu 3 axe. Detaliile arhitectonice sunt soluţionate în aceeaşi cheie stilistică, cu includerea în decorul plastic al simbolului carităţii – crucea greacă cu ramurile egale, incluse în lesenele care mărginesc rezalitele şi colţurile clădirii. Specifice stilului modern sunt striurile de pe suprafaţa lesenelor, combinarea materialelor de construcţii cu culoare şi factură diferită – cărămida arsă şi piatra cioplită, ultima fiind utilizată sub forma unei carcase pe fundalul din cărămidă.

Liter B. Este căminul surorilor medicale. A fost amplasat cu o mică, dar sesizabilă retragere de la linia roşie a străzii Vlaicu Pârcălab. Arhitectura clădirii este în stil modern, specifică pentru acest tip de clădiri, cu aspect modest al unei case de raport. Faţada principală este simetrică, cu trei rezalite. Două intrări, amplasate în rezalitele laterale, dominate de balcoane cu grilaje aerate şi de frontoane triunghiulare, conduc din stradă în interiorul clădirii. Rezalitul central continuă deasupra acoperişului cu un atic, în care se află o fereastră circulară pentru aerisirea podului. Colţurile rezalitelor sunt împodobite cu colonete, buiandrugii golurilor ferestrelor sunt din bolţari în pană, cu alternarea nuanţelor roze şi albe, cornişa este dotată cu denticule. Prezintă interes canaturile de lemn ale uşilor de intrare, care sunt sculptate într-o compoziţie specifică modernului.”

20. Casa sau Curtea urbană a mănăstirii Hârbovăţ. Clădire amplasată în fosta stradă Regina Maria, astăzi strada Bucureşti nr. 59A, număr vechi 53. Este o casă cu parter şi etaj, inclusă în frontul perimetral al străzii. Are un plan rectangular, perpendicular străzii. A fost construită la cumpăna secolelor XIX-XX, după un proiect marcat de stilizări istorice, cu reminiscenţe neoclasice.

În Registrul monumentelor, Curtea urbană este descrisă astfel:

„Monument de arhitectură de însemnătate locală, introdus în Registrul monumentelor de istorie şi cultură a municipiului Chişinău la iniţiativa Academiei de Ştiinţe. La această adresă se află două imobile, care cândva erau separate.

Liter A. Primele informaţii documentare sunt din 1844, când proprietar era Ivan Vasilievici Krâmskii. În 1851 el a obţinut o adeverinţă, că a construit o casă într-un etaj, după proiectul confirmat de Comitetul de construcţii Chişinău-Ismail în iunie 1843. În octombrie 1855 I. Krâmskii a dăruit această casă mănăstirii Hârbovăţ, care a avut-o în proprietate, cel puţin, până în 1903. A fost modificată total: înălţată cu un etaj, mărite golurile uşii şi ferestrelor. A pierdut valoarea de monument.”

21. Casa sau Curtea urbană a mănăstirii Condriţa. Imobil în strada Bernardazzi, număr vechi 22/24, ulterior 23, situat în apropiere de intersecţia cu strada Armenească. Astăzi clădirea are numărul 22.

22. Casa sau Curtea urbană a mănăstirii Ţigăneşti, strada Armenească nr. 11, fost nr. 13.Astăzi clădirea are din nou numărul 13.


Bunuri înstrăinate ale Mitropoliei Basarabiei (8)

Mai 3, 2010
Guvernul sovietic a confiscat abuziv toate proprietăţile Mitropoliei Basarabiei. Unele dintre bunurile imobile (clădiri) au fost distruse, iar altele s-au păstrat până astăzi. Mitropolia Basarabiei este singura Biserică din Republica Moldova căreia Guvernul a refuzat să-i restituie bunurile confiscate abuziv de regimul totalitar de ocupaţie.

MUNICIPIUL BĂLŢI

31. Reşedinţa Episcopilor Români din Bălţi

Ctitorie a Episcopului Visarion Puiu. Imobil mare din piatră şi cărămidă, cu parter şi etaj, compus din 33 de camere, pentru locuinţa episcopului şi a personalului monahal, având şi 2 clădiri anexe, situate în cartierul Pământeni (platoul de la liziera de nord-vest a municipiului). Ocupa un lot de 17,5 ha semănat şi parc, cu un lot gospodăresc de 9 ha, la marginea Bălţilor, obţinut de la Primăria oraşului, pe care se proiectează construcţia şi altor clădiri necesare episcopiei, precum şcoala de cântăreţi şi azilul pentru bătrâni. S-a început construcţia reşedinţei episcopale de la Bălţi şi a locuinţelor pentru monahi în 1924. Arhitect a fost Adrian Gabrielescu (domiciliat or. Bucureşti, str. Fabrica de chibrituri, 8), care a primit 50.000 de lei pentru construcţia reşedinţei episcopale. A fost exprimată dorinţa ca în arhitectura reşedinţei destinaţia religioasă să se caracterizeze şi în motivele arhitectonice ale faţadei; scopul bisericesc ar fi justificat. Din Procesul-verbal cu privire la arhitectura Palatului Reşedinţei Episcopale din Bălţi, se ştie că faţadele vor fi lucrate în stil românesc. În procesul construcţiei a apărut un conflict între comanditar şi arhitect. După punerea temeliei şi facerea subsolului au stat mult timp în căutarea mijloacelor. Abia în 1930 primindu-se de la Statul Român 2.330.720 de lei au putut continua construcţia. A început a doua oară în toamna anului 1930 şi a fost sfinţită la 24 noiembrie 1932 de către P.S. Episcop Visarion Puiu. Fundaţia a rămas după proiectul întocmit de A. Gabrielescu din Bucureşti, dar planul iniţial, fiind mult mai vast, a fost abandonat. Părţile laterale ale subsolului au fost păstrate. A fost elaborat alt proiect al clădirii de către arhitectul R. Mihăiescu din Bucureşti. Proiectul de acoperiş şi cheltuiala s-a făcut sub conducerea arhitectului Ionescu Berechet din Bucureşti, antrepriza – Cezar Pop, tâmplăria – de inginerul Procopovici din Cernăuţi, instalaţia caloriferului şi uzina electrică – după proiectul inginerului G. Constantin din Focşani. Toate lucrările au fost supravegheate şi conduse adesea de însuşi Episcopul Visarion Puiu. S-a cheltuit cu construcţia – 4.940.427 lei.

În Catalogul Monumentelor din Republica Moldova, palatul este prezentat astfel: „Clădirea se află în mijlocul unei ample grădini. Iniţial proiectul prevedea construcţia unui monumental palat cu largi aripi laterale, dar după ridicarea parţială a parterului, din motive financiare s-a renunţat la ideea unei reşedinţe grandioase. După o lungă perioadă de sistare a lucrărilor, construcţia a fost reluată de adepţii stilului neoromânesc şi funcţionalist, care au restrâns edificiul în plan, părţile laterale nefolosite fiind transformate în terase. În centru, ridicat pe un soclu înalt, care ascunde vechile construcţii, se înalţă palatul cu parter şi etaj, cu o compoziţie asimetrică pitorească, cu acoperişuri în două pante repezi, cu învelitoare din ţiglă şi smalţ verde. Faţadele, soluţionate în spiritul stilului neoromânesc, sunt împodobite cu panouri din stuc, amplasate în jurul golurilor ferestrelor şi uşilor, sub cornişă, la balcon şi logii. Soluţionarea artistică a edificiului aminteşte de monumentele de arhitectură brâncovenească. În colţul clădirii se află un turn, care adăposteşte în interiorul său, la parter, o oranjerie şi o capelă. Odăile palatului sunt grupate în jurul unui hol central, care la parter, în caz de necesitate, putea fi inclus într-un spaţiu unitar cu încăperile de destinaţie oficială, iar la etaj putea primi o lumină naturală prin plafonul de sticlă. Încăperile palatului au fost decorate cu detalii din lemn de specii preţioase, cu obiecte de lux cum ar fi instalaţiile de iluminare interioară din sticlă de Veneţia. Mobilierul purta monogramele incizate ale primului comanditar al acestui edificiu – “VP”. Tehnici de construcţie: zidărie de piatră, plafon cu grinzi de lemn în casete, boltire sferică în capelă. Semnificaţie patrimonială: Locală, Artistică, Istorică. Stare de conservare: Bună. Date privitoare la restaurare: A fost restaurată în anii 90. Bibliografie: С. Апостол, Н. Демченко и др., Свод памятников истории и культуры МССР. МАКЕТ. Северная зона. Кишинев, 1987, с.71-72.”

32. Tipografia Eparhială şi depozitul de hârtie

Situată la parterul uneia dintre clădirile centrului eparhial Bălţi din fosta stradă Berthelot nr. 32.

În legătură cu Tipografia Eparhiei Hotinului cu reşedinţa în Bălţi sunt de remarcat două documente, şi anume: 1. Scrisoarea nr. 44 (0616-468) din 4 mai 1993 trimisă Guvernului Republicii Moldova (primului ministru Andrei Sangheli) de către capul structurii locale a Patriarhiei Ruse de la Moscova, cu următorul cuprins: “Prin prezenta vă rugăm de a trece sub oblăduirea Mitropoliei Chişinăului şi a Moldovei tipografia din or. Bălţi, care e întemeeată de Episcopia de Bălţi în anul 1930 şi naţionalizată de către Puterea Sovietică în anul 1944. Socotim că a venit timpul de a o reîntoarce stăpânului ei legitim. Colectivul tipografiei se va păstra în componenţa actuală şi garantăm pe viitor executarea actualelor comenzi. Cu respect Întâi Stătătorul Bisericii Ortodoxe din Moldova /ss †Vladimir/ MITROPOLITUL CHIŞINĂULUI ŞI MOLDOVEI”. 2. Scrisoarea nr. 87 din 19 mai 1993 trimisă Guvernului Republicii Moldova (primului ministru Andrei Sangheli) şi Ministerului Culturii şi Cultelor (ministrului Ion Ungureanu) de către întâistătătorul Mitropoliei Basarabiei, cu următorul cuprins: “Stimate domnule prim-ministru, Revenim la vechea noastră doleanţă: dorim să ne restituiţi tipografia noastră din Bălţi, înstrăinată abuziv de regimul ocupant ateu. Este indiscutabil faptul că tipografia a fost construită, utilată şi întreţinută din mijloacele Sfintei Patriarhii Române şi, în special, ale Mitropoliei noastre. Avem toată încrederea că Veţi face toate demersurile necesare în faţa celor de care depinde soluţionarea problemei în cauză. O adresă similară am prezentat şi Ministerului Culturii şi Cultelor. Al Domniei Voastre rugător către Domnul cel Înviat, /ss †Petru/ EPISCOP DE BĂLŢI ŞI LOCŢIITOR DE MITROPOLIT AL BASARABIEI”.

33. Consiliul Eparhial

Imobil cumpărat, cu ratificarea în decursul anilor 1928-1929, de la doamna A. Cozmopol din Bălţi, contra sumei de 2.610.500 de lei.

34. Schitul Episcopiei din Bălţi.

Avea 121 ha, proprietatea episcopiei. Între anii 1928 şi 1929? s-a pus temelia şi s-a ridicat până la bolţi biserica în cinstea Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi, construită pe lângă palatul reşedinţei, care a costat – 967.430 de lei. De notat că toate acestea s-au cheltuit din fondurile proprii ale episcopiei.

35. Prima reşedinţă episcopală.

Clădire situată în strada Regele Ferdinand nr. 184. Imobil cumpărat în 1930 pentru Reşedinţa Episcopului Visarion Puiu, contra sumei de 148.829 de lei. Clădirea a servit drept locuinţă provizorie a chiriarhului, iar după terminarea Palatului reşedinţei este ocupat de clerici.

36. Biblioteca Eparhială

Două imobile mari din piatră şi cărămidă, unul cu 8 camere, în care a fost amenajată Biblioteca Eparhială şi Sala de conferinţe; celălalt, cu 5 camere şi dependinţe, care a servit ca locuinţă pentru funcţionarii eparhiali situată în strada Regele Ferdinand nr. 151 (colţ cu strada Berthelot).

37. Clădirea Consistoriului Eparhial Bălţi

Clădire situată în strada Regele Ferdinand nr. 251. Tot aici locuinţele funcţionarilor.

38. Căminul preoţesc I

Imobil situat în strada Regele Ferdinand nr. 174.

39. Căminul preoţesc II

Imobil din piatră şi cărămidă, cu 5 camere şi dependinţe, în care a funcţionat Căminul preoţesc şi una clădire anexă, cu 3 camere şi dependinţe, ce a servit drept locuinţă pentru administratorul Căminului preoţesc. Strada Regele Ferdinand nr. 190 (colţ cu strada Ştefan cel Mare).

40. Locuinţa vicarului eparhial

Clădire situată în strada Regele Ferdinand nr. 249.

41. Cancelaria exarhului mănăstirilor

Clădire vecină cu curtea Catedralei, sub locuinţa clerului monahal deservent la biserica Sfinţii Apostoli din Bălţi. Casa de sub cancelaria şi birourile consistoriului Eparhial cu clădirea din curte pentru locuinţa unei părţi din funcţionari din strada General Berthelot pentru serviciul tehnic şi locuinţa arhitectului eparhial.

42. Casa bisericii Sf. Apostoli Petru şi Pavel

Clădire destinată, după ultima dispoziţie, pentru Cantina societăţii „Ocrotirea“ din Bălţi.

43. Atelierul de lumânări şi obiecte bisericeşti

Construcţia acestui imobil a fost terminată complet în anii 1937-1938 şi a costat 2.066.898 de lei.

44. Fabrica Episcopiei Hotinului.

A fost înfiinţată în 1933.

45. Clădire simplă.

Imobil din cărămidă, cu 8 camere şi dependinţe, având şi una clădire anexă, care a servit drept locuinţă pentru consilierii eparhiali. Strada Regele Ferdinand nr. 2002.

ORAŞUL EDINEŢ

46. Seminarul Teologic din Edineţ, fosta Şcoală Spirituală de băieţi

Două imobile mari din piatră şi cărămidă, cu parter şi etaj, având şi 4 clădiri anexe, în care a funcţionat Şcoala spirituală de băieţi, transformată în Seminar Teologic (mutat apoi la Bălţi).


Bunuri înstrăinate ale Mitropoliei Basarabiei (7)

Mai 3, 2010

Guvernul sovietic a confiscat abuziv toate proprietăţile Mitropoliei Basarabiei. Unele dintre bunurile imobile (clădiri) au fost distruse, iar altele s-au păstrat până astăzi. Mitropolia Basarabiei este singura Biserică din Republica Moldova căreia Guvernul a refuzat să-i restituie bunurile confiscate abuziv de regimul totalitar de ocupaţie.

27. Sediul Cârmuirii moşiilor mănăstirilor basarabene închinate Sfântului Munte Athos. Se află la colţul cartierului mărginit de străzile actuale Mihai Eminescu şi Mihai Viteazul, nr. 52-54. În anii interbelici aici a funcţionat Şcoala normală de fete. Nu se ştie în ce împrejurări a ajuns în proprietatea acesteia. Se prea poate ca clădirea să fi fost închiriată. Astăzi este sediul şcolii cu predare în limba rusă Mihail Koţiubinsky. Este o clădire cu parter şi etaj, construită în stil eclectic, cu elemente neobizantine. Autorul proiectului, realizat la sfârşitul secolului al XIX-lea, este arhitectul Uskat.

Registrul monumentelor descrie acest imobil astfel:

„Monument de arhitectură de însemnătate locală, introdus în Registrul monumentelor de istorie şi cultură a municipiului Chişinău la iniţiativa Academiei de Ştiinţe.

A fost construit în 1898 pentru Cârmuirea moşiilor mănăstirilor închinate “Sfântului Munte Athos”, pe locul care aparţinea Cârmuirii mănăstirilor. A fost construit din piatră spartă cu căptuşirea din piatră tăiată de calcar. Preţul construcţiei a fost evaluat la suma de 120 000 ruble. Arhitectura este eclectică, cu reminiscenţe clasiciste. În 1940 era sediul Şcolii normale de fete.

Este o clădire construită la colţul cartierului, ridicată pe un plan unghiular, în două etaje pe un demisol înalt, cu faţadele aliniate la liniile roşii ale străzilor Vlaicu Pârcălab şi Veronica Micle. Planul este soluţionat laconic, cu repartizarea încăperilor de o parte a unui culoar central. Holul intrării este iluminat de o fereastră ovală, urcarea la cota parterului se efectuează prin trepte interioare. În trei rampe este deschisă vederii, amplasată în axa intrării în clădire.

Faţadele sunt simetrice, cu rezalite laterale, respectiv cu 12 axe faţada laterală (extinsă în perioada postbelică cu o porţiune nouă) şi 15 axe – faţada principală, ultima dotată şi cu un rezalit central. Axa centrală a faţadei principale este susţinută de intrare în clădire, care se află în rezalitul central, cu partea superioară rectilinie. Rezalitele laterale sunt în segment de cerc, şi ca şi rezalitul central, proiectate pe fundalul unor atice în trepte. Ferestrele sunt rectangulare, cu ancadramente, unite prin plita de pervaz comună, care separă între ele etajele printr-un registru neted. Ferestrele de la etajul superior din rezalitele faţadei principale sunt în segment de cerc, forme care armonizează cu acoperirea rezalitelor respective.

Paramentul este neted, colţurile rezalitelor sunt în bosaje diamant. Pereţii se termină în partea superioară printr-o cornişă şi o friză cu console.

În perioada postbelică arhitectura clădirii nu a fost modificată, doar alungită aripa de-a lungul străzii Fântânilor.”

27 A. Casele clerului administrării moşiilor mănăstireşti închinate Sfântului Munte Athos. Registrul monumentelor de istorie şi cultură ale municipiului Chişinău descrie acest monument de arhitectură de însemnătate locală astfel:

„Monument de arhitectură de însemnătate locală, introdus în Registrul monumentelor de istorie şi cultură a municipiului Chişinău, alcătuit de Academia de Ştiinţe. Datarea este din jumătatea a doua a secolului al XIX-lea, construit cu influenţa stilului neoclasic. În 1903 a fost atestat drept curte mănăstirească.

Este un complex din două clădiri, care constă dintr-un corp de casă cu funcţii diverse (administrare, şcoală sau spital, literul A) şi casa egumenului (literul B), dependinţe şi o vastă grădină.

Literul A. Este o clădire ridicat într-un etaj, pe un plan unghiular, aliniat cu latura lungă la linia roşie a străzii Octavian Goga. Planimetric este compus din două părţi, cu funcţii diferite. Porţiunea aliniată străzii Octavian Goga are un coridor central cu încăperi mari, dispuse de o parte şi alta. La capetele clădirii se află două coridoare transversale, care comunică cu strada. Corpul orientat spre curte, are un plan specific locuinţelor, ridicată pe un beci. Intrarea este amplasată în axa de simetrie, de unde se accede în camerele laterale, câte două în fiecare parte. Ambele secţii ale planului comunică între ele.

Faţada are o compoziţie simetrică cu un rezalit central, încununat de un fronton triunghiular. Nouă axe, şapte goluri de ferestre, dintre care trei se află în rezalitul central, şi două de la uşile de intrare, azi una astupată, evidenţiate prin câte un atic. Colţurile clădirii sunt evidenţiate prin lesene cu bosaje orizontale.

Literul B. Casa de locuit cu cancelaria administraţiei este ridicată într-un etaj, pe un plan rectangular, cu o retragere de la linia roşie a străzii Octavian Goga. Planimetria este bazată pe legătura prin coridor a încăperilor, amplasate de ambele părţi. O parte a odăilor sunt mai mari, dispuse în anfiladă circulară, cu o grupare funcţională în jurul unor dependinţe, concentrate lângă intrarea din partea curţii. Faţada principală are o compoziţie simetrică, cu cinci axe, patru goluri de ferestre şi unul de uşă, amplasat în rezalitul central, încununat cu un fronton triunghiular. Compoziţia aminteşte de arhitectura casei populare cu cerdac în faţă. Ferestrele sunt de dimensiuni mari, conturate cu ancadramente din muluri clasice, dotate cu plite de pervaz.”

28. Casa sau Curtea urbană a mănăstirii Căpriana. Clădire situată în fosta stradă Mihai Viteazul nr. 43, astăzi strada Mihai Eminescu nr. 49. Clădirea a fost demolată. Pe acest loc a fost construită Tipografia Comitetului Central al Partidului Comunist din RSS Moldovenească.

29. Reşedinţa arhiepiscopului Dionisie. Imobil amplasat în fosta strada Sfatul Ţării nr. 59, astăzi strada Mateevici, număr vechi 47, înregistrat ca monument cu numărul 772. În axa străzii actuale Puşkin.

30. Proprietate a Episcopiei Hotinului la Chişinău sau Casă de raport. Situată în strada Şciusev nr. 79 din Chişinău. Registrul monumentelor ne descrie astfel această construcţie: „Monument de arhitectură de însemnătate locală, introdus în Registrul monumentelor de istorie şi cultură a municipiului Chişinău, alcătuit de Academia de Ştiinţe.

A fost construită la mijlocul secolului al XIX-lea după un proiect-model. Aparţinea lui Baidan, care în 1880 a vândut-o casei bisericii satului Gvozdăuţi, judeţul Soroca. În 1940 proprietară era Casa episcopală din Bălţi. Ea era alcătuită dintr-o casă într-un etaj, în care se aflau 7 odăi, şi două bucătării, două atenanse şi o livadă, aflată în fundul curţii.”


Bunuri înstrăinate ale Mitropoliei Basarabiei (6)

Mai 3, 2010

Guvernul sovietic a confiscat abuziv toate proprietăţile Mitropoliei Basarabiei. Unele dintre bunurile imobile (clădiri) au fost distruse, iar altele s-au păstrat până astăzi. Mitropolia Basarabiei este singura Biserică din Republica Moldova căreia Guvernul a refuzat să-i restituie bunurile confiscate abuziv de regimul totalitar de ocupaţie.

23. Fosta casă Hitov (Fitov), proprietate a Casei Eparhiale şi a Catedralei. Amplasată în fostul bulevard Regele Carol al II-lea, număr nou 79, număr vechi 67, cu poarta din strada Mihai Viteazul, numărul 56, fost 50. Adresa actuală este bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt nr. 77. Clădirea este aliniată de-a lungul bulevardului Ştefan cel Mare şi Sfânt, ocupând toată lungimea cartierului. Era o clădire alcătuită dintr-un parter şi etaj, construită în 1905 după un proiect al arhitectului eparhial Serocinski. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost distrusă, fiind reconstruită ulterior cu schimbarea soluţiei arhitecturale.

Registrul monumentelor de istorie şi cultură ale municipiului Chişinău ne oferă următoarea descriere a acestui monument de arhitectură de însemnătate locală:

„Ştefan cel Mare, 77. Clădirea catedralei cu magazine. Monument de arhitectură de însemnătate locală, introdus în Registrul monumentelor de istorie şi cultură a municipiului Chişinău la iniţiativa Primăriei.

Primele informaţii documentare sunt din 1842, când aparţinea moştenitorilor consilierului de colegiu Dicesculov (Dicescu – nota noastră). În 1853 lotul de pământ cu o suprafaţă de 1360 stânjeni pătraţi a fost achiziţionat de Catedrala oraşului. În 1903, după demolarea casei vechi de la colţul cartierului, mărginit lateral de strada M. Eminescu, a fost construită o casă în două etaje, arhitect M. Seroţinsky. La parter se aflau magazine, la etaj – casa catedralei, sub toată clădirea – un subsol. În timpul celui de al doilea război mondial, casa a fost parţial deteriorată, reconstruită în anii 50 ai secolului ai XX-lea, cu pierderea unor elemente arhitecturale.

Clădirea, ridicată în două etaje, ocupă întreaga lăţime a cartierului mărginit lateral de străzile Alecsandri şi Eminescu, construită cu faţadele pe liniile roşii ale străzilor. Structura interioară este cu un culoar central, lateral căruia se aflau cândva birouri şi camere de hotel. Faţada principală are o compoziţie simetrică, cu evidenţierea părţii centrale prin concentrarea elementelor de arhitectură – un rezalit central cu un balcon, flancat de coloane ale ordinului corintic îngemănate la etaj, şi de rezalite laterale cu balcoane, mărginite de pilaştri ale aceluiaşi ordin. Partea centrală este dominată de un parapet din baluştri de piatră. În această parte a clădirii se aflau încăperi de audienţă, fiind iluminate prin două registre de goluri, primul, ferestre obişnuite, rectangulare, al doilea – octogonale. Părţile laterale sunt lipsite de parapet, cu rezalite a căror compoziţie repetă rezalitele părţii centrale, cu ferestre largi la parter, unde se aflau unităţi comerciale, intrarea în care era organizată prin colţurile teşite ale clădirii. În partea stângă se afla magazinul lui Fitov (Hitov), în partea dreaptă – o cafenea.

Paramentul faţadei principale este în zidărie aparentă, parterul din bosaje din piatră, cu detaliile cioplite, etajul – tencuit neted.”

Mitropolia Basarabiei le-a cerut guvernelor Tarlev şi Greceanâi restituirea acestui imobil. Deocamdată, o cerere similară nu i-a fost adresată şi guvernului Filat.

24. Casa Episcopiei Hotinului la Chişinău. Amplasată în strada General Berthelot nr. 65, astăzi strada Alexandru Şciusev nr. 89. Era a cincea clădire de la colţul cu actuala stradă Mitropolit Gavriil Bănulescu-Bodoni. Pare să fie demolată.

25. Imobil al Frăţiei Alexandru Nevski. Situat în strada Alexandru cel Bun, astăzi bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, număr vechi 58, înainte de 1940 nr. 56. În timpul ocupaţiei sovietice a fost demolat împreună cu întreg cartierul.

26. Şcoala Eparhială de Fete. Amplasată pe şoseaua Munceşti, sus pe o colină, vizavi de gara feroviară. Reprezenta un mobil mare de piatră, cu parter şi etaj. Întrunea săli de clasă şi internat, capelă, ateliere. Şcoala a fost distrusă, iar pe locul ei a apărut o uzină. În perioada interbelică Şcoala Eparhială de Fete a avut-o ca director pe Elena Alistar (1873, Vaisal, judeţul Ismail, Basarabia – 1955, Pucioasa, România), singura femeie membră a Sfatului Ţării, care a votat, la 27 martie 1918, Unirea Basarabiei cu România.


Bunuri înstrăinate ale Mitropoliei Basarabiei (4)

Mai 3, 2010

Guvernul sovietic a confiscat abuziv toate proprietăţile Mitropoliei Basarabiei. Unele dintre bunurile imobile (clădiri) au fost distruse, iar altele s-au păstrat până astăzi. Mitropolia Basarabiei este singura Biserică din Republica Moldova căreia Guvernul a refuzat să-i restituie bunurile confiscate abuziv de regimul totalitar de ocupaţie.

14. Seminarul Teologic din Chişinău (fosta şcoală spirituală), strada Reni, denumită mai târziu Mihail Kogălniceanu (colţ cu strada Gogol, actuala stradă Bănulescu-Bodoni nr. 2). Poarta din strada Bănulescu-Bodoni, nr. 2. Clădirea s-a păstrat în condiţii bune. Adresa actuală este: strada Mihail Kogălniceanu, nr. 67. A fost iniţial sediu al şcolii spirituale de băieţi, care a fost transformată mai târziu în Seminar Teologic. Este o clădire alcătuită din parter şi etaj, alungită de-a lungul străzii Mihail Kogălniceanu, cu planul în formă de careu, în axa de simetrie fiind construită capela şcolii. A fost construită în spirit eclectic, în 1880. Este monument de arhitectură de valoare locală.

Capela Seminarului a avut hramul Întâmpinarea Domnului şi a fost construită în anii 1879-1880, pe un teren cu suprafaţa de 2777,9 stânjeni pătraţi, după proiectul arhitectului eparhial Mihail Seroţinski. Reprezintă o construcţie din blocheţi, încununată cu 5 cupole. Între 1899 şi 1902 a fost refăcută. Între 1919 şi 1944 a aparţinut Seminarului Teologic din Chişinău. Din 1945 este deţinută de Universitatea de Stat din Chişinău, în prezent aici fiind amenajată o Capelă a Academiei Teologice a Patriarhiei Moscovei, care arendează spaţiile de la Universitatea de Stat din Moldova.

Registrul monumentelor din Republica Moldova cuprinde următoarele menţiuni despre acest complex arhitectural: „Monument de arhitectură şi istorie de însemnătate naţională, introdus în Registrul monumentelor de istorie şi cultură a municipiului Chişinău, alcătuit de Academia de Ştiinţe.

Şcoala spirituală a fost fundată la începutul secolului al XIX-lea şi se afla iniţial în clădirile care aparţineau Seminarului duhovnicesc. La începutul anilor 70 ai secolului al XIX-lea, Conducerea şcolii a decis construcţia unei clădiri proprii cu capelă şi alte anexe. Uprava a dăruit Şcolii un sector de pământ, mărginit de străzile Reni, Livezilor şi a Seminarului. În primăvara anului 1875 Secţia de construcţii a Conducerii guberniale a confirmat proiectul şi devizul de cheltuieli a construcţiei blocului principal al şcolii şi a atenansei de lângă el. Autorul proiectului şi a devizului este arhitect eparhial M. Seroţinsky, care a supravegheat şi lucrările.

Imediat după inaugurarea şcolii în sediul propriu, s-a început construcţia bisericii de pe lângă şcoală. În vara anului 1878 Secţia de construcţii a Upravei a confirmat proiectul bisericii, elevaţia căreia s-a finisat în 1880. Elaborarea proiectul, a devizului de cheltuieli şi supravegherea construcţiei, toate au fost efectuate de M. Seroţinsky. În 1902 biserica cu hramul Întâmpinarea Domnului a fost lărgită, pe acoperişul ei fiind instalate încă patru turle.

Clădirea în două etaje pe strada Mitropolit Gavriil Bănulescu-Bodoni, este construită la sfârşitul secolului al XIX-lea, pentru spital. Autorul proiectului, arhitectul M. Seroţinsky. Actualmente în aceste clădiri se află Academia Teologică.

Este un edificiu construit în două etaje, cu trei rezalite la faţada principală, aliniată la linia roşie a străzii, cărora le corespund corpuri de clădire la faţada posterioară. Faţada este simetrică, cu 23 de axe compoziţionale, dintre care cinci revin la partea centrală, câte trei la rezalitele laterale şi central, cu o dispoziţie echidistantă. Partea centrală se evidenţiază prin forma în arc a ferestrelor, cu intrarea în axa de simetrie, umbrită de o copertină metalică, rezalit dominat de un atic plin cu partea centrală curbă. Rezalitele laterale, mărginite de pilaştri cu bosaje orizontale, sunt finisate de câte un parapet plin. Ferestrele în segment de cerc sunt conturate de ancadramente (cu evidenţierea bolţarilor centrali), care fac corp comun cu consolele plitelor de pervaz.

Câţiva ani mai târziu, la capătul de sud al şcolii, a fost adăugată o nouă clădire, care prin arhitectura sa făcea corp comun cu incinta construită anterior. A avut intrarea din partea străzii, la care s-a renunţat, golul fiind înlocuit cu o fereastră.

La rezalitul central, din partea curţii interioare a fost construită capela şcolii “Întâmpinarea Domnului”.”

Procesul-verbal al şedinţei delegaţiei permanente a Patriarhiei Române, din 3 decembrie 1938, ţinută sub preşedinţia Patriarhului Miron Cristea, luând în dezbatere temeiul „Chestiunea împărţirii averilor bisericeşti din Basarabia”, consemnează: „Cu privire la masa supusă împărţirii, delegaţia permanentă constată că, potrivit art. 2 din Decretul lege citat (Înaltul Decret Regal Nr. 2268 din 22 iunie 1938 – nota noastră), urmează a se ţine seama de hotărârea dată de Tribunalul Lăpuşna S. II prin sentinţa civilă Nr. 435 din 25 iunie 1935 şi că potrivit acestei hotărâri, averea supusă împărţirii se compune din următoarele bunuri: (…) 11. Şcoala spirituală, actualmente Seminar din Chişinău, str. Reni, colţ cu Gogol (terenul şi construcţia)”. Potrivit aceluiaşi document, terenul şi clădirea Seminarului Teologic din Chişinău erau trecute efectiv în proprietatea Arhiepiscopiei Chişinăului.

Mitropolia Basarabiei le-a cerut guvernelor Tarlev şi Greceanâi restituirea acestei proprietăţi, nu însă, deocamdată, şi guvernului Filat.

15. Sediul Asociaţiei Femeilor Ortodoxe, strada Mihail Kogălniceanu, nr. 60, fost 50. Adresa actuală este Mihail Kogălniceanu, nr. 58. A fost o proprietate imobiliară alcătuită dintr-o clădire cu un singur nivel, construită în frontul perimetral al străzii. În ultimul timp i-a fost adăugat un etaj.

Registrul monumentelor ne caracterizează astfel această clădire: „Monument de arhitectură de însemnătate locală, introdus în Registrul monumentelor de istorie şi cultură a municipiului Chişinău, alcătuit de Academia de Ştiinţe. A fost construit la începutul secolului al XX-lea.

În 1862, nobila Ecaterina Figova a amanetat proprietatea sa (Reni, 48), aflată în prima parte a oraşului, nobilei Maria Derojinsky. Pentru datorie, această proprietate a fost transmisă ultimei. Din descrierea ei, reieşea că imobilul era din piatră, construit într-un etaj, cu două atenanse în curte, sub unul se găsea un beci şi alte construcţii gospodăreşti. Casa, construită în anii ’60 ai secolului al XIX-lea după unul din proiectele model. În perioada interbelică aici se afla Asociaţia Femeilor Ortodoxe. Casa a fost distrusă în anii celui de al doilea război mondial şi în locul ei, în perioada postbelică, a fost construit un imobil cu mai multe apartamente.

Este amplasată cu o mare retragere de la linia străzii, construită pe un plan rectangular, cu două etaje. Faţadele au o compoziţie simetrică, accentuată de amplasarea balcoanelor şi a unei logii în arc la al doilea etaj. În plastica arhitecturii au fost folosite unele detalii ale arhitecturii populare, cum ar fi streaşina largă cu capetele căpriorilor.”

16. Sediul Societăţii Basarabene de binefacere, strada Armenească, nr. 22, fără schimbare. La colţ cu fosta stradă Leova (azi strada Şciusev).


Bunuri înstrăinate ale Mitropoliei Basarabiei (3)

Mai 3, 2010

Guvernul sovietic a confiscat abuziv toate proprietăţile Mitropoliei Basarabiei. Unele dintre bunurile imobile (clădiri) au fost distruse, iar altele s-au păstrat până astăzi. Mitropolia Basarabiei este singura Biserică din Republica Moldova căreia Guvernul a refuzat să-i restituie bunurile confiscate abuziv de regimul totalitar de ocupaţie.

9. Facultatea de Teologie, blocul vechi, strada Alexandru cel Bun, azi bd. Ştefan cel Mare, nr. vechi 75, după 1940, nr. 101. Era o clădire cu parter şi etaj, cu planul rectangular, aliniat străzii principale a oraşului, actualul bulevard Ştefan cel Mare, mărginit de străzile actuale Puşkin şi Mitropolit Gavriil Bănulescu-Bodoni. Pe locul acestor clădiri a fost construită actuala Casă a Guvernului (fostul sediu al Sovietului de Miniştri al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti), supravieţuind de la distrugere doar Facultatea de Teologie, blocul nou.

10. Facultatea de Teologie, blocul nou, fosta stradă Kiev (colţ cu străzile Mitropolit Gavriil Bănulescu-Bodoni şi Alexandru cel Bun), actuala stradă 31 August 1989, nr. 78. Făcea parte din componenţa Casei Eparhiale, cu poarta de pe strada Mitropolit Gavriil Bănulescu-Bodoni, nr. 11. Imobil mare din piatră şi cărămidă, cu parter, demisol şi etaj. Are planul în formă de teu, specific edificiilor de învăţământ din a II-a jumătate a secolului al XIX-lea. A fost construit între anii 1898 şi 1902 după proiectul arhitectului V. M. Elkaşev, cu asistenţa tehnică a arhitectului eparhial M. Sorocinski, antreprenori fiind Liechtman şi Breitman. Devizul a constituit 286.900 ruble. Iniţial, aici a funcţionat Seminarul Teologic din Chişinău, iar din 1926 – Facultatea de Teologie. În prezent aici se află Facultatea de Energetică a Universităţii Tehnice de Stat a Republicii Moldova, Centrul bibliotecarilor din Republica Moldova şi Secţia de Artă Plastică şi Cartografie a Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova.

În anul 1903, clădirile vechiului Seminar au fost completate cu un nou edificiu mai mare, în colţul fostelor străzi “Regele Ferdinand I” şi “Universităţii”. În acest edificiu, în anul 1929 a fost instalată Facultatea de Teologie, cu contract de închiriere între Arhiepiscopia Chişinăului şi Universitatea din Iaşi. În toamna anului 1941, Arhiepiscopia a consimţit ca localul ce a fost închiriat Facultăţii de Teologie să fie folosit de Liceul Militar “Regele Ferdinand I”, pentru durata anului şcolar 1941/1942, până îşi repară localul propriu, aprobare de care Liceul Militar nu s-a folosit. La expirarea acestui termen însă, Liceul Militar s-a instalat în acel imobil în mod definitiv, evacuând forţat şcoala Eparhială de Cântăreţi şi personalul bisericesc. Ulterior, Direcţia Liceului a cerut pentru teren de exerciţiu şi grădina Arhiepiscopală, plantată cu pomi fructiferi şi având edificii pe ea. Arhiepiscopia a făcut o întâmpinare la autoritatea de Stat prin Consiliul Central Bisericesc şi pe care Mareşalul Ion Antonescu a pus rezoluţia: “Să se ajungă la înţelegere”. Înainte de a se ajunge la vreo înţelegere a apărut însă Decretul de expropriere Nr. 3839 (Monitorul Oficial nr. 13 din 16/1-1943). Dreptul de proprietate al Arhiepiscopiei Chişinăului asupra acestei Vetre nu a fost contestat niciodată şi de nimeni, din contra, prin Decretul Lege Nr. 2268 din 22 iunie 1938 i-a fost confirmat în mod oficial dreptul asupra tuturor proprietăţilor de pe ea.

Procesul-verbal al şedinţei delegaţiei permanente a Patriarhiei Române, din 3 decembrie 1938, ţinută sub preşedinţia Patriarhului Miron Cristea, luând în dezbatere temeiul „Chestiunea împărţirii averilor bisericeşti din Basarabia”, consemnează: „Cu privire la masa supusă împărţirii, delegaţia permanentă, constată că potrivit art. 2 din Decretul lege citat (Înaltul Decret Regal Nr. 2268 din 22 iunie 1938 – nota noastră), urmează a se ţine seama de hotărârea dată de Tribunalul Lăpuşna S. II prin sentinţa civilă Nr. 435 din 25 iunie 1935 şi că potrivit acestei hotărâri, averea supusă împărţirii se compune din următoarele bunuri: (…) 10. Clădirea Seminarului vechi din Chişinău (actualmente Facultatea de Teologie) str. Kievului colţ cu Gogol şi Alexandru cel Bun (terenul şi construcţia)”. Potrivit aceluiaşi document, terenul şi clădirea Facultăţii de Teologie din Chişinău, erau trecute efectiv în proprietatea Arhiepiscopiei Chişinăului.

Mitropolia Basarabiei a revendicat administrativ această proprietate, depunând cereri oficiale guvernelor Tarlev şi Greceanâi, nu însă şi guvernului Filat.

11. Proprietate a Arhiepiscopiei Chişinăului, strada General Dragalina, nr. 63, înainte de 1940 nr. 45. Astăzi se află pe strada Bulgară, în cartierul cuprins între bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Mitropolit Varlaam. Întreaga latură a cartierului a fost demolată.

12. Orfelinatul Clerului Ortodox Român. Imobil mare din piatră şi cărămidă, cu 14 camere şi dependinţe. Şoseaua (drumul) Chişinău – Hânceşti (aproape de comuna – actualmente oraşul – Ialoveni), pe dealul numit de localnici Măciuca.

13. Fabrica de albit ceară sau „Voscobelilnea”, strada Viilor nr. 40, în Circumscripţia I a oraşului, districtul II al regiunii trans-orăşeneşti. Imobil de piatră cu construcţii anexe.


Bunuri înstrăinate ale Mitropoliei Basarabiei (2)

Mai 3, 2010
Guvernul sovietic a confiscat abuziv toate proprietăţile Mitropoliei Basarabiei. Unele dintre bunurile imobile (clădiri) au fost distruse, iar altele s-au păstrat până astăzi. Mitropolia Basarabiei este singura Biserică din Republica Moldova căreia Guvernul a refuzat să-i restituie bunurile confiscate abuziv de regimul totalitar de ocupaţie.

6. Banca Clerului Ortodox din Basarabia, Societate anonimă, instalată în local special. Imobil mare din piatră şi cărămidă, cu parter şi etaj, având 9 camere şi dependinţe în fosta stradă Ştefan cel Mare număr vechi 126, număr nou 108, astăzi strada Columna, nr. 108. Are statut de monument de arhitectură de importanţă locală, fiind introdus în Registrul Monumentelor municipiului Chişinău. Din 1881 aparţinea sucursalei din Chişinău a Băncii de conturi din Odesa, care, probabil, a construit sediul acestei bănci. Edificiul, după arhitectura sa, datează de la începutul secolului al XX-lea, fiind construit în stil eclectic, cu elemente neoclasice. A fost utilizat în perioada României interbelice de către Banca Clerului Ortodox. Clădirea este situată pe linia roşie a străzii, construită într-un etaj, ridicată pe un demisol. A suferit în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, fiind refăcută în anul 1948. Planul casei corespunde unei instituţii publice, construite după un plan prestabilit. Demisolul spre curtea interioară, în partea căderii de relief, devine parter, având acelaşi plan ca nivelul superior. Intrarea principală în imobil era din partea bulevardului Columna, amplasată asimetric, de unde printr-un tambur cu trepte, se accedea direct în sala de operaţii bancare. Un culoar longitudinal servea de legătură între sala de operaţiuni bancare cu birourile angajaţilor, orientate spre curte şi unul amplu, probabil al directorului, lateral. Faţada a fost modificată, intrarea principală a fost astupată, pentru acces fiind organizată altă intrare, din curte, prin peretele lateral. Se păstrează compoziţia asimetrică a faţadei, cu desene în plinurile dintre ferestre, rectangulare, au ancadramente simple, în care se evidenţiază plintul pervazului. În componenţa instituţiei bancare intra şi un corp de casă, construit în adâncul proprietăţii imobiliare, care comporta două apartamente de locuit. Astăzi, clădirea este folosită de către un birou de avocaţi şi de către două organizaţii: Catholic Relief Services şi Jobs Plus.

Anuarul Eparhiei Chişinăului şi Hotinului (Basarabia) pe anul 1922 consemna: “…s-a alcătuit din statutul Casei de împrumut, un alt statut nou, care a dat viaţă Băncii clerului ortodox din Basarabia. Activitatea acesteia a fost inaugurată solemn la 1 iulie 1922. Scopul şi operaţiile băncii sunt: să acorde împrumuturi în sume mai mari şi în condiţiuni cât mai convenabile, spre a satisface diferite nevoi ale clerului şi ale funcţionarilor şcoalelor şi instituţiilor bisericeşti; să îmbunătăţească situaţia şi să mărească cât mai mult operaţiile instituţiilor existente, ale casei de ajutor reciproc şi ale casei emeritale. Banca acordă împrumuturi pe credit, cu giranţi şi sub amanetul averii imobile la clerici şi funcţionarii şcolilor şi instituţiilor bisericeşti, văduvele şi orfanii lor, comunelor şi mănăstirilor pentru a construi biserici, case pentru cler şi şcoli bisericeşti, pentru cultivarea livezilor de fructe şi a viilor pe pământ bisericesc, pentru construirea şi înzestrarea de case populare bisericeşti, aziluri, orfelinate şi alte iniţiative şi aşezăminte populare de cultură şi de binefaceri. Împrumuturile se dau cu 12% anual. Tot astfel Banca primeşte depuneri de la clerici şi persoane particulare, de la şcoli, biserici, mănăstiri şi alte instituţii bisericeşti, pe cont curent cu 3% şi pe termen astfel: pe un an cu 3 ½ %, pe doi ani cu 4%, pe trei ani cu 5%, pe patru ani cu 6%, pe cinci ani şi pe orice vreme cu 7%. Din venitul curat, după ce se măreşte capitalul de rezervă şi cel fundamental, restul se destinează pentru scopuri culturale şi de binefacere, potrivit hotărârilor adunărei generale a Uniunei clericilor ortodocşi din Basarabia. Direcţiunea actuală a Băncii, aleasă de Congresul eparhial din Iunie 1922, se alcătuieşte din: Protoiereu Pavel Guciujna din parohia Mana, jud. Orhei, Director, Preot Epaminond Hristofor, subdirector, Preot Ignatie Macriţchi şi Preot Serghie Cegalea din parohia Hârbovăţ, jud. Tighina, membri” (ediţie oficială, Tipografia Eparhială, Chişinău, 1922, paginile XXVI-XXVII).

Procesul-verbal al şedinţei delegaţiei permanente a Patriarhiei Române, din 3 decembrie 1938, ţinută sub preşedinţia Patriarhului Miron Cristea şi luând în dezbatere temeiul „Chestiunea împărţirii averilor bisericeşti din Basarabia”, consemnează: „Cu privire la masa supusă împărţirii, delegaţia permanentă, constată că potrivit art. 2 din Decretul lege citat (Înaltul Decret Regal Nr. 2268 din 22 iunie 1938 – nota noastră), urmează a se ţine seama de hotărârea dată de Tribunalul Lăpuşna S. II prin sentinţa civilă Nr. 435 din 25 iunie 1935 şi că potrivit acestei hotărâri, averea supusă împărţirii se compune din următoarele bunuri: (…) 5. Imobilul în care se află Banca Clerului Ortodox, situat în Chişinău, Str. Ştefan cel Mare Nr. 126 (…)”.

7. Azilul de bătrâne Covaldji, situat în fosta stradă Ştefan cel Mare număr vechi 139-141, număr nou 135, transversal străzii Hertza. Adresa actuală este strada Columna, nr. 131, intersecţie cu strada Maria Cibotari. Proprietatea imobiliară era alcătuită din 4 corpuri de casă din piatră şi cărămidă. Din cele patru case s-au păstrat doar două, una fiind amplasată la colţ. Este alcătuită dintr-un parter, cu arhitectura modificată. Azilul de bătrâne a fost numit astfel după numele întemeietorului său, protoiereul Ioan Covaldji (1867-1928), care primise clădirea, cu titlu de donaţie testamentară, de la o familie din Chişinău. Preotul şi istoricul bisericesc Nicolae Popovschi ne-a lăsat, în „Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi”, următoarea descriere: „S-au găsit şi nişte bătrâni evlavioşi (soţii Cecmatarev) care, aflând de viaţa lui Covaldji, i-au lăsat prin testament, pentru nevoile azilului, o curte întreagă cu câteva case, în oraşul Chişinău, pe str. Nicolaevscaia (astăzi Ştefan cel Mare). Încurajat de această bunăvoinţă a prietenilor, Covaldji s-a dedicat ideii lui şi cu mai multă râvnă. Trecând de vârsta de 40 de ani, a fost hirotonit preot şi pentru a avea în apropiere o biserică, a înfiinţat cu autorizaţia autorităţilor o capelă într-una din casele donate de soţii Cecmatarev. Era un locaş cu totul neobişnuit: bisericuţa foarte mică a părintelui Covaldji alcătuită din două camere, era fără zugrăveli pe pereţi, fără icoane bogate. Unele din ele mai mari, altele mai mici; unele mai vechi, altele mai noi; unele mai bogate şi mai iscusit lucrate; altele mai sărace şi mai simple, icoanele erau aduse — pesemne — de admiratorii lui, care cum a putut să-i vină în ajutor, atârnate toate pe pereţi fără multă chibzuială şi ordine — aşa cum a dat Dumnezeu. Astfel a luat fiinţă şi a crescut acest sfânt locaş, fără plan, fără socoteli dinainte făcute, cu încetul, simplu — cum tot aşa de simplă era şi credinţa ce mâna poporul, cu durerile şi necazurile lui, la preotul Ioan. Cu vremea, faima părintelui trecuse departe de oraş.

În 1928 părintele Ioan, după mai mulţi ani de muncă, a încetat din viaţă. La sicriul lui s-a adunat o lume imensă. Majoritatea erau ţărani moldoveni. Erau însă şi ruşi, şi polonezi, şi evrei. În bisericuţa azilului nu era chip să pătrunzi.

8. Tipografia Eparhială “Cartea Românească”, fosta Curte urbană a mănăstirii Dobruşa, strada 27 Martie (fostă Haralambie), până la 1940 nr. 42-44, în 1940 nr. 44-46. Adresa actuală este str. Alexandru cel Bun, 44-46, colţ cu strada Vasile Alecsandri. Până în 1935 a fost administrată de Uniunea Clerului Ortodox din Basarabia. Imobil mare din piatră şi cărămidă, având 25 camere şi clădiri anexe. Monument de arhitectură de însemnătate locală, un exemplu rar de curte mănăstirească urbană. Proprietatea imobiliară a fost atestată pentru prima dată în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, construcţia actuală fiind ridicată, probabil, pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Curtea a avut o grădină, prin care în anii 70 a fost trasată strada Alecsandri. Proprietarul originar a fost mănăstirea Dobruşa. Din 1906 aici s-a aflat Tipografia eparhială, unde erau tipărite cărţi religioase şi foile ruso-române ale Veştilor Eparhiale din Chişinău. Curtea mănăstirească este aşezată în zona de jos a străzii, alcătuită din două clădiri, aliniate liniei roşii a străzii Alexandru cel Bun. Faţadele lor sunt legate prin portalul intrării, amplasat în axa de simetrie, într-un rezalit plat. Planurile ambelor clădiri sunt identice, cu galerii la faţadele posterioare. Clădirea de la stânga comportă secţii, alcătuite din câte o cameră (chilie), o anticameră şi un mic hol, cu intrări separate de pe galeria exterioară. Fiecare cameră era luminată printr-o fereastră din partea străzii. Planul clădirii din dreapta conţine câteva mici diferenţe faţă de clădirea din stânga, având un plan unghiular cu o aripă construită pe latura de sud, iar de-a lungul faţadei orientate spre stradă – o sală, folosită iniţial, pentru adunările misionarilor. În corpul acestei clădiri se afla şi o intrare laterală, care sub forma unui gang traversa întreg edificiul. Sub clădiri, în partea căderii reliefului sunt amenajate subsoluri, sub aripa unghiulară subsolul repetă planimetria parterului. Datorită destinaţiei sale hoteliere, complexului i s-a atribuit un aspect de caravan-serai, specific arhitecturii arabo-musulmane, forme în vogă la cumpăna secolelor XIX–XX, când, pesemne, clădirea a fost renovată cu elemente de stilizare istorică pe baza arhitecturii maure. Decoraţia plastică, înviorată mai ales de arcatura în festoane de sub cornişă şi de arcul ogival al intrării principale, conţine şi detalii eclectice clasicizante, cum ar ancadramentele la ferestre, simple ca rama de tablouri, arcul semicircular la intrarea secundară, parapetul înalt sub forma de atic, care ascunde acoperişul în pantă, orientat spre curte. Tipografia tipărea „reviste, cărţi, broşuri, blanchete, reclame, programe, recipise, chitanţe şi altele pentru şcoli, cooperative, bănci, spitale, magazii, fabrici, uniuni şi alte instituţii, folosind litere române, slavone, ruse, franceze, greceşti şi ovreieşti”, potrivit unui anunţ publicitar plasat în revista Luminătorul (nr. 5) din 1 martie 1926.

Procesul-verbal al şedinţei delegaţiei permanente a Patriarhiei Române, din 3 decembrie 1938, amintit mai sus, indică la punctul 3: „Tipografia eparhială, situată în str. Haralambie Nr. 42, şi cuprinzând construcţie cu instalaţie de tipografie şi clădiri anexe, cum şi întregul inventar al tipografiei. (…) 5. Imobilul în care se află Banca Clerului Ortodox, situat în Chişinău, Str. Ştefan cel Mare Nr. 126.” Potrivit aceluiaşi proces-verbal, semnat de Patriarhul Miron Cristea, în urma partajării efective a bunurilor bisericeşti din Basarabia, Tipografia Eparhială, evaluată la suma de 1 milion şi 400 000 de lei, îi revenea, împreună cu Azilul de bătrâne Covaldji şi cu Tipografia eparhială (evaluată la suma de 1 milion şi 300 000 de lei), Episcopiei Hotinului-Bălţi.

În jumătatea stângă a clădirii este adăpostit fostul Serviciu Veterinar pentru Transport din cadrul Ministerului Agriculturii al Republicii Moldova, instituţie devenită astăzi Întreprinderea de stat „Serviciul veterinar de stat pentru frontieră şi transport”. În jumătatea dreaptă a clădirii a fost adăpostită o perioadă redacţia fostei publicaţii „Mesagerul”, organ de presă al fostului Partid al Forţelor Democratice (PFD), fiind privatizată pe numele persoanei fizice Valeriu Matei. Jumătatea dreaptă a clădirii a fost scoasă de câteva luni de vânzare, împreună cu terenul de şase ari pe care este amplasată. Persoana care ne-a răspuns la numărul de telefonul de contact afişat pe anunţurile de pe faţada clădirii, ne-a comunicat că preţul de vânzare este negociabil, suma de pornire fiind de 630 000 de euro (echivalentul la zi a 11 milioane şi 88 000 de lei moldoveneşti).

După înregistrarea sa juridică şi după recunoaşterea drept „succesoare istorică, spirituală şi canonică a Mitropoliei Basarabiei care a funcţionat până în 1944 inclusiv”, Mitropolia Basarabiei le-a cerut guvernelor Tarlev şi Greceanâi restituirea acestor trei bunuri imobiliare din Chişinău sau a valorii echivalente a acestora, cerere care însă nu i-a fost readresată, deocamdată, şi guvernului Filat.


Bunuri înstrăinate ale Mitropoliei Basarabiei (1)

Mai 3, 2010

Guvernul sovietic a confiscat abuziv toate proprietăţile Mitropoliei Basarabiei. Unele dintre bunurile imobile (clădiri) au fost distruse, iar altele s-au păstrat până astăzi. Mitropolia Basarabiei este singura Biserică din Republica Moldova căreia Guvernul a refuzat să-i restituie bunurile confiscate abuziv de regimul totalitar de ocupaţie.

Chestiunea proprietăţilor bisericeşti spoliate rămâne una deschisă, constituind un test politic pentru orice guvern aflat în funcţiune la Chişinău. Iniţiem în acest număr publicarea unui Repertoriu al proprietăţilor spoliate ale Mitropoliei Basarabiei. Situaţia se referă numai la bunurile imobile (clădiri) care au aparţinut Centrelor Eparhiale Chişinău şi Hotin şi nu cuprinde lăcaşurile de cult (biserici, capele) şi nici imobilele (clădirile) parohiilor şi protopopiatelor (casele parohiale şi sediile protopopeşti) ale acestor două eparhii. De asemenea, nu am inclus imobilele (clădirile) din oraşele Ismail şi Cetatea Albă, care au aparţinut Centrului Eparhial al Episcopiei Ismailului şi Cetăţii Albe. Datele ne-au fost furnizate în mare parte de către domnul Gheorghe Vasilescu, şeful Arhivelor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, şi de către doamna arhitect Tamara Nesterov, specialist la Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova, cărora le mulţumim şi pe această cale.

1. Reşedinţa Arhiepiscopiei Chişinăului, Palatul Mitropolitan sau Casa Eparhială, situată în strada Alexandru cel Bun, azi bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, numărul vechi 71, după 1940 – nr. 87. Poarta se afla pe strada Carol I, nr. 27, tot acolo: Arhiepiscopia Chişinăului, strada Alexandru cel Bun, azi bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, număr vechi 73, după 1940 – numărul 89, cu poarta la adresa strada Carol I, numărul 25 şi: Casa Eparhială, str. Alexandru cel Bun, azi bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, numărul vechi 73-a, după 1940 – numerele 91 şi 93. Corp de clădiri pe care Mitropolia Basarabiei le dădea în chirie ca spaţiu locativ şi comercial.

Reprezenta un imobil mare din piatră şi cărămidă. Era o clădire cu trei etaje, pătrată în plan, cu suprafaţa construită de 2000 metri pătraţi. Construită în stilul stilizărilor eclectice, orientarea ruso-neobizantină, după un proiect al arhitectului Gheorghe Cupcea şi dată în exploatare la 18 decembrie 1911. Până la ocupaţia sovietică a fost cunoscută cu denumirea de Casa Serafimov, după numele mitropolitului comanditar. A avut de suferit în urma bombardamentelor din august 1944, daunele estimându-se la 110.000.000 lei. A fost distrusă ulterior de autorităţile sovietice.

2. Mitropolia Basarabiei, str. Alexandru cel Bun, azi bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, numărul vechi 73, după 1940 – numărul 95. Era o clădire cu două etaje, amplasată în axa Catedralei oraşului, la mijlocul cartierului, mărginit de străzile actuale Puşkin şi Mitropolit Gavriil Bănulescu-Bodoni, cu o retragere de la linia bulevardului Ştefan cel Mare. Era construită în spirit neoclasic, având o compoziţie simetrică a faţadei principale. Planul în formă de careu avea în aripa de est o capelă. Suprafaţa totală construită era de 4150 metri pătraţi. A fost parţial distrusă de sovietici în 1941, pagubele estimându-se la suma de 155.500.000 lei.

3. Fabrica de lumânări

Se afla pe strada Alexandru cel Bun nr. 73 (în curtea Reşedinţei mitropolitane). Imobil mare din piatră şi cărămidă, cu parter şi etaj, având 26 camere. A fost distrusă, dauna estimându-se la 3.000.000 lei.

4. Consistoriul Eparhial, str. Alexandru cel Bun, azi bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, numerele vechi 73-b şi 73-c, iar numerele noi – 97 şi 99.

Era o clădire alcătuită din parter şi etaj. Construită în stil neoclasic, cu elemente eclectice, după un proiect al arhitectului Gheorghe Cupcea şi dată în exploatare la 18 decembrie 1911. Până la ocupaţia sovietică a fost cunoscută cu denumirea de Casa Eparhială. A avut de suferit în urma bombardamentelor din august 1944, fiind distrusă ulterior de autorităţile sovietice de ocupaţie. Pe locul acesteia a fost construită actuala Casă a Guvernului (fostul sediu al Sovietului de Miniştri al RSS Moldovenească).

5. Hotelul „Suisse” sau Casa de Oaspeţi a Mitropoliei Basarabiei, adresa veche: strada Alexandru cel Bun colţ cu strada Gogol (până la strada Vartolomeu), apoi: bulevardul Regele Carol al II-lea, nr. 148, poartă din strada Mărăşti (azi stradela Teatrului), nr. 2, şi strada Mitropolit Gavriil Bănulescu-Bodoni, nr. 31. Azi este situat în bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, numărul 148. Reprezintă un imobil mare din piatră şi cărămidă, cu parter şi etaj, având 8 camere, dependinţe şi alte clădiri anexe.

A fost un complex din două clădiri cu două etaje, construite în stil neoclasic. Avea intrările dinspre strada Bartolomeu şi Mitropolit Gavriil Bănulescu-Bodoni. Hotelul „Suisse” cu întreaga clădire şi terenul pe care este construit era proprietate a Bisericii Basarabene încă din anul 1865, 25 martie, când Seminarul Teologic din Chişinău l-a cumpărat de la Ivan Timofeev Monastârski, consilier colegial, cu suma de 37.000 ruble de argint. Prin adresa nr. 4 din luna ianuarie 1927 scrisă pe foaia cu antetul Administraţiei Clădirilor Eparhiale „Suisse” (Elveţia), preotul Vladimir Aronov, administrator al acestor clădiri, punea la dispoziţia Eforiei Averilor Eparhiilor Basarabene (pentru păstrare în arhiva sa) o copie a contractului de vânzare-cumpărare a clădirilor eparhiale „Suisse” de la Ivan Monastârski, tradusă din limba rusă în limba română. În anii 1946-1947 clădirile hotelului „Suisse“ au fost reconstruite, cu amplificarea volumului. Alungită de-a lungul bulevardului Ştefan cel Mare şi Sfânt şi scurtată de-a lungul străzii Mitropolit Gavriil Bănulescu-Bodoni, clădirea a fost orientată spre bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, având un plan în formă de careu, obişnuit pentru orientarea stilistică empire stalinist din anii 50 ai secolului XX. A fost înălţată cu un etaj atic.


Comuniştii de azi despre comuniştii de ieri sau Mark Tkaciuk versus Comisia Cojocaru

Ianuarie 28, 2010

Aşa cum era de aşteptat, reacţiile adverse faţă de Comisia Cojocaru, pentru alte motive decât cele de fond, nu au întârziat să apară. Primul care a ieşit în scenă este o persoană cu vederi comuniste, unul dintre liderii Partidului Comuniştilor din Republica Moldova, Mark Tkaciuk. Acesta i-a acordat un amplu interviu unui canal de televiziune din Chişinău, concentrându-şi reproşurile şi ironia asupra unor membri ai Comisiei pentru studierea şi aprecierea crimelor regimului totalitar comunist din Republica Moldova.

Scriam săptămâna trecută în FLUX că nou-creata Comisie Cojocaru, a cărei instituire am salutat-o călduros, are totuşi, spre regretul nostru, unele puncte slabe. Avem în continuare convingerea că această Comisie ar fi avut doar de câştigat dacă preşedintele interimar Ghimpu nu ar fi desemnat în componenţa ei persoane care în perioada regimului totalitar comunist de ocupaţie au deţinut înalte calităţi şi funcţii în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. Mai arătam, fără a da nume, că cel puţin unul dintre membrii Comisiei Cojocaru a fost membru al Comitetului Central al Partidului Comunist din RSS Moldovenească. Îl aveam în vedere atunci pe domnul Alexandru Moşanu. Constatam, de asemenea, că unii dintre membrii Comisiei Cojocaru sunt autori ai unor producţii cu caracter propagandistic sovietic şi antinaţional (adică antiromânesc), iar alţii s-au arătat defavorabili unui eventual proces de lustraţie. Atrăgeam atenţia asupra acestor vulnerabilităţi ale Comisiei, arătând că nu am dori ca unii membri ai Comisiei să ofere, prin simpla lor participare, motive şi pretexte viitoare de criticare a Raportului acestei Comisii. În acelaşi timp, eram şi rămânem de părere că majoritatea membrilor Comisiei Cojocaru sunt oameni de înaltă probitate ştiinţifică, având şi până acum contribuţii de valoare la cercetarea fenomenului totalitar din Republica Moldova şi a perioadei de ocupaţie sovietică.

Ce spune Mark Tkaciuc?

Istoric de formaţie şi comunist convins, Mark Tkaciuk nu formulează reproşuri în legătură cu întreaga componenţă a Comisiei Cojocaru. El contestă probitatea ştiinţifică şi morală a doar unora dintre cei desemnaţi în Comisie prin decretul prezidenţial din 14 ianuarie. Este bine să reţinem punctul de vedere al unuia dintre conducătorii Partidului Comuniştilor,  întrucât această atitudine se pare că va oferi, în parte, eşafodajul poziţiei respectivului partid faţă de viitorul Raport al Comisiei Cojocaru.

Potrivit lui Tkaciuk, pornind de la scopul declarat al Comisiei Cojocaru, numită de el impropriu “Comisia Ghimpu”,  aceasta “ar trebui să includă disidenţi notorii, luptători împotriva comunismului, a totalitarismului, persoane care au cutreierat tundra, care ştiu ce înseamnă GULAG-urile,  “Vertuhai”-ul, şi întreg completul regăsit în scrierile lui Varlam Şalamov sau Soljeniţin”, ca imediat să adauge că “membrii  respectivei comisii sunt bine cunoscuţi în societate ca ideologi serioşi ai ceea ce ei numesc perioadă totalitară a istoriei moldoveneşti”. Tkaciuk opinează, de asemenea,  că unii membri ai Comisiei Cojocaru  “au demonstrat că nu au nici poziţie civică, nici politică şi nici ştiinţifică”, fiind “nişte vârcolaci”.

Tkaciuk îi vizează pe patru membri ai Comisiei Cojocaru: Pavel Parasca, Anatol Petrenco, Alexandru Moşanu şi  Demir Dragnev.

Pavel Parasca

Liderul comunist susţine că „Parasca Pavel Fiodorovici, istoric medievalist, poate contribui în Comisie doar cu propriile-i amintiri despre modul în care scria denunţuri la Comitetul Securităţii Statului (KGB – n.n.) din Republica Moldova despre colegii săi istorici. A existat un caz aparte la începutul anilor 80, cazul istoricilor disidenţi. Acei tineri istorici au avut atunci multă bătaie de cap. Unii dintre ei sunt astăzi experţi şi politologi cunoscuţi, de altfel, critici ai Partidului Comuniştilor. Pe aceştia îi stimez, întrucât sunt consecvenţi. Ei au fost anticomunişti şi la începutul anilor 80, sunt anticomunişti şi acum. Apropo, ei critică însuşi faptul apariţiei Comisiei Ghimpu şi scopurile pentru care a fost creată, cu toate că ei înşişi au făcut obiectul celor mai adevărate represiuni. Dacă aş avea acordul dumnealor, le-aş pronunţa aici numele. Iată însă că tovarăşul Parasca Pavel Fiodorovici, un membru al Partidului Comunist al URSS şi membru activ al biroului de partid (comunist – n.n.) al Institutului (de Istorie – n.n.), scria denunţuri împotriva acestor oameni, cerând curăţarea Institutului de gunoaiele anticomuniste.”

Anatol Petrenco

Tkaciuk nu-l scapă din vedere nici pe Anatol Petrenco, despre care spune: „La sfârşitul anilor 80, domnul Petrenco, de asemenea membru al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, şi-a susţinut o teză de doctor, cu titlu secret, la unul dintre Institutele din Moscova. O teză secretă, cu un conţinut piperat, care nu trebuia să devină cunoscută societăţii de atunci. Cazul este de-a dreptul clinic pentru ceea ce ei numesc regim totalitar: cercetare ştiinţifică secretă, care, evident, nu era posibilă fără participarea serviciilor secrete de atunci.”

Alexandru Moşanu

Trecând la Alexandru Moşanu, Tkaciuk susţine: „Alexandru Constantinovici Moşanu a condus Catedra de Istorie Nouă şi Contemporană în cadrul Institutului de Istorie al Universităţii din Moldova, pe atunci „Universitatea din Chişinău”. Dânsul s-a ocupat foarte serios şi profesionist, bunăoară, de chestiunea mişcării socialiste şi muncitoreşti din România, fiind, de asemenea, coautor al monografiei „Agresiunea României fasciste împotriva URSS”.  Această carte a apărut cu doar câţiva ani înainte ca Moşanu să declare că Republica Moldova are o singură soluţie – unirea cu România.”

Demir Dragnev

În încheiere, Mark Tkaciuk se referă la Demir Dragnev în următorii termeni: „Un personaj nu mai puţin strălucit în această comisie este Demir Mironovici Dragnev, altminteri un istoric bun care s-a ocupat de perioada pre-sovietică. Dar a fost un membru zelos al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi un cenzor dur chiar şi în raport cu scrierile despre perioada medievală din Moldova, ca, ferească Dumnezeu! ca cineva de dincolo de Prut, adică din Republica Socialistă România de atunci, să poată utiliza în favoarea acesteia vreun argument oferit de istoriografia moldovenească. Cei care au vârsta de 40 de ani şi mai mult şi-l amintesc foarte bine pe Demir Mironovici din acea perioadă.”

Multe, foarte multe sunt problemele în care avem poziţii nu doar diferite şi divergente, dar de neîmpăcat cu Mark Tkaciuk. În special chestiunile de ordin istoric, doctrinar şi identitar. Dar când vine vorba de trecutul sovietic şi de istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, este greu să-l combatem. Mai ales când ştim că acesta se situează pe poziţiile ideologiei comuniste şi ale istoriografiei sovietice. Reacţia sa faţă de cei patru membri ai Comisiei Cojocaru este mai degrabă una marcată de dispreţ sincer şi ironie colegială faţă de nişte foşti membri ai Partidului Comunist din Uniunea Sovietică şi este lipsită complet de o argumentaţie solidă împotriva necesităţii de condamnare a crimelor regimului totalitar comunist din timpul ocupaţiei sovietice.

În încheiere, reiterăm convingerea că am fi avut cu toţii de câştigat dacă în Comisia pentru studierea şi aprecierea crimelor regimului totalitar comunist din Republica Moldova nu ar fi fost desemnată nici o persoană care să fi deţinut calităţi şi funcţii în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, în serviciile secrete ale URSS şi în oricare alt mecanism al ceea ce altădată se numea banal de simplu – frontul ideologic sovietic.


Rezoluţia Congresului PPCD cu privire la condamnarea totalitarismului comunist. 16 mai 2004

Ianuarie 20, 2010

Pe parcursul secolului XX s-au manifestat doua regimuri totalitare la fel de inumane, comunismul si nazismul, ambele provocand milioane de victime. Infrangerea nazismului in cel de-al II-lea razboi mondial a permis ca aceste crime sa fie investigate si condamnate, iar persoanele vinovate sa fie judecate. Denazificarea a permis inlaturarea urmarilor politice, sociale si mentale ale nazismului ca doctrina criminala si ostila libertatii si demnitatii fiecarei persoane umane. Sistemul comunist s-a prabusit, dar nu a urmat o condamnare internationala similara. Lipsa unui tribunal international care ar condamna crimele impotriva umanitatii, genocidul, teroarea si violenta ca politica de stat comise dupa lovitura din 1917 in Rusia, iar mai tarziu si in celelalte tari comunizate, face imposibila realizarea unei tranzitii reusite de la sistemul totalitar comunist la democratie si vindecarea morala a societatilor postcomuniste.

Procesul asupra comunismului trebuie sa devina acel act istoric reparatoriu care sa readuca popoarele Europei la depasirea efectelor dezastruoase provocate de domunatia regimurilor de factura totalitara, inspirate din teoria marxista si practica leninista.

Totalitarismul nazist si fascist a fost condamnat la nivel international, in timp ce totalitarismul comunist inca nu a fost condamnat politic si moral. In cateva tari ale lumii regimurile totalitar-comuniste inca mai sunt la putere, sacrificand libertatea si bunastarea acestor popoare. Pericolul comunist nu a disparut, iar aceasta ideologie continua sa ameninte pacea lumii si dezvoltarea libera a natiunilor. Prabusirea regimurilor naziste si fasciste nu a anulat ideologia acestora, ceea ce a impus nevoia denazificarii. Tot astfel, condamnarea comunismului la nivel international si la nivelul fiecarei tari europene, decomunizarea societatilor postcomuniste reprezinta o necesitate istorica si o obligatie politica si morala.

Regimurile totalitar-comuniste din centrul si estul Europei au asasinat zeci de milioane de oameni nevinovati de toate nationalitatile si au cauzat suferinte altor oameni prin violarea grava a drepturilor omului, cum ar fi:

  • deportarea in Siberia si in alte regiuni a milioane de oameni, printre care batrani, bolnavi, femei gravide, copii si prunci;
  • stramutarea unor populatii intregi din tarile lor de origine;
  • persecutarea si judecarea arbitrara a oponentilor politici ai dictaturilor;
  • inscenarea unor alegeri care au condus la crearea unor parlamente nelegitime si la uzurparea puterii;
  • tratamentul inuman si tortura in lagarele de concentrare, in inchisori si in centrele de detentie, in spitalele de psihiatrie aplicat in special detinutilor politici;
  • persecutarea pe motive etnice, religioase, de origine sociala, acestea capatand adesea proportiile unui adevarat genocid;
  • controlul total din partea serviciilor secrete asupra fiecarui om si violarea vietii private;
  • impunerea unei ideologii a urii;
  • interzicerea libertatii de asociere si a libertatii intrunirilor;
  • limitarea libertatii de circulatie in interiorul statului si peste hotare;
  • violarea grava a pluralismului politic, a libertatii constiintei si a libertatii de exprimare, a punctelor de vedere diferite de cele ale ideologiei totalitar-comuniste;
  • interzicerea accesului la libera informatie si lipsa completa a libertatii presei;
  • exproprierea pamantului si altor proprietati private;
  • sustinerea miscarilor revolutionare comuniste care s-au manifestat in afara cadrului democratic;
  • scoaterea peste hotare a resurselor financiare apartinand popoarelor din statele respective, soarta acestor resurse ramanand neclara pana la ora actuala.

Apreciind ca orice victima a oricarui regim totalitar are dreptul la justitie, fiind ingrijorati de lipsa unei evaluari internationale adecvate a imensei pierderi de vieti omenesti si a suferintei milioanelor de oameni din centrul si estul Europei,

cerand o clarificare completa a adevarului despre violarea drepturilor omului de-a lungul perioadei regimurilor totalitar-comuniste si crearea unui organism independent de experti pentru colectarea si stabilirea informatiilor privind violarea drepturilor omului in perioada dominatiei regimurilor comuniste,

Congresul Partidului Popular Crestin Democrat sustine in totalitate Rezolutia de condamnare a comunismului adoptata de Partidul Popular European la Congresul sau din 4–5 februarie 2004 si saluta apelul PPE adresat statelor membe ale UE si celor care aspira sa capete acest statut sa formeze Comitete nationale pentru investigarea violarilor drepturilor omului comise in perioada regimurilor totalitar-comuniste, Comitete care sa raporteze rezultatele investigatiilor unor organisme independente.

Congresul PPCD sustine, de asemenea, apelul PPE adresat Uniunii Europene privind necesitatea adoptarii unei declaratii oficiale de condamnare a totalitarismului comunist.

Congresul apreciaza drept binevenita initiativa PPE de creare a unui Centru european de cerecetare si documentare care sa se ocupe de colectarea, sistematizarea si publicarea informatiilor asupra comunismului, precum si propunerea de instituire a “Zilei Victimelor regimurilor totalitar-comuniste” si de creare a unui Muzeu memorial al victimelor comunismului.

Congresul PPCD saluta proiectul de Rezolutie initiat de crestin-democratul olandez Rene van der Linden, deputat al Adunarii Parlamantare a Consiliului Europei si presedinte al Grupului PPE la APCE, “Cu privire la necesitatea condamnarii la nivel international a comunismului totalitar”, prin care se cere Consiliului Europei sa creeze o Comisie pentru acumularea informatiei despre crimele comise in perioada regimurilor comuniste, iar Comitetului de Ministri sa adopte o declaratie oficiala de condamnare internationala a comunismului.

Congresul PPCD apreciaza ca Rezolutia “Cu privire la masurile de demolare a mostenirii fostelor regimuri totalitare comuniste”, adoptata de APCE la 27 iunie 1996, urmeaza sa fie aplicata in totalitate in Republica Moldova dupa pierderea puterii de catre actualul regim comunist.

Congresul PPCD considera ca decizia Prezidiului Parlamentului din 7 septembrie 1993 de repunere in legalitate a Partidului Comunist a constituit o grava cedare in fata fortelor antidemocratice si proimperiale. O data cu preluarea puterii in 2001, Partidul Comunist a declansat o actiune de distrugere a temeliilor statului de drept si de restauratie a modelului sovietic de guvernare. Liderul comunist Voronin, devenind presedinte al republicii, si-a pastrat si calitatea de presedinte al partidului de guvernamant. De asemenea, regimul comunist si-a instalat exponentii in institutiile care prin definitie trebuie sa fie depolitizate si autonome in raport cu puterea: Curtea Constitutionala, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea Suprema de Justitie si celelalte instante judecatoresti, Procuratura, Comisia Electorala Centrala, Curtea de Conturi, Comisia Valorilor Mobiliare, Consiliul Coordonator al Audiovizualului, Compania Teleradio-Moldova etc. Astfel, regimul Voronin a uzurpat puterea in stat. Fuziunea Partidului Comunistilor cu structurile puterii si administratiei de stat a readus societatea in conditiile de odinioara, acesta arogandu-si din nou “rolul conducator” si restabilind modelul partidului-stat. Toate documentele internationale in materie de drepturi ale omului, ratificate de tara noastra, toate angajamentele internationale asumate in momentul admiterii Republicii Moldova in ONU, OSCE si CE sunt incalcate cu brutalitate.

Intrucat actualul partid de guvernamant este expresia comunismului revansard, iar actul guvernarii este exercitat de catre regimul Voronin prin distrugerea institutiilor democratice, prin violarea brutala a drepturilor omului si terorizarea oponentilor politici, a presei independente, a agentilor economici, prin sfidarea angajamentelor internationale ale tarii si nesocotirea Declaratiei de Independenta si a Constitutiei, deoarece aceasta organizatie politica este una totalitara, asemeni gruparilor criminale ale bolsevicilor, fascistilor si nazistilor,

Congresul Partidului Popular Crestin Democrat considera ca Partidul Comunistilor din Republica Moldova nu se incadreaza in sistemul politic pluripartidist al statului de drept si urmeaza sa fie scos in afara legii.


INEDIT. Cum a fost reabilitat Partidul Comunist din Moldova în 1993 (rusă)

Ianuarie 20, 2010


INEDIT. Cum a fost reabilitat Partidul Comunist din Moldova în 1993 (română)

Ianuarie 20, 2010


Documente inedite. Cum a fost interzis Partidul Comunist din Moldova în 1991

Ianuarie 20, 2010


Palanca – fereastra noastră (astupată) la Marea Neagră

Decembrie 2, 2009
Sfârtecată în partea sa de nord şi în cea de sud, dar şi dinspre răsărit, la Tighina, Basarabia istorică, pusă în cadrele politice ale Republicii Moldova, ca nou subiect al dreptului internaţional, se frământă, căutând să scape din îmbrăţişarea sufocantă a unei istorii nedrepte.

Patul lui Procust şi latenţele istorice

Această frământare se vede cel mai bine în ultimele zile la Palanca, prima localitate la nord de Limanul Nistrului, acolo pe unde, în 1940, Stalin şi Hruşciov trasau o linie de decupare pentru a-i oferi Ucrainei, ca bonus de încurajare, sudul provinciei noastre istorice şi pentru a-i asigura Kievului, ca auxiliar al Moscovei, controlul navigaţiei pe Dunăre, de la Reni la Ismail, Chilia şi Vâlcov până la revărsarea în Marea Neagră, dar şi controlul faţadei maritime basarabene cu principalul port istoric – Cetatea Albă, ctitoria domnitorilor români de la Suceava.

Frontierele Republicii Moldova, moştenite de la fosta RSS Moldovenească, dor în foarte multe locuri şi ne înfăţişează un stat care a ieşit în lume, în configuraţia lui teritorială actuală, direct de pe Patul lui Procust pe care fusese răstignit la 28 iunie 1940. Amputările teritoriale din 1940, pe care nu le-am putut repara în 1991 şi până atunci, au izolat trunchiul Basarabiei de părţile ei istorice de la Dunăre şi de la Marea Neagră. Parţial, unul dintre aceste uriaşe handicapuri teritoriale a fost reparat prin construirea Portului liber internaţional Giurgiuleşti şi a celor două terminale (petrolier şi cerealier), spre iritarea vizibilă a unor factori de putere de mai de la răsărit. Memoria şi reflexele istorice însă fac ca părţile răşluite ale Basarabiei să nu fie uitate. Suntem asemeni veteranilor de război, care, pierzând un braţ sau un picior, acuză, inexplicabil la prima vedere, dureri acute tocmai ale părţilor de corp pierdute. Citiţi Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova şi veţi înţelege perfect aceste dureri.

Pentru cine este nu doar conectat la simţirea istorică a pământului acesta de la răsărit de Prut, dar şi realist, în sensul că s-a obişnuit, într-o lume a demagogiilor patriotarde, să mizeze doar pe propriile puteri, vindecarea şi cicatrizarea rănilor lăsate de amputările teritoriale din 1940 reprezintă o posibilitate sigură, dacă nu singura, de supravieţuire în aşteptarea unui orizont istoric diferit de cel actual. O condiţie obligatorie în această situaţie este ca noi înşine, copii din flori ai Europei de la Stalin şi Hitler la Gorbaciov şi Reagan, de la Regele Carol al II-lea şi Regele Mihai la Ion Iliescu şi Mircea Snegur, să nu ne jucăm niciodată cu bisturiul. Riscul de a răni din nou trunchiul care ne-a mai rămas, este major şi ne poate fi fatal.

Limbajul inadecvat ca scuză a subordonării sau a complicităţii?

În ultima vreme, premierul Vladimir Filat, secondat de ministrul său de Externe, Iurie Leancă (ambii emanaţi din epoca Lucinschi), au purtat discuţii cu deţinătorii puterii de la Kiev şi, din câte s-a văzut, ne presează şi ne pripesc să cedăm, adică să facem concesii teritoriale. Am fost cu toţii neplăcut surprinşi să descoperim în arsenalul diplomatic al celor doi oficiali chişinăuieni cuvinte şi noţiuni pe care nu le mai auzisem de mult. În mod expres sau implicit cei doi s-au referit la: teritorii în loc de teren; cedări sau concesii teritoriale (Palanca); schimb sau compensaţii teritoriale (Giurgiuleşti versus Palanca); nevoia de a acţiona orbeşte şi fără a Citește în continuare »


Filat dă Palanca Ucrainei

Noiembrie 23, 2009

„Şi ucrainenii pot să spună acum că au făcut o cedare atunci când ne-au oferit cei 430 de metri ieşire la Dunăre. Ucraina şi-a respectat angajamentele, dar Republica  Moldova – încă nu.”

„Într-adevăr prin unele acţiuni ale noastre poate am cedat. Dar trebuie să avem în vedere că suntem un stat suveran şi independent care îşi asumă angajamentele.”

„Republica  Moldova are un acord cu Ucraina, prin care ţara vecină ne-a oferit 430 de metri din teritoriul său pentru ca prin portul de la Giurgiuleşti să avem ieşire la Dunăre, iar ţara noastră, încă, nu şi-a îndeplinit angajamentul asumat în 1999 privind porţiunea de 7 km de drum de lângă Palanca.”

“Nu trebuie să ne gândim foarte mult. Noi avem gânditori în ţara asta suficienţi. Noi trebuie să implementăm acele angajamente pe care le-am asumat. Există un acord interstatal care prevede exact cum trebuie să procedăm. Or noi spuneam că suntem parteneri credibili, ţara care îşi asumă angajamente şi le respectă.

„După ce va fi demarcată frontiera moldo-ucraineană, vom putea controla şi frontiera cu regiunea transnistreană.”

Premierul Vladimir Filat, conferinţa de presă privind totalurile întâlnirii cu premierul ucrainean Iulia Timoşenko,

23 noiembrie 2009

Cu doar câteva zile în urmă am trecut în revistă puctele vulnerabile în dialogul cu Ucraina determinate de cedările teritoriale produse în 7 locuri ale frontierei cu vecinul din răsărit (Cuciurgan, insula Nişaliu, Palanca, Carabiber, Basarabeasca, Vulcăneşti, Gurgiuleşti) şi posibila cedare în al optulea punct, în nordul ţării, acolo unde Centrala hidroelectrică de la Novodnestrovsk ocupă 17 hectare din teritoriul nostru naţional. Spuneam atunci că abia după revenirea premierului moldovean de la reuniunea CSI de la Ialta, pe care acesta a şi prezidat-o, vom putea afla în ce măsură actuala guvernare este capabilă să aplaneze orice divergenţe, acţionând în interes naţional, şi să evite noi cedări teritoriale.

La 23 noiembrie premierul Filat a ţinut o conferinţă de presă la care a anunţat în numele său şi al întregului Cabinet că acceptă presiunile Kievului şi că Republica Moldova îşi va onora pretinse “angajamente” faţă de Ucraina, „angajamente” derivând, chipurile, din Tratatul de frontieră cu Ucraina semnat în 1999 şi ratificat în 2001.

Fără a se gândi mult, Vladimir Filat a adus la cunoştinţă publică intenţia guvernului condus de el de a-i ceda definitiv Ucrainei atât cele 18 hectare de teren, cât şi traseul automobilistic de 7,77 km din raza comunei Palanca, raionul Ştefan Vodă.  Oficialul moldovean a susţinut, iarăşi fără a se gândi mult, că portul Giurgiuleşti ar fi fost construit pe teritoriu ucrainean. Această ultimă afirmaţie s-ar putea explica fie printr-o crasă ignoranţă în materie, printr-o necunoaştere a lucrurilor cum au stat şi stau ele în realitate, fie printr-o sfidare a principiulor constituţionale şi a interesului naţional.

Am arătat în articolul nostru „Răni în trupul Republicii Moldova” de săptămâna trecută (Flux, 20 noiembrie 2009) faptul că Tratatul de frontieră cu Ucraina contravine Constituţiei Republicii Moldova, principiilor privind integritatea şi caracterul inalienabil al teritoriului naţional, iar Curtea Constituţională, sesizată fiind de deputaţii PPCD Iurie Roşca şi Ştefan Secăreanu, s-a spălat pe mâini, declinându-şi, absolut neîntemeiat, sub pretexte formale şi ridicole, responsabilitatea verificării gradului de compatibilitate a Tratatului cu prevederile Legii supreme a Republicii Moldova. Amintim în context că nici un tratat nu poate fi încheiat în numele statului dacă acesta contravine Constituţiei. Iar dacă un asemenea tratat este încheiat abuziv, acesta este neavenit şi lovit de nulitate.

Subiecţii învestiţi prin lege cu dreptul de a sesiza Curtea Constituţională sunt Preşedintele republicii, Guvernul, deputaţii în Parlament şi fracţiunile parlamentare şi Adunarea populară de la Comrat. Ne-am fi aşteptat ca premierul Filat, în loc să se declare gata să predea Ucrainei cele 18 hectare de pământ de la Palanca, cele 17 hectare de pământ de la Novodnestrovsk, să fi anunţat că Guvernul condus de el va sesiza Curtea Constituţională pentru verificarea constituţionalităţii Tratatului de frontieră cu Ucraina negociat şi semnat de regimul Lucinschi (1999) şi ratificat de regimul Voronin (2001). Din pacate, nu a fost să fie. Guvernul Filat nu doreşte să sesizeze Curtea Constituţională şi consideră că acţiunile antipatriotice („Într-adevăr (..) POATE am cedat”!) ale regimurilor Lucinschi şi Voronin ar fi conforme cu Legea Supremă a ţării. Asfel, actualul Cabinet pune un Tratat nedrept semnat cu vecinul din răsărit mai presus de Constituţie şi de interesul naţional.

Părerea noastră este că Ministerul Afacerilor Externe şi al Integrării Europene, ca depozitar al Tratatului de frontieră cu Ucraina, are obligaţia să prezente public hărţile anexă la Tratat, arătând atât frontiera din momentul proclamării independenţei de stat, cât şi noile linii prin care frontiera a fost modificată arbitrat în 7 puncte strategice.

Totodată, ministerul condus de domnul Iurie Leancă şi Guvernul Filat în anasmblul său au obligaţia să-i prezinte opiniei publice naţionale, în spiritul transparenţei, lista completă a oficialilor din regimurile Lucinschi şi Voronin (1999-2001) care au consimţit la cedarea teritoriului naţional inalienabil. Nutrim speranţa că harţile vor fi desecretizate, iar numele funcţionarilor care au consimţit la cedarea teritoriului naţional vor deveni cunoscute public. Într-un stat autentic democratic asemenea informaţii nu trebuie să facă obiectul secretului de stat şi nici tăinuite opiniei publice. Iar regimurile Lucinschi şi Voronin au tăinuit aceste informaţii nu doar de opinia publică largă, dar chiar şi de corpul legiuitor care a ratificat Tratatul. Este dificil să înţelegem de ce insistă Vladimir Filat să-şi asume erori şi fapte anticonstituţionale comise de regimurile anterioare, făcându-se astfel părtaş la o evidentă injustiţie şi la un act de trădare naţională.

Un aspect deloc neglijabil este cel al reacţiei populaţiei la aflarea veştii despre decizia guvernului Filat de a-i ceda Ucrainei părţi din pământul ţării. Să nu uităm că la Palanca şi în toată zona raionului Ştefan Vodă există un mare potenţial exploziv şi nu ar trebui să ne mire eventualele proteste energice împotriva Guvernului Filat, care se doreşte Citește în continuare »