CONGRESUL ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI. CUM TREBUIE SĂ FIE ȘI NU ESTE

Iunie 28, 2016

Congresul Romanilor de Pretutindeni

Congresul Românilor de Pretutindeni, convocat anul acesta pentru prima oară, a atras atenția milioanelor de români transfrontalieri, în principal a celor din jurul actualelor frontiere și Balcani și a determinat o serie de nemulțumiri întemeiate.

Prevederea articolului 7 al Legii nr. 299/2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni a fost aplicată abia în 2016, cu o omisiune de 9 ani, după criterii, principii și metode necuprinse în lege și nici presupuse de aceasta.

Prima nemulțumire întemeiată a comunităților românești din jurul granițelor și Balcani ține de încălcarea de către organizatorii Congresului a principiilor proporționalității și reprezentativității. Românii de pretutindeni acuză absența unor criteriilor unice, corecte și clare înscrise într-o logică democratică. Componența Congresului convocat acum nu este nici reprezentativă și nici proporțională, susțin voci reprezentative ale românilor de pretutindeni. Membrii Congresului nu sunt nici aleși, nici delegați, ci autopropuși/automandatați, pe baza unei proceduri de contract personal între aceștia și niște susținători semnatari de liste.

Acest Congres trebuia organizat încă acum 8 ani. Criteriile organizării lui trebuiau să fie cele ale reprezentativității și proporționalității, astfel încât membrii Congresului să aibă mandat egal și reprezentativ. Acest fapt derivă din sintagma ”românii de pretutindeni” din articolul 7 al Legii privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, care, prin folosirea formei articulate a substantivului ”românii” presupune implicit reprezentativitatea membrilor Congresului în raport cu toți românii din afara frontierelor, nu doar în raport cu câteva grupuri ad-hoc de susținere sau de semnatari de circumstanță. Același fapt presupune implicit și ca legiuitorul român să stabilească o repartiție a numărului de mandate (locuri în Congres) pentru diferite regiuni din afara frontierelor locuite de români de pretutindeni, lucru care nu s-a făcut.

Analogiile se impun. Mai multe state din Europa și din lume au organisme similare. În toate cazurile, fără nicio excepție, organismele pentru conaționalii/coetnicii transfrontalieri respectă principiile și criteriile reprezentativității și proporționalității. Să aducem în atenție doar un exemplu de bună practică în domeniu, cel francez.

Adunarea Francezilor de peste Hotare (L’Assemblée des Français de l’étranger) este organizată în baza Legii (nr. 2013-659 din 22 iulie 2013) cu privire la reprezentarea Francezilor stabiliți în afara Franței (Loi relative à la représentation des Français établis hors de France). Numărul francezilor de peste hotare este estimat la 3,5 milioane. Criteriul reprezentativității este cuprins chiar în titlul legii și este dezvoltat și concretizat în textul acesteia. Adunarea Francezilor de peste Hotare este organizată în baza scrutinelor convocate o dată în patru ani în 15 circumscripții electorale care țin cont de numărul de francezi extrafrontalieri din diverse state și regiuni ale lunii, astfel încât cei 90 de membri aleși ai Adunării să fie reprezentativi și să aibă mandat egal.  În funcție de numărul de francezi din fiecare dintre cele 15 circumscripții electorale, în fiecare caz aparte legea prevede un număr concret de locuri în Adunare rezervate. Exemplificăm: 1) Canada – 4 locuri; 2) SUA – 7 locuri; 3) America latină și Caraibe – 7 locuri; 4) Europa de Nord – 8 locuri; 5) Benelux – 6 locuri; 6) Germania, Austria, Slovacia, Slovenia și Elveția – 11 locuri; 7) Europa centrală și de răsărit (inclusiv Rusia) – 3 locuri; 8) Europa de Sud – 5 locuri; 9) Peninsula iberică – 6 locuri; 10) Africa de Nord – 7 locuri; 11) Africa occidentală – 4 locuri; 12) Africa centrală, australă și orientală – 5 locuri; 13) Asia centrală și Orientul Apropiat – 4 locuri; 14) Israel și teritoriile palestiniene – 4 locuri; 15) Asia și Oceania – 9 locuri (Anexa la articolele 25 și 32 ale legii, intitulată Delimitarea circumscripțiilor electorale și repartiția locurilor / Délimitation des circonscriptions électorales et répartition des sièges).

Legea stabilește că Adunarea Francezilor de peste Hotare se convoacă de cel puțin 2 ori pe an. Articolul 10 al legii prevede că:  ”În fiecare an, Guvernul îi prezintă Adunării Francezilor de peste Hotare un raport privind situația francezilor stabiliți în afara Franței și politicile desfășurate în privința lor. Acest raport se referă în special la: 1) Învățământul francez, inclusiv învățământul bilingv francofon în străinătate; 2) Protecția socială și acțiunile sociale; 3) Formarea și însușirea profesională; 4) Securitatea francezilor stabiliți în afara Franței; 5. Susținerea antreprenoriatului francezilor stabiliți în afara Franței și acțiunile desfășurate pentru favorizarea difuziunii comerciale a produselor fabricate în Franța; 6) Angajamentele internaționale privind unul dintre domeniile prevăzute în punctele 1), 2), 3) și 7) și care se referă direct la francezii stabiliți în afara Franței, precum și convențiile  care tind să evite dubla impozitare și cele referitoare la dreptul familiei care ține de Conferința de la Haga privind dreptul privat, sub rezerva prerogativelor atașate conduitei în relațiile externe ale Franței; 7) Administrația francezilor stabiliți în afara Franței. Acest raport este supus dezbaterilor în prezența Guvernului. El poate primi un Aviz al Adunării Francezilor de peste Hotare”. Totodată, articolul 12 al legii prevede că: ”Adunarea Francezilor de peste Hotare poate fi consultată de către Guvern, de către Președintele Adunării Naționale sau de către Președintele Senatului cu privire la situația francezilor stabiliți peste hotare sau cu privire la orice altă chestiune consular sau de interes general, în special cultural, educativ, economic și social care îi vizează. În aceste domenii ea poate de asemenea, din proprie inițiativă, realiza studii și adopta avize, rezoluții și moțiuni”.

Având modelul francez în față, cum ar fi trebuit organizat, prin analogie, Congresul Românilor de Pretutindeni?

Întâi de toate, pentru că România este o democrație reprezentativă, în care mandatele imperative nu sunt acceptate și declarate nule (analogie cu mandatul parlamentar, articolul 69. Mandatul reprezentativ, care prevede că Orice mandat imperativ este nul”), era necesar ca Metodologia de atribuire a mandatelor membrilor Congresului Românilor de Pretutindeni să stabilească toate criteriile aplicabile, ținând cont de categoriile de români de pretutindeni prevăzute de lege, precum și de numărul acestora.

Legea privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni definește clar noțiunea de români de pretutindeni. Aceasta cuprinde trei categorii distincte: 1. Persoanele de origine română din afara granițelor României (indiferent de modul în care aceștia sunt apelați (armâni, armânji, aromâni, basarabeni, bucovineni, cuţovlahi, daco-români, fărşeroţi, herţeni, istro-români, latini dunăreni, macedoromâni, macedo-români, maramureşeni, megleniţi, megleno-români, moldoveni, moldovlahi, rrămâni, rumâni, valahi, vlahi, vlasi, voloni, macedo-armânji, precum şi toate celelalte forme lexicale înrudite semantic cu cele de mai sus)); 2. Persoanele aparținând filonului lingvistic și cultural românesc (indiferent de cetățenia sau etnia acestora, bunăoară evrei, sași, șvabi, băieși, maghiari, secui etc.), care locuiesc în afara frontierelor României ; 3. Cetățenii români stabiliți în afara frontierelor României.

Părerea noastră este că organismul intitulat Congresul Românilor de Pretutindeni ar fi trebuit constituit pe bază de scrutin, astfel încât mandatele celor care îl constituie să fie egale și reprezentative. În acest scop, birourile permanente reunite ale Camerei Deputaților și Senatului, în colaborare cu Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, ar fi urmat să stabilească un număr rezonabil de circumscripții electorale, rezervând, în funcție de ponderea deținută de românii de pretutindeni în fiecare circumscripție, un număr variabil, dar concret de locuri în Congres.

Astfel, ar fi fost potrivită și utilă organizarea scrutinului pentru Congres în următoarele circumscripții electorale: 1) Republica Moldova, 2) Ucraina, 3) Ungaria, 4) Serbia, 5) Bulgaria, 6) Albania, Grecia și Republica Macedonia, 6) Austria, Germania și Europa de Nord, 7) Franța și Europa Occidentală, 8) Italia și Europa de Sud, 9) Spania și Portugalia, 10) Israel, Teritoriile palestiniene și Orientul Apropiat, 11) Australia, Noua Zeelandă, Japonia și Zona Asia-Pacific, 12. SUA, 13) Canada, 14. Statele baltice, Rusia și Kazahstan, 15) Croația (pentru istroromâni, cu titlu de excepție, ca fiind grupul românesc în cea mai mare dificultate culturală, lingvistică și identitară). Desigur, este vorba doar despre un proiect de configurare teritorială, legiuitorul român fiind liber să stabilească cât se poate mai potrivit configurația și numărul circumscripțiilor pentru alegerea membrilor Congresului, precum și numărul concret de locuri rezervat în Congres reprezentanților fiecărei circumscripții.

În cazul în care românii de pretutindeni nu dețin cetățenia Statului Român sau reprezintă grupuri cu pondere numerică insuficientă pentru constituirea de circumscripții separate (de ex. meglenoromânii sau istroromânii, ori grupurile speciale aparținând filonului lingvistic și cultural românesc, de ex. băieșii din Ungaria sau Croația, ori evreii românofoni din afara Israelului) ar fi fost potrivită rezervarea, prin analogie cu Parlamentul României în cazul minorităților etnice din interiorul Țării, a unui număr garantat de locuri pentru reprezentanții acestor grupuri specifice de români de pretutindeni aflați în dificultate culturală și identitară. Este corect și onest să le aplicăm minoritarilor români din afara frontierelor României un tratament egal cu cel aplicat minoritarilor alogeni din interiorul frontierelor.

Nu există niciun argument valabil pentru ca un asemenea model, care funcționează cu succes în democrațiile europene în cazul conaționalilor de peste hotare, să nu fi fost aplicat de către Parlamentul nostru de la București.

Faptul că actualii membri ai Congresului Românilor de pretutindeni nu dețin nici mandat egal și nici reprezentativ, care să fi rezultat dintr-un scrutin, lasă loc pentru discuții pe marginea naturii mandatului deținut de aceștia, susceptibilă de a fi imperativă și contractuală, întrucât a fost încredințat de un număr aleatoriu și redus de persoane care și-au depus semnăturile pe niște liste neverificate și nepublicate. De principiu, nu suntem împotriva listelor de susținere, dar, prin analogie cu alte cazuri prevăzute de legislația României, acestea ar fi putut fi acceptate doar ca procedură preelectorală.

Am vorbit despre reprezentativitate legitimă și ilegitimă, reală sau fictivă, întrucât Metodologia privind organizarea alegerii delegaţilor la Congresul Românilor de Pretutindeni operează formal cu noțiunea de reprezentanți legitimi”: ”Consiliul Românilor de Pretutindeni, organ cu caracter de reprezentare, care reuneşte reprezentanţii legitimi ai românilor de pretutindeni(art. 3), doar proclamând reprezentativitatea, fără să-i asigure temei real. ”Reprezentativitatea” invocată formal de Metodologie este una fictivă (convențională, ireală, simulată). Vom observa că, tocmai pentru motivul că Metodologia a exclus principiul și criteriul reprezentativității și proporționalității, peste 99% dintre românii din afara frontierelor României au răspuns prin boicot, neparticipând la procedurile stabilite de ea.

Oricine poate constata că actualii membri ai Congresului nu sunt reprezentanți legitimi ai românilor din afara frontierelor României. Ei dețin doar un mandat imperativ și inegal, încredințat, într-un soi de procedură contractuală, exclusiv de cei  care și-au depus semnăturile în susținerea lor (sub 0,5% din ansamblul românilor de pretutindeni). Ei sunt doar delegați contractuali ai celor care și-au depus semnăturile. Un asemenea tip de mandat este nereprezentativ.

În consecință, Congresul Românilor de Pretutindeni constituit anul acesta nu se poate înscrie logic și organic în Statul Român, care, prin definiție, este o democrație reprezentativă, nu una imperativă. Niciun mandat reprezentativ în Statul Român nu poate fi emanația unei liste de semnături. 

Orice mandat care se dorește reprezentativ trebuie să fie realmente reprezentativ.

Asistăm la o contradicție în termeni. Aceasta va trebui depășită prin convocarea unui nou Congres pe baza principiilor și criteriilor valabile în Statul Român pentru orice organ sau for reprezentativ. Nu va fi nimic grav dacă se va organiza un nou Congres reprezentativ al Românilor de pretutindeni.

Congresul Românilor de Pretutindeni nu poate și nu trebuie să fie o entitate fictivă sau contestabilă în Statul Român și nici emanația unui număr totuși mic de entități ad-hoc (grupuri de susținere sau semnatari de circumstanță).

Sunt convins că majoritatea covârșitoare a românilor din afara frontierelor României simt și gândesc la fel.

Vlad Cubreacov,

Președinte al Asociației ”Răsăritul Românesc”


Croaţia încearcă să facă să dispară dialectul istroromân. Raport pe 2010 despre situaţia istroromânilor

Iulie 28, 2010

„Pe fondul activităţii Asociaţiei „Andrei Glavina”, înfiinţată la Triest în aprilie 1994, a editării primei publicaţii periodice în dialect istroromân de către Dr. Petru Raţiu, a participării la numeroase Congrese internaţionale ale U.F.C.E. şi ale Consiliului Europei, precum şi a organizării la Universitatea din Pola a Simpozionului „Istroromânii ieri, azi, mâine” în martie 2000, cu participare ştiinţifică şi oficială internaţională, existenţa graiului istroromân, unul dintre cele patru dialecte româneşti, a ajuns la cunoştinţa Consiliului Europei.

Ca semnatară a Chartei Europene a limbilor regionale şi minoritare – C.E.L.R.M.-, Croaţia se află sub monitorizarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei. La 12 martie 2008, Consiliul Europei –C.E.- a făcut public Raportul Comitetului său de Experţi privind aplicarea de către Croaţia a C.E.L.M..R., care prevede un mecanism de control pentru evaluarea periodică a aplicării acesteia. În capitolul 2, Raportul Comitetului de Experţi, „Evaluări privind aplicarea părţilor a II-a şi a III-a ale Chartei”, acesta se referă, în premieră absolută, la dialectul istroromân (subcapitolul 2.1.2, & 48, istroromâna).

Pe baza Raportului oficial al Comitetului de Experţi, deputatul din R. Moldova în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (A.P.C.E.), Vlad Cubreacov, a depus la 17 aprilie 2008 „Proiectul de Rezoluţie privind situaţia culturală dificilă a minorităţii istroromâne”, înregistrat ca document al C.E. cu nr. Doc. 11595, semnat de 34 de deputaţi din 20 de state membre ale Consiliului, cerând recunoaşterea drepturilor lingvistice şi culturale pentru comunitatea istroromână, în acord cu standardele europene.

Anterior, în vederea aderării Croaţiei la Uniunea Europeană, un pas a fost făcut printr-o decizie a Ministerului croat al Culturii din 27 august 2007 prin care graiurile istroromâne au fost declarate „bun cultural nematerial” şi incluse pe Lista bunurilor culturale croate nemateriale protejate. Se tratează de protecţia rezervată unor manifestări etno-folclorice, dar nu aceleia a unei limbi, prevăzute de C.E.L.R.M., care prevede, spre exemplu, grădiniţe de copii în limba populaţiei minoritare, ore la şcoală în limba aceleiaşi populaţii, emisiuni în graiul acesteia la TV şi radio local etc.

La manifestările în sprijinul populaţiei istroromâne, ca acelea ale „Asociaţiei Decebal” la Triest în anul 2007, şi la Sibiu, organizate împreună cu Asociaţia „Astra” în 2008, prilejuite de expoziţia de documente din istoria Istroromânilor a Doctorului Ervino Curtis, s-a răspuns pe teritoriul croat cu organizarea unui program coordonat de dna. Zvezdana Vrzic, finanţat de autorităţile regiunii Istria, de NYU (Universitatea din New-York), care se bucură şi de sponsorizarea TRACE, deşi dna Vrzic nu cunoaşte dialectul istroromân sau limba română şi în general nici o limbă romanică scrisă şi vorbită.

În cadrul acestui program a avut loc între 10-12 iulie 2009 la Jeian şi Suşnieviţa un seminar axat pe un proiect întitulat „Ocrotirea limbii vlaşchi sau jeianschi” care s-a repetat la 24 iunie 2010, la Suşnieviţa, consacrat aceluiaşi proiect al dnei Vrzic.

De la început se observă că limba este tratată foarte reductiv, fiind retezată de rădăcina şi legăturile ei fireşti cu limba română şi aceasta este o tendinţă – sau un program- care nu poate tutela o limbă în pericol iminent de dispariţie, ci numai a o slăbi (anula). În ce constă această „tutelă” sau ocrotire a zisei limbi „Vlaşchi sau Jeianschi”? Ea constă în simpla scriere la calculator, „digitalizare”, a unor scurte povestiri în graiul „vlaşchi” sau „jeianschi” şi în editarea unui CD audio, cu un vocabular minim, chemat „limba de saka zi” (limba de fiecare zi). Limba se preconizează a fi scrisă după ortografia croată şi s-a creat în acest scop un site pe internet, www. vlaski-zejanski.com şi cu aceasta se consideră rezolvată problema limbii!

Site-ul pe internet are patru minuscule compartimente, printre care acela întitulat „Glasovi zajednice” – Vocile comunităţii , ale unei comunităţi orientate însă numai spre trecutul recent iugoslav, de o generaţie, apoi compartimentul tot minuscul, chemat „Nauci” – Ştiinţă , în care se vorbeşte de originea limbii în mod extrem de sumar, din care rezultă doar că nu se ştie nimic precis de originea limbii, decât că ar fi ajuns cândva, prin secolul XVI, de undeva „din Balcani”.

– Documentele care atestă prezenţa Vlahilor (a Românilor) la 1181 la râul Tagliamento, la 1321 în insula Krk (Veglia), Actele de hotărnicie, „Atti di confinazione”, de la începutul secolului XIV în Istria, publicate de Carlo de Franceschi, care atestă prezenţa unei populaţii româneşti, etc., pentru a ne limita foarte, foarte mult, sunt complect ignorate-. Tot ce se recunoaşte este totuşi, că după toponomastică, etnia „vlahilor” era în trecut mult mai întinsă în Istria.  Despre triestinul Ireneo della Croce şi celebrul endoetnonim „Rumeri” – Rumeni cu n rotacizat- şi limba acestora, „foarte asemănătoare cu a Valahilor de la Dunăre”, mărturie scrisă şi publicată de Ireneo della Croce la 1698 în „Historia antica e moderna, sacra e profana, della citta’ di Trieste”, despre acelea mai vechi ale episcopului Tomasini de la Cittanuova în Istria (1650), sau despre „Jus valachicum” reconfirmat la 1436 de Hanz Frankapan – Giovanni Frangipane- ban de Croaţia şi Knez de Krk (Veglia), nu se menţionează nicăieri nimic, cum dealtfel nu se menţionează, în timpuri mult mai recente, de „Itinerarul în Istria” a lui Ioan Maiorescu (1857), de scrierile despre limbă ale lui Iosif Popovici, Sextil Puşcariu, Leca Morariu, Traian Cantemir, Matteo Bartoli, Petar Skok,  August Kovacec, sau acelea istorice ale lui Franz Miklosich, Konstantin Jirecek, Sextil Puşcariu, Silviu Dragomir etc., etc. ; cum nu se menţionează de şcoala cu ore de predare în dialect şi limbă română literară, a lui Andrei Glavina, la Suşnieviţa, între anii 1919 şi 1924.

În acest fel se creează imaginea unui popor al nimănui, fără origine şi nume, în afara istoriei, rătăcit cine ştie cum pe meleagurile Croaţiei, a cărui identitate este redusă la numele unui sătuc.

Ne îndoim că în acest mod se creează condiţiile pentru păstrarea şi conştientizarea valorii limbei de către populaţia locală, aşa cum afirmă în „programul de tutelă”, coordonatoarea acestei acţiuni.Căci în mod subînţeles, fără a o declara pe faţă, limba este considerată deja moartă şi unica perspectivă a ei este mumificarea într-un muzeu, fără perspectivă de limbă vie.  Se tratează deci o limbă încă vie, vorbită de vreo 500 de locutori în Istria, şi vreo trei ori mai mult în lume, dar în grav pericol de-a dispărea în scurt timp, la fel cum s-ar trata o limbă de mult timp moartă.

Salvarea nu poate consta în a băga fragmente de limbă într-un CD audio pe internet, ci trebuie să fie activă, prin transmiterea, aşa cum era până prin anii 1970, de la o generaţie la alta,  astăzi slăbită, şi de aceea este nevoie de transmitere vie ajutată şi prin grădiniţe de copii – căci limba se poate studia, dar nu învăţa de copii preşcolari prin internet, ca limba aztecilor-, de un profesor calificat pentru învăţarea chiar facultativă a limbii la şcoală, şi încurajarea ei prin emisiuni la TV şi radio locale, dacă intenţiile de „revitalizare” ale limbii sunt  sincere, şi nu simplu etnobusiness şi ipocrizie.

Drepturile lingvistice ale cetăţeanului viu nu pot fi puse pasiv într-un muzeu de antichităţi, ele trebuie să se manifeste în mod activ, în viaţa de zi cu zi a comunităţii. Eforturile Croaţiei, la care trebuie să se asocieze România, căci nu se tratează de o populaţie fără nume, legături şi origine, aşa cum este tratată în proiectul susamintit, „Ociuvanie vlaşkog ili jeianskog iezica”, ar trebui făcute în sensul  bunei credinţe şi al aplicării legilor europene şi al tratatelor bilaterale, în virtutea cărora mica comunitate croată din România, nu este considerată în mod reductiv „caraşoveană”, ci se bucură de toate drepturile, i se recunoaşte o origine şi o limbă, are şcoli finanţate de statul român, etc.

Ne disociem de aceea de încercarea de rupere a graiului istroromân de limba română, de anulare a etnonimului de Rumeri – de la Romanus,Rumân, Rumăr -, astăzi legitim exprimat în sintagma istroromâni, şi exprimăm opinia că măsurile preconizate care fac tabula rasa de istoria şi filologia acestui ram al romanităţii, reducându-le la nivelul unor persoane fără competenţă culturală, nu pot fi acceptate de comunitatea ştiinţifică şi de cea a statelor europene.
Ne disociem, de aceea, de măsurile de faţadă, de „ochii lumii”, care riscă să confunde salvarea unei limbi cu înhumarea ei, şi cerem în schimb aplicarea standardelor europene”.

Raportul este redactat de Asociaţia culturală istroromână „Andrei Glavina”, pentru conformitate Dr.Petru Raţiu si este destinat uzului Ministerului de Externe, Departamentului pentru Romanii de Pretutindeni, al Ambasadorului României la C.E., Dl. Stelian Stoian, al Academiei Române şi al Instituţiilor de Cultură.

sursa: rgnpress.ro

Vezi şi alte materiale la temă:

https://cubreacov.wordpress.com/2008/05/08/istro-romanii-trebuie-salvati/

https://cubreacov.wordpress.com/2008/03/28/dialectul-istro-roman-si-romanii-din-istria-croatia-in-atentia-consiliului-europei/

https://cubreacov.wordpress.com/2008/04/16/situatia-culturala-dificila-a-minoritatii-istro-romane-grav-amenintate/


Jurnalista româncă Eva Iova câştigă în justiţia maghiară procesul cu etnobişniţarii

Mai 21, 2010

Redactorul şef al „Foii româneşti”, Eva Iova, a fost achitat miercuri, 19 mai 2010, de Tribunalul Orăşenesc din Jula în ambele procese penale în care era acuzat că i-ar fi calomniat şi insultat pe membrii Autoguvernării Româneşti pe Capitală, atunci când i-a numit pe majoritatea acestora ca fiind „etnobişniţari”, care „nu aparţin comunităţii româneşti din Ungaria”.

Instanţa de grad I a hotărât că nu există dovezi nici pentru calomnie şi nici pentru insultă, deoarece cele două articole de ziar incriminate cuprind părerile unui jurnalist, iar acestea nu depăşesc limitele libertăţii presei şi ale opiniei.

În argumentare, Tribunalul din Jula a recunoscut existenţa fenomenului etnobusiness-ului în Ungaria, inclusiv în Autoguvernarea Românească din Capitală. Cu toate că pe baza legilor în vigoare din Ungaria, orice individ îşi poate alege liber identitatea, s-a întâmplat acum pentru prima dată ca un tribunal să se pronunţe că nu este suficient dreptul individului de a-şi declara identitatea, ci şi comunitatea minoritară are dreptul să recunoască apartenenţa individului la comunitatea respectivă. Editorialele Evei Iova cuprind păreri despre persoane şi organizaţii publice, care gospodăresc bani publici, deci nu s-a făcut niciun atac la viaţa personală a vreunuia dintre aceştia. Cinci dintre cei 9 membri ai Autoguvernării Româneşti pe Capitală au recunoscut în mărturiile depuse în scris că nu vorbesc sau vorbesc doar parţial limba română, iar un membru a cerut în repetate rânduri autodesfiinţarea acestei organizaţii.

Procesul penal intentat de Autoguvernarea Românească pe Capitala şi preşedinta acesteia, Ana Roxin, contra Evei Iova va continua, deoarece ARC a anunţat că va face recurs. Cazul va fi dezbătut peste câteva săptămâni la Tribunalul Judeţean Bichiş, în instanţa de grad II.

Acest proces penal, la fel ca şi cel civil (pe acelaşi subiect) câştigat în instanţă la Curtea de Apel din Seghedin, în 20 ianuarie 2010, de către săptămânalul „Foaia românească” şi redactorul şef al acestuia, Eva Iova, sunt cazuri fără precedent în practica juridică maghiară.

Prezidiul Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria

21 mai 2010


500 de Euro versus “dorul de România”

Septembrie 16, 2009

Mi-e dor de România!

Mi-e dor de România!

Miercuri, 16 septembrie, la Chişinău au avut loc manifestări cvazispontane de protest în faţa Ambasadei României în legătură cu aceste umilitoarea condiţie, de natură politică, pusă vechilor cetăţeni români abandonaţi în 1940 şi urmaşilor acestora, de a face dovada dopozitului bancar de 500 de euro în momentul solicitării vizei de intrare în interiorul patriei istorice. „Mi-e dor de România, dar nu am 500 de euro”, acesta a fost sloganul tinerilor protestatari.

După reintroducerea ilegală de către guvernul de la Chişinău a regimului de vize pentru cetăţenii României, Bucureştiul a reacţionat neîntârziat. Replica nu a vizat nici pe departe guvernul Republicii Moldova, ci doar pe cetăţenii acesteia, prezumaţi prin Constituţia şi legile române a avea cetăţenie română nestinsă şi reconfirmabilă. Acestora li s-a condiţionat dreptul de obţinere a vizei de dovada bancară a deţinerii sumei minime de 500 de euro ori a echivalentului în valută convertibilă, ca sursă de întreţinere pe durata călătoriei peste Prut.

Consulatul general al României la Chişinău a făcut anunţul privind extrasul de cont doveditor al celor 500 de euro obligatorii în data de 15 mai 2009. Autoritatea consulară română la Chişinău a ţinut să specifice ca aceste condiţionări vin ca „urmare a cerinţelor impuse de Uniunea Europeană”.

Cu toate că vechii cetăţeni români de actuală cetăţenie moldoveană începuseră să-şi deschidă în masă conturi bancare şi să verse în ele câte nici mai mult, nici mai puţin decât 500 de euro (de regulă împrumutaţi), ministrul de Externe Cristian Diaconescu, de a cărui bună credinţă nu avem motive să Citește în continuare »


2 ÎN 1 SAU DUBLA CETĂŢENIE (MOLDO-ROMÂNĂ) CA FACTOR CONCILIANT

Septembrie 7, 2009

Aflăm că a dat Dumnezeu şi Bucureştiul s-a hotărât în sfârşit să înfiinţeze o Agenţie Naţională pentru Cetăţenie (ANC). Cam întârziată această decizie îndelung aşteptată. Totuşi ea răspunde unei necesităţi reale, vechi şi mari. Agenţia putea fi înfiinţată cu acelaşi succes şi acum 5, acum 7, 10, 15 sau chiar 20 de ani. Nu a fost însă să fie. Dar, ca să rămânem pe linia tradiţiei româneşti, vom spune ca de obicei în asemenea situaţii: mai bine mai târziu decât deloc.  Chit că la Bucureşti există destul de multe Agenţii Naţionale: Antidrog, de integritate, a medicamentului, pentru protecţia familiei, pentru romi, pentru locuinţe, pentru ocuparea forţei de muncă, pentru pescuit şi acvacultură, pentru egalitatea de şanse între bărbaţi şi femei, pentru protecţia mediului, pentru resurse minerale, pentru prestaţii sociale, pentru întreprinderi mici şi mijlocii etc, etc. ANC-ul nu ar împovăra prea mult finanţele publice, dar ar putea dezlega de la câteva sute de mii la câteva milioane de probleme.

Rămân încă două luni până la anunţata posibilă punere pe picioare a ANC. Cu toate acestea, unii politicieni de la Bucureşti au ridicat deja vâlvă la Chişinău, epatând voios şi atrăgând cu succes, asupra ideii de ANC, atenţia specială şi vigilenţa tuturor adversarilor ei, judecând după ecourile pe care le-a avut într-o anumită parte a presei. Avertismentul parlamentar exprimat ferm la 1 septembrie a fost clar: „În cazul în care procedura nu va fi simplificată, mă voi lega cu lanţul de gardul Ministerului Justiţiei până se va rezolva!” Pentru că este greu să ne stăpânim zâmbetul îngăduitor, vă mai amintiţi de Nae şi Miţa în scena cu “vitriolul englezesc” din “D’ale carnavalului”? (Miţa: Mişelule, dacă mai faci un pas, dacă nu vorbeşti, te nenorocesc. A! mizerabile! ai gândit că dacă mi-ai luat sticluţa cu vitriolul, nu o să mai găsesc alta! Ţi-am făgăduit să-mi răzbun şi…). Se adevereşte încă o dată că nu ducem lipsă deloc de personaje şi împrejurări care constituie o sursă permanentă de schiţe caragialeşti. Dacă Agenţia Naţională pentru Cetăţenie ar fi fost deja inaugurată şi ar fi venit reprezentanţii ei să ne ofere informaţii utile, ar fi fost cu totul altă poveste. Am fi reacţionat senin şi fără strop de ironie, înţelegând că într-adevăr a venit timpul pentru repararea unor nedreptăţi istorice care privesc oameni concreţi. Dar nu despre asta am vrut să vorbim astăzi. Ne interesează fenomenul dublei cetăţenii în condiţiile bi-statalităţii noastre actuale, un subiect prea important şi de acuitate ca să cădem în polemici subţiri.

România şi Republica Moldova, două construcţii politice pe acelaşi fundament etnic

Ni se promite aşadar, într-un nou context electoral, accelerarea procesului de restabilire sau de repunere în drepturile de cetăţean român. Să sperăm că astfel se inaugurează la Bucureşti o nouă etapă în abordarea pozitivă a realităţilor vii de la răsărit de Prut. Ce înseamnă aceasta la modul practic? Înseamnă că trebuie să ne aşteptăm la un număr în creştere de bipatrizi, adică de moldo-români, politic şi juridic vorbind. Vom avea tot mai mulţi oameni în care România şi Republica Moldova se vor întâlni neconflictual şi paşnic, cele două state ale noastre devenindu-şi astfel unul altuia dublet, un fel de gemeni politici în acelaşi cadru spiritual sau, mai exact, două construcţii Citește în continuare »


Scrisoare catre Mihai-Razvan Ungureanu

Ianuarie 10, 2008

FCD Nr. 458 din 11 iulie 2006

Domniei Sale,

Domnului Mihai-Răzvan UNGUREANU,

Ministru al Afacerilor Externe al României

Stimate domnule Ministru,

Confirm primirea prin fax a scrisorii Dumneavoastră nr. 1118/14.06.2006 cu precizările alăturate. Împreună cu mulţumirile mele pentru interesul acordat, ţin să Vă fac cunoscut, punctual, următoarele:

1. Cotidianul „Ziua” de la Bucureşti a preluat, la 12 iunie 2006, fără ştirea şi spre regretul meu, în mod trunchiat, din săptămânalul „Flux” de la Chişinău (9 iunie 2006), textul unor marginalii ale subsemnatului la proiectul Legii privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni;

2. Titlul, intertitlurile şi comentariile din „Ziua” nu-mi aparţin, nu sunt de acord cu ele şi mă disociez categoric de acestea. Precizez că titlul textului meu era „Marginalii la proiectul legii privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni”. Şi nimic mai mult;

3. În spiritul colaborării şi respectului faţă de autorităţile Statului Român, am avut grijă să transmit aceste marginalii în data de 10 iunie 2006, imediat după publicarea lor în săptămânalul „Flux”, direct organului competent pentru românii despre hotare – DRRP/MAE din Bucureşti. Am considerat necesar să pun la dispoziţia DRRP/MAE şi textele mai multor legi străine în materie similară, după ce efectuasem personal traducerea acestora în română: Legea cu privire la bulgarii din afara Republicii Bulgaria, Legea Federaţiei Ruse cu prvire la compatrioţii de peste hotare, Legea cu privire la statutul juridic al ucrainenilor de peste hotare şi Legea cu privire la slovacii de peste hotare;

4. Cunosc motivele şi bunele intenţii care i-au condus pe autorii proiectului de lege în procesul de elaborare a acestuia şi nu mă îndoiesc de ele. Cu toate acestea, consider că motivele temeinice şi bunele intenţii nu sunt o scuză pentru lipsa de acurateţe şi precizie terminologică a proiectului, precum şi pentru o serie de carenţe evidente ale acestuia, carenţe asupra cărora nu este cazul să insist;

5. Consider că proiectul legii în cauză tinde să fixeze, dar, din păcate, nu fixează pentru „românii din afară” „cele mai înalte standarde europene existente în materie de sprijin”. Astfel, proiectul este unul perfectibil şi asta justifică discuţiile publice iniţiate de MAE cel puţin acum, la doi ani după avizarea proiectului de lege de către Comisia de la Veneţia;

6. Apreciez ca firească dorinţa MAE de promovare a românofoniei în lume, printre pesoanele neromâne, dar cred că aceasta trebuie să facă obiectul unei legi euroconforme distincte pentru a evita etnicizarea subiectului, precum şi pentru a spulbera eventualele temeri ale unor state sau cercuri etno-politice străine privind încercarea de a le induce neromânilor de peste hotare, prin recurs la geolingvistică, o identitate străină.

Am vrea, desigur, ca prin limba română să le oferim neromânilor un instrument de cunoaştere a noastră şi de cooperare cu noi. Noţiunile de român şi de românofon nu sunt întotdeauna reciproc superpozabile, iar unele cercuri etno-politice străine, profitând de acest fapt, încearcă de multe ori să le prezinte ca opozabile. Sper să fiţi de acord că a sosit timpul să ne gândim, în spiritul Convenţiei Culturale Europene, şi la o lege cu privire la românofonie care să fie pusă atât în beneficiul românităţii din întreaga lume, cât şi al străinătăţii deschise către limba şi cultura română.

În plus, naivitatea cu care se insistă în textul proiectului de lege asupra „filonului cultural românesc” riscă să toarne apă la moara antiromânismului prin încurajarea promovării şi impunerii dihotomiilor aberante de tipul limbă română/etnici moldoveni, vlahofonie/etnogrecism etc. În opinia mea, renunţarea la sintagma „filon cultural românesc” va fi de natură să-i confere legii mai multă supleţe şi coerenţă, deconfictualizând o serie de situaţii actuale sau viitoare.

7. Este greu să fiu pe deplin de acord cu Dumneavoastră în subiectul actelor doveditoare a identităţii româneşti liber asumate. Experienţa comunităţilor româneşti băştinaşe din jurul României ne arată, în mod tragic, că românitatea nu este întotdeauna suficient de puternică pentru a nu avea nevoie de acte doveditoare. Şi asta nu atât pentru ea sau membrii ei, cât pentru autorităţile care nu îi permit de fiecare dată să se manifeste plenar! Singurul aspect cu care sunt de acord este cel al necesităţii evitării efectelor extrateritoriale. Proiectul MAE exclude în mod straniu posibilitatea confirmării acestei identităţi cu acte administrative valabile eliberate de organele de stat ale ţărilor străine în care există asemenea proceduri, precum exclude şi posibilitatea confirmării acestei identităţi în procedură judiciară comună în instanţele din afara României sau în procedură notarială.

În încheiere, mulţumindu-Vă încă o dată pentru interesul arătat, vreau să vă asigur, domnule Ministru, că voi participa şi pe mai departe, cu toată bunăvoinţa, la discuţiile publice pe marginea proiectului Legii privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni şi îmi exprim convingerea că, în definitiv, Parlamentul de la Bucureşti va adopta o lege atât românoconformă, cât şi euroconformă în materia care ne interesează.

Vă rog, stimate domnule Ministru, să primiţi şi cu această ocazie asigurarea deplinei mele consideraţii.

Deputat Vlad CUBREACOV,

membru APCE (Comisia Cultură, Ştiinţă, Învăţământ)

preşedinte al Asociaţiei „Răsăritul Românesc” din Chişinău