DOCUMENT INEDIT. OTOMANII ÎI NUMESC ROMÂNI PE MEGLENOROMÂNI ȘI AROMÂNI

Iulie 19, 2016

Polemicile de uzură legate de faptul dacă meglenoromânii și aromânii sunt sau nu români, polemici întreținute artificial de o mână de minoritariști gen Costică Canacheu sau Nicolas Trifon, ne-au făcut să căutăm documente de epocă, păstrate în fondurile Direcției Generale a Arhivelor de Stat ale Republicii Turcia, în legătură cu acest subiect.

Adevărul este că diferitele traduceri ale textului otoman al Iradelei sultanului turc Abdul Hamid al II-lea (İkinci Abdülhamit) din 9 mai 1905 (17 rebi-ul-ebel 1323, conform calendarului islamic) cu privire la recunoașterea drepturilor naționale ale românilor din Imperiului Otoman redau termenul de Valahi, un exonim pe care străinii, inclusiv turcii, li l-au atribuit tuturor românilor.

Cu toate acestea, nimeni nu a publicat vreodată textul otoman original al Iradelei sau originalele altor documente legate de aceasta, ca să ne putem face o părere obiectivă despre ceea ce a avut exact în vedere măritul Padișah. Acesta este tocmai motivul pentru care am inițiat demersurile necesare în vederea obținerii unor copii după originalele acestor documente păstrate în bogatele arhive turcești.

Astfel, prin amabilitatea Excelenței Sale Mehmet Selim Kartal, Ambasador extraordinar și plenipotențiar al Republicii Turcia în Republica Moldova, căruia i-am solicitat oficial ajutorul și căruia îi mulțumim în mod deosebit pe această cale, am reușit să obținem astăzi imaginea facsimilă a unui document otoman legat de Iradeaua din 9 mai 1905.

Redăm mai jos imaginea facsimilă a acestui document în turca otomană, transliterarea lui latină, transpunerea primei fraze a lui în turca modernă și traducerea acesteia în română:

Copie după originalul documentului în turca otomană.

Copie după originalul documentului în turca otomană.

Transliterarea textului din turca otomană.

Transliterarea în alfabet latin a textului din turca otomană.

Transpunerea primei fraze a textului din turca otomană în turca modernă:

”Alman büyükelçisinin Rumenlere ait işin bir an evvel halledilmesi hususunda Askerlik Dairesine olumlu görüş bildirdiği, adıgeçen dairenin bu başvuruyu padişaha ilettiği ve padişah tarafından işin bir an evvel neticelendirilmesi yönünde karar verildiği hakkında”.

Traducerea primei fraze a textului din turcă în română:

”Ambasadorul Germaniei a raportat către Departamentul Militar un aviz favorabil cu privire la rezolvarea cât mai grabnică a problemei Românilor, Departamentul respectiv a transmis această solicitare Padişahului iar Padişahul a hotărât ca această problemă să fie rezolvată deîndată”.

Observăm atât în originalul otoman, cât și în transpunerea în turca modernă, că etnonimul utilizat de autoritățile otomane este cel de Români (Rumenler), nu de Valahi (Ullahlar), cu atât mai mult nu de Aromâni sau Meglenoromâni.

S-ar putea să avem surpriza să descoperim că și în originalul otoman al Iradelei Sultanul Abdul Hamid al II-lea folosește același termen. Să avem răbdare până se va găsi în Arhivele Republicii Turcia și respectivul original.


DA, AROMÂNIA!

Mai 12, 2016

SAU ROMÂNIA KIN-STATE AVANT LA LETTRE PENTRU ROMÂNII DIN BALCANI

Iradeaua

(Comunicare la Conferința științifică „111 ani de la Iradeaua Imperială de recunoaștere a drepturilor naționale ale românilor din Imperiul Otoman (aromâni și meglenoromâni). Realități și perspective”)

Privit din perspectiva realităților și dreptului internațional de astăzi în domeniul minorităților, Decretul imperial din 9 mai 1905 emis de sultanul Abdul Hamid poate părea un adevărat document de respirație europeană în materie de drepturi ale omului, consonant cu unul dintre conceptele de bază ale Europei moderne, cel care stabilește natura intrinsecă, scopul legitim, domeniul de asistență complementară și subsidiară, precum și mijloacele adecvate rezervate raporturilor unui stat înrudit cu minoritățile sale extrateritoriale. Abordarea Decretului din 9 mai 1905 din perspectiva realităților etnolingvistice, culturale și juridice de astăzi se impune.

Contextul istoric și efortul României în favoarea conaționalilor săi din Balcani

Românii balcanici au fost ultima națiune, a 17-cea, din Imperiul Otoman căreia i s-au recunoscut drepturile naționale. Fără intervenția energică a României, sultanul nu ar fi emis Decretul. Semnarea lui a reprezentat un mare succes diplomatic al României în favoarea minorităților sale înrudite meglenoromână și aromână, care obțineau dreptul la autoconducere locală, serviciu religios și școală în limba maternă. Decretul nu a apărut pe loc gol și nu a fost o inițiativă otomană. Demersurile românești pentru obținerea Decretului au durat mai bine de patru ani și s-au datorat în special lui Alexandru Emanoil Lahovary[1], și colaboratorului său Gheorghe Derussi[2].

Prin acest decret românilor balcanici li s-a recunoscut oficial un statut distinct față de grecii, arabii, georgienii, turcii, albanezii și slavii ortodocși din vechiul ”Rûm milleti”, nu și față de românii ortodocși care nu făceau parte din imperiu. Decretul avea, între altele, menirea de a pune capăt nelegiuirilor, violențelor, jafurilor, terorii și sutelor de asasinate împotriva românilor balcanici dezlănțuite sălbatic de bandele de antarți organizate și finanțate de guvernul de la Atena și binecuvântate de ierarhia și clerul grecesc. Patriarhia de Constantinopol a protestat vehement, iar guvernul de la Atena a rupt relațiile diplomatice cu România[3].

România, Kin-state avant la lettre

Acest document, emis la cererea expresă și sub presiunea firească a Statului Român și avându-i drept beneficiari pe românii din cuprinsul Imperiului Otoman, a consacrat România, avant la lettre, în mod implicit, drept Stat înrudit[4], termen adoptat astăzi de către Comisia de la Veneția[5] și Consiliul Europei, iar pe meglenoromâni și aromâni drept minorități înrudite[6].

Conceptul de Stat înrudit nu se suprapune întocmai cu cel istorică dePatrie-mamă, fiind unul mai generos și mai cuprinzător. El definește raporturile unui Stat național cu diversele sale minorități etnice sau lingvistice înrudite din alte state. Decretul sultanului Abdul Hamid recunoștea România, cu un secol înaintea definirii conceputului despre care vorbim, drept Stat înrudit cu cele două minorități, meglenoromână și aromână, Imperiului Otoman fiindu-i respectat statutul de Stat de reședință[7] loial cu propriii cetățeni care au afinități culturale și lingvistice, deci înrudiți cu un alt stat, în cazul de față cu România.

Nici conceputul de cetățenie nu coincide neapărat cu cel de naționalitate. Ne putem permite un antisofism: Nu toți grecii sunt greci și nu sunt greci toți grecii. Unii sunt români, așa cum vedem. Mergând mai departe și concretizând conceptul european al unității în diversitate, ne putem permite și alte aserțiuni bazate pe o logică intrinsecă a realităților noastre etnolingvistice: nu toți românii sunt dacoromâni, dar toți dacoromânii sunt români. După cum nu toți românii sunt aromâni sau meglenoromâni, dar toți aromânii și meglenoromânii sunt români. Sau: nu toți aromânii sunt fărșeroți, dar toți fărșeroții sunt aromâni. Raportul dintre general și particular vizează o singură realitate generală și mai multe realități particulare sau locale, uneori suficient de diferențiate, dar nu într-atât încât să se excludă reciproc și să anuleze unitatea lor organică.

De ce Armânia?

Afirmația din titlul acestei comunicări nu trebuie să mire pe nimeni. Forma corectă, veche și firească a denumirii României în dialectul istoric aromân este Aromânia sau Armânia, iar în subdialectul fărșerot –Rrămănia. Tot așa cum în dialectul meglenoromân denumirea corectă a României este Rumǫ́nia, iar în cel istroromân – Rumâria. Aceste forme dialectale se explică prin particularitățile fonetice și morfologice ale dialectelor noastre. Aromânii ne-au spus nouă, dacoromânilor, așa cum și-a spus și lor, Armâni, iar României – Armânia, cu A protetic, așa cum le spun, bunăoară, și rușilor Aruși[8], iar Rusiei – Arusia. Denumirea de Armânia este fixată în folclorul aromân și apare, adesea, în scrierile în dialect. Este firesc ca termenul corect de Aromânia să fie utilizat atunci când se scrie și se vorbește în dialectul istoric aromân. Un exemplu: denumirea postului Radio România Internațional, care emite în 12 limbi și dialecte, inclusiv în cel aromân[9], ar trebui redată corect în acest dialect: Radio Armânia Internațional. Oricine evită denumirea Armânia sfidează regulile și particularitățile dialectului aromân și subminează unitatea etnolingvistică românească. Manipularea etnoculturală sau etnolingvistică este precedată de manipularea prin limbaj. Cuvintele pot nu doar exprima, ci și crea sau deforma realități. Pentru a sublinia statutul și rolul României de stat înrudit cu minoritățile aromâne din statele balcanice este corect și necesar să folosim, în dialectul aromân, termenul firesc și încetățenit de Armânia. Dihotomia terminologică artificială Român-Aromân trebuie depășită.

Și noi suntem aromâni!

Înrudirea României cu minoritățile sale balcanice și invers este o relație de perfectă reciprocitate. Exclamația arhimandritului Averchie Vlahul ”Și eu hiu armân!”, din 1862, a devenit celebră. Ea certifică adevărul despre unitatea etnică a tuturor românilor. Spunând  ”Și eu hiu armân!”, Averchie se autoidentifica drept român, sau, dacă inversăm perspectiva, ne identifica pe noi ca aromâni, certificând astfel o sinonimie etnică. Prin exclamația sa, Averchie se dovedea a fi un bun european înaintea Europei, dezvăluindu-ne în zorii modernității, conceptele actuale de Stat înrudit și minoritate înrudită, punând semnul echivalenței etnice între aromâni și dacoromâni, într-un îndemn la solidaritate frățească[10]. Înrudirea este posibilă doar în cadrul aceleiași familii, între subiecți care sunt purtători ai ”aceluiași ADN lingvistic și etnic”. Ideea de unitate istorică românească nu suprimă particularitățile regionale și istorice ale dacoromânilor, meglenoromânilor sau aromânilor, presupunându-le implicit. Dialectele noastre istorice sunt complementare, nu opozabile, convergente, nu divergente. Vorbind despre identități acceptăm că acestea sunt complexe, multiple, organizate multietajat, cu grade mai mari sau mai mici de suprapunere. Indiscutabil, dacoromânii, meglenoromânii, aromânii și istroromânii au etnogeneză și glotogeneză comune. Pentru aceste motive grupurile dialectale gemene ale meglenoromânilor și aromânilor stabiliți în România ca stat înrudit nu pot fi minorități naționale. Cu toate că statutul de grupuri dialectale distincte li se recunoaște și li se respectă.

Bogăția terminologică nu anulează înrudirea etnică: Român-Aromân-Vlah-Ullah

În dialectul aromân există, pe lângă endonimul Aromân atribuit dacoromânilor, dar și meglenoromânilor, și un exonim însușit de unele graiuri aromâne (nu de toate), anume cel de Vlah, în forma sa diminutivală, de gingașă dezmierdare – Vlahut, adică Românaș[11]. Exonimul Vlahut confirmă legătura organică a dacoromânilor cu meglenoromânii și aromânii, numiți ”Ullah milleti” (Valahi) de către sultanul Abdul Hamid. Să reținem că românii din actuala Republică Macedonia, ca etnie cofondatoare a statului, sunt numiți Valahi, nu Aromâni[12]. Abordarea polemică a aspectelor terminologice, care să opună termenii de Ullah și Român, este sterilă, de uzură. Referindu-se laUllah milleti sultanul Abdul Hamid i-a avut în vedere pe români. Cadrul legislativ românesc actual în materie de asistență acordată românilor de peste hotare anulează orice opoziție terminologică, consfințind sinonimia semantică și juridică a exonimului Valah cu endonimul Român[13].

Ullah milleti

Decretul din 9 mai 1905 a fost redactat în turcă, iar diversele lui traduceri în franceză, română și alte limbi sau dialecte generează adesea confuzii semantice și chiar oferă prilejuri de manipulare, în funcție de nuanțele care i se atribuie noțiunii de Ullah milleti. Încercările de a contextualiza în actualitate textul Decretului și de a-i atribui subtexte improprii ca pretexte pentru contestarea înrudirii evidente a minorităților meglenoromână și aromână cu Statul Român sunt susceptibile de manipulare etnopolitică și etnolingvistică urmărind subminarea legăturii de unitate în diversitate dintre cele patru ramuri ale latinității noastre orientale, adică ale românității.

Conceptul coranic de Millet

Cuvânt de origine arabă, Millet[14] înseamnă confesiune, dobândind în timp și sensurile de grup, popor, națiune sau, mai ales, totalitate de persoane care au trăsături comune. Ullah milleti poate fi tradus ca Vlăhimea (exonim) sau Românimea (endonim), vizând o comunitate etnoculturală și lingvistică distinctă de greci, precum și instituții social-politice care să-i asigure autonomia culturală, bisericească și administrativ-locală în raport cu Rûm milleti, comunitatea ortodoxă sub hegemonie greacă.

Conceptul otoman, de sorginte coranică, Rûm milleti, a fost și este opus conceptului creștin ortodox al etnicității ca dat natural și expresie a voinței divine, care trebuie respectată. El s-a aplicat inițial[15] unui număr de 5 comunități confesionale[16]. În ajunul Primului Război Mondial s-a ajuns, prin separare, la 17. Cele 5 milleturi inițiale au fost: 1. Musulman[17], 2. Ortodox[18], 3. Armean[19], 4. Iudeu[20], 5. Catolic[21]. Aculturația și asimilarea negrecilor din Rûm milleti au fost ample și dureroase. Confrații noștri aromâni și meglenoromâni ajunși în siajul etniei grecești au fost victime ale acestui model de agregare pe criteriul confesional, în care confesiunea era primară, devenind asupritoare și dizolvantă etnic, iar etnicitatea, limbile vernaculare și culturile proprii ale auxiliarilor secundare și, deci, suprimabile prin elenizare.

De la 5 milleturi s-a ajuns, timp de aproape cinci secole, la 17 prin emanciparea popoarelor supuse turcizării, armenizării și grecizării, dintre care ultimii au fost românii[22]. Otomanii au recunoscut noi milleturi doar sub presiune străină, exercitată de puteri protectoare. În cazul românilor balcanici puterea protectoare a fost statul înrudit România, care susținuse deschiderea unui număr important de școli și biserici naționale în Imperiu. În 1918, de exemplu, funcționau 113 școli elementare, 4 școli secundare și 47 de biserici naționale pentru aromâni și meglenoromâni.

Scopul legitim al României ca stat înrudit

România a fost și este străină de orice scop politic egoist în raport cu minoritățile sale înrudite. Interesul său firesc s-a limitat în trecut, ca și în prezent, la cadrul identitar, adică lingvistic și cultural. În 1860, Costache Negri, reprezentant oficial al Principatelor Unite la Constantinopol, i-a înaintat sultanului un Memoriu, prin care cerea recunoașterea drepturilor și îmbunătățirea situației românilor balcanici. Acest demers legitim era cât se poate de clar: ”Românii din Grecia nu sunt greci, sunt români (…), nu vrem să-i unim cu noi, căci suntem depărtați de dânșii (…), nu vrem să-i ajutăm să se revolte. Ceea ce vrem este ca ei să aibă conștiința naționalității lor, să-și păstreze limba și datinile[23].

Din perspectivă modernă, statele înrudite au obligația de a respecta: a) suveranitatea teritorială a statului de reședință al minorității/minorităților sale înrudite, b) regula pacta sunt servanda, c) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale. Susținerea culturală acordată de România consângenilor[24] săi balcanici s-a făcut întotdeauna în deplin respect față de integritatea teritorială și suveranitatea statelor balcanice de reședință[25].

Promovarea dialectelor gemene aromân și meglenoromân

Adversarii noștri reproșează adese României că le-ar fi impus românilor din Balcani dialectul dacoromân în detrimentul celui aromân sau meglenoromân. Nimic mai fals! Publicarea de Abecedare[26] și Gramatici dialectale aromâne sau a altor manuale în dialect demonstrează că Statul Român a susținut și promovat dialectul aromân. În ultimele două secole, peste 90% din toate tipăriturile în dialectul istoric aromân au văzut lumina în România. Niciunul dintre statele balcanice în care aromânii sunt autohtoni nu poate prezenta, în susținerea sa, un argument similar. De altfel, conștiința națională a aromânilor a supraviețuit până astăzi cel mai bine acolo unde statul înrudit România a creat și întreținut școli și biserici[27]. În bisericile românești din Balcani predica, mărturisirea și cateheza s-au făcut exclusiv în cele două dialecte istorice, aromân și meglenoromân, iar serviciul religios, în partea solemnă a acestuia, a fost oficiat în parte în dialectul dacoromân înrudit, și parțial în dialectul aromân. Transpunerea integrală sau parțială și tipărirea la București a unor cărți bisericești de cult[28] în dialectul aromân sunt o dovadă elocventă în acest sens. Diglosia dialectală, impusă de rațiuni practice, a fost valabilă și în cazul școlilor naționale aromâne, în care, pe lângă dialectul înrudit dacoromân, predarea s-a făcut și în dialectul aromân, mai ales în treapta elementară.

Diglosia și triglosia dialectală la greci

Diglosia dialectală dacoromână-aromână în cadrul diasistemului lingvistic românesc comun nu a constituit o excepție în epocă. Bunăoară, în școlile grecești s-a practicat diglosia, limba de predare nefiind vernculara Demotica[29],  ci Katarevusa, o  limbă clasică, pură, un dialect livresc nevorbit de nimeni, folosit doar în literatură și impus instituțional[30] în justiție și educație. Diferențele dintre Demotica și Katarevusa sunt mai mari decât cele dintre dialectele istorice gemene dacoromân și aromân. În plus, niciunul dintre dialectele istorice ale diasistemului grecesc nu au fost admise vreodată în învățământ: țakoniana[31], separată din trunchiul comun acum 2400 de ani, care stă să dispară astăzi în Grecia, ca și limbile pontiacă[32] și capadociană[33], puternic diferențiate.

Vom reține și cazul triglosiei din Biserica Greacă, a cărei limbă liturgică nu este nici Demotica vernaculară, nici Katarevusa livrească, ci vechea limbă elenistică Koiné[34] a Noului Testament și a epocii apostolice, o limbă comună de acum două mii de ani.

De la Decretul lui Abdul Hamid la Recomandarea 1333 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

Să facem un arc peste timp. La 24 iunie 1997 Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea 1333 (1997) cu privire la limba și cultura aromână. Acest document internațional, comparabil ca importanță cu Decretul imperial din 9 mai 1905, a constituit o încercare de intervenție internațională în favoarea minorității aromâne puternic amenințate cu dispariția. El a fost susținut în unanimitate de delegația României (și de cea a statului înrudit Republica Moldova) la APCE și respins, tot în unanimitate, de către delegațiile Greciei și Ciprului, care au protestat (!) și au refuzat să participe la dezbateri. Am fost unul dintre cei care au votat această Recomandare, iar ulterior și singurul membru al APCE care a interpelat Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei asupra modului în care este aplicată Recomandarea de către cele patru state balcanice în care aromânii sunt autohtoni[35], mai ales în Grecia, care nu s-a aliniat Convenției-cadru privind protecția minorităților naționale[36] și nici Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare[37]. Atât în 1997, cât și ulterior, guvernul Greciei a prezentat puncte de vedere oficiale pe marginea Recomandării 1333, prin care susținea că: a) aromânii ”nu doresc să fie tratați ca o minoritate națională non-greacă”;  b) ”autoritățile grecești consideră că nu este nici urgentă, nici necesară definirea la nivel de stat a originii etnice a Aromânofonilor din Grecia”; c) aromânii sunt ”Greci participanți la un larg fenomen cultural, ca ultimii martori ai dominației lingvistice a Latinei vulgare în regiunile de mare importanță militară pentru Imperiul bizantin din care aceste regiuni au făcut altădată parte”; d) aromânii ”sunt integrați armonios în societatea greacă, ai cărei parte inseparabilă se consideră”; e) ”cetățenii greci practicanți ai idiomurilor aromâne sunt membri ai Bisericii ortodoxe a Greciei”, ”care este autonomă și asupra căreia Statul nu are vreun drept sub niciun aspect și aceasta nu poate face obiectul vreunui fel de recomandare din partea Statului grec” privind limba de cult[38]. Poziția oficialilor greci a fost prezentată în bloc cu cea a unei așa-zise Uniuni panelene a societăților culturale valahe[39], care  reia și desfășoară aceleași idei[40].

Aromânii și Patriarhia de Constantinopol astăzi

O părere generalizată, dar eronată, printre concetățenii noștri, dar și printre străini, este că Biserica Ortodoxă Greacă ar avea jurisdicție canonică peste creștinii ortodocși din întreaga Republică a Greciei. Nimic mai fals. Sub aspectul jurisdicției canonice bisericești avem în Grecia de astăzi exact aceeași situație pe care o aveam în 1905. Regiunile din nordul Greciei de astăzi, așa-zisele ”teritorii noi”, insula Creta și insulele din arhipelagul Dodecanez, dobândite de Grecia în secolul XX[41], se află și astăzi sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol. Este vorba, în principal, tocmai despre teritoriile în care locuiește cea mai mare parte a aromânilor și meglenoromânilor.

Efortul românesc considerabil de susținere a consângenilor aromâni și meglenoromâni din Epir, Pind, Thesalia, Macedonia grecească și Tracia trebuie dirijat către un dialog constructiv și rezonabil cu Patriarhia de Constantinopol, având ca obiectiv decizia oficială și binecuvântarea părintească a acesteia ca în bisericile aromânilor și meglenoromânilor din Grecia să se poată oficia serviciile divine în cele două dialecte materne ale credincioșilor. Rațiuni de ordin pastoral-misionar justifică o asemenea abordare, într-un perfect acord cu dreptul canonic ortodox. Exprim convingerea că Biserica Ortodoxă Română, care, în secolul XIX și în prima jumătate a secolului XX, a făcut eforturi susținute pentru transpunerea în dialectul aromân și tipărirea la București a edițiilor sinodale ale Evangheliilor și ale mai multor cărți de cult, va avea deschiderea necesară și îi va acorda Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol tot sprijinul pentru ca cele două dialecte istorice ale noastre să poată răsuna din nou în bisericile aromânilor și meglenoromânilor. Am aici în vedere nu doar tipărirea unor ediții sinodale ale cărților de cult, dar și pregătirea de preoți, prin acordarea de burse la seminarele și facultățile de teologie.

Desigur, mergând pe linia precedentelor istorice, i-am am putea înainta Patriarhiei de Constantinopol și propunerea înființării unui Vicariat Ortodox al Aromânilor și Meglenoromânilor din regiunile grecești Epir, Pind, Thesalia, Macedonia și Tracia subordonat direct Patriarhului Ecumenic. Mă gândesc aici la tentativele de acum mai bine de o sută de ani de înființare a unui episcopat aromân[42] în Imperiul Otoman, sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol, așa cum, de principiu, erau de acord autoritățile otomane ale timpului, dar și la exemplul pozitiv, pe care îl avem în România, unde funcționează, în cadrul Patriarhiei Române, pentru necesitățile minorității ucrainene, un Vicariat Ortodox Ucrainean cu sediul la Sighetul Marmației[43], organizat extrateritorial și autonom și dependent direct de Patriarhul României. În lumea ortodoxă Vicariatele nu sunt conduse de episcopi, ci de protopopi cu rang de Vicari administrativi, deci interesele jurisdicționale ale Bisericilor Autocefale nu sunt în niciun fel afectate. Nu ar trebui să se vadă lezate nici sensibilitățile naționale ale majorităților ortodoxe alogene. Acum câțiva ani Patriarhia Română a admis crearea, în cadrul Episcopiei Dacia Felix din Serbia, a unui Vicariat administrativ al Daciei Ripensis, ca răspuns practic la nevoile reale ale românilor din Valea Timocului. Soluția Vicariatelor este una bună și la îndemână. Avem noi însă, ca Biserică națională autocefală și mamă spirituală a poporului român, curajul să ridicăm această chestiune acum? Și are oare Patriarhia de Constantinopol maturitatea, deschiderea și bunăvoința necesare, într-o epocă prin definiție a drepturilor omului, pentru satisfacerea unei asemenea cereri îndreptățite național și canonic? O doză de optimism ne-o dă un precedent pozitiv creat de Patriarhia de Constantinopol, care, în anul 2002, i-a oferit Patriarhiei Române în folosință o biserică[44] pentru Comunitatea Ortodoxă Română din Turcia, concentrată în special la Istanbul[45], în care preoți din România, fără a încălca jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, oficiază serviciile în limba română și le acordă conaționalilor noștri toată asistența religioasă de care au nevoie.

Un demers al Bisericii Ortodoxe Române în favoarea consângenilor aromâni și meglenoromâni din Epir, Pind, Thesalia, Macedonia grecească și Tracia, supuși astăzi jurisdicției Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, nu Bisericii Ortodoxe Grece, ar putea avea șanse de succes ținând cont și de faptul că, la scara întregii Ortodoxii, doar ierarhi din Patriarhia Română dețin până astăzi titluri arhierești onorifice[46] în cadrul Patriarhiei Ecumenice, ca semn al bunelor relații de încredere și de frățietate autentic creștină dintre Tronurile Patriarhale de la București și Constantinopol.

Același tip de discuții ar trebui purtate și cu Biserica Ortodoxă din Albania, unde ponderea numerică deținută de ortodocșii aromâni, vorbitori ai subdialectului fărșerot, este destul de importantă. În Albania funcționează în prezent doar o biserică în dialect aromân, la Corcea, unde slujește părintele Dumitrache Veriga. Un Vicariat Ortodox al Aromânilor din Albania este mai mult decât necesar. Nutresc convingerea că, pentru diverse motive temeinice, autoritățile albaneze ar saluta o asemenea inițiativă.

Va fi mai greu (dar poate și mai ușor) să se discute cu Biserica Ortodoxă din Macedonia, întrucât aceasta nu are comuniune canonică cu nicio Biserică Ortodoxă din lume, aflându-se în schismă cu Biserica Ortodoxă Sârbă, din 1967, când și-a autoproclamat autocefalia. Cu toate că tocmai statutul de Biserică nerecunoscută canonic al acesteia ar putea înlesni adoptarea unei decizii de înființare a unui Vicariat Ortodox al Aromânilor din Macedonia. Să ne amintim de un precedent interesant: Biserica Ortodoxă Română a fost prima în Ortodoxie care a recunoscut canonicitatea Bisericii Ortodoxe Bulgare, în timpul când Patriarhia Ecumenică refuza să o facă, iar Biserica Ortodoxă Rusă, oricât ar fi fost de atașată ideii panslavismului, nu avea curajul să ia o decizie la nivel oficial. Noi, românii, am avut și curajul, și înțelepciunea de a o face.

Interesele pastoral-misionare ortodoxe, ca și interesul național, cer o asemenea abordare în chestiunea Vicariatelor Aromânilor și Meglenoromânilor din Balcani. Dar, iarăși ne întrebăm, sunt gata confrații noștri aromâni din Macedonia și Albania (ca și cei din Grecia) să formuleze oficial asemenea revendicări în statele lor, ca să-i putem și noi ajuta?

Ce putem face ca stat înrudit al aromânilor și meglenoromânilor?

Realist vorbind, în ceea ce ține exclusiv de noi și de voința noastră, putem face multe pentru revirimentul cultural-identitar și spiritual al confraților aromâni și meglenoromân. Bunăoară,

a) putem înființa reprezentanțe oficiale ale Societății de Cultură Macedo-Române în Albania[47], Bulgaria[48] și Republica Macedonia[49]. Anume Societatea de Cultură Macedo-Română, cel mai vechi așezământ cultural al aromânilor și pentru aromâni, concepută de la bun început să funcționeze în regim de Fundație Culturală și care are merite incontestabile în servirea îndelungată și cu eficiență a cauzei culturale și identitare a aromânilor și meglenoromânilor din Balcani, are nevoie de susținerea autorităților noastre. Ea trebuie să devină principalul partener al comunităților, elitelor și asociaților culturale ale aromânilor și meglenoromânilor din statele balcanice de astăzi;

b) putem înființa o redacție de emisiuni în dialectul istoric aromân la TVR Internațional, după modelul redacției în acest dialect care funcționează în cadrul postului Radio România Internațional. Astfel, am putea deschide calea către un schimb de programe televizate în dialectul aromân cu Radio Televiziunea Macedoneană[50], singura televiziune publică din Balcani care emite astăzi și în dialectul aromân. Într-o societate informațională și a tehnologiilor avansate de astăzi un asemenea pas se justifică și răspunde unei necesități reale;

c) putem înființa o secție aromână în cadrul Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Patriarhiei Române. În epoca secularismului agresiv și a amenințărilor la adresa identităților nu ne putem permite să lăsăm persoanele și familiile de expresie dialectală aromână fără Biblia în dialectul matern al acestora, fără cărți de rugăciune sau pe preoții aromâni fără cărțile de cult în dialect, pentru a putea răspunde necesităților credincioșilor aromâni;

d) putem mobiliza potențialul științific national, mai cu seamă prin Institutul de Lingvistică ”Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” al Academiei Române, pentru standardizarea ortograficiă și ortoepică a dialectelor istorice aromân și meglenoromân. Dacă Academia Română, autoritatea noastră ștințifică supremă, va dezvolta această misiune de căpătâi, cu finalitate practică în prezent și orientate către viitor, minoritățile noastre înrudite din Balcani vor avea doar de câștigat. În plus, standardizarea dialectelor, pe baza alfabetului latin al limbii române[51], se va pune capăt odată și pentru totdeauna oricăror initiative diletantiste[52], deviante de la tradiție, divergente în raport cu celalalte dialecte istorice și de multe ori păguboase de inventare și punere în circuitul comun a tot felul de sisteme de scriere dialectală pe baza unei puzderii de graiuri locale, adesea puternic corupte lexical. A sosit timpul ca Academia Română, printre ai cărei membri s-au numărat întotdeauna și se numără, și savanți de origine și de expresie dialectală aromână și meglenoromână, din țară sau de peste hotare, să-și spună oficial cuvântul ferm în această chestiune, propunându-le aromânilor și meglenoromânilor Îndrumare gramaticale, Dicționare ortografice, ortoepice și de punctuație care să nu lipsească de pe masa oricărui aromân sau meglenoromân;

e) putem institui Ziua internațională a românilor din Balcani (aromâni și meglenoromâni), pe 9 mai, când aniversăm emiterea Decretului de recunoaștere a drepturilor naționale ale românilor din Balcani, sau pe 10 mai, când aniversăm publicarea Decretului.

f) putem înființa un Muzeu al românității balcanice (sud-dunărene), ca centru de cercetare științifică a comunităților de aromâni și meglenoromâni de astăzi;

f) putem organiza cel mai mare Festival anual de folclor aromân și meglenoromân. Astăzi nu există niciun festival international de folclor aromân și meglenoromân la care să participe artiști și formații artistice din cele patru state balcanice în care aromânii și meglenoromânii sunt autohtoni, precum și din România, unde aceștia sunt, istoric vorbind, alohtoni;

h) putem mobiliza potențialul nostru diplomatic și politic pentru a determina ca statele balcanice să le recunoască oficial aromânilor și meglenoromânilor, cu toate consecințele practice ce decurg din aceasta, statutul de minorități naționale, nu doar de grupuri entice sau folclorice, iar celor două dialecte istorice, aromân și meglenoromân, statutul pe care Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, în principiu, li-l rezervă;

i) putem încuraja și asista administrațiile și comunitățile locale din România în demersul de înfrățire oficială cu localitățile aromânilor și meglenoromânilor din Albania, Bulgaria, Grecia și Republica Macedonia. Contactele directe dintre românii (inclusiv aromânii și meglenoromânii) din țară cu cei din Balcani reprezintă o resursă nematerială importantă, din zona subsidiarității, întotdeauna eficientă. Diplomația populară se dovedește adesea mai rezultativă decât diplomația interguvernamentală. Acolo unde statele nu pot sau nu vor să rezolve probleme, comunitățile locale și oamenii simpli reușesc.

Bineînțeles că aceste câteva măsuri propuse acum vor trebui completate de altele de natură administrativ-juridică, diplomatică, bisericească, educațională, culturală, mediatică sau editorială. . E nevoie de IMplicare, de fapte, nu de EXplicare, adică de vorbe.

Între Biblie și Coran sau Modelul otoman la grecii de azi

Există astăzi state postotomane atașate conceptului de millet confesional. Păstrând reminiscențe de gândire imperială, acestea refuză alinierea la sistemul internațional de drept cu privire la minoritățile naționale și practică forme de totalitarism cultural în raport cu minoritățile alogene și alolingve. Bunăoară, sistemul legislativ grecesc este singurul în Europa care definește minoritățile doar confesional, el însuși identificându-se cu ceea ce numește ”Lumea Greacă[53]. Tributar conceptului coranic de millet, acesta recunoaște doar minoritățile confesionale iudaică[54], armenească[55], musulmană[56] și catolică[57], nu și minoritățile etnice[58].

Între modelul coranic și cel biblic, preferându-l pe cel dintâi, Atena respinge legislația europeană în materie de minorități și nu dezvoltă nici legislație internă în domeniu[59], precum respinge ideea de protecție sau asistență culturală din partea Statelor înrudite. Având statutul ingrat de ostatici culturali, aromânii și meglenoromânii se află în dificultate lingvistică și identitară, având nevoie de ajutor. Ei nu beneficiază de drepturile cuvenite oricărei minorități, rămânând o masă demografică de asimilare supusă bunului plac al statului de reședință. Se impun câteva concluzii: 1) Calea deschisă prin Decretul din 9 mai 1905 și redeschisă de Recomandarea 1333 trebuie reluată și dusă consecvent până la capăt, cu mijloace și metode europene valabil în ziua de astăzi; 2) Orice nedreptate cedează în fața presiunii legitime și a perseverenței. 3) Trebuie să deschidem o nouă pagină în opera de asistare cultural-identitară a românilor din Balcani. Dacă nu o vom face noi, România –Armânia noastră -, nimeni altcineva nu o va face în locul nostru.

Comemorare filatelică a Decretului imperial din 9 mai 1905

Îmi face plăcere să anunț câteva evenimente filatelice, mai ales pentru confrații noștri aromâni și meglenoromâni din Balcani care ne urmăresc acum în direct pe internet. Cu ocazia celei de-a 111-cea aniversări de la emiterea Decretului imperial de către sultanul Abdul Hamid, Poșta Moldovei a emis, la comanda Asociației ”Răsăritul Românesc”, prin Biroul ”Marca personalizată”, mai multe timbre comemorative și efecte poștale circumscrise aniversării. Astfel, o coliță de timbre personalizate cu genericul ”Recunoașterea drepturilor naționale ale românilor din balcani (aromâni și meglenoromâni). Iradeaua din 9 mai 1905” cuprinde trei serii a câte cinci timbre fiecare (3 x 5 = 15). Acestea se află în circuit poștal, fiind acceptate de orice oficiu poștal din Republica Moldova pentru orice fel de expediții naționale și internaționale. Prima serie de 5 timbre reprezintă, în afara textului dispus eliptic și a semnăturii în alfabet arab a sultanului Abdul Hamid al II-lea, imaginea Regelui Carol I, care, după Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a fost unul dintre protectorii culturali ai românilor din Balcani (aromâni și meglenoromâni). Cea de-a doua serie reprezintă imaginea Ministrului Afacerilor Străine al României din 1905, generalul Iacob Lahovary, iar cea de-a treia serie reprezintă imaginea lui Alexandru Emanoil Lahovary, Trimisul Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al României la Constantinopol. Acestor timbre li se adaugă un plic personalizat ”Recunoașterea drepturilor naționale ale românilor din Balcani (aromâni și meglenoromâni), Iradeaua din 9 mai 1905”, cuprinzând aceleași imagini pe fundalul unei hărți a Balcanilor de la începutul secolului XX. Redarea infranimelor noastre balcanice Aromâni și Meglenoromâni alături de etnonimul general de Român pe cele trei serii de timbre și plicul comemorativ reprezintă o premieră filatelică absolută. Un anumit număr de plicuri și timbre personalizate au fost francate cu data de astăzi, 9 mai 2016.

De asemenea, semnalez emiterea la Chișinău a unei serii de timbre ”Pomul Vieții”, având în vinietă o stampă de epocă care îl reprezintă pe arhimandritul Averchie Vlahul[60], egumentul mănăstirii Iviru din Sfântul Munte Atos, împreună cu primii 10 elevi aromâni la București, în 1865. Cei 10 copii aromâni aduși de el din Balcani pentru a învăța la Școala de la Sfinții Apostoli din București, anul 1865, sunt: Toli G. Tulliu (din Abela), Gheorghe Dauti (Abela), Apostol Misiu Teodoreanu (Perivoli), Domenic Goma (Perivoli), Gușiu Papacostea (Selia), Demetru Papaiachim (Abela), Bușiu M. Savuliu (Abela), Demetru Papinian (Abela), Demetru G. Badralexi (Abela), Nicolae Papilian (Selia). Stampa a fost reprodusă în Albumul Macedo-Român, apărut sub îngrijirea academicianului Vasile Alexandrescu Urechia în 1880.  Inscripția ”ȘI EU HIU ARMÂN!” (”ȘI EU SUNT ROMÂN!”) reproduce exclamația Arhimandritului Averchie din 1862, la vederea paradei militare din București salutate în Dealul Cotrocenilor de către Domnitorul Alexandru Ioan Cuza al Principatelor Române Unite. Un plic personalizat, având inscripționate cuvintele  ”Aromanian kin-minority. ”ȘI EU HIU ARMÂN!” Arhimandritul Averchie și primii elevi aromâni la București, 1865”, a fost de asemenea emis de Biroul ”Marca Personalizată” a Poștei Moldovei.

Anul acesta, la 23 martie, Poșta Moldovei a mai emis și patru serii de timbre personalizate (4 x 6 = 24) ”Preot martir Haralambie Balamaci” care redau imagini ale martirului nostru părinte Haralambie Balamaci[61], preot aromân din Corcea (astăzi în Albania), care și-a primit cununa muceniciei din mâna antarților greci, la 23 martie 1914, erou al Albaniei cunoscut și ca Papa Lambru.

Vă mulțumesc!

Vlad CUBREACOV

Asociația Răsăritul Românesc din Chișinău

București, 9 mai 2016, Biblioteca Academiei Române


[1] (1855-1950), Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al României la Constantinopol.

[2] 1870 – 1931), viitor ministru de Externe al României în Guvernul Tache Ionescu, între 17 decembrie 1921 și 10 ianuarie 1922.

[3] Reluându-le abia peste 6 ani, în 1911. Guvernul Greciei mai rupsese relațiile diplomatice cu România și între 1892 şi 1896, din cauza unor pretenții asupra moștenirii din România a aromânului Evanghelie Zappa.

[4] Kin-state în engleză, Etat-parent în franceză, Ομογενές κράτος sau Συγγενές κρατος în greacă, Сродната држава în bulgară/macedoneană, Statu/Văsălie-soie, Statu/Văsălie di ună ghimtă în dialectul istoric aromân.

[5] Venice Commmission. Report on the Preferential Treatment of National Minorities by their Kin-State. CDL-INF(2001)19, în ”Science and Technique of Democracy. The protection ofr national minorities by their kin-State”, Volume No. 32.

[6] Kin-minority în engleză, Minorité-parente în franceză, Συγγενής μειονοτητα sau Ομογενής μειονότητα în greacă, Minoritate-soie, Minoritate di ună ghimtă în dialectul istoric aromân.

[7] Home-state în engleză.

[8] Pericle Papahagi. Numiri etnice la aromâni, Academia Română, București, 1925, pag. 35.

[9] Timp de 25 de ani, începând cu 1991.

[10] Arhimandritul Averchie (Atanasie Iaciu Buda) de la mănăstirea Iviru din Muntele Athos este cel care a declanşat, în secolul XIX, mişcarea de deşteptare naţională a aromânilor din Balcani. În 1862, la București, avea să le adreseze aceste cuvinte prietenilor din România: ”Ghine bânați voi că aveți carte tu limba noastră cum au tute milețile, aveți limba îndreaptă, aveți sculii și biseariți tu limba armânească, ma noi tu loclu a nostru o avem limba fără carte, nu putem să zburâm ca voi, că nu avem carti; tu sculiile a noastre nu învițăm armânește și limba noastră cu trițearea chiroului va o chirem” / ”Bine trăiți voi că aveți carte în limba noastră cum au toate neamurile, aveți limba dreaptă, aveți școli și biserici în limba românească, dar noi în locul nostru o avem fără carte, nu putem să vorbim ca voi, că nu avem carte; în școlile noastre nu învățăm românește și limba noastră cu trecerea timpului va să o pierdem”.

[11] Pericle Papahagi, op. cit., pag. 5.

[12] În original Власите, nu Аруманците.

[13] Legea nr. 299/2007 republicată privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, publicată în Monitorul Oficial nr. 261 din 22.04.2009 stabilește în punctul a) al articolului 1 următoarele: ” a) drepturile persoanelor care își asuma în mod liber identitatea culturală român㠖Persoanele de origine română și care aparținând filonului lingvistic și cultural românesc, care locuiesc în afara frontierelor României, indiferent de modul în care aceștia sunt apelați (armâni, armânji, aromâni, basarabeni, bucovineni, cuțovlahi, daco-români, fărșeroți, herțeni, istro-români, latini dunăreni, macedoromâni, macedo-români, maramureșeni, megleniți, megleno-români, moldoveni, moldovlahi, rrămâni, rumni, valahi, vlahi, vlasi, voloni, macedo-armânji, precum și toate celelalte forme lexicale înrudite semantic cu cele de mai sus), denumite în continuare români de pretutindeni;”

[14]  În arabă – ملّة (milla).

[15] După căderea Constantinopolului (1453).

[16] Etniile hegemone în milleturile confesionale au fost trei: turcii, grecii și armenii. Un număr important de caldeeni, copți, etiopieni, sirieni, dar și de georgieni ortodocși sau de imereți (taoiți) de sorginte georgiană, au fost trecuți de turci în componența Ermeni milleti și lăsați la discreția ierarhiei și clerului Bisericii Armene. Turcizarea i-a vizat pe albanezi, arabi,  berberi, curzi, pomaci, tătari  și alții.

[17] Müslüman milleti, în frunte cu Sultanul, care avea calitatea de Calif.

[18] Rûm milleti, în frunte cu Patriarhul de Constantinopol, ca Millet-bași (literalmente Etnarh), și cuprinzându-i pe greci ca etnie centrală, și în siajul acesteia, pe albanezii, arabii, găgăuzii, slavii, românii, turcii karamanlii, iar mai târziu și pe georgienii de confesiune ortodoxă ca etnii marginale și auxiliare sub hegemonie greacă.

[19] Ermeni milleti, în frunte cu Patriarhul armean al Constantinopolului, după cucerirea de către turci a principatului de Trapezunt (1461).

[20] Yahudi milleti, în frunte cu Haham-başı (Marele Rabin).

[21] Supuși autorității papale. Acestora li se adăugau protestanții, ca protejați ai unor puteri străine, în special ai Marii Britanii.

[22] Karaim milleti constituie o excepție, întrucât karaimii sunt un grup iudaic de vorbitori ai unui etnolect turco-tărară, practic omolingvi cu otomanii și nesupuși în cadrul Yehudi milleti procesului de evreizare lingvistică, întrucât Yehudi milleti folosea el însuși alte limbi decât ebraică – sefarda, un etnolect de origine latină, adus în Imperiu din Spania, prin nordul Africii și vechiul Bizanț, și romaniota, un etnolect evreiesc format pe baza limbii grecești.

[23] Hristu Cândroveanu, Aromânii, Editura Scrisul Românesc, 1995, pag. 33. Aceeași linie de gândire și conduită a fost urmată de Statul Român până în 1945, când România însăși cade sub control și influență străină, iar tratatele bilaterale cu statele de reședință ale aromânilor și meglenoromânilor sunt rupte. Abia după prăbușirea comunismului asistența cultural-identitară avea să fie reluată, în condiții internaționale noi.

[24]A forma juni macedoneni din Pind, Tessalia, Macedonia și alte părți ale Turciei europene reprezintă pentru noi românii din principate nu numai o datorie de cosângenitate, ci și un interes vital pentru viitorul naționalității noastre” – extras din Procesul-verbal al Consiliului Permanent de pe lângă Ministerul Instrucțiunii privind crearea Insitutului Macedo-Român din București (16 iulie 1865).

[25] Funcțiile statului înrudit se exercită complementar și subsidiar, după ce statul de reședință se presupune că ar face, cu bună credință, absolut  tot ceea ce este necesar pentru protecția, bunăstarea și propășirea cultural-identitară și lingvistică a minorităților din cuprinsul său. Asistența culturală din partea statelor înrudite se impune în mod drastic atunci când minoritățile lor înrudite sunt supuse presiunilor dizolvante, aculturației și încercărilor de suprimare a identității lor etnice sau lingvistice. În secolul XIX aromânii și meglenoromânii au fost supuși unor presiuni sufocante, cotropitoare, subscrise politicilor manifeste de deznaționalizare. Revirimentul cultural aromân și meglenoromân din Balcani s-a produs doar atunci când Statul înrudit România, ca nouă putere culturală în ascensiune, a intervenit protector, înțelegător și generos în favoarea conaționalilor săi, chiar dacă nu exista un cadru juridic internațional în materie culturală sau de minorități. Sprijinul acordat de România românilor balcanici a fost determinat exclusiv de rațiuni de solidaritate culturală și etnică.

[26] De exemplu, 1) Abecedaru romănescu trâ românlji d’in Drepta a Dunăreljei, de Dimitrie Athanasescu, ”învețiatoru de aistă limbă tră prima oară”, București, Tipografia Lucrătorilor Asociați. Mai multe ediții, a doua fiind din 1865. 2) Abecedar macedo-român, întocmit de Virgiliu Stoicescu, Const. I. Naum şi Const. Petrescu-Birina, București, Imprimeria Statului, 1900, 145 de pagini.

[27]Cea mai puternică identitate românească și orientare spre cultura și națiunea română pot fi găsite, însă, printre aromânii din România, dar și în afara României, în special acolo unde au funcționat școli românești. Mare parte dintre aceștia țin să sublinieze distanța lor față de cultura greacă și se consideră parte a poporului român, vorbitor al unui dialect românesc”. Thede Kahl, Istoria Aromânilor, Tritonic, București, 2006, pag. 127.

[28] De exemplu, 1) Vangheilu al Mattheu în dialectulu macedo-român[Evanghelia lui Matei în dialectul macedo-român], transpunere de Lazulu alu Dumi, București, Tipografia Societăţei Albaneză „Dituria”, 1889, 2) Apostolul. Subiectul merită o documentare amănunțită.

[29] Dimotika (Δημοτική).

[30] Katharevousa (Καθαρεύουσα).

[31] Τσακωνικά, derivată dintr-un dialect ionic al limbii ptorogrecești, vorbit astăzi de circa 1200 de persoane.

[32] Ποντιακή γλώσσα, limbă fără statut legal în Grecia, vorbită, potrivit diverselor estimări, de un număr între 320 de mii și 1 milion 780 de mii de persoane.

[33] Καππαδοκικά, un dialect rezidual și izolat, puternic diferențiat, al limbii grecești comune, apropiat mai degrabă de greaca antică decât de neogreacă.

[34] Κοινὴ Ἑλληνική sau ἡ κοινὴ διάλεκτος (dialectul comun), apărută în antichitatea postclasică (cca. 300 î.Hr. – 300 d.Hr.) și care este principala strămoașă a limbii vernaculare demotice de astăzi. Este limba în care a scris Polibiu (cca 201 – cca 120 î.Hr) sau Plutarh (cca 46 – cca 127).

[35] Compte-rendu des débats. Session ordinaire de 2004 (troisieme partie), 21-25 juin 2004. La question n° 8 posée par M. Cubreacov. Edition du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 2004, pag. 694-695.

[36] Adoptată la Strasbourg, la 1 februarie 1995, semnată și ratificată de către 39 de state membre ale Consiliului Europei. Statele care nu au semnat Convenția sunt Andora, Franța, Monaco și Turcia. Statele care au semnat Convenția, dar nu a ratificat-o niciodată sunt: Belgia, Grecia (semnare în 1999), Islanda și Luxemburg. România a ratificat Convenția la 29 aprilie 1995.

[37] Adoptată la Strasbourg, în 1992 și intrată în vigoare la 1 martie 1998. Grecia nu a semnat Carta, nerecunoscând pe teritoriul său nicio limbă regională sau minoritară. România a semnat Carta la 17 iulie 1995 și a ratificat-o la 24 octombrie 2007, recunoscând pe teritoriul său 20 de limbi regionale sau minoritare, printre care și greaca.

[38] Dimitri Constas, Ambasador, Reprezentant permanent al Greciei pe lângă Consiliul Europei, Scrisoarea din 1 iunie 1999, cu ocazia discuțiilor din cadrul CM al CoE din 8-9 iunie 1999 privind modul de aplicare a Recomandării 1333 (1997) a APCE.

[39] În greacă ”Πανελλήνια Ομοσπονδία Πολιτιστικών Συλλόγων Βλάχων”.

[40] Cum ar fi: a) ”Aromânii (sau valahii) din Grecia” sunt autohtoni, iar ”cei care locuiesc astăzi în FRYM, în Bulgaria, Serbia, România și în Turcia sunt o diasporă a noastră din secolul XVIII și XIX”; b) ”Valahii din Grecia nu sunt o ”minoritate etnică dispersată”, în realitate noi nefiind nici măcar ”minoritate etnică””; c) ”Noi nu avem nicio legătură de înrudire etnică cu Românii”; d) ”nu există o ”limbă valahă standard”, ci doar dialecte orale”, ”de aceea pentru noi nu se poate pune problema unui învățământ în valahă”; e) ”Valahii, în mod tradițional, au primit un învățământ desfășurat în greacă și s-au exprimat întotdeauna ca membri ai lumii grecești”; f) ”Doar în epoca propagandei române din Balcani, începând cu anii 1860 și până la finele celui de Al Doilea Război Mondial, unii dintre Valahi au primit o educație școlară în română, niciodată însă în valahă”; g) ”Înainte de a ne putea gândi la înființarea de reviste, ziare, posturi de radio și de televiziune în limba valahă, va trebui depășit mai întâi principalul obstacol ce constă în stabilirea pe baze științifice a unei limbi valahe standardizate și larg răspândite”; h) ”nu ține de tradiția noastră oficierea serviciilor religioase în limba valahă. Din momentul creștinării Valahilor serviciile bisericești au fost întotdeauna oficiate, în numeroasele lor biserici și mănăstiri, în greacă. Nu a existat niciodată o Biserică Valahă independentă. Noi am fost întotdeauna ortodocși și în imensa noastră majoritate am susținut Patriarhia ecumenică în momentele dificile”; i) ”Noi nu avem revendicări politice”; j) ”noi nu vrem să fim studiați de către ”centre recunoscute”, cel puțin dacă nu sunt recunoscute de noi. Pentru că am avut o amară experiență, noi cunoaștem  că aceste studii sunt departe de a fi academice”; k) ”vrem să fim protejați contra  tuturor celor care se prezintă în fața comunității și instanțelor internaționale ca purtători de cuvânt, reprezentanți, protectori, specialiști și salvatori ai Valahilor”. Scrisoarea  Uniunii panelene a societăților culturale valahe din 5 martie 1999 adresată Comisiei APCE pentru Cultură și Educație și semnată, în numele Consiliului Asociației, de către Fotis Kilipiris Georgios Makris (Președinte și Secretar general), viceprimar de Prosotsani.

[41] Biserica Ortodoxă semiautonomă a insulei Creta (cu 9 eparhii), insulele arhipelagului Dodecanez (cu un exarhat și 5 mitropolii), ”noile teritorii” din nord (provinciile Epir, Thesalia, Macedonia Occidentală, Macedonia Centrală și Tracia), în care funcționează, sub jurisdicție constantinopolitană (36 de mitropolii, în frunte cu mitropoliții de Alexandrupolis, Traianopolis și Samotracia; Chios; Didimotika, Orestias și Soufli; Drama; Dryinupolis, Pogogiani și Konița; Edesa și Pella; Elassona; Eleytherupolis; Florina, Prespa și Eordaia; Filipi, Neapolis și Thasos; Grevena; Gumenissa, Axiupolis și Polykastron; Ianina; Ierissos, Sfântul Munte și Ardamerion; Kassandreea; Kastoria; Kitros, Katerini și Platamon; Lagkada; Lemnos și Sf. Eustatie; Maroneea și Komotini; Mithymna; Mytiline; Neapolis și Stavrupolis; Nea Krini și Kalamaria; Nikopolis și Preveza; Paramythia, Philata, Geromerion și Parga; Polyani și Kilkis; Samos și Ikaria; Servia și Kozani; Serres și Nigrita; Sidirokastron; Sisianio și Siatista; Salonic; Veria și Naousa; Xanthi; Zihna și Nevrokopion).

[42] Episcopatul românilor macedoneni. Studiu apărut în ”Voința națională”, decembrie 1896, București, Tipografia ”Voința națională”, 1897.

[43] Vicariatul Ortodox Ucrainean din România (în ucraineană Православний Український вікаріат у Сиготі), înființat la 12 februarie 1990, este o unitate bisericească administrativă cu statut special misionar-pastoral, care are rolul de a coordona viața spirituală a credincioșilor ortodocși ucraineni din România. El exercită o jurisdicție autonomă asupra comunităților etnicilor ucraineni de confesiune ortodoxă din Maramureș, Transilvania, Crișana și Banat organizate în două protopopiate (Sighetul Marmației și Lugoj) și este subordonat direct Patriarhului României.

[44] Biserica cu hramurile Sfânta Parascheva și Sfinții Martiri Brâncoveni din cartierul Hasköy, ctitorie a Sfântului Domnitor Constantin Brâncoveanu (1692).

[45] Peste 2000 de credincioși români.

[46] Patriarhul României deține și titlul de Locțiitor al Tronului Cezareii Capadociei (al doilea în diptice și primul după Patriarhul Ecumenic în schema ierarhică a scaunelor episcopale ale Patriarhiei de Constantinopol), titlu acordat mitropoliților Ungrovlahiei (Munteniei) la 10 octombrie 1776, iar Mitropolitul Moldovei și Bucovinei deține și titlul de Locțiitor al Tronului Sevastiei Armeniei (al 11-lea în dipticele Patriarhiei de Constantinopol), titlu acordat Mitropoliților Moldovei și Sucevei către jumătatea secolului al XV-lea și păstrat până astăzi.

[47] De preferat la Corcea, centrul cultural tradițional al aromânilor din această țară.

[48] De preferat la Blagoevgrad, fosta Giumaia de Sus (în bulgară Gorna Djumaia – Горна Джумая, în dialectul aromân Giumaia din Sus ), regiune în care avem astăzi cea mai mare concentrație de aromâni din această țară.

[49] De preferat la Crușova (în slava macedoneană Krușevo –  Крушево, în dialectul aromân Crușuva), principalul centru cultural al aromânilor din această țară.

[50] În slava macedoneană – Македонска Радио Телевизија (МРТ) – национална телевшзија на Република Македонија.

[51] Ortografia tradițională a dialectului istoric aromân este utilizată în România, în Albania (inclusiv de publicații, dar și în procesul de instruire la singura școală cu predare în dialect de la Diviaca (Divjakë), județul Lușnea (Lushnje), susținută financiar de Statul Român), dar și de unii intelectuali aromâni din Grecia.

[52] Cum ar fi scrierea germanizantă a așa-zisei grupări de la Freiburg, practicată în presa dialectală, în unele școli și de către unele edituri din Republica Macedonia, sau scrierea pe baza alfabetului grecesc, inadecvat fonetismului aromân și meglenoromân practicată sporadic în Grecia.

[53]Monde hellénique” în franceză. Formula originală greacă este ”Ελληνικό κόσμο”. (Ce simetrie și consonanță cu ”Lumea Rusă” predicată de la Moscova!)

[54] Circa 5 500 de persoane.

[55] Circa 36 000 de persoane, dintre care doar circa 20 000 vorbesc limba armeană.

[56] Potrivit mai multor surse între 120 și 130 000.

[57] Abia din iulie 1999.

[58] Găgăuzii (circa 25 000), românii (circa 300 000), bulgarii și slavii ziși macedoneni (circa 100 000), țiganii nemusulmani (circa 300 000 potrivit estimărilor Helsinki Watch din Grecia).

[59] În mod paradoxal, în cazul minorităților sale înrudite din alte state, Grecia recunoaște și aplică criteriile valabile pentru tratamentul preferențial aplicabil minorităților, chiar și atunci când aceste minorități înrudite sunt de confesiune islamică sau au de limbi puternic diferențiate (bunăoară, Catoitaliotică, un dialect rezidual al limbii vechi grecești cu puternice influențe romanice) sau chiar alte limbi decât greaca. Asistăm la un caz clasic de dublu standard, care împiedică ieșirea unui stat din mentalitatea Evului mediu otoman și racordarea la modernitate.

[60] Arhimandritul Averchie s-a născut la Avdela în anul 1808, fiind fiul celnicului Ioan Iaciu Buda. Călugărit de la vârsta de 13 ani, a ajuns stareț la mănăstirea Iviru de la Muntele Athos. A venit în București la 1861, intrând în contact cu elita românească. În anii 1865 și 1867 a selectat elevi pentru a urma cursurile școlii de la biserica Sfinții Apostoli din București.

[61] Preotul martir Haralambie Balamaci a fost unul din cei mai activi luptători pentru drepturile culturale ale aromânilor din Imperiul Otoman. În special, Papa Lambru s-a zbătut pentru dreptul la biserică și școală națională pentru aromâni, care sunt una dintre ramurile sudice ale poporului român, în sensul larg al romanității răsăritene. A fost hirotonit preot la Curtea de Argeș. A deschis prima școală românească, cu predare în româna literară și în dialectul istoric aromân, la Pleasa (1883) și, apoi, la Corcea (1885), localități în care a slujit ca preot paroh. Este, de asemenea, întemeietorul primei școli albaneze din Corcea (1887). În 1891 s-a dus la Istanbul pentru a cere înființarea unui episcopat românesc pentru aromânii din Imperiul Otoman. Aici are loc un atentat la viața lui, din care scapă nevătămat. A oficiat liturghia în limba română literară și în dialectul istoric aromân, în care a predicat. A fost un creștin desăvârșit, un patriot luminat, un om cu o credință nestrămutată, un slujitor exemplar al lui Hristos, un suflet iubitor de Adevăr, un semănător de speranță, un om și un sfânt al lui Dumnezeu vlăstărit din ramura aromână a neamului nostru, pentru care și-a dat și viața. Singura vină care i s-a găsit vreodată este că s-a născut și a vrut să rămână român. A fost martirizat de antarții greci în ziua de 23 martie 1914, împreună cu fratele său Sotir Balamaci și alți trei români nevinovați. Acești români fac parte dintr-o serie de circa 500 de români din Balcani – învățători, profesori, preoți, dar și simpli elevi – care au fost martirizați pentru că apărau identitatea românească și slujeau comunităților din care făceau parte în limba română literară și în dialectele istorice gemene aromân și meglenoromân. În 1962 preotului martir Haralambie Balamaci i s-a acordat post mortem titlul de Erou al Albaniei în lupta contra elenizării. În 1994 președintele Sali Berisha i-a acordat titlul post mortem de Învățător al neamului.

Notă: varianta prescurtată rostită a acestei comunicări poate fi urmărită aici, începând cu 2:37:10


UN SULTAN DINTRE ACEIA CE DOMNESC PESTE VRO LIMBĂ…

Aprilie 26, 2016

monograma sultanului Abdul Hamid

Semnătura filigranată, în alfabet arab și încununată cu flori, a sultanului Abdul Hamid al II-lea care a emis, la 9 mai 1905, la cererea României, Iradeaua de recunoaștere ca naționalitate a românilor din Imperiul Otoman (meglenoromâni și aromâni) și de egalare a lor în drepturi și privilegii cu celelalte naționalități.

Semnarea Iradelei a reprezentat un mare succes diplomatic al României în favoarea minorităților sale înrudite meglenoromână și aromână. Demersurile românești pentru obținerea Iradelei au durat mai bine de patru ani de zile și s-au datorat în special lui Alexandru Emanoil Lahovary (1855-1950), Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al României la Constantinopol, și colaboratorului acestuia, Gheorghe Derussi (1870 – 1931), care avea să ajungă ministru al Afacerilor Externe al României (17 decembrie 1921 – 10 ianuarie 1922) în guvernul Take Ionescu. Pentru succesul obținut la Constantinopol în favoarea conaționalilor români din Balcani, Alexandru Em. Lahovary și Gheorghe Derussi au fost decorați de Regele Carol I cu ordinul ”Steaua României” în grad de Comandor.

Alexandru Em. Lahovary

Alexandru Em. Lahovary

Iradeaua obținută de România avea, între altele, și menirea de a pune capăt nelegiuirilor, violențelor, jafurilor, terorii, omorurilor și asasinatelor (peste 400) împotriva românilor macedoneni dezlănțuite sălbatic de bandele de antarți greci organizate și finanțate de guvernul de la Atena și binecuvântate de ierarhia Patriarhiei de Constantinopol.

Urmare a acestei decizii imperiale, prin care românii balcanici obțineau dreptul la autoconducere locală, serviciu religios și școală în limba maternă, Patriarhia de Constantinopol a protestat, iar guvernul de la Atena a rupt, în aceeași zi (9 mai 1905), relațiile diplomatice cu România.

Guvernul Greciei mai rupsese relațiile diplomatice cu România și între 1892 şi 1896, din cauza unor pretenții asupra moștenirii din România a aromânului Evanghelie Zappa.

Reluarea relațiilor diplomatice româno-grecești a avut loc abia după 6 ani, în 1911.

Iradeaua Imperiala din 9/22 mai 1905, publicata in Lumina - Revistă Populară a Românilor din Imperiul Otoman, anul III, nr. 5, mai 1905, Bitolia.

Iradeaua Imperiala din 9/22 mai 1905, publicata in Lumina – Revistă Populară a Românilor din Imperiul Otoman, anul III, nr. 5, mai 1905, Bitolia.


TIMBRU PERSONALIZAT: ”ȘI EU HIU ARMÂN!”

Aprilie 25, 2016

Timbru personalizat, emis de Biroul Marca Personalizată al întreprinderii de stat Poșta Moldovei la comanda Asociației ”Răsăritul Românesc” din Chișinău.

Imagine în vinietă: Gravură de epocă care îl reprezintă pe Arhimandritul Averchie Vlahul, egumentul mănăstirii Iviru din Sfântul Munte Atos, împreună cu primii elevi aromâni la București, în 1865. Inscripția ”ȘI EU HIU ARMÂN!” (”ȘI EU SUNT ROMÂN!”) reproduce exclamația Arhimandritului Averchie din 1862, la vederea paradei militare din București salutate pe Dealul de la Cotroceni de către Domnitorul Alexandru Ioan Cuza al Principatelor Române Unite. Dublu clic pentru a mări imaginea.

Timbru Arhimandritul Averchie Bucuresti 1865

Filateliștii sau persoanele interesate să intre în posesia colițelor cu aceste timbre personalizate emise de Biroul Marca Personalizată al întreprinderii de stat Poșta Moldovei la comanda Asociației ”Răsăritul Românesc” ne pot contacta direct. (Donație: 50 RON sau 250 MDL per coliță)

Plic personalizat emis la comanda Asociației ”Răsăritul Românesc” din Chișinău. ”Aromanian kin-minority. ”ȘI EU HIU ARMÂN!” Arhimandritul Averchie și primii elevi aromâni la București, 1865”.

Plic personalizat emis la comanda Asociației ”Răsăritul Românesc” din Chișinău. ”Aromanian kin-minority. ”ȘI EU HIU ARMÂN!” Arhimandritul Averchie și primii elevi aromâni la București, 1865”.

Părintele arhimandrit Averchie Iviritul zis și Vlahul, împreuna cu cei 10 copii aromâni aduși de el din Balcani pentru a învăța la Școala de la Sfinții Apostoli din București, anul 1865. Aceștia sunt: Toli G. Tulliu (din Abela), Gheorghe Dauti (Abela), Apostol Misiu Teodoreanu (Perivoli), Domenic Goma (Perivoli), Gușiu Papacostea (Selia), Demetru Papaiachim (Abela), Bușiu M. Savuliu (Abela), Demetru Papinian (Abela), Demetru G. Badralexi (Abela), Nicolae Papilian (Selia). Stampa a fost reprodusă în Albumul Macedo-Român, apărut sub îngrijirea lui V.A. Urechia în 1880. Averchie s-a născut la Avdela în anul 1808, fiind fiul celnicului Ioan Iaciu Buda. Călugărit de la vârsta de 13 ani, a ajuns stareț la mănăstirea Iviru de la Muntela Athos. A venit în București la 1861, intrând în contact cu elita românească. În anii 1865 și 1867 a selectat elevi pentru a urma cursurile școlii de la Sfinții Apostoli din București.


O CARTE CARE M-A ÎNTRISTAT

Iunie 23, 2015

Afis Aromanii

Astăzi a avut loc la Chișinău lansarea volumului ”Aromânii pretutindeni, nicăieri” (ediția a II-a, 607 pagini) de Nicolas Trifon apărută la editura CARTIER. Autorul a fost prezent la această lansare. Am onorat invitația și am luat cuvântul, așa cum fusesem anunțat.

Am fost singurul care a vorbit în răspăr cu autorul și cu ceilalți vorbitori. În mod evident, nu am fost măgulitor cu autorul și nici nu am putut accepta ideile-forță care traversează volumul de la prima până la ultima pagină. Lectura acestei cărți mi-a provocat multă tristețe și m-a făcut să reflectez din nou nu doar asupra tematicii aromâne, care este una dintre cele predilecte pentru mine, ci, mai ales, asupra onestității intelectuale, asupra manipulării prin scris și asupra diversiunii politice pe plan cultural la români.

Obiectiv vorbind, cartea semnată de Nicolae Trifon este, sub aspect informativ, una perfect compilativă. Ea nu aduce niciun element nou față de ceea ce au scris alți autori, iar sub aspect interpretativ cuprinde un număr destul de mare de speculații și sofisme, otrăvind dezbaterea cu idei îndreptate împotriva Statului nostru național și a națiunii noastre. Oricine a citit și alte cărți despre aromâni, scrise înaintea celei semnate de Nicolas Trifon, poate judeca contextual această carte, nu izolat, și, cu atât mai mult, nu dulceag-sentimental.

În cartea sa, Nicolas Trifon se dedă unor excese pe plan intelectual și face dovada unei vanități de grup care ne aruncă în perplexitate. Cartea sa suferă de instabilitate în logica afirmațiilor, care, fiind de cele mai multe ori contradictorii, sunt subordonate unui singur scop urmat obsesiv: aromânii nu sunt înrudiți național cu nimeni, ei nu nu au nevoie de rude etnice, căci particularismul lor este suficient și egalează simetric orice altă identitate, mai cu seamă pe cea românească.

Opunându-se ideii de Stat, în general, și ideii europene de Stat înrudit (Kin-state, Etat-parent), Nicolas Trifon se plasează în relație de contradicție cu principalele documente ale Consiliului Europei în materie de minorități naționale, refuzându-le astfel aromânilor, din start, într-o logică vădit păguboasă, orice drept de a fi recunoscuți vreodată oficial ca minoritate națională în statele lor de origine, singura posibilitate pe care le-ar putea-o rezerva fiind, cel mult, cea de ”grup folcloric” (cum e cazul în Grecia) sau de ”grup etnic” (Cum e cazul în Albania). Citindu-i cartea, înțelegi că singurul stat național în care Nicolas Trifon i-ar vrea recunoscuți pe aromâni ca minoritate națională este România (pe care nu ezită să o acuze în mod repetat și gratuit de ”trădare” a aromânilor), tocmai pentru a demonstra că aromânii nu ar fi deloc înrudiți național, etnic, lingvistic și cultural cu dacoromânii.

Astfel, cartea ni se prezintă ca fiind lipsită de o normală decență și consecvență intelectuală, menținându-se în zona speculațiilor și a gesticulațiilor formaliste, nefiindu-i străină sofistica.

Pe de altă parte, Nicolas Trifon ne vorbește despre particularismul aromânilor din Grecia, stat în care locuiesc majoritatea confraților noștri sud-dunăreni, precizând că acesta constă, potrivit lui, în ”revendicarea până la paroxism, uneori în ciuda bunului-simț, a grecității lor încă din Antichitatea îndepărtată”.

Ca fond de idei cartea semnată de Nicolas Trifon consună cu teoria moldovenistă a lui Mohov care susținea că moldovenii și românii ar fi două națiuni distincte, dar care au strămoși comuni, pe volohi. Nicolas Trifon susține un fals similar, cum că aromânii și românii ar fi două națiuni distincte, chiar dacă ar proveni și unii și alții de la valahi, valahi pe care îi prezintă ca pe o nație dispărută de mai multe secole pe undeva prin Bulgaria. Asemenea idei subțirele și otrăvite, crede cineva că le sunt utile aromânilor aflați în dificultate culturală, lingvistică și identitară în statele lor de origine? Și la ce le servesc aromânilor atacurile nedrepte și veninoase împotriva Statului național Român, pe care Nicolas Trifon îl pune în antiteză cu aromânii?

Convingerea mea fermă este că aromânii, aflați în dificultate culturală în cele patru state balcanice de origine (Grecia, Albania, Republica Macedonia și Bulgaria) și amenințați cu stingerea, trebuie salvați, dar nu cu prețul contrapunerii lor nouă, dacoromânilor, care le-am fost și le suntem alături.

Am promis să revin cu marginalii și mă voi achita de obligație de îndată ce-mi va permite timpul. Deocamdată voi aduce în prim-plan doar câteva mici detalii despre autor și câteva pasaje din carte, culese aleatoriu, pentru ca cititorii acestui blog să-și facă o cât de mică părere înaintea comentariilor mele.

Autorul, Nicolas Trifon, născut la București, în 1949, a mai publicat, cu referire la aromâni, ”Les Aroumains, un cas de figure atypique”, ”Les Aroumains en Roumanie depuis 1990: comment se débarasser d’une (belle)-mère patrie devenue encombrante” (”Aromânii din România după 1990: cum să ne descotorosim de o patrie-mamă (vitregă) devenită împovărătoare”),  în Revue d’études comparatives Est-Ouest, nr. 38-4, 2007, ”Unde este Aromânia?”, în revista Europa, nr. 8, 2011, și ”Les Aroumains, un peuple qui s’en va” (”Aromânii, un popor care e pe ducă”). Volumul ”Aromânii pretutindeni, nicăieri” a apărut și în sârbo-croată, în 2009, autorul anunțând că urmează să apară și în albaneză. Militant libertar în Franța (Coordination/Organisation Combat anarchiste), Nicolas Trifon a fost angajat în diverse mişcări anarhiste, între anii 1983 şi 1991, a dirijat „Iztok”, revista anarhistă despre ţările de Est.

Prezentându-se ca aromân, Nicolas Trifon nu cunoaște suficient și, astfel, nici nu vorbește dialectul istoric aromân, preferând să se exprime în româna literară sau în franceză.

Autograful acordat astăzi de autor: ”Domnului Cubreacov cu toată stima pentru interesul pe care îl manifestă de ani și ani pentru aromâni independent de divergențele care pot exista între noi. Nicolas Trifon”.

***

Fragmente din volumul ”Aromânii pretutindeni, nicăieri”. Sublinierile cu gras îmi aparțin.

”Aromâna este o limbă sau un dialect? Aceasta se va decide urmând cursul firesc al lucrurilor. În realitate, în multe dintre cazurile ”litigioase” de același tip ca și cel care ne interesează aici, criteriile extralingvistice (istorice, culturale, funcționale) au prevalat, în cele din urmă, asupra criteriilor lingvistice (genetice, structurale, de subordonare) când era vorba de atribuirea statutului de limbă vreunui idiom. Rațiunile pentru care aceasta (încă) nu s-a produs în cazul aromânilor nu sunt nici pe departe doar lingvistice”. (pag. 52)

Este evident că școlile românești reprezentau mai curând un handicap, în primul caz. De ce să începi studiile într-o limbă pentru a le continua în alta? În cel de-al doilea caz, ele prezentau o atracție sigură”, (pag. 230)

”În cele mai multe dintre cazuri, aromâna era, într-adevăr, predată în primele clase, iar diversele inițiative culturale au generat, de multe ori, rezultate edificatoare, deși modeste. Aceasta se datorează mai ales tenacității profesorilor și intelectualilor proveniți deseori din școlile românești și preocupați de menținerea și de valorificarea elementului aromânesc” (pag. 234).

”Pe de altă parte, orientarea spre România, țară situată într-o zonă culturală și istorică foarte distinctă, constituia o abatere destul de grosolană de la intențiile afișate cu privire la tradiții, moravuri, datini și obiceiuri aromânești”. (pag. 262)

Cu toate că erau dezavantajați de ostilitatea Bisericii (grecești) și împiedicați, de fapt, de legătura cu România, eforturile întreprinse de aromâni, cu concursul unor cărturari străini precum Weigang, menite să le pună în valoare patrimoniul, de cele mai multe ori legat de păstorit, nu vor fi zadarnice. Până în zilele noastre, acest patrimoniu, odată debarasat de amprentele artificiale ce se datorează influenței românești, rămâne o referință pentru aromâni indiferent de orientarea lor națională”. (pag. 264)

”Ei au reuși totuși să valorifice acest patrimoniu aromânesc (distinct, în multe privințe, de patrimoniul românesc), chiar dacă nu-l prezentau, formal, ca atare”. (pag. 264)

”Atât problema tangențelor cu cultura greacă, cât și cea a implicațiilor pe care le-a avut romanitatea limbii și specificitatea istoriei aromânilor au fost, de asemenea, abordate și tratate într-o optică exclusiv națională și pe fundalul unui conflict cvasineîntrerupt dintre două state, Grecia și România. Într-o primă fază naționaliștii aromâni au avut câștig de cauză, punându-i la zid pe aromânii care le erau ostili, manifestau reticențe sau nu credeau în noul curs pe care erau îndemnați să-l urmeze”. (pag. 270)

”Putem vedea și azi cum descendenți din familiile aromânești emigrate din Grecia în România, uneori din rațiuni naționale, continuă să acorde preferință prenumelor elene și nu se ofuschează dacă trec drept greci, ba dimportivă”. (pag. 276)

”Totul indică faptul că, la aromâni, rațiunea practică a predominat mereu, în ultima instanță, asupra rațiunii naționale”. (pag. 277)

”din punct de vedere cultural, aromânii erau mai aproape de greci”. (pag. 286)

Accederea la o conștiință națională românească implică revizuirea imediată și pe alocuri radicală a conștiinței comunitare aromânești pe care elenismul o afecta mai puțin, chiar dacă el lasă să se întrevadă perspectiva abandonării ei într-un viitor îndepărtat.” (pag. 288-289).

”în multe cazuri ”grecomanii” au păstrat mai bine limba și obiceiurile decât ”patrioții””. (pag. 289)

”aderarea la românism, pornind în special de la criteriul lingvistic, implica intervenții și revizuiri menite să alinieze aromâna la română” (pag. 289)

Ar fi oarecum deplasat să ne pronunțăm asupra sincerității unui personaj precum Apostol Margarit (1834-1903), după cum face autorul pasajului pe care l-am citat mai sus, Victor Berard”. (pag. 294) ”Din punct de vedere politic, Margarit este liderul aromân care a ajuns cel mai departe, neezitând să se îndepărteze, dacă o cerea conjunctura, de calea trasată de guvernul român”. (pag. 295) ”Primul succes veritabil a fost repurtat la o lună după Congres grație presiunii diplomatice românești și mai ales manevrelor abile, desfășurate în chiar interiorul sistemului politic otoman de către Apostol Margarit, numit inspector general al școlilor românești la începutul anului 1878. Pe 12 septembrie 1878, Saffet Pașa emite un decret care acordă protecție otomană instituțiilor școlare și culturale aromânești în vilaietele Selânik, Monastir și Yanya”. (pag. 299-300) ”La drept vorbind, actul din 1905 nu constituia întru totul o premieră, deoarece decretul smuls de Apostol Mărgărit marelui-vizir în 1878 deschisese deja cale acelei recunoașteri oficiale. El confirmă de jure o situație de facto: mai mult de o sută de școli românești funcționau deja pe teritoriul otoman” (pag. 305)

”România, care și-a făcut recunoscute ”drepturile” asupra unei porțiuni a teritoriului bulgar, pe care o ocupase prin forța armelor, va înceta definitiv să facă presiuni în favoarea aromânilor” (pag. 306)

”Prin elanul de simpatie pe care îl manifestă față da aromâni în perioada 1864-1913, prin eforturile materiale pe care le face în favoarea acestora și prin inițiativele diplomatice pe care le-a avut, România constituie un caz aparte” (pag. 308)

”Intrigați de demersul românesc, observatorii nu au ezitat să se întrebe aspra scopurilor urmărite realmente de aceasta.”(pag. 308)

”Putem considera că politica românească în Balcani urmărea, în mod ”obiectiv”, scopuri diferite de cele declarate, uneori fără știrea propriilor săi promotori și actori. Oricât de ingenioase ar fi fost, calculele cu privire la intențiile ascunse și strategiile oculte ale oamenilor de stat români nu pot conduce decât la rezultate aleatorii și discutabile”. (pag. 311)

”Mai mulți observatori externi contemporani ai evenimentelor din Balcani au pus accentul pe caracterul ilogic al demersului românesc”. (pag. 311)

Statul român a adoptat un demers contradictoriu. Pe de o parte, acesta nu a afișat niciodată și nici nu a urmărit, aidoma altor state din Balcani, obiective iredentiste, mai ales din cauza (dar nu numai) necontiguității României cu teritoriile locuite de aromâni. Pe de altă parte, statul român a acționat printre aromâni ca și cum aceștia trebuiau să se integreze în România” (pag. 312).

Unanimitatea manifestată de clasa politică referitori la angajamentul statului român în favoarea aromânilor era mai mult de fațadă”. (pag. 313).

Ar fi cel puțin exagerat să considerăm că românii îi susținuseră pe aromâni pe parcursul mai multor decenii doar în scopul utilizării acestora ca monedă de schimb pentru recuperarea unei părți a teritoriului bulgar. Totodată, aceasta nu înseamnă că România ar fi renunțat la o atare soluție dacă s-ar fi ivit ocazia”. (pag. 314).

”(…) asistența materială acordată de statul român a fost constantă și chiar în creștere. Bugetul alocat era considerabil. Rațiunea unei atare constanțe, în ciuda rezultatelor puțin satisfăcătoare în domeniului școlar și al propagandei românești, dar și a multiplicării ripostelor pe plan diplomatic (în special în relațiile cu Grecia), nu trebuie căutată într-un devotament unanim și neclintit față de cauza aromânilor și nici în cinismul machiavelic al conducătorilor români”. (pag. 314)

Statul român nu s-a impacientat niciodată din cauza eșecurilor suferite în Balcani în urma sprijinului acordat aromânilor, nu a afișat obiective iredentiste și a recurs exclusiv la mijloace diplomatice, refuzând să se implice în conflictele armate din Macedonia (prin mijlocirea bandelor armate); pe de altă parte, nu a ezitat să-i abandoneze pe aromâni după războaiele balcanice în perspectiva unui modest câștig teritorial și, în același timp, pentru a evita provocarea de noi conflicte și tensiuni în regiune.” (pag. 315-316)

Comportamentul României pe durata războaielor balcanice și, după aceea, abandonarea fără scrupule a aromânilor par să se înscrie în această perspectivă pe termen mediu li lung. Considerațiunile despre duplicitatea liderilor politici români sunt secundare.” (pag. 316)

”Astfel, acea jumătate de veac, plină de peripeții, și care se apropia de sfârșit va părea, de acum înainte, drept o mezaventură națională ale cărei consecințe aromânii, dincolo de culoarea politică a acestora, le resimt până în zilele noastre”. (pag. 320)

Principala preocupare a reprezentanților României era de a-i face pe aliați să accepte noile frontiere ale țării, a cărei suprafață avea, astfel, să se dubleze. Faptul de a fi renunțat să sprijine dosarul ”compatrioților” din sud pare să fi înclinat balanța în favoarea lor în decursul negocierilor” (pag. 343)

”membrii mișcării fasciste românești, cunoscuți sub numele de legionari”. ”În mod cert, unii aromâni au jucat un rol considerabil în mișcarea fascistă românească”. (pag. 346)

”Refuzând să purceadă la anchete consecvente, statul român întreținea incertitudinea cu privire la numărul românilor din sud și acredita, astfel, în mod oficios, supraestimările vehiculate de presă” (pag. 375)

”Până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, diaspora aromânească activă în problema națională se afla în România”. (pag. 391)

 ”(…) aromânii se vor prezenta, de acum înainte, ca un popor distinct, iar România este făcută, indirect, responsabilă de lichidarea drepturilor lor, deoarece a acceptat, în 1913, ”împărțirea patriei noastre între vecini pentru o palmă de pământ”.” (pag. 401)

”Cu toate acestea, de acum înainte, este vorba de dăinuirea limbii materne, a aromânei, și nu a românei sau a altor limbi vorbite de aromâni în statele în care trăiesc. Această ”precizare” marchează o turnură considerabilă, pe care o datorăm, deopotrivă, purtătorilor de cuvânt ai exilului, începând cu Vasile Barba, principalul artizan al renașterii aromânești”. (pag. 404)

”Numeroasele lucrări, studii și articole apărute în România cu privire la problema școlară nu evocă aproape niciodată în mod explicit posibilitatea și necesitatea unui învățământ doar în limba aromână”. (pag. 405)

Separarea dintre română și aromână este tardivă, dacă ne gândim la cea dintre slava macedoneană și bulgară, imediat după al Doilea Război Mondial. Operațiunea s-a încununat rapid de succes în cazul slavei macedonene (totuși mai apropiată de bulgară decât aromâna de română) din cauza susținerii statale de care a beneficiat în contextul Iugoslaviei lui Tito, ce a acordat Macedoniei statutul de republică federativă”. (pag. 406)

”La aceasta trebuie adăugate și precauțiile față de România, luate din grija de a nu rupe legăturile și de nu înstrăina, astfel, un sprijin prețios” (pag. 409)

”Elenismul, ca și multe alte doctrine naționaliste, este, în felul său, inclusiv și, totodată, exclusiv. Ești elen – și poți deveni elen în orice moment – dacă ești ortodox, te revendici de la istoria greacă, începând din Antichitate, aperi idealurile elenismului, vorbești greaca. Aromânii din Grecia corespund de mult acestor criterii și nimeni nu ar putea să le nege calitatea de eleni.” (pag. 423)

”În epoca asistenței românești, tradiția aromânilor a fost, în mai multe rânduri, solicitată în perspectiva apropierii de îndepărtata ”țară-mumă”. Munca întreprinsă la fața locului de aromânii ieșiți din școlile românești, în cele din urmă, nu avea decât să facă și mai vizibilă distanța care separa culturile tradiționale românească și aromânească. În realitate, cultura tradițională a aromânilor este, în mod clar, mai apropiată de cea a popoarelor printre care aceștia trăiesc, mai ales de cea a grecilor, dar și a albanezilor și a slavilor macedoneni, decât de cultura românilor. Integrarea sa în folclorul național grec avea mai multe șanse de succes și a dat, până la urmă, rezultate mult mai concludente, la înălțimea mijloacelor mobilizate pentru a atinge acest scop. (…) Cu toate acestea, până în prezent, rămâne un obstacol de netrecut: limba. Astfel, școala laografică s-a decis să nu repertorieze cântece populare în aromână, acordând un loc privilegiat celor cântate în greacă de către aromâni. (…) Mai mult, sunt numite valahe pentru că aceste dansuri și cântece (în aromână, precum și în greacă) se deosebesc, în multe privințe, și de cele aparținând altor populați din Grecia de Nord.” (pag.435)

Dezbaterea și polemicile în curs de desfășurare au o triplă miză: politică, identitară și practică. Considerarea aromânilor, oricare ar fi țara în care trăiesc, inclusiv România, drept un popor aparte, implică o revizuire radicală a atitudinii și a politicii statului român în privința acestora. Pentru acesta din urmă, aromânii ar înceta să mai fie frați, despărțiți de români de o istorie ingrată, pentru a deveni un fel de veri îndepărtați, față de care ar trebui să manifeste înainte de toate, solidaritate, în numele unei înrudiri lingvistice și al unei preistorii comune, dar cu un contur difuz. În această perspectivă, aromânii ar risca să fie în pierdere, statul român fiind, în regiune, singurul dispus să ”facă ceva” pentru aromâni.”. (pag. 475)

”În absența unor rețele școlare și mediatice, aromâna se pierde în România ca și în alte părți”. (pag.476)

”În realitate, dispozițiile constituționale în vigoare în România nu sunt un obstacol pentru acordarea statutului de minoritate națională aromânilor”. (pag. 477)

”(…) ei s-au afirmat pe scena politică albaneză ca purtători ai unei limbi și ai unor tradiții particulare care îi disting, totodată, de greci, de români și de albanezi”. (pag. 485)

”ei nu aveau ce aștepta de la un stat național propriu” (pag. 505)

”Cu toate că nerealist, scenariul național, propus de statul român, răspunde, în opinia unor aromâni, acestei problematici. Ei aveau să fie dezamăgiți rapid, realizând că nu există o soluție națională posibilă pentru o problemă care nu era, până la urmă, națională” (pag. 505)

”(…) este frapant să constați, în aceste polemici, că argumentele care demonstrau de ce aromânii nu sunt români sau greci sunt mai convingătoare decât cele menite să demonstreze că aromânii sunt fie români, fie greci”. (pag. 513).


Pledoarie pentru un recensământ sincronizat cu cel din UE

Octombrie 21, 2010

Revenim astăzi la un subiect mai vechi. Scriam în ianuarie în FLUX că avem nevoie de un nou recensământ în 2010. Opinam atunci că „Republica Moldova nu este o rezervaţie de aborigeni, un muzeu etnografic în aer liber, ci o parte inseparabilă a Lumii Româneşti, o lume vie, în continuă mişcare şi schimbare. Este în afară oricărei îndoieli că Republica Moldova are nevoie de un recensământ adevărat, profesionist, organizat în conformitate cu uzanţele şi exigenţele internaţionale. Numai un asemenea recensământ ne-ar putea oferi „fotografia” demografică la zi a ţării. Un asemenea recensământ ar fi al doilea din 1989 încoace. Ceea ce ar înscrie Republica Moldova într-un ritm obişnuit pentru asemenea operaţiuni de înregistrare statistică. Decalajul prea mare, de 15 ani, dintre recensămintele din 1989 şi 2004 justifică echilibrarea balanţei de timp şi organizarea unui nou recensământ în 2010. Să zicem, în toamnă. Decizia în această privinţă este pe de-a-ntregul în mâna Guvernului”. Întrucât Guvernul AIE, condus de Vladimir Filat, nu a avut subiectul respectiv printre cele importante pe agenda sa, este evident că până la încheierea anului curent nu ne surâde nicidecum perspectiva derulării unui recensământ general al populaţiei Republicii Moldova. Oricum, ideea unui recensământ, ţinut în condiţii de normalitate, rămâne de actualitate.

Aflăm mai nou că, în perioada 12-21 martie 2011, în toate cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, însumând o populaţie de peste 500 de milioane de locuitori, va avea loc un recensământ general al populaţiei şi locuinţelor, conform cerinţelor Parlamentului European (Regulamentul Comisiei Europene nr. 763/2008) şi ale Consiliului UE privind Recensământul Populaţiei şi Locuinţelor. Guvernul PDL-UDMR de la Bucureşti, în frunte cu premierul Emil Boc şi vicepremierul Marko Bela, a decis ca România să facă excepţie în peisajul european şi a amânat cu 7 luni derularea recensământului populaţiei. Urmează deci ca acesta să se deruleze în octombrie 2011, iar costurile lui se vor ridica la 20 de milioane de euro.

Dată fiind importanţa datelor statistice privind populaţia, o sincronizare a Republicii Moldova cu Uniunea Europeană ar fi binevenită. Cu atât mai mult cu cât Uniunea Europeană, în interiorul căreia locuiesc şi muncesc peste 1 milion de cetăţeni moldoveni (circa jumătate din forţa de muncă!), ar fi interesată şi disponibilă să preia în sarcină finanţarea parţială sau integrală a cheltuielilor pentru derularea propriu-zisă a unui recensământ al populaţiei Republicii Moldova, atât pe malul drept, cât şi pe cel stâng al Nistrului. Ţinerea concomitentă a recensământului populaţiei în Uniunea Europeană şi Republica Moldova ar permite corelarea rezultatelor atât la Bruxelles, cât şi la Chişinău şi i-ar da ţării noastre un plus de relevanţă în raporturile ei cu instituţiile şi oficialii europeni.

Nu doar cei peste 1 milion de concetăţeni ai noştri aflaţi în interiorul UE sunt un argument serios pentru sincronizarea Chişinăului cu Europa celor 27 la capitolul recensământ. Un argument suplimentar îl constituie şi faptul că, printre cei 22 de vecini externi ai UE, Republica Moldova este nu doar cel mai mic ca talie, dar şi vecinul care cuprinde în graniţele sale, procentual vorbind, cel mai mare număr de cetăţeni comunitari (în special, români şi bulgari). Întrucât guvernele de la Bucureşti şi Sofia nu au furnizat niciodată date oficiale la zi privind numărul cetăţenilor lor cu domiciliul în Republica Moldova, presa a vehiculat totuşi mai multe cifre care pot fi luate de bune, cu o severă doză de rezervă. În general, se consideră că cetăţenii comunitari (sau moldo-comunitari) cu domiciliul în Republica Moldova constituie uşor peste 10% din ansamblul populaţiei ţării. Pe de o parte, acest procent este însă în continuă creştere, prin efectul natural al transmiterii cetăţeniei de la părinţi la copii. Iar politicile guvernelor de la Bucureşti şi Sofia ne confirmă, pe de altă parte, că procesul de restabilire a cetăţeniei române şi cel de acordare a cetăţeniei bulgare doar va lua amploare, ridicând, în cel mult 5 ani, procentul bipatrizilor la peste 20% din totalul populaţiei. Corelată această tendinţă cu regula de aur a sociologiei (regula celor 20%), ne dăm bine seama că fenomenul a căpătat deja o logică internă a sa şi că, acumulând masa critică, este pe punctul de a deveni insuprimabil şi ireversibil.

Pentru că aspectele etnice sunt cele mai discutate în Republica Moldova, făcând, de cele mai multe ori, obiectul speculaţiilor, de regulă a celor care fac, în mod artificial, opozabili termenii complementari de român şi moldovean este bine să reamintim şi cu această ocazie cum stau lucrurile la acest capitol. Sub aspectul apartenenţei etnice a populaţiei, datele recensământului din octombrie 2004, cumulate cu cele ale recensământului din Moldova transnistreană, arată astfel: 2 milioane 816 281 de etnici români/moldoveni sau 71,5% din total, 442 346 de ucraineni sau 11,2%, 369 488 de ruşi sau 9,4%, 158 607 găgăuzi sau 4,0%, 76 769 de bulgari sau 1,9% şi 76 188 de persoane de alte etnii, echivalentul a 1,9%. Aceste cifre cumulate însumează un total de 3 milioane 938 679 de persoane, dintre care 3 milioane 383 322 de persoane în teritoriul controlat de autorităţile constituţionale şi 555 347 de persoane în teritoriul aflat sub ocupaţie militară străină. Ne referim la aspectele etnice, întrucât ele ne oferă un al treilea argument al sincronizării recensământului general al populaţiei din Republica Moldova cu cel care se va ţine anul viitor în toate ţările Uniunii Europene.

Vom aminti aici că statele membre ale Consiliului Europei, printre care România şi Bulgaria, ca ţări înrudite cu minorităţile şi comunităţile conaţionalilor lor de peste hotare, au invitaţia expresă de a organiza, în cooperare cu statele reşedinţă, recensământul propriilor conaţionali pe teritoriul respectivelor ţări de domiciliu. Adică, potrivit exigenţelor Consiliului Europei, România ar trebui să organizeze recensăminte ale etnicilor români de peste hotare, după cum şi Bulgaria ar trebui să organizeze astfel de recensăminte ale etnicilor bulgari din afara ţării. Aşadar, pentru a da substanţă prevederilor documentelor Consiliului Europei în materie de raporturi cu propriii conaţionali extrafrontalieri sau expatriaţi, Bucureştiul şi Sofia au obligaţia de onoare să-i facă o ofertă oficială Chişinăului pentru recenzarea etnicilor români, respectiv, bulgari, din Republica Moldova. Achitarea de această obligaţie depinde exclusiv de dorinţa şi voinţa politică a guvernelor de la Bucureşti şi Sofia şi de capacitatea lor de cooperare cu Guvernul de la Chişinău.

Pentru cei sceptici sau ironici, vom cita aici punctul b) al Recomandării APCE 1410 (1999) privind Relaţiile dintre europenii din străinătate cu ţările lor de origine, punct prin care APCE îi cere Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei să invite guvernele statelor membre: „să procedeze, dacă acestea doresc, la derularea recensământului conaţionalilor lor de peste hotare, ţinând cont de situaţiile variabile şi complexe în care se află expatriaţii lor permanenţi sau cei temporari”. Încercarea de a răspunde acestei invitaţii oficiale a Consiliului Europei le oferă nu doar Bucureştiului şi Sofiei posibilitatea de a-şi recenza conaţionalii din Republica Moldova, ci şi Chişinăului posibilitatea de a-i recenza pe cei peste 1 milion de concetăţeni stabiliţi permanent sau provizoriu în cuprinsul UE. În cazul Bucureştiului, sarcina este cu atât mai simplă, cu cât acesta i-a pus la dispoziţie Guvernului Republicii Moldova un ajutor nerambursabil de 100 de milioane de euro prevăzuţi pentru anul curent şi cei patru ani următori. Acest grant poate acoperi, între altele, cheltuielile necesare derulării unui recensământ corect al populaţiei Republicii Moldova şi, mai cu seamă, a populaţiei majoritare de origine etnică română, aflată în plin proces de recuperare a conştiinţei sale etnolingvistice grav afectate pe durata ocupaţiei sovietice. O asemenea condiţionare din partea Bucureştiului ar fi nu doar îndreptăţită, dar şi de maximă utilitate pentru promovarea pozitivă şi europeană, cu mult tact, bunăvoinţă şi responsabilitate, a intereselor sale legitime la răsărit de Prut.

De ce pledăm pentru sincronizarea recensământului populaţiei din Republica Moldova cu cel din Uniunea Europeană? Pentru că din momentul proclamării independenţei sale, ţara noastră nu a avut nici un recensământ ale cărui rezultate, ca formă principală de statistică demografică, să fie credibile şi nesusceptibile de falsificări. Singurul recensământ ţinut în Republica Moldova, cel din octombrie 2004, monitorizat de un grup internaţional de experţi în frunte cu canadianul John Kelley şi cuprinzând zece echipe de observatori ai Consiliului Europei, ne-a furnizat date statistice evident deturnate. Este relevant că 7 din cele 10 echipe de observatori au consemnat nereguli grave la capitolul fixarea apartenenţei etnice şi a limbii vorbite de respondenţi. John Kelley a declarat în 2004 că cele mai frecvente au fost cazurile când „recenzorii le sugerau respondenţilor să treacă în răspunsuri etnia de moldovean şi nu de român”.

Chestiunea organizării unui recensământ general al populaţiei Republicii Moldova concomitent cu cele 27 de state din Uniunea Europeană ţine doar de voinţa politică a clasei guvernante. Aspectele financiare şi cele tehnice sau organizatorice sunt, prin firea lucrurilor, secundare. Atunci când te autointitulezi pompos Alianţă pentru Integrare Europeană, trebuie să treci dincolo de cuvinte şi să umpli titulatura cu un conţinut adecvat. O integrare europeană a Republicii Moldova la capitolul recensământ ne poate doar ajuta.