CUVIOSUL ANATOLIE TIHAI – UN SUSȚINĂTOR AL ROMÂNISMULUI ÎN RUSIA ȘI LEGĂTURILE SALE CU ROMÂNIA

Mai 5, 2015

Gheorghe P. Samurianu publică în numărul din februarie 1888 al revistei ”Biserica Ortodoxă Română” din București un amplu material intitulat Biserica ortodoxă din Japonia, în care vorbește atât despre Cuviosul nostru părinte Anatolie Românul cel ce în pământul Japoniei a strălucit, cât și despre fratele său, compozitorul și melodul Iacob Tihai. Materialul este însoțit de o fotografie calitativă a Cuviosului Anatolie, primită în România din Japonia, trimisă fiind chiar de marele nostru misionar.

Autorul, contemporan al Cuviosului Anatolie Tihai, ne prezintă o scurtă biografie a Cuviosului, despre ai cărui părinți spune că ”au fost români curați” și pe care îl caracterizează ca fiind ”un susținător al românismului în Rusia” și ne arată că acesta a purtat corespondență cu Preasfințitul episcop Silvestru Bălănescu al Hușilor și cu M. I. Epure, profesor la Seminarul Teologic din Chișinău, ”bun patriot român, autor al mai multor scrieri”.

De asemenea, autorul, care a avut acces la corespondența Cuviosului Anatolie cu unii săi prieteni din România, ni-i prezintă amănunțit pe unii dintre contemporanii Cuviosului, redând contextul mai larg în care Cuviosul Anatolie Românul și-a desfășurat apostolatul în Japonia.

Prezentăm mai jos varianta word a materialului, cu unele adaptări la ortografia de astăzi a limbii române. Mulțumiri imense părintelui Ioan Lisnic pentru tot ajutorul acordat în identificarea materialelor din presa bisericească a timpului din România despre Cuviosul nostru părinte Anatolie Românul cel ce în pământul Japoniei a strălucit!

BOR despre Cuviosul Anatolie Tihai 1

CRONICA BISERICEASCĂ

***

BISERICA ORTODOXĂ DIN JAPONIA

Japonia este unul din cele mai însemnate state ale Asiei, și anume este întâiul după China, după populație și însemnătate politică, iar după civilizație este întâiul în toată Asia, în timpul de față, și aceasta este admis de toți învățații europeni.

Japonia este imperiu, se compune aproape din 3 800 de insule. Imperatorul se numește mikado sau tenno. Acest stat ocupă un spațiu de 382 447 kilometri pătrați, având, în anul 1881, o populație de la 36 până la 38 de milioane de locuitori[1].

După recensământul din urmă populația Imperiului Japonez se urcă la cifra de 38,500 [milioane] de locuitori, din care 11 678 creștini luterani, 26 382 creștini romano-catolici și 11 275 creștini ortodocși[2]. După scrisoarea din urmă a păr[intelui] arhimandrit Anatolie Tihai către PS Silvestru Bălănescu, episcop al Hușilor, acum în Japonia sunt 15 000 [de] creștini ortodocși.

Cea mai mare parte din locuitorii Japoniei confesează religiunea păgână, fiind în contact perpetuu cu China – ”Imperiul ceresc”, cu care se învecinează, având mult comun cu chinezii. Creștinii au început a se introduce în Japonia pe la anul 1860 mai ales, când s-a permis de legile japoneze propaganda creștină între populația japoneză. Propaganda creștină protestantă (reformată și luterană) se susține de Anglia și parte de Germania, catolicismul este susținut puternic de Franța și parte de Italia, iar ortodoxia – de Rusia (și [de] România [în] parte).

Pentru răspândirea ortodoxiei în Japonia, Biserica rusă a înființat, la an[ul] 1860, o misiune, care din ce în ce progresează mai mult, fiind bine susținută de agenții diplomatici și consulari ai Rusiei în Japonia. Capul misiunii ortodoxe din Japonia acum este PS Nicolae[3] Kasatkin, episcop de Revel, vicar al eparhiei de Riga; el a obținut gradul de licențiat în Teologie ortodoxă la facultatea din Petersburg la an[ul] 1860; tot atunci a primit monahismul, s-a numit îngrijitor al bisericii consulare ruse din Japonia; la anul 1870, fiind deja arhimandrit, s-a numit cap al misiunii ruse ortodoxe din Japonia; la 1880 s-a înaintat la înalta treaptă de episcop, fiind hirotonit la Petersburg[4].

În Japonia, în anul 1873, au fost trei puncte de acțiune ale misionarilor ruși ortodocși: Hakodate, Edo și Sendai. Secțiunea misiuni din Hakodate se afla sub privegherea ieromonahului (acum arhimandritului) Anatolie Tihai. Acest misionar, cu toate că este în Japonia numai din ianuarie 1872, întru atâta cunoaște limba japoneză, încât singur predică în ea. El are de ajutor pe doi catehizatori dintre pământenii locali. Catehizarea se face de aceste trei persoane în trei puncte laterale ale orașului. Afară de cei doi catehizatori, pe lângă ieromonahul Anatolie se află încă 6 învățăcei catehizatori, care, sub nemijlocita priveghere a lui, se prepară, spre a fi catehizatori, și se trimit cu predica prin case particulare; chiar în localul misiunii dânșii predică persoanelor care nu vin în timpul orelor de catehizare.

Serviciul bisericesc, încă din anul 1873, a început a se face în limba japoneză. Tot aici a început a se organiza un cor de muzică vocală dintre japonezii deja ortodocși. Corul este dirijat de d[omnul] Iacob Tihai, fratele ieromonahului Anatolie, care a fost corist la biserica catedrală din Moscova, și care s-a dus în Japonia la finele anului 1873. El este obligat a prepara regenți (dirigenți) de muzică vocală și pentru alte locuri din Japonia.

Comunitatea ortodoxă din Hakodate la începutul anului 1874 se compunea din 275 [de] oameni. Pentru dirijarea afacerilor interne și buna ordine s-a format, în octombrie 1873, un consiliu eparhial, care se compune din catehizatori, învățăcei-catehizatori și zece membri, aleși de comunitate din mijlocul ei. Acest consiliu se află sub președinția misionarului. Prima ocupație a consiliului fu aceea ca educația religioasă a membrilor comunității ortodoxe locale să se continue fără întrerupere și ca viața lor să corespundă cu regulile credinței creștine, și pentru aceea toată abaterea lor de la ordinul regulat al vieții și activității creștine (de exemplu, nefrecventarea regulată la biserică în timpul serviciului divin și a predicii, certele etc.) se judecă de consiliu, de către care se și iau măsuri spre înțelepțirea și îndreptarea celor ce se abat. În comunitatea creștină din Hakodate, în anul 1873, s-a format încă și o societate de ajutor reciproc. Mijloacele societății sunt încă mici, cu toate acestea ea aduce un mare folos, dând împrumuturi reciproce (cu mici procente) celor ce au necesitate, și prin aceea ușurând greutățile celor nevoiași. Înainte de sărbătorile mari membrii societății deosebesc parte din capital (ce treptat se mărește cu procentele) și-l împărțesc la creștinii săraci.

La Edo, unde se află misionarul principal, arhimandritul (acum Episcopul de Revel) Nicolae Kasatkin, în anul 1874 numărul creștinilor ortodocși era de 87.

Comunitatea creștină din provincia Senday, în anul 1873, se compune numai din chemați (care erau în număr de 400), pentru că misionarii, ca străini, nu puteau să pătrundă acolo, ca să-i boteze. Predinca se făcea aici de către 5 catehizatori, în fruntea cărora era Paul Sawabe. Afacerile comunității chemaților se gerau de către un consiliu (format după modelul celui din Hakodate, care era prezidat de Paul Sawabe). Un asemenea număr de chemați este și în provincia Nambu, care se află spre nord de la Senday.

Numărul creștinilor ortodocși în Japonia, în anul 1881, era de 6090, iar în anul 1882 de 7200, biserici și case simple de rugăciune erau 90. Preoți ortodocși dintre japonezi sunt 9 și anume: Paul Sawabe, Paul Nizzuma, Tit Comatz, Petru Kano, Paul Sato, Matei Kageta, Iacob Takaya, Timotei Hariu, Petru Sasagawa. Misiunea ortodoxă are încă 99 [de] catehizatori, care lucrează cu mare energie și devotament. Toți creștinii formează 131 [de] comune bisericești prin diferite locuri ale Japoniei. Punctul principal al misiunii este în Tokio, capitala Japoniei, iar arhimandritul Anatolie este stabilit în marele oraș Osaka, ce se află la sudul Japoniei[5].

În anul 1883 numărul japonezilor luminați cu creștinismul ortodox se urca la cifra de 9981: în seminarul ortodox erau 86 [de] elevi, cin care 4 au intrat la facultățile teologice ruse. În 4 școli ortodoxe japoneze erau 200 [de] elevi. Biserici ortodoxe și case pentru rugăciune în Japonia erau 110. Construirea Bisericii Catedrale Ortodoxe s-a început în februarie anul 1884. Catedrala se construiește în orașul Tokio, Capitala Japoniei. Această Catedrală măreață costă un milion de ruble, din care 200 000 [de] ruble s-au acordat de către guvernul rus, iar restul s-a strâns prin subscripțiuni benevole[6].

La 21 aprilie 1885 în Tokio, Japonia, s-a pus fundamentul Catedralei Ortodoxe, într-un mod foarte solemn. După serviciul divin, efectuat în biserica ortodoxe, un cortegiu religios, acompaniat de 70 [de] cântăreți, cu cruci și podoabele bisericești, a plecat la locul noului templu ortodox catedral; aici au asistat arhimandritul Anatolie, egumenul Vladimir, 2 ieromonahi ruși, preotul japonez Pavel Sato, 2 diaconi ruși și 2 diaconi japonezi, în cap cu P.S. Nicolae, episcop de Revel. Asemenea a asistat la ceremonia solemnă d[omnul] A. P. Davidov, ambasadorul rus în Japonia, cu membrii legațiunii diplomatice, d[omnul] I. A. Hilferding, comandantul vaporului rus ”Vladimir Monomah”, care staționează în portul Yokohama, împreună cu ofițerii etc. Biserica Catedrală va fi terminată, după cum se așteaptă, peste doi ani[7].

Misiunea ortodoxă în Japonia aduce rezultate foarte îmbucurătoare. După comunicarea P.S. Nicolae, episcop de Revel, capul misiunii, la Biserica Ortodoxă Japoneză, în anul 1885, s-au mai adăugat încă 3 comunități bisericești, și numărul membrilor Bisericii s-a mărit până la cifra de 1 294 [de] suflete, astfel că acum toată Biserica se compune din 11 275 [de] suflete. Misiunea propagă Evanghelia în toată țara, și predicarea ortodoxiei se face fără împiedicare în toată Japonia. Mai înainte bonzii (popii păgâni japonezi) aveau putința să persecute, în provincii, pe creștini, cel puțin la înmormântare, nepermițându-le să înhumeze pe morții lor cu rugăciuni creștinești la cimitire, care în genere sunt sub stăpânirea bonzilor. Dar acum și această împiedicare nu mai are loc, probabil din acea împrejurare că și guvernul central japonez, văzând mai multe cazuri de înmormântări creștine, s-a făcut mult mai tolerant, ceea ce este o măsură foarte prudentă. Mai ales 2 cazuri de înmormântări ortodoxe au produs mare impresiune asupra guvernului central[8]: În luna mai 1886 a decedat în Tokio fiul comitelui Saigo, actual ministru japonez de Marină, care fiu s-a educat în familia d[omnului] C. V. Struve, fost ambasador rus în Japonia, și acum în Statele Unite ale Americii de Nord[9]; la 21 noiembrie 1886 a decedat ambasadorul rus în Japonia, d[omnul] A.P. Davidov, și a fost înmormântat în Tokio, cu mare solemnitate; ambele înmormântări s-au efectuat, începând de la prohod până la punerea corpului în mormânt, întocmai așa, după cum se urmează în toată lumea ortodoxă. Acum în școalele misiunii ortodoxe ruse din Japonia sunt 26 [de] elevi în școlile catehizatoare, 48 [de] elevi în Seminarul ortodox, în proseminariu 10 elevi, în școala de fete 34 [de] eleve. În școlile misiunii din Hakodate sunt 230 [de] elevi și eleve. Măreața Catedrală ortodoxă din Tokio în curând va fi terminată, societatea rusă mai acordând pentru această Catedrală încă suma de 19 000 [de] ruble. S-a petrecut ceva remarcabil în misiunea ortodoxă Rusă din Japonia: pentru a servi Bisericii ortodoxe, în calitate de diaconiță s-a devotat contesa Olga Putiatina, fiica d[omnu]lui Eutimiu Vas[ilievici] Putiatin, care a încheiat tratatul cu Japonia, în anul 1853-1855, prin care s-a pus începutul relațiilor neîntrerupte între Rusia și Japonia[10].

Lucrările pentru construirea Bisericii Catedralei ortodoxe, cu patronul ”Învierea lui Hristos”, în orașul Tokio, capitala Japoniei, acum sunt pe sfârșite. Biserica este cu cupolă, în ea pot încăpea 700 [de] persoane, are trei altare. Clopotnița este cu 2 etaje. Totul este construit din piatră locală. Planul construcției, după propunerea capului misiunii bisericești ruse în Japonia, a fost compus de d[omnul] M. A. Șciurovsky, profesor de arhitectură la Academia de Arte frumoase din Petersburg, care, de la anul 1837, se ocupă mai ales cu arhitectura bisericească. Lucrările construcției , de la anul 1884, când s-a pus fundamentul bisericii, până acum, sunt dirijate, sub supravegherea PS Nicolae Kasatkin, episcop de Revel, capul misiunii bisericești ruse în Japonia, de d[omnul] Conder, arhitect englez bine cunoscut. Clopotele, icoanele și alte obiecte necesare măreței Catedrale s-au trimis din Petersburg, capitala Rusiei, la Tokio, capitala Japoniei, nu de mult, după avizul d[omnului] arhitect menționat, Șciurovsky, de guvernul central[11].

PS Nicolae, capul misiunii bisericești ruse din Japonia, a făcut o dare de seamă despre sumele cheltuite în anul 1887 pentru Biserica Catedrală din Tokio, pe care dare de seamă a prezentat-o ”societății misionare” din Moscova, prezidată de ÎPS Ioanichie Rudnev, mitropolit de Moscova[12]. Din această dare de seamă se vede că templul este aproape gata și că în an[ul] trecut s-a cheltuit peste 10 000 [de] ruble în aur pentru acest măreț templu. Mai trebuie încă mijloace, spre a fi totul gata, pentru a se sfinți biserica, și de aceea PS Nicolae încă apelează la societatea rusă, pentru a surveni cu sumele necesare[13].

Misiunea bisericească rusă din Japonia, în an[ul] 1886, luna iulie, a fost în următoare stare, după raportul PS Nicolae, episcop de Revel, capul acestei misiuni: comunități religioase au fost 205, sacerdoți 16, din care un episcop (Nicolae), un arhimandrit (Anatolie), 1 egumen, 2 ieromonahi, din care 1 japonez, 8 preoți, 3 diaconi, toți japonezi, 2 membri mireni ai misiunii, predicatori au fost 104, creștini 12 546. S-au botezat în anul expirat 1 470 [de] persoane, s-au căsătorit 46 [de] persoane, au decedat 199 [de] persoane. Edificii bisericești au fost 148. S-a cheltuit de creștini, pentru întreținerea predicatorilor și alte necesități bisericești, suma de 4 815 yeni și 15 syeni[14]. După adunarea eparhială, care a avut loc la 30 iunie – 4 iulie 1886, la Tokio, sub președinția episcopului Nicolae, numărul sacerdoților din[tre] japonezi s-a mărit; îndată după adunare trei japonezi s-au hirotonisit preoți la bisericile din Maebashi, Sanum și la insula Kyushu; egumenul Vladimir, din cauză de boală, s-a întors în Rusia, iar ieromonahul Gheorghe a plecat la Muntele Athos. Predica continuă cu succesul dinainte și în deplină libertate, însă numărul predicatorilor este foarte restrâns pentru a satisface toate cerințele într-o cauză așa de mare – propagarea ortodoxiei între păgâni. Spre a propaga creștinismul în Japonia, misiunea este necesitată a trimite pe elevii școlilor catehizatoare, care n-au terminat încă cursul complet, dar aceasta este foarte puțin. În școlile catehizatoare sunt 33 [de] elevi, în cele 3 clase ale seminarului – 107 elevi, în proseminariu – 10 elevi; școala misionară de fete are 32 [de] eleve. La 13 decembrie 1886 a fost un mare incendiu, care a prefăcut și localul școlii în cenușă, din care cauză școala n-are un local bun, așteptând a se construi un local bun de către contesa Olga Putiatina, în care local vor putea încăpea 100 [de] eleve. În școlile misionare din Hakodate principalul obiect de studiu este religia, în acele școli studiază 236 [de] persoane de ambe sexe[15].

Progresele ortodoxiei în Imperiul Japoniei ne interesează și pe noi, românii ortodocși din Regatul României, și din acea cauză că doi din factorii principali ai misiunii bisericești din Japonia sunt români ortodocși din Basarabia, anume: părintele arhimandrit Anatolie Tihai, ajutorul PS Nicolae, episcop de Revel, capul misiunii bisericești și d[omnul] Iacob Tihai, dirigentul corului vocal al Bisericii Catedrale ortodoxe din Tokio, capitala Japoniei, și frate mai mic al părintelui arhimandrit Anatolie. De aceea cred că ar fi interesant a ști ceva despre acești 2 români basarabeni devotați unei mari idei – propagarea ortodoxiei în depărtata Japonie.

Fotografia trimisă de Cuviosul Anatolie Tihai în România și publicată în revista ”Biserica Ortodoxă Română” în februarie 1888.

Fotografia trimisă de Cuviosul Anatolie Tihai în România și publicată în revista ”Biserica Ortodoxă Română” în februarie 1888.

Părintele arhimandrit Anatolie Tihai în lume se numea Alexandru, este născut la 30 august 1838 în orașul Bălți, Basarabia, părinții lui ambii au fost români curați; părintele lui ocupa funcțiunea de paraecleziarh la Biserica catedrală din Bălți, om destul de sărac, dar foarte onest; un frate al lui a decedat la Chișinău, capitala Basarabiei, asemenea de mult. Studiile primare părintele Anatolie și le-a făcut la școala primară din Bălți, după aceea a fost admis la seminarul din Chișinău, unde a terminat cursul complet cu succes distins, în anul 1860, și tot în acel an a plecat la Muntele Athos[16], unde a locuit a mănăstirea bulgară ”Zograf”, înavuțită de Ștefan cel Mare, Domnul Moldovei, până la anul 1866, când s-a hotărât să se reîntoarcă în Rusia, spre a-și continua instrucțiunea superioară. În toamna anului 1867 ieromonahul Anatolie Tihai, primind deja monahismul la Muntele Athos, a fost admis ca student la Facultate Teologică din Kiev, unde a terminat cursul complet, cu gradul de candidat, în iunie 1871, și la 1872 a plecat în Japonia, unde se află și astăzi, fiind unul din cei mai activi membri ai misiunii bisericești ortodoxe. Din îndepărtata Japonie nu uită a ținea corespondență cu foștii săi colegi, mai ales din Facultatea Teologică din Kiev, de origine română, din care mai principali sunt: PS Silvestru Bălănescu, actual episcop al Hușilor, și d[omnul] M. I. Epure, actual director și profesor al proseminarului din Chișinău, fost profesor de limba și literatura elenă la Seminarul din Chișinău, bun patriot român, autor al mai multor scrieri.

D[omnul] Iacob Tihai, după absolvirea cursului complet, cu distins succes, în Seminarul din Chișinău, a fost profesor de muzică vocală la proseminarul din Chișinău, apoi a intrat în renumitul cor al Bisericii Catedrale, cu patronul ”Adormirea Maicii Domnuui”, din Moscova, unde până acum se încoronează suveranii ruși, și de acolo, în calitate de dirigent al corului vocal, a fost trimis de S[fântul] Sinod al Bisericii ruse în Japonia, unde se află și acum, căsătorindu-se cu o japoneză ortodoxă, fiind unul din cei mai activi membri ai misiunii bisericești din Japonia, după cum se exprima chiar și d[omnul] ministru de Culte al Rusiei, în dările sale de seamă anuale despre starea Bisericii ortodoxe, și mai multe reviste și ziare ruse.

PS Silvestru Bălănescu, actual episcop al Hușilor, din botez se numea Simeon; s-a născut la 16 iulie 1838 î cătunul Pângărăciorul, comuna Pângărați, plasa Muntelui, județul Neamț, fiind fiu de român neaoș, a primit monahismul la mănăstirea Bisericani, județul Neamț; a absolvit cursul complet, cu distincția de succes, la Seminarul Veniamin din Socola (Iași), în anul 1862; după aceea, ca ierodiacon, ieromonah și protosincel, a fost ecleziarh mare la bisericile ”Socola Mare” și ”Socola Mică”, șef-pedagog, profesor de istoria universală la Seminarul Socola, suplinind pe regretatul Ion Mandiescu, candidat în științele camerale de la Universitatea din Petersburg, și distins profesor la Seminarul Socola, autor al ”Istoriei Universale” etc.; în toamna anului 1868 a fost admis în Facultatea Teologică din Kiev, unde a terminat cursul complet, cu distins succes, obținând gradul de candidat în teologie, în iunie 1873; la anul 1874 a fost numit profesor la catedra de Teologie dogmatică, Teologie morală, Teologie pastorală și Drept canonic, cursul superior, la Seminarul Central din București; la 1876, fiind arhimandrit, s-a numit și director al acelui seminar. La anul 1879 s-a ridicat în înalta treaptă de Arhiereu cu numirea de episcop de ”Piteșteanu[l]”, vicar al Episcopiei de Argeș, rămânând tot ca director și profesor la acel seminar până la 10 decembrie 1886, când s-a ales de marele colegiu național, compus din S[fântul] Sinod, Senat și Adunarea Deputaților, ca episcop al Eparhiei de Huși, fiind aprobat de MS Regele Carol I al României. PS Silvestru este decorat cu ordinele ”Steaua României” și ”Coroana României” în gradul de comandor, a fost membru-redactor și președinte al comitetului revistei ”Biserica Ortodoxă Română” – organ al S[fântului] Sinod și al S[fintei] Biserici autocefale Ortodoxe Române – mai mulți ani, este autor al mai multor scrieri, este unul din cei mai demni prelați ai Bisericii Ortodoxe Române, eminent administrator, un om de o bunătate rară, cu manierele cele mai frumoase, după cum se exprimă mai multe organe de publicitate, atât române[17], cât și străine[18], după cum o știu toți acei care au fost în contact oarecare cu PS Silvestru Bălănescu, actual demn episcop al Eparhiei Hușilor; de aceea putem exclama cu S[fântul] Apostol Paul: ”Așa Arhiereu ni se cuvine nouă”…[19].

Egumenul Vladimir, menționat în darea de seamă a superiorului misiunii bisericești ruse din Japonia, PS Nicolae Kasatkin, pe anul 1886, despre care a fost vorba mai sus, că s-a întors în Rusia din Japonia, pentru caz de boală[20], a terminat cursul complet, cu distins succes, la Facultatea Teologică din Kiev, la anul 1878[21], când a primit monahismul și s-a trimis în Japonia, unde a lucrat mult până la 1886. În acest din urmă an s-a numit inspector al Seminarului Holm[22], eparhia de Varșovia, și la 12 decembrie 1887 s-a confirmat, de imperatorul Rusiei, după propunerea S[fântului] Sinod Rus, episcop al Insulelor Aleute și al peninsulei Alasca, în America de Nord. Noul episcop Vladimir are etatea de 36 [de] ani numai, dar este experimentat în activitatea misionară. În noua lui turmă a convertit la ortodoxie din păgânism peste 40 000 [de] păgâni preotul Ioan Veniaminov, care, după moartea celebrului mitropolit de Moscova, Filaret Drozdov (+ la 19 noiembrie 1867)[23], fiind deja Arhiepiscop de Kamciatka, în Siberia, de la 1840, s-a confirmat Mitropolit de Moscova, unde a decedat în martie 1879, sub numele de Inochentie[24]. În Aleute și Alasca după Inochentie au fost episcopi: Veniamin, actual Arhiepiscop de Irkutsk, Ioan Mitropolski, acum retras la Moscova, autor al Istoriei sinoadelor ecumenice și locale, Nestor Zass, care a fost mai înainte colonel în flotilă, și, după primirea monahismului, superior al bisericii ruse din Po, Franța, și care s-a înecat în Oceanul Pacific în anul 1882… Se vede că sunt mulți oameni devotați unei idei mari, având un zel nețărmurit pentru propagarea sublimei învățături a lui Hristos în țările pe jumătate sălbatice, luptându-se cu cele mai mari greutăți posibile în toate privințele, imitând pe S[finții] Apostoli, mai ales pe marele apostol al neamurilor, S[fântul] Pavel, cel mai învățat scriitor al Noului Testament.

Gheorghe P. Samurianu

[1] А. Суворовъ ”Русский Календарь”, Petersburg, 1887, pag. 125, 232.

[2] ”Almanah de Gotha”, 1887, pag. 849.

[3] ”Состав Св. Синода”, Petersburg 1886, pag. 61.

[4] P.S. Ghenadie Enăceanu, actual episcop al Râmnicului, demn prelat al Bisericii române, cunoscut prin mai multe scrieri de valoare, susține (vezi ”Biserica Ortodoxă Română”, București, an[ul] 1875, nr. 7, pag. 551) cum că P.S. Nicolae Kasatkin este român de origine. Aceasta s-a confundat, căci PS. Nicolae Kasatkin este originar din centrul Rusiei, este coleg de școală cu d[omnul] Elpidifor V. Barsov, actual general de brigadă, secretar perpetuu al societăților imperiale istorică și arheologică din Moscova, unde este membru activ și d[omnul] Gr. G. Tocilescu, învățatul profesor la Universitatea din București (vezi ”Восток”, Moscova, 1885, nr. 309-310, pag. 244). P.S. Ghenadie Enăceanu însă cu drept cuvânt consideră de român pe păr[intele] Anatolie Tihai (actual arhimandrit și ajutor al Episcopului Nicolae în Japonia), coleg de școală (facultatea Teologică din Kiev, cu P.S. Silvestru Bălănescu, actual episcop de Huși (Scrisorile păr[intelui] Anatolie Tihai către P.S. Silvestru Bălănescu sunt inserate în ”Bis[erica] Ort[odoxă] Rom[ână]”, an[ul] 1875, nr. 8, pag. 619-620 și an[ul] 1883, nr. 3, pag. 187). Păr[intele] Anatolie este un susținător al românismului în Rusia împreună cu mai mulți români basarabeni, precum d[omnul] I. A. Sârcu, actual profesor la universitatea din Petersburg, d[omnul] Victor V. Ciocan, profesor la facultatea Teologică din Kiev, păr[inții] N. V. Lașcu, P. G. Donici, I. S. Butuc, George Dângu, A. Bălțătescu, I. Neagu, Th. Lașcu, Th. Baltag, E. I. Crokvetzky, I. Galupa, G. Teselsky, Sebastian Doruc, Visarion Lisinsky, Euthimiu Spoială, Zubcu, Paul Lisinsky, Gr. I. Galin, d. S. S. Bânzariu, d. V. I. Untu, V. S. Glavan, C. Popovici, D. Tutunariu, E. Mihalevici.

[5] ”Biserica Ortodoxă Română”, București, anul 1883, No. 3, pag.187, Tokio, (Mousashi) avea la 1 ianuarie 1884 aproape 914 259 [de] locuitori, Osaka (Settsou) avea 369 320 [de] locuitori, Yokohama (Mourashi) – 71 467, Hakodate (Chicouzen) – 47 549 [de] locuitori (”Almanach de Gotha”, 1887, pag. 849).

[6] ”Восток”, Moscova, 1885, NNo 302-305, pag. 200.

[7] ”Восток”, Moscova, 1885, No. 326, pag. 375.

[8] După spusele mai multor europeni, care au călătorit prin Japonia, această țară din Asia va deveni în viitor scurt ceea ce este actualmente Mare Britanie în Europa, având ambele țări cam aceeași pozițiune geografică, compunându-se din mai multe insule, fiind țări maritime. Toată Japonia acum este străbătută de europeni, japonezii fiind foarte sociabili. Se speră că toată Japonia în curând va fi creștină…

[9] ”Almanach de Gotha”, 1887, pag. 537.

[10] ”Церковный Вѣстник”, Petersburg, 1867, No. 2, pag. 33-34.

[11] ”Церковный Вѣстник”, Petersburg, 1887, No. 5, pag. 98. Guvernul rus este, în timpul de față, în bune relațiuni cu cel japonez: lucrurile au ajuns până acolo încât ambasadorul japonez din Petersburg, d[omnul] Hanabusa Ioshimoto, care a dăruit mai multe cărți Academiei de științe din Petersburg, a fost ales membru la această Academie împreună cu d[omnul] B. P. Hașdeu, eruditul profesor [de] la Universitatea din București, în an[ul] 1884. Acest ambasador japonez a fost ales membru de onoare și la Universitatea din Petersburg împreună cu onor[abilul] d[omn] Nicolae Crețulescu, fost ministru român…

[12] ÎPS Ioanichie, ca mirean Ioan Rudnev, după terminarea cursului complet, cu gradul de magistru în teologie, la an[ul] 1849, la Facultatea Teologică din Kiev, a fost profesor de S[fânta] Scriptură la acea facultate, în an[ul] școlar 1849/1850 și 1850/1851, între alții, și PS Melchisedec Ștefănescu, actual episcop de Roman, demn prelat al Bisericii Române și învățat membru al Academiei Române, precum și părintelui arhimandrit Teoctist Scriban, fost director și profesor al seminariilor centrale din Iași și București, cunoscut prin mai multe scrieri, parte originale, parte prelucrate, parte traduse din rusește. ÎPS Ioanichie la an[ul] 1861 a fost episcop de Vâborg, la 1864 episcop de Saratov, la 1873 episc[op] de Nijni Novgorod, la 1877 arhiepiscop al Cartaliniei și Cahetiei, exarh al Georgiei în Tiflis, la an[ul] 1882, august, s-a ales Mitropolit de Moscova; ÎPS este cunoscut ca mare protector al instrucținii religioase, ca fost profesor și rector al Seminarului din Kiev și al facultăților teologice din Kiev și Petersburg.

[13] ”Церковный Вѣстник”, Petersburg, 1887, No. 18, pag. 313, 314.

[14] ”Almanach de Gotha”, 1887, pag. 850. Un yen este egal cu 5 franci și 15 centime.

[15] ”Церковный Вѣстник”, Petersburg, 1887, No. 32, pag. 520.

[16] Despre Muntele Athos, atât de renumit pentru ortodoxie și știință, și mai ales pentru noi, românii ortodocși, s-a scris de foarte mulți autori ortodocși și eterodocși (Vezi ”Revista Teologică”, Iași, 1885, No. 29, pag. 225-229). Acum cercetează tezaurul științific din Muntele Athos d. P. A. Sârcu, distins profesor de limba și literatura română la Universitatea din Petersburg, român neaoș din Basarabia (”Revista literară”, București, 1887, No. 3. Pag. 210).

[17] ”Tutova”, Bârlad, 1887, No. 176, pag. 2,3, No. 179, pag. 2,3 etc.

[18] ”Востокъ”, Moscova, 1886, No. 308, pag. 233, NNo. 309-310, pag. 247 etc.

[19] ”Epist[ola] către Evrei”, cap[itolul] 7, vers[etul] 26.

[20] ”Церковный Вѣстник”, Petersburg, 1887, No. 32, pag. 504, 520, idem No. 51-52, pag. 919-920.

[21] La 1878 au terminat cursul la Facultatea Teologică din Kiev și 2 români: preotul George Vintilă, care, după absolvirea cursului de 7 clase la Seminarul Veniamin din Iași, a fost predicator la biserica catedrală din Ismail, sub PS Melchisedec Ștefănescu, actual erudit episcop de Roman. După 1878 a fost șef pedagog la protoseminarul din Chișinău, și acum este îngrijitor al bisericii din comuna Babele, județul Ismail, Basarabia. Alt român a fost d[omnul] Leon Reichenberg, ovreu botezat la Botoșani, acum misionar zelos în orașul Harkov, aducând la ortodoxie pe ovreii aproape cristalizați în ideile lor rătăcite. La Facultatea Teologică din Kiev, înființată de renumitul român Petru Movilă, Mitropolit de Kiev, decedat la anu[ul] 1646, au studiat peste 100 [de] români, din care 3 episcopi actuali români, PSS Melchisedec Ștefănescu, episcop de Roman, Ghenadie Enăceanu, episcop de Râmnic, Silvestru Bălănescu, episcop de Huși, și acum studiază 6 tineri, absolvenți ai cursului de la Seminarul Veiamin din Iași. La universitatea din orașul Harkov, unde își desfășură activitatea misionară d[omnul] Reichenberg, a studiat, între alți români, d[omnul] B. P. Hașdeu, actual erudit profesor la Universitatea din București.

[22] La Holm, unde acum este arhiepiscop ÎPS Leontie Lededinski, unul din cei mai cunoscuți prelați ruși în zilele noastre, în secolul XVII și la finele sec[olului] XVI a păstorit Ghedeon Balaban, în urmă mitropolit de Liov (Lemberg), Galiția, bine cunoscut în istoria relațiilor române cu Galiția după Alexandru Lăpușneanul, Domnul Modovei, mare binefăcător al bisericii, școlii, tipografiei și frăției din Liov.

[23] Catehismul compus de Mitropolitul Filaret Drozdov s-a tradus în românește de PS Filaret Scriban, episcop de Stavropol decedat, la 1873, renumit prelat român. Tratatul ”Convorbiri între un cercetător și încredințat” al Mitropolitului Filaret Drozdov s-a tradus în românește de PS Arhiereul Inochentie Moisiu Ploieșteanul, și publicat în ”Biserica Ortodoxă Română”, pe anul X..

[24] Scrierea mitrop[olitului] Inochentie Veniaminov ”Arătarea căii în împărăția cerurilor” s-a tradus în românește de PS episcop Filaret Scriban, iar în memoria lui Inochentie Borisov, renumit arhiepiscop de Odesa, decedat la 1857, s-a numit în monahism (de PS Filaret Scriban) actualul episcop Inochentie Moisiu.


1883. REVISTA ”BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ” DESPRE CUVIOSUL ANATOLIE ROMÂNUL CEL CE ÎN PĂMÂNTUL JAPONIEI A STRĂLUCIT

Mai 4, 2015

Episcopul Silvestru Balanescu

Episcopul Silvestru Bălănescu, vicar, cu titlul de Piteșteanul, al Episcopiei Argeșului, publică în numărul 3 din luna martie 1883 al revistei ”Biserica Ortodoxă Română”, o știre cu titlul Progresele Bisericii ortodoxe în Japonia.

Episcopul Silvestru Bălănescu face trimitere în mod expres la o scrisoare pe care i-o trimisese Cuviosul Anatolie Tihai de la Osaka în data de 26 noiembrie 1882 și primită la București în data de 9 februarie 1883. Aceasta este o confirmare oficială în plus a faptului că arhimandritul Anatolie Tihai, cel mai mare misionar român din toate timpurile și din toate locurile, a purtat corespondență în limba română cu ierarhi din România, fiind conștient de originea și identitatea sa etnică și simțind nevoia firească de a comunica direct cu frații săi de neam și de credință din Țara mamă.

Vom preciza că episcopul Silvestru Bălănescu și Cuviosul Anatolie Tihai au fost colegi de studii la Academia Teologică din Kiev, între ei legându-se și păstrându-se peste ani o strânsă prietenie. Revista ”Biserica Ortodoxă Română” a publicat de-a lungul mai multor ani știri, informații și corespondențe primite din Japonia de la Cuviosul Anatolie Tihai.

Redăm mai jos imaginea știrii în cauză, cea a copertei revistei în care a apărut, precum și versiunea word a textului adaptat la ortografia de astăzi a limbii române.

BOR 1883 coperta BOR 1883 pagina 1

Progresele Bisericii ortodoxe în Japonia

Misia Bisericii Ortodoxe în Japonia, întreținută de societatea misionară din Rusia, nu s-a început decât în anul 1870, când s-a dus acolo și ieromonahul Anatolie Tihai, român din Basarabia rusă, din târgușorul Bălți.

Capul misiei în Japonia este episcopul Nicolae, care până în 1870 era ca preot la agenția rusă din acel loc. Al doilea, și prin urmare unul dintre propagatorii principali ai ortodoxiei în Japonia este arhimandritul Anatolie.

Numărul creștinilor ortodocși dintre japonezi în anul 1881 era de 6090, iar în noiembrie 1882 (1) de 7200.

Biserici ortodoxe și simple case de rugăciune sunt 90. Preoții ortodocși dintre japonezi sunt 9, și anume: Pavel Sawabe, Petru Sasagawa, Pavel Nitsuma, Tit Komatsu, Petru Kano, Pavel Sato, Matei Kangeta, Iacob Takaya, Timotei Hariu.

Misia ortodoxă are încă și 93 (de) catehizatori dintre japonezii convertiți, care lucrează cu mare energie și devotament. Toți creștinii ortodocși formează 131 (de) comune bisericești prin diferite locuri ale Japoniei. Punctul principal al misiei este în Tokio – capitala Japoniei, iar arh(imandritul) Anatolie este stabilit acum în marele oraș Osaka ce se află la sudul Japoniei.

Fie ca acești apostoli ai ortodoxiei să nu slăbească până ce nu vor creștina cel puțin cea mai mare parte a populațiunii japoneze.

+ Silvestru B. Piteșteanu(l)

1. Data scrisorii pe care am primit-o la 9 februarie de la arhimandritul Anatolie este 26 noiembrie 1882.

***

Nota noastră: Episcopul Silvestru Bălănescu s-a născut la 6 iulie 1838 în satul Pângărăcior, judeţul Neamţ, primind din botez numele de Simeon. Călugărit la Mănăstirea Bisericani şi hirotonit ierodiacon. Studii la Seminarul de la Socola – Iaşi şi la Academia Duhovnicească din Kiev (1868-1873). Profesor la Seminarul „Central” din Bucureşti (1874-1886), preşedinte al comitetului de redacţie al revistei „Biserica Ortodoxă Română” (1874-1885), Arhiereu Vicar cu titlul „Piteşteanul” (1879), profesor suplinitor la noua Facultate de Teologie din Bucureşti (1881-1883), Episcop de Huşi (1886-1900). A tradus din ruseşte două lucrări remarcabile: „Curs de Drept bisericesc” de I. S. Berdnicov (1892) şi „Teologia Dogmatică Ortodoxă” a Episcopului Silvestru de Canev, 5 vol., 1896-1906 (singur a tradus doar prima parte a vol. I, iar partea a doua şi voi. II şi III, în colaborare cu alţi teologi care au studiat la Kiev). A trecut la Domnul pe data de 25 noiembrie 1900 în Bucureşti.


SCURT REPERTORIU ALFABETIC AL PORECLELOR DIN COMUNA CRIHANA VECHE, CAHUL

Decembrie 20, 2014

Porecla

Uneori meșteșugite și inspirate, pline de duh (sau de năduh), de gust și de culoare, alteori simple și banale, dar deloc întâmplătoare preluări de nume celebre sau de înaintași din familie, uneori croite după trăsăturile fizice sau sufletești ale purtătorului, alteori descriind ocupații, ticuri verbale, de comportament sau metehne, uneori fiind epitete, metafore sau forme de alint, alteori pline de (auto)ironie usturătoare până la limita necazului sau bătăii de joc, uneori moștenite din părinți, alteori dobândite spontan în situații noi de viață și transmise mai departe copiilor și nepoților, poreclele de la Crihana Veche, ca peste tot la români, reprezintă un adevărat sistem paralel de nume prin care oamenii se numesc și se recunosc. Ele înviorează peisajul antroponimic local, încercând să concureze sistemul numelor de familie. În raport cu acestea din urmă însă, poreclele au marele avantaj al familiarității nevinovate și fără pretenții, lor revenindu-le rolul pe care îl au buruienile, fie ele și de leac, într-un lan de grâu. Unele bătrânești, basarabene, adânc înrădăcinate și foarte longevive, cu sensuri vechi, abia-abia deslușite, altele aduse în secolul XIX din zona Transilvaniei prin aportul de populație românească (în special mocani), iar altele aduse din zona Balcanilor, poreclele de la Crihana Veche își îndeplinesc funcția de nume adiționale ale persoanelor, existând multe cazuri când dăinuirea lor se explică prin necesitatea practică de a distinge purtători ai aceluiași nume de familie dacă aceștia nu sunt rude de sânge. Mulți dintre crihăneni se nasc, copilăresc, trăiesc și mor cu ele. Unii crihăneni par a fi ușor stânjeniți de poreclele lor deloc măgulitoare, chiar dacă înțeleg că acestea sunt șarje prietenești făcute de consătenii lor, alții și le afișează săltăreț cu neprefăcută mândrie, transformându-și-le într-un soi de renume sau chiar titlu de glorie, unii arborează un aer de neutralitate și indiferență, iar alții, resemnați, își poartă supranumele ca pe o grea și nedreaptă povară. Uneori bine potrivite, alteori lovindu-se ca nuca de perete, poreclele crihănenilor sunt plăzmuirea a ceea ce poporul numește Gura Lumii, care, cum se știe, nu menajează pe nimeni și, asemenea vântului, nu poate fi oprită niciodată. Aceste porecle, arar fixate în scris, sunt adevărate etichete vii, un fel de marcă nedezlipită a individului, familiei sau întregii rudenii, niște măști mai mult sau mai puțin discrete, mai mult sau mai puțin frumoase din perspectiva esteticii și bunului simț popular. Fără a mă referi la vreun personaj concret, prezint mai jos un scurt Repertoriu alfabetic al numelor de scenă pe care le poartă oamenii în spectacolul vieții de la Crihana Veche.

A LUI/AL LUI/ ALDE:

  1. Abiá (după adverbul Abia (regional Aghé), cu pronunțarea în hiat i-a, ca formă deliberată de hipercorectitudine, cu trimitere la modul de a pronunța cuvintele. Cf.: Biorbe/Gheorghe, Pișinău/Chișinău, Libean/Lighean)
  2. Achiriței (matronim, după o strămoașă pe nume Chira, Chirița)
  3. Adăricăi (matronim, după o strămoașă pe nume Daria, Dărica)
  4. Afteni (patronim, după un strămoș pe nume Aftene)
  5. Agachi (patronim, după un strămoș pe nume Agache)
  6. Aleaha (după numele feminin englez Aleaha, care se traduce ca Luncă, pajiște, fâneață sau după numele feminin arab Aleaha, care se traduce ca Înaltă, exaltată)
  7. Amăriei (matronim, după o strămoașă pe nume Măria)
  8. Anastaluței (matronim, după o strămoașă pe nume Anastasia, Nastaluța)
  9. Anica-Țiganca (prenume diminutival + forma feminină a etnonimului Țigan. Trimitere expresă la originea etnică. Există la români și ca nume de familie în formele: Țigan, Țiganu, Țigănel, Țigănele, Țigănete, Țigănică, Țigănilă, Țigănaș, Țigănescu, Țigăniță, Țigănoiu, Țigănucă, Țigănuș. Cf.: Țiganca și Țiganca Nouă, localități în raionul Cantemir)
  10. Artiom (patronim sau maritonim, după numele Artemie)
  11. Avalinei (matronim, după o strămoașă pe nume Valina)
  12. Baba-Anița (matronim, după o strămoașă pe nume Ana, Anița. Substantiv comun + prenume diminutival)
  13. Baboi (metaforă, după substantivul comun Baboi, cu sensul generic de Plevușcă, pește dulcicol, de talie mică, având corpul de culoare cenușie-cafenie, cu cap mare și turtit; biban, ghiban, ghiborț, bubuioc, babușcă, fâță, juvete. Există la români și ca nume de familie)
  14. Báca (după numele de familie Baca, de origine maghiară (˂ Baka), răspândit și la românii din zona Carpaților. Are sensul, ușor peiorativ, de Oștean, ostaș, soldat (în vârstă). Înrudit cu Boca. Cunoaște o largă răspândire și în zona Moldovei, mai ales printre românii de confesiune catolică, așa-ziși ceangăi. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană)
  15. Bacatunda (matronim, după numele Bacatunda, de origine maghiară (˂ Baka Tünde sau Baka Tunda) fiind compus din numele de familie Baca și prenumele feminin Tünde/Tunda, cu răspâdire și la români, consonant cu Tândală. Tünde se traduce ca Zână și este un prenume creat în secolul XIX de către poetul Mihály Vörösmarty (1800 –1855), în lucrarea sa Csongor și Tünde. Baca are sensul, ușor peiorativ, de Oștean, ostaș, soldat (în vârstă). O traducere literară ar fi Zâna lui Ostașu sau Zâna Ostășoaia. Este, în mod evident, adus din aria transilvană de către mocanii din Poiana Sărată, județul Trei-Scaune (la rândul lor veniți din comuna Brețcu, județul Trei-Scaune), stabiliți în secolul XIX la Crihana Veche. Cf.: poreclele compuse Marin Iancu, Titi Moise)
  16. Báchi (epitet, după rusescul invariabil, pluralia tantum, Baki, derivat din germanicul Backenbart, cu sensul de Favoriți, perciuni, păr lăsat să crească de o parte și de alta a obrazului unui bărbat. A fost atribuit după obiceiul celui vizat de a purta cu mândrie favoriți proeminenți și bine îngrijiți, ca o adevărată podoabă bărbătească)
  17. Bámbus (metaforă, după substantivul comun Bambus, poreclă hazlie. Se atribuie de obicei persoanelor suple și înalte)
  18. Barabet (susceptibil de a fi adus din aria balcanică, după numele Barabet/Barabeti)
  19. Bașcaleata/Bașcalete (epitet, după turcescul Bașka venit pe filieră rusească, cu sensul de Cap (mare). Se atribuie unei persoane cu capul mare; căpos, căpățânos)
  20. Băbană (epitet, după substantivul Băbană, cu sensurile de Oaie bătrână fără dinți; Oaie stearpă; Persoană mare, de dimensiuni apreciabile, dolofană; Mare, imens, uriaș. Se atribuie de obicei persoanelor corpolente, bătrâne, cu predilecție femeilor în vârstă și ponderate. Există la români și ca nume de familie)
  21. Baziuc (patronim, după numele unui strămoș Baziuc, de origine slavă (polono-ucraineană), format din prenumele Bazea (=Vasile) + suf, -iuc. Există la români și ca nume de familie)
  22. Bălășoiu (matronim, după numele unei strămoașe Bălașa. Prenumele românesc Bălașa are sensul de Blonda, Bălaia. Bălășoiu ˂ Bălașa + suf. -oiu. Există la români și ca nume de familie)
  23. Băleanu (patronim, după numele de familie al unui strămoș Băleanu sau epitet după adjectivul Bălean, cu sensul Om cu părul blond, om bălai; dracul; (despre animale) plăvan; (substantivat) nume care se dă unor animale domestice cu părul alb. Bălean ˂ Băl + suf. -ean.)
  24. Bărgan (după numele de familie Bărgan, de origine turcică, posibil cumană. Bargan în limbile turcice înseamnă Val de nisip mișcător, dună. Unii îi atribuie origine mongolă, cu sensul de Grosolan, aspru, neșlefuit, și îl încadrează în grupul de nume Bărgan/Bargan, Bărganu, Bărgănescu, Bărgănuș. Este posibil să fi fost adus de mocanii transilvăneni din aria intracarpatică)
  25. Bâcu (după substantivul arhaic regional Bâc, cu sensul de Tată sau după onomatopeicul Bâc/Bâcu/Bâca, cu sensurile de Zgomot produs de o lovitură sau o cădere; boc, poc. – Var. bâca, (pentru a atrage atenția, pentru a arăta copiilor primejdia de a cădea); carnacsi, că era să fac bâca (Alecsandri). Creație expresivă, bazată pe consonanța tipică pentru a evoca zgomotul produs de o căzătură sau o lovitură, cf. boc, cioc, hâr, tâc, tic, toc. – Der. bâcâi, vb. (a bate clopotele; a palpita); bâcâială, s. f. (tic-tac; țiuit). Ca și în alte cazuri, intenția imitativă sugerează trei posibilități ale zgomotului: 1. zgomotul singur (bâc). 2. ritmul binar, care indică o mișcare în doi timpi, cu posibilitate de durată; bâltâc, interj. (exprimă zgomotul ritmic al unei izbituri, mai ales al unei căderi în apă); bâltâcăi, vb. (a cădea în apă; a se bălăci); bâltâcâială, s. f. (bălăceală); 3. ritmul ternar sau spart, care pare a presupune intenții secundare, de opunere față de mișcare și de cădere definitivă; bâldâbâc, interj. (exprimă zgomotul produs de căderea în apă a unui corp greu). Cf. aceleași posibilități expresive la tic și tic-tac; la hâc, hâltâc și huștiuluc; la sâc, șoltâc și șobâltâc; și posibil la boc și bulbuc). – DAR vede în bâc o posibilă influență a mag. bok „împlinit, împlinire”, și în bâltâc o contaminare cu baltă. Există la români și ca nume de familie)
  26. Bârcă (metaforă, după substantivul feminin Bârcă (bărcă, bercă, bearcă), cu sensul de Oaie cu lâna creață și măruntă. Trimitere la aspectul fizic. Se atribuie de obicei persoanelor cu părul rar, scurt și creț. Există la români și ca nume de familie)
  27. Bâșta (forma feminină substantivizată a interjecției onomatopeice Bâști! (țâști!, țuști!, huști!, țâbâști!, vâști!, smâc!) care se folosește pentru a sugera mișcarea bruscă și precipitată a unei ființe sau pentru a reda zgomotul produs de o asemenea mișcare și având sensul inițial de a reda izbucnirea bruscă sau ieșirea cu putere a unui lichid sau gaz printr-o deschizătură îngustă; a erupe; a izbucni; a țâșni. Se spune  despre o persoană care iese fugind de undeva sau care ba intră, ba iese de undeva. Interjecția Bâști! se folosește și atunci când mâi oile la păscut)
  28. Bâtlan (metaforă, după substantivul Bâtlan, cu sensul de Pasăre de baltă din ordinul picioroangelor, asemănătoare cu barza, de talie mare, înaltă de un metru și chiar mai mult, cu penaj cenușiu, cu gâtul, cu ciocul și picioarele lungi și cu un moț de câteva pene date pe ceafă; stârc cenușiu (Ardea cinerea). Trimitere la aspectul fizic al persoanei. Există la români și ca nume de familie)
  29. Bâzâică (diminutiv substantivizat după verbul onomatopeic A bâzâi, dar ar putea fi și diminutiv corupt fonetic al patronimului Bâzu ˃ Bâzuică ˃Bâzâică)
  30. Bâzu (patronim, după numele de familie Bâzu)
  31. Bercu (epitet, după adjectivul Berc, aici cu sensul de Turtit, fără vârf, fără țugui, teșit. Sensul inițial al cuvântului este, cu referire la animale, Cu coada scurtă sau scurtată; fără coadă. Există la români și ca nume de familie)
  32. Beregică (patronim, diminutiv după numele Berega. Bereg + -ică = Beregică. Cf.: Berega, Beregoi, Beregic, Beregici)
  33. Bigió (epitet, după substantivul georgian Bidjo, cu sensul de Băiat, Flăcău)
  34. Boambă (metaforă, după substantivul regional Boambă, cu sensul de Boabă, bob, bobiță, grăunte, sămânță, bilă, glob, ghiulea, bolovan mare, obiect de formă sferică. Există la români și ca nume de familie)
  35. Bobilică (metaforă, diminutiv după numele Bobu sau Bobâl. Susceptibil de a fi înrudit substantivul Bob, dar și cu cu substantivele regionale Bobâlcă, având sensul de Cartof și Bobâlnic, cu sensul de Cardama, năsturel. Se referă la obiecte cu formă rotundă sau rotunjită. Cf.: Bobâlcă, nume de familie la români, Bobâlna, sat și comună în județul Cluj, Bobâlna, sat în comuna Rapoltu Mare, județul Hunedoara)
  36. Boboc (metaforă, după substantivul Boboc, cu sensul de Butonul sau caliciul nedeschis al unei flori; floare care începe să se deschidă; Frumusețe, minunăție; Pui de gâscă sau de rață; Începător într-un domeniu; om lipsit de experiență; ageamiu; (prin restrângere) recrut; student în primul an. Există la români și ca nume de familie)
  37. Bócica (metaforă, după rusescul Bocika, cu sensul de Butoi, poloboc. Trimitere la aspectul fizic al persoanei)
  38. Boha (metaforă, după regionalismul Bohă/Buhă/Bohaș/Buhaș, cu sensul de Brad pitic, jneapăn. Trimitere la statura persoanei. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană de mocanii intracarpatici din Poiana Sărată, fostul județ Trei-Scaune, stabiliți la Crihana Veche în secolul XIX)
  39. Boloaie (metaforă, formă feminină a lui Boloi, ca augmentativ al substantivului Boală, cu sensul propriu-zis de Maladie, dar și de Țigan(că). Boală + suf. oaie = Boloaie. Există la români și ca nume de familie, atât în forma Boloiu, cât și Boloaie)
  40. Borman (după numele lui Martin Borman)
  41. Boroagă (sunt pasibile patru ipoteze: 1. Metaforă, după substantivul regional Boroagă, atestat în aria transilvană, cu sensul de Hățiș, desiș (de brad, de fag etc.), loc cu multe tufe/arbuști. Sinonime pentru Boroagă: Bărc, berc, bunget, căţân, ceritel, ciritiş, desiş, hăciugă, hălăciugă, hăţiş, hâns, huceag, huci, rădiu, smid, smidă, smidiş, smiget, stufărie, stufăriş, tâhlăriş, tâlhiş, tufărie, tufăriş, tufărişte, tufet, tufiş, tufişte, ţăcăliş, ţâhliş, ţârlici, ţuhă. 2. Formă feminină denazalizată a ungurescului Borong, cu sensul de Război de țesut. Admitem existența în vechime a unei forme intermediare Boroangă. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană. 3. Formă ușor modificată fonetic după Boroacă, arhaism regional cu sensul de umflătură, tumoare. Românescul Boroacă provine din latinescul Verruca. Este atestat regionalismul arhaic Boroagă cu sensul de Gâlcă, umflătură. 4. Variantă a substantivului regional (ardelenism) Borugă, cu sensul de Drum îngust printre dealuri numai cât să poată trece un car; trecătoare îngustă, chei, defileu.  În acest caz Borugă a dat forma Boroagă, așa cum și Morugă a dat forma Moroagă. Toate aceste 4 ipoteze trimit la originea transilvăneană a poreclei, care putea reproduce și un vechi nune de familie pierdut în condițiile absenței urmașilor de gen masculin, dar transmis pe linie feminină. Există la români ca nume de familie în formele Boroagă, Boroangă, Boroancă. Există și forme masculine consonante, ca Borog, Borogan, dar acestea par a fi de origine turcică, posibil cumană. Cf. Borogani, sat în raionul Leova)
  42. Bortă-n-cap (epitet, construcție compusă din trei cuvinte. Se atribuie de obicei persoanelor foarte insistente, morocănoase, sâcâitoare, cicălitoare, care îi bat pe alții la cap, care le rod altora mințile, care le fac altora, metaforic vorbind, ”Bortă în cap” cu ideile lor)
  43. Bostan (metaforă, după substantivul Bostan, cu sensul propriu de Dovleac și cu cel metaforic de Cap (mare sau prost, sec). Se atribuie de obicei persoanelor care au capul mare sau persoanelor nepricepute, neștiutoare, prostănace, neghioabe, nătânge. Există la români și ca nume de familie)
  44. Boșoalcă (metaforă, după substantivul augmentativ regional Boșoalcă, cu sensul de Bolfă, boș, ganglion, gâlcă, gâlmă, ghindură, nod, nodul, modâlcă, scurtă, tumoare, uimă, umflătură. Boș + suf. -oalcă = Boșoalcă. Există la români și ca nume de familie. Cuvânt autohton, din substratul limbii române)
  45. Botosu (epitet, după adjectivul Botos, cu sensul de Om cu gura mare sau cu buzele cărnoase. Ar putea fi și metaforă după același adjectiv, cu sensul de Arogant, bosumflat, impertinent, insolent, ireverențios, îmbufnat, îndrăzneț, necuviincios, neobrăzat, nerespectuos, nerușinat, obraznic, semeț, sfidător, sfruntat, trufaș, țanțoș. Există la români și ca nume de familie)
  46. Bou (metaforă, după substantivul Bou, cu sensul de Animal rumegător domestic cornut de talie mare, bărbătuș al vacii, buhai, taur (castrat). Ar putea fi și epitet injurios cu sensul de Tont, tontălău. Există la români și ca nume de familie)
  47. Bozbei (patronim, după numele Bozbei, de origine turcică, posibil cumană. Există la români și ca nume de familie)
  48. Brânzică (metaforă, diminutiv după substantivul Brânză. Ar putea fi și un patronim, formă diminutivală sau de alint după numele Brânză. Există la români și ca nume de familie. Cuvânt autohton, din substratul limbii române)
  49. Broscoi (metaforă, după substantivul Broscoi, cu sensul de Broască mare, bărbătuș al broaștei, broscan, brotac, broatec, brotan, brotoc(ar), buratec, buratic; Copil mic dolofan, cu ochii mari sau bulbucați. Se atribuie de obicei, ca epitet, copiilor mici și cu ochii mari sau persoanelor mature cu ochii bulbucați. Există la români și ca nume de familie)
  50. Brumă (metaforă, după substantivul Brumă, cu sensurile de Strat subțire care se depune pe pământ, pe plante și pe alte obiecte din natură, constând din cristale fine de zăpadă care se formează noaptea (în anotimpurile de tranziție) prin înghețarea vaporilor de apă din atmosferă; Chiciură, promoroacă; Pruină = Strat fin, alburiu, care acoperă unele fructe (sau plante); Cantitate mică de ceva; Căruntețe. Se atribuie de obicei persoanelor atinse de căruntețe, cu pleata albită. Există la români și ca nume de familie)
  51. Bucă (metaforă, după substantivul Bucă, cu sensurile de Obraz (fiecare dintre cele două părți cărnoase ale feței omului, de la tâmplă în jos) și Fesă (fiecare dintre cele două părți cărnoase și rotunjite, care se află în partea dorsală a corpului omului și a unor animale). Ca poreclă se atribuie de obicei copiilor sau persoanelor cu obrazul grăsuț, durduliu, bucălai, busnat. Există la români și ca nume de familie)
  52. Bucícă (metaforă, după substantivul diminutival Bucică,(˂ Bucă) cu sensurile de Obraz (fiecare dintre cele două părți cărnoase ale feței omului, de la tâmplă în jos) și Fesă (fiecare dintre cele două părți cărnoase și rotunjite, care se află în partea dorsală a corpului omului și a unor animale). Ca poreclă se atribuie de obicei copiilor sau persoanelor cu obrazul grăsuț, durduliu, bucălai, busnat. Există la români și ca nume de familie)
  53. Budeanu (sunt pasibile câteva ipoteze: 1. Format din substantivul Budă, cu sensul de Construcție de lemn, în pădure, în care locuiesc tăietorii de arbori; Prăvălioară; Closet (rudimentar). Tot din acest cuvânt este format și numele de familie Budescu; Format după substantivul feminin Budeană, cu sensul Plantă erbacee perenă aromatică, cu tulpina păroasă, cu flori roșii-purpurii, întrebuințată la vopsit și în farmacie; sovârf, savur, broască, dost, ferăstău, majoran, milot, stropan, trifoiște, busuioc-de-pădure, busuiocul-feciorilor, măghiran-sălbatic, poala-Sfintei-Mării. (Origanum vulgare); 3. Format din substantivul Budăi, cu sensul de Vas de dimensiuni reduse, din doage, având forma unui con tăiat la vârf și folosit pentru păstrarea diferitelor băuturi sau pentru transportul bucatelor în câmp; Uluc de fântână, făcut dintr-un trunchi de copac scobit. Există la români și ca nume de familie)
  54. Buhai (metaforă, după substantivul regional Buhai, cu sensul de Mascul reproducător al vitelor cornute mari; taur; (familiar) Om brutal; Instrument muzical popular folosit de urători la Anul Nou, confecționat dintr-o putinică cu unul dintre funduri din piele, prin care trece un smoc de păr de cal care, fiind tras cu degetele umezite, produce sunete asemănătoare cu mugetul taurului. Există la români și ca nume de familie)
  55. Burdulea/Burduleasa (epitet augmentativ, având sensul de Om cu burta mare. Trimitere la aspectul fizic. Există la români și ca nume de familie)
  56. Buriz (metaforă, formă coruptă fonetic după substantivul Burez, derivat din A bureza, cu sensul de A ploua mărunt și des; a burnița, a bura, a țârâi, a țârțâi, a cerne, a roura. În forma Burez există la români și ca nume de familie)
  57. Bursuc (metaforă, după substantivul Bursuc, aici cu sensurile metaforice de Om sau copil mic, îndesat și greoi; Om retras, izolat, ursuz. Sensul inițial al cuvântului desemnează Un mamifer carnivor cu trupul greoi, acoperit cu peri lungi și aspri de culoare cenușie, cu două dungi negre, cu picioare scurte, cu capul lunguieț, având un fel de rât asemănător cu al porcului; viezure. Există la români și ca nume de familie)
  58. Bush (după numele lui George Bush, fost președinte al Statelor Unite ale Americii. A apărut în tandem cu porecla Gorbaciov, după Mihail Gorbaciov, primul și ultimul președinte al URSS)
  59. Buz (după substantivul regional Buz, formă redusă a lui Bulz, cu sensul de Boț, bulgăre, cocoloș de mămăligă caldă în care s-a pus brânză de oaie sau urdă. Se atribuie de obicei oamenilor îndesați, bine clădiți, care seamănă cu un bulz. Cuvânt autohton, din substratul limbii române)
  60. Buzatu (epitet după adjectivul Trimitere la aspectul fizic al persoanei căreia i-a fost atribuit. Există la români și ca nume de familie. Buză este un cuvânt autohton, din substratul limbii române.)
  61. Buzdugan/Buzduganca (metaforă, dubă substantivul Buzdugan, cu sensul de Măciucă sau ghioagă scurtă de fier (uneori cu coadă de lemn) cu măciulia țintuită, săpată în șănțulețe sau tăiată în colțuri ascuțite, folosită, în vechime, ca armă de luptă sau (în orânduirea feudală) ca sceptru = semn al puterii politice domnești sau insignă a marelui armaș. Există la români și ca nume de familie)
  62. Buzilă (epitet peiorativ, format din Buză + -ilă = Buzilă. Cu trimitere la aspectul fizic al persoanei căreia i-a fost atribuit. Există la români și ca nume de familie)
  63. Cabariche (formă diminutivală, pronunțată regional (Cabarichi), a numelui Cabar (Kabar), originar din Transilvania: Cabar + -iche = Cabariche. Este format după numele tribal al Cabarilor/Cavarilor, care desemnează trei triburi hazare, desprinse din imperiul hazar înainte de anul 881, în urma unei revolte eșuate împotriva hanului, și alăturate ungurilor strămutați în Panonia. O parte a Cabarilor a fost maghiarizată, iar altă parte – românizată. Există și alte antroponime vechi românești care provin de la etnonime: Arnăut (=Albanez), Coman (=Cuman), Bozgor (=Bașkir), Flondor (=Flamand), Ghiftu (=Țigan, Egiptean), Sasu (=Saxon), Șcheau (= Slav), Leahu (=Polonez) etc.)
  64. Cabíta (după numele unui personaj dintr-un film indian de limbă bengaleză, Kabita, realizat în 1977, care a rulat în cinematografele din Basarabia, inclusiv la Crihana Veche, în perioada ocupației sovietice)
  65. Cacaó (metaforă, după substantivul invariabil Cacao, pronunțat în manieră franțuzească, cu accentul pe ultima vocală, cu sensul de Sămânță extrasă din fructele cacaotierului; Produs alimentar sub formă de pulbere obținut prin măcinarea semințelor de cacao și care servește la fabricarea ciocolatei și la prepararea unei băuturi hrănitoare; Băutură preparată cu pulbere de cacao. Există expresia eufemistică și vulgară A (se) face de cacao, cu sensul de A (se) face de baftă / de basm / de poveste; a (se) compromite; a se face de râs. Se atribuie uneori persoanelor cu tenul închis, smolit. Denumirea de cacao provine din limba aztecă Cacahuatl, denumire care a fost preluată de spanioli)
  66. Cacă-oală (metaforă ironică, verb + substantiv, cu trimitere la o situație concretă și particulară legată de cel vizat. Există la români și ca nume de familie, ortografiat Cacăoală, alături de un nume de familie format similar – Cacăroată)
  67. Cacă-polog (metaforă ironică, verb + substantiv, cu trimitere la o situație concretă și particulară legată de cel vizat. Polog are aici sensul de Baldachin special, din pânză subțire, pe care țăranii îl instalau vara pe prispa casei. : numele de familie românești Cacăoală, Cacăroată)
  68. Cacă-râpă (metaforă ironică, verb + substantiv, cu trimitere la o situație concretă și particulară legată de cel vizat. Cf.: numele de familie românești Cacăoală, Cacăroată)
  69. Cacă-sandală (metaforă ironică, verb + substantiv, cu trimitere la o situație concretă și particulară legată de cel vizat. Cf.: numele de familie românești Cacăoală, Cacăroată)
  70. Cacă-tren (metaforă ironică, verb + substantiv, cu trimitere la o situație concretă și particulară legată de cel vizat. Cf.: numele de familie românești Cacăoală, Cacăroată)
  71. Cacia (formă abreviată, de alint, după numele de familie Caciuc)
  72. Cacioi (augmentativ după numele de familie Caciu + suf. -oi = Cacioi. Cf.: Căciugă, Căciulă)
  73. Calu (metaforă, după substantivul Cal, cu sensul de Animal domestic erbivor, cu copita nedespicată, folosit la călărie și la tracțiune (Equus caballus); (prin restrângere) armăsar castrat; persoană hărțuită, trasă din toate părțile, muncită / exploatată / ”călărită” de toți; persoană puternică și nărăvașă; persoană care duce poveri în spate. Există la români și ca nume de familie)
  74. Capică (metaforă după regionalismul Capică, derivat din rusismul Copeică, moneda nedivizionară a rublei. Format prin analogie cu porecla Piță)
  75. Capră (metaforă, după substantivul Capră, cu sensul de Animal domestic din familia rumegătoarelor, cu păr lung și cu coarne, crescut mai cu seamă pentru lapte; femeiușca țapului; Obicei practicat în seara de Anul Nou, mai ales la țară, constând în jocuri executate pe la casele oamenilor de către un flăcău mascat în chip de capră cu clopoței la gât; Brează, brezaie, turcă; (prin extindere) flăcăul mascat astfel; Poreclă ironică grecilor în Țările Române în secolele XVII-XIX, deoarece erau considerați excesiv de lăudăroși. Se atribuie de obicei persoanelor zbânțuite, zbenguite, zbihuite, zburdalnice, neastâmpărate, care se țin de nebunii sau sunt lipsite de seriozitate. Există la români și ca nume de familie)
  76. Carpó (patronim, după numele românesc Carpu, pronunțat în manieră grecească, fiind o variantă a lui Καρπό(ς), însemnând Rod, fruct. Este susceptibil să fi fost adus din aria balcanică. Există la români și ca nume de familie în formele Carp, Carpo, Carpu)
  77. Călangea/Calancea (după substantivul arhaic Calangiu, desemnând ocupația de bază. Calangiu înseamnă spoitor, cositorar, persoană care spoiește tingirile. Există la români și ca nume de familie)
  78. Căleap (metaforă, după substantivul regional Căleap, de origine turcă, cu sensul de Râșchitor = Unealtă pe care se deapănă tortul, lâna de pe fuse sau de pe gheme pentru a le face scul sau jumbiță. Există la români și ca nume de familie)
  79. Cănuță (metaforă, probabil după diminutivul substantivului Cană, cu sensul de Vas cu toartă care servește la băut sau la scos lichide dintr-un vas mai mare. S-ar putea să fie un diminutiv substantivat al adjectivului arhaic Cănut, cu sensul de Cărunt, sur, grizonat. În acest al doilea caz, Cănuță ar fi echivalentul lui Surelu. Există la români și ca nume de familie. Cf.: Cănuță, om sucit de Ion Luca Caragiale. Radu ˃ Răducanu ˃ Cănuță)
  80. Căpitanu (epitet elogios atribuit după gradul militar deținut de cel vizat. Există la români și ca nume de familie. Forma feminină atribuită mamei, soției sau fiicelor este Căpităneasa)
  81. Cătărel (metaforă, după substantivul arhaic și regional, de origine grecească, Catatoi/Cătăroi/Cătăruie, cu sensurile de Catar, coriză, gripă, gută, guturai, răceală, rinită; Apoplexie, dambla, ictus; Diaree; Scurgere de sânge; Bolovan; Țigan; Om rău (ca un diavol). Format prin regresie: Cătărel ˂ Cataroi, perceput ca augmentativ din cauza terminației -oi. Există ca nume de familie la români în formele Cătăroi, Cătăroiu, Catareanu, Cătărescu)
  82. Câlț (metaforă, după substantivul Câlț, cu sensul de Fire scurte rămase în urma trecerii fuiorului de cânepă sau de in printre dinții daracului, din care se țese pânză de saci și de saltele, se fac funii etc. Din aceeași familie cu verbele A încâlci/descâlci, respectiv, cu adjectivele Încâlcit/descâlcit. Se atribuie de obicei persoanelor care poartă barbă lungă sau plete lungi încâlcite. Există și ca nume de familie la români în formele Câlțu, Câlțea, Câlția, Câlțaru, Câlciu, Câlcea, Câlceanu, Câlcioi, Câlcioiu, Câlcescu)
  83. Cârlig (metaforă, după substantivul Cârlig, cu sensurile de Piesă de metal cu un capăt îndoit, de care se atârnă, se prinde etc. un obiect (în locuțiunea verbală A se face cârlig = a se strâmba; a se ghemui); Toiag, ghioagă sau baston specific purtate de mocani, cârlibană; Prăjină cu un capăt (metalic) încovoiat, care servește la scoaterea găleții cu apă din fântână; Partea metalică a undiței, de forma unui ac îndoit, în care se prinde peștele; Încuietoare la o ușă, la o poartă etc., cârcioc, în formă de bară metalică subțire sau de cui lung, încovoiat la un capăt, care se prinde într-un belciug, într-un ochi de metal etc.; Andrea de împletit; Mic dispozitiv cu care se prind rufele pe frânghie; Cârcel sau porțiune dintr-o mlădiță de viță de vie care se răsădește în pământ; butaș; Stăpân, proprietar; Lucru necunoscut sau greu de înțeles/depășit; Dedesubturile unei explicații; Capcană; Clenci; Numele unui dans popular românesc. Există la români și ca nume de familie)
  84. Cârnu (epitet, după adjectivul Cârn, cu sensul de Care are nasul mic și ridicat în sus sau Care are nasul (sau urechile) tăiate (ca pedeapsă). Înrudit cu numele Cârneci/Cârnici/Cârnog și cu verbul A cârni. Există la români și ca nume de familie)
  85. Ceainic (metaforă, după substantivul Ceainic, cu sensul de Vas de bucătărie, prevăzut cu toartă, cioc și capac, în care se pregătește ceaiul sau se fierbe apă. Aici are sens metaforic, însemnând Om lipsit de experiență, novice, ageamiu, nepriceput. Originea metaforei este în anii 60 ai secolului XX, când tineri alpiniști amatori pozau pentru a fi fotografiați sprijinindu-și o mână în șold, iar alta sprijinindu-și-o de bețele schiurilor, ceea ce amintea, ca siluetă, forma unui ceainic. Metafora a migrat apoi pe zona argoului folosit de automobiliști, iar în prezent s-a înrădăcinat și în mediul utilizatorilor de internet, mai ales datorită seriei de cărți în limba rusă ”Totul pentru ceainici”, tradusă din engleză după ”For Dummnies”. Prin extensie este atribuit oricărei persoane care ține o mână în șold și alta ridicată lateral)
  86. Céca (metaforă, probabil după substantivul regional Cecă, având sensul de Ciuhurez, huhurez, bufniță. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană. S-ar putea să provină din expresia regională repetitivă Ceaca-Ceaca, având sensurile de Așteaptă!; încet, binișor. Există la români ca nume de familie în formele Ceca, Ceaca, Ceacă, în special în Transilvania)
  87. Cekist (epitet argotic, după rusismul Cekist, cu sensul de Securist, agent sau colaborator al Serviciilor sovietice de spionaj și contraspionaj. Format din C(e)K(a) + suf. -ist = Cekist, folosind abrevierea CK a titulaturii Comisia Extraordinară panrusă pentru combaterea contrarevoluției și sabotajului (Всероссийская чрезвычайная комиссия по борьбе с контрреволюцией и саботажем), precursorul NKVD, MGB, KGB, GRU și FSB. Se atribuie persoanelor puse în permanență pe spionat, pe cercetarea sau dezghiocarea unor situații concrete în vederea demascării cuiva)
  88. Checheriță (metaforă depreciativă, după substantivul regional Checheriță, cu sensul de Insectă parazită care trăiește în blana oilor și le suge sângele (Melophagus ovinus). Se atribuie de obicei persoanelor care nu prea au înclinația de a munci sau celor care se țin de scai de capul cuiva. Există la români și ca nume de familie)
  89. Chiperi (metaforă, după substantivul Piper, pronunțat regional, cu sensul de Plantă erbacee cu flori albe și cu fructe bace verzi, roșii sau galbene, întrebuințate în alimentație (Capsicum annuum); (prin restrângere) fructul acestei plante; Ardei gras. Ardei iute. Există la români și ca nume de familie)
  90. Chișcari (metaforă, după substantivul regional Chișcar, însemnând Țipar – Pește de apă dulce stătătoare, de talie mică sau medie, cu corpul lung și subțire, aproape cilindric, asemănător cu al șarpelui, acoperit cu solzi mărunți și cu un strat de mucus, cu mustăți la gură, folosit mai mult ca nadă (Misgurnus fossilis). Există la români și ca nume de familie)
  91. Ciobilică (metaforă diminutivală după substantivul Ciob, cu sensurile de Bucată, fragment dintr-un obiect de sticlă, de faianță, de lut etc. spart; hârb; țandără, așchiuță. Există la români ca nume de familie în formele Ciobel, Ciobilică, Ciobilici)
  92. Ciombalică (metaforă diminutivală probabil după substantivul arhaic regional Ciumbă/Ciombe/Giumbă, de origine turcă, cu sensul de Umflătură.)
  93. Ciombea (metaforă augmentativă după Ciumbe, substantiv de origine turcă, cu sensul de Umflătură. Ar putea fi și o metaforă augmentativă, Ciompea, după substantivul arhaic regional Ciomp, pronunțat regional Ciomb, cu sensul de buștean, butuc, buturugă, ciot. De asemenea, ar putea fi și epitet după adjectivul Ciomp, cu sensul de Ciung, fără o mână sau fără un picior)
  94. Cionteleț (epitet diminutival după substantivul Ciont, cu sensurile de Având o parte ruptă, tăiată; stropșit, mutilat, amputat; ciunt, ciung, bont, cionc, ciomp, scurt de coadă sau Crâmpei dintr-o bucată mai mare, ciump, ciot, os, ciolan,  degetele mâinii, buștean, buturugă. : Ciontea, Ciontoloi)
  95. Ciopei (metaforă, după diminutivul substantivului regional și învechit Ciop, cu sensul de Există la români ca nume de familie în formele Ciopu, Ciopea, Ciopei, Ciopescu)
  96. Ciorăte (metaforă, după substantivul regional Ciorete, cu sensul de Cioroi, bărbătuș sau pui de Cioară – Nume dat mai multor specii de păsări din familia corbului, cu penajul negru sau cenușiu, cu cioc conic și puternic (Corvus). Ca epitet este dat de obicei unui om brunet, oacheș. Din rădăcina Cior + -ete, după modelul substantivelor masculine Cioclete, Ciuciulete, Druvete, Juvete, Ploiete, Puiete, Scaiete, Sticlete, Știulete, Vrăbete. Cioară este un cuvânt din substratul limbii române. Există la români ca nume de familie în formele Ciorete, Cioreti, Coretea)
  97. Ciorneica (matronim, forma feminină după numele Ciornei, echivalentul semantic al lui Negrei. Există la români ca nume de familie în forma Ciornei)
  98. Ciotu (metaforă, după substantivul Ciot, cu sensurile de Parte rămasă dintr-un copac după ce restul a fost tăiat sau rupt și Nod proeminent într-un trunchi, într-o ramură, într-o scândură etc. Trimitere la statură. Există la români și ca nume de familie)
  99. Cobzărița (epitet, după substantivul Cobzăriță, cu sensul de femeie care cântă la cobză. Trimitere la una dintre ocupații)
  100. Cocoreanu/Cocoreanca (metaforă după substantivul Cocor = Pasăre migratoare cu ciocul ascuțit, cu gâtul și picioarele lungi, cu penele cenușii, cu o pată roșie pe cap (Grus grus); cocostârc, cocobarză; Momâie, ciuhă, mișană care desparte lanurile de grâu. Se atribuie de obicei persoanelor mândre, trufașe. Ar putea fi în relație și cu substantivul regional Cocor = Fire de păr creț sau pene din coada rățoiului; fire de grâu necosite; specie de dantelă; horbotă, cipcă, cârligei sau Umflătură la cap, cucui. În aceste cazuri ar fi epitet cu sensurile de Crețu sau Există la români și ca nume de familie)
  101. Cocosu (epitet, după substantivul regional Coc, cu sensul de Moț, moțoc, creastă. Cocos = moțat, crestat, boghet, cucuiat. Se atribuie de obicei copiilor)
  102. Cofâști (după substantivul onomatopeic Cofâști!, din care provine verbul regional A (se) cofâști, cu sesnul direct de A avea diaree, a se cufuri, și cu sensul indirect de A mânji, a murdări)
  103. Cometa (metaforă, după substantivul Cometă, cu sensul de Corp ceresc alcătuit dintr-un nucleu luminos înconjurat de gaze și de pulberi, care, uneori, se prelungește sub forma unei cozi îndreptate în sens opus Soarelui din cauza presiunii luminii acestuia; stea cu coadă, stea cu coamă. Se atribuie de obicei persoanelor iuți, care aleargă sau se mișcă cu viteză mare)
  104. Condrat (patronim, după numele unui strămoș Condrat/Condratie, de origine latină, cu sensul de Patrulateral, pătrat, (aici) lat în spete)
  105. Confâr (după onomatopeicul Confâr!, Cuvânt care imită zgomotul produs de țâșnirea unei mase semilichide, mai ales în cazul pânticăriei. Din aceeași familie cu verbul A cufuri, din latinescul Conforire)
  106. Cosorel (metaforă, diminutivul substantivului Cosor, cu sensul de Cuțit cu lama scurtă și încovoiat la vârf, folosit în viticultură și pomicultură)
  107. Cotari (după substantivul Cotar, cu sensurile de Persoană care măsoară cu cotul dimensiunile butoaielor pentru a le calcula capacitatea, Slujbaș însărcinat să supravegheze măsurătorile cu cotul ale mărfurilor vândute sau cu verificarea lungimii reglementare a cotului, Larvă a unor fluturi al cărei mers imită măsurarea cu cotul)
  108. Cotigă (metaforă, după substantivul popular Cotigă, cu sensul de Căruță mică, cu două roți, folosită la transportarea încărcăturilor ușoare; teleagă, tărăbuță, toligă. Există la români și ca nume de familie)
  109. Cováliu (după numele de familie Coval, de origine slavă (polono-ucraineană), însemnând Trimitere la ocupația unui strămoș. Cf.: Kowal, Kowalewsky, Kovalenko, Kowalewicz, Kovaliov)
  110. Covaș (formă fornetică regională a numelui de familie Covaci, de origine maghiară (˂ Kovács), având sensul de Fierar. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană.)
  111. Crăiescu (după numele de familie Crăiescu, susceptibil de origine transilvană, mocanii ardeleni stabiliți la Crihana Veche în secolul XIX fiind într-o perioadă supuși crăiești, adică ai împăratului Austriei sau ai regelui Ungariei. Format după cuvântul Crai (Rege) + prefixul –escu)
  112. Criminalu (epitet, după adjectivul substantivizat Criminal, cu sensul de Care nutrește o intenție nelegiuită, care săvârșește o crimă, referitor la crimă; Om rău, dăunător; Persoană care a săvârșit sau pune la cale o crimă; Asasin, bandit, omorâtor, ucigaș, războinic. Se atribuie de obicei unor persoane agresive și cu intenții sau manifestări războinice, criminale)
  113. Crinu-mamei (metaforă, după expresia admirativă Crinul mamei, cu care una dintre mame își dezmierda fetele și care devenise tic verbal)
  114. Cucoș (metaforă, după substantivul Cucoș, cu sensul de Bărbătuș al găinii; pasăre domestică mai mare decât găina, cu o creastă roșie dezvoltată, cu pinteni, cu cioc ascuțit și cu penele de diferite culori (Gallus bankiva domestica). Se atribuie unor persoane mândre, făloase, impulsive, arțăgoase sau geloase. Există la români și ca nume de familie)
  115. Cucoșel (metaforă, după diminutivul substantivului Cucoș, cu sensul de Bărbătuș al găinii; pasăre domestică mai mare decât găina, cu o creastă roșie dezvoltată, cu pinteni, cu cioc ascuțit și cu penele de diferite culori (Gallus bankiva domestica). Se atribuie unor persoane tinere sau de talie mică, dar mândre, făloase, impulsive, arțăgoase sau geloase. Există la români și ca nume de familie)
  116. Cuptor (metaforă, după substantivul Cuptor, pronunțat regional Cuptiori, cu sensul de Construcție boltită de cărămidă, de piatră, de metal sau de lut, vatră, sobă pentru copt pâinea și alte produse de panificație; Cantitate de pâine, de plăcinte etc. care se poate coace o dată; Platformă zidită în prelungirea vetrei și pe care se doarme la țară; (în expresiile) A sta (sau a zăcea) pe cuptor sau a se muta de pe vatră pe cuptor = a trândăvi, a lenevi. A aduce (părinților) noră pe cuptor = a se însura; (figurat) Căldură mare; arșiță, caniculă, călduri, dogoare, dogoreală, fierbințeală, năbușeală, năduf, nădușeală, pârjol, pojar, sobă, toropeală, zăduf, zăpușeală; (popular, în sintagma) Luna lui cuptor = (luna) iulie. Se atribuie de obicei unor persoane care preferă starea de leneveală. Există la români și ca nume de familie)
  117. Curcan (metaforă, după substantivul Curcan, cu sensul de Bărbătuș al păsării domestice mari, originare din America, cu coada lată care se desfășoară în formă de evantai (Meleagris gallopavo); dorobanț; polițist. Se atribuie unei persoane mândre, făloase, îngâmfate, care își dă aere sau se umflă în pene (ca un curcan). Există la români și ca nume de familie)
  118. Curcă (metaforă, după substantivul Curcă, cu sensurile de Femeiușca curcanului, pasăre domestică mare, originară din America (Meleagris gallopavo). (Trans.) Veșmânt larg; Femeie proastă, neghioabă; Laș, om bleg. Se atribuie de obicei persoanelor abătute, neatente, nepricepute, zăhăite, zăpăcite. Există la români și ca nume de familie)
  119. Curumbai (patronim, după numele unui strămoș Curumbai/Korumbai, cuvânt de origine turcică. Cf.: Corobai, Cotorobai, Curumbec, nume românești de origine turcică, posibil cumană)
  120. Daragaia (matronim, după numele vechi românesc Drăgaia, contaminat fonetic cu rusescul feminin Dorogaia (Dragă), pronunțat Daragaia și apropiat ca sens. Face parte din aceeași familie cu numele Dragomir, Dragul, Dragoslav, Dragobete, Dragavei, Drăghici, Dragol, Dragoe, Dragotă, Drăguş, Drăgușel, Drăgulete, Drăguşin, Dragole, Draguta, Draga, Drăgan, Dragnea, Dragalina şi Drăgălina, Draghiţa, Dragna, Dragoman, Dragostin, Dragostița, Drăgălaşa, Drăgălin, Drăgaica, Dragoş, Drăgășan, Drăguşana, Drăguna, Drăguţa etc. Există la români și ca nume de familie în forma veche Drăgaia)
  121. Debilaș (epitet diminutival, după adjectivul Debil, cu sensul de Persoană care suferă de debilitate mintală. Amestec de peiorație și compasiune)
  122. Degeratu (epitet, după adjectivul Degerat, cu sensul de Cu degerături; înghețat, amorțit de frig (despre oameni și animale sau despre părți ale corpului lor). Există la români și ca nume de familie)
  123. Democratu (epitet, după substantivul Democrat, cu sensul de Adept al principiilor democratice, luptând consecvent pentru aplicarea lor)
  124. Dogăraș (diminutiv după numele de familie Dogaru, din Dogar, cu sensul de Meșteșugar care confecționează doage sau vase din doage (butoaie, putini, ciubere etc.); butnar)
  125. Dolca (metaforă, după substantivul Dolcă, cu sensul de Cățea, femeiușca dulăului. Uneori li se atribuie ca epitet unor femei rele sau desfrânate. Există la români și ca nume de familie)
  126. Dombâta (construcție compusă, preia sintagma rusească Dom Bâta (Дом Быта), tradusă Casă de deservire socială. S-a atribuit unei persoane care folosea expresia rusească în locul celei românești)
  127. Drac (metaforă, după substantivul Drac, cu sensul de Ființă imaginară, de sex masculin, întruchipare a spiritului rău; diavol, demon, satana, necuratul, aghiuță, mai însemnând și Om rău, afurisit, isteț, poznaș, descurcăreț, vioi, energic, plin de viață, neastâmpărat, neobosit, mânios, răzbătător, plin de păcate, crud. Se atribuie de obicei persoanelor agere, istețe, descurcărețe, poznașe, neastâmpărate)
  128. Driche (metaforă, după substantivul regional Driche, cu sensul de Țurcă. Porecla se atribuie de obicei persoanelor săltărețe, sprintene, expeditive, alerte, iuți de picior, care acum sunt aici, acum dincolo)
  129. Drug (metaforă, după substantivul Drug, aici cu sensurile de Par, bâtă, bară (groasă) de fier sau de lemn folosită, mai ales, în construcții și Fiecare dintre cele două lemne groase, sprijinite pe câte două picioare, care alcătuiesc patul sau corpul războiului de țesut manual sau Fiecare din cele două tălpi ale războiului de țesut cu ajutorul cărora se ridică și se coboară ițele; tălpig. Există la români și ca nume de familie)
  130. Druzan/Druzanca (patronim, după numele Druzan, augmentativ sau genitival după Druzu, cuvânt de origine slavă, cu sensul de Dârz, îndrăzneț, curajos, cutezător, aprig, înverșunat, neînduplecat, neclintit; Îndărătnic, încăpățânat; Mândru, semeț, țanțoș. Există la români și ca nume de familie atât în forma Druzan, cât și Druzu)
  131. Duca (patronim, după numele Duca, provenind din grecescul dúkas și având sensul de Duce, Voievod. Există la români și ca nume de familie)
  132. Dudacu (patronim, după numele Dudacu, de origine maghiară (˂ Dudak), cu sensul de Cimpoi. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană. Există la români și ca nume de familie)
  133. Durea (patronim, după numele Durea, din substantivul Dură, cu sensul de Roată, rotiliță, rotiță a scripetelui de la ițele războiului de țesut, de la sucală. Există la români și ca nume de familie în formele Dura, Durea)
  134. Durică (patronim, diminutiv după Durea, din substantivul Dură, cu sensul de Roată, rotiliță, rotiță a scripetelui de la ițele războiului de țesut, de la sucală. Există la români și ca nume de familie în formele Dura, Durea)
  135. Faur (după substantivul arhaic Faur, cu sensul de Fierar, desemnând ocupația de bază. Există la români și ca nume de familie)
  136. Fârnea (epitet, după verbul onomatopeic regional A fârnâi, cu sensul de A vorbi pe nas; a fonfăi, a fornăi. Există la români și ca nume de familie)
  137. Fârț (epitet, după substantivul regional Fârț, cu sensul de Om mic de statură. Există la români și ca nume de familie)
  138. Fârțâgău (epitet, după substantivul regional Fârțâgău, cu sensul de Om neastâmpărat, neașezat, filfizon. Există la români și ca nume de familie)
  139. Fâsa (metaforă, după substantivul Fâsă, nume dat mai multor specii de păsări migratoare mici (asemănătoare cu ciocârlia), de culoare cafenie-cenușie, cu pântecele albicios, care aleargă mișcându-și în permanență coada (Anthus); Zvârlugă; Fâsă de câmp, fâsă de pădure. fâsă de munte. Există la români și ca nume de familie)
  140. Firița (matronim, după o strămoașă pe nume Profira ˃ Profirița ˃ Firița. Există la români și ca nume de familie)
  141. Fleia (patronim, după numele de familie Fleia, substantiv format din verbul regional A fleuri, cu sensul de A vorbi multe, verzi și uscate; a pălăvrăgi. S-ar putea să fie format, ca metaforă, și din substantivul regional Flea, de origine germană, venit pe silieră săsească, cu sensul de Susceptibil de a fi adus din aria transilvană. Consonant cu Fleancă (˂ Fle + suf. -ancă). Există la români și ca nume de familie)
  142. Floacă (metaforă, după substantivul Floacă, cu sensurile de Fir sau smoc de păr (mai ales din barbă sau din zona pubiană), de lână sau de mătase; păr mult și lung, mițe, lațe; Vulvă; Bătrân ramolit, cu idei învechite. Există la români și ca nume de familie)
  143. Fofolan/Fofolanca (epitet, după substantivul regional Foflea/Fofolea, cu sensul de Om puturos, leneș, trândav, gură-cască, sau după substantivul onomatopeic Fofolog, cu sensul de Persoană care evită să facă eforturi; om greoi, leneș, indolent.  Ar putea fi și metaforă după Fofoloc, cu sensul de boboc de rață sau de gâscă. Unii îl pun în relație și cu verbele A înfofoli și A fofoloci. Fofol + suf. -an = Fofolan sau Fof + suf. -ălan = Fofălan, după modelul prostălan/prostălancă sau gogoman/gogomancă)
  144. Fona (patronim, după ungurescul regional și arhaic Fána, pronunțat Fona, cu sensul de Alb. Ar putea fi și epitet după ungurescul Fonó, cu sensul de Torcător. Adus probabil din aria transilvană. Există la români și ca nume de familie în formele Fona, Fonea)
  145. Franț (patronim, după numele Franz, posibil adus din aria transilvană. Există la români și ca nume de familie)
  146. Fuia (patronim, după substantivul regional arhaic Fuie/Fulie, de origine turcică (din Fulya), cu sensurile de Narcisă (Narcissus poeticus); Moț; Ornament în formă de floare făcut din pene de cocor și pietre prețioase care se purta odinioară la căciuli. Există la români și ca nume de familie)
  147. Fulger (metaforă, după substantivul Fulger, cu sensul de Fenomen atmosferic care constă într-o descărcare electrică luminoasă produsă între doi nori sau în interiorul unui nor; Lumină, sclipire puternică și trecătoare; Scăpărare, străfulgerare. Se atribuie de obicei persoanelor iuți, agere, istețe, impetuoase, rapide, cu viteză mare de reacție și de acțiune (ca fulgerul). Există la români și ca nume de familie)
  148. Gaia (metaforă, după substantivul Gaie = Nume dat mai multor păsări răpitoare de zi, asemănătoare cu uliul, cu ciocul coroiat, cu gheare puternice și cu coada bifurcată (Milvus). Există la români și ca nume de familie. Cuvântul este autohton, din substratul limbii române)
  149. Gaivaz/Găivaz/Caivaz (patronim, după numele armenesc Gaivaz/Kaivaz, indicând posibil un strămoș de origine armenească)
  150. Galben (patronim, după numele Galben, pronunțat regional Galbăn, cu sensul de Culoare fundamentală a spectrului solar, situată între portocaliu și verde; Blond; Palid; Nume dat mai multor monede străine de aur, de valori variabile, care au circulat și în Țările Române în Evul Mediu. Adus din aria transilvană, mai exact din satul Poiana Sărată, fostul județ Trei-Scaune. Există la români și ca nume de familie)
  151. Ganea (patronim, după numele românesc masculin Ganea, presupus de origine dacică, cu sensul de Vultur, care amintește românescul Gaie. Există la români ca nume de familie în formele Gane, Ganea, Găneanu, Gănescu. Cf.: Găneasa, comună în județul Olt, Găneasca, comună în județul Ilfov, Gănești, comună în județul Mureș, Gănești, comună în județul Galați, Gănești, comună în județul Alba)
  152. Ganofei (probabil după numele indian (bengalez) Ganathey pe care să-l fi purtat vreun personaj din filmele indiene care au rulat în perioada postbelică, inclusiv în cinematografie și televiziune)
  153. Gâza (metaforă, după substantivul Gâză = Nume generic dat insectelor mici zburătoare; muscă. Se atribuie de obicei copiilor sau persoanelor de talie mică. Există la români și ca nume de familie)
  154. Geas (cuvânt onomatopeic, după interjecția Geasa!, prin care, în unele părți ale Moldovei, este somat cineva să iasă sau să plece, să prăsească locul, identic cu Ieși!, Pașol!, Afară!)
  155. Ghebosu (epitet, după adjectivul Ghebos, cu sensul de Persoană care are cocoașă; cocoșat; care are spatele adus, încovoiat, gârbovit (de bătrânețe, de greutate). Trimitere la aspectul fizic. Există la români și ca nume de familie)
  156. Ghera (patronim, după forma prescurtată a numelui GherasimGhera/Gherea. Gherasim este un nume format din cuvântul ”gerasis”, ”gerasiseos”, care se traduce din greacă prin ”cinste”, ”onoare”, termen atribuit celor care au ”îmbătrânit frumos și înțelept”. Există la români și ca nume de familie în formele Ghera, Gherea. Cf.: Gherăeşti, centru comunal în județul Neamț, Gherăeşti, centru comunal în județul Bacău, Gherăeşti, sat lângă oraşul Piteşti)
  157. Gherman (patronim, după numele unui strămoș Numele este de origine latină, rezultând din substantivul comun germanus = „frate/sora născuți din aceiași părinți“ (ceea ce în românește spunem: „frate bun/drept“ sau „sora bună/dreaptă“). Este rar întâlnit la români ca nume de botez, păstrând-se mai cu seamă ca nume de familie sau de călugărie)
  158. Ghijoi (epitet, augmentativul substantivului regional Ghijă, cu sensul de Coajă verde a nucii, Pănușă de păpușoi, Știulete pipernicit. Ar putea fi și o formă coruptă fonetic a augmentativului Ghiujoi, după Ghiuj, cu sensul de Moșneag, om bătrân, neputincios, ramolit. Adus probabil din aria transilvană. Există la români și ca nume de familie)
  159. Ghioc (metaforă, după substantivul Ghioc, cu sensul de Scoica albă și lucioasă a unui melc de mare (Cypraea moneta); Ghiocel = Mică plantă erbacee perenă cu frunze liniare, cu o singură floare, albă, în formă de clopoțel, aplecată în jos, care înflorește primăvara foarte timpuriu; aișor (Galanthus nivalis). Se atribuie de obicei persoanelor cu pielea de culoare albă deschisă sau albinoșilor. Există la români și ca nume de familie. Cuvânt presupus autohton, din substratul limbii române)
  160. Ghiozdan (metaforă, după substantivul Ghiozdan, cu sensul de Geantă pentru elevi (mai mici), prevăzută cu curele pentru a fi purtată în spate; raniță.)
  161. Ghiușcă (epitet, formă peiorativă feminină după Ghiuj/Ghiuș, cu sensul de Moșneag, om bătrân, neputincios, ramolit. Aici cu sensul de Babă, Bunică, Ghiujoaie. Cuvântul este autohton, din substratul limbi române)
  162. Giani (după Gicu, italienizat)
  163. Goian (patronim, augmentativ după numele Goe/Goia. Numele Goe/Goia se pare a fi de origine maghiară, format după substantivul Gólya, cu sensul de Barză. Există la secui și maghiari numele de familie Unii îl consideră pe Goe/Goia a fi o formă scurtă, de alint, a numelui românesc Neagoe. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană. Există la români și ca nume de familie)
  164. Gorbaciov (după numele lui Mihail Gorbaciov, primul și ultimul președinte al URSS. A apărut în tandem cu porecla Bush, după George Bush, fost președinte al Statelor Unite ale Americii)
  165. Grecu/Greculeasa (după etnonimul Grec, arătând o posibilă origine etnică a unui strămoș pe linie paternă. Există la români și ca nume de familie)
  166. Greier (metaforă, după substantivul Greier, cu sensul de Insectă cu corp scurt și gros, de culoare neagră, cu antene lungi și subțiri,și cu ochi mari, cu picioarele posterioare adaptate la sărit, care produc un sunet ascuțit și pătrunzător prin frecarea elitrelor (Gryllus). Se atribuie de obicei unor persoane cu pântecele rotunjit, cu ochii mari, care nu se prea avântă la muncă. Există la români și ca nume de familie)
  167. Grinea (patronim, după numele unui strămoș Grinea. Există la români și ca nume de familie)
  168. Gugícă (metaforă după diminutivul feminin al substantivului Gugi, cu sensul de Glugă, gugiuman)
  169. Guț/Guță (patronim, după numele unui strămoș Guță. Este probabil să fie și metaforă, din substantivul regional Guț/Guță, cu sensul de Porumbel, hulub. Ar putea fi și epitet, după adjectivul: Guț/Guță/Guțan, cu referire la porumbei comuni, care nu sunt dresați și nu au calități speciale: un porumbel guț, porumbel guțan. Există la români și ca nume de familie)
  170. Guzgan (metaforă, după substantivul Guzgan, regionalism cu sensul de Șobolan, care desemnează un Mamifer rozător omnivor din familia muridelor, mai mare decât șoarecele, cu coada lungă acoperită cu solzi în formă de inele, care trăiește în jurul locuințelor, hambarelor, depozitelor etc., provocând mari stricăciuni; guzgan (Rattus norvegicus). Se atribuie de obicei oamenilor zgârciți. Există la români și ca nume de familie)
  171. Hababa/Hababai (construcție expresivă, după interjecția Hababa!/Hababai!, care imită modul unei persoane de a vorbi mult și aiurea)
  172. Haliță (patronim, după numele Haliță, de la substantivul Galiță, cu sensul regional de Animal de curte. Există la români și ca nume de familie)
  173. Hararamb (patronim, după un strămoș pe nume Haralambie, de origine greacă, din Haralampios sau Haralampos. Semnificatia lui provine de la cuvântul Hara, cu sensul de Bucurie, încântare + radicalul Lamp, cu sensul de A lumina, a străluci. Există la români și ca nume de familie)
  174. Harcea-Parcea (după expresia adverbială Harcea-Parcea, cu sensul familiar de A face (pe cineva sau ceva) harcea-parcea = a tăia, a rupe (pe cineva sau ceva) în bucăți, a face fărâme; a face ferfeniță, a distruge, a nimici. Din turcescul parça-parça „bucată cu bucată”. Trimitere la folosirea frecventă de către cineva a acestei expresii, adesea cu tentă de laudă sau de amenințare)
  175. Hârța/Hârța-Pârța (metaforă, formă feminină fie după substantivul regional Hârț, cu sensul de Guzgan, șobolan, șoarece, fie după interjecția Hârț!/Hârța!, care redă zgomotul unei trageri alternative. Forma compusă Hârța-Pârța pare să indice proveniența din interjecția Hârța!, aici însemnând posibil și un efort alternativ (și agasant) fără rezultat. Există la români și ca nume de familie în forma Hârțan)
  176. Herariu (după substantivul Fierar, desemnând ocupația de bază. Există la români și ca nume de familie)
  177. Hobíbi (epitet, formă coruptă fonetic după cuvântul arab Habibi – حَبيبي, cu sensul de Iubitule!, Iubitul meu!, Dragul meu!, Prietene! Putea fi preluat după mulțimea de șlagăre de limbă arabă care au circulat în perioada postbelică, inclusiv în cinematografie și televiziune)
  178. Hodinita (epitet format după verbul regional A (se) hodini, cu sensul de A (se) odihni. Se atribuie persoanelor care nu se prea avântă la muncă, pretextând oboseala și nevoia de a se (mai) odihni)
  179. Iache (patronim, după numele unui strămoș Iache, formă de alint a numelor Iacob, Iaco/Iacu, Iacoș. Ar putea proveni din aria transilvană. Există la români și ca nume de familie)
  180. Iancu (patronim, după numele unui strămoș Iancu, o formă de alint a numelui Există la români și ca nume de familie)
  181. Iapă (metaforă, după substantivul feminin Iapă, cu sensul de Femeiușca armăsarului; Tălpig (la războiul de țesut); Femeie masivă (cât o iapă). Există la români și ca nume de familie)
  182. Icre (metaforă, după substantivul Icre, cu sensurile de Ovule de pește, caviar; Pulpă a piciorului; Embrion uman; Testicule, boașe. De obicei se atribuie bărbaților cu particularități fizice, care au testicule mari)
  183. Iepuraș (metaforă, diminutivul substantivului Iepure, cu sensul de Gen de mamifere din ordinul rozătoarelor, cu urechile lungi, cu doi dinți incisivi suplimentari pe falca superioară, cu picioarele dinapoi mai lungi decât cele dinainte și cu coada foarte scurtă; animal din acest gen, vânat pentru carnea și blana lui (Lepus europaeus). Se atribuie de obicei persoanelor drăgălașe, timide sau sperioase sau persoanelor având doi dinți din față mai mari decât ceilalți. Există la români și ca nume de familie)
  184. Imposibil (după adverbul Imposibil, cu trimitere la un tic verbal)
  185. Înghite-cur (metaforă ironică, verb + substantiv)
  186. Înzâși (după expresia Îmi zici, devenită tic verbal)
  187. Jeca (patronim, după numele Jeca. Există la români ca nume de familie în formele Jeca, Jecan, Jechel, Jecheanu, Jechi, Jechiu, Jechianu, Jecu, Geca.: comuna Geaca, județul Cluj)
  188. Jidan/Jidanca (după vechiul etnonim popular Jidan, cu sensul de Evreu, iudeu, arătând o posibilă origine etnică a unui strămoș pe linie paternă. Aici, totuși, cu trimitere la trăsăturile sufletești, în special la zgârcenie. Există la români și ca nume de familie: Jidanu)
  189. Jumară (metaforă, după substantivul Jumară, cu sensul de Produs alimentar obținut prin topirea bucățelelor de slănină (sau de carne grasă). Se atribuie de obicei persoanelor mici de statură, sfrijite. Există la români și ca nume de familie)
  190. Laica (după un nume de cățelușă)
  191. Lámbur (după numele Lambru, prin metateză, înrudit cu Haralambie)
  192. Lăpțică (metaforă, diminutiv după substantivul Lapți, cu sensul metaforic de Spermă sau Bani și cu sensul de Glande sexuale masculine la pești, cu aspect de masă gelatinoasă alb-lăptoasă; (prin extensie) Testicule, boașe. Există la români și ca nume de familie)
  193. Leácea (metaforă, după slavonismul Leácea (Ляча), cu sensul de Linte. Susceptibil de a fi un diminutiv al lui Lazăr)
  194. Lébea (patronim, după numele unui strămoș Lebea. Ar putea fi un derivat din substantivul popular Glebă/glebe, cu sensul de Pământ cultivat, moșie brazdă roditoare; bulgăre de pământ. Există la români ca nume de familie în formele Leb, Lebe, Lebea, Lebeanu, Lebescu)
  195. Leuștean (metaforă, după substantivul Leuștean, cu sensul de Plantă legumicolă perenă erbacee aromată, cu miros caracteristic pătrunzător, din familia umbeliferelor, originară din regiunea mediteraneană, înaltă de 1 m, cu frunze mari, alungite, verzi-brumării, rezistente la temperaturi scăzute și întrebuințate drept condiment (Levisticum officinale). Se atribuie de obicei persoanelor naive și credule, victime ușor de păcălit. Există la români și ca nume de familie)
  196. Limbă (metaforă, după substantivul Limbă, cu sensul de Organ musculos mobil care se află în cavitatea bucală, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. Se atribuie de obicei persoanelor vorbărețe, limbute, guralii, cu limba slobodă. Există la români și ca nume de familie)
  197. Lișca (metaforă, după substantivul regional Lișcă, echivalentul lui Lișiță, cu sensul de Pasăre călătoare acvatică, de talie medie, cu penaj negru-cenușiu și cu o pată albă între ochi, având carnea comestibilă (Fulica atra); Hodă, sărcea, găină-de-apă, (rață) leșească; Om nesătul, mâncăcios. Se atribuie de obicei persoanelor gurmande, hrăpărețe, mâncăcioase sau fără saț. Există la români și ca nume de familie)
  198. Liuba-Rusca (prenume diminutival + forma feminină populară a etnonimului Rus. Trimitere la originea etnică)
  199. Loghin (patronim, după numele unui strămoș Loghin, nume de origine latină, denazalizat, provenind din Longinus, cu sensul de Lung, înalt. Există la români și ca nume de familie)
  200. Loloț (epitet, după substantivul regional Loloț, cu sensul de Flocace, lațe, mițe care atârnă din păr, din blană sau de pe haine (de regulă murdare, îmbâcsite de praf sau năclăite de noroi sau murdărie); moațe. Se atribuie de obicei persoanelor neîngrijite și murdare)
  201. Lopățică (metaforă, după substantivul Lopățică, diminutiv al lui Lopată, având sensurile de Unealtă sau parte a unei unelte de forma unei lopeți sau care are o funcție asemănătoare cu a acesteia; Fiecare dintre cele două oase plate de formă triunghiulară, care constituie partea posterioară a articulației umărului; omoplat. Există la români și ca nume de familie)
  202. Lupu (metaforă, după substantivul Lup, cu sensul de Mamifer carnivor sălbatic din familia canidelor, cu corpul de circa 150 cm lungime, acoperit cu blană sură, cu gâtul gros, cu capul mare, cu botul și urechile ascuțite și cu coada stufoasă, înrudit cu câinele (Canis lupus). Există la români atât ca prenume (după numele unui sfânt străromân – Sfântul Mucenic Lup, sărbătorit la 23 august), cât și ca nume de familie)
  203. Macaca (metaforă, după substantivul rusesc Makaka, cu sensul de Macac, animal aparținând mai multor specii de maimuțe mici, cu capul turtit și cu coada (de obicei) scurtă, care trăiesc în sud-estul Asiei (Macacus). Se atribuie de obicei persoanelor poznașe, caraghioase, care se strâmbă ca o maimuță sau sunt mici de statură. Analogie cu porecla Moimâță)
  204. Macaroană (metaforă, după substantivul Macaroană, cu sensul de Produs alimentar reprezentând paste făinoasă de fabricație industrială, în formă de tuburi lungi și subțiri (goale pe dinăuntru), care se consumă fierte. Se atribuie de obicei persoanelor înalte și subțiri. Ar putea fi și un patronim augmentativ și depreciativ după numele Macarie)
  205. Machidon (patronim, după numele Machedon. Ar putea avea și sensul de Originar din Macedonia sau de Aromân, macedoromân. Există la români și ca nume de familie)
  206. Mama-mea/Mama-mia (cuvânt compus, după un tic verbal)
  207. Maradona (după numele lui Diego Armando Maradona, fotbalist și antrenor argentinian)
  208. Mariman (patronim, după numele unui strămoș Mariman. Ca nume de familie se întâlnește la popoarele germanice, inclusiv la populația săsească din sudul Transilvaniei. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană. Există la români și ca nume de familie)
  209. Maríncei (matronim, după numele unei strămoașe Marinca)
  210. Marin-Iancu (patronim, după numele unui strămoș Marin Iancu)
  211. Mărița-Rusca (prenumele diminutival Mărița + etnonimul popular Rusca, cu sensul de persoană de etnie ruteană, ucraineană)
  212. Mân-căruța (verbul A mâna + substantivul Căruță, după expresia de serviciu a celei care, necumoscând bine limba română, când era înrebată ce mai face, răspundea șablonard: Mân căruța! A fost atribuită inițial unei persoane de etnie ucraineană care mai avea și porecla Mărița Rusca)
  213. Mâță (metaroră, după substantivul Mâță, cu sensul de Pisică = Mamifer domestic carnivor din familia felidelor, cu corpul suplu, acoperit cu blană deasă și moale de diferite culori, cu capul rotund, cu botul foarte scurt, cu maxilarele puternice și cu ghearele retractile și ascuțite (Felis domestica). Ar putea fi și epitet atribuit de obicei unor persoane slabe, prăpădite, jigărite (ca o mâță). Există la români și ca nume de familie)
  214. Micașa (patronim, după numele Micu (Micu + suf. -așa = Micașa) sau chiar după numele de familie Micașa răspândit la unele popoare slave, ca echivalent popular al numelui Mihail)
  215. Misio (după franțuzescul Monsieur, cu trimitere la un tic verbal)
  216. Mitran (patronim, după numele Mitran, o formă prescurtată a lui Dumitru. Există la români și ca nume de familie)
  217. Mitrofan (patronim, după numele unui strămoș Mitrofan. Există la români și ca nume de familie)
  218. Míu (patronim, după numele unui strămoș Miu, care este un derivat al numelui Mihai. Mihai ˃ Mihu ˃ Miu. Există la români și ca nume de familie. Cf.: Mioveni, oraș în județul Argeș)
  219. Moca/Moculeasa (patronim, după numele românesc Moca. Este un dublet fonetic al numelui Moga. Face pateu din aceeași familie cu Moacă, mocan. Cuvânt autohton, din substratul limbii române. Există la români și ca nume de familie)
  220. Mogorogea (epitet augmentativ și depreciativ, după verbul A mogorogi, cu sensul de A vorbi încet și nedeslușit, neclar (arătându-și astfel nemulțumirea); a bombăni, a bodogăni, a boscorodi, a mormăi; A cicăli; A ocărî, admonesta, bălmăji, bâigui, bârâi, bolborosi, bombăni, boscorodi, certa, dăscăli, dojeni, gângăvi, îndruga, îngăima, îngâna, mârâi, molfăi, morocăni, moraliza, mormăi, murmura, mustra. Există la români și ca nume de familie. Cuvânt autohton, presupus din substratul limbii române)
  221. Moimâță (metaforă, după substantivul regional și învechit Moimiță, cu sensul de Maimuță. Ca poreclă este frecvent dată oamenilor caraghioși, care se strâmbă ca o maimuță sau care sunt mici de statură)
  222. Motan (metaforă, după substantivul Motan, cu sensul de Bărbătuș aș pisicii; cotoi, motoc, pisoi, motoșman. Ar putea fi și epitet atribuit unei persoane tăcute, ascunse, ipocrite, care nu-și exteriorizează gândurile sau sentimentele. Există la români și ca nume de familie)
  223. Motor (epitet, după substantivul arhaic Motor/Modor (dublet fonetic), cu sensul de Om nesociabil, morocănos, mut, necomunicativ, neprietenos, nesociabil, posac, posomorât, taciturn, tăcut, urâcios, ursuz, motoran, modoran, bădăran, mojic, prost, bleg. Porecla este veche și nu are legătură cu omonimul Motor, cu sensul de Mașină de forță care transformă o formă de energie oarecare în energie mecanică (pentru acționarea altei mașini, a unui vehicul etc.). Există la români ca nume de familie în formele Motor, Motora, Motoran, Motoroga, Motorogea, Modor, Modora, Modoran, Modoroga, Modorogea, Motorozescu)
  224. Mutelcă (epitet, după substantivul arhaic regional Mutelcă, de origine germană, venit pe filieră săsească, cu sensul de Mamă, mămucă. Prin derotacizare, Mutelcă ˂ germ. Mütterchen, diminutiv al lui Mutter (mamă). Porecla este veche și nu are legătură cu omonimul Mutelcă = piuliță. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană. Cf.: ucraineanul și polonezul Muterka)
  225. Mutu (epitet, după adjectivul Mut, cu sensul de Om care nu poate vorbi, care este lipsit de facultatea vorbirii. Există la români și ca nume de familie)
  226. Nas-cartoșca (epitet, substantiv + substantiv, construcție ironică compusă din românescul Nas și rusescul Kartoșka, cu sensul de Cartof. Trimitere la trăsăturile fizice)
  227. Neacă (după substantivul Neneacă, o contaminare a turcescului Nene cu Dădacă, în forma abreviată Neacă, cu sensurile de Mamă, mămucă, mătușă, bunică, lele, țață, nană. Există la români și ca nume de familie)
  228. Neciu (patronim, după numele Neciu, susceptibil de a fi adus din aria transilvană. Există la români și ca nume de familie)
  229. Nederiță (epitet diminutival, după substantivul regional Neder, cu sensul de Nătâng, zăpăcit, nebun. Există la români și ca nume de familie)
  230. Nicoțoi (patronim, formă coruptă fonetic după numele de familie Nicuțoi, formă redusă augmentativă a numelor Ion și Există la români și ca nume de familie)
  231. Ñihalcea/Mihalcea (patronim, după numele unui strămoș Mihai, Mihalcea. Există la români și ca nume de familie)
  232. Ñioară/Mioară (după substantivul Mioară, cu sensul de Mia, mielușea, mieluță, Oaie tânără de la vârsta de 1 an până la 2 ani; (prin generalizare) Oaie. Se acordă de obicei persoanelor blânde și nevinovate (până la prostie). Există la români atât ca prenume, cât și ca nume de familie)
  233. Ñioarcă/Mioarcă/Miorculeasa (augmentativ după onomatopeicul Miorc, care imită orăcăitul broaștelor sau zgomotul produs de cel care se sufocă. Există la români ca nume de familie în forma Miorcăneanu)
  234. Nitapáia (patronim sau matronim, probabil o poreclă mai veche, formată prin articularea numelui Nita Pali, de origine maghiară (Nita + Pali + a = Nitapaia), traducându-se ca Anița (Nuța) lui Pavel. Este adus din aria transilvană de mocanii din Poiana Sărată, fostul județ Trei-Scaune, care erau veniți din comuna Brețcu, același județ, unde au locuit sute de ani împreună cu secui de limbă maghiară)
  235. Oáha (cuvânt onomatopeic care exprimă Mirarea, surprinderea pozitivă și a constituit un tic verbal al celui căruia i-a fost atribuită)
  236. Ochiosu (epitet, după adjectivul Ochios. Se atribuie de obicei persoanelor cu ochii mari, expresivi, frumoși sau bulbucați, oacheșe sau sprâncenate. Ochios mai are și sensul de Frumos, chipeș, arătos. Există în română și ca nume de familie)
  237. Opărici (diminutiv după numele de familie Oprea)
  238. Oúti (construcție expresivă, după verbul imperativ Ouă-te!, pronunțat regional și devenit tic verbal)
  239. Paiu (metaforă, după substantivul Pai, cu sensul de Tulpină simplă, cilindrică și subțire, în general fără ramificații, goală pe dinăuntru, având noduri pronunțate, specifică cerealelor (grâu, orz, orez etc.) și altor plante din familia gramineelor; (la pl.) grămadă de asemenea tulpini rămase după treierat. Trimitere la constituția fizică. Se atribuie de obicei persoanelor suple, uscățive, slabe (ca un pai). Există la români și ca nume de familie)
  240. Palaret (contaminare între numele Filaret și substantivul Pălărie)
  241. Palea (patronim, după numele Palea, formă augmentativ-admirativă a numelui Pal (Pavel) folosit în manieră maghiară. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană. Există la români și ca nume de familie)
  242. Pampoi (epitet augmentativ, arhaism, cu sensul de Om greoi, neîndemânatic, molâu / lipsit de personalitate . Există în română și ca nume de familie în formele Pampa, Pampu, Pampală, Pămpălău)
  243. Panea (după numele unui strămoș Panea, ca formă prescurtată a numelui Pantelimon. Susceptibil de a fi adus din aria balcanică. Există la români și ca nume de familie)
  244. Patlagică (metaforă, după substantivul diminutival Pătlăgică, din Pătlăgea, cu sensul de Plantă erbacee legumicolă cu tulpina înaltă, cu frunze mari, penate și cu flori galbene, cultivată pentru fructul ei comestibil, sferic, roșu, zemos, bogat în vitamine; roșie, tomată (Lycopersicum esculentum). Există în română și ca nume de familie)
  245. Pațalíi/Pațalíca (după substantivul regional Pațaliu, cu sensul de Om care are parte frecvent de tot felul de pățeli sau pătărănii. Format din verbul A păți, cu sensurile de A i se întâmpla cuiva ceva (neplăcut, ieșit din comun), a da peste ceva neașteptat (și neplăcut); Expresia A o păți = a avea neplăceri, a intra într-un bucluc; a da peste o belea. A o păți cu cineva = a întâlni pe cineva care îți produce neplăceri, a-și găsi beleaua cu cineva. Din pățite = din experiență. A fi pățit multe = a fi trecut prin multe necazuri, a avea experiență. (familiar) Ce-ai pățit? = ce ți s-a întâmplat de faci așa ceva? ce te-a găsit?; (învechit și popular) A suferi, a pătimi, a îndura. Există la români și ca nume de familie în forma Pațaliu)
  246. Păsărel (metaforă, după substantivul Păsărel, diminutiv al lui Pasăre, cu sensul de Bărbătuș mic de vrabie, vrăbioi; vrabie în general. Se atribuie de obicei persoanelor mici de statură, sprintene, care nu se dau prinse și par mai tinere decât sunt în realitate. Există la români și ca nume de familie)
  247. Păsărică/Păsăroiu (metaforă, după diminutivul lui Pasăre: Pasăre mică, păsărică, păsăruică, păsărea; Vrăbioară, vrăbiuță; (eufemistic) Vulvă, vagin; Idee ciudată, bizară, excentrică. Există în română și ca nume de familie)
  248. Pățică (diminutiv substantivizat după verbul A păți. Aici cu sensul de Om pățit, care a avut parte de o pățanie, pățeală, aventură, pătăranie. Există la români și ca nume de familie în formele: Pătică, Patică, Pățică, Pațică)
  249. Pârău (metaforă, după substantivul Pârău, cu sensurile de Apă curgătoare mică, râu mic. Adesea adverbial, cuvântul are și sensul metaforic de Cantitate mare dintr-un lichid (apă, sânge, vin, lacrimi); șuvoi. Se atribuie frecvent persoanelor sensibile și miloase, care varsă (ușor) multe lacrimi (pârâu de lacrimi). Există la români și ca nume de familie. Cuvânt autohton, din substratul limbii române)
  250. Pârț-un-fâs (construcție descriptivă substantival-onomatopeică și expresivă. Se atribuie de obicei persoanelor care sunt bune de vorbă, dar nu și de faptă)
  251. Pelneanu (adjectiv cu sensul de Originar din satul Pelinei, toponim pronunțat regional Pelníi)
  252. Peltică (epitet diminutival cu referire la un defect de vorbire, după adjectivul Peltic, cu sensul de Cepeleag sau Persoană care rostește defectuos anumite consoane (ș, j, ț, în locul cărora pronunțând s, z, th (grecesc). Există la români și ca nume de familie, Cuvântul este de origine turcă)
  253. Perjari (după substantivul regional Perjar, cu sensurile de Prunar, proprietar, cultivator de pruni; Insectă mică de culoare cafenie, acoperită cu peri moi, care atacă prunele și cireșele; firezar, prunar (Rhynchites cupreus). Aici desemnează ocupația de bază. Există la români și ca nume de familie)
  254. Pescariu (după substantivul Pescar, cu sensul de Persoană care se ocupă cu pescuitul și uneori cu conservarea peștelui; Negustor de pește. Trimitere la ocupația de bază. Există la români și ca nume de familie)
  255. Piciu (după substantivul Pici, cu sensul de Băiat (foarte) tânăr, băiețaș, copilaș, puști. Trimitere la statura joasă. Există la români și ca nume de familie)
  256. Pirivoi (după numele vechi slav Perivoi, susceptibil de a fi pătruns pe filieră bulgară, fiind adus din aria balcanică)
  257. Piță (după substantivul regional Piță, cu sensul de Monedă nedivizionară, de valoarea cea mai mică: 1 ban, 1 copeică. Cuvântul a fost adus la Crihana Veche de mocanii ardeleni din satul Poiana Sărată, fostul județ Trei-Scaune, având sensul familiar de Monedă de valoare mică; gologan, para și sensul inițial de monedă austro-ungară de zece creițari care a circulat (până în 1918) și în Transilvania și Bucovina; Provine din Pițulă. Există la români și ca nume de familie în forma Pițoiu)
  258. Plătică (metaforă, după substantivul Plătică, cu sensul de Pește de apă dulce din familia ciprinidelor, de talie mijlocie, cu corpul turtit lateral, de culoare cenușie-întunecată, având reflexe aurii, cu capul mic și scurt, (Abramis brama). Există la români și ca nume de familie)
  259. Pocotilă (patronim, după numele Pocotolă al unui strămoș. Numele este de origine slavă (polono-ucraineană), din Pokotilo, având sensul de Oală mare. Se atribuie de obicei persoanelor nepricepute sau persoanelor corpolente, asemănătoare cu un urcior.Există la români și ca nume de familie)
  260. Porcu (metaforă, după substantivul Porc, cu sensul de Mamifer domestic omnivor, cu capul de formă conică, cu botul alungit, cu corpul acoperit cu păr aspru, scurt și relativ rar, crescut pentru carnea și grăsimea lui (Sus scrofa domestica). Ca epitet depreciativ se atribuie de obicei unui om obraznic, grosolan, nerușinat, netrebnic, josnic, ticălos)
  261. Postolei (patronim, după numele unui strămoș Postole, o variantă populară a lui Apostol. Există la români și ca nume de familie)
  262. Postu (patronim, după numele unui strămoș Postu, o variantă populară a lui Apostol. Există la români și ca nume de familie)
  263. Potop (metaforă după substantivul Potop, cu sensurile de Ploaie mare, torențială; revărsare mare de ape, inundație mare, diluviu; Calamitate, dezastru, nenorocire; Cantitate imensă; număr mare de ființe sau de lucruri; mulțime, grămadă. Există la români și ca nume de familie)
  264. Preoteasa/Preotesei (matronim, după statutul de Preoteasă al unei strămoașe. Există la români și ca nume de familie)
  265. Pricop (patronim, formă coruptă fonetic după numele unui strămoș Procopie/Pricopie. Există la români și ca nume de familie)
  266. Prigaia (metaforă, după substantivul regional Prigaie, din Prigorie sau Prigoare contaminat cu Gaie (pasăre), însemnând Pasăre migratoare zveltă, de mărimea unei turturele, viu colorată (cu roșu, galben, negru, albastru-verzui), cu ciocul lung și subțire, care trăiește pe malurile lutoase ale apelor și se hrănește mai ales cu albine și viespi; Albinărel, furnicar, viespar, (regional) albinar, albinel, ploier, ploiește, ploiete, prigorean, viespariță, ciuma-albinelor, lupul-albinelor, (învechit) merop (Merops apiaster))
  267. Pufái (metraforă, după substantivul regional Pufai, cu sensul de Ciupercă al cărui înveliș se preface, la maturitate, într-o pulbere fină; gogoașă, puf sau după adjectivul Pufai care desemnează ceva ce este înfoiat, umflat, asemănător cu puful. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană. Există la români ca nume de familie în forma Pufan)
  268. Puflea (epitet, după adjectivul popular Puflea ˂ Puf + suf. -lea, cu sensul de Om care pufnește, izbucnește, gâfâie sau pufăie. Există la români și ca nume de familie)
  269. Puică (metaforă sau, mai degrabă, epitet, după substantivul Puică, cu sensul de Pui de găină de gen femeiesc; Găină tânără; (epitet popular) Cuvânt de dezmierdare pentru o fată sau o femeie (iubită). Există la români și ca nume de familie)
  270. Rățoi (metaforă, după substantivul Rățoi, cu sensul de Bărbătușul raței, care este o pasăre domestică sau sălbatică, înotătoare, cu ciocul lat și turtit, cu trunchiul scurt și îndesat, și cu picioarele scurte, deplasate în partea posterioară a trunchiului (Anas). Se atribuie de obicei persoanelor care obișnuiesc să se rățoiască. Expresia A se rățoi = a țipa, a răcni, a se răsti, a striga, a se strofoli, a urla, a zbiera, a certa sau a amenința pe cineva, a se adresa cuiva pe un ton ridicat, gesticulând și dându-și importanță. Există la români și ca nume de familie. Cuvânt autohton, din substratul limbii române)
  271. Rânzoi (metaforă, după substantivul Rânzoi, augmentativul lui Rânză, aici cu sensul metaforic de Nervos, supărat, necăjit, trufaș, încăpățânat, bogat. A se vedea cuvântul în expresiile: A avea rânză fierbinte = a se înfuria ușor. A fi cu rânza mare sau a avea rânza prea mare = a) a fi necăjit; b) a fi furios. A nu mai încăpea rânza în cineva = a fi nervos. A crăpa (sau plesni) (în cineva) rânza (de ciudă, de necaz etc.) = a) a fi foarte supărat; b) a fi foarte nervos, foarte furios. A fi tare în (de) rânză. A avea (sau a face) rânză = a se îmbogăți. A-i slăbi cuiva rânza = a sărăci. Rânzos mai are și sensurile de Răutăcios, bosumflat, arțăgos, certăreț, gâlcevitor, scandalagiu; iute la mânie, irascibil, iritabil, nervos, supărăcios, avan, rău la inimă, pestriț la mațe, care nu uită jignirea, răzbunător, vindicativ. Cu trimitere la calitățile sufletești. Există la români și ca nume de familie. Cuvânt autohton, din substratul limbii române.)
  272. Roibu (epitet, după adjectivul Roib/roaibă, cu sensul de Cal cu părul de culoare brună sau roșcată. Există la români și ca nume de familie)
  273. Samoilă (patronim, după numele unui strămoș Samoilă. Acest nume este o formă românizată a numelui evreiesc Samuel/Samuil, care se traduce ca ”numele lui Dumnezeu”. A cunoscut răspândire largă prin botez, pruncii primindu-l ca patron pe Sfântul Proroc Samuel, ultimul judecător (conducător) al Israelului, care a trăit în secolul XI înainte de Hristos. A fost fiul lui Elcana și al Anei, născut din rugăciunea mamei sale. Vechiul Testament îi atribuie un rol determinant în instituirea Regatului iudeo-israelit. A vestit venirea lui Iisus Hristos și l-a uns rege mai întâi pe Saul, apoi pe David. Îi este atribuită paternitatea a două cărți din Vechiul Testament: Cartea întâi și a doua a lui Samuel (Cartea întâi și a doua a Regilor). Există la români și ca nume de familie)
  274. Sava (patronim, după numele unui strămoș Există la români și ca nume de familie)
  275. Săndoaei, pronunțat greșit Sandu-oaie (matronim, după numele augmentativ al unei strămoașe Alexandra ˃ Sanda ˃ Săndoaia ˃ Asăndoaiei)
  276. Săracu (epitet, după adjectivul Sărac, cu sensul de Care nu are avere, care este lipsit de bunurile materiale necesare vieții; sărman, nevoiaș. În expresia: Sărac și curat, se spune despre cei care preferă să rămână săraci decât să se îmbogățească prin mijloace necinstite. Cuvântul exprimă compătimire față de cineva: Biet, sărman, nenorocit, sărăcan. Există la români și ca nume de familie)
  277. Sărămurică (metaforă, diminutiv al substantivului Saramură, aici cu sensul de Mâncare cu specific românesc bazată pe diferite feluri de pește fript pe tablă sau plită și scăldat apoi prin înăbușire într-o zeamă fierbinte ușor sărată cu adaos de usturoi zdrobit și alte mirodenii. Se atribuie de obicei persoanelor având saramura de pește printre preferințele lor culinare și care invocă foarte des nevoia de a găti acest fel de bucate. Există la români ca nume de familie în forma Saramură)
  278. Scamț (metaforă, după substantivul regional Scamț, cu sensul de Scamă = Fir subțire și scurt, destrămat dintr-o țesătură (de bumbac, de lână sau de mătase). Pluralul acestui substantiv este Scamțuri. Se atribuie de obicei unei persoane insistente, care se ține scamț (scai) de cineva)
  279. Scrofoi (metaforă sau epitet, după substantivul regional Scrofoi/scrofoaie, cu sensul de Scroafă (purcea) mare; Persoană care (se) insulta în mod grosolan; Care se poartă porcește, ca o scroafă (mare). Există la români și ca nume de familie)
  280. Severin (patronim, după numele unui strămoș Există la români și ca nume de familie)
  281. Slănină (metaforă sau epitet, după substantivul Slănină, cu sensul de Strat de grăsime între pielea și carnea porcului; parte, bucată din această grăsime, conservată și preparată ca aliment (cu adaos de sare ori de boia sau afumată) sau care se topește, devenind untură. Se atribuie de obicei persoanelor grase. Există la români și ca nume de familie)
  282. Sóca (metaforă, după arhaismul regional Socă/Soacă, cu sensul de Moară pusă în mișcare de cai. Ar putea fi și epitet, după ungurescul Szőke, pronnțat Soche/Socă, cu sensul de Blondă, bălaie, ceea ce l-a face susceptibil de a fi adus din aria transilvană. Porecla Szőke este una des întâlnită printre țăranii secui de limbă maghiară din Transilvania. Se atribuie adesea unei persoane bine făcute fizic și grele (ca o piatră de moară). Există la români și ca nume de familie)
  283. Spirache (patronim, după numele unui strămoș Spiru, din Spiridon, diminutivat Există la români și ca nume de familie)
  284. Stevin (pronunțat Stivin, după Stevin echivalentul englezesc al numelui românesc Ștefan. I-a fost atribuit unei persoane cu numele Ștefan)
  285. Sufletu (metaforă, după substantivul Suflet, cu sensurile de Substanță spirituală de sine stătătoare, independentă de corp, care dă omului viață, individualitate și personalitate și care este de origine divină și cu esență veșnică; Totalitatea proceselor afective, intelectuale și voliționale ale omului; Psihic; Conștiință, cuget, gândire, spirit; For interior; Inimă; Omenie, bunătate, milă; Suflare, suflu, respirație; Persoană, ins, om; Viață; Conținut principal; esență; Persoană însuflețitoare, cu inițiativă și implicare. Există la români și ca nume de familie)
  286. Sulă (metaforă, după substantivul Sulă, cu sensurile de Unealtă (folosită de cizmari și de cojocari) formată dintr-un ac lung și gros de oțel, drept sau curb, fixat într-un mâner, cu care se găurește pielea, talpa etc. spre a putea petrece acul sau ața prin ele; (regional) Pește mic cu corpul foarte subțire și alungit (Syngnatus nigrolineatus); Peștele numit popular Sulac, iar regional Sular, sulinar, suloi, ulucar, crap săltăreț, crap sulatic, crap sulednic (Cyprinus carpio hungaricus); Peștele numit regional Andrea (Syngnatus nigro lineatus) Peștele numit regional Fusar (Aspro streber); Peștele răpitor numit Pietrar (Aspro zingel); Membru viril, mădular, penis, sulac; (peiorativ și glumeț, cu tentă vulgară) Bărbat, individ neînsemnat. Există la români și ca nume de familie)
  287. Surelu (epitet, după substantivul regional Surel, cu sensul de Cal sur. Există la români și ca nume de familie)
  288. Suru (epitet, după adjectivul Sur, cu sensul de De o culoare intermediară între alb și negru sau care rezultă dintr-un amestec de alb și negru; cenușiu; (despre animale și păsări) care are părul, lâna, penele de culoare cenușie; (substantivat, masculin) Nume dat unui cal cu părul sur; (despre cer, nori, văzduh) Lipsit de lumină, de strălucire; încețoșat, tulbure; (figurat) Posomorât, mohorât; (despre părul oamenilor, iar prin extensie despre oameni) Cărunt; (figurat, rar) Bătrân, străvechi; îndepărtat. Se atribuie de obicei persoanelor cu părul cărunt. Există la români și ca nume de familie)
  289. Șaibă (metaforă, după substantivul Șaibănemțescul Scheibe), cu sensul de Disc de metal, de lemn etc. găurit, care se montează între un șurub și obiectul respectiv sau între șurub și piuliță, pentru a menține șurubul fix și pentru a îmbunătăți îmbinarea și a preveni deșurubarea; Roată de metal sau de lemn, fixată pe un ax, peste care se îmbracă cureaua de transmisie)
  290. Șchiopu (epitet, după adjectivul Șchiop, cu sensul de Care are un picior mai scurt decât celălalt (sau celelalte), căruia îi lipsește un picior; Care șchiopătează când merge; Olog sau bolnav de un picior; Cotonog, șontorog. Există la români și ca nume de familie)
  291. Șiorichilă (epitet, augmentativ al substantivului Șoarece, cu sensul de Animal rozător dăunător, de talie mică, cu blană cenușie, cu bot ascuțit și cu coadă lungă, subțire (Mus musculus). Se atribuie de obicei, ca epitet glumeț unui copil mic sau cu dinții incisivi superiori mari)
  292. Șmaga (metaforă, după substantivul regional Șmag, cu sensul de Gust (rău) pe care îl capătă uneori mâncărurile sau băuturile; iz, aromă, balsam, mireasmă, parfum. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană)
  293. Șolíi (forma de plural după numele de familie Șoliu, astăzi pierdut în localitate, dar existent la români. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană. Numele Șoliu se pare să fie o formă românizată a numelui de familie unguresc Sóly, care s-ar trăduce Cănarul, cel care face sau vinde căni/ulcele. În aria transilvană și Banat există regionalismul Șol, cu sensul de Cană, ceașcă, cănățuie, ulcea. Regionalismul Șol/șoluri provine din germană: Schale, prin săsescul schol. Există ca nume de familie la români și în formele Șolea, Șoleanu, Șolescu)
  294. Șopaleatca (epitet, formă coruptă fonetic după substantivul regional Șpaleatcă, după Șpalet, cuvânt de origine germană, venit pe filieră săsească (< Spalett), cu sensul de Oblon, jaluzea de lemn. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană de către mocanii din Poiana Sărată, fostul județ Trei-Scaune)
  295. Șopârlă (metaforă, după substantivul Șopârlă, cu sensul de Năpârcă, gușter = Reptilă din ordinul saurienilor, insectivoră și foarte vioaie, cu pielea verde-cenușie sau pestriță, cu capul și abdomenul acoperite cu plăci cornoase, cu corpul aproape cilindric, sprijinit pe patru picioare scurte, îndreptate în afară, cu coada lungă, subțiată spre vârf, regenerabilă (Lacerta, Lacerta muralis); Urzeală, intrigă; Vorbă cu subînțeles; Cârpă de spălat dușumelele; Viclenie; Minciună, păcăleală. Se atribuie de obicei unor persoane foarte abile, sprintene, vioaie. Cuvânt autohton, din substratul limbii române. Există la români și ca nume de familie)
  296. Șopen (după numele lui Frédéric François Chopin)
  297. Șpriț (după substantivul Șpriț, din nemțescul Schpritz, termen introdus de chelnerii austrieci, cu sensul de Vin amestecat cu apă (plată, gazoasă sau minerală); Mișmaș. Trimitere la obiceiul de a amesteca vinul cu apă)
  298. Ștecher (metaforă, după substantivul Ștecăr (˂ nemțescul . Stecker), cu sensul de Piesă fixată la capătul unui șnur electric care face contactul între priză și un aparat electric receptor (aparat de radio, televizor, reșou etc.); fișă)
  299. Ștefan-cel-mare (după numele Domnitorului Moldovei Ștefan cel Mare și Sfânt)
  300. Ștefăneancu (patronim, după numele unui strămoș Ștefan Iancu)
  301. Știrbu (epitet, după adjectivul Știrb, cu sensul de Căruia îi lipsește unul sau mai mulți dinți; (despre vase) Care are marginea spartă, ciocnită; căruia îi lipsește o bucățică din margine; ciobit; (despre instrumente de tăiat) Cu tăișul tocit; căruia îi lipsește o bucățică; (prin extindere) Ciuntit, trunchiat, ciobit, ciocnit, știrbit. Există la români și ca nume de familie)
  302. Știucă (metaforă, după substantivul Știucă, cu sensul de Pește răpitor de apă dulce, de talie medie, cu corpul prelung, aproape cilindric, cu gura largă înarmată cu mulți dinți și cu botul turtit ca ciocul de rață; mârliță, lupul-bălții (Esox lucius). Se atribuie de obicei unor persoane foarte lacome. Există la români și ca nume de familie)
  303. Ștob (metaforă sau epitet, după substantivul arhaic regional Ștob, cu sensul de Unealtă de dulgherie. Cuvântul provine din germană, pe filieră săsească, din Stoob, ceea ce îl face susceptibil de a fi adus din aria transilvană de către mocanii din Poiana Sărată, fostul județ Trei-Scaune. Ar putea fi și o variantă a substantivului Știob, cu sensurile de Vas de lemn (de diferite forme și dimensiuni) în care se varsă lăturile; jgheab pentru porci; Trunchi de copac scorburos sau scobit, îngropat în pământ și servind ca ghizd la o fântână puțin adâncă)
  304. Taie-vacă (metaforă, verb + substantiv)
  305. Taisó (cuvânt expresiv, după forma vocativă Taiso! (maritonim), devenită tic  verbal. Taisa este una dintre formele populare ale numelui Taisia)
  306. Tania-Rusca (prenume diminutival + forma feminină populară a etnonimului Rus. Trimitere la originea etnică)
  307. Tăblíi (metaforă, după pluralul Tăblii ˂ Tăblie, cu sensurile de Tablă; Parte a unei lucrări de tâmplărie, fierărie sau arhitectură, formată dintr-un panou de lemn, de metal, de faianță, de material plastic etc. fixat pe scheletul unei mobile, al unei uși etc.)
  308. Tărmále (metaforă, după pluralul arhaismului regional Tărma/târma, cu sensul de Basma, broboadă de culoare deschisă, cu dantelă în față, purtată de obicei pe sub batic)
  309. Tătăruș (diminutiv după numele de familie Tătaru, format din etnonimul Tătar, arătând o posibilă origine etnică a unui strămoș pe linie paternă. Există la români și ca nume de familie)
  310. Târtoaie (epitet depreciativ, formă substantivală augmentativă după onomatopeicul Târt!, cu sensul de Pârț!, imitație a emisiunii de gaze din intestin)
  311. Teca (patronim, după numele Tecu/Teacu. Există la români și ca nume de familie în formele Tec, Teacu, Tecău, Tecoi, Tecoș, Tecșa, Tecuci, Tecuță)
  312. Teleuță (epitet, după forma diminutivă regională abreviată a substantivului Teleleu, cu sensurile de Om fără căpătâi, care își pierde vremea (umblând de colo până colo) fără nicio treabă, pierzând vremea în zadar; Pierde-vară, derbedeu, golan, haimana, vagabond. În expresia A fi (umbla) Teleuță (teleleu Tănase) = a fi zăpăcit, aiurit, năuc. Există la români și ca nume de familie)
  313. Tililii (formă coruptă fonetic după Teleleu/Telelei, cu sensul de Om fără căpătâi, care își pierde vremea (umblând de colo până colo) fără nicio treabă; pierde-vară, haimana, vagabond; gură-cască)
  314. Titi-Moisă (patronim, după numele unui strămoș Titi Moise)
  315. Tlici (formă de plural, coruptă fonetic, a numelui de familie Tilici ˂ Tilicu, astăzi pierdută în localitate. Tilicu ˃ Tilici ˃ Tlici. Pentru evitarea dificultății de pronunție a combinației dintre primele două consoane, unii crihăneni pronunță acest supranume Clici. Provine din maghiara, din Telecz, Teleki, cu sensul de Om de-al locului, băștinaș, localnic. Adesea ungurii le-au atribuit acest calificativ românilor din Transilvania. Este susceptibil de a fi adus din aria transilvană de către mocanii din Poiana Sărată stabiliți la Crihana Veche în secolul XIX. Există la români numele de familie Tilicu, Tilici și Tiliciu)
  316. Toc (metaforă, după substantivul Toc, cu sensurile de Cutie ori suport de lemn, de metal, de piele sau de material plastic, cu forme și mărimi diferite, în care se păstrează arme, aparate sau instrumente; teacă de piele, de carton etc. în care se țin diferite obiecte mici (ochelari, piepteni etc.); Teacă de sabie; Ustensilă pentru scris sau desenat cu cerneală ori cu tuș făcută din lemn, os, metal, în formă de bețișor, la care se adaptează o peniță; condei; Cadru de lemn sau de metal în care se fixează, la o construcție, ferestrele și ușile; Porțiune mai ridicată de pe partea posterioară a tălpii încălțămintei, care corespunde călcâiului. Identificarea sensului atribuit inițial la stabilirea poreclei este dificilă)
  317. Tocícă (epitet diminutiv după verbul A toci, pronunțat regional A toși, cu sensurile de A face sau a deveni mai puțin ascuțit, mai puțin tăios; a (se) roade, a (se) uza prin întrebuințare, prin frecare, prin lovire etc.; A se uza, a se ramoli; A slei răbdarea, puterea, simțurile etc. cuiva. Se atribuie de obicei persoanelor în vârstă)
  318. Tocileanu (patronim, după numele Tocileanu. Există la români și ca nume de familie)
  319. Toropală (epitet augmentativ și ușor depreciativ Toropit, cu sensul de Moleșit, amețit, amorțit, buimăcit (de somn, de căldură etc.). Forma literară: Toropeală. Există la români și ca nume de familie)
  320. Totoci (după substantivul regional Totoci, pronunțat local Totoși, cu sensul de Târlici, papuci moi de casă, fără tocuri, confecționați din postav sau din lână; Pantofi căptușiți cu postav. Într-o altă ipoteză, am putea admite relația acestei porecle cu numele de familie Totoci, Totocea, presupus de origine maghiară (Totoky, Totosy, Tötösy), care s-ar putea să fie adus din aria transilvană de mocanii din Poiana Sărată stabiliți la Crihana Veche)
  321. Trampa (metaforă, după substantivul Trampă, de origine turcă, cu sensul de Schimb de lucruri, troc. A se vedea expresia lui Ion Creangă, din povestea Dănilă Prepeleac: Să facem trampă, dă-mi carul și na-ți boii. Se atribuie de obicei persoanelor care au avut experiența unor schimburi nereușite, care au fost trași pe sfoară și au ieșit păgubași dintr-o înțelegere privind schimbul în natură)
  322. Tranche (epitet, după interjecția Tranc! Se atribuie de obicei persoanelor predispuse spre trăncăneală, care vorbesc mult și fără rost)
  323. Trifan (patronim, după numele capului de familie Trifan. Există la români și ca nume de familie)
  324. Truță (patronim, după numele unui strămoș Dumitru, Mitru, Mitruță, Truță. Există la români și ca nume de familie)
  325. Turcu (după etnonimul Turc, arătând o posibilă origine etnică a unui strămoș pe linie paternă. Există la români și ca nume de familie)
  326. Țap (epitet, după substantivul Țap, cu sensul de Animal mamifer rumegător, cu coarne, bărbos și sprinten, fără ghinduri la copite; Bărbătuș al caprei domestice, al caprei negre și al căprioarei; Bărbat care poartă cioc, barbă; Bărbat (mai ales bătrân) desfrânat; Poreclă dată grecilor de români și de alte popoare balcanice. Există la români și ca nume de familie)
  327. Țăpilă (epitet, după substantivul augmentativ Țepilă, format din Țep cu sensul de Ghimpe, spin, păr aspru, țeapă. Există la români și ca nume de familie)
  328. Țâbilichi/Țibiliche (epitet, după verbul regional A țipeli, cu sensul de A duce, a căra din greu. Presupunem forme mai vechi: Țipeliche, Țipiliche. Se atribuie persoanelor care aburcă în spate și cară poveri, cărăușilor. S-ar putea să fie apropiat de numele de familie românesc Tibilichi)
  329. Țâburcă (metraforă, după substantivul regional Țâbârcă, cu sensul de Vin din tescovină. Există la români și ca nume de familie, în formele Țâburcă și Țâbârcă)
  330. Țânțari (metaforă, după substantivul Țânțar, cu sensul de Insectă din ordinul dipterelor, cu corpul și cu picioarele lungi și subțiri, cu aripi înguste, ale cărei larve se dezvoltă la cele mai multe specii în ape stătătoare, iar adulții se hrănesc cu sânge, unele specii transmițând prin înțepături frigurile palustre, altele, în stare larvară, atacând culturile de ciuperci, varză, grâu etc. (Culex). Trimitere la talia mică)
  331. Țâstari (epitet, după substantivul regional Țâstar, cu sensul de Popândău, poponete, gorlan, gurlan, șuiță, cârtiță, pință, chițoran, țânc. Cu sens depreciativ se atribuie de obicei persoanelor zgârcite (ca un țâstar).)
  332. Țâști (epitet expresiv, după interjecția onomatopeică Țâști! (Țuști!, huști!, bâști!, țâbâști!, vâști!, smâc!) care se folosește pentru a sugera mișcarea bruscă și precipitată a unei ființe sau pentru a reda zgomotul produs de o asemenea mișcare și având sensul inițial de a reda izbucnirea bruscă sau ieșirea cu putere a unui lichid sau gaz printr-o deschizătură îngustă; a erupe; a izbucni; a țâșni)
  333. Țibirichi/Țâbiriche (are aceeași rădăcină cu numele de familie Țâbârnă, Țăbârnă)
  334. Țoca (epitet expresiv, după onomatopeicul Țoc!, Cuvânt care imită zgomotul produs de un sărut sau de supt. Din aceeași familie cu verbul A țuca. Țoca! este și cuvântul cu care se cheamă porcii la mâncare)
  335. Țugui (epitet, după substantivul Țugui, cu sensul de Vârf de deal sau de munte; creștet, pisc; (prin generalizare) Vârful ascuțit sau alungit al unor obiecte sau părți ale corpului (cap, buze, căciulă, opinci, stog, acoperiș); Țuguitură, țuțui; Soi local vechi de viță de vie; Vinul produs din strugurii din acest soi de viță de vie. Se atribuie de obicei persoanelor care au capul țuguiat sau care au obiceiul de a-și țuguia buzele. Cuvânt autohton, presupus din substratul limbii române. Există la români și ca nume de familie)
  336. Țușcu (metaforă, forma de masculin după Țușcă, cu sensul de Varietate de oaie înrudită cu oaia țurcană, dar de cele mai mici dimensiuni; oaie pipernicită)
  337. Țuțu (metaforă, după substantivul Țuț, cu sensurile regionale de Proeminență sau excrescență cărnoasă; chică, percică; țugui. Ca adverb, Țuț înseamnă Păcălit, tras pe sfoară. Creație expresivă, care se bazează pe ideea de „ascuțit”. Imaginea trebuie să fie aceea de bot, ca în expresia cu buzele umflate, sau a pune cioc „a înșela”. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană. Există la români și ca nume de familie)
  338. Țuțurache (diminutiv după epitetul Țuțur, aici cu sensul de Mândru, Fălos sau A țuțura, cu sensul de A trage de păr sau de urechi. Substantivul Țuțur provine din Țuț. Susceptibil de a fi adus din aria transilvană)
  339. Udadá (construcție onomatopeică afirmativă, din U, da, da!, cu sensul de O, bineînțeles, desigur, devenită tic verbal)
  340. Uragan (epitet, după substantivul Uragan, cu sensul de Ciclon tropical, caracterizat prin vânt foarte violent și ploaie torențială, care aduce distrugeri mari; vijelie; Vânt violent însoțit de ploaie; Forță distrugătoare; Declanșare bruscă și puternică de sentimente, pasiuni etc. Se atribuie de obicei unor persoane năvalnice, impetuoase, virulente, care se dezlănțuie ușor)
  341. Ursu (metaforă, după substantivul Urs, cu sensul de Animal mamifer omnivor cu trupul masiv, acoperit de o blană brună-negricioasă sau roșcată, cu botul ascuțit și cu coada scurtă; Boț de mămăligă cu brânză la mijloc; (regional) Fiecare dintre grinzile longitudinale ale unui pod de lemn; Fiecare dintre stâlpii care susțin talpa prispei la casele țărănești. Se atribuie ca metaforă persoanelor corpolente și puternice fizic. Ca epitet se atribuie unui om greoi, ursuz, nesociabil, care duce un mod de viață retras. Există la români și ca nume de familie)
  342. Vanderlei (după numele olandez Van der Leij sau Van der Ley)
  343. Varză (metaforă, după substantivul Varză, cu sensul de Plantă legumicolă bienală din familia cruciferelor, cu frunze mari, groase și ondulate, care se învelesc unele pe altele formând o căpățână compactă, folosită în alimentație (Brassica oleracea). Există la români și ca nume de familie)
  344. Vărzoi (metaforă, augmentativ masculin după Varză, cu sensul de Plantă legumicolă bienală din familia cruciferelor, cu frunze mari, groase și ondulate, care se învelesc unele pe altele formând o căpățână compactă, folosită în alimentație (Brassica oleracea). Există la români și ca nume de familie)
  345. Vârlan (epitet cu sensul de Iute, aprig, violent, vioi sau metaforă după Vârlan cu sensul de zvârlugă, grindel, moină, molan, molete, adică Un pește mic, de aproximativ 10 centimetri lungime, și vioi, cu trup cilindric, înrudit cu țiparul, cu care se și confundă (cobitis barbátula). Există la români și ca nume de familie)
  346. Vârvara (matronim, după o strămoașă pe nume Există la români și ca nume de familie)
  347. Vrăghioi (metaforă, după substantivul Vrăbioi, pronunțat regional, cu sensul de Bărbătușul vrabiei, vrăbete, cioclete; vrabie mai mare, care este o pasăre mică cu penele de culoare brună împestrițate cu negru, cu pântecele cenușiu, cu ciocul scurt, conic și cu coada trunchiată (Passer clomesticus). Format din Vrabie + -oi. Se atribuie de obicei persoanelor mici de statură, sprintene, care nu se dau prinse și par mai tinere decât sunt în realitate. Există la români și ca nume de familie)
  348. Vulpe (metaforă, după substantivul Vulpe, cu sensurile de Mamifer carnivor sălbatic, de mărimea unui câine, cu blana roșcată, cu coada lungă și stufoasă, cu urechile ascuțite și cu botul îngust; vulpoaică (Vulpes vulpes); Dar în bani sau în vin pe care, după datina de la nunți, mirele, dacă este din alt sat, este obligat să-l dea flăcăilor din satul miresei; Soi de strugure cu ciorchinele lung, cu boabele rare, dulci, de culoare roșiatică; Ferestruică în acoperișul caselor țărănești, prin care iese fumul din pod; Persoană abilă, șireată, hâtră, vicleană. Există la români și ca nume de familie)
  349. Zaharica (patronim, după numele diminutivat al unui strămoș Zaharie/Zaharică. Există la români și ca nume de familie)
  350. Zămos (metaforă, după substantivul regional Zămos, cu sensul de Fruct mare, globulos sau oval, neted sau sgrăbunțos, cu miezul suculent, dulce, de o coloare albă sau galbenă al unei plante din familia cucurbitaceelor, cu tulpina întinsă pe pământ și acățătoare prin cârcei (Cucumis melo); Pepene galben)
  351. Zeaca (patronim, după numele Zecu și variantele sale feminine Zeaca și Zeca, astăzi pierdute în localitate, dar existente la români ca nume de familie)
  352. Zeahaur/Azeahaur (după numele americano-britanic Eizenhauer)
  353. Zgariopa (matronim, susceptibil de a fi adus din aria balcanică, format după numele feminin Scariopa, probabil una dintre strămoașe. Scariopa ˂ Iskariopah = Iscarioteanca. Etimologic unii îl derivă din ebraicul is qeriyot, cu sensul de un om/o persoană din Cheriot sau Carioth, Qeriyyoth, oraș situat în sudul Iudeei, aproape de Hebron)
  354. Zmațchi (formă ușor coruptă fonetic după numele de familie slav Smațki/ Smacky/Смацки, în traducere însemnând Gustos, delicios, savuros, cu șmagă. Se întâlnește la bulgari, polonezi, sârbi, ucraineni. Este posibil să fi fost adus din aria balcanică)
  355. Zorca (epitet, după substantivul regional Zorcă/Zoarcă, cu sensul de Zoaie; Ciorbalâc = mâncare proastă cu prea multă zeamă în loc să fie mai scăzută; Zemurcă, zeamă lungă (udătură) proastă. Se atribuie de obicei persoanelor neîngrijite și murdare. Există la români și ca nume de familie)

CLASIFICAREA PORECLELOR DUPĂ CATEGORII:

Animale: Băbană, Bou, Broscoi, Buhai, Bursuc, Calu, Capră, Dolca, Guzgan, Haliță, Iapă, Iepuraș, Lupu, Macaca, Mâță, Moimâță, Motan, Porcu, Scrofoi, Șiorichilă, Șopârlă, Țap, Țâstari, Ursu, Vulpe

Augmentative: Boloaie, Boșoalcă, Broscoi, Burdulea, Cacioi, Ghijoi, Mogorogea, Nicoțoi, Pampoi, Rățoi, Rânzoi, Scrofoi, Șiorichilă, Târtoaie, Țăpilă, Vărzoi, Vrăghioi

Apartenență etnică: Cabariche, Grecu, Jidan, Rusca, Tărăruș, Turcu, Țiganca

Apartenență locală: Pelneanu

Calități fizice: Botosu, Buzatu, Buzilă, Ciombea, Cionteleț, Fârț, Ghebosu, Mutu, Nas-cartoșca, Ochiosu, Paiu, Peltică, Șchiopu, Știrbu

Calități sufletești: Nederiță, Debilaș, Pârău, Sufletu

Compuse: Anica-Țiganca, Baba-Anița, Bacatunda (Baca + Tunda), Bortă-n-cap, Cacă-oală, Cacă-râpă, Cacă-polog, Cacă-sandală, Cacă-tren, Crinu-mamei, Dombâta (Dom + bâta), Harcea-Parcea, Hârța-Pârța, Înghite-cur, Înzâși (Îmi + zici), Liuba-Rusca, Mama-mea, Marin-Iancu, Mărița-Rusca, Mân-căruța, Nas-cartoșca, Nitapaia (Nita + Pali + a), Pârț-un-fâs, Ștefăneancu (Ștefan + Iancu), Tania-Rusca, Titi-Moisă, Taie-vacă

Culori: Băleanu, Fona, Galben, Roibu, (posibil) Soca, Surelu, Suru  Entopice: Pârâu

Diminutive: Bâzâică, Brânzică, Bucică, Cabariche, Cănuță, Cătărel, Ciobilică, Ciombalică, Cionteleț, Ciorneica, Cosorel, Cucoșel, Debilaș, Dogăraș, Durică, Gugică, Iepuraș, Lăpțică, Lopățică, Opărici, Păsărel, Păsărică, Pățică, Peltică, Sărămurică, Spirache, Tărăruș, Teleuță, Tocică, Țuțurache, Zaharica

Fenomeme ale naturii: Brumă, Buriz, Fulger, Potop

Insecte: Checheriță, Gâza, Greier, Țânțari

Obiecte, instrumente sau mecanisme: Bocica, Boroagă, Căleap, Cănuță, Câlț, Cârlig, Ceainic, Driche, Drug, Gugică, Lopățică, Soca, Sulă, Șaibă, Ștecher, Ștob, Tărmale

Ocupații și meserii: Călangea/Calancea, Cobzărița, Cotari, Covaliu, Faur, Herariu, Perjari, Pescariu, Preoteasa,

Onomatopeice: Bâcu, Bâșta, Bâzâică, Cofâști, Confâr, Fârnea, Geas, Hababa/Hababai, Hârța/Hârța-Pârța, Ñioarcă/Mioarcă/Miorculeasa, Oaha, Pârț-un-fâs, Târtoaie, Tranche, Țâști, Țoca, Udada

Păsări: Bâtlan, Boboc, Ciorăte, Cocoreanu, Cucoș, Cucoșel, Curcă, Curcan, Fâsa, Gaia, Lișcă, Păsărel, Păsărică, Păsăroiu, Prigaia, Rățoi, Vrăghioi

Personaje istorice: Borman, Bush, Eizenhauer, Gorbaciov, Chopin, Ștefan cel Mare, Van der Ley

Pești: Baboi, Chișcari, Icre, Lăpțică, Plătică, (posibil) Sulă, Știucă, Vârlan

Ticuri verbale: Imposibil, Înzâși, Mama-mea, Mân-căruța, Misio, Outi, Taiso, Udada

Vegetale: Bostan, (posibil) Cârlig, Chiperi, Crinu-manei, (posibil) Ghioc, Leacea, Leuștean, Paiu, Patlagică, (posibil) Țugui, Varză, Vărzoi, Zămos

Bibliografie:

A kalotaszegi Magyarbikal népnyelvének névszótövei

Andrei Maria, Antroponimia și conotația lingvistică, Timișoara, Editura Mirton, 1998

Aurelia Bălan-Mihailovici, Dicţionar onomastic creştin. Repere etimologice şi martiriologice, Bucureşti, Editura Minerva, 2003

Bucă Marin, Dicționar de epitete al limbii române, editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985

Candrea, I-A., Densusianu, Ov., Dicţionarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A – putea), Editura Paralela 45, Bucureşti, 2003

Cândea Ranta Florica, Macea – Vatră, chipuri, rânduieli, editura Gutemberg Univers, Arad, 2013

Ciorănescu Alexandru, Dicționarul Etimologic al Limbii Române, editura Saeculum I. O., București, 2001

Constantinescu N.A., Dicționarul Onomastic Românesc, editura Academiei Republicii Populare Române,  București, 1963

Cosniceanu Maria, Dicţionar de prenume şi nume de familie purtate de moldoveni, ediţia a II-a revăzută şi completată, Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova, Institutul de Lingvistică, Chişinău, 1993

Dicţionar de frecvenţă a numelor de familie din România vol. 1, A-B, (coordonator Teodor Oancă), editura Universitaria, Craiova, 2003

Dicționarul Explicativ al Limbii Române, București, 1984

Dicţionarul toponimic al României. Oltenia, Craiova, Ed. Universitaria (coordonator Gheorghe Bolocan), vol. I, 1993, vol. II, 1995, Vol. III, 2002, vol. IV, 2003.

Gálffy Mózes, A kalotaszegi Magyarbikal népnyelvének névszótövei, Kolozsvár

Gheorghe Bulgar – Gheorghe Constantinescu, Dicționar de arhaisme si regionalisme, vol. I-II, editura Saeculum, București, 2013

Iorgu Iordan, Dicţionarul numelor de familie româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.

Mică enciclopedie onomastică, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1975

Nagy Jenő, Család- Gúny- és Ragadványnevek a Kalotaszegi Magyarvalkón, Kolozsvár 1944 (Nagy Jenő, Nume de familie și porecle de batjocură la Văleni, în ținutul Calotei, Cluj, 1944)

Papahagi Tache, Dicționarul dialectului aromân, general și etimologic, București, 1963

Sántha Attila, Székely Szótár, Zelegor Kiadó, 2009 (Sántha Attila, Dicționar secuiesc, editura Zelegor, 2009)

Vasile Frăţilă, Cercetări de onomastică şi dialectologie, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2004

Vinereanu Mihai, Dicționarul Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, 2008

 


CETĂȚEAN DE ONOARE AL COMUNEI NATALE CRIHANA VECHE, CAHUL

Decembrie 13, 2014

În ziua de 9 decembrie 2014, Consiliul local Crihana Veche a decis cu unanimitate de voturi să-mi acorde titlul de cetățean de onoare al localității, decizie care nu doar îmi face cinste, dar mă obligă să perseverez în continuare în a sprijini exemplar comunitatea din localitatea în care m-am născut acum aproape jumătate de secol.

Fetele de la Crihana

Crihanenii


Decalogul de la Londra sau despre Găgăuţă care nu este găgăuz

Septembrie 10, 2009

Ipotetica unire cu Republica Moldova luată la bani mărunți” este titlul editorialului publicat de jurnalistul Petru Clej de la Londra în ultima ediţie a revistei electronice internaţionale “Acum”. La 9 septembrie materialul a fost preluat la Chişinău, fără nici un fel de manşetă introductivă sau comentariu, de o singură publicaţie, “Timpul”.

attention_manipulationSemnatarul materialului prezintă publicului un fel de Decalog interogativ. Să-i zicem Decalogul de la Londra. El cuprinde zece întrebări adresate “celor care propun unirea” de către un personaj care declară că are “un interes special pentru Republica Moldova”. Autorul Decalogului cu pricina ne avertizează că “aceste întrebări se referă la chestiuni foarte serioase şi escamotarea lor nu ajută nimănui”, rugându-i “pe cei care vor răspunde acestor întrebări să abandoneze din start clişeele naţionaliste şi acuzaţiile de tip „trădător”, „agent al ruşilor”, „vândut” şi alte calificative de acest gen şi să discute despre România şi R. Moldova din anul 2009, nu de Basarabia anului 1918”.

De fapt, poziţia domnului Clej este clară şi univocă, iar întrebările dumnealui sunt în mare parte retorice. Unele au mai fost formulate şi cu alte ocazii. Cred că cei mai mulţi cititori au luat act cu calm de punctul de vedere al autorului asupra “ipoteticii uniri cu Republica Moldova”. Am văzut că absolut nimeni Citește în continuare »