CONGRESUL ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI. CUM TREBUIE SĂ FIE ȘI NU ESTE

Iunie 28, 2016

Congresul Romanilor de Pretutindeni

Congresul Românilor de Pretutindeni, convocat anul acesta pentru prima oară, a atras atenția milioanelor de români transfrontalieri, în principal a celor din jurul actualelor frontiere și Balcani și a determinat o serie de nemulțumiri întemeiate.

Prevederea articolului 7 al Legii nr. 299/2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni a fost aplicată abia în 2016, cu o omisiune de 9 ani, după criterii, principii și metode necuprinse în lege și nici presupuse de aceasta.

Prima nemulțumire întemeiată a comunităților românești din jurul granițelor și Balcani ține de încălcarea de către organizatorii Congresului a principiilor proporționalității și reprezentativității. Românii de pretutindeni acuză absența unor criteriilor unice, corecte și clare înscrise într-o logică democratică. Componența Congresului convocat acum nu este nici reprezentativă și nici proporțională, susțin voci reprezentative ale românilor de pretutindeni. Membrii Congresului nu sunt nici aleși, nici delegați, ci autopropuși/automandatați, pe baza unei proceduri de contract personal între aceștia și niște susținători semnatari de liste.

Acest Congres trebuia organizat încă acum 8 ani. Criteriile organizării lui trebuiau să fie cele ale reprezentativității și proporționalității, astfel încât membrii Congresului să aibă mandat egal și reprezentativ. Acest fapt derivă din sintagma ”românii de pretutindeni” din articolul 7 al Legii privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, care, prin folosirea formei articulate a substantivului ”românii” presupune implicit reprezentativitatea membrilor Congresului în raport cu toți românii din afara frontierelor, nu doar în raport cu câteva grupuri ad-hoc de susținere sau de semnatari de circumstanță. Același fapt presupune implicit și ca legiuitorul român să stabilească o repartiție a numărului de mandate (locuri în Congres) pentru diferite regiuni din afara frontierelor locuite de români de pretutindeni, lucru care nu s-a făcut.

Analogiile se impun. Mai multe state din Europa și din lume au organisme similare. În toate cazurile, fără nicio excepție, organismele pentru conaționalii/coetnicii transfrontalieri respectă principiile și criteriile reprezentativității și proporționalității. Să aducem în atenție doar un exemplu de bună practică în domeniu, cel francez.

Adunarea Francezilor de peste Hotare (L’Assemblée des Français de l’étranger) este organizată în baza Legii (nr. 2013-659 din 22 iulie 2013) cu privire la reprezentarea Francezilor stabiliți în afara Franței (Loi relative à la représentation des Français établis hors de France). Numărul francezilor de peste hotare este estimat la 3,5 milioane. Criteriul reprezentativității este cuprins chiar în titlul legii și este dezvoltat și concretizat în textul acesteia. Adunarea Francezilor de peste Hotare este organizată în baza scrutinelor convocate o dată în patru ani în 15 circumscripții electorale care țin cont de numărul de francezi extrafrontalieri din diverse state și regiuni ale lunii, astfel încât cei 90 de membri aleși ai Adunării să fie reprezentativi și să aibă mandat egal.  În funcție de numărul de francezi din fiecare dintre cele 15 circumscripții electorale, în fiecare caz aparte legea prevede un număr concret de locuri în Adunare rezervate. Exemplificăm: 1) Canada – 4 locuri; 2) SUA – 7 locuri; 3) America latină și Caraibe – 7 locuri; 4) Europa de Nord – 8 locuri; 5) Benelux – 6 locuri; 6) Germania, Austria, Slovacia, Slovenia și Elveția – 11 locuri; 7) Europa centrală și de răsărit (inclusiv Rusia) – 3 locuri; 8) Europa de Sud – 5 locuri; 9) Peninsula iberică – 6 locuri; 10) Africa de Nord – 7 locuri; 11) Africa occidentală – 4 locuri; 12) Africa centrală, australă și orientală – 5 locuri; 13) Asia centrală și Orientul Apropiat – 4 locuri; 14) Israel și teritoriile palestiniene – 4 locuri; 15) Asia și Oceania – 9 locuri (Anexa la articolele 25 și 32 ale legii, intitulată Delimitarea circumscripțiilor electorale și repartiția locurilor / Délimitation des circonscriptions électorales et répartition des sièges).

Legea stabilește că Adunarea Francezilor de peste Hotare se convoacă de cel puțin 2 ori pe an. Articolul 10 al legii prevede că:  ”În fiecare an, Guvernul îi prezintă Adunării Francezilor de peste Hotare un raport privind situația francezilor stabiliți în afara Franței și politicile desfășurate în privința lor. Acest raport se referă în special la: 1) Învățământul francez, inclusiv învățământul bilingv francofon în străinătate; 2) Protecția socială și acțiunile sociale; 3) Formarea și însușirea profesională; 4) Securitatea francezilor stabiliți în afara Franței; 5. Susținerea antreprenoriatului francezilor stabiliți în afara Franței și acțiunile desfășurate pentru favorizarea difuziunii comerciale a produselor fabricate în Franța; 6) Angajamentele internaționale privind unul dintre domeniile prevăzute în punctele 1), 2), 3) și 7) și care se referă direct la francezii stabiliți în afara Franței, precum și convențiile  care tind să evite dubla impozitare și cele referitoare la dreptul familiei care ține de Conferința de la Haga privind dreptul privat, sub rezerva prerogativelor atașate conduitei în relațiile externe ale Franței; 7) Administrația francezilor stabiliți în afara Franței. Acest raport este supus dezbaterilor în prezența Guvernului. El poate primi un Aviz al Adunării Francezilor de peste Hotare”. Totodată, articolul 12 al legii prevede că: ”Adunarea Francezilor de peste Hotare poate fi consultată de către Guvern, de către Președintele Adunării Naționale sau de către Președintele Senatului cu privire la situația francezilor stabiliți peste hotare sau cu privire la orice altă chestiune consular sau de interes general, în special cultural, educativ, economic și social care îi vizează. În aceste domenii ea poate de asemenea, din proprie inițiativă, realiza studii și adopta avize, rezoluții și moțiuni”.

Având modelul francez în față, cum ar fi trebuit organizat, prin analogie, Congresul Românilor de Pretutindeni?

Întâi de toate, pentru că România este o democrație reprezentativă, în care mandatele imperative nu sunt acceptate și declarate nule (analogie cu mandatul parlamentar, articolul 69. Mandatul reprezentativ, care prevede că Orice mandat imperativ este nul”), era necesar ca Metodologia de atribuire a mandatelor membrilor Congresului Românilor de Pretutindeni să stabilească toate criteriile aplicabile, ținând cont de categoriile de români de pretutindeni prevăzute de lege, precum și de numărul acestora.

Legea privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni definește clar noțiunea de români de pretutindeni. Aceasta cuprinde trei categorii distincte: 1. Persoanele de origine română din afara granițelor României (indiferent de modul în care aceștia sunt apelați (armâni, armânji, aromâni, basarabeni, bucovineni, cuţovlahi, daco-români, fărşeroţi, herţeni, istro-români, latini dunăreni, macedoromâni, macedo-români, maramureşeni, megleniţi, megleno-români, moldoveni, moldovlahi, rrămâni, rumâni, valahi, vlahi, vlasi, voloni, macedo-armânji, precum şi toate celelalte forme lexicale înrudite semantic cu cele de mai sus)); 2. Persoanele aparținând filonului lingvistic și cultural românesc (indiferent de cetățenia sau etnia acestora, bunăoară evrei, sași, șvabi, băieși, maghiari, secui etc.), care locuiesc în afara frontierelor României ; 3. Cetățenii români stabiliți în afara frontierelor României.

Părerea noastră este că organismul intitulat Congresul Românilor de Pretutindeni ar fi trebuit constituit pe bază de scrutin, astfel încât mandatele celor care îl constituie să fie egale și reprezentative. În acest scop, birourile permanente reunite ale Camerei Deputaților și Senatului, în colaborare cu Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, ar fi urmat să stabilească un număr rezonabil de circumscripții electorale, rezervând, în funcție de ponderea deținută de românii de pretutindeni în fiecare circumscripție, un număr variabil, dar concret de locuri în Congres.

Astfel, ar fi fost potrivită și utilă organizarea scrutinului pentru Congres în următoarele circumscripții electorale: 1) Republica Moldova, 2) Ucraina, 3) Ungaria, 4) Serbia, 5) Bulgaria, 6) Albania, Grecia și Republica Macedonia, 6) Austria, Germania și Europa de Nord, 7) Franța și Europa Occidentală, 8) Italia și Europa de Sud, 9) Spania și Portugalia, 10) Israel, Teritoriile palestiniene și Orientul Apropiat, 11) Australia, Noua Zeelandă, Japonia și Zona Asia-Pacific, 12. SUA, 13) Canada, 14. Statele baltice, Rusia și Kazahstan, 15) Croația (pentru istroromâni, cu titlu de excepție, ca fiind grupul românesc în cea mai mare dificultate culturală, lingvistică și identitară). Desigur, este vorba doar despre un proiect de configurare teritorială, legiuitorul român fiind liber să stabilească cât se poate mai potrivit configurația și numărul circumscripțiilor pentru alegerea membrilor Congresului, precum și numărul concret de locuri rezervat în Congres reprezentanților fiecărei circumscripții.

În cazul în care românii de pretutindeni nu dețin cetățenia Statului Român sau reprezintă grupuri cu pondere numerică insuficientă pentru constituirea de circumscripții separate (de ex. meglenoromânii sau istroromânii, ori grupurile speciale aparținând filonului lingvistic și cultural românesc, de ex. băieșii din Ungaria sau Croația, ori evreii românofoni din afara Israelului) ar fi fost potrivită rezervarea, prin analogie cu Parlamentul României în cazul minorităților etnice din interiorul Țării, a unui număr garantat de locuri pentru reprezentanții acestor grupuri specifice de români de pretutindeni aflați în dificultate culturală și identitară. Este corect și onest să le aplicăm minoritarilor români din afara frontierelor României un tratament egal cu cel aplicat minoritarilor alogeni din interiorul frontierelor.

Nu există niciun argument valabil pentru ca un asemenea model, care funcționează cu succes în democrațiile europene în cazul conaționalilor de peste hotare, să nu fi fost aplicat de către Parlamentul nostru de la București.

Faptul că actualii membri ai Congresului Românilor de pretutindeni nu dețin nici mandat egal și nici reprezentativ, care să fi rezultat dintr-un scrutin, lasă loc pentru discuții pe marginea naturii mandatului deținut de aceștia, susceptibilă de a fi imperativă și contractuală, întrucât a fost încredințat de un număr aleatoriu și redus de persoane care și-au depus semnăturile pe niște liste neverificate și nepublicate. De principiu, nu suntem împotriva listelor de susținere, dar, prin analogie cu alte cazuri prevăzute de legislația României, acestea ar fi putut fi acceptate doar ca procedură preelectorală.

Am vorbit despre reprezentativitate legitimă și ilegitimă, reală sau fictivă, întrucât Metodologia privind organizarea alegerii delegaţilor la Congresul Românilor de Pretutindeni operează formal cu noțiunea de reprezentanți legitimi”: ”Consiliul Românilor de Pretutindeni, organ cu caracter de reprezentare, care reuneşte reprezentanţii legitimi ai românilor de pretutindeni(art. 3), doar proclamând reprezentativitatea, fără să-i asigure temei real. ”Reprezentativitatea” invocată formal de Metodologie este una fictivă (convențională, ireală, simulată). Vom observa că, tocmai pentru motivul că Metodologia a exclus principiul și criteriul reprezentativității și proporționalității, peste 99% dintre românii din afara frontierelor României au răspuns prin boicot, neparticipând la procedurile stabilite de ea.

Oricine poate constata că actualii membri ai Congresului nu sunt reprezentanți legitimi ai românilor din afara frontierelor României. Ei dețin doar un mandat imperativ și inegal, încredințat, într-un soi de procedură contractuală, exclusiv de cei  care și-au depus semnăturile în susținerea lor (sub 0,5% din ansamblul românilor de pretutindeni). Ei sunt doar delegați contractuali ai celor care și-au depus semnăturile. Un asemenea tip de mandat este nereprezentativ.

În consecință, Congresul Românilor de Pretutindeni constituit anul acesta nu se poate înscrie logic și organic în Statul Român, care, prin definiție, este o democrație reprezentativă, nu una imperativă. Niciun mandat reprezentativ în Statul Român nu poate fi emanația unei liste de semnături. 

Orice mandat care se dorește reprezentativ trebuie să fie realmente reprezentativ.

Asistăm la o contradicție în termeni. Aceasta va trebui depășită prin convocarea unui nou Congres pe baza principiilor și criteriilor valabile în Statul Român pentru orice organ sau for reprezentativ. Nu va fi nimic grav dacă se va organiza un nou Congres reprezentativ al Românilor de pretutindeni.

Congresul Românilor de Pretutindeni nu poate și nu trebuie să fie o entitate fictivă sau contestabilă în Statul Român și nici emanația unui număr totuși mic de entități ad-hoc (grupuri de susținere sau semnatari de circumstanță).

Sunt convins că majoritatea covârșitoare a românilor din afara frontierelor României simt și gândesc la fel.

Vlad Cubreacov,

Președinte al Asociației ”Răsăritul Românesc”


O CARTE CARE M-A ÎNTRISTAT

Iunie 23, 2015

Afis Aromanii

Astăzi a avut loc la Chișinău lansarea volumului ”Aromânii pretutindeni, nicăieri” (ediția a II-a, 607 pagini) de Nicolas Trifon apărută la editura CARTIER. Autorul a fost prezent la această lansare. Am onorat invitația și am luat cuvântul, așa cum fusesem anunțat.

Am fost singurul care a vorbit în răspăr cu autorul și cu ceilalți vorbitori. În mod evident, nu am fost măgulitor cu autorul și nici nu am putut accepta ideile-forță care traversează volumul de la prima până la ultima pagină. Lectura acestei cărți mi-a provocat multă tristețe și m-a făcut să reflectez din nou nu doar asupra tematicii aromâne, care este una dintre cele predilecte pentru mine, ci, mai ales, asupra onestității intelectuale, asupra manipulării prin scris și asupra diversiunii politice pe plan cultural la români.

Obiectiv vorbind, cartea semnată de Nicolae Trifon este, sub aspect informativ, una perfect compilativă. Ea nu aduce niciun element nou față de ceea ce au scris alți autori, iar sub aspect interpretativ cuprinde un număr destul de mare de speculații și sofisme, otrăvind dezbaterea cu idei îndreptate împotriva Statului nostru național și a națiunii noastre. Oricine a citit și alte cărți despre aromâni, scrise înaintea celei semnate de Nicolas Trifon, poate judeca contextual această carte, nu izolat, și, cu atât mai mult, nu dulceag-sentimental.

În cartea sa, Nicolas Trifon se dedă unor excese pe plan intelectual și face dovada unei vanități de grup care ne aruncă în perplexitate. Cartea sa suferă de instabilitate în logica afirmațiilor, care, fiind de cele mai multe ori contradictorii, sunt subordonate unui singur scop urmat obsesiv: aromânii nu sunt înrudiți național cu nimeni, ei nu nu au nevoie de rude etnice, căci particularismul lor este suficient și egalează simetric orice altă identitate, mai cu seamă pe cea românească.

Opunându-se ideii de Stat, în general, și ideii europene de Stat înrudit (Kin-state, Etat-parent), Nicolas Trifon se plasează în relație de contradicție cu principalele documente ale Consiliului Europei în materie de minorități naționale, refuzându-le astfel aromânilor, din start, într-o logică vădit păguboasă, orice drept de a fi recunoscuți vreodată oficial ca minoritate națională în statele lor de origine, singura posibilitate pe care le-ar putea-o rezerva fiind, cel mult, cea de ”grup folcloric” (cum e cazul în Grecia) sau de ”grup etnic” (Cum e cazul în Albania). Citindu-i cartea, înțelegi că singurul stat național în care Nicolas Trifon i-ar vrea recunoscuți pe aromâni ca minoritate națională este România (pe care nu ezită să o acuze în mod repetat și gratuit de ”trădare” a aromânilor), tocmai pentru a demonstra că aromânii nu ar fi deloc înrudiți național, etnic, lingvistic și cultural cu dacoromânii.

Astfel, cartea ni se prezintă ca fiind lipsită de o normală decență și consecvență intelectuală, menținându-se în zona speculațiilor și a gesticulațiilor formaliste, nefiindu-i străină sofistica.

Pe de altă parte, Nicolas Trifon ne vorbește despre particularismul aromânilor din Grecia, stat în care locuiesc majoritatea confraților noștri sud-dunăreni, precizând că acesta constă, potrivit lui, în ”revendicarea până la paroxism, uneori în ciuda bunului-simț, a grecității lor încă din Antichitatea îndepărtată”.

Ca fond de idei cartea semnată de Nicolas Trifon consună cu teoria moldovenistă a lui Mohov care susținea că moldovenii și românii ar fi două națiuni distincte, dar care au strămoși comuni, pe volohi. Nicolas Trifon susține un fals similar, cum că aromânii și românii ar fi două națiuni distincte, chiar dacă ar proveni și unii și alții de la valahi, valahi pe care îi prezintă ca pe o nație dispărută de mai multe secole pe undeva prin Bulgaria. Asemenea idei subțirele și otrăvite, crede cineva că le sunt utile aromânilor aflați în dificultate culturală, lingvistică și identitară în statele lor de origine? Și la ce le servesc aromânilor atacurile nedrepte și veninoase împotriva Statului național Român, pe care Nicolas Trifon îl pune în antiteză cu aromânii?

Convingerea mea fermă este că aromânii, aflați în dificultate culturală în cele patru state balcanice de origine (Grecia, Albania, Republica Macedonia și Bulgaria) și amenințați cu stingerea, trebuie salvați, dar nu cu prețul contrapunerii lor nouă, dacoromânilor, care le-am fost și le suntem alături.

Am promis să revin cu marginalii și mă voi achita de obligație de îndată ce-mi va permite timpul. Deocamdată voi aduce în prim-plan doar câteva mici detalii despre autor și câteva pasaje din carte, culese aleatoriu, pentru ca cititorii acestui blog să-și facă o cât de mică părere înaintea comentariilor mele.

Autorul, Nicolas Trifon, născut la București, în 1949, a mai publicat, cu referire la aromâni, ”Les Aroumains, un cas de figure atypique”, ”Les Aroumains en Roumanie depuis 1990: comment se débarasser d’une (belle)-mère patrie devenue encombrante” (”Aromânii din România după 1990: cum să ne descotorosim de o patrie-mamă (vitregă) devenită împovărătoare”),  în Revue d’études comparatives Est-Ouest, nr. 38-4, 2007, ”Unde este Aromânia?”, în revista Europa, nr. 8, 2011, și ”Les Aroumains, un peuple qui s’en va” (”Aromânii, un popor care e pe ducă”). Volumul ”Aromânii pretutindeni, nicăieri” a apărut și în sârbo-croată, în 2009, autorul anunțând că urmează să apară și în albaneză. Militant libertar în Franța (Coordination/Organisation Combat anarchiste), Nicolas Trifon a fost angajat în diverse mişcări anarhiste, între anii 1983 şi 1991, a dirijat „Iztok”, revista anarhistă despre ţările de Est.

Prezentându-se ca aromân, Nicolas Trifon nu cunoaște suficient și, astfel, nici nu vorbește dialectul istoric aromân, preferând să se exprime în româna literară sau în franceză.

Autograful acordat astăzi de autor: ”Domnului Cubreacov cu toată stima pentru interesul pe care îl manifestă de ani și ani pentru aromâni independent de divergențele care pot exista între noi. Nicolas Trifon”.

***

Fragmente din volumul ”Aromânii pretutindeni, nicăieri”. Sublinierile cu gras îmi aparțin.

”Aromâna este o limbă sau un dialect? Aceasta se va decide urmând cursul firesc al lucrurilor. În realitate, în multe dintre cazurile ”litigioase” de același tip ca și cel care ne interesează aici, criteriile extralingvistice (istorice, culturale, funcționale) au prevalat, în cele din urmă, asupra criteriilor lingvistice (genetice, structurale, de subordonare) când era vorba de atribuirea statutului de limbă vreunui idiom. Rațiunile pentru care aceasta (încă) nu s-a produs în cazul aromânilor nu sunt nici pe departe doar lingvistice”. (pag. 52)

Este evident că școlile românești reprezentau mai curând un handicap, în primul caz. De ce să începi studiile într-o limbă pentru a le continua în alta? În cel de-al doilea caz, ele prezentau o atracție sigură”, (pag. 230)

”În cele mai multe dintre cazuri, aromâna era, într-adevăr, predată în primele clase, iar diversele inițiative culturale au generat, de multe ori, rezultate edificatoare, deși modeste. Aceasta se datorează mai ales tenacității profesorilor și intelectualilor proveniți deseori din școlile românești și preocupați de menținerea și de valorificarea elementului aromânesc” (pag. 234).

”Pe de altă parte, orientarea spre România, țară situată într-o zonă culturală și istorică foarte distinctă, constituia o abatere destul de grosolană de la intențiile afișate cu privire la tradiții, moravuri, datini și obiceiuri aromânești”. (pag. 262)

Cu toate că erau dezavantajați de ostilitatea Bisericii (grecești) și împiedicați, de fapt, de legătura cu România, eforturile întreprinse de aromâni, cu concursul unor cărturari străini precum Weigang, menite să le pună în valoare patrimoniul, de cele mai multe ori legat de păstorit, nu vor fi zadarnice. Până în zilele noastre, acest patrimoniu, odată debarasat de amprentele artificiale ce se datorează influenței românești, rămâne o referință pentru aromâni indiferent de orientarea lor națională”. (pag. 264)

”Ei au reuși totuși să valorifice acest patrimoniu aromânesc (distinct, în multe privințe, de patrimoniul românesc), chiar dacă nu-l prezentau, formal, ca atare”. (pag. 264)

”Atât problema tangențelor cu cultura greacă, cât și cea a implicațiilor pe care le-a avut romanitatea limbii și specificitatea istoriei aromânilor au fost, de asemenea, abordate și tratate într-o optică exclusiv națională și pe fundalul unui conflict cvasineîntrerupt dintre două state, Grecia și România. Într-o primă fază naționaliștii aromâni au avut câștig de cauză, punându-i la zid pe aromânii care le erau ostili, manifestau reticențe sau nu credeau în noul curs pe care erau îndemnați să-l urmeze”. (pag. 270)

”Putem vedea și azi cum descendenți din familiile aromânești emigrate din Grecia în România, uneori din rațiuni naționale, continuă să acorde preferință prenumelor elene și nu se ofuschează dacă trec drept greci, ba dimportivă”. (pag. 276)

”Totul indică faptul că, la aromâni, rațiunea practică a predominat mereu, în ultima instanță, asupra rațiunii naționale”. (pag. 277)

”din punct de vedere cultural, aromânii erau mai aproape de greci”. (pag. 286)

Accederea la o conștiință națională românească implică revizuirea imediată și pe alocuri radicală a conștiinței comunitare aromânești pe care elenismul o afecta mai puțin, chiar dacă el lasă să se întrevadă perspectiva abandonării ei într-un viitor îndepărtat.” (pag. 288-289).

”în multe cazuri ”grecomanii” au păstrat mai bine limba și obiceiurile decât ”patrioții””. (pag. 289)

”aderarea la românism, pornind în special de la criteriul lingvistic, implica intervenții și revizuiri menite să alinieze aromâna la română” (pag. 289)

Ar fi oarecum deplasat să ne pronunțăm asupra sincerității unui personaj precum Apostol Margarit (1834-1903), după cum face autorul pasajului pe care l-am citat mai sus, Victor Berard”. (pag. 294) ”Din punct de vedere politic, Margarit este liderul aromân care a ajuns cel mai departe, neezitând să se îndepărteze, dacă o cerea conjunctura, de calea trasată de guvernul român”. (pag. 295) ”Primul succes veritabil a fost repurtat la o lună după Congres grație presiunii diplomatice românești și mai ales manevrelor abile, desfășurate în chiar interiorul sistemului politic otoman de către Apostol Margarit, numit inspector general al școlilor românești la începutul anului 1878. Pe 12 septembrie 1878, Saffet Pașa emite un decret care acordă protecție otomană instituțiilor școlare și culturale aromânești în vilaietele Selânik, Monastir și Yanya”. (pag. 299-300) ”La drept vorbind, actul din 1905 nu constituia întru totul o premieră, deoarece decretul smuls de Apostol Mărgărit marelui-vizir în 1878 deschisese deja cale acelei recunoașteri oficiale. El confirmă de jure o situație de facto: mai mult de o sută de școli românești funcționau deja pe teritoriul otoman” (pag. 305)

”România, care și-a făcut recunoscute ”drepturile” asupra unei porțiuni a teritoriului bulgar, pe care o ocupase prin forța armelor, va înceta definitiv să facă presiuni în favoarea aromânilor” (pag. 306)

”Prin elanul de simpatie pe care îl manifestă față da aromâni în perioada 1864-1913, prin eforturile materiale pe care le face în favoarea acestora și prin inițiativele diplomatice pe care le-a avut, România constituie un caz aparte” (pag. 308)

”Intrigați de demersul românesc, observatorii nu au ezitat să se întrebe aspra scopurilor urmărite realmente de aceasta.”(pag. 308)

”Putem considera că politica românească în Balcani urmărea, în mod ”obiectiv”, scopuri diferite de cele declarate, uneori fără știrea propriilor săi promotori și actori. Oricât de ingenioase ar fi fost, calculele cu privire la intențiile ascunse și strategiile oculte ale oamenilor de stat români nu pot conduce decât la rezultate aleatorii și discutabile”. (pag. 311)

”Mai mulți observatori externi contemporani ai evenimentelor din Balcani au pus accentul pe caracterul ilogic al demersului românesc”. (pag. 311)

Statul român a adoptat un demers contradictoriu. Pe de o parte, acesta nu a afișat niciodată și nici nu a urmărit, aidoma altor state din Balcani, obiective iredentiste, mai ales din cauza (dar nu numai) necontiguității României cu teritoriile locuite de aromâni. Pe de altă parte, statul român a acționat printre aromâni ca și cum aceștia trebuiau să se integreze în România” (pag. 312).

Unanimitatea manifestată de clasa politică referitori la angajamentul statului român în favoarea aromânilor era mai mult de fațadă”. (pag. 313).

Ar fi cel puțin exagerat să considerăm că românii îi susținuseră pe aromâni pe parcursul mai multor decenii doar în scopul utilizării acestora ca monedă de schimb pentru recuperarea unei părți a teritoriului bulgar. Totodată, aceasta nu înseamnă că România ar fi renunțat la o atare soluție dacă s-ar fi ivit ocazia”. (pag. 314).

”(…) asistența materială acordată de statul român a fost constantă și chiar în creștere. Bugetul alocat era considerabil. Rațiunea unei atare constanțe, în ciuda rezultatelor puțin satisfăcătoare în domeniului școlar și al propagandei românești, dar și a multiplicării ripostelor pe plan diplomatic (în special în relațiile cu Grecia), nu trebuie căutată într-un devotament unanim și neclintit față de cauza aromânilor și nici în cinismul machiavelic al conducătorilor români”. (pag. 314)

Statul român nu s-a impacientat niciodată din cauza eșecurilor suferite în Balcani în urma sprijinului acordat aromânilor, nu a afișat obiective iredentiste și a recurs exclusiv la mijloace diplomatice, refuzând să se implice în conflictele armate din Macedonia (prin mijlocirea bandelor armate); pe de altă parte, nu a ezitat să-i abandoneze pe aromâni după războaiele balcanice în perspectiva unui modest câștig teritorial și, în același timp, pentru a evita provocarea de noi conflicte și tensiuni în regiune.” (pag. 315-316)

Comportamentul României pe durata războaielor balcanice și, după aceea, abandonarea fără scrupule a aromânilor par să se înscrie în această perspectivă pe termen mediu li lung. Considerațiunile despre duplicitatea liderilor politici români sunt secundare.” (pag. 316)

”Astfel, acea jumătate de veac, plină de peripeții, și care se apropia de sfârșit va părea, de acum înainte, drept o mezaventură națională ale cărei consecințe aromânii, dincolo de culoarea politică a acestora, le resimt până în zilele noastre”. (pag. 320)

Principala preocupare a reprezentanților României era de a-i face pe aliați să accepte noile frontiere ale țării, a cărei suprafață avea, astfel, să se dubleze. Faptul de a fi renunțat să sprijine dosarul ”compatrioților” din sud pare să fi înclinat balanța în favoarea lor în decursul negocierilor” (pag. 343)

”membrii mișcării fasciste românești, cunoscuți sub numele de legionari”. ”În mod cert, unii aromâni au jucat un rol considerabil în mișcarea fascistă românească”. (pag. 346)

”Refuzând să purceadă la anchete consecvente, statul român întreținea incertitudinea cu privire la numărul românilor din sud și acredita, astfel, în mod oficios, supraestimările vehiculate de presă” (pag. 375)

”Până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, diaspora aromânească activă în problema națională se afla în România”. (pag. 391)

 ”(…) aromânii se vor prezenta, de acum înainte, ca un popor distinct, iar România este făcută, indirect, responsabilă de lichidarea drepturilor lor, deoarece a acceptat, în 1913, ”împărțirea patriei noastre între vecini pentru o palmă de pământ”.” (pag. 401)

”Cu toate acestea, de acum înainte, este vorba de dăinuirea limbii materne, a aromânei, și nu a românei sau a altor limbi vorbite de aromâni în statele în care trăiesc. Această ”precizare” marchează o turnură considerabilă, pe care o datorăm, deopotrivă, purtătorilor de cuvânt ai exilului, începând cu Vasile Barba, principalul artizan al renașterii aromânești”. (pag. 404)

”Numeroasele lucrări, studii și articole apărute în România cu privire la problema școlară nu evocă aproape niciodată în mod explicit posibilitatea și necesitatea unui învățământ doar în limba aromână”. (pag. 405)

Separarea dintre română și aromână este tardivă, dacă ne gândim la cea dintre slava macedoneană și bulgară, imediat după al Doilea Război Mondial. Operațiunea s-a încununat rapid de succes în cazul slavei macedonene (totuși mai apropiată de bulgară decât aromâna de română) din cauza susținerii statale de care a beneficiat în contextul Iugoslaviei lui Tito, ce a acordat Macedoniei statutul de republică federativă”. (pag. 406)

”La aceasta trebuie adăugate și precauțiile față de România, luate din grija de a nu rupe legăturile și de nu înstrăina, astfel, un sprijin prețios” (pag. 409)

”Elenismul, ca și multe alte doctrine naționaliste, este, în felul său, inclusiv și, totodată, exclusiv. Ești elen – și poți deveni elen în orice moment – dacă ești ortodox, te revendici de la istoria greacă, începând din Antichitate, aperi idealurile elenismului, vorbești greaca. Aromânii din Grecia corespund de mult acestor criterii și nimeni nu ar putea să le nege calitatea de eleni.” (pag. 423)

”În epoca asistenței românești, tradiția aromânilor a fost, în mai multe rânduri, solicitată în perspectiva apropierii de îndepărtata ”țară-mumă”. Munca întreprinsă la fața locului de aromânii ieșiți din școlile românești, în cele din urmă, nu avea decât să facă și mai vizibilă distanța care separa culturile tradiționale românească și aromânească. În realitate, cultura tradițională a aromânilor este, în mod clar, mai apropiată de cea a popoarelor printre care aceștia trăiesc, mai ales de cea a grecilor, dar și a albanezilor și a slavilor macedoneni, decât de cultura românilor. Integrarea sa în folclorul național grec avea mai multe șanse de succes și a dat, până la urmă, rezultate mult mai concludente, la înălțimea mijloacelor mobilizate pentru a atinge acest scop. (…) Cu toate acestea, până în prezent, rămâne un obstacol de netrecut: limba. Astfel, școala laografică s-a decis să nu repertorieze cântece populare în aromână, acordând un loc privilegiat celor cântate în greacă de către aromâni. (…) Mai mult, sunt numite valahe pentru că aceste dansuri și cântece (în aromână, precum și în greacă) se deosebesc, în multe privințe, și de cele aparținând altor populați din Grecia de Nord.” (pag.435)

Dezbaterea și polemicile în curs de desfășurare au o triplă miză: politică, identitară și practică. Considerarea aromânilor, oricare ar fi țara în care trăiesc, inclusiv România, drept un popor aparte, implică o revizuire radicală a atitudinii și a politicii statului român în privința acestora. Pentru acesta din urmă, aromânii ar înceta să mai fie frați, despărțiți de români de o istorie ingrată, pentru a deveni un fel de veri îndepărtați, față de care ar trebui să manifeste înainte de toate, solidaritate, în numele unei înrudiri lingvistice și al unei preistorii comune, dar cu un contur difuz. În această perspectivă, aromânii ar risca să fie în pierdere, statul român fiind, în regiune, singurul dispus să ”facă ceva” pentru aromâni.”. (pag. 475)

”În absența unor rețele școlare și mediatice, aromâna se pierde în România ca și în alte părți”. (pag.476)

”În realitate, dispozițiile constituționale în vigoare în România nu sunt un obstacol pentru acordarea statutului de minoritate națională aromânilor”. (pag. 477)

”(…) ei s-au afirmat pe scena politică albaneză ca purtători ai unei limbi și ai unor tradiții particulare care îi disting, totodată, de greci, de români și de albanezi”. (pag. 485)

”ei nu aveau ce aștepta de la un stat național propriu” (pag. 505)

”Cu toate că nerealist, scenariul național, propus de statul român, răspunde, în opinia unor aromâni, acestei problematici. Ei aveau să fie dezamăgiți rapid, realizând că nu există o soluție națională posibilă pentru o problemă care nu era, până la urmă, națională” (pag. 505)

”(…) este frapant să constați, în aceste polemici, că argumentele care demonstrau de ce aromânii nu sunt români sau greci sunt mai convingătoare decât cele menite să demonstreze că aromânii sunt fie români, fie greci”. (pag. 513).


DIPLOMA DE EXCELENȚĂ 2014 ACORDATĂ PREMIERULUI ROMÂNIEI

Martie 20, 2015

Palatul Victoria 2

Asociația Răsăritul Românesc din Chișinău i-a acordat Diploma de excelență 2014 domnului Victor Ponta, prim-ministru al României, pentru susținerea concretă a Muzeului Național de Artă și a Sălii cu Orgă din Chișinău, a Teatrului ”B. P. Hașdeu” din Cahul, a Mitropoliei Basarabiei și pentru interesul arătat comunității românești din nordul Bucovinei. Diploma i-a fost înmânată domnului prim-ministru Victor Ponta în ziua de 18 decembrie 2015, la Palatul Victoria din București, sediul Guvernului României.

Palatul Victoria 3

Безымянный-1

Palatul Victoria 4

Palatul Victoria 5


APELUL FORUMULUI COMUNITĂȚII ROMÂNEȘTI DIN SUDUL BASARABIEI CĂTRE COMUNITATEA ROMÂNEASCĂ DIN UCRAINA

Iunie 17, 2014

Romanii din Ucraina 1989 si 2001

Către:

Uniunea Interregională “COMUNITATEA ROMÂNEASCĂ DIN UCRAINA”
și toate organizațiile – membri colectivi ai acesteia

Asociația Național-Culturală a Moldovenilor din Ucraina
și toate organizațiile – membri colectivi ai acesteia

Organizațiile național-culturale ale românilor/moldovenilor din Ucraina

Consiliile locale și raionale din unitățile administrativ-teritoriale cu populație majoritară românească/moldovenească (românofonă)
din regiunile Transcarpatia, Cernăuți și Odesa

Românii/Moldovenii din Ucraina

La solicitarea reprezentanților comunității românești din Basarabia Istorică, întruniți la Forumul Comunității Românești din Sudul Basarabiei azi, 15 Iunie 2014, la Ismail, în ziua comemorării a 125 de ani de la trecerea în eternitate a poetului nostru național Mihai Eminescu, liderii asociațiilor românești din regiune adresează tuturor românilor/moldovenilor din Ucraina prezentul

A P E L

Iubiți frați și surori, stimați conaționali,

Trăind în aceste clipe vremuri istorice, în urma cărora urmează ca statul nostru de cetățenie, Ucraina, să-și stabilizeze cursul de dezvoltare democratic și european și să îmbrățișeze deschis valorile statului de drept modern, comunitățile istorice românofone din Ucraina, aflându-se în mod statornic, de mii de ani, la intersecția celor mai importante căi de acces în spațiul european și balcanic și acumulând, adesea instinctiv, experiența de pașnică conviețuire cu toate etniile care înconjoară arealul românesc,

fiind o veritabilă punte de legătură și de prietenie în cadrul trilateralei interstatale Ucraina-România-Republica Moldova și având aceleași aspirații cu populația celor trei state, românitatea din Ucraina, divizată artificial, cu scopuri meschine, de autoritățile bolșevice sovietice în români și moldoveni, nu poate rămâne indiferentă față parcursul istoric al statului nostru.

Parte a poporului Ucrainei, oficial în număr total de peste 400.000 de cetățeni de naționalitate română și moldovenească, locuitorii băștinași vorbitori ai sumedeniilor de graiuri ale limbii române din Maramureșul Istoric, Nordul Bucovinei, ținutul Herța, Nordul și Sudul Basarabiei, Nordul regiunii Odesa, au în toate aceste teritorii sentimentul apartenenței la același neam, dând dovadă de unitate în port, tradiții și obiceiuri, credință strămoșească și valori spirituale și naționale comune.

În urma evenimentelor din iarna-primăvara anului curent cu aceleași sentimente am urmărit soarta și grijile românilor din Cernăuți, precum și confrații bucovineni au fost îngrijorați de soarta moldovenilor din Odesa. Ne-am susținut reciproc și în aceeași limbă ne-am rugat și încă ne mai rugăm pentru pace în țară și în familiile noastre.

Pentru implementarea reformelor statale și a sporirii procesului pașnic de democratizare a statului ucrainean avem nevoie de solidaritate în sânul societății. Pentru a fi cu adevărat parte a societății și a poporului Ucrainei avem, însă, nevoie de solidaritate între cei care sunt parte a aceluiași neam, statornici de sute de ani pe aceste pământuri.

În urma celor menționate solicităm tuturor celor a căror patrie spirituală este limba marilor înaintași Mihai Eminescu și Ștefan cel Mare să dea dovadă de cuget liber, de solidaritate și unitate națională, în beneficiul comunităților noastre istorice. Facem apel către comunitatea românilor/moldovenilor din regiunea Cernăuți, indiferent de cum se identifică aceștia, în vederea organizării la Cernăuți – capitala culturală a tuturor românilor din Ucraina, a unei reuniuni a comunităților românești/românofone din Ucraina. Indiferent de formatul întrunirii – forum/congres/conferință, manifestarea apare ca fiind una imperios de necesară mai ales în condițiile actuale de restructurare a raporturilor de coabitare dintre organele statului și societatea civilă și mai ales – reprezentanții minorităților naționale și a popoarelor băștinașe din Ucraina. Desfășurată pe parcursul verii anului 2014, manifestarea are nevoie de implicarea nemijlocită a mai multor factori organizatorici, în vederea distanțării de implicarea factorilor politici, în beneficiul tuturor destinatarilor. În acest sens, din punctul de vedere al organizării unei delegații reprezentative din regiunea Odesa, subsemnații, reprezentanți ai asociațiilor românești din regiune, vă stau la dispoziție.

Asemeni manifestărilor de solidaritate și reînnoire a ideei naționale de acum 25 de ani, odată cu revenirea la alfabetul latin al limbii române, la Cernăuți trebuie să se nască o nouă abordare a valorilor noastre naționale comune, un nou dialog dintre marile comunități istorice românofone și statul ucrainean, precum și cu statele înrudite – România și Republica Moldova.

Petru ȘCHIOPU
Președinte al Filialei regionale Odesa a Alianței Creștin-Democrate a Românilor din Ucraina

Zinaida PINTEAC
Vicepreședinte a Filialei regionale Odesa a ACDRU

Nicolae MOȘU
Președinte al Asociației Național-Culturale „VALUL LUI TRAIAN” a Românilor din raionul Tatarbunar

Anatol POPESCU
Președinte al Asociației Național-Culturale “BASARABIA” a Românilor din regiunea Odesa


AIE vrea consulat rusesc şi alte „reprezentanţe diplomatice” la Tiraspol

Noiembrie 5, 2009

Putin si LucinschiRadio Europa Liberă ne anunţă la 3 noiembrie că vicepremierul din partea AMN, Victor Osipov, responsabil cu reglementarea transnistreană în guvernul Filat, a susţinut public că Republica Moldova şi-ar putea revizui poziţia de până acum, când s-a împotrivit deschiderii unor reprezentanţe diplomatice străine la Tiraspol. “La o conferinţă de presă dedicată apropiatelor negocieri în formatul 5+2 la Viena, Osipov a comentat deschiderea unui consulat rusesc la Tiraspol. El a spus că opoziţia dură a fostei guvernări faţă de deschiderea reprezentanţelor străine în stânga Nistrului „nu împiedica marile puteri sa o facă””, comunică Radio Europa Liberă.

Victor Osipov trişează vorbind despre o „opoziţie dură” şi doar a „fostei guvernări” în chestiunea deschiderii consulatului rusesc la Tiraspol. Absolut toate guvernele Republicii Moldova, nu doar guvernarea Voronin-Lupu-Tarlev (Greceanâi), au avut aceeaşi poziţie principială şi conformă normelor de drept internaţional cât priveşte (im)posibilitatea deschiderii de reprezentanţe consulare ale Moscovei într-un teritoriu scos efectiv de sub suveranitatea ţării şi controlat militar de către un stat străin.

Poziţia exprimată de vicepremierul din partea AMN certifică mai degrabă achiesarea acestei formaţiuni la interesele ruseşti. Amintim că AMN s-a bucurat constant de sprijinul deschis al căpeteniilor regimului separatist de la Tiraspol, fapt confirmat de-a lungul timpului cu ocazia campaniilor electorale din Republica Moldova.

lupu-ghimpu-urechean-filat


CUPA (amară a) CETĂŢENIEI

Mai 24, 2009

CUPA CETĂŢENIEI APRILIE-MAI 2009, COMPETIŢIE INTERN-NAŢIONALĂ

Gazdă, anternor şi arbitru: Guvernul BOC

Echipele din ligă:

  1. Republica Moldova (3 300 000 de jucători, toţi fundaşi, în apărare)
  2. Israel (250 000 de jucători, toţi înaintaşi, în atac)
  3. Ucraina (400 000 de jucători, toţi fundaşi, în alergare)

Locul desfăşurării: Bucureşti

Transmisiune în direct pe toate posturile de radio şi televiziune

Public de excepţie: 800 de milioane de europeni. Cea mai activă este galeria rusă, care se aude dincolo de Bruxelles

Joc de excepţie, cu declaraţii zgomotoase şi multe alpauze în faţa Camerelor reunite

Scor:

ISRAEL – MOLDOVA   80:0

ISRAEL – UCRAINA 80:0

MOLDOVA – UCRAINA 0:0 (Eh, remiză,  domnule, remiză!)

Mazal tov, mazal tov, că taaare bine mai jucaţi! Şalom, dragi compatrioţi! Şalom, adon Boc! Ma şlomha? Sunteţi un antrenor şi un arbitru de zile mari!

Staţi aşa, mai jucăm şi luna viitoare acasă la noi?

Vezi şi aici:

http://victor-roncea.blogspot.com/2009/05/cetateni-israelieni-singuri-pe-lista.html