Portul Giurgiuleşti, noul refren politic ucrainean

August 18, 2011

Portul internaţional Giurgiuleşti, construit pe Dunărea maritimă, îi stă Kievului ca un os în gât. Însăşi existenţa acestui obiectiv economic strategic al Republicii Moldova este văzută ca un pericol major pentru interesele geopolitice şi geoeconomice ale Ucrainei, făcându-i pe unii, la Odesa şi Kiev, să stea ca pe jar. Ne-am obişnuit deja cu faptul ca periodic se ridică voci ucrainene „îngrijorate” împotriva noastră. Aceleaşi voci amuţesc însă atunci când vine vorba despre canalul Bâstroie. Şi nu este întâmplător, căci între existenţa portului Giurgiuleşti şi desfăşurarea de lucrări la canalul Bâstroie este o legătură directă.

Odesa tulbură apele

La 16 august, Prezidiul Consiliului regional Odesa a decis, cu unanimitate de voturi, includerea pe ordinea de zi a şedinţei Consiliului regional din 26 august curent a unei chestiuni cu privire la Apelul către preşedintele Ucrainei, Victor Ianukovici, şi primul ministrul ţării vecine, Mikola Azarov, „despre pericolul ecologic din partea de sud a Ucrainei”. Apelul se referă, evident, la „pericolul ecologic” pe care l-ar prezenta portul Giurgiuleşti din Republica Moldova.

Potrivit paginii de internet a Consiliului regional Odesa, proiectul de Apel a fost depus de către fracţiunea Partidului Regiunilor, condusă de Victor Volkov.

Preşedintele Consiliului regional Odesa, Nikolai Pundik, a făcut următoarea declaraţie de presă: „Această chestiune se referă la pericolul real pe care îl prezintă portul Giurgiuleşti pentru litoralul nostru. Există concluzii ale mai multor comisii despre faptul că  unele construcţii, mai cu seamă cele ale terminalului petrolier, nu corespund nici unor norme de securitate. Ce reacţie aşteptăm din partea conducerii ţării noastre la acest Apel? Probabil, inclusiv trimiterea unor note în adresa conducerii Moldovei. Cunoaşteţi că portul Giurgiuleşti a apărut în temeiul acordului dintre cele două ţări, iar fiecare dintre părţi trebuie să-şi îndeplinească angajamentele. Nu cred că este posibilă denunţarea acestui acord. Sunt convins că nu există altă cale decât relaţiile de prietenie cu Moldova, cu care ne învecinăm nemijlocit. Şi trebuie să urmăm doar o asemenea direcţie. Însă, bineînţeles, avem posibilitatea şi trebuie să ne exprimăm îngrijorarea faţă de unele acţiuni ale lor, aşa cum o fac şi ei”.

Recursul la Apel, ca metodă de presiune politică

Să vedem însă textul proiectului de Apel către preşedintele Ianukovici şi premierul Azarov.

„Noi, membrii Consiliului regional Odesa, suntem serios îngrijoraţi de încălcarea normelor ecologice şi a directivelor europene în portul Giurgiuleşti (Republica Moldova). Terminalul petrolier situat în acest port este proiectat pentru primirea de tancuri petroliere cu o capacitate totală de 2,1 milioane de tone anual şi transportarea acestei cantităţi de produse petroliere pe căile auto sau pe cele ferate. Supraîncărcarea tehnologică cu produse petroliere, numărul limitat de măsuri de protecţie a mediului şi amplasarea portului Giurgiuleşti nu exclud posibilitatea deversării produselor petroliere în apele Dunării.

Date fiind seismicitatea ridicată a zonei, pericolul de viituri şi inundaţii, riscul producerii unor accidente este foarte mare, întrucât vasele maritime navighează în condiţii hidrologice dificile determinate de un şenal navigabil îngust şi de un debit ridicat al apelor. În cazul avarierii navelor se poate produce o scurgere de până la 8 mii de tone de produse petroliere în apele fluviului, ceea ce ar provoca un dezastru ecologic în regiunea Dunării de Jos. De asemenea, o sursă de poluare a râului poate fi, în caz de catastrofă, sutele de mii de tone de produse stocate în terminalul petrolier.

În plus, nu există nici un fel de mijloace tehnice pentru localizarea, în caz de avarie, a scurgerilor de produse petroliere în cantităţi atât de mari. Într-un asemenea caz, produsele petroliere vor fi deversate, în principal, în albia fluviului situată pe teritoriul ucrainean. Ca urmare, segmentul Chilia al deltei Dunării, precum şi apele teritoriale învecinate din Marea Neagră vor fi grav poluate. Refacerea ecosistemului din regiune ar putea dura mai mult de 40 de ani.

Pe lângă toate, terminalul petrolier Giurgiuleşti constituie o sursă permanentă de poluare a mediului acvatic prin scurgerea de ape pluviale şi industriale. În condiţiile în care apele uzate sunt deversate în aval, acestea poluează grav apele fluviului din care se fac prizele de apă potabilă, precum şi cele în scopuri de piscicultură şi irigaţie, pentru oraşele şi satele din sudul Ucrainei.

Având în vedere cele de mai sus, vă rugăm, dragă Viktor Fiodorovici şi dragă Mikola Ianovici, să întreprindeţi măsuri în vederea soluţionării acestei probleme stringente de mediu, astfel încât să se prevină pericolele ecologice în Ucraina de sud”.

Dedesubturile economice ale cazului

Îngrijorările „ecologice” ale deputaţilor din Consiliul regional Odesa au, bineînţeles, dedesubturi economice. Precum se ştie, portul internaţional Giurgiuleşti, cu terminalele sale cerealier şi petrolier, este unul modern şi are o capacitate mult superioară portului Reni, principalul port deţinut de ucraineni pe Dunăre. Anul acesta traficul de mărfuri şi de pasageri prin portul Giurgiuleşti l-a depăşit pe cel din portul Reni. Practic transportul naval de mărfuri şi pasageri, de altădată, efectuat prin vechiul port Reni a fost transferat în noul şi modernul port Giurgiuleşti. Ucrainenii se văd, în mod evident, concuraţi.

Şi tarifele feroviare sunt la mijloc

În context trebuie să amintim că portul Reni înregistrează pierderi importante şi pentru că se confruntă cu un şir de dificultăţi determinate de diferenţa de tarife feroviare din Republica Moldova şi Ucraina. Portul Reni este deservit de Căile Ferate ale Moldovei, care traversează în parte teritoriul Republicii Moldova, trecând inclusiv prin zona aflată sub controlul efectiv al Federaţiei Ruse (Transnistria). Iată de ce Kievul a făcut anul trecut şi anul curent presiuni puternice asupra lui Vladimir Filat nu doar pentru cedarea pământului de la Palanca, dar şi pentru reluarea traficului feroviar pe tronsonul transnistrean. Fără această „deblocare”, sudul Basarabiei istorice rămâne enclavat între Giurgiuleşti şi Palanca, fără prea mari posibilităţi de interconectare terestră cu Ucraina. Perseverenţa ucraineană nu se dezminte. După ce au obţinut pentru totdeauna 18 hectare din teritoriul naţional al Republicii Moldova la Palanca, ucrainenii vor face din Giurgiuleşti un nou refren politic. Ceea ce doresc ucrainenii şi recunosc deschis este închiderea portului liber internaţional Giurgiuleşti.

Legătura cu proiectele ucrainene Bâstroie şi Palanca

Ucraina urmăreşte propria consolidare la gurile Dunării. Se ştie că lucrările de decolmatare a Canalului Bâstroie sunt efectuate de ucraineni (cu grava încălcare a normelor ecologice) tocmai pentru ca navele care îl vor străbate să ajungă în portul Reni. O dezvoltare prea mare a portului Giurgiuleşti scade din importanţa proiectului geostrategic ucrainean Bâstroie. Dacă nu ar fi aşa, deputaţii din Consiliul regional Odesa, ca şi deputaţii din Rada supremă de la Kiev, nu ar lansa periodic declaraţii şi apeluri în legătură cu „pericolele” ecologice pe care le-ar prezenta portul Giurgiuleşti.

Cazul portului Reni este în directă legătură şi cu răscunoscutul deja caz Palanca. Legătura terestră între portul Reni şi Ucraina, în principal cu centrul regional Odesa, este posibilă doar pe autostrada Odesa-Reni care traversează teritoriul Republicii Moldova în regiunea localităţii Palanca. Prin cedările teritoriale duse la împlinire de guvernul Filat, Kievul a obţinut ceea ce a dorit.

Cum va reacţiona Chişinăul?

Este în afara oricărei îndoieli că la 26 august deputaţii din Consiliul regional Odesa vor adopta Apelul lor către preşedintele şi primul ministru al Ucrainei. Aceştia, la rândul lor, vor pune din nou presiune pe Chişinău şi nu vor ezita să recurgă la şantaj delicat, cum au făcut-o de atâtea ori până acum. Kievul se va prevala de faptul că are, alături de Moscova, statutul de „mediator şi garant” în procesul de soluţionare a diferendului moldo-rus din Transnistria. Nu ne aşteptăm ca guvernul ucrainean să manifeste preocupare faţă de rusificarea metodică, prin şcoală şi biserică, a minoritarilor ucraineni din Republica Moldova. Interesele geopolitice ale Kievului sunt mai presus decât cele identitar-culturale ale conaţionalilor săi dintre Nistru şi Prut.

Singurul semn de întrebare îl ridică acum modul în care va reacţiona Chişinăul la presiunea ucraineană. Văzând cum a procedat în cazul reconectării feroviare a portului Reni cu Ucraina (prin reluarea traficului prin Moldova transnistreană), ca şi în cazul Palanca, avem multe şi solide temeiuri să presupunem că guvernul Filat şi ministrul său de Externe (Iurie Leancă) vor face din nou aport şi se vor gudura pe sub pulpana vecinului din răsărit. Care vecin, să nu uităm, este cel mai mare beneficiar teritorial din Europa din 1939 încoace, înglobând acum între fruntariile sale recunoscute internaţional foste teritorii româneşti, cehoslovace, poloneze, bieloruse şi ruseşti şi aplicându-le minorităţilor una dintre cele mai sălbatice politici de asimilare forţată. Punem pariu că nici Filat, nici Leancă nu vor deschide niciodată gura în faţa celor de la Odesa şi Kiev pentru a le reproşa închiderea tuturor şcolilor cu predare în limba română din oraşul Reni, bunăoară, în condiţiile în care peste jumătate din populaţia oraşului şi raionului o constituie conaţionalii noştri. Crede cineva că Filat sau Leancă le va da riposta lui Ianukovici şi Azarov? Cine nu se prevalează de mandatul naţional, ci doar de cel primit dinafară, nu poate da niciodată şi nimănui nici o ripostă.


Marea Neagră vine spre Palanca sau cum încurcă Dumnezeu planurile moldo-ucrainene

Martie 7, 2011
De la o vreme un şir de agenţii de presă şi publicaţii din Rusia, Ucraina şi România relatează alarmat o creştere semnificativă a nivelului apelor Mării Negre. Limanul Nistrului avansează rapid către Republica Moldova, împingând linia ţărmului tot mai aproape de frontiera moldo-ucraineană în regiunea satului Palanca din raionul Ştefan Vodă. Fenomenul nu este unul izolat. Apele Mării Negre înghit teren nu doar în Ucraina, dar şi în România, Rusia şi Georgia. Totodată, ţărmul sudic al Mării Negre câştigă în înălţime aproximativ 25 de centimetri anual. Marea Neagră parcă ar „fugi” dinspre Turcia către Ucraina şi, implicit, către Republica Moldova. Asistăm la o reconfigurare naturală a liniei ţărmului pontic, iar Republica Moldova are toate şansele să (re)devină ţară direct riverană la Marea Neagră. 

O ştire de la Bucureşti ne anunţă: „nivelul Mării Negre ar putea creşte cu până la cinci metri, fapt care ar duce la inundarea Deltei Dunării, dar şi a localităţilor Sulina, Tulcea, Brăila, Chilia Veche, Ismail şi Reni. „Planul Naţional de Adaptare la efectele schimbărilor climatice”, realizat de Ministerul Mediului, arată ca litoralul va fi cel mai afectat. Acesta va fi influenţat de eroziunea costieră şi creşterea nivelului mării. În cazul plajei din Mamaia, conform datelor Institutului Naţional de Cercetare şi Dezvoltare Marina „Grigore Antipa”, ritmul mediu anual de modificare a liniei ţărmului a fost de 2, 3 metri pe an. Potrivit directorului Administraţiei Naţionale „Apele Române”, Marius Postelnicescu, litoralul va beneficia de investiţii în perioada următoare, având în vedere că Marea Neagră a avansat în ultimii 60 de ani cu aproximativ 12 metri”.

Pe de altă parte, agenţiile din Rusia au relatat că din cauza curenţilor calzi din Marea Neagră, oraşul Eisk este supus riscului de inundare. La 14 februarie s-a înregistrat o creştere bruscă a apelor Mării Azov ca urmare a unui aflux de apă caldă din Marea Neagră, prin strâmtoarea Kerci. Peste 900 de pescari ruşi au fost evacuaţi recent din zona ţărmului în legătură cu această ridicare a nivelului apelor mării.

Spre deosebire de Marea Caspică, în care în ultimii 30 de ani nivelul apelor a scăzut cu 2,5 metri, Marea Neagră, legată de Marea Mediterană prin strâmtoarea Bosfor, cunoaşte o completare permanentă a apelor sale. Pe segmentul de ţărm dintre oraşele georgiene Poti şi Suhumi s-au înregistrat în ultimele decenii o avansare vizibilă a apelor mării, care au înghiţit deja complet ruinele unei cetăţi medievale situate altădată pe ţărm. Fenomenul este mai vechi. În apropierea oraşului Suhumi arheologii marini au descoperit recent, sub ape, ruinele oraşului antic Diocuria.

În august 2009, la Odesa, a avut loc cea de-a II-a Conferinţă internaţională cu genericul „Culoarul mediteraneano-pontic în ultimii 30 de mii de ani: schimbarea cotelor apelor şi adaptarea umană”, for ştiinţific la care au participat circa 100 de specialişti din domeniile arheologiei, geologiei, geografiei, biologiei, ecologiei, climatologiei şi din alte domenii din 18 ţări ale lumii. Cu această ocazie, Valentina Ianko, preşedinte al Institutului de Ştiinţe Aplicate şi profesor la catedra de geologie marină a Universităţii din Odesa, a ţinut să arate că apele Mării Negre au fost şi sunt într-o creştere anuală medie de 3 centimetri. În unii ani această creştere depăşeşte cu mult media anunţată. Potrivit cercetătoarei, în ultimii 10 mii de ani, nivelul Mării Negre a crescut cu peste 100 de metri. Iar în următoarea sută de ani, nivelul apelor Mării Negre ar urma să urce cu circa 3 metri.

Totodată, presa ucraineană bate alarma şi ne anunţă că în următorii 40 de ani, mai exact către anul 2050, litoralul din Crimeea va fi înghiţit de apele mării. Cauza acestui fenomen constă, de asemenea, în schimbările climatice determinate de încălzirea globală, efectul de seră şi creşterea nivelului apelor Oceanului planetar. Ţinând cont de particularităţile de relief ale istmului Perekop, care leagă peninsula Crimeea de continent, întreaga peninsulă ar putea fi înconjurată de apele mării, devenind o insulă în mai puţin de 50 de ani.

Cercetătorii din cadrul Academiei de Ştiinţe a Ucrainei sunt foarte îngrijoraţi de fenomenul creşterii nivelului apelor Mării Negre, întrucât nu doar peninsula Crimeea poate deveni o insulă, dar şi cel mai mare port ucrainean la Marea Neagră, Odesa, ar putea avea de suferit, rămânând în cea mai mare parte sub apele mării, care câştigă teren, avansând an de an.

Aşadar, linia ţărmului avansează anual cu câte 3 metri în partea de nord şi de est a Mării Negre din cauza faptului că nivelul apelor marine creşte în medie cu 3 centimetri. Fenomenul este observat şi în regiunea satului Palanca din raionul Ştefan Vodă, unde linia ţărmului avansează tot mai mult către linia de frontieră moldo-ucraineană. Această linie de frontieră era situată acum câţiva ani la circa 1 800 de metri de litoralul Mării Negre (Limanul Nistrului). Întrucât nivelul de la talpa terasamentului autostrăzii Odesa-Reni în regiunea satului Palanca este de mai puţin de 1 metru faţă de nivelul mării, este de presupus că în următoarele două decenii, apele Mării Negre vor atinge teritoriul naţional al Republicii Moldova. Traseul Odesa-Reni riscă să rămână complet sub ape. Sub apele Mării Negre, evident.

„Natura” înţeleaptă ţine cu noi! Dacă ni s-au luat bucăţi importante din trupul vechii Moldove şi au fost lipite artificial de Ucraina, dacă guvernanţii de la Chişinău au trădat interesul naţional nu o singură dată şi i-au cedat Ucrainei, fără luptă şi fără război, 7 părţi din teritoriul inalienabil al Republicii Moldova (inclusiv insula Nişaliu de 105 hectare, de pe Nistru), dacă Filat, Leancă şi Popov treapădă la Kiev şi fac sluj ba în faţa lui Timoşenko, ba în faţa lui Azarov, iată că „natura” ţine cu noi, iată că ea ne răzbună în sensul cel mai bun al cuvântului.

În anii ploioşi, în care Nistrul îşi iese din albie, cum a fost 2008, Marea Neagră se contopeşte cu Nistrul, iar traseul Odesa-Reni, cu tot cu terasamentul menit să-l înalţe, rămâne sub ape. Este suficient să avem câţiva ani ploioşi ca Nistrul să rupă albia şi, scurtându-şi cursul cu 17 kilometri, să o ia în regiunea Abdiv, direct către Marea Neagră, prin Baibol. Ca teritoriu al Republicii Moldova de dincolo de traseul Odesa-Reni, Baibolul este, de fapt, o baltă cu stufăriş care vine în continuarea Marii Negre. Altitudinea Baibolului faţă de apele mării este de numai 25 de centimetri. Este suficient ca nivelul apelor din Limanul Nistrului să se ridice cu 25 de centimetri, că Marea Neagră va intra în teritoriul naţional al Republicii Moldova. Iată de ce autorităţile ucrainene insistă, pe de o parte, asupra transmiterii în proprietate gratuită şi eternă a traseului Odesa-Reni şi a pământului de sub el (18 hectare) în regiunea satului Palanca, iar, pe de altă parte, aceleaşi autorităţi ucrainene, speriate de surprizele pe care Marea Neagră le oferă de la o vreme, împingând spre nord linia ţărmului, refuză să demarcheze segmentul de frontieră moldo-ucraineană de dincolo de traseu, pe limita inferioară a Baibolului şi a celorlalte teritorii moldoveneşti exclavate.

Vom preciza că Limanul Nistrului este cel mai mare liman la Marea Neagră. El are o lungime de 40 de kilometri, o lăţime de 12 kilometri, o suprafaţă de 360 de kilometri pătraţi şi un volum de apă de 540 de milioane de metri cubi. Legătura Limanului Nistrului cu Marea Neagră se face prin strâmtoarea Bugaz. Balta care uneşte teritoriul Republicii Moldova în zona Baibol (Palanca) se numeşte Balta lui Alexandru Vodă. Portul Cetatea Albă este unul funcţional, iar odată cu avansarea liniei ţărmului spre Baibol, Republica Moldova şi-ar putea construi propriul port la Marea Neagră.

În concluzie, putem afirma că ceea ce nu vor oamenii să facă, are grijă şi face „natura”, mai bine zis, Bunul Dumnezeu. Dacă Filat, Leancă sau Popov se tot căciulesc în faţa Kievului ca să ne lase fără pământul de la Palanca, Dumnezeu zâmbeşte senin, apucă Marea Neagră din partea de sud şi, încet-încet, o înclină mai către noi. E semn clar că Cel de Sus ne iubeşte.

Emil CONSTANTINIU

FLUX, Ediţia de Vineri Nr. 20118 din 04 martie 2011


Guvernul Filat-Palanca

Octombrie 28, 2010

Există în tradiţia onomastică românească o serie de nume de familie, de regulă ale unor mari personalităţi, care primesc, prin cratima de rigoare sau fără ea, numele unei localităţi sau al unei regiuni. Este vorba despre localităţi de care numele unei sau altei personalităţi s-a legat indestructibil şi pentru totdeauna. Astfel, aducem cu titlu de exemplu nume ca: Gheorghe Ionescu-Siseşti, Petre Constantinescu-Iaşi, Alexandru Brătescu-Voineşti. Uneori şi părintele Vasile Ţepordei din Basarabia, capturat în România şi deţinut în GULAG, dincolo de Cercul Polar, la minele din Vorkuta, a semnat cu numele Ţepordei-Vorkuta. Nume de locuri ca Argeş, Prahova, Piteşti, Gherla apar, de asemenea, în numele de familie compuse ale unor personalităţi române.

De ce am recurs la această incursiune în onomastică? Simplu. Pentru că anunţam în titlu un nume compus: Filat-Palanca. Va trebui să ne obişnuim cu acest nume. Putem spune cu toată certitudinea că cea mai mare ispravă a guvernului Filat-Palanca este maxima lui disponibilitate pentru transmiterea pentru totdeauna sub jurisdicţia altui stat a unei părţi strategic importante a teritoriului naţional, şi anume, a unui segment de 7,77 kilometri (18 hectare) care reprezintă singura cale terestră de acces dinspre Ucraina spre sudul înstrăinat abuziv, în 1940, al Moldovei istorice, cu litoralul basarabean al Mării Negre şi accesul la Dunăre de la revărsarea acesteia în mare până aproape de gura Prutului.

Am abordat în FLUX subiectul Palanca în mai multe rânduri. A fost o perioadă când doar FLUXUL scria despre această fărădelege iniţiată şi semnată de Lucinschi, promulgată de Voronin şi asumată sută la sută de Filat şi toată compania AIE, cu intenţia declarată de a duce până la capăt ceea ce a început Lucinschi. După ce am bătut alarma şi ne-am opus în Parlament, în spaţiul public, inclusiv în presă, acestei fărădelegi, ni s-au alăturat şi alţii. Printre aceştia au fost Petru Grozavu de la „Ziarul de gardă” şi Alexandru Petcov de la „Omega”. Alte publicaţii de la Chişinău au avut o reacţie foarte întârziată şi, în general, timidă, flască, blegită chiar, dacă nu deranjează termenul. Presa de la Bucureşti a luat apă în gură, pentru că, – dragă Doamne! – „ai noştri” sunt la putere la Chişinău şi nu se cuvine ca cineva din Bucureşti să ia în răspăr iniţiativa şi lucrarea unui român între români – nepreţuitul şi venerabilul Petru Chirilovici Lucinschi, singurul cavaler al ordinului „Steaua României” în grad de colan între Prut şi Pacific. Unde mai pui că acum relaţia superromânului Petru Chirilovici Lucinschi cu vechiul său om de încredere Vladimir Filat se certifică prin plasarea lui Chiril Petrovici Lucinschi în lista electorală a lui Filat, iar unele înalte feţe de la Bucureşti privesc, ca şi altădată, cu mare drag spre această combinaţie politică a celor doi înstrăinători de pământ al ţării. Nimeni nu a vibrat la sloganul „Palanca, pământ românesc”, nimeni nu şi-a luat palmele de la ochi pentru a vedea legătura dintre proiectul ucrainean „Palanca” şi proiectul „Bâstroe”, nimeni nu a schiţat un gest de revoltă sau de protest.

Duminică, 24 octombrie, Vladimir Filat a descins la Palanca. Ca orice criminal care revine la locul crimei, Filat a ţinut să meargă la Palanca, încercând să cumpere bunăvoinţa locuitorilor prin pomeni electorale. Pretextul formal pentru această vizită a ţinut de marcarea a 600 de ani de la prima atestare documentară a localităţii, aşa cum ne anunţă şi un comunicat de presă transmis de Guvern spre „difuzare imediată”. Spilcuitul premier cu chica răsădită în Elveţia, a făcut donaţii şcolii din localitate, măgulindu-i mieros pe pălănceni. El nu a ezitat să arunce însă şi o evidentă umbră de reproş în obrazul oamenilor de la Palanca, pentru că aceştia „ştiu să fie uniţi”. Filat a avut cât se poate de clar în vedere solidaritatea de care au dat dovadă pălăncenii în ultimul an, opunându-se intenţiei sale anticonstituţionale de transmitere sub jurisdicţie străină a unei părţi a teritoriului nostru naţional. Comunicatul de presă ne mai anunţă în doi peri că „Prim-ministrul a urat pălăncenilor mulţi ani, multă sănătate şi cât mai multe realizări”.

Factori de la Chişinău şi de la Kiev s-au grăbit pe parcursul acestei luni să ne anunţe că nu mai e mult până departe şi că este o chestiune de doar câteva luni pentru ca Ucraina să primească sub veşnică jurisdicţie coridorul strategic la Palanca, fără de care sudul Basarabiei pierde foarte mult din valoarea lui geopolitică de enclavă între România şi Republica Moldova. Până acum, presiunea opiniei publice de la noi a fost suficientă pentru a da peste cap angajamentele repetate ale lui Vladimir Filat şi ale ministrului său de Externe, Iurie Leancă, de a onora slugarnic termene fixate cu pretenţie imperială de puterea de la Kiev. Guvernul condus de Filat şi Leancă a refuzat să sesizeze Curtea Constituţională pentru a demonstra că Petru Chirilorvici Lucinschi şi camarila nu au avut nici un drept să semneze, în 1999, la Kiev, promisiuni de înstrăinare a teritoriului inalienabil al ţării şi că ratificarea de către comuniştii lui Voronin, în 2001, a celor semnate de Petru Chirilovici Lucinschi sunt lovite de nulitate, întrucât atentează la Constituţie şi la integritatea teritorială a statului. Nu ne mai întrebăm de ce a refuzat guvernul Filat să se adreseze Curţii Constituţionale. Lucrurile sunt evidente. Altminteri nu ar mai fi apărut în lista electorală a PLDM o frumuseţe de odraslă prezidenţială ca Chiril Petrovici Lucinschi.

S-ar putea ca în cazul acestei echipe verzi ca veninul numele de Filat-Palanca, pe care îl anunţam în titlu să fie incomplet şi, astfel, insuficient. Spuneţi şi dumneavoastră dacă numele de Lucinschi-Filat-Palanca nu s-ar potrivi mai bine.


Turkmenizarea Republicii Moldova se amână

Septembrie 6, 2010

Eşecul ca succes sau despre conotaţiile geopolitice ale referendumului de duminică

„Întreg poporul”, cum a fost flatat de către iniţiatorii referendumului, ne-a surprins din nou cu aritmetica sa originală. Referendumul constituţional din 5 septembrie a eşuat pe motivul participării insuficiente la vot – 29,05%. Un alt referendum constituţional nu este posibil mai devreme decât peste 2 ani de acum încolo. Cel puţin în următorii 2 ani nu vom avea un preşedinte „atotnorodnic”, ci unul emanat de Parlament, aşa cum sunt şi preşedinţii unor ţări ca Germania, Italia, Grecia, Ungaria, Estonia, Letonia şi altele.

Mulţi dintre observatorii fenomenului politic de la noi sunt tentaţi să prezinte acest rezultat drept o înfrângere a guvernării şi un succes al opoziţiei. Vom aminti aici că au existat trei opţiuni politice vizavi de acest referendum. Două opţiuni au fost radicale, categorice, ireconciliante, fără rest.

AIE şi sateliţii săi extraparlamentari au pledat pentru participarea la referendum şi votarea PENTRU republica prezidenţială. Totodată, PCRM şi sateliţii săi extraparlamentari au pledat pentru boicotarea referendumului. Singura forţă politică ce a avut o poziţie echilibrată, pledând pentru participarea la referendum şi votarea CONTRA republicii prezidenţiale a fost PPCD. Dacă primele două poziţii, cea a AIE şi cea a comuniştilor, au fost de conjunctură, explicabile prin raţiuni egoiste ale jocului politic de moment, poziţia PPCD în favoarea republicii parlamentare este una constantă, alimentată de convingerea fermă că modelul germano-estonian de republică este mai bun decât cel răsăritean şi asiatic, paternalist prin definiţie, supus unor evidente tendinţe de alunecare spre autoritarism şi despotism. Cazul Turkmenistanului lui Turkmen-başi este emblematic şi crestomatic în acest sens.

Părerea noastră este că invalidarea rezultatelor referendumului constituţional nu trebuie privită prin prisma politicianismului şi prezentat ca un succes al unora împotriva altora. Succesul este al Republicii Moldova, care rămâne şi pe mai departe singura republică parlamentară din CSI. Circa trei sferturi din electoratul nostru nu a admis alinierea Republicii Moldova la modelul de republică din toate celelalte state CSI, de la Bielorusia la Turkmenistan! Republica Moldova a fost şi rămâne cioara albă a CSI, o excepţie fericită.

Amintim în context că cel de-al doilea compartiment la care ţara noastră face notă discordantă în raport cu tot CSI-ul, ba chiar în raport cu toate statele ex-sovietice, este admiterea dublei şi multiplei cetăţenii.

Aceste două elemente distinctive – republica parlamentară şi admiterea dublei cetăţenii (devenite literă de constituţie prin consens naţional) – au avut şi au valenţe geopolitice şi strategice, cu impact major asupra viitorului Republicii Moldova ca stat european. De aceea, au existat în permanenţă factori externi interesaţi să readucă Republica Moldova în plutonul CSI, înscriind-o din nou în peisajul din care, prin concursuri fericite de împrejurări, reuşise să evadeze. După cum s-a mai dorit compatibilizarea modelului de regim politic din Republica Moldova cu „republica prezidenţială” „moldovenească nistreană”, în eventualitatea unei confederalizări şi transistrizări a ţării. Altminteri, ar fi fost cumva problematic procesul de înghiţire a Chişinăului de către Tiraspol, sub control şi auspicii străine.

Dacă aruncăm o privire pe hartă, observăm că în spaţiul dintre Nistru şi Oceanul Pacific nu există nici o republică parlamentară. Toate republicile parlamentare ale continentului sunt situate între Prut şi Oceanul Atlantic, în spaţiul Uniunii Europene. Astfel, opţiunile exprimate la referendumul constituţional denotă (şi) un anumit vector de orientare politică externă la care aderă populaţia ţării. Alegătorii noştri au demonstrat la 5 septembrie că Republica Moldova nu este nici Bielorusia prezidenţială a lui Lukaşenko, nici Rusia lui Putin sau Medvedev, nici Turkmenistanul lui Niazov sau Berdimuhamedov şi nici Ucraina lui Ianukovici. Iar opţiunea euro-atlantică a fost reconfirmată, oricât s-ar fi străduit unii, inclusiv cu efort de la Bucureşti, să ne împingă înapoi în tiparele CSI.

Care sunt raţiunile pentru care anumiţi factori externi şi-au dorit succesul referendumului de duminică? Este vorba de cel de-al treilea caz (şi ultimul) de decizie consensuală adoptată în istoria Republicii Moldova – pachetul de legi privind reglementarea diferendului transnistrean. Miza a fost ca un preşedinte „atotnorodnic”, decizând peste capul Legislativului, să semneze un Acord (Convenţie, Memorandum etc.) de legalizare a prezenţei militare străine în ţară. E mai simplu, mai puţin costisitor şi mai sigur. Iar Parlamentul, unde orice decizie se ia cu discutarea prealabilă şi în contradictoriu a subiectelor, în prezenţă presei şi a corpului diplomatic acreditat, nu ar avea decât să ratifice, mai devreme sau mai târziu, cele semnate de „atotnorodnicul” preşedinte. Aşa a fost în 1991, când „atotnorodnicul” preşedinte Snegur a semnat, la Alma Ata, fără consultarea prealabilă a Parlamentului, introducerea Republicii Moldova în CSI. Aşa a fost în 1997, când „atotnorodnicul” preşedinte Lucinschi a semnat Memorandumul de la Odesa privind „statul comun”, staţionarea trupelor străine şi celelalte chestiuni anticonstituţionale. Aşa a fost în 1998, la Kiev, când acelaşi „atotnorodnic” preşedinte Lucinschi semna un acord de frontieră cu Ucraina prin care ceda 7 porţiuni importante din teritoriul inalienabil al Republicii Moldova (în zonele Naslavcea, Cuciurgan, Nişaliu, Palanca, Carabiber, Vulcăneşti, Giurgiuleşti).

Lecţia pe care trebuie să o desprindă clasa politică de la noi din cele întâmplate la 5 septembrie este dură, dar utilă. Nimeni şi niciodată nu va putea răsturna cu una cu două, nici chiar prin tentative de plebiscitare, cele 3 mari chestiuni cu implicaţii geopolitice care au întrunit vreodată CONSENSUL politic în Republica Moldova: Republica parlamentară, Dubla cetăţenie, Integritatea teritorială a statului.

Acum este clar că locul şi rolul preşedintelui Republicii Moldova nu se schimbă, iar reforma constituţională din anul 2000 va trebui dusă până la capăt, astfel încât şi funcţiile sau atribuţiile şefului statului să fie ajustate locului şi rolului pe care i-l rezervă Legea Supremă. Parlamentul va trebui să redevină principala instituţie legislativă şi reprezentativă a statului şi societăţii. Pentru a asigura definitivarea reformei constituţionale din 2000 avem însă nevoie de un al patrulea caz de consens naţional şi de multă precauţie geopolitică. De ce? Ca să nu admitem niciodată trukmenizarea acestei ţări.


„Republica Palanca”, o provocare ordinară

Martie 17, 2010

Mare-i grădina Ta, Doamne! Tupeul ucrainean şi poftele unora de la Kiev nu mai au margini. O televiziune din Ucraina a lansat zilele acestea o şopârlă de presă: locuitorii satului Palanca ar dori desprinderea localităţii lor de Republica Moldova şi aderarea ei la Ucraina! Provocarea e mare şi deloc întâmplătoare. Ea are menirea de a testa starea de spirit din Palanca şi reacţia autorităţilor de la Chişinău. Nici presa proguvernamentală, nici reprezentanţii guvernului, nici ministerul Afacerilor Externe şi nici Ambasada Republicii Moldova la Kiev nu au avut vreo cât de mică reacţie. Nimeni nu a auzit, nu a văzut şi nu a înţeles nimic.

https://cubreacov.files.wordpress.com/2009/12/vladimir-filat.jpg

Este adevărat că în timpul întâlnirii locuitorilor satului Palanca, din 6 decembrie 2009, cu primul ministru Vladimir Filat şi primul său adjunct, Iurie Leancă, ministru al Afacerilor Externe şi al Integrării Europene, a fost o voce care au spus în disperare,: „Dacă aţi dat pământul nostru Ucrainei, atunci daţi-ne şi pe noi ucrainenilor!..” De aici însă până să susţii public, de pe ecranele televizoarelor, că Palanca ar fi pământ ucrainean, care să „revină” la pieptul „patriei ucrainene”, e o distanţă prea mare.

Neglijaţi complet şi abandonaţi de către autorităţile centrale de la Chişinău (şi aici nu e nici o diferenţă între guvernele care s-au succedat de la Andrei Sangheli până la Vladimir Filat), oamenii din Palanca se frământă de un deceniu şi jumătate, căutând răspuns logic la multiplele întrebări pe care le ridică în faţa lor intenţia ticăloasă de transmitere a unei părţi strategice a moşiei satului lor sub jurisdicţia unui stat străin şi de izolare a teritoriilor Abdiv, Baibol şi Pescăria de dincolo de traseul Odesa-Reni.

Guvernul Filat recunoaşte cu jumătate de gură strâmbătatea cuprinsă în Acordul de frontieră cu Ucraina şi de Protocolul său adiţional, dar dă vina pe guvernările anterioare. Totodată, guvernul Filat refuză să sesizeze Curtea Constituţională asupra acestei strâmbătăţi, pentru a câştiga timp şi pentru a propune renegocierea unor prevederi ale Protocolului adiţional.

Aflăm de curând că, sub pretextul unor investigaţii jurnalistice, a vizitării rudelor sau pur şi simplu al  cunoaşterii locurilor, emisari de la Odesa vizitează tot mai frecvent localitatea Palanca. Înteţirea unor asemenea vizite ale trepăduşilor de la Odesa coincide cu aruncarea pe „piaţa de idei” a pălăncenilor a gândului de separare a localităţii de Republica Moldova şi – ţineţi-vă bine! – de proclamare a unei „Republici Palanca”, care „republică” să adere în perspectivă la Ucraina. Diversionistă din start, această idee exploatează nemulţumirea firească a pălăncenilor faţă de tratamentul laş şi nemernic aplicat lor de administraţiile care s-au perindat la Chişinău din 1994 încoace.

Unul dintre „argumentele” vehiculate tot mai intens şi cu rea credinţă în favoarea „Republicii Palanca” ţine de partea economică. Chipurile, dacă s-ar separa de Republica Moldova, „statul Palanca” ar putea prospera de pe urma taxelor de tranzit achitate (cum altfel?!) de Kiev atât pentru exploatarea staţiei de pompare a apei şi a canalului de dincolo de traseul Odesa-Reni (stăpânite şi exploatate de ucraineni), cât şi pentru exploatarea liniilor electrice ucrainene de înaltă tensiune care fac legătura între regiunea Odesa şi sudul Basarabiei istorice (fostele noastre judeţe Ismail şi Cetatea Albă). Din păcate, s-au găsit la Palanca suflete naive care să înghită cu crezământ aceste poveşti geopolitice şi geoeconomice scoase din cotloanele unei propagande meschine de doi bani.

https://cubreacov.files.wordpress.com/2009/11/palanca-harta-colaj1.jpg

Gluma însă se îngroaşă. Vedem că unii oficiali de la Kiev, porniţi rău împotriva suveranităţii teritoriale neîntrerupte a Republicii Moldova, cer aplicarea de presiuni economice şi politice asupra Chişinăului în cazul în care acesta ar dori, cum ar fi firesc şi cum am cerut constant, deschiderea de noi negocieri asupra Protocolului adiţional la Tratatul de frontieră. Acest elan agresiv nu poate conduce către un deznodământ fericit pentru noi atâta timp cât guvernul Filat cântă în struna vecinilor din răsărit, sacrificând interesele naţionale ale ţării, normele constituţionale şi perspectivele noastre de dezvoltare.

Ideea otrăvită a „Republicii Palanca” trebuie curmată din faşă. Pentru aceasta este necesar ca guvernul Republicii Moldova să nu mai meargă pe mâna unui Kiev interesat să facă în faţa noastră demonstraţie de forţă. Guvernul, dar şi Preşedintele interimar al statului trebuie să ia în serios chestiunea restabilirii jurisdicţiei noastre asupra teritoriului de la Palanca făgăduit şi dăruit Ucrainei de către Petru Lucinschi şi toată fauna de lichele ieşită de sub mantaua lui largă.

https://cubreacov.files.wordpress.com/2009/12/cucima-lucinschi.jpg

Dacă acest lucru nu se va întâmpla, numele adevărat al actualului guvern va trebui să rămână în istorie ca Filat-Palanca. Este mai bine să botezăm astfel un guvern trecător decât să ne pomenim într-o bună zi în curte cu o năbădăioasă „Republica Palanca” de extracţie ucraineană.


Sârmă ghimpată în faţa Guvernului, simbol de cedare a teritoriului naţional de la Palanca

Martie 10, 2010

Coaliţia Civică pentru o Guvernare Democratică şi Transparentă a organizat, miercuri, 10 martie 2010, un flash-mob în faţa Guvernului Republicii Moldova, protestând astfel împotriva cedării către Ucraina a unei părţi a teritoriului naţional al Republicii Moldova.

Protestatarii, în marea lor majoritate fiind tineri, au purtat panglici tricolore şi pancarte cu inscripţiile: „Nu vom ceda Palanca!”, „Pământul nu se vinde!” şi “Palanca – pământ strămoşesc!”.

Protestatarii au adus un gard din sârmă ghimpată, cu inscripţii „Trecerea interzisă”, care, în cazul cedării definitive a acestui tronson de şosea, va fi instalat de-a lungul traseului de la Palanca, îngrădind astfel trecerea cetăţenilor Republicii Moldova peste acesta către terenurile sale.

Reprezentantul Coaliţiei Civice pentru o Guvernare Democratică şi Transparentă, Radu Buşilă, a făcut public Demersul adresat prim-ministrului Republicii Moldova, Vladimir Filat, prin care i se cere să nu semneze Actul privind transmiterea terenului către partea ucraineană, acţiune preconizată pentru 11 martie 2010.

Coaliţia Civică pentru o Guvernare Democratică şi Transparentă întruneşte 30 de organizaţii neguvernamentale, care s-au reunit la 10 februarie într-o alianţă care, de rând cu alte acţiuni, îşi propun să apere interesele locuitorilor satului Palanca şi ale tuturor cetăţenilor Republicii Moldova în dosarul transmiterii tronsonului de 7,77 de km al şoselei Odesa-Reni şi a terenului adiacent acestuia către partea ucraineană.
Câţiva zeci de tineri, reprezentanţi ai Coaliţiei Civice pentru o Guvernare Democratică şi Transparentă au adus în faţa clădirii Guvernului un gard de sârmă ghimpată, care în opinia lor, simbolizează frontiera care va trece prin interiorul Republicii Moldova, izolând un teritoriu naţionale cu o suprafaţă de 920 de hectare.

Protestatarii purtau panglici tricolore şi pancarte cu inscripţii: „Nu vom ceda Palanca!”, „Pământul nu se vinde!” şi “Palanca – pământ strămoşesc!”.

Reprezentantul Coaliţiei Civice pentru o Guvernare Democratică şi Transparentă, Radu Buşilă, a dat citire unui demersul adresat prim-ministrului Republicii Moldova, domnului Vladimir Filat, prin care au cerut şefului guvernului să nu semneze Actul privind transmiterea terenului către partea ucraineană, care trebuie să aibă loc la 11 martie ala acestui an.

Coaliţia Civică pentru o Guvernare Democratică şi Transparentă întruneşte 30 de organizaţii neguvernamentale, care s-au reunit la 10 februarie într-o alianţă care, de rând cu alte acţiuni, îşi propun să apere interesele locuitorilor satului Palanca şi ale tuturor cetăţenilor Republicii Moldova în dosarul transmiterii tronsonului de 7,77 de km al şoselei Odesa-Reni şi a terenului adiacent acestuia către partea ucraineană.

Octavian RACU, FLUX


Radu Buşilă: „Autorităţile caută motive pentru împiedicarea acţiunilor noastre de protest!”

Martie 6, 2010
Radu Buşilă: „Autorităţile caută motive pentru împiedicarea acţiunilor noastre de protest!”
Reprezentanţii Coaliţiei Civice pentru o Guvernare Democratică şi Transparentă au fost supuşi unor presiuni din partea reprezentanţilor primăriei municipiului Chişinău care au drept scop împiedicare desfăşurării acţiunilor de protest împotriva cedării teritoriului naţional din localitatea Palanca, susţin organizatorii manifestaţiei.

Reprezentantul primăriei, sosit la locul acţiunii de protest, a solicitat înştiinţarea prealabilă cu privire la organizarea pichetării Palatului Republicii, în incinta căruia se desfăşoară lucrările Parlamentului Republicii Moldova.

„Am îndeplinit toate condiţiile prevăzute de lege. Am depus la cancelaria primăriei o înştiinţare prealabilă cu privire la intenţia de a organiza o acţiune de protest în faţa Palatului Republicii. Nu suntem obligaţi să aducem personal la cunoştinţă despre intenţiile noastre”

Potrivit organizatorilor protestului, persoana care a insistat să i se prezinte scrisoarea de înştiinţare este Vasile Pascari, specialist principal al Direcţiei Social Umanitare şi Relaţii Interetnice din cadrul Primăriei municipiului Chişinău.

„Ni s-a sugerat că relaţiile noastre cu Primăria municipiului Chişinău s-ar putea înrăutăţi brusc”, afirmă Radu Buşilă, unul din iniţiatorii acţiunii de protest. În opinia lui Radu Buşilă, există posibilitatea ca autorităţile să găsească motive pentru împiedicarea acţiunilor de protest desfăşurate de Coaliţia Civică pentru o Guvernare Democratică şi Transparentă.

Reamintim că în anul 2002, primăria municipiului Chişinău, condusă de Serafim Urechean, a refuzat să autorizeze desfăşurarea acţiunilor paşnice de protest împotriva abuzurilor guvernării. Această poziţie a primarului de atunci, a servit drept pretext pentru anchetarea de către procurori a unui număr mare de liceeni şi studenţi.

Octavian RACU


Nişaliu, Baibol şi Abdiv pe o hartă militară editată la Kiev

Decembrie 29, 2009

Insula Nişaliu (107,7 ha), aparţinând României până la ocupaţia sovietică din 1940, RSS Moldoveneşti până în 1991 şi Republicii Moldova începând cu 1991 (proclamarea independenţei de stat) este o parte strategic importantă a teritoriului nostru naţional „cedat” tacit Ucrainei de către regimul Lucinschi. Deţinerea insulei Nişaliu permite controlul navigaţiei pe Nistru (al cincilea fluviu ca lungime şi debit în Europa).

Insula Nişaliu (parte istorică a comunei Crocmaz din fostul judeţ Cetatea Albă, astăzi în raionul Ştefan Vodă) a figurat pe toate hărţile sovietice, inclusiv pe cele administrative şi militare, ca parte inseparabilă a Republicii Moldova. Nişaliul nu a figurat niciodată pe vreo hartă ca teritoriu ucrainean.

Nişaliul apare ca teritoriu al nostru,  în frontierele de stat ale Republicii Moldova , şi pe harta militară tipărită în limba rusă,  în Ucraina,  în anul 1998, într-un tiraj de 8000 de exemplare, de către Fabrica Militar-Cartografică din Kiev (Kievskaia Voenno-kartograficeskaia Fabrika).  Harta este disponibilă în comerţul poligrafic din Republica Moldova şi Ucraina.

Legenda hărţii ne anunţă că datele fizice ale terenului corespund situaţiei elementelor de bază din perioada anilor 1973-1995. Scara hărţii este de 1 : 200 000, adică 1 centimetru pe hartă reprezintă 2 kilometri în teren.

Am indicat pe o variantă a hărţii, cuprinzând porţiunea Olăneşti-Palanca, următoarele:

1. Insula Nişaliu (107,7 ha) din moşia Crocmazului,  în oval roşu

2. Exclava Abdiv din moşia Palancăi, în oval roşu

3. Exclava „Gospodăria Piscicolă Palanca”, în unghi roşu

4. O porţiune a ţărmului pălăncean al Limanului Nistrului (Marea Neagră), cu linie albastră

5. Traseul automobilistic care ar urma să fie transmis pentru totdeauna sub jurisdicţia Ucrainei, cu galben

6. Terenul de 18 hectare care ar urma să fie transmis pentru totdeauna  sub jurisdicţia Ucrainei, cu verde

7. Vama Palanca, la nord de exclavele moldoveneşti Baibol, „Gospodăria Piscicolă Palanca”, Baibol şi traseul cu cele 18 hectare „transmise”  pentru totdeauna sub jurisdicţia Ucrainei, cu roşu

8. Punctul de grăniceri moldoveni situat în interiorul teritoriului naţional al Republicii Moldova, la nord de cele 3 exclave şi traseul automobilistic.


Scurte marginalii la o hartă germană

Decembrie 23, 2009

Giurgiuleştiul, Reniul, Nişaliul Crocmazului şi Palanca pe o hartă dinaintea ocupaţiei sovietice

Nu există geopolitică fără hartă, după cum nu există hartă fără geopolitică. Acest adevăr explică de ce regimul Lucinschi şi regimul Kucima au convenit, în cârdăşie, să secretizeze şi să ţină cât mai departe de ochii populaţiei noastre Albumul de hărţi topografice şi Protocolul-crochiu al liniei frontierei de stat între Republica Moldova şi Ucraina, ca document descriptiv al trecerii liniei frontierei de stat pe teren.

Geneza frontierei moldo-ucrainene la Palanca şi Giurgiuleşti – aceste două puncte de sprijin sau de prăbuşire geopolitică a Republicii Moldova – a fost determinată de obsesia mai veche a Kievului de a ne enclaviza, pentru a ne fixa în sfera sa de influenţă şi dependenţă economică, iar astfel şi politică. Aşa s-a născut şi mitul celor 430 de metri de mal dunărean chipurile dăruiţi Republicii Moldova de către Ucraina, poveste invocată pentru justificarea gestului ticălos de transmitere sub jurisdicţia eternă a vecinului răsăritean a teritoriului nostru naţional de la Palanca.

După ce a combătut minciuna moldo-ucraineană despre generozitatea teritorială a Kievul faţă de moldoveni, fostul primar de Giurgiuleşti, Dumitru Niculiseanu, ne spunea luna aceasta că hărţile mai vechi, mai cu seamă cele din perioada sovietică, care ar trebui să probeze documentar că nu noi am primit, ci nouă ni s-a luat teritoriu la Giurgiuleşti, nu se mai găsesc în localitate sau în fostul centru raional Vulcăneşti, dar ar putea fi găsite doar prin arhivele din Chişinău, Kiev sau Moscova. Argumentele topografice şi topologice sunt indispensabile într-o dezbatere privind frontierele. Observăm că deocamdată autorităţile chişinăuiene au evitat să dea publicităţii hărţi topografice, funciare, militare, administrative sau de alt ordin care să demonstreze că Republica Moldova nu a fost păgubită teritorial la Giurgiuleşti, că malul Dunării este în această localitate la fel de lung cât era şi în momentul proclamării independenţei noastre de stat. Acelaşi lucru şi în cazul insulei Nişaliu, înstrăinate în favoarea Ucrainei, şi a Deltei Nistrului de la Palanca (Balta lui Alexandru Vodă), acaparată de Ucraina în timpul ocupaţiei sovietice.

Iată că descoperim acum o hartă germană a României interbelice, cartografiate în 44 de fragmente constitutive. Autorii hărţii anunţă în legenda acesteia: „bearbeitet nach der amtl. Rumänischen Zählung von 1930 über die Volkszugehörigkeit”. Ceea ce pe româneşte ar însemna: „editată potrivit rezultatelor pe fiecare etnie ale recensământului populaţiei României din 1930”. Scara hărţii este de 1:200000, adică 1 cm la 2 km. Etniile reprezentante sunt, în ordinea preferată de topografii nemţi: germanii, românii, maghiarii, ruşii, ucrainenii, huţulii, cehii şi slovacii, polonezii, bulgarii, iugoslavii, grecii, albanezii, evreii, turcii şi tătarii, găgăuzii, ţiganii, armenii şi alţii. Fiecărei etnii îi revine o culoare diferită, iar numărul acestora pe fiecare localitate este redat prin cercuri şi semicercuri de dimensiuni variabile, figuri geometrice echivalente unui număr între 25  de persoane şi 10.000, precum şi prin semnul x pentru etniile având între 10 şi 25 de reprezentanţi într-un singur sat sau oraş. Meticulozitatea cu care a fost elaborată această hartă etno-administrativă impresionează. Cred că lucrarea cartografilor germani merită reeditată pentru valoarea ei ştiinţifică. Guvernul Filat, care risipeşte sute de mii de lei din fondul de rezervă a guvernului pe întremarea sănătăţii deputaţilor comunişti ar putea găsi fonduri pentru un asemenea gest de restituire a istoriei plaiului. Sau – mai ştii! –  poate preşedintele interimar Mihai Ghimpu, care a efectuat zilele acestea o excursie de lucru la Giurgiuleşti, ar manifesta interes pentru reeditarea hărţii cu pricina.

Harta este valoroasă prin faptul că fixează, cu multă precizie şi acurateţe (neamţul neamţ rămâne!), nu doar limitele dintre judeţe (bunăoară Galaţi, Ismail, Tulcea), dar, prin linii întrerupte sau punctate, şi limitele teritoriale ale plăşilor (bunăoară Cazaci), municipiilor şi oraşelor (bunăoară Galaţi, Reni). Nu lipsesc nici drumurile rutiere,  căile ferate sau construcţiile inginereşti (canale, poduri etc). Ilustrăm aceste scurte marginalii cu câteva imagini ale hărţii descoperite.

După cum se vede pe această hartă (partea 36), limita dintre oraşul Reni şi moşia comunei Giurgiuleşti coincide, pe malul Dunării, cu punctul indicat de giurgiuleşteni ca fiind marginea fostului cătun Mândreşti, întotdeauna aparţinător de Giurgiuleşti. Astfel, această hartă germană confirmă faptul că moşia comunei Giurgiuleşti se întindea pe malul Dunării pe o distanţă cu mult mai mare de 2 kilometri, iar hotarele Reniului nu au atins niciodată gura râului Prut, aşa cum pretinde premierul Filat şi ministrul său de Externe Leancă, într-un glas cu propaganda de la Kiev. Hotarul administrativ dintre Giurgiuleşti şi Reni a trecut întotdeauna cu mult în aval de locul vărsării Prutului în Dunăre, dar în aval şi de confiniumul dintre judeţele Galaţi, Tulcea şi Ismail (astăzi doar dintre judeţele Galaţi şi Tulcea), punct de joncţiune situat pe apă, în dreptul Cotului Pisica, din care astăzi s-a separat insula Cotul Pisicii, aparţinând României (în judeţul Tulcea). Distanţa dintre podul feroviar de la Giurgiuleşti peste Prut şi punctul de separaţie a moşiilor Giurgiuleştiului şi Reniului pe malul Dunării măsoară pe harta germană 2,8 centimetri, echivalentul unei distanţe de 5,6 kilometri. Totodată, observăm că limita de sud a comunei Giurgiuleşti se suprapune peste limita administrativă dintre judeţele Ismail şi Tulcea, pe o distanţă de 2,8 kilometri, însemnând tot atâta şenal navigabil al fluviului Dunărea. Această distanţă de 2,8 kilometri de Dunăre se situează între punctul de joncţiune a plăşilor Prutul de Jos (jud. Galaţi), Reni (jud. Ismail) şi Măcin (jud. Tulcea) şi punctul de intersecţie a hotarelor administrative ale satului Giurgiuleştiul şi oraşului Reni, pe de o parte, şi a oraşului Reni cu plasa Măcin din judeţul Tulcea, pe de altă parte.

Sub aspect statistic, Giurgiuleştiul anului 1930 apare pe hartă ca având o populaţie de 1900 persoane de etnie română, iar Reniul – cu o populaţie totală de 11850 de locuitori, dintre care 6100 români, 3450 ruşi (în general lipoveni), 1150 evrei, 400 bulgari, 250 găgăuzi, 150 greci, 100 turco-tătari, 100 ucraineni, 50 polonezi, 50 ţigani şi 50 germani.

Aceeaşi hartă germană (partea 28) redă cu maximă exactitate organizarea administrativă şi componenţa etnică a plăşii Cazaci din judeţul Cetatea Albă, plasă din care făceau parte comunele Palanca şi Crocmaz. Pe această hartă apare teritoriul Nişaliu (107,7 ha), înconjurat de Cotul Nistrului zis Poloboc, parte a moşiei Crocmazului, astăzi cedată Ucrainei. De asemenea, putem vedea pe hartă şi Balta lui Alexandru Vodă, cu o suprafaţă de peste 7000 de hectare, care formează Delta Nistrului. Teritoriile Abdiv şi Baibol apar şi ele pe harta germană ca parte a comunei Palanca. Precizăm că litoralul pălăncean al Limanului Nistrului (Marea Neagră) măsura 18 kilometri.

Autorii hărţii germane ne informează că în 1930 la Palanca locuiau 2050 de persoane, dintre care 1450 români, 350 ucraineni şi 250 ruşi, pe când populaţia Crocmazului număra 2650 de suflete, dintre care 2450 români, 150 ruşi şi 50 evrei.

Luând act şi înarmându-ne cu toate aceste argumente topologice înfăţişate de harta germană descoperită de noi, ne întrebăm a câta oară de ce oare şi întâmplător oare premierul Vladimir Filat şi prim-vicepremierul Iurie Leancă calchiază propagandistic din ucraineană şi ne induc în eroare cum că „ţara vecină ne-a oferit 430 de metri din teritoriul său”, că „în urma acelui Acord şi în cadrul căruia s-a reglementat situaţia acelei porţiuni de drum – 7 kilometri în regiunea satului Palanca – am primit acel teritoriu în zona Giurgiuleşti, care ne-a permis să avem ieşire prin Dunăre la Mare şi că „şi ucrainenii pot să spună acum că au făcut o cedare atunci când ne-au oferit cei 430 de metri ieşire la Dunăre”? Care a fost şi care este preţul unor asemenea afirmaţii otrăvite?


Mal dunărean la Giurgiuleşti. Hartă etno-administrativă germană

Decembrie 18, 2009

Acesta este un fragment de hartă germană, elaborată în baza datelor recensământului general al populaţiei, efectuat în România în anul 1930. Harta este valoroasă prin faptul că fixează cu multă acurateţe nu doar limitele dintre judeţe (aici Galaţi, Ismail, Tulcea), dar, prin linii punctate, şi limitele teritoriale ale oraşelor (aici Reni). După cum se vede pe această hartă, limita dintre oraşul Reni şi moşia comunei Giurgiuleşti coincide, pe malul Dunării, cu punctul indicat de giurgiuleşteni ca fiind marginea Mândreştilor. Astfel, această hartă germană confirmă faptul că moşia comunei Giurgiuleşti se întindea pe malul Dunării pe o distanţă mai mare de 2 kilometri. Compară harta germană cu harta-colaj întocmită în baza mărturiilor localnicilor din Giurgiuleşti şi Reni.


Basarabia de Sud şi frontiera la Giurgiuleşti

Decembrie 18, 2009

Graniţa Basarabiei cu Basarabia şi accesul dunărean al Republicii Moldova

Frontiere inventate şi consecinţele lor: cazul Giurgiuleşti

– Domnule dr. Dorin Lozovanu, dumneavoastră reprezentaţi Republica Moldova în Comisia de lucru a Ţărilor Dunărene, cu sediul la Viena, sunteţi un bun cunoscător al problemelor care ţin de Republica Moldova şi de Dunăre. Am fost recent împreună la Giurgiuleşti, am discutat cu localnicii, inclusiv cu fostul primar, Dumitru Niculiseanu, şi am aflat multe lucruri noi despre aceste locuri, despre geografia şi istoria lor, despre aspectele rămase cumva în litigiu sau în dispută cu ţara vecină, Ucraina. Ce concluzii trageţi după discuţiile de aici privind moşia şi frontierele localităţii Giurgiuleşti şi, implicit, ale Republicii Moldova în acest loc?

– Concluziile sunt cele cunoscute de localnici şi, cu părere de rău, mai puţin de oficiali. Este foarte clar: moşia satului Giurgiuleşti nu a suportat nici o modificare în sensul câştigării unor terenuri din partea Ucrainei, ci chiar invers. Nu înţeleg de unde se iscă toate aceste speculaţii cum că aceste terenuri ar fi fost cedate de către Ucraina Republicii Moldova pentru construcţia portului Giurgiuleşti. Dacă ar fi adevărat că ar fi fost cedaţi cei 430 m despre care se afirmă, în acest caz, frontiera cu Ucraina ar fi trebuit să treacă aproape prin casele oamenilor, ceea ce, sigur, este absurd. Apoi toate condiţiile geografice şi topografice indică că frontiera Republicii Moldova, moşia satului Giurgiuleşti, logic, normal şi firesc, se întindea mult mai spre est, cu, cel puţin, un kilometru pe Dunăre, fapt care, nu ştiu din ce cauză, nu este menţionat de nimeni. Mai mult, cei care ar trebui să reprezinte interesele Republicii Moldova nu o fac în nici o formă, nici, cel puţin, să menţioneze adevărul. Aceste interese legitime ale Republicii Moldova nu sunt îndreptate împotriva Ucrainei sau împotriva altcuiva. Sunt nişte adevăruri pe care trebuie să le spunem ca atare. Ca să nu mai menţionăm şi contextul istoric şi istorico-geografic. Mă refer la faptul că întreg teritoriul Basarabiei de Sud este, de fapt, total nejustificat, cedat Ucrainei. Un teritoriu care nu a aparţinut niciodată acestui stat. De ce să ne fie frică să spunem nişte adevăruri istorice, care reprezintă trecutul nostru?

Acum însă, vorbim de prezent. Nu avem pretenţii teritoriale de viitor, dar nici nu putem nega perspectiva istorică. De ce să ne ascundem istoria noastră care este una a întregii Moldove? Basarabia adevărată începe de pe aceste meleaguri, din teritoriile noastre istorice din sud. Nu mai puţin relevant este faptul că întregul areal reprezintă o continuitate etnică, chiar etnografică, a populaţiei moldoveneşti-româneşti. Nu este nici o diferenţă dintre Giurgiuleşti şi satele din raionul Reni care au fost cedate Ucrainei fără nici un fel de justificare şi fără vreun argument, nici istoric, nici geografic, nici etnologic.

– Moşia satului Giurgiuleşti, nu aici la Dunăre, ci în celălalt capăt, la răsărit, se învecinează cu moşia unor sate populate de găgăuzi. Dacă am traversa vechea limită administrativă dintre fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească şi fosta Republică Sovietică Socialistă Ucraineană, vedem că dincolo, ca în oglindă, se află sate cu populaţie de aceeaşi etnie, nu doar români, dar şi găgăuzi, şi bulgari.

– Sigur. Această linie de frontieră este populată nu doar de români, dar şi de sate bulgăreşti, găgăuze ş.a. Este o frontieră total artificială, una dintre cele mai artificiale frontiere pe tot globul pământesc, şi afirm asta cu toată responsabilitatea. Am cercetat numeroase cazuri ale multor state. Cazul Basarabiei de sud este al unei semienclave pe teritoriul Republicii Moldova, de aici decurgând şi problemele mari, cum ar fi traseul de la Palanca. Ucraina, sigur, este într-o situaţie oarecum neconvenabilă, chiar recunoscând că sudul istoric al Basarabiei este o semienclavă şi că, implicit, nu există posibilităţi fireşti de comunicare terestră cu restul teritoriului regiunii Odesa. În plus, calea ferată care leagă Reniul şi toată regiunea este orientată pe axa sud-nord, spre Chişinău, cum erau legăturile socioeconomice fireşti ale unui spaţiu comun.

În afară de argumentele istorice şi geografice, mai există şi argumentul economic. Această regiune nu se poate dezvolta prin instituirea unor graniţe de genul celor de sârmă ghimpată, cu porţi de fier şi bariere. În secolul XXI consider că nu mai e cazul să existe astfel de situaţii în Europa. Tindem spre deschidere, spre dezvoltare, spre zone economice libere. Or, aici, dacă încercăm să facem doi paşi la stânga sau la dreapta, ni se spune că sunt zone închise, interzise, fapt ce le creează probleme localnicilor, în primul rând. Nu este logic ca pe pământul tău strămoşesc să fii controlat la fiecare pas şi să nu poţi circula între satele înrudite, învecinate, care au o tradiţie seculară. Această frontieră nu este una firească, nici naturală, nici istoric argumentată. Soluţiile pot fi găsite printr-un dialog constructiv dintre guvernele Moldovei şi Ucrainei, unde prioritatea trebuie să fie grija pentru populaţie. Dacă ar Citește în continuare »


AFACEREA PALANCA: „Palanca, o nouă «Transnistrie» a Moldovei” de Petru Grozavu

Decembrie 15, 2009

Negocierile în problema frontierei de stat dintre R. Moldova şi Ucraina demarează în 1995. În 1999, pe 18 august, preşedinţii R. Moldova şi Ucrainei, P. Lucinschi şi L. Kucima, semnează la Kiev Tratatul privind frontiera de stat moldo-ucraineană şi  Protocolul adiţional la Tratat, care prevede transmiterea în proprietate Ucrainei a sectorului de 7, 78 km pe şoseaua Odesa-Reni în regiunea satului Palanca.

Pe 12 iulie 2001, ambele documente sunt ratificate în Parlamentul de la Chişinău de majoritatea comunistă. La sesizarea PPCD de a examina constituţionalitatea actelor ratificate, Curtea Constituţională (cu excepţia judecătorului Mircea Iuga) răspunde cu refuz. Problema sau «dosarul Palanca»  este una dintre consecinţele grave ale acelor decizii, catalogate de presă, opinia publică şi localnici ca mârşăvie politică şi trădare.

Chişinăul, deşi are pe umerii săi marea povară a «problemei transnistrene», se grăbeşte să-şi mai urce în spate una, destul de serioasă şi poate chiar mai incertă decât prima. E vorba de Palanca. De zece ani încoace, viaţa pălăncenilor este un calvar în serie. Deşi Chişinăul nu a transmis Ucrainei decât în folosinţă sectorul de drum de aici, autorităţile ucrainene, contrar prevederilor Tratatului, au transformat şoseaua în linie de frontieră (chiar dacă frontiera trece la mai mult de doi kilometri de sat), cu indicatoare  şi posturi mobile de poliţie şi cu grăniceri care fac ravagii în zonă şi ţin populaţia locală în alertă ca într-o «zonă de concentrare» (definiţia aparţine localnicilor).

În timp ce AIE insistă că Palanca (segmentul de 7,78 km şi terenul adiacent şoselei pe lăţimea de 23 de metri) trebuie cedată Ucrainei, populaţia şi autorităţile locale refuză să accepte «cedarea». În opinia lor, şoseaua Odesa-Reni, considerată până nu demult «drumul vieţii» lor, a ajuns să fie «drum al morţii» pentru ei. Şi asta, «pentru că Chişinăul şi Kievul încearcă să ne decidă soarta din Citește în continuare »


(VIDEO) Filat, Leancă şi Afacerea Palanca

Decembrie 12, 2009
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

AFACEREA PALANCA. Sergiu CUCUIETU, 2001: APROPO, DESPRE PATRIOTISM ÎN LEGĂTURĂ CU CAZUL PALANCA

Decembrie 11, 2009

Blestemat mai este şi statul acesta în care am fost condamnaţi să trăim! Nimic sigur în jur de parcă ai merge printr-o mlaştină: la fiecare pas rişti să te scufunzi fără vreo şansă de a mai reveni la suprafaţă, iar cei care ar trebui să-ţi arate drumul cel bun de mult l-au şi vândut străinilor. Vorbesc de durerea locuitorilor de la Palanca, localitate din sud-estul Republicii Moldova, situată la Nistru, la graniţă cu Ucraina, acolo unde încep faimoasele bălţi ale Limanului. După cotropirea Basarabiei şi formarea RSSM, sudul şi nordul provinciei noastre au fost hăcuite şi „dăruite” Ucrainei. Tot ale Ucrainei au rămas aceste teritorii şi după decesul Uniunii Sovietice. Faptul că maşina birocratică ex-sovietică s-a străduit să creeze un sistem economic unitar, pune acum mari probleme fostelor republici.

Astfel, prin Republica Moldova, pe moşia satului Palanca, trece un tronson de circa 8 km din şoseaua Odesa-Ismail. Ucrainenii de mult au pus ochiul pe aceasta şi pe cele 860 ha de păşune ale pălăncenilor, pe care şoseaua le desparte de sat. Şi, ca să vedeţi, nici una din guvernările de la Chişinău nu le-a spus vecinilor noştri, „dăruiţi” cu pământuri din moşia lui Ştefan cel Mare, că pământul ţării nu se vinde. Da, el poate fi ocupat, înstrăinat provizoriu, dar scos la mezat – niciodată. Acest lucru nu l-a spus nici măcar fosta guvernare ADR, considerată de unii până acum drept una de orientare naţională şi patriotică. Mai mult. Anume prim-vicepremierul de atunci, Nicolae Andronic, promova insistent în Parlament ratificarea tratatului privind frontierele cu Ucraina, prin care s-ar fi cedat vecinilor noştri din sud, est şi nord (cum mai cresc unii, dle!) tronsonul respectiv de şosea plus cele 860 ha de păşune. Dar ceea ce n-a reuşit ADR-ul sunt dispuşi s-o facă comuniştii pe 20-21 iunie curent, adică abia la câteva luni de guvernare. (Dacă continuă în ritmul acesta, degrabă nu vom mai avea ce ceda!) Şi toţi tac de parcă nu s-ar întâmpla nimic. Cei care mai încearcă să se opună sunt locuitorii acestui amărât sat, peste care a căzut pofta hâdă a vecinilor, căci fără accesul la şoseaua Odesa-Ismail satul este sortit unei morţi lente, dar sigure.

Vorba e că pălăncenii, pentru a supravieţui acestor timpuri de tranziţie (spre ce? capitalism? comunism?), trăiesc, ca multe alte sute de mii de cetăţeni ai republicii Moldova, din ceea ce pot creşte pe lângă casă şi vinde în alte părţi. În cazul lor, la Odesa. Şi dacă şoseaua va fi dăruită Ucrainei, cine le interzice să se folosească şi pălăncenii de ea?! – veţi spune. Anume aici e buba. Chiar şi acum, când şoseaua e a noastră, ucrainenii se comportă abuziv. Astfel, grănicerii se deplasează pe tronsonul respectiv, opresc maşinile şi cetăţenii şi verifică actele, intră în teritoriul nostru, înarmaţi de altfel, şi beau pere prin crâşme.

Menţionam că pe toată porţiunea de sud, unicii care păzesc hotarul între Ucraina şi Moldova sunt grănicerii ucraineni. Deoarece preşedinţii de kolhozuri din partea ucraineană ară până şi fâşia de pământ destinată grănicerilor, aceştia se deplasează pe drumurile Republicii Moldova. Halal de-aşa ţară pe care o păzesc grănicerii străini, am zice indignaţi, dacă n-ar trebui să le mulţumim, căci ei sunt unicii care îi mai strunesc pe contrabandişti. În sud, se ştie, s-au făcut averi mari cu carburanţi, ţigări, alcool etc. Apropo, postul de grăniceri a fost instalat la Palanca pe 1 mai 2001.

Iată cum se comportă nişte intruşi într-un teritoriu care (încă?) nu le aparţine. Pe ei nu-i costă nimic să-l scoată pe primarul de Palanca din maşină şi să-l întrebe ce caută pe şoseaua…cui? Republicii Moldova. Nu e greu de imaginat ce vor face aceştia când vor deveni stăpâni ai şoselei şi încă pe veci, căci art. 12 al Tratatului în cauză specifică următoarele: „Prezentul tratat se încheie pe un termen nelimitat”.

Adepţii încheierii tratatului invocă mai multe motive: relaţiile de bună vecinătate, cerinţele organizaţiilor internaţionale, necesitatea de a reglementa şi problema proprietăţilor aflate pe teritoriul celuilalt stat, cum ar fi, de pildă, cea a depoului de la Basarabeasca (căile ferate sunt pe teritoriul Moldovei, iar depoul – în Ucraina. Că bine le-au mai brodit ruşii, încearcă acum să te descurci, dacă poţi!) etc.

Suntem de acord cu aceste argumente, dar ne întrebăm, de ce noi trebuie să dăruim ori chiar să vindem, n-ar fi mai bine să cumpărăm, căci ceea ce-ai scăpat o dată din mână anevoie întorci înapoi?! Pe ce bani cumpărăm? Măcar şi pe taxele pe care ar trebui în sfârşit să le luăm de la ucraineni pentru folosirea tronsonului de şosea de la Palanca, aceasta fiind unica arteră ce leagă Ucraina de sudul Basarabiei. Apropo, văzând încăpăţânarea pălăncenilor, care mai blochează drumul, mai fac apeluri către instanţe, ucrainenii s-au speriat şi au purces la construirea altui drum, dar, deoarece acesta trecea prin Liman, care este o rezervaţie naturală, inestimabilă ca ecosistem unic în lume, ecologiştii de la Odesa, sprijiniţi de ONG-uri de profil din alte ţări, s-au culcat înainte buldozerelor, după care acest proiect s-a anulat. Aşa că putem face bani buni cu drumul de la Palanca. În limitele bunei cuviinţe, desigur, şi conform normelor internaţionale.

Acestea ar trebui să facem şi nu să ne grăbim să satisfacem poftele cuiva, tov. Stepaniuc! Din câte ştim noi, aţi câştigat alegerile, promiţând moldovenilor că le veţi da pâinea cea de toate zilele şi nu le veţi lua pământul de sub picioare. Iar dlui Tarlev, care, aflat la Palanca pe 3 iunie curent, îi spunea primarului Ion Voloh: „Liniştiţi oamenii, că nu sunteţi mai mari patrioţi decât noi!”, i-am zice că oamenii se vor linişti singuri, dar numai atunci când vor vedea că hotarele ţării şi ţara e în mâini de nădejde, de buna credinţă a cărora sunt siguri, fără teama de a fi lăsaţi la bunul plac al vecinilor.

Cam acestea s-ar cere de la nişte guvernanţi care vor să-i credem patrioţi şi, până la urmă, oameni.

ŢARA, nr. 62 (894) din 14 iunie 2001


AFACEREA PALANCA: Avocatul parlamentar Tamara Plămădeală a sesizat Curtea Constituţională

Decembrie 11, 2009

către Curtea Constituţională a Republicii Moldova

SESIZARE

privind controlul constituţionalităţii Legii Nr. 348 – XV din 12.07.2001

pentru ratificarea Tratatului dintre Republica Moldova şi Ucraina cu privire la frontiera de stat,

publicată la 27.07.2001 în Monitorul Oficial Nr. 086.

ONORATĂ CURTE CONSTITUŢIONALĂ,

În baza articolelor 135 alin 1 lit. a Constituţiei Republicii Moldova, art. 4 alin 1) lit. a) din Legea cu privire la Curtea Citește în continuare »


AFACEREA PALANCA: Iurie Leancă către Vlad Cubreacov, 03 mai 2000

Decembrie 10, 2009

imaginea şampiliei Cancelariei de Stat a Republicii Moldova aplicate pe verso:


AFACEREA PALANCA: Poziţia Ministerului Finanţelor. 22 aprilie 1999

Decembrie 10, 2009


AFACEREA PALANCA: Poziţia Ministerului Securităţii Naţionale. 16 aprilie 1999

Decembrie 10, 2009


AFACEREA PALANCA: Poziţia ministerului Transporturilor şi Comunicaţiilor. 27 aprilie 1999

Decembrie 10, 2009


AFACEREA PALANCA: Poziţia ministrului Alexandru Oleinic (AMN). 13 aprilie 1999

Decembrie 10, 2009