MIC GLOSAR DE CRIHĂNISME

Decembrie 28, 2016

crihana-veche-imagine-aeriana

Crihănismele (cuvânt artificial) sunt cuvintele și expresiile regionale și locale românești specifice comunei Crihana Veche (județul Cahul, Basarabia).

Unele dintre ele pot fi întâlnite și în localități învecinate, fie din stânga, fie din dreapta Prutului. Unele cunoscute doar de bătrânii satului, altele cunoscute de toată lumea, de la mic la mare. Unele atestate de dicționarele de regionalisme și arhaisme ale limbii române, iar altele, pe care le găsim a fi de mare valoare pentru lexicografia românească (cum este și cuvântul Hiol, un dublet etimologic moștenit al academicului împrumutat Viol) nefiind fixate vreodată în vreo lucrare sau în vreun dicționar.

Pentru cititorii neavizați trebuie să precizez că graiul românesc de la Crihana Veche cuprinde un șir de alternanțe fonetice specifice zonei, multe dintre ele reprezentând particularități comune cu dialectul aromân, cum ar fi:

alternanța F/H: fier/her (cu derivatele: herăstrău, herăraie, her de călcat), fierbere/hierbere, fiindcă/hincă, fin/hin, fior/hior (cu derivatele: hioros, a se înhiora), fir/hir, fire/hire (derivat din a fi/a hi), fiu/hiu (cu forma de feminin fiică/hiică), șefi/șehi (doar la plural) etc.;

alternanța V/H: volbură/holburăvorbă/horbă, vulpe/hulpe etc.;

alternanța V/Y: viu/yiu, vin/yin/, vită/yită, vițel/yițel, vie/yie, viță/yiță, vis/yis, vișină/yișină, bolnăvior/bolnăyior, învinat/înyinat (cu sensul de băut, cinstit), viscol/yiscol, vină/yină etc. (Y se pronunță ca un I lung = Ii).

Evident că acest Mic Glosar sau Mini Lexicon/Vocabular de crihănisme, întocmit din fugă, pe apucate, nu este nici pe departe complet. Îi îndemn pe toți crihănenii cu înțelegere și preocupare pentru subiect să nu ezite și să vină cu propuneri de completare.

* * *

Alăhuză= lăhuză (a se remarca A protetic, după același model ca și în dialectul aromân).

Alămâie = lămâie (a se remarca A protetic, ca și în dialectul aromân).

Amiros (și verbul A amirosi) = miros, a mirosi (A inițial este o proteză gramaticală, marca unui fenomen comun cu dialectul aromân).

Ăleu = Aoleu, văleu.

Atămâia (verb) = tămâia (A inițial s-ar putea să fie simplă proteză gramaticală).

Baraghină = loc întins, vale. Este fixat într-un toponim extravilan: Valea Baraghinei.

Bătrân = parte dintr-un trup de moșie.

Bâtu/Butu, Bâta/bâtica = bunicul, bunica.

Berbiză (folosit mai mult la plural: Berbize) = perdeluțe care acoperă partea inferioară a unui geam. Reprezintă o formă coruptă fonetic a cuvântului Parbriz, intrat în circulație în perioada interbelică.

Bertă = broboadă groasă de iarnă, de regulă pufoasă, cu sau fără franjuri.

Bibic = pui de curcă.

Bidisit/Bitisit (și verbul A bidisi/bitisi) = a fi terminat, sfârșit, a fi la capătul puterilor, frânt de oboseală, mai mult mort decât viu.

Boroagă = bolfă, boș, ganglion, gâlcă, gâlmă, ghindură, nod, nodul, modâlcă, scurtă, tumoare, uimă, umflătură. Cuvânt cu tendință de a ieși din uz, dar fixat într-o poreclă.

Brezi (verb) = a unge crăpăturile unui perete/sobe cu lut și a le da ulterior cu var, astfel încât la final peretele/soba să arate tărcată.

Brodariu = broderie.

Cafe (pronunțat popular Café) = cafea.

Cafine (pronunțat popular Cafiné) = cafenea.

Cahulă = luntre monoxiă (dintr-un lemn); plută din stuf sau din bârne pentru pescuitul pe baltă.

Cârlibană = cârlig sau toiag păstoresc având capătul superior sculptat sau încovoiat în formă de cârlig cu care se pot prinde oile de unul din picioarele din spate.

Câșlig (și verbul A câșliga) = câștig (a câștiga).

Ceacâie = briceag.

Chiroșcă (Piroșcă) = ic, element de croi al costumului popular, în formă de romb, care unește mâneca de trupul/stanul cămășii sau cracii izmenelor între ei.

Chitie = tichie, cuvânt format prin metateză silabică.

Ciocan = ciocălău de porumb, cu sau fără grăunțe pe el.

Ciocănel = mod de a se îmbrobodi, cu legarea nodului la ceafă, pe sub colțul broboadei.

Ciorăței (plural, cu o presupusă formă de singular: Ciorățel) = cuvânt folosit în expresia ironică ”borș cu ciorăței” atribuită ca poreclă colectivă locuitorilor dintr-un alt sat (prin analogie cu o altă poreclă colectivă: ”borș cu agude”). Probabil format din Ciorete = bărbătuș sau pui de cioară.

Cocoi = păpușă din haine învelită într-o șalincă.

Condru = denumirea unui soi de struguri.

Cotună = parte mărginașă, lăturașă sau întortocheată a satului.

Covaș/Covașă = un soi de terci din făină de porumb care se face de Sfântul Andrei.

Crin = trandafir.

Dârmea = șalincă de iarnă fără franjuri.

Foltan = inslulă plutitoare formată din stuf, papură, iarbă etc., desiș de stuf. Apare pentru prima dată în scris într-un articol al lui Mihail Sadoveanu, care obișnuia să vină adesea la Crihana pentru pescuit și vânătoare (revista Viața Românească1936, nr. 4-5).

Fuioare = ceremonie matrimonială ținută la o săptămână după nuntă, doar cu participarea femeilor.

Furcă = șezătoare.

Gamelă = sticlă/recipient din plastic.

Ghibirisi (verb) = a fi lihnit / sfârșit / curmat de foame. În expresia: a ghibirisi de foame.

Goghie = pește mic, chitic.

Gogu = numele unui personaj imaginar. Se întâlnește în expresia ironică, autoironică sau de căinare ”a căra ca măgarul lui Gogu”.

Hair (cu accentul pe i) = rost, folos.

Hățaș = drum și zonă care marchează marginea satului spre exterior.

Hiol (cu accentul pe i, în expresia A lua în hiol) = a acroșa, a agăța, a anina, a mișca din loc (cuvânt moștenit din latină, dublet popular al academicului Viol). Alternanța V/H și F/H reprezintă o particularitate a graiului local, particularitate comună cu dialectul aromân, alături de altele.

Hlujan = strujan, tulpină de porumb, cu tot cu frunze, după ce s-au cules știuleții.

Holeră = denumirea unei plante medicinale spinoase (Xanthium spinosum, scai rusesc, ghimpe muscălesc, scaiete mocănesc).

Icre = testicule; sarcină.

Ispoli (verb) = a scoate toată apa dintr-o fântână pentru a o curăța.

Ispolitor = căuș special, din lemn, cu care se scoate apa dintr-o luntre.

Împărțitură = pomană dată de sufletul sau de sănătatea cuiva.

Înhiola (verb, vezi Hiol) = a lua în hiol.

Învinci (verb) = a stârni (provoca) pe cineva împotriva altcuiva.

Învinat (și verbul A se învina), pronunțat popular Înyinat (și A se înyina) = băut, cinstit, beat (a se îmbăta). Se folosește ca formă respectuoasă, de menajare a celui vizat, inclusiv în raport cu propria persoană.

Iorgan = plapumă groasă de lână.

Lăsătură = construcție auxiliară lipită de corpul casei, având intrare separată și acoperișul într-o singură apă.

Máchină = instalație mecanică pentru zdrumicat porumbul.

Mamă = mătușă. Termen respectuos alăturat unui prenume feminin și adresat tuturor femeilor din sat mai în vârstă decât mama vorbitorului. A se vedea: Mama Alexandra, mama Catinca, mama Ioana, mama Ileana, mama Mărioara, mama Nastaluța etc., etc. Crihana – se glumește cu tâlc – e un sat de mame.

Mâncărică = tocăniță.

Mănușă = cânepă topită în baltă.

Merinzi (pronunțat popular Merindzi) = Rodină, ceremonie prin care femeile îi fac prima vizită, cu daruri, lăhuzei și noului născut; petrecere dată de femei cu o asemenea ocazie. Din Merinde.

Miculița (pronunțat popular Ńiculița) = nimic, absolut nimic. A se vedea expresia: Ńica-ńiculița.

Mioarcă/miorcoi (pronunțate popular Ńioarcă/ńiorcoi) = broască/broscoi.

Mișcocoriță (pronunțat popular Ńișcocoriță) = Coropișniță, insectă dăunătoare plantelor, cu corpul greoi și cu picioarele anterioare ca niște lopeți, care trăiește în pământ și care atacă, în special, culturile de grădinărie (Gryllotalpa vulgaris).

Mițurcă (pronunțat popular Ńițurcă) = tip de păretar țesut după o tehnică specială, la război, dar cu utilizarea andrelelor.

Moadă = tip de broboadă, de regulă albă. Se atribuie și broboadei care i se pune miresei pe cap, după ce este dezgătită, la sfârșitul nunții. Se folosește și în expersia i-a pus moada în cap = și-a luat-o de nevastă, și-a făcut-o nevastă.

Mocănească = tip de broboadă, având imprimate flori pe ea. În expersia: șalincă mocănească.

Mocănește = mod de a se îmbrobodi asemenea mocănițelor de la munte și diferit decât femeile de la câmpie. În expresia a se îmbrobodi mocănește. Probabil a apărut odată cu stabilirea la Crihana, în secolul XIX, a mai multor familii de mocani ardeleni, din Poiana Sărată, fostul județ Treiscaune (azi în județul Bacău).

Modeală = pânză albă, pătrată, asemănătoare unei broboade.

Nalangâtă = un fel de clătită sau prăjitură făcută din făină, lapte dulce sau acru, ouă, mere rase, brânză, scorțișoară și zahăr prăjite în unt, semănând ca aspect cu un șnițel. Din mai vechiul Lalangâtă care provine din grecescul Lalangi, Lalangita. Cuvântul este destul de rezistent și nu cedează sub presiunea barbarismelor rusești de tipul blină sau aladă.

Nant/nantă = nalt/naltă, înalt/înaltă.

Nătreț = nutreț.

Neaniu = nenea, unchiul.

Nemțește = cuvânt folosit cu referire la modul de a acoperi casa, după modelul adus de coloniștii germani din Basarabia. În expresia Casă învelită nemțește.

Nimerica = nimeni, absolut nimeni. A se vedea expersia: nimeni-nimerica.

Pănoagă = stuf verde crescut în primul an după ce a fost cosit, folosit ca nutreț pentru vite (pană + -oagă).

Piță = monedă nedifizională, de valoarea cea mai mică: un ban, o copeică, un eurocent etc. Cuvântul a fost adus la Crihana Veche de mocanii ardeleni din Poiana Sărată, fostul județ Trei-Scaune, având sensul familiar de Monedă de valoare mică; gologan, para și sensul inițial de monedă austro-ungară de zece creițari care a circulat (până în 1918) și în Transilvania și Bucovina; Provine din Pițulă. Există ca poreclă. A se vedea expersia: om de-o piță = om de nimic, nemernic.

Plean = pământul pe care este construită (sau urmează a se construi) casa unui gospodar și organizată întreaga gospodărie cu acareturi, grădină, vie/livadă. Cuvânt vechi, din Evul Mediu, însemnând inițial pământ luat în stăpânire.

Plugărele = ultima zi a Anului Vechi (31 decembrie/13 ianuarie).

Polcă = haină groasă femeiască de iarnă, intermediară ca mărime între palton și scurtă.

Polog = baldachin de vară instalat pe prispa țărănească.

Prăsad/prăsadă = păr/pară.

Primăreț = prima zi a Anului Nou (1 ianuarie/14 ianuarie).

Purice = măgăruș, pui de măgăriță.

Rând (în expresia Pe de rând / Pe de-a rândul = peste tot, pretutindeni).

Rost = cuvânt din limbajul țesătoarelor însemnând partea de covor țesut într-o singură zi și înfășurat pe natră (cf. expresia Bună ziua și să vă crească rostul mare!).

Scăritură = distanță dintre un element și altul al ornamentului de pe un covor.

Scofală = un fel de mâncare simplă făcută la cuptor din mămăligă, brânză de oi, jumări și ouă.

Strestie = trestie.

Sugurel = miel neînțărcat; cuvânt cu care se cheamă mieii (în expresia: sugurel-sugurel!)

Șiniță = porțiune îngustă și lungă dintr-un material; pârtie îngustă prin zăpată.

Tărmale = broboadă albă purtată pe sub un șal de culoare închisă.

Tărpan = instrument pentru cositul/tăiatul ierbii sau al stufului/papurei/cânepii, intermediar ca mărime între seceră și coasă. Origine turcică.

Tărpăni = a tăia iarbă sau a cosi stuf/papură cu tărapnul; A se copula.

Târnichea (pronunțat popular Târniché) = tinichea, adică vas/recipient din tablă, de regulă pentru tranportarea gazului.

Tentic, -ă = prost, tont, nepriceput.

Tete/Tetea = unchi drept dar și tatăl nașului sau al nașei în raport cu finii (cf. Tetea-nașul). Corespondent cu lituanianul Tetinas, tetutinas, tetulis, tetulius = unchi.

Tetica = tata.

Tindeche = întinzător metalic pentru războiul de țesut.

Tișcană = tolbă pescărească sau vânătorească.

Topilie (proniunțat popular Tochilie) = loc pentru topit cânepa în baltă.

Trandafir (proniunțat popular Trandahir) = un soi de mentă creață, crescută pentru miros, dar și pentru utilizarea ca plantă de ceai.

Țață = termen respectuos adresat unei surori mai mari, fără adăugarea prenumelui acesteia; termen respectuos folosit împreună cu prenumele oricărei femei din sat cu vârsta mai mare decât a vorbitorului, dar nu mai mare decât a mamei acestuia. Bunăoară: țața Ileana, țața Mărița, țața Vasilca etc., etc. 

Țățaie = cea mai mare dintre surori; termen respectuos cu care i se adresează surorii mai mari frații și surorile mai mici.

Țoșcă = dispozitiv special, prevăzut cu brâu de încingere și bretele încrucișate atât în față cât și în spate folosit ca suport pentru lemnăria măștii Caprei de Anul Nou.

Țugui = un soi autohton de viță de vie răspândit în zonă, cu struguri negri, rezistent la ger și la dăunători.

Țuș = în spate. Se referă la persoane, în special la copii, desemnând modul de a lua și duce un copil în spate, de regulă însoțind gestul cu expresia veselă: Țuș-țuș, măgăruș!

Țușcă = lână inelată, creață, în opoziție cu lâna țigaie care este dreaptă; oaie cu asemenea lână.

Țușcă = una dintre părțile casei tradiționale.

Veric = văr, verișor; formă afectuoasă a cuvântului văr.

Vrâstă = dungă.


CRIHANA. Câteva cuvinte despre o posibilă etimologie a numelui

Octombrie 24, 2009

CRIHÁNA VECHE, comuna mea natală, situată între Cahul şi Reni, pe Prut la vale, este una dintre cele mai vechi aşezări româneşti din sudul Basarabiei, fiind atestată documentar pentru prima dată în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, la 16 mai 1425, ca parte a ţinutului Hotărniceni, existând dovezi certe ale locuirii neîntrerupte pe vatra ei cu mult înaintea „descălecării” ţărilor române.

Numele CRIHÁNA a fost în general considerat de origine turcică, fiind pus – absolut eronat – în relaţie cu românescul cherhaná care îl redă pe turcescul kerhane („Cherhana, cherhanale, s.f. construcţie (şi mică întreprindere) situată în imediata apropiere a unei ape şi destinată primirii, sortării, preparării şi depozitării temporare a peştelui prins în zona respectivă. – din tc. kerhane.” Dicţionarul Explicativ al limbii române, Bucureşti 1984). Către acestă etimologie se pare că ar fi trebuit să încline pe de o parte dezvoltarea intensă a pescăritului în zonă, iar pe de altă parte apropierea geografică de raialele turceşti dinspre care s-au produs anumite iradieri lexicale.

Nu numai că tratăm cu prudenţă, ci chiar respingem această abordare simplistă şi uşoară, fiind tentaţi să încercăm o analiză etimologică a numelui în contextul mai larg al toponimiei româneşti.

Numele localităţii CRIHÁNA VECHE este anterior contactelor românilor cu turcii. Niciodată vatra satului nu a fost locuită de populaţie vorbitoare de limbă turcă. Se ştie că sute de ani CRIHÁNA VECHE s-a situat pe linia marilor căi de transhumanţă a mocanilor ardeleni, populaţia localităţii primind în etape diferite, importante aporturi de element românesc transilvan.

Schimbarea accentului de pe ultima silabă pe cea de-a doua şi metateza care să conducă de la cherhana la crihana nu se justifică în nici un fel. Avem de a face în acest caz mai degrabă cu o etimologie populară, apărută din necesitatea cea mai elementară a spiritului omenesc de a explica lucrurile pornind de la elemente de suprafaţă, primele care îi stau la îndemână celui care vrea să le invoce. De aici însă până la o etimologie ştiinţific fundamentată este o distanţă uriaşă.

Ca toponim în forma pe care o cunoaştem, Crihana este rarisim, chiar unic până în perioada interbelică. A mai existat o singură replică a numelui, dată la 1837, când localitatea Făgădău de pe moşia Crihanei (colonizată de imperiul rus cu element etnic străin) a luat numele de Crihana Nouă. Pentru distincţie vatra satului a fost numită Crihana Veche. O altă Crihana apare în părţile Orheiului, fiind o localitate înfiinţată cu mult mai târziu, anume în 1924, prin dispoziţia Ministrului de interne de la Bucureşti, în cadrul reformei agrare din România. Toponimul Crihana de Orhei provine de la numele lui Anton Crihan, o personalitate concretă şi binecunoscută.

Chiar dacă nu are replică identică în spaţiul românesc, CRIHÁNA se află cât se poate de evident în legătură cu alte toponime, hidronime şi antroponime româneşti destul de răspândite, toate cu vechime remarcabilă şi cu presupusă origine preromană, probabil dacică. Vom observa în context că una din localităţile vecine Crihănii Vechi este Mánta, cu accentul pe prima silabă, toponim ce reproduce un antroponim românesc de origine dacică, destul de frecvent întâlnit de-a lungul secolelor ca prenume masculin şi ca nume de familie.

Nume cum sunt Crihan/Crihană/Crigan, Crişan (patru antroponime de largă răspândire în întreg spaţiul românesc), Criş (hidronim), Crişana (toponim) reprezintă un şir din care Crihana nu poate lipsi. Interpretarea contextuală se impune.

Avansăm aici o primă ipoteză și anume aceea că toponimul CRIHÁNA este o formă locală a toponimului CRIŞÁNA, dată fiind alternanţa fonetică Ş/H caracteristică graiurilor româneşti din sudul Basarabiei. Aşa cum între antroponimele Crişan şi Crihan există o legătură evidentă, diferenţa fonetică explicându-se prin ariile dialectale româneşti diferite în care se întâlnesc cele două nume, tot astfel şi între toponimele CRIŞÁNA şi CRIHÁNA există o legătură greu de contestat.

Ar fi de asemenea de luat în seamă, în încercarea identificării unei etimologii cât mai exacte a toponimului CRIHÁNA, şi următoarele cuvinte româneşti destul de vechi: 1. CRIHÁN, criháne, s.n., regionalism cu sensurile de bucată mare; halcă, hartan, dărab, codru, talcan, troşmei, atestat de  “Dicţionar de arhaisme şi regionalisme” (Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002); 2. CRIHÁLĂ s. v. cu sensurile de jilăveală, reveneală, udătură, umezeală, umiditate, atestat de “Dicţionar de sinonime” (Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002); 3. CRIHÁNCĂ s.f., regionalism cu sensul de specie de raţă sălbatică, atestat de  “Dicţionar de arhaisme şi regionalisme” (Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002).

De reţinut că substantivul comun CRIHÁN are un corespondent semantic în regionalismul CRIŞCĂ1 s.f. cu sensul de bucăţică, felie; drob, cruşet,  atestat de “Dicţionar de arhaisme şi regionalisme” (Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002). Alternanţa fonetică H/Ş este pe faţă.

Acelaşi fenomen al alternanţei H/Ş poate fi observant şi în cazul corespondenţei semantice dintre substantivul CRIHÁNCĂ (specie de raţă sălbatică) şi  CRIŞCĂ2 s.f., regionalism cu sensurile de  1. pasăre de baltă. 2. fată naivă, proastă, atestat de “Dicţionar de arhaisme şi regionalisme” (Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002).

Vom preciza, de asemenea, că antroponimul CRIŞÁN şi corespondentul său CRIHÁN, CRIHÁNĂ ar putea reda adjectivul regional CRIŞÁN, -ă, crişáni, -e, cu sensul de norocos, bogat, invidiat de toţi sau s-ar afla în relaţie cu adjectivul regional arhaic CRIŞ1, -ă, crişi, -e, cu sensurile de  1. bogat, fericit, norocos, favorizat, blagoslovit. 2. mare, puternic, robust (Vezi în ambele cazuri “Dicţionar de arhaisme şi regionalisme”, Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002).

O a doua ipoteză demnă de luat în seamă, care pune în relație numele CRIHANA/CĂRHANA cu arhaicul CORHANĂ, ne-a fost sugerată de unul dintre cititorii acestui blog, care ne-a scris următoarele: ”Am căutat acea atestare a Crihanei de la 1425 dar nu apare în Documenta Romaniae Historica, Seria A, vol I,1975. În schimb am găsit o atestare ‘gârla Cărhanii’ de la 1502 (vecinătatea menţionată a Cahovului nu lasă nici o îndoială în ceea ce priveşte localizarea toponimului). În aceste condiţii cea mai probabilă mi se pare o origine antroponimice, astfel numele Cărhan (ulterior şi satul Cărhăneştii) este menţionat deja de la 1466 şi apoi şi la 1488 relativ în apropiere la Murgeni Vaslui. Iar originea antroponimului ar putea fi un ”Karahan”, ”Hanul negru”. O altă posibilitate – având în vedere forma Cărhană – ar fi de la rom. de origine ukr. ”corhană”, ”coastă abruptă, versant”. Semnificaţia şi originea lui ”criş” cu sensurile ”bogat, fericit” este incertă după Dex on-line.”

Ipoteza provenienței numelui CRIHANA din Karahan este puțin verosimilă. CORHANĂ însă, într-adevăr, consună cu CRIHANA și, mai ales, cu CĂRHANA, forma primei atestări documentare.

Dând curs frumoasei provocări a cititorului acestui blog, am discutat în primăvara anului 2014 cu un reputat arheolog de la Academia de Științe a Moldovei, domnul Serghei Agulnicov, care mi-a confirmat faptul că în partea de nord-est a moșiei satului (zonă numită de localnici Pietricei), dar și în partea ei nord-vestică (zonă numită de localnici Răzășie) există în total peste 20 de monumente arheologice de tip tumular (tumuli/movile/măguri/gorgane/curgane/corhane). Primiele movile funerare (tumuli/corhane) de la Crihana Veche au fost cercetate în 1966 de către arheologul Vsevolod Marchevici, urmând alte investigații prin săpături în anul 1992, când alți 4 tumuli au fost cercetați de către arheologii Serghei Kurceatov și Serghei Agulnicov de la Academia de Științe a Moldovei. În octombrie-noiembrie 2014 s-au întreprins noi și ample cercetări arheologice pe teren în zona Pietricei a moșiei satului Crihana Veche, la tumulul nr. 7. Este posibil ca în anii următori arheologi de la Chișinău și din România să cerceteze și alți tumuli de la Crihana Veche.

În această situație, dat fiind numărul impresionant de CORHANE de la Crihana Veche, cu o vechime apreciabilă (între 4000 și 2500 de ani), consider că cea mai verosimilă origine a numelui CRINANA/CĂRHANA este cea legată de arhaismul CORHANĂ.

Cuvântul arhaic românesc CORHANĂ provine din vechiul turcic KURƔAN/KORƔAN, cu sensul de ”cetate, loc întărit sau măgură, tumul”. Este de presupus că acest cuvânt a fost transmis în limba română de către populația pecenegă/cumană aluvionară originar din Asia, din grupul turcilor-kîpceak (kιpçak). stabilită în sudul Moldovei istorice și ulterior românizată complet de către populația autohtonă. Unele nume de familie de la Crihana Veche, ca și din satele învecinate au rezonanță cumană/turcică, cum ar fi: Chebac (după turcicul Kebak = dovleac, bostan),  Unciuc (după numele cuman Unçuk), Caciuc, Copceac (după numele familiei tribale cumane Kιpçak), Chiosa (Kösä = spân, care este lipsit biologic de barbă și de mustăți), Coman (însuși etnonimul Kuman), Șeremet (Șeremet = iute de picior, aprins) și altele.

Oricum, subiectul este dintre cele mai interesante, dezbaterea pe marginea lui rămânând deschisă oricui poate veni cu o contribuție reală.